Floare albastră (de Mihai Eminescu)

− particularități ale textului −

I. Introducere. Încadrare în curentul literar

O creație care prefigurează Luceafărul este Floare albastră, publicată în 1873 în

revista „Convorbiri literare”. Poetul valorifică, în manieră romantică, antiteza dintre
omul comun și omul superior, creația căpătând aspect de meditație lirică. Specifice
romantismului sunt și tematica abordată (iubirea, natura, omul de geniu, timpul),
precum și anumite motive (noaptea, luna, codrul, marea).

II. Titlul

Titlul poeziei face trimitere la un simbol cunoscut din tradiția romantică

europeană. Eminescu preia motivul florii albastre de la scriitorul german Novalis, la
care simbolizează aspirația spre absolut. Heinrich von Ofterdingen, personajul lui
Novalis, pornește într-o călătorie pentru găsirea florii albastre. Experiențele parcurse
marchează etape ale unui proces de cunoaștere, încheiat prin descoperirea iubirii.

În mod similar, și la autorul român floarea albastră devine o metaforă a iubitei.

Sintagma este o asociere între doi termeni contrastanți: floarea este un simbol al vieții,
iar albastrul sugerează infinitul, dar și răceala afectivă. Titlul ilustrează astfel aspirația
spre o iubire ideală, dar și neîmplinirea ca urmare a incompatibilității dintre
îndrăgostiți.

III. Tema

Tema iubirii se dezvoltă pe două tonalități diferite, specifice celor două specii în
care poezia poate fi încadrată: idilă și elegie. Caracterul idilic se referă la aspectul
ireal, idealizat al dragostei, specific romanticilor, pentru care acest sentiment este mai
curând imaginat sau evocat decât prezent. Monologul fetei proiectează în viitor
împlinirea iubirii, imaginând un cadru paradiziac, în consonanță cu sentimentele
îndrăgostiților. Idila apare ca un vis, o proiecție imaginară, despre care nu se poate ști
dacă devine realitate. Finalul trist, în care îndrăgostitul meditează cu privire la o iubire
pierdută, conferă poeziei o notă elegiacă: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit
iubirea noastră −”.

IV. Structura

Poezia este alcătuită din patru secvențe poetice, construite pe alternanța celor
două voci lirice: a tânărului și a fetei. Secvențele se dezvoltă pe două planuri antitetice:
al cunoașterii și al trăirii. Această opoziție sugerează distanța dintre omul superior,
capabil de marea aventură a ideilor, și omul comun căruia îi este destinată aventura
vieții, a trăirii.

V. Monologul fetei (planurile spațiale, invitația)

Prima secvență descrie universul cunoașterii, mediul predilect al omului de geniu.

Este un spațiu al înălțimilor („ceruri nalte”) și al întinderilor vaste („câmpiile asire”,
„întunecata mare”), care evocă lumea ideilor. Culoarea specifică este albastrul,
culoare rece, a depărtărilor și a infinitului. Din acest univers iubita încearcă să îl
atragă pe bărbat într-un spațiu obișnuit, destinat iubirii.

Cea de-a treia secvență poetică evocă un spațiu terestru, concret și atrăgător
(„codrul cu verdeață”). Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru,
conturat cu ajutorul unor motive recurente în lirica eminesciană: codrul, izvoarele,
valea, luna etc. Acest spațiu este destinat trăirii depline, în contrast cu o cunoaștere
fadă, sterilă, care promite o fericire iluzorie. În acest loc intim, ferit de lume, fata
imaginează un scenariu al dragostei ideale, format din gesturi tandre, îmbrățișări și
sărutări tentante pentru omul de geniu.

VI. Reacția bărbatului

Bărbatul reacționează la propunerile fetei în două secvențe diferite. Prima

întrerupe monologul iubitei, printr-o reacție sceptică la reproșul ei și la îndemnul de a
renunța la aspirațiile sale: „Eu am râs, n-am zis nimica.” A doua secvență surprinde
sărutul îndrăgostiților, fără să fie clar dacă bărbatul a dat curs invitației. Tânărul este
euforic și plin de admirație („Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”),
însă comparația „Ca un stâlp eu stam în lună!” marchează pasivitatea, lipsa lui de
implicare, fiind o posibilă sugestie a refuzului dragostei.

Ultima strofă este despărțită de restul poeziei prin puncte de suspensie, semn ce
marchează o distanță în timp. Bărbatul meditează așadar peste ani la idila din tinerețe,
exprimându-și regretul pentru o iubire pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a
murit iubirea noastră”. Strofa finală permite mai multe interpretări: bărbatul a refuzat
dragostea, izolându-se în lumea ideilor; dragostea s-a împlinit, dar experiența este
trecătoare. Eșecul dragostei, ca experiență fundamentală, persistă peste ani, devenind
o sursă de melancolie: „Totuși este trist în lume!” Ideea este că iubirea neîmplinită
obnubilează toate celelalte experiențe, motivând o viziune pesimistă despre lume.

VII. Limbajul artistic

La nivelul limbajului, se remarcă prezența unui registru popular, pe lângă cel

literar. Limbajul familiar este marcat prin termeni regionali („încalte”, „nime”) și
populari („nu căta”, „voi cerca”), diminutive („guriță”) sau exclamații retorice
(„Ș-apoi cine treabă are!”). Oralitatea este o sugestie a statutului și a limitărilor fetei,
dar în același timp creează impresia situării celor doi îndrăgostiți într-un spațiu arhaic
originar.

VIII. Încheiere

Floare albastră este așadar o poezie reprezentativă pentru tematica și imaginarul

romantic, anticipând marile creații ulterioare ale autorului.