POEZIA ROMANTICĂ

Floare albastra, Mihai Eminescu

VIZIUNEA DESPRE LUME: Prin dezvoltarea unui motiv de circulatie europeana (floarea albastra) Eminescu
ilustrarea viziunea lirica proprie despre poemul filozofic ( meditatie romantică-poezie ce are caracter reflexiv),
elogă ( idila cu dialog- o poezie de dragoste în cadru rustic) și despre elegie ( poezie care exprimă triste țe,
melancolie, jale). Antiteza și preferinta pentru simbolurile romantice ilustreaza viziunea eminesciana. Ideea central ă
( mesajul/viziunea) : fericirea este o iluzie spulberat ă de trecerea timpului.
INCADRAREA INTR-UN CURENT LITERAR Romantismul este unul dintre cele mai profunde si mai complexe
curente literare, care apare in cultura universala ca reactie la strictetea impusa de clasicism; este introdus in literatura
romana de tinerii scriitori pasoptisti care intorsi in tara dupa studiile facute in Occident, au simtit nevoia sa scrie conform
modelului cultural francez. Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european, ilustreaza romantismul inalt, spre
deosebire de scriitorii pasoptisti, considerati reprezentantii romantismului de tip Biedermeier. Floarea albastra apartine
romantismului prin tema, motive literare, prin atitudinea poetica, prin asocierea speciilor ( meditatie-eloga-elegie).
Opera eminesciana cuprinde trei mari perioade de creatie: prima ( 1866-1870) este caracterizata de modelul
pasoptistilor, a doua ( 1870-1878) este perioada romantica atat la nivel tematic cat si la nivelul metodelor si procedeelor
literare, iar cea de-a treia perioada ( 1878-1883) cuprinde toate capodoperele care ilustreaza viziunea poetului despre viata,
lume, literatura etc.
In cea de-a doua perioada a creatiei, Eminescu isi expune preferinta pentru tema iubirii si a naturii concepute
împreună, ca un tot, deoarece cuplul este văzut ca o fiinta androgina ce-si traieste viata in spatiul protector al naturii.
TEMA: Floare albastra are ca temă iubirea în ipostază paradisiacă. Insa poezia depașește cadrul unei idile,
implicand si conditia omului de geniu. La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura
vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Prin Floare albastra, Eminescu depaseste tematica iubirii si a naturii, aducand in
prim plan conditia omului de geniu condamnat la singuratate, la nefericire, conceptie preluata de la filosoful german
Schopenhauer.
TITLUL este o metafora-simbol ce ilustreaza un motiv romantic de larga utilizare in literatura universala, fiind
element de recurență în această operă. Floarea albastra simbolizeaza idealul de fericire, de puritate, de dragoste vr ăjit ă,
de aspiratie spre absolut. Albastrul eminescian este culoarea infinitului, a marilor departari, a fragilitatii si a puritatii.
Semnificațiile sunt multiple: fericire veșnică, infinitul, inaccesibilul, raritatea, frumuse țea.
MOTIVE: floarea albastră, marea, stelele, luna, codrul, izvorul, noaptea, cuplul, geniul neînțeles.
TEHNICI ALE EXPRESIVITĂȚII LIMBAJULUI: se remarcă două tipuri de limbaj
- familiar, marcat de mijloace orale populare ( utilizarea regionalismelor Încalte, nu căta, voi cerca)
-literar cult ( epitete- ”Întunecata mare”, ”Piramide-nvechite”, ”pr ăpastia m ărea ță”), metafor ă ( ”râuri în soare”),
antiteză romantică ( terestru-cosmic, iubire-cunoaștere).
Muzicalitatea este conferita de elementele de prozodie, masura de 8 silabe, rima
îmbrățișată, ritmul trohaic ce sugerează starea idealistă.
STRUCTURA TEXT: Poemul este structurat antitetic, in jurul unei serii de opozitii ( eternitate-moarte,
temporalitate-viata, masculin-feminin, abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe, atunci-acum), care scot în evidență
predilectia lui Eminescu pentru sensibilitate și pasiune. In Floare albastra opozitie este realizata prin intermediul celor
doua personaje care reprezinta in plan simbolic cautarea absolutului si efemeritatea conditiei umane. Preferinta pentru
simboluri se inscrie tot in estetica romantismului.
Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, de fapt confruntarea a doua moduri de existenta si
ipostaze ale cunoasterii: lumea abstractiei, a cunoasterii absolute, infinite și lumea cunoasterii terestre, a iubirii concrete.
Celor doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane ( masculin si feminin) sau doua portrete spirituale ( omul de geniu si
faptura terestra).
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima termenii antinomici
(lumea lui-lumea ei). Monologul fetei ia (in primele trei strofe) forma reprosului si contine simbolurile eternitatii-mortii,
configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia barbatului, din strofa a patra, anticipeaza ideea din final
”Totusi este trist in lume!”, si segmenteaza monologul fetei, care se continua cu chemarea la iubire in spatiul terestru,
cadru natural paradisiac.
Prin urmare, structura textului urmeaza replicile indragostitilor. Astfel, incipitul este construit din
primele trei strofe, respectiv replica fetei, ce reprezintă o chemare la împărtă șirea sentimentului de
dragoste. Analiza motivelor din aceste strofe depaseste incadrarea poeziei in tema naturii, anticipand antiteza dintre
aspiratia spre ideal a eului masculin( ipostaza a omului de geniu) si idealul de tip ” carpe diem” al eului feminin ( specific
omului comun), evidențiind doua atitudini contrastante: cautarea implinirii la nivel intelectual, a eului masculin si cautarea
fericirii la nivel afectiv, a eului feminin.
Strofa a patra reprezinta a doua parte a poeziei si reda atitudinea eului masculin printr-o dubla raportare: pe de o
parte, el desconsidera idealul hedonist al fetei ( utilizeaza diminutivul ”mititica” atât în sens afectiv cât si peiorativ), iar pe
de alta parte regreta refuzul, constientizand ca fericirea nu este de gasit decât in plan afectiv.
Partea a treia cuprinde următoarele opt strofe si reprezinta replica eului feminin, care
indeamna la iubirea in plan terestru. Cadrul natural se realizeaza prin motivele romantice frecvente in erotica
eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta
vegetatiei si regimul diurn se exprima prin sugestia cromatica a verii: verde, rosu, aramiu. Caldura zilei se afla in rezonanta
cu pasiunea, cu iubirea impartasita. Scenariul evidentiaza intimitatea cuplului, redusa la gesturi ludice sau nevinovate. În
aceasta parte a poeziei, Eminescu realizeaza portretul fetei, reprezentat ca idealul feminin din literatura populara: femeia
angelica.
Ultimele doua strofe reprezinta finalul, respectiv replica eului masculin, ce sintetizeaza, pe de o parte, regretul ca
povestea de dragoste s-a sfârsit, iar pe de alta parte, atitudinea sceptica a geniului condamnat la singuratate si nefericire.
Tristețea finalului are legătură cu ideea trecerii timpului, dar și cu con știentizarea distan ței dintre poet și iubit ă. Ultima
replică constituie o meditație pesimistă asupra condiției umane. Poezia se încheie cu un vers care are rolul unei concluzii:
” Totuși este trist în lume!”.
CONCLUZIE Opera Floare albastra este o poezie romantica prin nivelul tematic sustinut de motive ce
compun un imaginar tipic eminescian ( luna, codrul, marea, stelele), prin exploatarea influentelor filosofice si folclorice,
prin structura poemului in replici care evidentiaza antiteza masculin-feminin. Poezia creeaz ă dou ă spa ții antitetice: unul al
înălțimilor sugerat de albastru ( culoarea rece a dep ărt ărilor, a infinitului), altul limitat, îns ă protector (” codrul cu
verdeață”), un pic paradis al desfătărilor, percepute ca simboluri care indic ă distan ța dintre omul superior, geniul
neînțeles, capabil de marea aventură a ideilor, și omul comun căruia îi este destinat ă aventura vie ții, a tr ăirii
sentimentelor, considerând că fericirea pe care o urmăre ște omul de geniu este o utopie: ” Nu c ăta în departare/Fericirea
ta, iubite!”