Page 1 of 43

OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman
si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii
juridice.Dreptul roman a trait o viata milenara intrucat el s-a format in epoca fondarii Romei si
s-a aplicat pana la moartea imparatului Justinian (din secolul VIII i.H. pana in secolul VI
d.H.).Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca, la origine, si romanii ca
si alte popoare ale Antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar, spre deosebire
de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o
distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase si normele de morala.Inca din
epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul „ius”, iar normele religioase
prin cuvantul „fas”.La romani, ideologia juridica si-a pus o puternica amprenta asupra intregii
vieti spirituale. In Antichitate se spunea ca asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt
un popor de juristi. Dar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia
sa faca dovada ca a fost elev al unui jurisconsult celebru. Jurisconsultii erau oameni de stiinta,
cercetatori ai dreptului roman.Cu toate acestea, in unele texte juridice clasice constatam cu
surprindere ca persista stravechea confuzie dintre drept, religie si morala, depasita demult in
practica juridica. Astfel, printr-un text din opera legislativa a imparatului Justinian ni s-a
transmis definitia jurisprudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acestui text: „Juris
prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia”

SCOLILE DE DR ROMAN

In secolul XI, in orasul Bologna, profesorul Irnerius a fondat „scoala glosatorilor”. Glosatorii s-
au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat de asa maniera
textele juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de profani (cei care nu aveau
pregatire de specialitate). Acele explicatii sau comentarii sunt denumite „glose”, insa ele nu
urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti. De aceea, se afirma ca scoala
glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost
profesorul Accursius, autorul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 (96.260) de comentari
sau glose.
In secolul XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat „scoala postglosatorilor” sau „scoala
Bartoliana”. Aceasta „scoala Bartoliana” s-a condus dupa metoda dogmatica, deoarece
postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele sau
comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie
aplicate in practica instantelor judecatoresti; asadar, scoala postglosatorilor a avut o finalitate
practica.
Principiile juridice formulate de glosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de
Apus si mai cu seama in Germania pentru ca, in secolul XV, germanii au renuntat la dreptul lor
national, care era primitiv, si au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat si
le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Pe aceasta cale, s-a format in Germania in
1
 Page 2 of 43

secolul XVI un nou sistem de drept, denumit „Usus modernus pandectarum” sau „Dreptul
modern al Pandectelor”. Grecii desemnau „Digestele” lui Justinian prin termenul de
„Pandecte”, astfel incat dreptul modern al „Pandectelor” inseamna dreptul modern al
„Digestelor”.
In secolul XVI, in Franta, s-a fondat „scoala istorica a dreptului roman” de catre profesorul
André Alciat. Scoala istorica a marcat o inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman
pentru ca reprezentantii scolii istorice au valorificat pe langa textele juridice romane si alte
cunostinte din domenii conexe: istorie, filosofie, filologie. Cel mai valoros reprezentant al scolii
istorice a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie
lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza fragmentelor din „Digestele” lui Justinian.
La inceputul secolului XIX, in 1802, prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din
Marburg (Germania), profesorul Savigny a fondat „noua scoala istorica a dreptului roman”,
care a marcat o noua inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman. In conceptia
profesorului Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele juridice, astfel incat
normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului juridic sau a
traditiei juridice, care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului; ori, traditia juridica
germana isi avea originea in principiile formulate de postglosatori, astfel incat intelegerea
corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului
roman.

IMPORTANTA DREPTULUI PRIVAT ROMAN IN EVOLUTIA DREPTULUI ROMANESC

Pentru noi românii, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte pentru ca dreptul
românesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman.In cadrul acestei evolutii,
distingem trei momente principale:Momentul formarii Legii Tarii pe fondul juridic daco-
roman;Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti scrise;Momentul elaborarii operei
legislative a lui Al. I. Cuza.1) In legatura cu primul moment, retinem ca in Dacia romana a avut
loc un proces de impletire, pana la contopire, a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman. Din
aceasta contopire s-a nascut un nou sistem de drept: dreptul daco-roman, un sistem juridic
original in care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi functii si noi finalitati. Cateva
secole mai tarziu, in epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic s-a fondat Legea Tarii
sau dreptul feudal romanesc nescris, denumit si obiceiul pamantului. Cercetand comparativ
dreptul privat roman si Legea Tarii, istoricii si romanistii au constatat ca exista o serie de puncte
comune care se explica prin faptul ca elemente de drept privat roman au ajuns in Legea Tarii
prin dreptul daco-roman care se afla la temelia sa.2) In legatura cu al doilea moment, retinm ca
incepand cu secolul XV au aparut pravilele bisericesti (intai in slavona, apoi in romana) apoi cele
laice. Toate aceste pravile sau legiuiri feudale romanesti scrise s-au inspirat din dreptul bizantin
– Basilikalele. Acestea nu sunt altceva decat dreptul roman din epoca imparatului Justinian
adoptat la realitatea din societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre
feudale au preluat influenta dreptului privat roman prin filiera bizantina.3) In legatura cu al

2
 Page 3 of 43

treilea moment, in vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriasa opera legislativa care a marcat
inceputul sistemului de drept romanesc modern. In centrul acestei opere legislative sta Codul
civil, denumit astazi Codul civil roman. Acesta a fost elaborat prin preluarea categoriilor si
principiilor juridice romane in forma pura, fara modificari si fara adaptari.

DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1) dreptul civil(ius civile)Conceptul de drept civil este utilizat de textele juridice

romane cu trei sensuri:a) cel mai vechi; dreptul civil desemneaza ansamblul normelor juridice
care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani. Intrucat cetatenii romani erau denumiti
quiriti, dreptul civil in aceasta acceptiune mai e denumit si dreptul quiritilor sau drept
quiritarian. Actele juridice consacrate prin normele dreptului civil presupun respectarea unor
conditii de forma extrem de complicate, iar formalismul excesiv al actelor de drept civil se
explica:in primul rand prin faptul ca vechii romani, ca orice popor tanar, nu aveau experienta
vietii juridice, astfel incat actele juridice au fost inconjurate cu formule solemne, gesturi rituale
astfel incat cetatenii sa-si dea seama de gravitatea consecintelor actelor juridice;in al doilea
rand au promovat formalismul excesiv pentru ca actele de drept civil sa nu fie accesibile si
strainilor, necetatenilor. De altfel, in epoca foarte veche nu se punea problema unor relatii
juridice intre cetatenii romani si straini, pentru ca la acea epoca se aplica principiul conform
caruia orice strain venit la Roma cade automat in sclavie. Cu timpul insa, o data cu dezvoltarea
economiei de schimb si a comertului, romanii au inceput sa-i tolereze pe straini, daca se puneau
sub protectia unor cetateni romani in calitate de oaspeti sau clienti. Incepand cu secolul III i.H.,
locuitorii statelor-cetati care aveau tratate de alianta cu romanii puteau veni la Roma fara a
cadea in sclavie si erau numiti peregrini. Insa relatiile dintre cetateni si peregrini nu erau
reglementate prin normele dreptului civil ci prin normele dreptului gintilor.b) mai recent;
dreptul civil se confunda cu jurisprudenta sau cu activitatea de cercetare stiintifica pe care o
desfasurau jurisconsultii romani.c) cel mai cuprinzator; dreptul civil roman se confunda cu
intregul drept privat roman, cu exceptia dreptului pretorian care a fost creat de magistratii
numiti pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

2) dreptul gintilorConceptul de drept al gintilor e utilizat de textele juridice romane cu trei

sensuri:a)dr gintilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre
cetateni si peregrini. In aceasta acceptiune, normele de drept al gintilor au aparut in legatura cu
dezvoltarea economiei de schimb, a comertului, de aceea actele de drept al gintilor nu
presupun respectarea unor conditii de forma caci, de regula, aceste acte se incheiau prin simpla
manifestare de vointa a partilor. Fata de aceste avantaje, cu timpul, actele de drept al gintilor
au preluat functiile actelor de drept civil. In vremea imparatului Justinian, dreptul gintilor a
devenit drept general in sensul ca dreptul gintilor se confunda cu intregul drept privat roman.b)

3
 Page 4 of 43

in textele lui Titus Livius, dreptul gintilor reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale lumii
antice, norme care astazi ar corespunde dreptului international public.c) dreptul gintilor se
confunda cu dreptul natural deoarece, in conceptia jurisconsultilor romani, ar exista anumite
norme de drept privat care se aplica tuturor popoarelor, din toate timpurile, norme universale.
In realitate, aceasta conceptie (preluata de la greci) are numai o valoare teoretica, intrucat
jurisconsultii romani nu au indicat vreo norma de drept concreta care sa apartina asa-zisului
drept natural.3) dreptul natural:Romanii vedeau in dreptul natural un sistem de principii
valabile pentru toate popoarele si pentru toate timpurile.

ROMA IN EPOCA PRESTATALA+reformele lui Servius Tullius

orasul Roma s-ar fi fondat in 753 i.H. de trei triburi formate din sabini, latini si etrusci. Membrii
acelor trei triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti patricieni. Alaturi de patricieni, in
Roma prestatala traiau si plebeii, care proveneau din randurile autohtonilor. Insa, conducerea
societatii romane fara caracter statal era exercitata numai de catre patricieni prin trei
organe:a)Comitia curiata; era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii si 300 ginti. Intrucat
fiecare dintre curii avea un vot, aceasta adunare a fost numita comitia curiata. Toate hotararile cu
privire la viata cetatii erau luate de aceasta adunare.b)Regele; era ales de comitia curiata si exercita
atributiuni de ordin religios si militar.c)Senatul; era format din sefii gintilor si cuprindea 300 de
membri. Exercita acele atributiuni care revin, de regula, sfatului batranilor in societatea prestatala
sau gentilica.Fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a societatii (in calitate de
mestesugari si negustori), dar nu aveau acces la conducerea societatii, la lucrarile comitiei curiata,
intre patricieni (care erau pastori si tarani) si plebei s-a iscat un conflict cu forme din ce in ce mai
diverse si care s-a adancit din ce in ce mai mult, ducand in final la formarea statului roman.La
jumatatea secolului VI i.H., din dorinta de a pune capat acestui conflict, regele Servius Tullius a
initiat doua reforme prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o reforma sociala si o
reforma administrativa.

Prin reforma sociala, Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei (fara sa tina cont de
plebei si patricieni) in cinci categorii sociale (pe criteriul averii). La randul lor, cele cinci categorii
sociale au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare si unitati de vot,
fiecare centurie dispunand de un vot. Insa centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel,
centuriile din prima categorie sociala aveau 40-50 de membri, iar cele din ultimele categorii sociale
aveau 600-700 membri. Astfel a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa dispuna
de majoritatea centuriilor, deci de majoritatea voturilor (98 din 193). De aceea, istoricii spun ca in
momentul formarii sale, statul roman s-a format pe un regim politic de aristocratie sclavagista.

4
 Page 5 of 43

Prin reforma administrativa, regele Servius Tullius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii
administrativ-teritoriale, denumite triburi. In total, el a creat 4 triburi urbane si 17 triburi rurale.
Din acel moment, in cadrul Romei s-au intrunit cele doua criterii in baza carora putem distinge
intre societatea prestatala (gentilica) si cea organizata in stat (politiceste). Avem in vedere
criteriul stratificarii sociale, introdus prin reforma sociala a lui Servius Tullius si criteriul
teritorial, introdus prin reforma administrativa. Potrivit criteriului teritorial, apartenenta
individului la comunitate nu se face in functie de rudenia de sange asa cum se facea in
societatea gentilica, ci in functie de teritoriul locuit in sensul ca fac parte din aceeasi comunitate
umana toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude de sange.

ROMA IN EPOCA REGALITATII

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei datorita

unor discriminari manifestate pe plan politic, juridic, economic.Pe plan politic inegalitatea
consta in faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la lucrarile adunarii centuriilor (comitia
centuriata), ei nu aveau acces la lucrarile comitiei curiata (rezervata patricienilor).Pe plan
juridic inegalitatea rezulta din exprimarea in forma nescrisa (de obiceiuri juridice) a normelor
juridice, care nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de pontifii (preotii cultului
pagan) initiati. Acei pontifi erau alesi numai dintre patricieni. Daca se declansa un conflict intre
un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifului pentru a afla care este
reglementarea juridica, iar pontifii erau tentati sa dea raspunsuri favorabile patricienilor.Pe
plan economic pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului roman: ager
publicus. Statul repartiza acele terenuri spre folosinta numai patricienilor, nu si plebeilor.Pe
plan statal, in epoca regalitatii societatea romana era condusa de trei factori politici
(statali):Adunarile poporului, in numar de doua:comitia curiata (mostenita din Roma
prestatala) si comitia centuriata (aparuta dupa reforma lui Servius Tullius);Rege;Senat. 1)
Comitia curiata: exercita in principal atributii de ordin privat si religios.Comitia centuriata:
exercita cele mai importante atributiuni administrative si judiciare.2) Regele: dupa reforma a
devenit un veritabil sef de stat, detinea atributiuni de ordin administrativ, militar, judiciar.3)
Senatul: a devenit un organism al statului, dar hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci
aveau un caracter consultativ.

ROMA IN PERIOADA REPUBLICII

Pe plan politic (statal), in epoca republicii, societatea romana a fost condusa de trei
factori statali (politici, constitutionali):Adunarile poporului;Senatul;Magistratii. 1) Adunarile
poporului (erau in numar de patru)Acomitia curiata continua sa-si desfasoare activitatea si in
epoca republicii, dar atributiile i se restrang tot mai mult, fiind limitate la adoptarea unor legi cu

5
 Page 6 of 43

ocazia intrarii in functie a unor magistrati superiori, precum si unele atributii in domeniul privat
(incuviintarea actului abrogatiunii). In final, s-a redus la cei 30 de lictori (purtatori de fascii) care
ii insoteau pe magistratii romani ca semn distinctiv al autoritatii acestoraB)comitia centuriata
este cea mai importanta adunare de la inceputul republicii (creata dupa reforma lui Servius
Tullius), adunare a cetatenilor, deopotriva patricieni si plebei capabili sa poarte arme si care se
identifica cu armata romana. Comitia centuriata avea atributii legislative, ii desemna pe
magistratii romani.In privinta acestei adunari a poporului au fost intreprinse doua reforme care
au marcat transformarea statului roman dintr-o republica aristocratica intr-o democratie de tip
sclavagist (reforma intreprinsa in timpul cenzurii lui Appius Claudius Caecus):1-La calcularea
averii in raport cu care o persoana era incadrata intr-una din cele cinci categorii sociale se avea
in vedere nu numai suprafata de pamant stapanita, ci si bunurile mobile, inclusiv banii si
creantele. Aceasta reforma s-a realizat ca urmare a declansarii revolutiei economice la Roma,
cand averile mobiliare devin din ce in ce mai importante, in detrimentul averii imobiliare.2-In
anul 220 i.H. are loc o reforma prin care fiecare categorie dispune de 70 de centurii, numarul
centuriilor marindu-se de la 193 la 373.c) concilium plebis apare in epoca republicii ca expresie
a intereselor plebeilor si pe fondul conflictului deschis dintre cele doua categorii sociale, conflict
care era in pericol sa degenereze intr-un veritabil razboi civil. Concilium plebis era o adunare a
plebeilor care adopta hotarari obligatorii numai pentru acestia.d) comitia tributa ii reuneste pe
cetatenii romani adunati in triburi conform reformelor lui Servius Tullius. Existau 4 triburi
urbane si 17 triburi rurale. Numarul s-a marit pana la 35 de triburi. Spre sfarsitul republicii,
comitia tributa devine principala adunare a poporului.2) SenatulReprezinta principala institutie
prin care clasa dominanta participa la conducerea statului roman. La origine era compus din
300 membri – sefii gintilor. Numarul a crescut treptat prin cooptarea in randul senatorilor a
fostilor magistrati la terminarea mandatului acestora precum si a descendentilor acestora. In
timpul dictaturii lui Lucius Cornelius Sulla avea 600 membri, iar in timpul dictaturii lui Caesar
avea 900 membri.Senatorii se impart in doua categorii: patres si conscripti.Principalele
atributiuni ale senatului erau:realizarea politicii externe a statului roman;administrarea
provinciilor pacificate;„cura legum et morum” – supravegherea legilor si a moravurilor cu ocazia
ratificarii legilor adoptate de comitii;administrarea tezaurului statului roman aerarium.

CATEGORII SOCIALE IN EP REPUBLICII

In perioada Republicii, fondata in 509 i.H., pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a
continuat. Dar, ca urmare a protestelor sistematice si din ce in ce mai variate si ca urmare a
concesiilor succesive facute de patricieni, in secolul III i.H. cele doua categorii sociale s-au
nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii pentru a distinge intre patricieni si plebei. Cu
atat mai mult cu cat, intre timp, vechile ginti in care erau organizati patricienii s-au descompus,
s-au dizolvat. Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb au aparut noi categorii sociale: nobilii
si cavalerii.Nobilii erau inalti demnitari ai statului, inalti magistrati ai Republicii Romane precum

6
 Page 7 of 43

si urmasii lor, au sustinut forma de organizare republicana de vreme ce institutiile se aflau in

mainile lor.Cavalerii erau denumiti oameni noi, in sensul ca se imbogatisera in urma afacerilor
(negustori, bancheri, camatari) si sustineau ideea de centralizare a statului pentru ca, in
conceptia lor, numai un stat centralizat poate sustine ordinea necesara comertului.Ca urmare,
intre cele doua categorii sociale a izbucnit un conflict: patru razboaie civile la sfarsitul republicii.
Prin victoria cavalerilor s-a instaurat imperiul sub forma principatului.Totodata a aparut
categoria sociala a proletarilor romani (de la proles – copii). Proletarii erau oameni saraci,
ruinati, care nu aveau alta avere decat copiii (element al patrimoniului). Neavand mijloace de
subzistenta, proletarii veneau din intreaga Italie la Roma pentru a trai de pe urma statului (ca o
masa parazitara). Statul roman facea distribuiri periodice pentru proletari de alimente,
vesminte, sume banesti.Proletarii erau cetateni romani, aveau drept de vot si voturile puteau fi
cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea ca datorita masei parazitare, a proletarilor,
Republica Romana a devenit o simpla forma, goala de continut.In perioada Republicii, sclavia a
atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in sensul ca activitatea economica se baza pe munca robita
a sclavilor, iar munca libera a fost impinsa la periferia vietii economice.

Magistratii in ep republicii

MagistratiiMagistratii sunt inalti demnitari ai statului roman cu atributii administrative,

militare, jurisdictionale, legislative.Magistratii romani nu erau organizati intr-un sistem ierarhic
desi exista un „cursus honorum” pentru a accede la magistraturi.Magistratii aveau ius edicendi,
adica dreptul de a emite la intrarea in functie un edict prin care aratau cum sa-si exercite
atributiunile corespunzatoare functiei lor si ce mijloace procedurale vor exercita in acest
sens.Aveau in competenta imperium – dreptul de a comanda armata, de a convoca adunarile
poporului: consulii, pretorii, dictatorii.Aveau in competenta potestas – dreptul de a administra:
cenzorii, questorii, tribunii, edilii curuli.Magistraturile romane aveau o serie de trasaturi
comune:erau onorifice=magistratii nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau.
La magistraturi nu puteau accede decat persoanele care aveau o anumita avere; erau
elective=magistratii erau alesi de comitia centuriata, ulterior de comitia tributa, cu exceptia
dictatorului care era numit de consuli la propunerea senatului;erau colegiale=mai multe
persoane exercitau concomitent aceeasi magistratura (de exemplu doi consuli, cinci tribuni), cu
exceptia dictaturii care este o magistratura unipersonala;

a) ConsulatulIn 509 i.H., dupa alungarea ultimului rege roman Tarquinius Superbus si
instaurarea republicii, atributiile laice ale regelui sunt preluate de primii magistrati romani din
istoria republicii: doi consuli, iar atributiile religioase raman in competenta unui Rex Sacrorum.

7
 Page 8 of 43

Preluand atributiile laice ale regelui, cei doi consuli aveau puteri discretionare pe plan
administrativ, juridic, militar si chiar legislativ. Spre deosebire de rege, exercitau aceste atributii
pe o perioada limitata, de un an.In al doilea rand, oricare dintre consuli putea bloca prin veto
(„ma opun!”) orice decizie a colegului de consulat.La terminarea mandatului, deveneau simple
persoane particulare si puteau fi trasi la raspundere pentru actele savarsite in exercitiul
functiunii (erau inviolabili pe timpul mandatului).Erau alesi de comitia curiata.b)
TribunatulToate celelalte magistraturi romane au aparut printr-o consecinta mai mica sau mai
mare a dezmembrarii puterii consulare si preluarea unor atributiuni pe fondul unor lupte intre
patricieni si plebei pentru accesul la magistraturi.In 494 i.H., ca urmare a protestelor plebeilor,
se infiinteaza o magistratura menita a le proteja interesele: tribunatul plebei. Era compusa din
cinci tribuni (cate unul pentru fiecare categorie sociala), apoi din zece tribuni (cate doi pentru
fiecare categorie sociala).Persoana tribunului era inviolabila. Oricine il impiedica pe tribun sa-si
exercite atributiunile era condamnat la moarte. Tribunii aveau ius auxili et interceptori, adica
dreptul de a bloca prin veto decizia oricarui alt magistrat roman daca era contrara intereselor
plebei. Spre deosebire de consuli, tribunii nu puteau fi trasi la raspundere dupa terminarea
mandatului pentru faptele savarsite in exercitiul functiunii.c) CenzuraCenzura apare in 443 i.H.,
iar din 331 i.H. este accesibila plebeilor. Principalele atributiuni erau realizarea din cinci in cinci
ani a recensamantului bunurilor si persoanelor, iar dupa plebiscitul ovinian, dreptul de a-i numi
pe senatori si de a-i indeparta din senat.Mandatul cenzorului era de un an si jumatate din cinci
in cinci ani. Timp de trei ani si jumatate magistratura era vacanta: „lustrum” (de aici vine
denumirea de Lege a Lustratiei).d) PraeturaApare in 367 i.H. cand, prin legile Licinio-Sextiene
(Lex Licinia Sextia), plebeii au dobandit accesul la consulat. Patricienii au desprins din
competenta consulului atributiile jurisdictiei contencioase, acordand-o unui nou magistrat:
pretorul, dar au reusit sa impiedice accesul plebeilor la o magistratura cu atributiuni
jurisdictionale pentru doar 30 de ani. In 337 i.H. plebeii dobandesc accesul la praetura.Pretorul
este principalul magistrat juridic roman. El organizeaza procesele private si este stapanul fazei
„in iure” a proceselor civile romane.La inceput, a existat doar pretorul urban, cel care organiza
desfasurarea proceselor dintre cetatenii romani, dar dupa declansarea expansiunii statului
roman si multiplicarea raporturilor cu peregrinii, in 242 i.H. apare pretorul peregrin, insarcinat
cu organizarea si desfasurarea proceselor dintre cetateni si peregrini.e) QuesturaQuestorii au
fost la origine functionari inferiori aflati in subordinea consulilor, dar devin magistrati avand ca
principale atributii vanzarea prazii de razboi catre persoanele particulare, administrarea
arhivelor si finantelor statului roman.Questorii erau alesi de comitia tributa.f) Edilii curuliErau
insarcinati cu aprovizionarea pietelor si targurilor si cu organizarea desfasurarii proceselor
nascute in legatura cu executarea actelor incheiate in targuri si piete.g) Dictatura –
magistratura cu caracter exceptional

8
 Page 9 of 43

IMPERIUL:PRINCIPATUL

Octavian, unul din membrii ultimului Triumvirat, a inaugurat un nou regim politic, Principatul,
sub forma aparentei mentineri a formelor de stat republicane.Astfel, Octavian a renuntat la
calitatea de triumvir, devenind consul pe 10 ani. A renuntat si la consulat, pastrand insa
„imperium pro consularae”. A devenit tribun pe viata, perpetuu si fara coleg, putand bloca prin
veto deciziile oricarui alt magistrat.A devenit si Pontifex Maximus, seful religiei pagane
romane.Octavian a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus.Imperator → comandant
victorios al armatei;Caesar → urmas al lui Caius Iulius Caesar;Augustus → sfant, demn de a fi
venerat.Totodata, el si-a luat si titulatura de princeps (primul intre cetateni) primus inter pares
(primul intre egali).Astfel, a fost creat un nou sistem politic autoritar, indeplinindu-se visul lui
Caius Iulius Caesar.In principat se declanseaza procesul de polarizare tot mai accentuata a
societatii romane si a adancirii discrepantelor dintre saraci si bogati.Cele doua categorii sociale
majore sunt:→ honestiores (cei onorabili): membrii ordinului senatorial; magistrati si urmasii
lor cooptati in randurile senatului; membrii ordinului ecvestru (comercianti, bancheri,
negustori); membrii ordinului decurionilor (membrii senatelor comunale);→ humiliores (cei
umili): plebea urbana si rurala a statului roman. Termenul „plebe” nu are sens etnic, ci
social.Sclavia continua sa pastreze un caracter clasic, munca lor fiind in continuare baza
productiei in statul roman. Apare o noua categorie sociala care antameaza viitoarele forme de
organizare feudala: institutia colonatului. Colonii erau oameni liberi obligati sa arendeze
latifundiile si al caror statut social si juridic se apropie treptat de cel al sclavilor; daca nu in mod
formal/juridic, macar in fapt.Factori constitutionali in timpul PrincipatuluiImparatul
(Princeps);Senatul;Magistratii.

ImparatulExistenta celor trei factori constitutionali este doar din punct de vedere formal
deoarece de facto, in foarte scurt timp de la instaurarea Principatului, intreaga putere in stat
este preluata de imparat.Atributiunile imparatului sunt:conducator al armatei;conducator al
provinciilor nepacificate, prin legati Augusti pro praetore ale caror venituri nu mai intrau in
aerarium (tezaurul statului roman), ci in patrimonium Caesaris (tezaurul imperial);numea si
revoca inalti functionari imperiali care preiau treptat atributiile vechilor magistraturi, golindu-le
astfel de continut:praefectus praetorio – comandantul garzii imperiale, coordonatorul intregii
activitati a administratiei de stat, functie echivalenta cu primul-ministru de azi;praefectus urbi –
seful politiei Romei;praefectus annonae – insarcinat cu aprovizionarea orasuluipraefectus
vigilum – comandantul garzii de noapte, cel care asigura paza impotriva incendiilor.

SenatulAparent, atributiile senatului sporesc. Ii numeste pe magistrati, devine un organ de

legiferare in sens formal. Hotararile sale poarta denumirea de senatusconsulte si devin izvoare
formale de drept.In realitate, devine o simpla anexa a politicii imperiale, imparatul legiferand cu
ajutorul senatului.

9
 Page 10 of 43

MagistratiiMagistraturile se golesc treptat de continutul lor, atributiile fiind preluate de

functionari imperiali.Consulii pastreaza dreptul de a prezida senatul si jurisdictia
gratioasa.Cenzorii pastreaza dreptul de a efectua recensaminte.Pretorii pastreaza atributia
contencioasa, dar activitatea lor creatoare de drept inceteaza.Questorii, dupa edictul pretorului
(Hadrian), pastreaza dreptul de a administra arhivele si finantele statului roman.Edilii curuli
raman cu vechile atributii.

IMPERIUL:DOMINATUL

Este ultima etapa a dezvoltarii statului roman. Marcheaza trecerea statului de la o diarhie si
apoi o monarhie camuflata sub aparente republicane la o monarhie fatisa de drept divin.Incepe
cu domnia imparatului Diocletian (284 d.H.) si dureaza pana la moartea imparatului Justinian
(565 d.H.).Factori constitutionali in timpul Dominatului1) ImparatulA fost declarat stapan si zeu,
exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental.Devine singurul factor de conducere
al statului, guvernand prin intermediul unui imens aparat birocratic, statul fiind in fapt condus de un
consiliu restrans de sase-sapte prieteni numit consistorium principis. Inaltii functionari imperiali erau
organizati intr-o structura ierarhizata si militarizata.:Dignitates (functionarii
superiori):ilustres;spectabilis;clarissimi.Oficia (functionarii inferiori)2) Senatul Romei decade la
nivelul senatelor municipale.3) Magistraturile au devenit simple functii decorative. Sub aspect
social, fenomenul de polarizare este impins la extrem.Existau doua categorii sociale:
potentiores (cei puternici): marii stapani de latifundii, inconjurati de armate de coloni si sclavi,
care se comporta pe teritoriul lor ca niste adevarati sefi de stat, ignorand autoritatea
imperiala; humiliores (cei umili): marea masa a populatiei, impinsa la saracia extrema,
dependenta economic de potentiores si de institutiile alimentare ale statului roman.Intreaga
societate se organizeaza in caste sociale, categorii sociale inchise si ereditare, organizate pe
criterii religioase, sociale si profesionale.Moneda devine rara, in locul platii in bani apare cea in

10
 Page 11 of 43

natura.Colonajul se extinde, se generalizeaza colonatul servaj, iar sclavia a ajuns la ultimul

stadiu al decaderii.O serie de imparati, incepand cu Diocletian, intreprind o serie de reforme
menite sa salveze statul roman. Acesta mareste numarul provinciilor la 100, organizate in 12
dioceze, 4 prefecturi (Italia, Iliria, Galia si Orient).In timpul domniei imparatului Teodosiu cel
Mare, crestinismul devine unica religie a Imperiului Roman, cultele pagane fiind interzise (391
d.H.).Declinul statului roman nu mai poate fi oprit, la moartea lui Teodosiu cel Mare (395 d.H.)
Imperiul Roman scindandu-se definitiv in Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Mediolanum,
apoi la Ravenna) si in Imperiul Roman de Rasarit (cu capitala la Niceea, apoi la
Constantinopole).Imperiul Roman de Apus si-a incetat existenta in 476 d.H. cand Odoacru,
capetenia herulilor, l-a detronat pe ultimul imparat Romulus Augustus, fiul potentatului Oreste,
iar Imperiul Roman de Rasarit si-a incetat existenta la moartea lui Justinian in 565 d.H.,
transformandu-se in Imperiul Bizantin, in sensul ca structurile sociale si politice sclavagiste sunt
inlocuite cu cele feudale, iar limba latina este inlocuita cu cea greaca.

11
 Page 12 of 43

CAPITOLUL 2

Legea+structura legii

Cuvantul lex are sensul de conventie, primitor de trei acceptiuni:atunci cand conventia se
incheie intre doua persoane particulare, lex are sensul de contractus;atunci cand conventia se
incheie intre mai multe persoane, lex are sens de statutul unei asociatii;atunci cand conventia
intervine intre magistrat si popor, lex are sensul de lege ca izvor formal de drept.Gaius afirma:
„lex est quod populus romanus iubet atque constituit” („legea este ceea ce poporul decide si
hotaraste).Legile romane erau, din punct de vedere al adoptarii lor, de doua categorii:leges
date – legi care emanau direct de la magistrat in baza unei delegatiuni legislative;leges rogatae
– legi care erau adoptate potrivit unei proceduri ce cuprindea mai multe etape:proiectul de lege
era afisat in forum de magistratul lator legis;proiectul de lege era dezbatut in adunari neoficiale
timp de 24 de zile, perioada denumita trinundium;se adunau comitiile, adunarile oficiale, legea
era votata in bloc, cu DA = UTI ROGAS sau NU = ANTIQUO, nemaiputand sa i se aduca
amendamente;dupa adoptarea de comitii legea era supusa ratificarii senatului, ocazie cu care
senatul verifica conformitatea legii cu traditiile si moravurile poporului roman („cura legum et
morum”);textul legii era depus in aerarium (tezaurul statului roman) si in templul zeitei Ceres
pentru plebiscita (legi adoptate de plebei). Un numar de exemplare erau afisate in
forum.Structura legiiLegile romane au o structura tripartita:praescriptio cuprindea:numele lui
lator legis (magistratul care a propus proiectul de lege);comitiile care au votat legea, data si
locul votarii (de exemplu comitia centuriata pe Campia lui Marte);ordinea votarii: prima unitate
de vot (prima centurie, primul trib).rogatio, textul propriu-zis al legii care, daca era de
amploare, era structurat in capitole si in paragrafe.sanctio, ce sanctiune atragea incalcarea
dispozitiei din rogatio. Legile romane, din punct de vedere al sanctiunii, au fost clasificate
in:leges perfectae care sanctionau cu anularea actului incheiat cu incalcarea dispozitiei din
rogatio (sanctiune de drept privat);leges minus quam perfectae care prevedeau ca actul, desi
incheiat prin incalcarea prevederilor, ramanea valabil, dar autorul era sanctionat cu plata unei
amenzi (sanctiune de drept public);leges imperfectae prin care este interzisa incalcarea
prevederilor din rogatio fara a se preciza care sunt consecintele.

Legea celor XII Table

Legea celor XII Table este cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana.
Ea a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine, normele
dreptului privat roman au fost exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau
cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in mod
insistent si repetat ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa fie codificate si afisate,

12
 Page 13 of 43

publicate, in forum – piata publica – pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor
de drept. Fata de aceste presiuni (tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat aceasta cerere
succesiv timp de zece ani), in anul 451 i.H., patricienii au format o comisie din zece barbati care
sa scrie dreptul: decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a publicat
in acelasi an pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu este completa,
astfel incat, dupa 2 ani, in 449 i.H. s-a format o noua comisie din care de data aceasta faceau
parte si cinci plebei, comisie care a resistematizat obiceiurile juridice si le-a publicat pe 12 table
de bronz. Legea celor XII Table cuprinde intregul drept public si privat din acel moment istoric.
De aceea, in unele texte, legea este denumita si Codul decemvirilor sau Codul decemviral, iar in
domeniul privat legea cuprinde, mai cu seama, dispozitii referitoare la conditia juridica a
persoanelor, la organizarea familiei, la proprietate, la succesiuni si la procedura de judecata.
Totusi, cand s-a adoptat Legea celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de procedura.
Unele dintre ele au ramas si pe mai departe un apanaj (monopol) al pontifilor. Multa vreme, s-a
afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala si ca ar fi fost imprumutata de la
greci. In sprijinul acestei teze se invoca un text din Titus Livius conform caruia inainte de
adoptarea legii, o comisie formata din cinci barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare (Sudul Italiei)
pentru a studia dreptul grec. In realitate, Legea celor XII Table este profund originala. In primul
rand pentru ca ea oglindeste fidel mentalitatea si modul de viata al romanilor de la acea epoca
si in al doilea rand deoarece s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si legile lui
Solon (cel mai mare legislator atenian) si s-a constatat ca exista numai trei elemente comune,
ceea ce este cu totul nesemnificativ. Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, nu au ajuns pana la
noi, ele fiind distruse cu ocazia incendierii Romei de catre gali, probabil la 389 i.H. Fapt este ca
textul legii a fost afisat in forum numai vreo sase decenii, iar dupa alungarea galilor, romanii nu
au republicat textul legii si nici nu era nevoie intrucat acel text se fixase definitiv in memoria
tuturor cetatenilor romani. In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii)
marturiseste ca pe vremea copilariei sale (a fost in clasa intai in anul 100 i.H.) elevii erau obligati
sa invete pe de rost Legea celor XII Table. Iar invatarea pe de rost a legii era carmen
necessarium, adica lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in epoca
moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii, reconstituire care s-a facut in primul rand
pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea celor XII Table,
fragmente ajunse pana la noi prin Digestele imparatului Justinian. In sens formal, Legea celor XII
Table a fost in vigoare 11 secole pentru ca romanii n-au acceptat niciodata ideea de abrogare a
legilor. Ei considerau ca legile exprima vointa divina, iar vointa divina nu poate fi modificata de
pamanteni. Pe de alta parte, la un moment dat, spre sfarsitul republicii, o data cu inflorirea
economiei de schimb, multe din textele legii au devenit inaplicabile, depasite, anacronice. De
aceea Cicero spunea ca pe vremea sa (secolul I i.H.), in practica instantelor judecatoresti, locul
Legii celor XII Table fusese luat de Edictul pretorului.

13
 Page 14 of 43

Edictele magistratilor

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele
magistratilor, intrucat magistratii romani se bucurau de ius edicendi, adica dreptul de a publica,
de a afisa un edict la intrarea in functie, edict prin care precizau cum isi vor exercita
atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau valabile pe termen de un an,
cat dura si magistratura, si erau denumite edicta perpetua (la singular edictum perpetuum), iar
alte edicte aveau caracter ocazional, fiind valabile cateva zile, de regula de sarbatori si se
numeau edicta repentina. Dintre edictele magistratilor, cel mai important este edictul
pretorului, deoarece pretorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar cu
ocazia organizarii proceselor. In practica, ori de cate ori pretorul constata ca pretentiile
reclamantului sunt legitime, dar dreptul civil nu ii oferea un procedeu juridic corespunzator, el
crea un nou procedeu juridic, astfel incat reclamantul isi putea valorifica pretentiile pe cale
judiciara, adica prin proces. Ori, acea pretentie care este valorificata pe cale judiciara
dobandeste valoarea de drept subiectiv. Iata cum, prin sanctionarea unor noi drepturi
subiective pe cale judiciara, pretorul a extins sfera de reglementare juridica. Asadar, cu toate ca
in conceptia romana pretorul nu putea crea drept, el influenta linia de evolutie a dreptului civil.
Astfel, sub aparenta ca vechiul drept civil a ramas in vigoare, pretorul i-a imprimat noi functii si
noi finalitati sociale. In sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de un an, dar in fapt
anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii urmatori,
iar prin preluari succesive, acele dispozitii se fixau definitiv in corpul edictului. De aceea, Cicero
spunea ca pe vremea sa, edictul pretorului cuprindea doua parti, doua categorii de dispozitii.
Prima parte era denumita edictum vetus sau pars translaticia. Partea a doua era denumita
edictum novum sau pars nova. Din edictum vetus, faceau parte acele dispozitii care treceau de
la un pretor la altul, iar din edictum novum faceau parte noile dispozitii introduse de fiecare
pretor in parte.

Raportul dintre dreptul civil si dreptul pretorian

prin utilizarea unor mijloace procedurale, pretorul a creat o noua ramura de drept pe care
jurisconsultii au denumit-o dreptul pretorian. Iata de ce se pune problema definirii raportului
dintre dreptul civil si dreptul pretorian. In vedea definirii acestui raport trebuie sa avem in
vedere doua texte romane. Potrivit primului text, pretorul nu poate crea drept: „praetor ius
facere non potest”. Iar potrivit celui de-al doilea text, dreptul pretorian este vocea vie a
14
 Page 15 of 43

dreptului civil: „viva vox est iuris civilis”. In aparenta, cele doua texte se contrazic. Dar in
realitate, primul text trebuie interpretat in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil (care
este creat de catre popor in forma legii), dar el poate influenta linia de evolutie a dreptului civil,
asa cum rezulta din definitia dreptului pretorian conform careia: „Ius praetorium est quod
praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter
utilitatem publicam”. Prin urmare, „dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni in
sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele
public”. Din aceasta definitie rezulta ca pretorul actiona pe trei cai in vederea influentarii
dreptului civil, cai pe care jurisconsultii le-au denumit adiuvandi: adiuvandi iuris civilis gratia,
supplendi iuris civilis gratia si corrigendii iuris civilis gratia. adiuvandi iuris civilis gratia – in
primul caz, pretorul explica de asa maniera intelesul textelor din vechile legi incat acele texte sa
poata fi aplicate si la noile cazuri ivite in practica instantelor. Astazi o asemenea interpretare se
numeste interpretarea extensiva a legii. supplendi iuris civilis gratia – in al doilea caz, pretorul
completa dispozitiile din vechile legi si astfel extindea sfera de reglementare juridica.
corrigendii iuris civilis gratia – iar in al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii din legi erau
depasite, anacronice, pretorul pur si simplu le desfiinta, le abroga. Cu precizarea ca pretorul nu
putea abroga legi in ansamblul lor, nu putea desfiinta vointa poporului.

Jurisprudenta

Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin
jurisprudenta, iar jurisprudenta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin
interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori
neintrecuti ai dreptului, insa ei nu erau functionari publici, nu ii angaja nimeni si nu ii platea
nimeni, ci isi desfasurau activitatea din proprie initiativa si pe cont propriu. Insa, activitatea lor
era atat de apreciata incat Cicero spunea, „domus jurisconsulti totius oraculum civitatis” („casa
jurisconsultului este oracolul intregii cetati.jurisprudenta sacrala:in epoca foarte veche,
jurisprudenta a avut un caracter sacral sau religios. Intrucat, asa cum am spus, cand s-a votat
Legea celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de drept procesual. Astfel, au ramas si
mai departe un monopol al pontifilor, zilele faste – adica zilele in care putea fi organizate
procese, precum si formulele solemne pe care partile erau obligate sa le pronunte cu ocazia
organizarii proceselor. Si intrucat numai pontifii cunosteau aceste norme de procedura, numai
ei puteau desfasura activitatea de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Caci, asa cum veti
vedea mai tarziu la diversele materii, procedura este aceea care pune in miscare dreptul
material, iar procesele se castiga pe procedura, nu pe dreptul material. Jurisprudenta laica in
epoca vecheCata vreme jurisprudenta a ramas un monopol al pontifilor, ea nu a putut face
progrese remarcabile deoarece pontifii erau primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si
religie. Dar, in anul 301 i.H. un libert, un sclav dezrobit pe nume Gnaeus Flavius (era secretarul

15
 Page 16 of 43

lui Appius Claudius Caecus) a divulgat, a afisat in forum si zilele faste si formulele solemne ale
proceselor. In spatele acestui scrib statea Appius Claudius Caecus care nu si-a permis sa le
divulge pentru a nu intra in conflict cu aristocratia romana. Din acel moment, jurisprudenta s-a
laicizat, in sensul ca orice persoana care avea calitatile necesare se putea dedica cercetarii
stiintifice in domeniul dreptului. Totusi, pana catre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a avut un
caracter predominant empiric, un caracter de speta, caci jurisconsultii nu se preocupau inca de
formularea unor principii juridice, ci se margineau sa indice partilor ce texte din legi se aplica in
cazul lor si ce formule solemne trebuie sa pronunte cu ocazia organizarii procesului. Catre
sfarsitul republicii insa, jurisprudenta romana tinde sa dobandeasca un caracter stiintific in
sensul ca jurisconsultii se preocupau de formularea unor principii juridice si sistematizau
intreaga materie supusa cercetarii pe baza acelor principii. Printre marii jurisconsulti de la
sfarsitul epocii vechi ii mentionam: in primul rand pe Quintus Mucius Scaevola, profesorul lui
Cicero care a scris un tratat de drept civil socotit model de cercetare de catre jurisconsultii de
mai tarziu. Apoi Aquilius Gallus, prietenul lui Cicero care a creat actio de dolo (sanctiona
inselaciunea in contract); Servius Sulpicius Rufus, un foarte valoros comentator al edictului
pretorului si deosebit de apreciat pentru talentul lui didactic. De asemenea, Alfenus Varro a
scris o lucrare enciclopedica, intitulata Digesta. Il amintim si pe Aulus Ofilius, care a fost
consilierul juridic al lui Caius Iulius Caesar. Jurisprudenta in epoca clasicaIn epoca clasica,
jurisprudenta a ajuns la apogeu caci, in aceasta epoca au fost elaborate categorii si principii
constituite intr-un sistem perfect simetric guvernat de o logica extrem de riguroasa. De altfel,
inca de la inceputul epocii clasice, s-au fondat doua scoli de drept (in sensul de curente):
sabiniana si proculiana. Scoala sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito. Scoala
proculiana a fost fondata de Marcus Antistius Labeo. Denumirile celor doua scoli provin de la
discipolii fondatorilor care si-au intrecut maestrii. Este vorba despre Massurius Sabinus pentru
scoala sabiniana si despre Proculus pentru scoala proculiana. In linii generale scoala sabiniana
avea o orientare conservatoare caci promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala
proculiana avea o orientare inovatoare, progresista caci urma linia de gandire a edictului
pretorului. O adevarata enigma a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, care se pare (nu
stim sigur) ca ar fi trait in vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu. Originea sa nu este
cunoscuta, unii sustin ca ar fi grec sau dac de origine. Faptul este ca in legatura cu Gaius s-au
scris in epoca moderna cele mai multe lucrari (milioane la numar) si nu pentru ca Gaius ar fi fost
foarte original (nu era deosebit de original), ci pentru ca una dintre lucrarile sale denumita
Institutiones sau Institutele lui Gaius a ajuns pana la noi pe cale directa, in mod exceptional, sub
forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial
si in locul lui s-a scris un alt text. In cazul nostru, prin secolul VI, un calugar a sters textul
Institutelor lui Gaius si in locul lui a scris un lung imn religios (rugaciunea Sfantului Ieronim). Iar
dupa sute si sute de ani, la 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul
Niebuhr a descoperit acest papirus, dandu-si seama imediat ca este vorba despre un

16
 Page 17 of 43

palimpsest. Ca atare, a aplicat anumiti reactivi chimici pentru a descifra textul initial, acela care
fusese sters; spre marea sa satisfactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius. Insa la
acea vreme, reactivii chimici erau primitivi incat papirusul s-a distrus. Iar in partea finala unele
cuvinte n-au putut fi descifrate. De aceea se spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar,
prezinta unele lacune. Intamplarea a facut insa ca la 1853, in nordul Egiptului sa se descopere
un alt papirus, care cuprinde chiar partea finala a Institutelor lui Gaius, incat lacunele
manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Institutele lui Gaius sunt in manualul de
scoala adresat studentilor in drept, de aceea, materia este tratata sistematic, iar ideile decurg in
mod logic, unele din altele. Pe baza acestui manual, au putut fi reconstituite institutiile juridice
pe care romanii le-au creat pana la jumatatea secolului II d.H., cand se banuieste ca ar fi trait
Gaius.

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II d.H. si la inceputul
secolului III d.H. Este vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus si Ulpius
Domitius.Papinian a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei, atat de contemporani
cat si de posteritate. El a fost supranumit princeps jurisconsultorum sau primus omnium
deoarece prin lucrarile sale cu caracter predominant practic a oferit solutii optime tuturor
cazurilor care au aparut in activitatea instantelor judecatoresti.Paulus si Ulpian au fost discipolii
(elevii) sai.Paul a fost foarte original, un jurisconsult deosebit de original si foarte productiv – a
scris foarte mult, insa avea un stil ermetic, greu de inteles; pe cand contemporanul si rivalul sau
Ulpian nu a fost atat de original, dar avea un stil foarte clar, accesibil, usor de inteles, avea
talent didactic. De aceea o treime din Digeste este formata din fragmente care au fost extrase
din lucrarile lui Ulpian. Este de retinut ca Papinian, Paul si Ulpian au fost prefecti ai
Pretorului.Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare, stiintifica a fost Herenius
Modestinus sau Modestin

Legea Citatiunilor:

De aceea, in anul 426 s-a dat Legea Citatiunilor (e o constitutiune imperiala denumita
conventional Legea Citatiunilor). Potrivit acelei asa-zise legi, in fata judecatorului puteau fi citati
numai cinci jurisconsulti clasici, care erau celebri, lucrarile lor erau cunoscute de judecatori si nu
puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. Este vorba despre Paul, Papinian,
Ulpian, Gaius si Modestin. De regula, cei cinci mari jurisconsulti clasici dadeau aceleasi solutii
problemelor de drept, dar uneori solutiile erau controversate, parerile erau diferite. In
asemenea situatii, spune Legea Citatiunilor, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii.
Dar uneori, foarte rar, putea sa apara si paritatea. Atunci cand doi clasici aveau o parere, doi o
alta parere, iar al cincilea nu se pronunta in problema respectiva de drept. In asemenea cazuri,
judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui Papinian, daca Papinian se pronunta in acea

17
 Page 18 of 43

problema. Iar daca tocmai Papinian era acela care nu se pronunta, judecatorul avea de ales
intre cele doua opinii. Iar la sfarsitul Legii Citatiunilor s-a reprodus (s-a republicat un text) o
constitutiune imperiala data de imparatul Constantin cel Mare in anul 321, constitutiune prin
care Constantin cel Mare desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la
adresa operei lui Papinian, caci in conceptia imparatului Constantin, Papinian era in afara
criticii; pe aceasta cale s-a instituit un tribunal al mortilor prezidat de Papinian. Asa cum am mai
precizat, jurisconsultii romani ofereau consultatii juridice judecatorilor inca din epoca veche.
Aceastea erau denumite agere dar, initial, aceste consultatiuni nu erau obligatorii pentru
judecatori (le urmau sau nu dupa cum considerau). Insa imparatul Octavian Augustus a creat un
drept special, denumit ius publice respondendi ex auctoritate principis (dreptul de a oferi
consultatiuni cu caracter oficial intarite cu autoritatea principelui). Acest drept nu a fost acordat
tuturor jurisconsultilor, ci numai unor jurisconsulti – aceia care erau in gratiile imparatului, iar
consultatiunile oferite de jurisconsulti investiti cu ius publice respondendi erau obligatorii
pentru judecatori, dar numai in cazul respectiv, in care au fost solicitate, nu si in cazurile
similare. Iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile
oferite de jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sunt obligatorii nu numai pentru
cazurile respective, ci si pentru toate cazurile similare. Din acel moment jurisprudenta a
dobandit putere de lege si a devenit cu adevarat un izvor formal de drept.

Senatusconsultele si constitutiunile imperiale

senatusconsultele In epoca clasica normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin
senatusconsulte. Asa cum am mai spus, in epoca veche – a Republicii, Senatul nu avea
atributiuni de ordin legislativ, dar influenta procesul de legiferare prin faptul ca legile votate de
popor intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat. Pe de alta parte, Senatul influenta
procesul legiferarii prin injonctiuni sau prin sugestii facute pretorului in sensul ca Senatul ii
sugera pretorului sa introduca in edictul sau anumite dispozitii care pe aceasta cale deveneau
obligatorii. Dar, incepand din vremea imparatului Hadrian, hotararile Senatului au devenit
obligatorii, au dobandit putere de lege. Astfel incat, in aparenta, atributiunile Senatului au
sporit, dar in realitate Senatul era un simplu instrument in mainile imparatului, dovada ca in
documentele vremii senatusconsultele erau denumite si orationes adica simple discursuri
imperiale (imparatul venea in fata Senatului, citea proiectul de senatusconsult si parasea incinta
Senatului fara a astepta rezultatul votului).

Constitutiunile imperiale Tot in perioada imparatului Hadrian au devenit izvoare de drept si

hotararile imparatilor, denumite constitutituni imperiale. Ele sunt de patru feluri:
edicta;mandata;decreta;rescripta.Edictele erau dispozitiuni de maxima generalitate date atat in
dreptul privat cat si in dreptul public. Spre exemplu, constitutiunea imperiala prin care

18
 Page 19 of 43

imparatul Caracalla a generalizat cetatenia romana este un edict (edictul lui

Caracalla).Mandatele erau instructiuni cu caracter administrativ, de regula adresate inaltilor
functionari imperiali si mai cu seama guvernatorilor de provincii.Decretele erau hotarari
judecatoresti pronuntate de imparat caci, asa cum vom vedea, imparatul putea fi ales judecator
si putea pronunta hotarari judecatoresti. Uneori, cu ocazia pronuntarii hotararii, imparatul
formula o noua regula de drept cu precizarea ca pe viitor acea regula trebuie sa fie aplicata in
toate cazurile similare. Pe aceasta cale si-a facut loc in practica dreptului ideea de precedent
judiciar, sau precedentul judiciar. Englezii au preluat spiritul dreptului roman, iar românii au
preluat tehnica dreptului roman.Rescriptele sunt consultatiuni juridice pe care unii imparati,
care erau oameni de stiinta – aveau pregatire juridica (Hadrian, Marc Aureliu) le ofereau fie
functionarilor publici, fie oamenilor, consultatiuni care fireste erau obligatorii.

19
 Page 20 of 43

Opera legislativa a imparatului Justinian

opera legislativa elaborata din ordinul imparatului Justinian prezinta o uriasa importanta
istorica. Aceasta opera legislativa este de departe cel mai important document din istoria
omenirii. Insa, uriasa importanta istorica a acestei opere legislative se datoreaza unui fapt
conjunctural, unei intamplari si anume se datoreaza faptului ca aproape toate textele juridice
clasice s-au pierdut, au fost distruse de barbari, nu au ajuns pana la noi. Pe cand opera
legislativa a imparatului Justinian s-a pastrat, astfel incat prin intermediul acestei opere
legislative a putut fi reconstituit si valorificat tezaurul gandirii juridice romane, iar daca
imparatul Justinian nu ar fi avut inspiratia geniala de a ordona elaborarea acestei opere
legislative, omenirea ar fi evoluat in cu totul alta directie.

Aceasta opera legislativa cuprinde patru parti (lucrari):Codul – codexDigestele –

digestaInstitutele – institutionesNovelele – novelae constitutiones Codul imparatului Justinian a
aparut in doua editii. Prima editie in 529 si editia a doua in 534. Prima editie s-a pierdut pe cand
editia a doua denumita Codex repetitae praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi. In aceasta
lucrare sunt cuprinse constitutiunile imperiale date din vremea imparatului Hadrian pana la
534, dar numai constitiunile ramase in vigoare intrucat imparatul a precizat ca lucrarea trebuie
sa fie aplicata in practica instantelor. Codul a fost elaborat de o comisie formata din 10
profesori si avocati in frunte cu Tribonianus, cel mai mare jurisconsult al acelei vremi. Materia
codului este structurata in 12 carti, probabil din dorinta de a se face o simetrie cu Legea celor
XII Table. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar unele constitutiuni sunt
impartite si in paragrafe. De aceea, pentru a cita la subsolul unei lucrari un text din cod se scrie
un „C” mare de tipar dupa care urmeaza trei cifre – cartea, titlul, constitutiunea, eventual patru
daca exista si paragrafe. In fruntea fiecarei constitutiuni exista o inscriptio prin care se
precizeaza numele imparatului care a dat constitutiunea si persoana careia i-a fost adresata. Iar
la sfarsitul constitutiunii exista subscriptio in care se mentioneaza locul si data emiterii
constitutiunii. Codul cuprinde atat dispozitii de drept privat cat si dispozitii de drept public. In
doua carti sunt si dispozitii de drept canonic, avand in vedere ca Justinian era un imparat
evlavios.2) Digestele au fost publicate in anul 533. Ele sunt o culegere de fragmente din lucrarile
jurisconsultilor clasici. Lucrarea a fost elaborata de o comisie formata din 15 profesori si avocati
in frunte cu acelasi Tribonianus. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin
3 constitiuni imperiale care, ulterior, au devenit prefete ale Digestelor. Prin acele constitutiuni,
imparatul a precizat ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmeaza sa fie aplicate in
practica instantelor judecatoresti. Fata de aceasta precizare, de aceasta cerinta, membrii
comisiei au constatat ca in lucrarile clasice unele solutii sunt controversate, in anumite
probleme de drept parerile jurisconsultilor clasici erau diferite si au mai constatat ca unele

20
 Page 21 of 43

institutii erau depasite, inaplicabile. De aceea, Justinian a mai dat inca 50 de constitutiuni
imperiale (quinquaginta decisiones) prin care a desfiintat toate institutiile depasite si a pus
capat tuturor controverselor (daca parerile erau impartite, spunea a cui parere trebuie urmata).

In vederea elaborarii acestei lucrari, membrii comisiei au extras cele mai valoroase
fragmente din 2000 de lucrari clasice pe care le-au considerat mai importante. Textele extrase
din cele 2000 de lucrari au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri,
titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o
inscriptio prin care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este
autorul acelei lucrari. Spre exemplu, daca un fragment a fost extras din lucrarea lui Paul
denumita Sentinte, in inscriptio se mentioneaza sentintio paulii. Pornind de la inscriptio,
romanistii, inca din epoca Renasterii, au reusit sa reconstituie, in linii generale, lucrarile
jurisconsultilor clasici. Insa, in cazul Digestelor, primul paragraf in cadrul fragmentului, nu era
numerotat. El se numea principium, iar numerotarea incepe cu al doilea paragraf. De aceea
uneori la subsolul unei lucrari putem citi „D” de tipar, insemnand Digesta si trei cifre apoi „pr.”
de la principium.

Multa vreme s-a crezut in mod gresit ca fragmentele extrase din lucrarile clasice au fost
asezate in corpul Digestelor la intamplare, fara vreo metoda. Impresia s-a datorat faptului ca in
diversele carti ale Digestelor, sunt cuprinse fragmente care se refera la diferite materii. Dar nu
s-a observat ca toate titlurile din Digeste se caracterizeaza prin unitate de continut, in sensul ca
in fiecare titlu din Digeste sunt cuprinse fragmente care se refera la aceeasi problema de drept.
Mai mult decat atat, in cadrul titlurilor, fragmentele sunt asezate intr-o anumita ordine, ordine
decurgand din metoda de lucru a comisiei, deoarece comisia lui Tribonian a fost impartita in trei
subcomisii. Fiecare dintre subcomisii avand misiunea sa extraga cele mai valoroase fragmente
din anumite categorii de lucrari. In fruntea celor trei subcomisii s-au aflat profesorii Teofil,
Constantin si Doroteu. Prima subcomisie, cea prezidata de Teofil, a extras cele mai valoroase
fragmente din libri ad Sabinum privind digestele lui Salvius Iulianus, iar fragmentele care au fost
extrase din aceste lucrari sunt denumite Masa Sabiniana.A doua subcomisie a extras cele mai
valoroase fragmente din lucrarile prin care jurisconsultii clasici au comentat edictul pretorului,
fragmente care sunt denumite Masa Edictala.A treia subcomisie a extras cele mai valoroase
fragmente din lucrarile lui Papinian care sunt denumite Masa Papiniana. Si intrucat a treia
subcomisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si din alte lucrari denumite
Appendix. Dupa ce subcomisiile si-au constituit masele de texte, comisia s-a reunit in plen si s-a
trecut la redactarea titlurilor. Cu ocazia redactarii fiecarui titlu in parte, a venit mai intai prima
subcomisie si a extras din Masa Sabiniana toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv,
asezandu-le unele sub altele ca intr-un colaj. De exemplu cand s-a elaborat titlul despre dota,
Tribonian l-a chemat pe Teofil si i-a spus sa caute in Masa Sabiniana cate fragmente despre
dota sunt, apoi sa le puna unele sub altele. Apoi a venit a doua subcomisie care a extras din

21
 Page 22 of 43

Masa Edictala toate fragmentele care se refereau la acelasi titlu, in exemplul nostru la dota,
asezandu-le in continuare unele sub altele. Dupa care a venit a treia subcomisie si a asezat in
continuare unele sub altele toate fragmentele din Masa Papiniana si din Appendix care se
refereau la acel titlu. De aceea, cand facem lectura unui titlu din Digeste, constatam ca la
inceput apar fragmente din libri ad Sabinum si din Digestele lui Iulian, apoi incep sa apara
fragmente din lucrarile care au comentat edictul pretorului, iar in partea finala apar fragmente
din opera lui Papinian si din alte lucrari considerate mai putin importante. Importanta
Digestelor este inestimabila, in primul rand pentru ca ele au oferit de-a lungul istoriei un model
neatins de gandire juridica, de logica juridica si in al doilea rand intrucat pe baza lor pot fi
reconstituite si valorificate toate institutiile juridice romane. Cele mai bune editii ale digestelor
le-au publicat profesorii Mommsen si Bonfante. Editia Mommsen a fost publicata la 1870, iar
editia Bonfante la 1931. 3) Institutele lui Justinian sunt un manual de scoala adresat studentilor
in drept ca si institutele lui Gaius, dar spre deosebire de Institutele lui Gaius, cele ale lui
Justinian sunt obligatorii, au putere de lege. Lucrarea a fost elaborata pe baza Institutelor
clasice, iar textele extrase din Institutele clasice au fost sistematizate in patru carti, cartile au
fost impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe. Asadar, in cazul Institutelor, textele clasice nu
sunt impartite si pe fragmente ca in cazul Digestelor, iar daca lipsesc fragmentele inseamna ca
lipseste inscriptio. Daca lipseste inscriptio inseamna ca, la prima vedere, nu stim din ce autor au
fost extrase acele texte. Iar lipsa fragmentelor se explica prin faptul ca intr-un manual de scoala,
textele nu pot fi asezate la intamplare, ci ele se succed intr-o ordine logica.4) Novelele cuprind
constitutiunile imperiale pe care imparatul Justinian le-a dat intre anii 534 si 565, dupa
adoptarea Codului. Colectia, sistematizarea acestor constitutiuni a fost facuta dupa moartea lui
Justinian de persoane particulare. Aceastea au inclus in Novelae si constitutiunile ramase in
vigoare si cele abrogate. De aceea, in cazul novelelor exista numeroase contradictii intre texte.
Lucrarea e denumita Novelae nu pentru ca ar cuprinde institutii juridice noi sub aspectul
continutului ci pentru ca toate constitutiunile din novele sunt mai noi in sens cronologic, mai
recente, fata, de constitutiunile cuprinse in Cod.

22
 Page 23 of 43

Capitolul 3
Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa

Asa cum am precizat, dintre magistratii judiciari cel mai important era pretorul, caci pretorul se
bucura nu numai de iurisdictio ci si de imperium. In virtutea lui imperium putea solutiona
anumite litigii pe cale administrativa, fara a mai organiza procesul in doua faze. Procedeele
administrative prin care pretorul solutiona anumite litigii sunt: stipulatiunile pretoriene, missio
in possessionem, interdictele si restitutio in integrum.a)Stipulatiunile pretoriene erau
aplicatiuni ale contractului verbal denumit stipulatiune caci, asa cum vom vedea, stipulatiunea
este un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns fie din initiativa partilor fie la ordinul
pretorului. Atunci cand stipulatiunea se incheia din initiativa partilor, ea avea un caracter
generator de obligatii intre parti. Iar atunci cand stipulatiunea era incheiata din ordinul
pretorului, ducea la solutionarea unor litigii. In acest sens, Gaius ne da un exemplu pe care il
denumeste damnum infectum adica paguba iminenta, dar neprodusa inca. El are in vedere
situatia a doua case invecinate dintre care una este mai inalta, este prost intretinuta si
ameninta sa se prabuseasca peste casa vecinului. In aceasta situatie, proprietarul casei
amenintate se prezinta in fata pretorului in calitate de reclamant, infatisandu-i situatia de fapt.
Pretorul verifica situatia de fapt si dupa ce se convinge ca afirmatiile reclamantului sunt
adevarate, ordona partilor sa incheie o stipulatiune prin care paratul promite ca in ipoteza in
care casa sa se va prabusi peste casa vecinului, ii va plati o suma de bani mult mai mare decat
valoarea cheltuielilor necesitate de reparatia casei. Drept urmare, paratul se va grabi sa-si
repare casa pentru ca sa nu plateasca o suma enorma.b)Missio in possessionem inseamna
trimiterea reclamantului in posesiunea sau in detentiunea bunurilor paratului pentru a-l
determina pe parat sa adopte o anumita atitudine. De exemplu, sa vina la proces. C)Interdictele
sunt procedee juridice prin care pretorul ordona unei parti sau ambelor parti sa incheie sau sa
nu incheie un anumit act juridic. Daca ordinul era adresat unei parti, interdictul se numea
simplu, iar daca era adresat ambelor parti se numea interdict compus. Daca pretorul ordona
partilor sa incheie un act se numeste interdict pozitiv, iar daca pretorul ordona sa nu se incheie
un act se numeste interdict negativ.d)Restitutio in integrum inseamna repunere in situatia
anterioara si consta in desfiintarea actului pagubitor pentru reclamant astfel incat partile sa
ajunga in situatia pe care o aveau inainte de incheierea acelui act pagubitor. Ceea ce inseamna
ca prin efectul lui restitutio in integrum renaste un drept subiectiv pentru reclamant ceea ce
echivaleaza cu repunerea lui in situatia anterioara, dar numai in drept. Pentru ca reclamantul sa
fie repus in situatia anterioara si in fapt el trebuia sa valorifice dreptul subiectiv renascut pe cale

23
 Page 24 of 43

judiciara. Adica sa declanseze un proces in calitate de titular al acelui drept, sa obtina o

sentinta, sa puna in executare acea sentinta si numai dupa aceea era repus in situatia
anterioara si in fapt.

In acest sens Gaius ne da un exemplu pe care il denumeste restitutio in integrum ob

absentiam adica repunere in situatia anterioara din cauza absentei. Gaius are vedere cazul unui
cetatean care a lipsit multa vreme din Roma in interesul statului (in serviciul diplomatic –
ambasada). In absenta lui, o terta persoana i-a uzucapat terenul, adica a dobandit proprietatea
asupra pamantului sau prin indelungata folosinta. Intors in cetate, cetateanul constata ca a
pierdut dreptul de proprietate asupra pamantului sau. Drept urmare, el s-a adresat pretorului
infatisandu-i situatia de fapt. Dupa ce pretorul s-a convins ca afirmatiile reclamantului sunt
adevarate, a pronuntat o restitutio in integrum prin care a desfiintat actul pagubitor pentru
reclamant: uzucapiunea. Prin desfiintarea uzucapiunii reclamantul redobandeste dreptul de
proprietate asupra pamantului sau, ceea ce echivaleaza cu repunerea in situatia anterioara in
drept. Dupa care, in calitate de proprietar, el a intentat actiunea in revendicare, a castigat
procesul si a fost pus in posesia efectiva a pamantului, ceea ce echivaleaza cu repunerea in
situatia anterioara si in fapt.

Formula+structura formulei

In procedura formulara, ca si in cea a legisactiunilor, procesul se desfasura in 2 faze: in iure si in

iudicio, dar au aparut o serie de elemente noi. A fost creata formula, care este un mic program
de judecata, prin care magistratul ii arata judecatorului cum sa solutioneze procesul. In practica,
ori de cate ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt intemeiate, legitime,
verifica in edictul sau daca exista un tip corespunzator de formula si daca exista, completa acel
tip de formula cu toate elementele concrete ale procesului (numele reclamantului, numele
paratului), dupa care inmana acea formula reclamantului, iar reclamantul se prezenta cu acea
formula in fata judecatorului pentru a-si valorifica pretentiile prin proces.Daca insa magistratul
constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, dar in edictul sau nu exista un tip
corespunzator de formula, atunci crea o formula noua si astfel reclamantul isi putea valorifica
pretentiile legitime pe cale judiciara. Pretentia legitima valorificata prin proces dobandeste
valoarea de drept subiectiv. Prin utilizarea formulei, magistratii, prin excelenta pretorul, au
sanctionat noi drepturi subiective si astfel au extins sfera de reglementare juridica pe cale
procedurala, adica au creat drept utilizand mijloace procedurale.

Structura formuleiFormula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti secundare.
Orice formula incepea cu numirea de judecatori. Spre exemplu, daca partile il alegeau judecator
pe Octavian, magistratul scria in fruntea formulei "Octavian iudex esto” („Octavian sa fie
judecator”), dupa care urmau partile principale, adica intentio, demonstratio, adiudicatio si

24
 Page 25 of 43

condemnatio:In intentio a formulei se arata care sunt pretentiile formulate de reclamant (o

suma de bani, un bun); In demonstratio se mentiona actul sau faptul juridic din care izvorau
pretentiile reclamantului (un contract, un testament, un delict);Adiudicatio figura numai in
formulele actiunilor prin care reclamantul cerea iesirea din indiviziune (efectuarea unui partaj)
deoarece prin adiudicatio, magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte iesirea din
indiviziune;Iar condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe
judecator sa pronunte o sentinta, fie de condamnare fie de absolvire.

Partile accesorii ale formulei erau prescriptiunile si exceptiunile. Prescriptiunile

(praescriptiones) erau precizari facute in fruntea formulei prin care magistratul venea fie in
sprijinul reclamantului fie in sprijinul paratului. Precizarile facute in favoarea reclamantului erau
denumite praescriptiones pro actorae deoarece reclamantul era denumit actor. Precizarile
facute in favoarea paratului erau denumite praescriptiones pro reo, deoarece paratul era
denumit reus. Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile
formulate de reclamant, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Spre
exemplu, paratul recunoaste ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a
platit sau a fost iertat de datorie. Pentru ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata
judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era introdusa in formula de magistrat la
cererea expresa a paratului. Exceptiunea trebuia sa figureze in formula pentru ca, asa cum
spunea Gaius, „judecatorul este sclavul formulei” si trebuie sa judece procesul in stricta
conformitate cu implicatiile pe care le-a primit prin intermediul formulei. De aceea, in
procedura formulara, exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca ori de
cate ori exceptiunea se dovedea intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de
condamnare la mai putin, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire. Spre exemplu, daca
reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de
exceptiune ca datoreaza numai 50, adica mai putin, judecatorul nu-l putea condamna la 50, ci
trebuia sa pronunte sentinta de absolvire, intrucat in acest caz, magistratul mentiona in
formula: „judecatorule, verifica daca paratul datoreaza 100; daca vei constata ca datoreaza 100,
sa-l condamni, iar daca nu, sa-l absolvi”. In exemplul nostru, judecatorul a constatat ca nu
datoreaza 100. Totodata, prin crearea exceptiunilor, au fost depasite toate inconvenientele
care decurgeau din principiul unitatii de chestiune, principiu care s-a aplicat in procedura
legisactiunilor, pe cand nu existau exceptiunile. Caci, potrivit acestui principiu, in acelasi proces,
numai reclamantul isi poate formula pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite
pretentii fata de reclamant, trebuia sa declanseze un nou proces. Pe cand, in procedura
formulara, o data cu introducerea exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula pretentiile in
acelasi proces, in sensul ca reclamantul isi formula pretentiile pe cale de actiune, prin actiune in
justitie, iar paratul si le formula pe cale de exceptiune.

25
 Page 26 of 43

Desfasurarea procesului(litiscontestatio)

Pe de alta parte, in procedura formulara s-a schimbat sensul conceptului de litis contestatio.
Caci in procedura legisactiunilor, litis contestatio desemna luarea de martori (de obicei in
numar de 10) care constatau vointa partilor de a se judeca, adica vointa partilor de a se
prezenta in fata judecatorului. Pe cand, in procedura formulara, litis contestatio consta in
remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant paratului sau in dictarea formulei de
catre reclamant paratului astfel incat paratul sa stie cum sa se apere in fata judecatorului. In
practica, dupa ce magistratul redacta formula, ii inmana originalul reclamantului, iar
reclamantul ii dicta formula paratului. Astfel incat, in fata judecatorului, reclamantul se
prezenta cu originalul formulei, iar paratul cu o copie. Liptiscontestatio prezinta o importanta
deosebita deoarece prin valorificarea efectelor lui litis contestatio, pretorul si jurisconsultii au
creat noi institutii juridice, mai cu seama in materia obligatiilor. Intr-adevar, litis contestatio
producea trei efecte: efectul extinctiv, efectul creator si efectul fixator (sau reglator). In
virtutea efectului extinctiv, dreptul primitiv sau dreptul initial al reclamantului, adica dreptul pe
care reclamantul l-a dedus in justitie, se stingea. Spre exemplu, daca reclamantul afirma in fata
magistratului ca este proprietarul unui teren, in momentul lui litis contestatio, dreptul sau de
proprietate se stingea.In virtutea efectului creator, in locul dreptului initial, care s-a stins, se
nastea un drept nou, pe care il denumim dreptul nou creat, care purta intotdeauna asupra unei
sume de bani. De aceea, in procedura formulara, ori de cate ori castiga procesul, reclamantul
trebuia sa primeasca o suma de bani, indiferent de obiectul pretentiilor sale. De aceea,
jurisconsultii spuneau ca in procedura formulara sentinta de condamnare are caracter pecuniar.

Fata de acest efect al lui litis contestatio, intre dreptul initial si dreptul nou creat existau
anumite deosebiri, in functie de natura juridica a dreptului initial, in functie de obiectul sau si in
functie de cauza sa juridica. Astfel, daca dreptul initial a fost un drept real, el se deosebea fata
de dreptul nou creat si in privinta naturii juridice si in privinta obiectului si in privinta cauzei sau
temeiului juridic care prin natura sa, dreptul initial a fost un drept real pe cand dreptul nou
creat este un drept de creanta. Ele se deosebeau si in privinta obiectului de vreme ce dreptul

26
 Page 27 of 43

initial purta asupra unui lucru (drepturile reale poarta intotdeauna asupra unor lucruri), pe cand
dreptul nou creat purta asupra unei sume de bani. Ele se deosebeau si in privinta temeiului
juridic, de vreme ce dreptul initial a putut izvori dintr-un act oarecare, dintr-un mod de
dobandire a proprietatii. Pe cand dreptul nou creat a izvorat din litis contestatio. Daca dreptul
initial a fost un drept de creanta care purta asupra unui lucru, cele doua drepturi subiective se
deosebeau numai in privinta obiectului si a cauzei juridice. Iar daca dreptul initial a fost un
drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele doua drepturi subiective se
deosebeau numai in privinta cauzei juridice. Asadar, indiferent de natura sau de obiectul
dreptului initial, cele doua drepturi subiective se deosebeau intotdeauna in privinta cauzei
juridice, de vreme ce dreptul nou creat izvora intotdeauna din litis contestatio.In virtutea
efectului reglator, in momentul lui litis contestatio se fixau definitiv atat elementele reale cat si
elementele personale ale procesului. Prin elemente reale ale procesului intelegem pretentiile
pe care reclamantul le-a formulat in fata magistratului. Fata de acest efect, in fata
judecatorului, reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii, intrucat daca formula alte
pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare pentru ca era „sclavul formulei”.

Actiunile in justitie (reale si personale) si efectele sentintei

actiunile se clasifica in actiuni reale si actiuni personale, sau acţiuni in rem si acţiuni in
personam. Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale,
erau sanctionate drepturile personale sau de creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale
difera de fizionomia drepturilor personale, si formulele actiunilor reale vor avea o redactare
diferita fata de formulele actiunilor personale.Astfel, drepturile reale izvorasc din raportul
juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti membrii ai societatii, ceea ce
inseamna ca drepturile reale sunt opozabile erga omnes (fata de toti) in sensul ca toti membrii
societatii trebuie sa respecte atributele pe care le exercita titularul unui drept real.Spre
exemplu, toti membrii societatii trebuie sa respecte dreptul de proprietate, iar acela care
incalca dreptul de proprietate poate fi chemat in justitie printr-o actiune reala denumita
actiunea in revendicare. De aceea în intentio a formulei actiunii reale se va mentiona numai
numele reclamantului, nu si numele paratului, de vreme ce parat poate fi oricine incalca acel
drept. Spre exemplu, actiunea in revendicare poate fi intentata de proprietarul neposesor
impotriva posesorului neproprietar, iar daca in intentio a formulei actiunii in revendicare s-ar
mentiona numele posesorului din momentul redactarii formulei, in intervalul de timp cuprins
intre momentul redactarii formulei si momentul judecarii procesului lucrul ar putea ajunge in
posesia altei persoane, iar judecatorul, ca sclav al formulei, constata ca cel care e parat nu e
posesor si prin urmare nu-l poate condamna, de aceea la actiune de revendicare in fata
judecatorului va fi chemat acela care poseda lucrul in momentul judecarii procesului. Pe cand
drepturile personale izvorasc din raportul juridic stabilit intre 2 persoane determinate dintre

27
 Page 28 of 43

care una este denumita creditor, iar cealalta debitor. De aceea, in intentio a formulei actiunii
personale vor fi mentionate si numele reclamantului si numele paratului, de vreme ce parat
poate fi numai debitorul, care este o persoana determinata.

Efectele sentintei sentinta de condamnare genereaza doua efecte: forta executorie si forta
juridica.Sentinta de absolvire produce un singur efect: numai forta juridica.Prin forta executorie a
sentintei intelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrange pe parat sa plateasca suma de
bani la care a fost condamnat. In legatura cu aceasta posibilitate a reclamantului trebuie sa
precizam ca, in procedura formulara, dupa pronuntarea sentintei de condamnare, reclamantul
devenea creditor deoarece avea dreptul sa pretinda o suma de bani, iar paratul devenea debitor,
deoarece trebuia sa plateasca o suma de bani. Iar atunci cand debitorul nu platea suma de bani la
care a fost condamnat, creditorul il chema in fata magistratului prin actio iudicati. Daca in fata
magistratului debitorul recunostea ca nu a platit acea suma de bani, atunci magistratul elibera un
decret de executare silita care purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil fie asupra bunurilor
sale. Sistemul executarii silite asupra persoanei a fost preluat din procedura legisactiunilor si se
finaliza cu vanzarea debitorului ca sclav trans Tiberium (dincolo de Tibru, in strainatate, pentru ca
cetateanul roman nu putea fi sclav la Roma). Iar daca executarea silita purta asupra bunurilor,
creditorul avea la dispozitie doua procedee juridice denumite venditio bonorum si distractio
bonorum. Venditio bonorum inseamna vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil si
presupune existenta mai multor creditori, intrucat daca ar exista un singur creditor acesta ar avea
interesul sa astepte pana cand debitorul devine solvabil si poate plati. Dar daca sunt mai multi
creditori, fiecare dintre ei se teme ca debitorul va plati celorlalti. De aceea toti creditorii se grabesc
sa treaca la executarea silita care se realiza in doua faze distincte: missio in possessionem – in
prima faza, creditorii se adresau magistratului, cerandu-i o missio in possessionem, adica o trimitere
in detentiunea bunurilor debitorului pentru ca debitorul sa nu-si mareasca insolvabilitatea pe cale
artificiala .venditio bonorum propriu-zisa – in faza a doua, creditorii alegeau un stapan al bunurilor
debitorului insolvabil, denumit magister bonorum, care vindea in bloc bunurile debitorului insolvabil
aceluia care oferea cel mai mare pret in sistemul vanzarii la licitatie. Distractio bonorum s-a creat
din aceasta cauza. In acest caz, bunurile debitorului insolvabil nu mai erau vandute in bloc, ci cu
amanuntul, unul cate unul pana cand toti creditorii isi valorificau drepturile de creanta. Si, in plus,
acest procedeu nu atragea dupa sine infamia.

Prin forta juridica a sentintei intelegem autoritatea lucrului judecat sau autoritatea de lucru
judecat. Acest efect al sentintei nu a fost cunoscut la origine, astfel incat acelasi proces, intre
aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea fi judecat de mai multe ori. Si astfel, se ajungea, in
mod fatal, la sentinte contradictorii, de natura sa compromita justitia. Asa se face ca romanii au
initiat o serie de reforme prin care s-a stabilit in final ca un proces intre aceleasi parti si cu privire la
acelasi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori. Astfel, in procedura legisactiunilor, a fost creata
regula conform careia o actiune a legii, adica o legisactiune, nu poate fi intentata de mai multe ori.

28
 Page 29 of 43

Prin aceasta regula, s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai fata de reclamant, intrucat
numai reclamantul intentase o actiune in justitie, pe cand paratul, care nu intentase vreo actiune,
putea sa redeschida procesul.

Capitolul 4

NECETATENII:latinii si peregrinii

La randul lor, necetatenii se clasificau in latini si peregrini.b) LatiniiConceptul de latin era utilizat
cu doua sensuri, avea doua acceptiuni, un sens etnic si unul juridic. Din punct de vedere etnic
erau considerati latini toti aceia care erau rude de sange cu romanii, aveau aceeasi origine
etnica. Latinii in sens juridic erau de patru feluri:Latinii veteres, latinii coloniari, latinii fictivi si
latinii iuniani.Latinii veteres sau latinii prisci erau vechii locuitori ai Latiumului (regiunea din jurul
Romei) care erau rude de sange cu romanii si care se bucurau de ius commercii, ius connubii si ius
suffragii. Nu aveau ius militae si ius honorum. Acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii
coloniilor fondate in Italia pana in anul 268 i.H., iar locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 i.H.
se bucurau numai de ius commercii si erau numiti latini coloniari. Locuitorii liberi din provincii, din
afara Italiei, care se bucurau de ius commercii erau denumiti latini fictivi intrucat ei se bucurau de
latinitate numai din punct de vedere juridic, nu erau si latini in sens etnic. Latinii iuniani erau sclavii
dezrobiti fara respectarea formelor solemne ale dezrobirii, despre care legea Iunia Norbana spunea
ca traiesc liberi, dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte juridice intre vii, spre exemplu
contracte, dar nu-si puteau face testamentul, care este un act cu cauza de moarte.

c) PeregriniiPeregrinii se clasificau in doua categorii:peregrinii obisnuiti. Erau locuitorii cetatilor

care aveau tratate de alianta cu romanii. Ei puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie. In relatiile
cu cetatenii puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor, iar in relatiile dintre ei puteau

29
 Page 30 of 43

incheia acte juridice conform dreptului gintilor si conform cutumei locale – obiceiului juridic
local.peregrinii dediticii. Erau locuitorii cetatilor care s-au opus cu arma expansiunii romane, astfel
ca romanii le-au distrus cetatile, incat peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu apartineau
vreunei cetati. Ei nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si nu puteau dobandi cetatenia
romana, dovada ca au fost exceptati si prin edictul lui Caracalla.

Agnatiunea si cognatiunea in sanul familiei romane se stabileau relatii de rudenie, care era de
doua feluri:

a) Rudenia civila – agnatiunea. Se intemeia pe ideea de putere si aproximativ cinci secole numai
agnatiunea a produs efecte juridice pe teren patrimonial, iar potrivit Legii celor XII Table, existau trei
categorii de agnati sau trei cercuri ale agnatiunii. Din prima categorie de agnati faceau parte toti
aceia care, la un moment dat se aflau sub puterea aceluiasi pater familias. Spre exemplu fratii, cata
vreme traia tatal lor. Din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub
aceeasi putere, dar ulterior au devenit persoane sui iuris, adica fratii dupa moartea tatalui lor. Din a
treia categorie de agnati faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater
familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor, spre exemplu doi veri primari care s-au nascut dupa
moartea bunicului lor. Fixarea celor trei categorii de agnati prezinta o importanta deosebita
deoarece secole de-a randul unicul fundament al succesiunii a fost agnatiunea, iar succesiunea era
deferita (atribuita) in ordinea celor trei categorii de agnati. Prin urmare, daca existau fii, ei veneau la
mostenire, daca nu fratii, daca nu verii primari. Insa, cele trei categorii de agnati nu erau fixe, ci erau
mobile in sensul ca doua persoane ideale, nu erau concret determinate intr-un anumit moment. De
exemplu doi frati ideali puteau face parte, in functie de anumite imprejurari, din oricare cerc al
agnatiunii. Astfel, cat timp traieste tatal lor, cei doi frati fac parte din prima categorie de agnati.
Dupa moartea tatalui lor, fratii fac parte din categoria a doua, iar daca unul dintre frati se naste
dupa moartea tatalui, fac parte din categoria a treia, desi sunt tot frati.

b) Rudenia de sange – cognatiunea. Este de doua feluri. Cognatiune reala sau naturala si
cognatiune fictiva. Cognatiunea reala este legatura dintre persoanele care au un autor comun.
Cognatiunea reala, la randul ei, este de doua feluri: rudenia de sange in linie directa si rudenia
de sange in linie colaterala. Rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele
care descind una din alta (tata – fiica, bunic – nepoata). Rudenia de sange in linie colaterala este
legatura dintre persoanele care nu descind una din alta, dar au un autor comun, de exemplu
fratele si sora. Gradul de rudenie la rudenia in linie colaterala se stabileste numarand
generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si coborand apoi
pana la cealalta persoana care ne intereseaza. Cognatiunea fictiva nu izvoraste din natura

30
 Page 31 of 43

umana, ci dintr-un text al Legii celor XII Table conform caruia toti agnatii sunt cognati. Iar daca
admitem ca toti agnatii sunt cognati trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt
rude de sange. Spre exemplu, adoptatul trece sub puterea adoptantului si devine agnat cu el.
Devenind agnat, devine si cognat, dar nu este ruda de sange cu adoptantul. Asadar, se numesc
cognati fictivi acei agnati care nu sunt rude de sange.

Pater potestas(Puterea parinteasca)

era exercitata de catre pater familias asupra descendentilor sai.Descendentii:- fiii;- fiicele;-
nepotii din fii;nepotii de la fiice se afla sub puterea altui pater familias.Puterea parinteasca e
perpetua (pana la moartea lui pater familias). Fiul de familie nu dobandea capacitatea deplina decat
la moartea lui pater familias, incat fiul de familie putea sa fie consul, sa aiba 50 de ani, dar nu putea
incheia acte de drept privat.In dreptul privat, familia era mai puternica decat statul; ca un stat sa fie
puternic, trebuie sa fie mai slab ca familia.Puterea parinteasca avea un caracter nelimitat, absolut,
care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii
parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia in dreptul de viata si de moarte (ius vitae necisque),
dreptul de abandon (expozitiune) si dreptul de a vinde. Asadar, conform Legii celor XII Table, pater
familias avea drept de viata si de moarte asupra descendentilor (teoretic cel putin). De asemenea,
pater familias avea dreptul de a-l abandona pe noul nascut, caci in primele 7-9 zile dupa nastere,
copilul trebuia recunoscut. Daca nu, il abandona intr-un loc special, de unde il puteau lua cei care nu
aveau copii. De asemenea, Legea celor XII Table prevede ca pater familias avea dreptul de a-l vinde
pe fiul de familie de trei ori, fiecare vanzare fiind valabila pe cinci ani. Daca pater familias il vinde pe
fiul sau de trei ori, acesta va iesi definitiv de sub tutela parinteasca (si pater filium ter venum duuit
filius a patre liber esto).Dar, caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor,
in sensul ca fillius familias nu avea patrimoniu, bunuri proprii si nici posibilitatea de a incheia acte
juridice in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin
efectul acelor acte juridice situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere
patrimonial (sa devina creditor sau proprietar, nu debitor). Totodata, din ratiuni de ordin practic,
romanii au admis ca fiii de familie sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri cu titlul de
peculiu, „peculiul fiului de familie”. Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin
casatorie si pe cale artificiala prin adoptiune si prin legitimare.

Casatoria

31
 Page 32 of 43

a fost la origine actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si intrucat puterea barbatului
asupra femeii maritate era denumita manus, aceasta prima forma a casatoriei romane a fost denumita
casatorie cu manus („cum mano”).Dar catre sfarsitul republicii, sub influenta moravurilor venite
din Orient, din Grecia si Egipt mai ales, femeile romane au inceput sa traiasca in simple uniuni
de fapt ca sa nu treaca sub puterea barbatului. De aceea, romanii au admis o noua forma de
casatorie, care nu presupunea trecerea femeii maritate sub puterea barbatului, caci femeia
ramanea sub puterea lui pater din familia de origine, ramanea sub puterea tatalui ei. Si intrucat
femeia nu trecea sub puterea barbatului, aceasta forma a casatoriei a fost denumita „sine
mano”, casatorie fara manus.Casatoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne,
dintre care unele se pastreaza si astazi. La romani, femeia purta o rochie de culoare rosie, rosul
fiind culoarea zeului fertilitatii, Marte.Casatoria fara manus nu presupunea respectarea unor
conditii de forma ci numai „deductio mulieris in domum mariti”, adica instalarea femeii in casa
barbatului.Pe de alta parte, casatoria presupunea respectarea unor conditii de fond, care sunt
comune, sunt aceleasi pentru ambele forme ale casatoriei si anume: 1. conubiul Conubium in
sens general desemneaza aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a se casatori, ceea ce
inseamna ca toti cetatenii romani aveau conubiu in sens general (ius connubii). Pe cand conubiu
in sens relativ desemneaza aptitudinea a doua persoane determinate de a se casatori intre ele,
intrucat nu toti aceia care aveau conubiu in sens general il aveau si in sens relativ, intrucat
existau anumite piedici la casatorie.

Piedicile la casatorie sunt in numar de trei: rudenia de sange, alianta sau afinitatea si conditia
sociala. Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie la infinit. Rudele de sange in
linie directa nu se puteau casatori intre ele. Rudenia de sange in linie colaterala era piedica la
casatorie pana la gradul IV. Alianta sau afinitatea (afinitas) este legatura dintre un sot si rudele
celuilalt sot. Alianta in linie colaterala nu a fost piedica la casatorie, incat barbatul se putea
recasatori cu sora fostei sale sotii, pe cand alianta in linie directa era piedica la casatorie, incat
barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii (rezultata dintr-o casatorie anterioara).
Conditia sociala a fost piedica la casatorie deoarece, pana in vremea lui Octavian Augustus, nu
au fost permise casatoriile intre ingenui si dezrobiti.2. consimtamantulConsimtamant („affectio
maritalis”). In epoca veche, daca viitori soti erau persoane sui iuris se cerea consimtamantul lor,
dar pentru femeia sui iuris, mai era necesar si consimtamantul tutorelui deoarece, asa cum vom
vedea, femeia sui iuris se afla sub tutela perpetua a agnatilor ei (a fratilor de regula). Dar in
dreptul clasic, chiar daca viitorii soti erau persoane alieni iuris se cerea si consimtamantul lor.3.
varsta casatorieiVarsta casatoriei a fost controversata intre jurisconsulti. De aceea, imparatul
Justinian a decis ca fetele se pot casatori la 12 ani, cand devin nubilae, iar baietii la 14 ani, cand
devin puberi.

32
 Page 33 of 43

Adoptiunea

Asa cum spuneam, puterea parinteasca putea fi intemeiata si pe cale artificiala, mai intai prin
adoptiune, iar adoptiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater
familias sub puterea altui pater familias, ceea ce inseamna ca adoptiunea presupune scoaterea
fiului de familie de sub puterea parinteasca din familia de origine. Ori, asa cum am vazut, fiul de
familie poate fi scos de sub puterea parinteasca numai in conditiile dispozitiilor din Legea celor
XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie. Ceea ce inseamna ca, scoaterea fiului de familie
de sub puterea parinteasca in conditiile Legii celor XII Table, presupunea trecerea unui interval
de timp de zece ani. Pentru a se depasi acest incovenient, jurisconsultii au creat actul adoptiunii
prin interpretarea creatoare a dispozitiilor din Legea celor XII Table cu privire la vanzarea fiului
de familie. Potrivit acestei interpretari, actul adoptiunii se desfasura in doua faze:Prima faza
presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive care
aveau loc in aceeasi zi, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie iesea de sub puterea parinteasca
si ramanea sub puterea cumparatorului, denumita mancipium;Faza a doua imbraca forma unui
proces fictiv, simulat, care se desfasura intre adoptant si cumparator, care il avea sub puterea
sa pe fiu. Adoptantul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cumparatorul in
calitate de asa-zis parat. In fata magistratului, adoptantul afirma, in cuvinte solemne, ca fiul de
familie este al sau, iar cumparatorul tacea, nu-l contrazicea. Incat, fata de afirmatiile
adoptantului si fata de tacerea cumparatorului, magistratul pronunta cuvantul „addico” prin
care ratifica declaratia adoptantului, recunoscandu-i puterea asupra fiului de familie. Si
adoptiunea producea anumite efecte juridice, caci adoptatul trecea sub puterea adoptantului,
devenea agnat cu adoptantul si totodata cognat fictiv. El venea la succesiuni in familia
adoptantului, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.

Capitis deminutio,tutela si curatela

Alte texte din materia persoanelor vorbesc despre desfiintarea personalitatii, denumita capitis
deminutio, care imbraca trei forme:1) capitis deminutio maxima – insemna pierderea libertatii
(cazul debitorului insolvabil, care era vandut ca sclav trans Tiberium);2) capitis deminutio media
– pierderea cetateniei (cazul cetateanului exilat);3) capitis deminutio minima – pierderea unor
drepturi de familie. Capitis deminutio nu presupune neaparat o micsorare a personalitatii. Spre
exemplu, emancipatul, desi devine persoana sui iuris, capacitatea lui sporeste, dar sufera capitis
deminutio pentru ca pierde drepturile succesorale. La fel adoptatul, pierde sui iuris, dar castiga
agnatiunea in noua familie (si drepturi succesorale).
33
 Page 34 of 43

Tutela Nu toti oamenii liberi isi pot exprima capacitatea juridica. In dreptul roman s-a facut
distinctia intre capacitatea juridica de fapt si capacitatea juridica de drept.Orice om liber este
subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor si faptelor sale. Aceasta
reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe cand incapabilii nu au aceasta
reprezentare.Incapacitatile erau impartite in doua categorii:incapacitati naturale,
firesti;incapacitati cu caracter accidental.Erau considerati incapabili de fapt impuberii (copiii sub
14 ani) si femeile. Impuberii si femeile, chiar daca erau persoane sui iuris, urmau a fi pusi sub
tutela.Sufereau de incapacitati accidentale nebunii si prodigii (risipitorii). Cei loviti de
incapacitati naturale erau pusi sub curatela.Tutela si curatela sunt procedee juridice prin care se
asigura protectia incapabililor de fapt.Tutela este cunoscuta inca din epoca Legii celor XII Table.
La origine, ea nu a fost instituita in interesul incapabilului, ci in interesul agnatilor incapabilului,
deoarece acei agnati erau mostenitorii prezumtivi, care urmau a veni la mostenirea
incapabilului, iar daca incapabilii ar fi risipit averea, de suferit ar fi avut numai agnatii. Potrivit
Legii celor XII Table, tutela se acorda agnatilor in ordinea in care acestia veneau la
mostenire.Spre sfarsitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a
incapabilului. Potrivit marelui jurisconsult Servius Sulpicius, „tutela est vis ac potestas in capite
libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit” („tutela este o
forta si o putere pentru a proteja acea persoana libera care datorita varstei fragede, nu se
poate apara singura”). Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt contradictorii,
deoarece prin prima parte a definitie se admite ca tutela este o forta si o putere in interesul
agnatilor, iar prin partea a doua a definitiei se afirma ca tutela a fost creata pentru a-l proteja
pe incapabilul de fapt. Prima parte a definitiei oglindeste vechea conceptie romana cu privire la
functiile tutelei, iar partea a doua a definitiei oglindeste conceptia evoluata cu privire la rolul
tutelei, dar intrucat erau conservatori, romanii au pastrat si prima parte a definitiei.In functie
de persoanele care sunt puse sub protectie juridica, tutela este de doua feluritutela
impuberului sui iuris – copilul mai mic de 14 ani, puberul, daca era sui iuris, nu avea tata nu
avea bunic, trebuia sa fie pus sub tutela;tutela femeii sui iuris – indiferent de varsta ei.In
functie de modul in care era deferita (atribuita), tutela era de trei feluri:tutela legitima – era
deferita potrivit Legii celor XII Table celor mai apropiati agnati;tutela testamentara – era
deferita printr-o clauza inclusa in testament;tutela dativa – era deferita de pretor acelor
incapabili care nu aveau agnati, nu aveau rude civile si nici un tutore desemnat prin testament.

Tutela era administrata prin doua procedee:negotiorum gestio – inseamna gestiune de

afaceri si se aplica in vederea administrarii bunurilor lui infans; se numea infans copilul care nu
se putea exprima corect, mai mic de 6-7 ani. In acest caz, toate actele de administrare erau
incheiate de tutore in nume propriu, inclusiv actele de dispozitie, ceea ce inseamna ca tutorele
putea dispune de bunurile lui infans, le putea vinde, dona, instraina, desi nu era ale lui, ci ale lui
infans, prin incalcarea unui principiu fundamental al dreptului roman, potrivit caruia „nemo plus
iuris ad alium transferre potest quam ipse habe rae” (nimeni nu poate transmite altuia mai mult
34
 Page 35 of 43

decat are el insusi), ori in cazul de fata, constatam ca tutorele transmite proprietatea asupra
unor lucruri care nu ii apartin;auctoritatis interpositio – se aplica in cazul copilului mai mare de
6-7 ani care stia sa se exprime corect, precum si in cazul femeii. Potrivit acestui procedeu,
actele juridice erau incheiate de incapabili, in nume propriu, dar in prezenta tutorelui, prezenta
care nu avea semnificatia ratificarii acelor acte, ci semnificatia completarii capacitatii
incapabilului de fapt. CuratelaA fost creata in vederea protejarii acelora care erau loviti de
incapacitati nefiresti/accidentale. La origine, au fost pusi sub curatela nebunii si prodigii
(risipitorii). Mai tarziu, au fost create si alte numeroase curatele. Faptul este ca, in cazul
curatelei, bunurile erau administrate numai prin negotiorum gestio si nu exista curatela
testamentara (curator testamento non datur).

Capitolul 5

Posesiunea
Este o stare de fapt, ocrotita de drept si presupune intrunirea a doua elemente:animus –
desemneaza intentia persoanei de a stapani lucrul pentru sine;corpus – desemneaza totalitatea
faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru (cultivarea unui
teren, etc.).Asadar, posesorul se comporta fata de lucru ca si cand ar fi proprietar, dar in
legatura cu relatia dintre posesiune si proprietate trebuie sa retinem ca toti proprietarii sunt
posesori, dar nu toti posesorii sunt proprietari. Cu toate acestea, posesiunea se bucura de
aceleasi efecte juridice si atunci cand posesorul este proprietar, si atunci cand nu este
proprietar. Astfel incat, prin protectia posesiunii, se protejeaza si proprietatea, atunci cand
posesorul este proprietar.Textele romane ne infatiseaza patru tipuri/feluri de posesiune:1-
Possessio ad interdicta da dreptul la protectie juridica prin interdictele posesorii;2-Possessio ad
usucapionem este posesiunea care poate duce la dobandirea proprietatii prin uzucapiune, daca,
pe langa posesiune, sunt intrunite si celelalte conditii necesare uzucapiunii;3-Possessio vitiosa
sau possessio iniusta este posesiunea vitioasa care nu se bucura de protectie juridica, iar vitiile
posesiunii sunt violenta, precaritatea si clandestinitatea. Prin urmare, nu se bucura de protectie
juridica acela care intra in posesia lucrului prin mijloace violente, acela care stapaneste un lucru
cu titlu precar, adica trebuie sa-l restituie la cerere precum si acela care stapaneste un lucru in
mod clandestin, adica pe ascuns, fara stirea proprietarului.4-Possessio iuris sau quasi possessio
este posesiunea de drept, sau posesiunea unui drept, intrucat, pornind de la anumitea analogii,
romanii au admis ca si drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune.

Dar posesiunea produce si anumite efecte juridice:Posesorul se bucura de protectie juridica

prin intermediul interdictelor;Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar;La procesul in

35
 Page 36 of 43

revendicare, posesorul are intotdeauna calitatea de parat, care il avantajeaza, deoarece

actiunea in revendicare este intentata de proprietarul neposesor impotriva posesorului
neproprietar, iar posesorul in calitatea sa de parat, se apara afirmand „posideo quia posideo”
(„posed pentru ca posed, nu trebuie sa ma justific fata de nimeni”, „daca tu ca reclamant vrei sa
ma deposedezi, fa dovada ca esti proprietar”). Cu alte cuvinte, posesorul nu poate fi deposedat
de lucru decat de acela care face dovada in fata judecatorului ca este proprietar. De aceea,
profesorul Savigny, specialist in posesiune, spunea ca protectia posesorie este cheia de bolta a
ordinii sociale si ca, fara protectia posesiunii, societatea ar aluneca in haos. Intr-adevar, istoria a
dovedit ca civilizatia si valorile democratice nu pot fi concepute in afara protectiei juridice a
posesiunii si ca protectia posesorie este marele secret al dainuirii sistemului juridic roman. Nu
intamplator, marii juristi din secolul XIX socoteau ca protectia posesorie este cea mai valoroasa
idee care s-a formulat in domeniul dreptului, cu atat mai mult cu cat prin protectia posesiunii se
protejeaza chiar proprietarul.

Interdictele posesorii protectia juridica a posesiunii s-a realizat prin interdictele posesorii,
care sunt de doua feluri:1-interdicte recuperandae possessionis causa – erau date de pretor in
vederea redobandirii unei posesiuni pierdute. Erau de trei feluri:interdicte unde vi – erau date
impotriva aceluia care a intrat in stapanirea lucrului prin violenta;interdicte de precario – erau
date impotriva aceluia care stapanea un lucru cu titlu precar, trebuia sa-l restituie la
cerere;interdicte de clandestina possessione – erau date impotriva aceluia care stapanea lucrul
pe ascuns, in mod clandestin, fara stirea proprietarului;2-interdicte retinendae possessionis causa
– erau date in vederea pastrarii unei posesiuni existente. Erau de doua feluri:interdictul utrubi – era dat
in materie mobiliara, in legatura cu posesiunea asupra lucrurilor mobile aceluia care stapanise lucrul un
interval de timp mai mare in anul anterior eliberarii interdictului. interdictul uti possidetis – era dat in
materie imobiliara aceluia care stapanea lucrul (casa) in momentul eliberarii interdictului.

Proprietatea familiala, quiritara si pretoriana

Termenul de proprietate familiala este conventional. Romanii desemnau aceasta forma de
proprietate prin cuvantul heredium.Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:a)
caracterul inalienabil

36
 Page 37 of 43

Ea nu poate fi instrainata, dovada ca mancipatiunea, ca mod originar de transmitere a

proprietatii, nu se aplica si lucrurilor imobile.b) caracterul indivizibilLa moartea lui pater
familias, fiii dobandeau proprietatea familiala in indivizune. Abia mai tarziu, prin Legea celor XII
Table a fost introdusa actio familiae hersciscundae, actiunea de iesire din indiviziune prin care
fiii de familie, daca doreau, puteau sa obtina iesirea din indiviziune..c) caracterul de
coproprietate.La moartea lui pater familias, fiii de familie dobandesc un bun pe care il
stapanisera si inainte de moartea lui pater familias, impreuna cu el. De aceea Paul spunea, in
cazul proprietatii familiale, ne aflam mai degraba in fata continuarii unei proprietati
preexistente decat in fata unei mosteniri propriu-zise.

Proprietatea quiritaraReprezinta prima forma a proprietatii private pe care au cunoscut-o romanii.

Aceasta proprietate privata este denumita de noi, modernii, quiritara, intrucat ea era exercitata
numai de cetatenii romani, numai de quiriti. Romanii insa desemnau aceasta forma de proprietate
printr-o perifraza. Ii spuneau dominium ex iure quiritium, adica stapanire in conformitate cu dreptul
cetatenilor romani. Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:1-caracterul exclusivPutea
fi exercitata numai de cetatenii romani. Purta numai asupra unor lucruri romane. Putea fi transmisa
numai prin acte de drept civil. Putea fi reclamata in justitie numai prin actiuni civile.2-caracterul
absolutProprietarul quiritar exercita in acelasi timp ius utendi, ius fruendi si ius abutendi fara vreo
ingradire, avand inclusiv dreptul de a distruge lucrul.3caracterul perpetuuProprietatea are acest
caracter, spre deosebire de drepturile de creanta, care sunt prin excelenta temporare, in sensul ca
ele se sting prin exercitare. Spre exemplu, dreptul vanzatorului asupra pretului se stinge in
momentul in care il incaseaza, in care il valorifica, in care il exercita. Pe cand dreptul de proprietate,
nu numai ca nu se stinge prin exercitare, ci dimpotriva se consolideaza. In acest sens, romanii
spuneau proprietas ad tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate pana la un anumit
termen, ea exista pentru totdeauna).

Proprietatea pretoriana
Aceasta forma de proprietate a aparut in legatura cu transmiterea unui lucru mancipi prin
traditiune. Avem in vedere faptul ca, in epoca veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipi se
transmitea prin mancipatiune, iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi prin traditiune.
Insa, mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma extrem de complicate, pe
cand traditiunea nu presupunea respectarea unor conditii de forma. De aceea, spre sfarsitul
Republicii, o data cu inflorirea economiei de schimb, din ratiuni de ordin practic, romanii au
inceput sa transmita lucruri mancipi prin traditiune, fiind mult mai simplu, desi traditiunea nu
avea vocatia de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi.Acela care transmitea un
lucru prin traditiune era denumit tradens, iar dobanditorul lucrului era denumit accipiens. Si

37
 Page 38 of 43

daca tradens era de rea-credinta, intenta impotriva lui accipiens actiunea in revendicare, facea
dovada ca un lucru mancipi s-a transmis prin traditiune si castiga procesul, deposedandu-l pe
accipiens, cu toate ca acesta fusese de buna-credinta si platise pretul. Fireste ca aceasta solutie
a fost considerata de pretori impracticabila. De aceea, el a venit in sprijinul lui accipiens prin
doua mijloace procedurale. Este vorba despre exceptio rei venditae et traditae, adica
exceptiunea lucrului vandut si transmis si prin actio Publiciana (actiunea publiciana).Astfel,
daca accipiens era chemat in justitie prin actiunea in revendicare, se apara cu succes opunandu-
i reclamantului exceptio rei venditae et traditae si ramanea in posesia lucrului. Iar daca
accipiens pierdea posesia lucrului, nu ne intereseaza in ce imprejurari, avea la indemana
actiunea publiciana, pe care o intenta impotriva posesorului si castiga procesul, reintrand in
posesia lucrului, deoarece in formula actiunii publiciene figura fictiunea ca termenul necesar
uzucapiunii s-a indeplinit, astfel incat accipiens castiga procesul in calitate de uzucapant.Asadar,
indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, aceea de parat sau aceea de reclamant,
accipiens castiga intotdeauna procesul si ramanea in posesia lucrului. De aceea, jurisconsultii
spuneau ca proprietatea pretoriana a fost creata prin utilizarea unor mijloace procedurale.

Ocupatiunea si mancipatiunea

Jurisconsultii romani considerau ca cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii este
ocupatio (ocupatiunea). Aceasta consta in luarea in stapanire a lucrului care nu apartine cuiva,
care nu are stapan. Iar lucrurile fara stapan erau denumite res nullius (lucrurile nimanui).Din
aceasta categorie faceau parte mai intai res hostiles (lucrurile dobandite de la dusmani),
deoarece in conceptia romanilor dusmanii lor nu aveau niciun drept. Prin urmare, nu aveau nici
dreptul de proprietate, iar lucrurile lor erau considerate fara stapan si treceau in proprietatea
statului roman. Iar statul le distribuia apoi persoanelor fizice prin intermediul questorilor.Tot
prin ocupatiune erau dobandite si res derelictae (lucrurile parasite de proprietari) care treceau
in proprietate primului venit printr-o prescriptie achizitiva instantanee.Mancipatiunea a fost la
origine modul de creare a proprietatii putere. Mai tarziu, cand romanii au admis ideea de
transmitere a proprietatii, mancipatiunea a devenit modul de dobandire a proprietatii asupra
lucrurilor mancipi. In realitate, prin intermediul mancipatiunii s-a realizat la origine operatiunea
juridica a vanzarii. Mai tarziu, dar tot in epoca veche, operatia juridica a vanzarii s-a realizat prin
doua stipulatiuni, iar spre sfarsitul Republicii, in vremea lui Cicero, aceasta operatie juridica s-a
realizat prin contractul consensual de vanzare. Ea presupune respectarea unor conditii de
forma.In primul rand, era necesara prezenta partilor in fata a cel putin cinci martori, cetateni
romani. Cel ce transmitea lucrul era denumit mancipant, iar dobanditorul era denumit
accipiens.De asemenea, la origine, era necesara aducerea lucrului in fata martorilor, de unde
rezulta ca in epoca foarte veche, numai lucrurile mobile au putut fi stapanite cu titlu de

38
 Page 39 of 43

proprietate privata.Totodata, era necesara prezenta lui libripens, sau prezenta cantaragiului,
care indeplinea rolul de a cantari metalul pret cu o balanta de aramIn acest cadru, accipiens
pronunta formula solemna a mancipatiunii. Afirma ca „acest lucru este al meu, in conformitate
cu dreptul quiritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de ... , prin aceasta arama si prin aceasta
balanta de arama”.Formula solemna a mancipatiunii este compusa din doua parti, care sunt
contradictorii, deoarece prin prima parte a formulei accipiens afirma ca este proprietar, iar prin
partea a doua a acelei formule el afirma contrariul, afirma ca este cumparator. Aceasta
fizionomie contradictorie oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la transmiterea
proprietatii, caci partea intai a formulei corespunde epocii foarte vechi, in care romanii
considerau ca proprietatea se creeaza si ca nu poate fi transmisa, iar partea a doua a formulei
corespunde dreptului evoluat in care era admisa ideea de transmitere a proprietatii. Dar,
intrucat erau conservatori, romanii nu au renuntat la prima parte a formulei.dupa aparitia
monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o functie generala in sensul ca, prin
mancipatiune, se puteau realiza mai multe/diverse operatiuni juridice. Insa, ori de cate ori
mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii operatiei juridice a vanzarii, nu se
platea un pret real, ci un pret fictiv, simulat, constand intr-un singur ban, intr-un singur sestert.
De aceea, asemenea utilizari ale mancipatiunii erau denumite mancipatio numo uno, adica
mancipatiune cu un singur ban.Mancipatio numo uno mai era denumita si mancipatiune
fiduciara, deoarece, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii
operatiunii vanzarii, era insotita de un pact fiduciar, adica de o conventie de buna credinta prin
care partile aratau ce scop au urmarit, atunci cand au recurs la mancipatio numo uno. Spre
exemplu, daca prin mancipatio numo uno se realiza o donatie se respectau toate conditiile
mancipatiunii, dar nu se platea un pret real, ci un singur ban, si totodata partile incheiau o
conventie prin care aratau ca au urmarit sa realizeze operatia juridica a donatiunii.

Uzucapiunea

Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin lunga folosinta a bunului si

presupune intrunirea urmatoarelor conditii:posesiunea – la origine, simpla posesiune a lucrului
nu era suficienta, ci era necesara chiar folosirea lucrului in conformitate cu destinatia
economica pe care o avea.termenul – termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi
ani pentru imobile.justul titlu – justul titlu este actul sau faptul juridic prin care se justifica
luarea in stapanire a lucrului.buna-credinta – buna-credinta este convingerea posesorului ca a
dobandit lucrul de la proprietar sau cel putin de la o persoana care avea capacitatea necesara
pentru a transmite acel lucru.un lucru susceptibil de a fi uzucapat – nu orice lucru putea fi
uzucapat. Astfel, nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale, ca si lucrurile dobandite prin

39
 Page 40 of 43

violenta sau lucrurile furate si ascunse.La romani, uzucapiunea a indeplinit doua functii:Functia
economica – in virtutea functiei sale economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in
conformitate cu destinatia economica pe care o aveau;Functia juridica – s-a exercitat in
legatura cu proba dreptului de proprietate, deoarece, inainte de aparitia uzucapiunii, acela care
intenta actiunea in revendicare trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al tuturor
autorilor sai, adica trebuia sa faca dovada ca toti aceia care au stapanit lucrul inaintea lui au
avut calitatea de proprietari.Aceasta era o proba quasi impossibile, pe care Cicero o denumea
„probatio diabolica”, pe cand dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca
dovada ca intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate
de uzucapant. De aceea Cicero spunea usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium
(„uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese”).

Traditiunea

La origine, in epoca veche, prin traditiune se transmitea proprietatea asupra lucrurilor nec
mancipi. In dreptul clasic, ea a fost utilizata si pentru transmiterea lucrurilor mancipi.In vremea
lui Justinian a devenit modul general de transmitere a proprietatii, deoarece traditiunea nu
presupune respectarea unor conditii de forma, ci numai remiterea materiala a lucrului si justa
cauza (iusta causa traditionis). Remiterea materiala era necesara si in cazul imobilelor. Spre
exemplu, daca se transmitea un teren, remiterea materiala consta in parcurgerea cu pasul a
hotarului acelui teren. Daca se transmitea o casa, remiterea materiala consta in vizitarea
tuturor incaperilor.Cu timpul insa, s-au admis si unele exceptii de la regula remiterii
materiale:Traditio longa manu desemneaza transmiterea unui teren cand nu mai era necesara
parcurgerea hotarelor sale, ci era suficienta indicarea acelor hotare prin anumite
repere.Traditio simbolica desemneaza transmiterea unei case cand nu mai era necesara
vizitarea tuturor incaperilor, ci era suficienta remiterea cheilor.Traditio brevi manu (de mana
scurta) desemneaza cumpararea locuintei de catre chirias, care din detentor se transforma in
posesor si proprietar. Remiterea lucrului nu mai este necesara deoarece corpus al detentiunii
este identic cu corpus al posesiunii.Constitutum possessorium desemneaza vanzarea casei de
catre proprietar care continua sa locuiasca in acea casa in calitate de chirias. Nici de aceasta
data nu se mai pune problema remiterii bunului.Iusta causa este actul juridic prin care se
explica sensul remiterii materiale a lucrului, deoarece traditiunea era utilizata nu numai pentru
transmiterea proprietatii, ci si pentru transmiterea posesiunii si a detentiunii. Din faptul
material al remiterii lucrului nu rezulta cu ce titlu juridic s-a facut acea remitere. De aceea, este
nevoie de un act juridic din care rezulta ca remiterea lucrului s-a facut cu titlu de proprietate, cu
titlu de posesiune sau cu titlu de detentiune.

40
 Page 41 of 43

Sanctiunea proprietatii

Sanctiunea proprietatii inseamna protectia juridica a proprietatii. Sanctiunea proprietatii s-a

realizat prin procedee juridice diferite, in functie de forma proprietatii.Sanctiunea proprietatii
quiritareProprietatea quiritara a fost sanctionata in epoca veche prin sacramentum in rem.
Sacramentum in rem este cea mai veche legisactiune de judecata, care imbraca forma unui
pariu, deoarece partile se prezinta in fata magistratului si afirma in termeni solemni ca obiectul
litigios le apartine cu titlu de proprietate quiritara, dupa care depun o suma de bani cu titlu de
pariu, urmand ca partea care pierde procesul sa piarda si suma de bani depusa. Dupa care,
magistratul atribuia obiectul litigios cu titlu provizoriu uneia dintre parti.In faza a doua a
procesului, judecatorul arata care dintre parti a depus suma de bani in mod just, ceea ce
inseamna ca partea respectiva a castigat procesul. Daca lucrul se afla in stapanirea partii care a
castigat procesul, atunci stapanirea provizorie devenea definitiva. Daca insa lucrul se afla la
adversar, care prin ipoteza a pierdut procesul, cel ce castigase acel proces nu dispunea de
procedee juridice pentru a-l constrange pe adversar sa-i predea lucrul, ceea ce inseamna ca la
sacramentum in rem executarea sentintei depindea de buna-credinta a adversarului. De aceea,
jurisconsultii spuneau ca la sacramentum in rem, forta executorie a sentintei nu era asigurata.In
procedura formulara, proprietatea quiritara a fost sanctionata prin rei vindicatio sau actiunea
in revendicare, care este o actiune cu formula si presupune intrunirea anumitor
conditii:reclamantul trebuie sa fie proprietar quiritar si sa nu posede lucrul revendicat;paratul
trebuie sa fie posesor, totusi romanii au admis doua exceptii de la aceasta conditie, in sensul ca,
in doua cazuri determinate, puteau fi chemati in justitie prin rei vindicatio si aceia care nu aveau
calitatea de posesori, si care erau denumiti ficti possessores sau posesori fictivi. Este vorba
despre qui liti se obtulit si despre qui dolo desiit possidere.In primul caz, este vorba despre
acela care simuleaza (se preface) ca este posesor pentru ca intre timp adevaratul posesor sa
devina proprietar prin uzucapiune.In al doilea caz, este vorba despre acela care distruge lucrul
cu intentie, cu buna-stiinta, pentru a nu mai fi posesor.In cele doua cazuri, posesorul fictiv sau
neposesorul este de rea-credinta, iar jurisconsultii au afirmat ca reaua lor credinta tine loc de
posesiune, astfel incat ei pot fi chemati in justitie prin rei vindicatio in calitate de posesori
fictivi.actiunea in revendicare purta numai asupra unor lucruri romane si individual
determinate, ceea ce inseamna ca rei vindicatio este o actiune care se acorda cu titlu particular
si nu cu titlu universal.

Servitutile,uzufructul si superficia
Sunt sarcini care apasa asupra unui lucru, in folosul unei persoane determinate sau in folosul
proprietarului unui bun imobil, ceea ce inseamna ca servitutile sunt de doua feluri:servituti

41
 Page 42 of 43

personale – sarcinile care apasa asupra unui lucru in folosul unei persoane
determinate;servituti prediale/reale – sarcinile care apasa asupra unui lucru in folosul
proprietarului unui bun imobil.Servitutile prediale/realeServitutea prediala presupune
existenta a doua bunuri imobile, de regula invecinate, dintre care unul este denumit fond
dominant, iar celalalt este denumit fond aservit.Jurisconsultii mai faceau distinctie intre
servitutile prediale urbane si servitutile prediale rustice, in functie de natura fondului
dominant, intrucat daca fondul dominant era o constructie, o cladire, servitutea prediala se
numea urbana. Daca fondul dominant era un teren, servitutea prediala era denumita
rustica.UzufructulPotrivit lui Paul, usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum
substantia. („uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia si de a-i culege fructele, pastrand
substanta acelui lucru”). Din definitie rezulta ca atributele dreptului de proprietate se impart
intre doua persoane care sunt denumite nudul proprietar si uzufructuar. Nudul proprietar
exercita numai dreptul de dispozitie, iar uzufructuarul exercita dreptul de a folosi lucrul si
dreptul de a-i culege fructele.Mai rezulta, din definitie, ca uzufructul poarta asupra unor lucruri
care nu se consuma prin intrebuintare, sunt neconsumptibile. Totodata, uzufructul, in mod
exceptional, este un drept real cu caracter temporar, cel mult viager, ceea ce inseamna ca
dreptul de uzufruct se stinge cel mai tarziu la moartea uzufructuarului si ca, prin urmare, nu
trece la mostenitori. si nudul proprietar si uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale, ceea ce
inseamna ca intre ei nu exista obligatii, de vreme ce este stiut ca titularii de drepturi reale nu au
obligatii fata de nimeni.Dreptul de uzufruct a luat nastere pe terenul relatiilor dintre barbatul si
femeia casatoriti fara manus. Asa cum se stie, femeia casatorita fara manus nu venea la
succesiunea barbatului ei. De aceea, in practica, in mod frecvent, unii barbati lasau prin
testament anumite bunuri sotiei eventual supravietuitoare, pentru a le folosi si a le culege
fructele, urmand ca la moartea femeii, acele bunuri sa revina copiilor in calitatea lor de
mostenitori civili. In felul acesta, s-a realizat asigurarea materiala a sotiei supravietuitoare si
totodata s-a asigurat pastrarea bunurilor in sanul familiei civile, agnatice. Cu timpul, dreptul de
uzufruct s-a aplicat pe scara generala, in sensul ca se putea naste in relatiile dintre orice
persoane. Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fara a-i culege fructele. Habitatio este
dreptul real de a locui in casa altuia, prin urmare acela care exercita dreptul de habitatio nu
plateste chirie. Operae servorumeste dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.Superficia este
dreptul real care se exercita asupra casei construite pe terenul altuia. Acest drept s-a nascut in
secolul II i.H. in conditiile crizei de locuinte care s-a declansat la Roma. In acele conditii, statul
roman a pus la dispozitia cetatenilor terenurile virane, pentru ca cetatenii sa-si construiasca
locuinte. Totusi, cetatenii romani nu au dat curs acestei concesiuni facute de stat, deoarece se
aplica principiul superficies solo cedit („suprafata apartine terenului”) si ar fi insemnat sa
construiasca pentru stat, sa faca donatii statului. De aceea, s-a initiat o reforma prin care s-a
admis ca, in baza conventiei dintre stat si cetatean, constructorul dobandeste un drept real
asupra casei care a fost zidita pe terenul statului. Intr-adevar, constructorul denumit superficiar

42
 Page 43 of 43

avea dreptul de a dispune de locuinta, avea dreptul de a o lasa mostenire, de a o greva cu

sarcini si de a o reclama in justitie printr-o actiune reala.In legatura cu emfiteoza, conductio agri
vectigalis si superficia, trebuie sa retinem ca ele prezinta un caracter anormal, deoarece sunt
drepturi reale care se nasc din conventii, din contracte, prin abatere de la regula conforma
careia drepturile reale nu se nasc din contracte, ci din acte speciale, cum ar fi mancipatiunea
sau in iure cessio.

43