DISCIPLINE OBLIGATORII

ECONOMIE POLITICĂ

Prof. univ. dr. CONSTANTIN MECU

Prof. univ. dr. GHEORGHE RĂBOACĂ
Conf. univ. dr. NEDELEA PĂRĂLUŢĂ
Lector univ. dr. CRISTINA BARNA
Lector univ. dr. MARIN COMŞA
Lector univ. dr. DANIELA PAŞNICU
Asist. univ. drd. CRISTIAN UŢĂ
Asist. univ. drd. RALUCA ZORZOLIU

OBIECTIVE
Obiectivul esenţial al cursului îl constituie formarea specialiştilor în economie
având profunde cunoştinţe teoretico-metodologice, indispensabile pentru înţelegerea
complexităţii vieţii economice reale, a dinamicii structurilor economice, a raporturilor
multiple dintre agenţii vieţii economice.

SEMESTRUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

I. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU

AL ECONOMIEI POLITICE. METODA ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Definirea ştiinţei economice

Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de importantă a sistemului
de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică presupune promovarea criteriului
de raţionalitate, calcule ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire economică, un
anumit comportament în gestionarea resurselor şi în adoptarea deciziilor.
Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională are drept
punct de plecare studierea nevoilor şi resurselor, a activităţii economice, a feno-
menelor şi proceselor economice.
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de
bunuri şi servicii, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Ele constituie
impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane.
În funcţie de diferite criterii de clasificare, nevoile umane pot fi grupate în: nevoi
naturale, sociale şi raţionale; nevoi primare şi superioare; nevoi individuale, de grup şi
generale ale societăţii etc. Însă, indiferent de tipul lor, nevoile au câteva caracteristici:
a) Caracterul dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în
structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum.
b) Sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau
a alteia durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou;
c) Caracterul complementar, în sensul că satisfacerea unei nevoi generează o alta;
19
 d) Sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng având loc
şi substituirea unora cu altele.
Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri materiale şi
servicii. Pentru producerea acestor bunuri şi servicii este necesară utilizarea resur-
selor economice, umane şi materiale. Problema fundamentală a tuturor economiilor o
reprezintă raritatea resurselor, care sunt limitate şi insuficiente pentru a produce toate
bunurile materiale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. De aceea, apare
necesitatea alegerii celei mai bune variante de alocare a resurselor.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă costul celei mai bune
alternative sacrificate, atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile.
De asemenea, în studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera)
posibilităţilor de producţie. Aceasta reflectă toate combinaţiile posibile de producere
a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un
moment dat. Mişcarea de la un punct la altul pe această frontieră arată o modificare în
cantităţile de bunuri produse care necesită o realocare a resurselor.
Componentele activităţii economice
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în
cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procesele de
producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri şi servicii, în vederea
satisfacerii trebuinţelor. Structura activităţii economice cuprinde următoarele compo-
nente fundamentale:
a) Producţia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc
bunuri materiale şi servicii;
b) Circulaţia, ce asigură trecerea bunurilor economice de la producător la
consumator;
c) Distribuţia, ce asigură repartiţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor
(satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie);
d) Consumul, folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Structura activităţii economice poate fi analizată şi din alte unghiuri de vedere:
structura tehnologică, de ramură, pe sectoare, teritorială. Importantă este şi structura
verticală a activităţii economice, în cadrul căreia putem evidenţia:
a) Microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice;
b) Mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;
c) Macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale;
d) Mondoeconomia – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus, putem spune că obiectul economiei
politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi
proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi
consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice, pe diferitele trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod
economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând
seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Sistemul ştiinţelor economice
Economia politică nu este decât o componentă din sistemul ştiinţelor econo-
mice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţa economică fundamentală (economia politică); b) ştiinţele economice
funcţionale (management, marketing, finanţe-bănci etc.); c) ştiinţele economice
20
teoretico-aplicative (de ramură); d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii
economice; e) economia mondială; f) ştiinţele economice de graniţă (econometria,
informatică economică, sociologia economică, psihologie economică etc.).
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o
perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. Astfel, se impun discipline economice
noi, cum ar fi: economia mediului înconjurător, economia urbană, economia
investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.
Ca ştiinţă economică fundamentală, economia politică oferă baza teoretică şi
metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor.
Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă obiectul său
propriu de studiu, şi o metodă, adică un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici
de cercetare, care au rolul de a contribui la explicarea şi rezolvarea cu eficienţă tot
mai mare a problemelor practicii economice.
Procedeele definitorii metodei în ştiinţele economice, frecvent utilizate sunt
următoarele: abstractizarea, inducţia, deducţia, îmbinarea metodei istorice cu cea
logică, analiza cantitativă şi calitativă, pozitivă şi normativă, statică şi dinamică,
sinteza, experimentul economic.
Evoluţia economiei ca ştiinţă
Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o perioadă înde-
lungată a evoluţiei societăţii omeneşti. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă
din Antichitate, în special în Grecia antică (Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă
perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii
economice.
O dată cu epoca modernă apar noi curente de gândire economică: mercanti-
lismul fundamentat de Antoine de Montchrètien, şi fiziocratismul, având ca principali
reprezentanţi pe: Fr. Quesney, Turgot ş.a.
Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă Şcoala clasică
engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele microeconomiei, a cărui carte Avuţia
naţiunilor (1776) pune bazele economiei politice ca ştiinţă. Alţi reprezentanţi sunt:
David Ricardo, Robert Malthus, John Stuart Mill.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândul economiştilor se
afirmă Karl Marx, un discipol al lui David Ricardo, cel mai influent critic al
economiei capitaliste. Tot atunci au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe
fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena, în
frunte cu von Wieser, Şcoala de la Lausanne, reprezentată de Leon Walras, Pareto, şi
Şcoala de la Cambridge, de Alfred Marshall.
O dată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui J.M. Keynes, Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, are loc trecerea de la nivelul micro-
economic la nivelul macroeconomic de analiză.
În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit substanţial conţinutul,
s-a dezvoltat. În numeroase lucrări se abordează problematica macrodeciziei economice,
a creşterii economice, echilibrului macroeconomic şi optimului economic, a pieţei,
fluctuaţiilor, ocupării şi şomajului, inflaţiei, rolului statului în economie etc.
În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări ale economiştilor
români. Începutul a fost realizat de către Dimitrie Cantemir prin lucrarea sa Descriptio
Moldaviae. În secolul al XIX-lea (1673-1723) s-au afirmat în domeniul gândirii
economice Nicolae Bălcescu, I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol,
21
P.S. Aurelian, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, evidenţiem economişti
precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz, Ion Răducanu,
N.I. Angelescu, Mihail Manoilescu. În perioada postbelică au fost cercetate nume-
roase probleme ale economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii,
inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă.
CONCEPTE-CHEIE: nevoi umane; resurse economice; cost de oportunitate;
activitate economică; ştiinţa economică.

II. ECONOMIA DE PIAŢĂ:

CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI

Aşa cum s-a arătat, satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin
intermediul bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, fiecare societate umană trebuie să-şi
organizeze activitatea economică astfel încât să răspundă la câteva întrebări fundamentale şi
interdependente: ce, cât, cum şi pentru cine produce? Ce bunuri şi în ce cantităţi trebuie
produse? Cum vor fi folosite diferitele feluri de resurse pentru realizarea acestor produse?
Pentru cine sunt produse bunurile respective?
Acestor întrebări societatea le-a răspuns în diferite moduri. Dacă, iniţial, producţia
socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu
al producătorului (autoconsumul), treptat, aceasta şi-a restrâns sfera de cuprindere în
favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc preponderent pentru piaţă.
Cu toate că în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte
trăsături specifice, ea are unele caracteristici generale, dintre care cele mai semnificative
sunt:
a) Specializarea, întemeiată pe un avantaj absolut sau relativ, ce a permis
perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse,
utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne.
b) Autonomia, independenţa agenţilor economici, ce presupune ca agenţii economici
să dispună de libertate de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la
bază criterii economice. Chiar dacă cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile
proprietăţii private, aceasta nu implică dispariţia proprietăţii publice.
c) Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani.
Economia de schimb creează bunuri prioritar pentru vânzare. Întrucât producţia de mărfuri
este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă, schimbul este realizat prin
intermediul banilor.
Funcţiile banilor
De-a lungul timpului, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, monedă
de aur şi argint, bani de hârtie, bani electronici. Independent de etapa de evoluţie şi de
conţinutul lor economic, banii îndeplinesc următoarele funcţii:
a) mijloc de măsurare a activităţii economice. În această funcţie, banii măsoară
cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi
prezentă, precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează;
b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în
momentul livrării lor;
c) mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se
achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credit sau se
efectuează diferite plăţi (achitarea salariului, impozitului etc.);
22
 d) mijloc de rezervă de valoare.
Funcţiile banilor au valabilitate şi pentru banii naţionali, care servesc piaţa internă,
şi pentru banii universali, care servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe
de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate etc.
Pornind de la modul concret în care sunt folosite şi adoptate deciziile, în
economia contemporană întâlnim două sisteme de organizare şi funcţionare a econo-
miei de schimb: sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă.
Caracteristicile economiei de piaţă
Economia de piaţă modernă are următoarele elemente specifice:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul căreia predomină proprietatea
privată; b) piaţa îndeplineşte un rol important în reglarea activităţii economice;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, preţurile se formează liber; f) existenţa
unei structuri tehnico-economice moderne care asigură o eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de altă
parte, acţionează în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei prin folosirea cadrului
legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
Spre deosebire de economia de piaţă, în economia centralizată, de comandă,
alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt
consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de aparatul de stat, pe
baza acceptării, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri
ideale. În realitate, orice economie este o economie mixtă în care se întâlnesc, în
diferite proporţii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativă a economiilor
reale de piaţă permite identificarea a trei modele principale de economie „reuşită”:
economia socială de piaţă (Germania, ţările nordice), economia de piaţă „direcţionată
de consum” (S.U.A) şi economia de piaţă „ghidată administrativ” (Japonia).
Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte. Agenţii
economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care participă la viaţa economică a
societăţii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente
economice. Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale
în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor economici
includem: întreprinderile, gospodăriile familiilor sau menajurilor, administraţiile
publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea.
Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de
resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii.
Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile reale (de bunuri), care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus.
În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri
univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii.
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de
producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la
nivelul unităţilor economice se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind
cuantificate în unităţi fizice, natural-convenţionale şi valorice. În raport cu gradul lor
de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri),
finale (valoarea adăugată) şi nete (profitul brut şi net).
23
 CONCEPTE-CHEIE: economie de piaţă; banii; agenţi economici; circuitul
economic; fluxurile economice.

Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Problema fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor.
Răspuns: A Dif.: uşor Referire: manual, p. 16*
2. Alegeţi răspunsul corect:
Curba care ilustrează problema rarităţii resurselor şi reflectă combinaţia a
două bunuri care pot fi produse cu un volum dat de resurse poartă denumirea de:
a. curba producţiei;
b. curba posibilităţilor de producţie;
c. curba costului de producţie;
d. curba venitului.
Răspuns: b Dif.: uşor Referire: manual, p. 17
3. Completaţi:
Totalitatea fluxurilor economice formează ................ economic.
Răspuns: circuitul Dif.: uşor Referire: manual, p. 40
4. Rezolvaţi problema următoare:
Un consumator cu un buget disponibil de 10 mil. poate cumpăra 2 bunuri X,
sau 6 bunuri Y. În cazul în care se decide să cumpere bunuri X, determinaţi câte bunuri Y
reprezintă costul de oportunitate al unei unităţi din bunul X.
Răspuns: CoX = 3 bunuri Y Dif.: mediu Referire manual, p. 17

MICROECONOMIE
III. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se
desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se confruntă cererea cu oferta de
mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare – cumpărare, în
condiţii de concurenţă. Regulatorul principal al pieţei este concurenţa, fiecare
urmărindu-şi propriul interes, satisfacerea cât mai bună a nevoilor de producţie sau de
consum personal. Deosebit de importantă sunt autonomia de decizie a agenţilor
economici, libertatea lor economică, pentru că numai astfel se poate acţiona prompt şi
eficient la cerinţele pieţei.
În general, se consideră că există următoarele tipuri de piaţă: a) din punct de vedere
al obiectului tranzacţiei economice: piaţa bunurilor de consum final, piaţa factorilor de
producţie (care, la rândul ei, include piaţa resurselor naturale, piaţa muncii şi piaţa capita-
lului), piaţa monetară, piaţa financiară (inclusiv bursa); b) din punct de vedere al extinderii
teritoriale: piaţa locală, piaţa regională, piaţa naţională şi piaţa mondială; c) din punct de
vedere al desfăşurării concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură, şi piaţa cu
concurenţă imperfectă (formată, la rândul ei, din piaţă cu concurenţă monopolistică de tip
_______________
*
Economie politică, coordonatori Constantin Enache, Constantin Mecu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 (În continuare, manual).
24
oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.). Aceste diferite tipuri de piaţă formează un
tot unitar, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc, schimbările care au
loc în cadrul unei pieţe reflectându-se, direct sau indirect, în evoluţia altor pieţe sau în
ansamblul relaţiilor de piaţă.
Cererea şi oferta sunt componentele fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre
ele constituie o formă de exprimare a relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile
economiei de schimb.
Definirea cererii
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin
intermediul pieţei, adică prin vânzare – cumpărare. Cererea are drept suport puterea de
cumpărare a oamenilor; ea exprimă cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment
dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor.
Cererea poate fi:
a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic);
b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la un bun economic); c) agregată sau globală
(din partea tuturor cumpărătorilor la toate bunurile existente). Ca volum, structură şi
nivel al cerinţelor de consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care
depinde cererea sunt nevoile oamenilor, venitul şi preţul.
Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de
bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când
preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se
micşorează; invers, când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie
descrescătoare faţă de preţ.
Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea acesteia faţă de variaţia
preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii. Coeficientul de elasticitate a
cererii în raport de preţ (calculat ca raport între variaţia cantităţii cerute şi variaţia
∆C ∆P %∆C
preţului E C / P = − : sau E C/P = − ), în principiu, este negativ, deoarece
C 0 P0 %∆P
atunci când preţul creşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă
semnul negativ. În funcţie de elasticitatea cererii în raport cu preţul, se disting:
a) cerere inelastică (variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului); b) cerere
perfect inelastică (total insensibilă la variaţia preţului); c) cerere elastică (variaţia
cererii este mai mare decât variaţia preţului); d) cerere perfect elastică (cererea creşte
continuu la un nivel dat al preţului); e) cerere cu elasticitate unitară (variaţia cererii
este egală cu variaţia preţului). În cazul bunurilor substituibile (de exemplu, untul şi
margarina), are loc şi fenomenul elasticităţii încrucişate a cererii, care măsoară
sensibilitatea cererii la bunul A, când preţul bunului B se modifică.
În practică, există şi situaţii de cerere atipică, adică, sunt excepţii de la legea
generală a cererii: dacă preţul creşte, creşte şi cererea, dacă preţul scade, scade şi cererea.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe cazuri: efectul Giffen, efectul
de anticipare din partea consumatorilor, efectul de venit nul în cazul bunurilor de lux
foarte scumpe, efectul de ostentaţie şi snobism din partea unor consumatori, efectul de
informare imperfectă, dar şi în cazul bunurilor importante fără înlocuitori, când mărimea
preţului, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.
25
 Definirea ofertei
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un
moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producător);
b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producătorii o oferă spre vânzare); c)
agregată sau globală (toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei,
exprimate în bani). Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori: a)
evoluţia cererii de bunuri şi servicii; b) disponibilitatea factorilor de producţie sau
raritatea acestora, şi randamentul lor economic; c) costul de producţie (de fapt, costul
marginal); d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul
stocării etc.
Oferta este o funcţie crescătoare de preţ; ea se află în raport direct proporţional
faţă de preţ, adică oferta creşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile
scad. În practică există şi excepţii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de
exemplu, la produse perisabile – legume, fructe, sau situaţia în care unii producători
agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere, pentru a-şi
plăti impozitele sau pentru a rambursa creditele).
Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei în raport de preţ reprezintă reacţia ofertei la modifi-
cările preţului. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei, calculat
prin raportarea modificării cantităţilor oferite la modificarea preţului de vânzare
∆Q ∆P %∆Q . În funcţie de modul în care oferta reacţionează la
EQ/ P = : sau E Q/P =
Q 0 P0 % ∆P
modificările de preţuri, se disting: a) oferta elastică (variaţia ofertei este mai mare
decât variaţia preţului); b) oferta cu elasticitate unitară (variaţia ofertei este egală cu
variaţia preţului); c) oferta perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea
oferită creşte continuu); d) oferta inelastică (modificarea ofertei este mai mică decât
modificarea preţului); e) oferta perfect inelastică (la orice variaţie a preţului, oferta nu
se modifică).
Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt
egale, la preţul pieţei. Se poate spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite
egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când
se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, vorbim despre un echilibru parţial, iar
când sunt luate în calcul toate pieţele, ţinând seama de interdependenţa lor, vorbim
despre echilibru general.
CONCEPTE-CHEIE: piaţa; cerere; ofertă; preţ; elasticitate; echilibrul pieţei.

IV. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură,

transformate sau nu. Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive
la asigurarea existenţei umane. Din punct de vedere al provenienţei, respectiv al modului
de acces la aceste bunuri se disting: a) bunuri libere (elemente care provin direct din
natură, iar accesul la ele este liber – de exemplu, apa, aerul, lumina solară etc.); b) bunuri
economice (elemente produse prin efortul omului, care necesită o prelucrare în cadrul
26
unei activităţi economice, au caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în
care sunt produse prin activitatea umană). Prin bun economic se înţelege atât bunuri
materiale, cât şi servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale activităţii economice, ca, de
exemplu, turism, cultură, educaţie etc.). Bunurile se mai clasifică şi în funcţie de
destinaţia acestora în a) bunuri de consum (satisfactori) – bunuri ce fac obiectul
consumului individual; b) bunuri de producţie (prodfactori) – bunuri folosite pentru
producerea altor bunuri. În legătură cu bunurile de consum, interesează capacitatea
acestora de a satisface nevoile şi dorinţele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea
acestei capacităţi se foloseşte conceptul de utilitate.
Definirea utilităţii
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie – dorinţă,
capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. În sens
economic, utilitatea este expresia satisfacţiei pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-
temporale. Teoria utilităţii cardinale presupune că mulţimea bunurilor de consum
este numărabilă şi că acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie
utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice bun. Dintre rezultatele cele
mai notabile ale acestei teorii se remarcă Legea lui Gossen (a utilităţii marginale
descrescânde): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se
va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate. Datorită obstacolelor în calea
acestei abordări (ca, de exemplu, utilitatea monedei, inconsistenţa spaţiului vectorial,
probleme economice în estimarea efectivă a unor funcţii de utilitate), apare teoria
utilităţii ordinale, fundamentată de Vilfredo Pareto, care consideră că nici nu este
necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţilor.
Orice consumator raţional va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil din
consumul unor bunuri economice. Optimul consumatorului presupune o asemenea
combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi
al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie. Condiţia matematică a
optimului unui consumator care are de ales între două bunuri este ca raportul utilităţilor
marginale să fie egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.
CONCEPTE-CHEIE: bunuri economice; bunuri de consum; bunuri de pro-
ducţie; utilitate; optimul consumatorului.

V. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI

Definirea combinării factorilor de producţie

În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată
juridic şi deplină autonomie decizională, care produce bunuri materiale şi prestează servicii pe
baze comerciale – lucrative. În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de
combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. Există o mare diversi-
tate de întreprinderi: a) după obiectivul urmărit în activitate: întreprinderi cu scop lucrativ şi
nonlucrativ; b) după forma de proprietate: întreprinderi private, publice şi mixte; c) după
regimul juridic de organizare şi funcţionare: regii, companii şi diferite variante de societăţi
comerciale; d) după dimensiunea lor: întreprinderi mari, mici şi mijlocii.
27
 Analizată ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea
profitului, întreprinderea este numită firmă de afaceri. Iniţial, firma de afaceri a funcţionat
ca firmă (clasică), care presupune existenţa unei persoane cu o poziţie – cheie, şi anume
proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capitalul în speranţa unui profit
cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere a propriei afaceri. În prezent, cea mai mare
parte a activităţii economice se desfăşoară însă în firme manageriale, care marchează
separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. Cea mai
reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni. În România, potrivit
prevederilor legale, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome, întâlnite
în ramurile strategice ale economiei naţionale (industria de armament, exploatarea minelor
şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare), şi societăţi comerciale, care au
următoarele forme: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată.
Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură
factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în miş-
care ca fluxuri, constituie factori de producţie. În general, se consideră că la producerea
bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Acestor factori
clasici li se pot adăuga şi: întreprinderea (antreprenoriatul), progresul tehnic, inovaţia
şi resursele informaţionale.
Munca
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele care îl
definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii. În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia
factorului muncă: tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi
zone geografice; sporirea ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar şi în cel cuaternar,
în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere; sporirea calităţii resurselor de
muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în
cultură în general.
Natura
Natura, ca factor de producţie, cuprinde pământul, resursele de apă şi resursele
minerale. Un loc important îi revine pământului, care este decisiv nu numai pentru
agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de
existenţă şi loc de desfăşurare. Pentru viaţa economică actuală prezintă interes şi
dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică a
secolului XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor, devenind astfel una din
cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.
Capitalul
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri materiale şi servicii destinate vânzării –
cumpărării pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini,
utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de
muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. Capitalul tehnic folosit
în activitatea economică este constituit din:
28
 a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul
circulant – acea parte a capitalului care se consumă integral într-un singur ciclu de
producţie şi trebuie înlocuit după fiecare ciclu de producţie. Procesul consumării capitalului
fix se manifestă prin fenomenul uzurii, care prezintă două forme 1) uzura fizică –
deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali; 2) uzura morală – determinată de
progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje cu noi performanţe,
superioare celor aflate în funcţiune, sau reducerea preţului la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent. Starea capitatului fix se apreciază cu ajutorul următorilor
indicatori: coeficientul uzurii capitalului (se calculează ca raport între valoarea uzurii
capitalului fix şi valoarea capitalul fix), coeficientul stării fizice a capitalului fix (raportul
între valoarea rămasă a capitalului fix şi cea a capitalului fix) şi coeficientul intrărilor sau
punerii în funcţiune a capitalului fix (raportul între intrările sau ieşirile de capital fix şi
stocul de capital fix la valoarea iniţială). Recuperarea pierderilor provenite din uzura
capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu
procurarea capitalului şi durata de funcţionare a acestuia.
Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – a obţine un profit cât
mai mare posibil – combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai
favorabilă.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi structural – calitativ, atât din punct de vedere
tehnic, cât şi economic. În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de
la premisele: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării; b) caracteristicile factorilor
de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de
producţie. Combinarea este posibilă datorită următoarelor proprietăţi ale factorilor de
producţie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împărţi în subunităţi omogene,
fără a fi afectată calitatea lui); b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-
un factor cu mai multe unităţi din alt factor); c) complementaritatea (la o producţie dată, o
anumită cantitate dintr-un factor se asociază doar cu o cantitate determinată de ceilalţi
factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o
cantitate determinată din alt factor, menţinând acelaşi nivel al producţiei).
Relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv
relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun şi cantităţile din diferiţi factori
de producţie necesare pentru obţinerea acesteia, este exprimată prin funcţia de
producţie. În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri
diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (funcţia de producţie cu
un singur factor variabil); b) combinarea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia
de producţie cu doi factori variabili). Producţia cu un singur factor variabil, pe termen
scurt, corespunde vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid
producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile întreprinderii. Influenţa
factorului variabil se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori: a) produsul total
obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat prin funcţia de producţie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total şi factorul de producţie
variabil); c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei
unităţi suplimentare de factor de producţie). Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa
dintre ei ilustrează legea randamentelor neproporţionale: dacă o producţie oarecare
reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv
aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se
29
schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi
descreşte. Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va
presupune nu doar unirea lor, ci şi substituirea lor. Analiza combinării şi substituirii
factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor facto-
riale, ci şi a randamentelor de scară, care pot fi: a) constante (dacă factorii de producţie
se dublează, producţia se va dubla; dacă factorii se triplează, producţia se va tripla etc.);
b) crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă);
c) descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Eficienţa combinării factorilor de producţie
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de
efecte utile cu minimum de eforturi se exprimă prin productivitatea sau randamentul
factorilor de producţie. Se evidenţiază:
a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării
factorilor, fiind exprimată în unităţi fizice; b) productivitatea valorică, care măsoară
eficienţa în termeni financiari – monetari. O altă tipologie are în vedere noţiunile:
a) productivitatea brută (producţia este privită ca sumă a valorilor adăugate brute de
diferitele activităţi); b) productivitatea netă (se elimină din producţia finală brută va-
loarea achiziţiilor exterioare şi amortizarea); c) productivitatea aparentă (provenienţa
valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect). În literatura de specialitate,
productivitatea este abordată pe două tipuri consacrate: a) productivitatea globală, care
surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie utilizaţi şi consumaţi,
măsurând eficienţa agregată, de ansamblu a acestora; b) productivitatea parţială a
fiecărui factor, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor consumat.
Acestea pot fi măsurate prin: productivitatea medie, calculată ca raport între mărimea
producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv; productivitatea marginală, care
reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare
dintr-un factor, ceilalţi factori rămânând constanţi. Aceste două tipuri de productivităţi
pot fi calculate pentru factorii muncă, capital şi pământ. Creşterea productivităţii poate
fi rezultatul progresului ştiinţific şi tehnic, al creşterii calificării forţei de muncă, dar şi
al revoluţiei manageriale, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii
activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de
producţie etc.
Concepte-cheie: întreprinderea; factor de producţie; munca; natura; capitalul;
capital fix; capital circulant; uzura; combinarea factorilor de producţie; funcţie de
producţie; productivitate.

VI. COSTUL DE PRODUCŢIE

Tipuri de costuri
Acesta reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate
de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi
servicii. Se pot delimita următoarele concepte: a) costul contabil, care reflectă, în bani,
cheltuielile efectiv suportate de întreprindere, rezultate din evidenţa contabilă; b) costul
economic cuprinde, pe lângă costul contabil, şi consumul de resurse care nu presupune
plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli; c) costul explicit indică cheltuielile
30
efectuate de întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (este însuşi costul
contabil); d) costul implicit, reflectă acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în
costul efectiv plătit; e) costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse
sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În practică, se determină urmă-
toarele tipuri de costuri:
A. Costul global, care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui
volum de producţie dat, dintr-un bun. Poate fi privit: a) structural, pe termen scurt,
divizat în cost fix şi cost variabil; b) pe ansamblu, adică drept cost total global, ca sumă
a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere. Costul fix reflectă acele cheltuieli ale
întreprinderii care, pe termen scurt, rămân relativ neschimbate, independent de volumul
producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului admi-
nistrativ, dobânda etc. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se
modifică în funcţie de volumul producţiei, iar costul total reprezintă suma costurilor fix
şi variabil.
B. Costul mediu (unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Cores-
punzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare globală se disting: costul
mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), costul mediu variabil (costul variabil pe
unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
C. Costul marginal (suplimentar) exprimă sporul de cost total necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal stă la baza
deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; este stimulată mărirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi
când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este
descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i
inferior; b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai
accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci
când costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul mediu total
şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor
factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia.
Costul mediu nu este o mărime constantă, evoluţia sa depinzând de următorii
factori: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs; b) nivelul pro-
ductivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. În scopul maximizării profitului,
producătorul trebuie să minimizeze costurile pe unitatea de produs, acţionând în principal
asupra acestor trei factori.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în
raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se
micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se reduce
când productivitatea marginală creşte.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, conform căruia
producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia
obţinută. În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice,
starea de optim a producătorului presupune ca un volum de producţie dat să se obţină
cu costuri minime. În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitu-
lui, trebuie să se ţină cont de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Profitul
obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece
în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.
31
În determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea
unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indică volumul de producţie sau
cifra de afaceri de la care producătorul începe să obţină profit. În acest „punct mort”,
încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
Randamentul de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung
atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele
situaţii: a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte
într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori utilizaţi: b) randa-
mentele de scară sunt constante când unei mărimi proporţionale a cantităţilor de factori
de producţie îi corespunde o creştere proporţională a producţiei; c) randamentele de
scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică
decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. În faza randamentelor crescătoare,
costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a
crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi,
realizându-se economii de scară. În faza randamentelor constante, costul mediu este
constant pe termen lung, deci, productivitatea medie este constantă, iar cantitatea
produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. În faza randamentelor
descrescânde, costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea
medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă creşte mai puţin decât cantitatea de
factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dez-economii de scară.
Principalele căi de reducere a costului sunt următoarele: a) alegerea celui mai
eficient proces de producţie din punct de vedere tehnic, economic şi ecologic;
b) cumpărarea factorilor de producţie la preţurile cele mai mici (fără a neglija calitatea);
c) creşterea randamentului utilizării factorilor de producţie; d) asigurarea reducerii
costurilor în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând cont de
resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente şi de restricţiile economice;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care
aduc pierderi.
CONCEPTE-CHEIE: cost de producţie; cost contabil; cost economic; cost
explicit; cost implicit; cost de oportunitate; cost total; cost mediu; cost marginal; prag de
rentabilitate; randament de scară.
Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Microeconomia reprezintă activitatea economică la nivelul economiei naţionale.
Răspuns: F Dif.: uşor Referire: manual, p. 19
2. Alegeţi răspunsul corect:
Optimul consumatorului se realizează la o combinare de bunuri şi servicii în
consum care, la nivelul bugetului de care dispune şi al preţurilor existente, îi asigură:
a. o cheltuială minimă;
b. minimum de satisfacţie (utilitate);
c. maximum de satisfacţie (utilitate);
d. menţinerea constantă a utilităţii.
Răspuns: c Dif.: mediu Referire: manual, p. 67
3. Completaţi:
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre factorii de producţie şi ..........
Răspuns: producţie (rezultate) Dif.: uşor Referire: manual, p. 78.
32
 4. Rezolvaţi problema următoare:
La o firmă preţul de vânzare al produselor este de 5 000 lei/bucată iar
costul fix global este de 20 000 lei şi costul variabil mediu este 4 000 lei. Care este
nivelul producţiei la pragul de rentabilitate ?
Răspuns: 20 buc Dif.: dificil Referire: manual, p. 107

TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA

VENITURILOR FUNDAMENTALE

VII. CONCURENŢA: CONŢINUT, FORME, FUNCŢII

Rolul concurenţei
Concurenţa este confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea
unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.
Rolul concurenţei: a) stimulează inovaţia; b) realizează o selecţie a producătorilor,
eliminându-i pe cei slabi; c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi
oferta; d) asigură libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al
trebuinţelor.
Concurenţa are şi efecte secundare nedorite prin încercarea de a reduce costurile pe
seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protejării naturii, promovarea unor
produse de calitate îndoielnică sau chiar nocive sănătăţii etc.
Forme ale concurenţei
Forme ale concurenţei:
A. Perfectă, caracterizată prin trăsături ce îi imprimă un caracter de model pur
teoretic;
B. Imperfectă, care se manifestă prin următoarele forme: monopolistică, oligopolistă,
monopson, oligopson, duopson.
Preţul – expresie bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru
a dobândi o unitate dintr-un bun economic.
Nivelul preţului este influenţat de o serie de factori cum sunt: a) cost de producţie;
b) raportul cerere-ofertă; c) calitate; d) prezentare-ambalare etc. Preţul de echilibru pre-
supune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de
durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător.
Sunt condiţii când preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în
jurul acestuia.
Modificarea preţului este un rezultat nu numai al mişcării independente a relaţiei
dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de
producţie.
Funcţiile preţului: a) informare; b) realocare sau redistribuire a resurselor socie-
tăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor
existente în acest plan; c) evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recuperează cheltuielile şi se obţine un profit. Preţul
îl determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi.
33
 Intervenţia statului în domeniul preţurilor:
a) fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se
adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei; b) garantarea preţurilor la unele
produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Concepte-cheie: concurenţă; concurenţă perfectă; concurenţă imperfectă;
monopol; preţ de echilibru.

VIII. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Cererea de muncă
Piaţa muncii este spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de
muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială; particularităţi
şi funcţii ale pieţei muncii (a se studia lecţia din manual).
Cererea de muncă şi nevoia de muncă – relaţie de la parte la întreg. Nevoia de
muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări. Cererea de
muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici la un moment dat,
care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Se
exprimă prin locurile de muncă.
Factori care influenţează cererea de muncă: a) nivelul salariului; b) costul
marginal al muncii; c) fluxul investiţional; d) substituirea factorului muncă; e) faza
ciclului economic; f) conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional.
Oferta de muncă
Oferta de muncă şi disponibilităţile de forţă de muncă – relaţie de la parte la
întreg. Disponibilităţile de muncă reprezintă populaţia aptă de muncă prezentă într-o
ţară pe perioadă dată de timp. Oferta de muncă corespunde populaţiei disponibile
active.
Delimitări privind structura populaţiei: a) populaţie totală, b) populaţie inactivă,
c) populaţie disponibilă activă.
Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări =
Populaţie activă ocupată
= ⋅ 100
Populaţie totală
Gradul de ocupare = Populaţie ocupată
⋅ 100
Populaţie disponibil ă activă
Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: demografic –
raportul natalitate – mortalitate; reglementări juridice; durata săptămânii de lucru;
structura pe sexe.
Oferta de muncă individuală – numărul de ore de muncă (sau timpul de muncă)
pe care un salariat doreşte să le efectueze.
Oferta de muncă totală – ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei
muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.
Starea de echilibru este ocuparea deplină a forţei de muncă. Starea de dezechi-
libru: a) când oferta este mai mică decât cererea de muncă; b) când oferta de muncă
depăşeşte cererea de muncă.
34
 Caracterul dual al pieţei muncii: funcţionează pe baza principiilor pieţei, dar şi
al reglementărilor din partea statului şi organismelor internaţionale.
Piaţa muncii în România: a) proces de formare şi consolidare a instituţiilor ce o
reglementează; b) stare de dezechilibru.
Salariul şi formele sale
Există opinii diferite privind definirea salariului: a) sumă de bani cu care este
remunerat factorul muncă participant la obţinerea rezultatelor unei activităţi
economice; b) preţ pentru care oamenii îşi închiriază forţa de muncă; c) preţ al forţei
de muncă – marfă.
Salariul cost – cheltuială pentru agentul economic; venit pentru salariaţi.
Abordări conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand
Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – cererea este egală cu oferta de muncă.
Factori care influenţează mărimea salariului:
a) raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; b) raportul dintre productivitatea
muncii şi salariul nominal.; c) cheltuielile necesare refacerii şi dezvoltării forţei de muncă;
d) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; e) cheltuieli pentru odihnă şi viaţă
spirituală; f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; g) mărirea chiriei; h) gradul de
organizare a sindicatelor.
Efectul de substituţie – reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a
timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare,
astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea corespunzătoare a
timpului liber.
Forme ale salariului: salariu nominal şi real; relaţia dintre salariul nominal,
preţ şi salariul real:
SN
SR = ; unde
P
SR = salariul real;
SN= salariul nominal;
P = nivelul preţurilor (în procente);

În dinamică:
SR1
ISR = ⋅ 100; unde
SR 0
SR1= salariul real în perioada curentă;
SR0= salariul real în perioada anterioară.
ISN
ISR = ⋅ 100
IP
ISN= indicele salariului nominal
IP= indicele preţurilor
Alte forme ale salariului: direct, indirect, minim garantat, colectiv, social.
Forme de salarizare: în regie, acord, remiză (explicaţii în manual).
Concepte-cheie: piaţa muncii; cererea de muncă; oferta de muncă; costul
marginal al muncii; salariul; efectul de venit; efectul de substituţie.
35
 IX. PROFITUL ŞI RENTA

Definirea profitului
Profitul este partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce
s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.
Formele profitului: a) profitul brut este reprezentat de partea ce rămâne din venitul
total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie; b) profitul net este partea din profitul
brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului,
salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care
îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit; c) profitul normal, legitim
sau justificat, care reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa sa
pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurări deosebite care nu
au legătură cu activitatea întreprinzătorului. Este obţinut de acei întreprinzători care au o
poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor. Se realizează pe baza unor
preţuri de vânzare mai ridicate.
Indicatorii profitului
Mărimea profitului: a) masa profitului – suma absolută ca diferenţă între venitul
total (V) şi costul de producţie (C) (Pr = V – C); b) mărimea relativă (în procente)
ca rată:
profit
rata economică = ⋅ 100
capital propriu + capital împrumutat
profit
rata financiară = ⋅ 100;
capital propriu
profit
rata rentabilităţii = ⋅ 100;
cost
profit
rata comercială = ⋅ 100;
cifră de afaceri
Dinamica profitului: pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în
regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să egalizeze
costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (Cma = P). Această egalitate marchează
echilibrul firmei (întreprinzătorului).
Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi maximizarea
profitului depind de capacitatea sa de a realiza producţia cu costuri inferioare preţului
pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
Definirea rentei
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ,
clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc);
renta economică este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a
cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru
posesorul acesteia.
Mecanismul formării rentei presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil
sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice
o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de
36
vânzare peste nivelul considerat normal; mecanismul formării rentei economice se
fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale; aceasta constă în aceea că,
atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil,
cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea
producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul
variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie
tot mai slab, iar în final, producţia chiar să scadă.
Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului variabil, asociat
cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei.
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării
unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în
situaţii când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de
procurat.
Formele rentei
Forme ale rentei: funciară, minieră, în construcţii, de monopol, de abilitate,
consumatorului, producătorului, conjuncturală, de marcă.
Determinarea preţului pământului
Preţul pământului – suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
Factori care influenţează preţul pământului: cerere-ofertă, mărimea şi evoluţia
rentei, rata dobânzii, folosinţe alternative ale pământului, ameliorarea poziţiei terenurilor.
R
Preţul pământului este în relaţie pozitivă cu renta P = ⋅ 100 , unde R = renta;
d′
d’ = rata dobânzii practicată pe piaţa monetară.
Concepte-cheie: profitul; profitul brut; profitul net; echilibrul firmei; rentă;
preţul pământului.

X. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

Scurt istoric al apariţiei monedei: prima etapă, din secolul al VI-lea î.e.n. până în
secolul al XVII-lea în care s-au emis şi au dominat monedele metalice; a doua etapă,
secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind
ulterior neconvertibilă în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapă – în
prezent, când se introduc mijloace electronice de plată. Numerarul, monedele şi
bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să circule, dar un număr tot
mai mare de operaţii se efectuează prin „bani electronici”.
Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru
efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux economic nu se poate desfăşura fără
participarea directă sau indirectă a monedei.
Masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de
care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de
timp (un trimestru, un an).
Componente ale masei monetare: a) disponibilităţile monetare propriu-zise
(biletele Băncii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturală, cecurile la purtător
etc.); b) disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă
ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de
comerţ negociabile etc.).
37
 Agregatul masei monetare
Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi
semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi autonome
prin funcţiile lor specifice, prin agenţi bancari şi financiari care le emit şi le gestionează.
Primul agregat monetar (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie
(moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari.
Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul M1, în plus, conturile pe librete de
economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor
organisme naţionale de credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. Al
treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus, diferite averi în devize,
plasamente pe termen nelimitat. Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi,
în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negociabile, cum
sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii
economici nonfinanciari.
Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, confruntarea cererii şi
ofertei.
Cererea de monedă depinde de: a) volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de
bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă; b) viteza de rotaţie a banilor.
Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor
supuse tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de
rotaţie a banilor; c) amploarea creditului de consum; d) plăţile efectuate în contul
creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare; e) cererea de monedă în
scopuri speculative – funcţie de nivelul dobânzii.
Oferta de monedă – cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor
economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Băncile şi instituţile de credit
Tipuri de bănci: de emisiune, de depozit, specializate.
Funcţiile active ale băncilor şi ale celorlalte instituţii de credit sunt: a) acordarea
de împrumuturi solicitanţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate; b) păstrarea
elasticităţii mijloacelor de plată.
Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le
fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăţi din
ordinul clienţilor.
Dobânda simplă şi compusă
Dobânda este suma de bani plătibilă pentru dreptul de folosinţă temporară a
mijloacelor băneşti împrumutate.
Mărimea dobânzii se exprimă prin:
a) masa dobânzii (D), care reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale
plătită la suma totală împrumutată (C); D = ⎜
⎛ d ′ ⋅ C ⎞ reprezintă calculul dobânzii
⎟
⎝ 100 ⎠
simple. Masa dobânzii compuse se calculează după formula: Dc = Sn - C.
Sn = suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani.
C = credit.
Sn = C × (1 + d′)n;
n = numărul de ani;
d′ = rata dobânzii;
C = capitalul împrumutat;
38
 b) mărimea relativă se exprimă prin rata dobânzii anuale (d’) care reprezintă
preţul anual a 100 unităţi monetare împrumutate şi se calculează ca raport procentual
⎛ D
între masa dobânzii (D) şi capitalul împrumutat (C) ⎜ d ′ = ⋅ 100 ⎟ .
⎞
⎝ C ⎠
Rata dobânzii poate fi: nominală şi reală
Rata reală poate fi: pozitivă, negativă, nulă, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei.
Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cererea de monedă este egală
cu oferta de monedă.
Politici monetare şi instrumente de intervenţie:
a) taxa rescontului; b) variaţiile cotelor obligatorii de rezervă; c) multiplicatorul
⎛ 1⎞
creditului, al banilor (M) ⎜ M = ⎟ (r = rezerva obligatorie).
⎝ r⎠
Concepte-cheie: moneda; masa monetară; agregatul monetar; cererea de
monedă; oferta de monedă; dobânda; multiplicatorul creditului.

XI. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa primară şi secundară

Piaţa capitalului este totalitatea tranzacţiilor al cărei obiect îl constituie titlurile
de valoare. Piaţa capitalului se scindează în: a) piaţa primară – cuprinde totalitatea
tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise; b) piaţa
secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi
plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor
lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componente ale titlurilor de
valoare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur.
Randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata
dobânzii pentru obligaţiuni) se compară cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaţiuni: R 0 = ⋅ 100; în care: R0
P
= randamentul obligaţiunii sau rata dobânzii obligaţiunii; C = cuponul sau dobânda totală;
P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea.
W
Pentru acţiuni: Ra = ⋅ 100 în care:
P
Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = preţul cu care se cumpără acţiunea.
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru obligaţiuni rambur-
sabile la scadenţă:
Vn = Vo + n(Vo · d′) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii;
n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii;
d′ = rata dobânzii obligaţiunii.
39
 Cursul titlurilor de valoare
venit (dobândă)
Cursul obligaţiunii =
d ′ (rata dobânzii)
Dividend
Cursul acţiunii =
d′
Câştigul procentual obţinut din vânzarea titlurilor la bursă
V + P1 − P0
( R0 ) = ⋅ 100 în care:
P0
V = dividendul ori dobânda încasată;
P1 = preţul de vânzare pe piaţa secundară;
P0 = preţul de cumpărare al titlului.
Bursele şi importanţa lor în economia de piaţă. Operaţiuni pe piaţa secundară –
bursa: a) la vedere; b) la termen.
Concepte-cheie: titluri de valoare; acţiuni; cursul unei acţiuni/obligaţiuni;
obligaţiunea; piaţa primară; piaţa secundară; bursa de valori.

XII. PIAŢA VALUTARĂ

Această piaţă reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie

valutele. Cursul valutar reprezintă raportul cantitativ în care o valută se schimbă cu alta.
Factorii care influenţează cursul valutar: a) cererea şi oferta de valută; b) puterea de
cumpărare a valutelor care se schimbă între ele; c) evoluţia inflaţiei; d) rata dobânzii;
e) factorii psihologici.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar, ce au ca obiect, în principal, schimbul
valutei scripturale (de cont). Aceste operaţiuni sunt: a) operaţiuni la vedere – în care
transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la
încheierea contractului; b) operaţiuni la termen – în care valuta se transferă efectiv într-un
interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în
aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial
stabilit prin contract. De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit
rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial; c) operaţiuni tip Hedging (Hedging
înseamnă a se pune la adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor
pierderi care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă,
marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie:
cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoi şi revânzarea ei la termen.
Operaţiuni efectuate de bănci
Băncile efectuează: a) operaţiuni de arbitraj valutar; b) operaţiuni Swap (Swap
înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă
intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către
una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale.

40
 Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere, denumite operaţiuni la
ghişeu, ori schimb manual.
Datoria externă
Datoria externă subsumează datoria externă privată şi publică. Ea se poate calcula:
ca sumă absolută (totalul datoriei externe); ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a
datoriei / număr de locuitori); ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai
concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţară este,
concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile
internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma
calculului se pot ivi trei situaţii posibile: a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor
primite este superioară sumei celor acordate); b) situaţia de creditor net (suma împru-
muturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c) situaţia de echivalenţă a sumei
împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit
număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul
primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie. Serviciul
datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală.
Concepte-cheie: cursul valutar; operaţiuni la vedere; operaţiuni la termen; valută;
datoria externă.

XIII. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Eşecul pieţelor reprezintă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de

valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din
această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile
de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.
Definirea externalităţilor
Externalităţile sunt consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oame-
nilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se
produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici.
Caracteristici ale externalităţilor: a) derivă din activitatea altor agenţi economici
decât cei care le suportă costurile directe; b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în
mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial. În cazul externali-
tăţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile
dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe
de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate
asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite.
Înţelegerea externalităţilor necesită prezentarea a două perechi de concepte.
Prima parte: a) costul social, care exprimă cheltuielile şi şansele sacrificate, concre-
tizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării
unei anumite activităţi; b) costul privat, care exprimă numai cheltuielile suportate direct
de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii respective. A doua pereche:
a) beneficiul social, include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază
membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi
economice; b) beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile
implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.
41
 Externalităţi pozitive şi negative
Clasificare: a) externalităţile pozitive - beneficiile private sunt mai mici decât
beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând beneficiile externe ce revin unor terţe
persoane; b) externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor
private este mai redus decât cel al costurilor sociale, care includ şi costurile externe
suportate de terţi. Externalităţile negative pot reprezenta argumente pentru intervenţia
guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative.
Caracteristicile bunurilor publice
Bunurile publice sunt unice şi egale prin utilizatori, în sensul că fiecare individ
poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, apele
râurilor, canale de navigaţie, iluminatul public etc.
Trăsături: a) nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din
sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice; b) nonrivalitatea înseamnă lipsa
de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri
publice.
Concepte-cheie: eşecul pieţei; externalităţi pozitive; externalităţi negative; bunuri
publice; nonexcluziunea; nonrivalitatea.

Teste de autoevaluare
1.Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
O creştere a ratei dobânzii va duce la scăderea preţului terenurilor.
Răspuns: A Dif.: mediu Referire: manual, p.165.
2. Alegeţi răspunsul corect:
Condiţia esenţială ca nevoia de muncă să fie considerată cerere de muncă este:
a. salarizarea ei;
b. apariţia de noi întreprinderi;
c. existenţa concurenţei;
d. existenţa ofertei de muncă.
Răspuns: a Dif.: uşor Referire: manual, p. 140.
3. Profitul..........reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce au
fost deduse dobânda la capitalul propriu, salariul ca recompensă pentru activitatea
depusă, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin întreprinzătorului,
impozitele şi taxele suportate direct din profit.
Răspuns: net Dif.: uşor Referire: manual, p.157.
4. Rezolvaţi problema următoare:
O bancă acordă un credit de 1 000 u.m. (unităţi monetare) cu o rată a dobânzii
de 10% pe termen de 3 luni. Câte u.m. reprezintă dobânda încasată de bancă?
Răspuns: 25 Dif.: dificil Referire: manual, p. 176

42
 SEMESTRUL II
MACROECONOMIE
XIV. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Indicatorii Macroeconomici
Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin
următorii indicatorii:
– produsul global brut (PGB) – exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri
şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi
consumul intermediar (CI);
– produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi
serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, de regulă, într-un an (PIB). PIB=PGB-CI
– produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern
brut consumul de capital fix (amortizarea-Am): PIN=PIB-Am
– produsul naţional brut (PNB) – exprimă valoarea producţiei finale brute obţinute
de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) – exprimă mărimea valorii adăugate nete, a
bunurilor şi serviciilor obţinute de agenţii autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării,
cât şi în exterior, exprimată în preţurile pieţei: PNN=PNB-Am. Evaluat la preţurile
factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).
Definirea creşterii economice
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice,
determinate în condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se
concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la
parte la întreg.
Tipuri ale creşterii economice: zero; pozitivă; negativă; extensivă; intensivă;
intermediară.
Definirea dezvoltării economice
Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative,
structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile
de fabricaţie etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei
care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de
viaţă al oamenilor în condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale
generaţiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim
de interacţiune a 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces
de funcţionare dinamic.
Definirea ecodezvoltării
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în
strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant ale echilibrului ecologic.
Dintre obiectivele strategiei privind politicile de protecţie a mediului se disting:
a) stabilizarea evoluţiei populaţiei lumii printr-o legislaţie care să creeze o tranziţie
demografică; b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic,
43
capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător;
c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor
economice asupra mediului; d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale;
e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor
globale de mediu.
Factorii creşterii economice
Factorii de creştere economică sunt: a) Factorii cu acţiune directă: factorul uman,
material, progresul tehnic sau tehnologic etc. b) Factorii cu acţiune indirectă: rata
investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară etc.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia prepon-
derentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului
naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare
parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale
factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi
dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi
resurselor.
Echilibrul macroeconomic
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi
ofertă agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a
ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Dezechilibrul macroeconomic
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în
mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea
economiei, în crize economice, şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe
piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c)
excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.
Modelul creşterii economice
Modelul este o construcţie artificială, logico-matematică ce evidenţiază
dependenţa funcţională dintre variaţia factorilor creşterii economice şi variaţia
indicatorului de creştere economică utilizat, cu ajutorul unui sistem de ecuaţii.
Concepte-cheie: indicatori macroeconomici; creştere economică; dezvoltare
economică; dezvoltare durabilă; ecodezvoltare; creştere economică intensivă; echilibru
economic; dezechilibru economic; modelul creşterii economice.

XV. PROBLEMA ŢĂRILOR RĂMASE

ÎN URMĂ DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC
Definirea subdezvoltării economice
Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce sintetizează caracte-
ristici economice, politice, culturale etc. În literatura de specialitate se întâlnesc
termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs
de dezvoltare, ţări neindustrializate, „lumea a treia” etc.
44
 Sistemul indicatorilor dezvoltării umane cuprinde trei componente de bază: –
longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă, – cunoştinţele – măsurate prin
ştiinţa de carte şi număr de ani de şcoală, – standardul de viaţă – măsurat cu ajutorul
produsului naţional brut pe locuitor.
Ţările slab dezvoltate se pot clasifica, în funcţie de nivelul de dezvoltare, după mai
multe criterii: – demografic (natalitatea mare, mortalitate redusă); – economic (venit mic
pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie insuficient dezvoltată); –
sociologic (analfabetism, neintegrare socială).
Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate:
– nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor
elementare ale populaţiei;
– deformarea structurală – specializare de ramură îngustă, dezechilibre între
industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale;
– coexistenţa mai multor tipuri de economie: de subzistenţă, economia de piaţă
simplă, economia de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne;
– existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene,
aflate într-un proces permanent de consolidare.
Cauzele subdezvoltării:
– subdezvoltarea poate fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale;
– cauze interne – resurse naturale, umane, factori economici şi politici;
– cauze externe – mecanisme care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor pe
măsura posibilităţilor.
Decalaj economic
Diferenţele de venit (PIB) pe locuitor în ţările slab dezvoltate şi în ţările
dezvoltate economic poartă denumirea de decalaj economic.
Principalele strategii de dezvoltare
Dintre strategiile de dezvoltare aplicate în ţările rămase în urmă economic,
amintim:
1. Strategia „dezvoltare spre interior”, care pune în centrul procesului
dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea veniturilor naţionale, pe care le
identifică cu progresul economic şi social general.
2. Strategia „dezvoltare spre exterior”, care urmăreşte accelerarea procesului
dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la
relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi.
3. Strategia „dezvoltarea endogenă” defineşte dezvoltarea drept un proces complex,
care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei.
Principalele direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
populaţiei din aceste ţări, ar fi: a) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea
unor politici de industrializare a produselor agricole; b) promovarea în întreaga
economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor;
c) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; d) formarea
capitalului şi realizarea de investiţii.
Înlăturarea subdezvoltării poate fi înfăptuită numai prin intensificarea eforturilor
proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul extern efectiv şi
eficient al ţărilor dezvoltate, al întregii comunităţii internaţionale.
Concepte-cheie: subdezvoltare economică; dezvoltare umană; decalaj
economic; capacitate ştiinţifică şi tehnologică; deformare structurală; strategie de
dezvoltare economică; efort intern; ajutor extern.
45
 XVI. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Definirea venitului naţional

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile factorilor de
producţie, creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţării, în
interiorul ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate;
b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a
întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin venitul naţional pe
locuitor sau prin PNB/locuitor.
Relaţia consum–economii
Repartiţia primară remunerează participanţii la procesul de producţie care îmbracă
formele de salariu, profit, dobândă şi rentă. Se realizează prin intermediul pieţei.
Repartiţia secundară (redistribuirea) se realizează de către stat prin intermediul
unei game largi de pârghii cu ajutorul cărora se corectează veniturile primare ale
producătorilor în favoarea populaţiei care lucrează în sectorul de interes general
(învăţământ, sănătate, apărare, administraţie precum şi pentru protecţia socială şi
persoane defavorizate).
Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru procu-
rarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de
consum.
Înclinaţia medie spre consum (C) scoate în evidenţă dependenţa consumului de
C
venit: c =
V
Înclinaţia medie spre economie (e) reprezintă raportul dintre economie şi venitul
E
total: e =
V
e+c=1
e = 1 – c; c = 1 – e
Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre sporul consumului şi
sporul venitului. Ea exprimă sporul consumului pe unitatea suplimentară de venit:
∆C
c' =
∆V
Înclinaţia marginală spre economie este raportul dintre sporul de economii şi
sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit:
∆E
e' = c’+ e’=1
∆V
Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a
stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital; investiţia de
înlocuire se constituie pe baza amortizărilor. Investiţia brută este investiţia netă plus
amortizarea. Ea stă la baza formării brute a capitalului.
46
 Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se
poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Acesta exprimă sporul de
venit obţinut pe unitatea suplimentară de investiţii.
∆V 1
K= sau K = k>1
∆I e'
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor:
a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin
import de bunuri; b) gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care
creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate
în producerea bunurilor – capital.
Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică.
Acceleratorul scoate în evidenţă influenţa consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersului economiei.
∆I variaţia absolută a investiţiilor
a= =
∆C variaţia absolută a consumului
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea
investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.
Concepte-cheie: venitul naţional; repartiţia primară; repartiţia secundară
(redistribuirea); consum; economii; înclinaţii spre consum şi spre economii; investiţie
(netă, de înlocuire, brută); multiplicatorul investiţiilor; acceleratorul.

XVII. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Clasificarea fluctuaţilor
Acestea se pot clasifica astfel: fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori
naturali şi sociali, în funcţie de sezon; fluctuaţiile economice întâmplătoare sau
accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă
etc.); fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei
şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în
cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.
Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de
creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic
este dependent de evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul
economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa
în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care
anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea
se caracterizează prin autoreglare.
Factorii ciclicităţii economice
Factorii ciclicităţii economice se împart în:
I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiţionează procesul
economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se
referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată
47
ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în economie, prin pârghii şi
mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comporta-
mentului agenţilor economici.
II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii
sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite
ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor
economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a
variabilelor economice care cuantifică procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii
ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce
frânează creşterea economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce
concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra facto-
rilor ce încurajează creşterea economică.
Fazele ciclului economic
Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii
agregate, creşterea preţurilor, mărirea marjei de profit, ceea ce încurajează creşterea
producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor con-
duce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la
creşterea economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul
activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific cicli-
cităţii economice.
Mecanismul fazei de expansiune: în vederea creşterii ofertei vor spori
investiţiile; va spori cererea de credite bancare, va creşte relativ rata dobânzii; creşterea
depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului; faza de expansiune îşi
alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei; faza de expansiune
conţine şi principiile de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii
de cumpărare etc.
Mecanismul fazei de recesiune: depăşirea pragului ratei real negative a dobânzii
bancare; depăşirea pragului ratei real negative a salariilor; factorii care acţionează în sens
contrar; efectul de clichet (structura de consum rămâne neschimbată); activizarea
concurenţei economice punctul de relansare; continuarea creşterii forţelor productive;
necesitatea refacerii stocurilor epuizate.
Tipologia ciclurilor economice
Tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice pe termen scurt - oscilaţii ce se desfăşoară pe o perioadă de
max. 1 an: oscilaţii săptămânale, care se datorează alternanţei săptămânale a unor
variabile economice de comandă; oscilaţii lunare; oscilaţii sezoniere, în interiorul unui
an (comportamente de consum specific în vacanţe şi în perioada sărbătorilor etc.);
oscilaţii anuale.
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin,
care au o durată de circa 40 de luni, se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece
principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor
de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de cca 10 ani, se mai numesc şi cicluri
48
decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese industriale;
cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de cca 50 de ani, constituindu-
se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.
Politici anticriză
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin
care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi
atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii economice, stimulând
investiţiile, consumul etc. relansarea prin ofertă, relansarea prin cerere.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul
economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca, în
aceste condiţii, statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.
Concepte-cheie: fluctuaţie; ciclicitate economică; ciclu economic; expansiune
economică; recesiune economică; mecanismul expansiunii; mecanismul recesiunii;
politici de relansare.

XVIII. ŞOMAJUL

Definirea şomajului
Acest concept defineşte un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există
un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă.
Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea
ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forţei de
muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică;
modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea
forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
Dacă există un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de
presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.
Formele şomajului
Principalele forme ale şomajului sunt:
– şomaj ciclic – generat de evoluţia ciclului economic;
– şomaj conjunctural – reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în
unele ramuri, sectoare economice sub impactul unor factori conjucturali;
– şomaj structural – derivă din reconversia unor activităţi economice, din
restructurări impuse de progresul tehnic;
– şomaj tehnologic – reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii;
– şomaj sezonier – legat de restrângerea activităţii economice în anumite
anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic;
– şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
– şomaj deghizat – cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri
dar care prestează anumite activităţi fără contract de muncă;
– şomaj voluntar – reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă
oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.
49
 Indicatorii şomajului
Nivelul şomajului se poate măsura prin:
a) Numărul de şomeri (indicator absolut).
b) Rata şomajului (indicator relativ)
Număr de şomeri
RS = × 100 .
populaţia activă
c) Indicatori de ordin structural, care se referă la componenţa structurală a
şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.
Consecinţele şomajului
Consecinţele şomajului sunt următoarele:
a) pe plan naţional - şomajul influenţează dinamica mărimi PIB; societatea suportă
costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa unui şomaj de
lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni etc.; b) la nivel de individ-familie –
şomajul se repercutează negativ asupra venitului; indemnizaţia de şomaj este mai mică
decât salariul; erodarea economiilor dacă ele există; deteriorarea calităţii forţei de muncă
în condiţiile unui şomaj de lungă durată.
Politici de combatere a şomajului
Dintre politicile de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de
(re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare corespunzătoare;
stimularea agenţilor economici în extinderea activităţii economice; încurajarea investi-
ţiilor; acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi
tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor
publice în limite raţionale; extinderea ocupării atipice.
Politica pasivă constă în asigurarea unui venit sigur şomerului. Acesta se numeşte
indemnizaţie de şomaj sau ajutor de şomaj, fiind acordat pe o perioadă determinată de
timp, reprezentând un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă.
Concepte-cheie: şomajul; generator al şomajului; şomajul voluntar; şomajul
tehnologic; şomajul structural; şomajul involuntar; consecinţele (costul) şomajului;
combaterea şomajului.

XIX. INFLAŢIA

Definirea inflaţiei şi deflaţiei

Conceptul de inflaţie exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa
monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la
creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei - pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este
mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor.
Cauzele inflaţiei
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta
reală de bunuri şi servicii; 2) excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie
prin cerere); 3) creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie
prin costuri); 4) inflaţia importată; 5) inflaţia prin structuri.
50
 Formele inflaţiei
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la
max. 3%; b) inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%;
c) inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia
galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, stimulând înclinaţia spre
consum şi descurajând înclinaţia spre economisire.
Creşterea economică inflaţionistă este situaţia în care rata inflaţiei este mai
mare decât ritmul mediu anual de creştere economică.
Spirala inflaţionistă este cursa de urmărire pe care o creează creşterea salariilor
→ creşterea preţurilor → creşterea salariilor şi aşa mai departe.
Măsuri antiinflaţioniste
Măsuri antiinflaţioniste: a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
politică monetară riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica
bugetară a statului.
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de adaptare a
aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii potenţialului de pro-
ducţie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă,
prin care să se evite mărimea costurilor medii.
Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de
masă monetară peste oferta reală de mărfuri.
Măsurarea inflaţiei
Inflaţia se exprimă şi în expresie relativă, ca raport între excedentul de monedă şi
oferta reală de bunuri în economie, apelându-se la indici:
a) indicele general al preţurilor (IGP)
PIB1
IGP = × 100 unde:
PIB 0
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
b) indicele preţurilor de consum (IPC)

IPC =
∑ q1P1 unde
∑ q1P0
q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei
P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.
c) indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IM
IPCB =
IP
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri

51
 Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea
veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată încli-
naţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii; rata dobânzii este influenţată de
rata inflaţiei.
Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în
ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.
Concepte-cheie: inflaţie; deflaţie; inflaţia prin monedă; inflaţia prin cerere;
inflaţia prin costuri; creştere economică inflaţionistă; spirală inflaţionistă; conse-
cinţele (costul) inflaţiei; politică antiinflaţionistă.

XX. STATUL ŞI ECONOMIA

Rolul statului în economie

Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă,
prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la
activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi
naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.
Forme de manifestare a rolului statului în economie:
a) Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă,
există şi un sector public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul
cerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă,
telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.
b) Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică
monetară, de credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.
c) Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor.
d) În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de
bunăstare.
e) Politica de protejare a concurenţei.
f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică.
g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe.
Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile buge-
tare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii,
care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Conţinutul bugetului de stat
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt
prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile au două resurse principale: a) fiscale; b) nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, chel-
tuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică,
locuinţe etc.
Execuţia bugetară poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile prevăzute; b) excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât
cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.
52
 Tipuri de multiplicator bugetar
Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri
prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a
diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează
în efecte multiple sub denumirea de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator:
a) de cheltuială publică; b) fiscal; c) al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor
prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea
cheltuielilor publice (∆G) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului
(∆Y); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul
investiţiilor:
∆Y 1
= =K
∆G 1 − c '
Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin
diminuarea impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest
caz, deficitul se finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra
producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:
∆Y
K b .e . = =1
∆G
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (∆G) să fie egală cu
aceea a încasărilor (∆T) : (∆T = ∆G)
Datoria publică
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie
externă, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă.
Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de
către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul
datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât
rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.
Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un
ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele econo-
mice: astfel, la o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când
venitul naţional creşte şi scad atunci venitul naţional scade.
i = f(r x v) r – rata de impozitare
i=rxv i – impozitul încasat
v – venitul
- rata marginală de impunere fiscală (Img):
∆I
Im g = , ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit
∆V
Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune ca rata
de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de
presiune fiscală constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările
fiscale sunt mai slabe.
53
 Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a
statului în economia de piaţă modernă, prin programe de dezvoltare pe un anumit
orizont de timp, ce cuprind obiective economice. Programarea economică poate fi:
a) indicativă; b) incitativă.
Concepte-cheie: intervenţia statului; acţiuni ale statului; bugetul de stat;
multiplicatorii bugetari; datoria publică; politica fiscală; rata optimă de presiune
fiscală; planificarea (programarea) macroeconomică.

XXI. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUŢIA VENITURILOR

Creşterea bunăstării şi diminuarea sărăciei (ţinerea ei în anumite limite)

reprezintă finalitatea socială a creşterii economice.
Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei. Piaţa
acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc.
Cauze care pot duce la inegalitatea veniturilor: a) diferenţele de abilitate;
b) diferenţele de performanţe în muncă; c) diferenţele în asumarea riscurilor; d) dife-
renţele de salarizare; e) diferenţele în educaţie şi instruire; f) diferenţele de experienţă
în profesie etc.
În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea
disparităţilor economice:
1. Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice prin:
a) subvenţionarea investiţiei în capital uman;
b) aplicarea de politici antidiscriminatorii.
2. Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice prin: a) acţiuni de
aplicare a unor programe de asigurări sociale; b) acţiuni de aplicare a unor programe
de combatere a sărăciei.
Nivelul de trai
Nivelul de trai este un indicator economic reprezentând aspectul cantitativ al
satisfacerii nevoilor de viaţă ale unui individ sau ale unei colectivităţi: nivel de trai
normal; nivel de trai actual; nivel de trai dezirabil.
Modul de viaţă reprezintă forma colectivă în care sunt valorificate condiţiile privind
calitatea vieţii; stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat al modului de viaţă;
calitatea vieţii se referă la ansamblul condiţiilor din care se compune viaţa integrală a
oamenilor.
Cauze subiective ale inegalităţii veniturilor: a) discriminarea de către patroni;
b) discriminarea între salariaţi; c) discriminarea statistică.
Proprietatea publică este acea proprietate pe baza căreia şi prin exploatarea
căreia statul asigură bunurile publice. Bunurile publice sunt bunuri care satisfac nevoile
comune ale societăţii, tot aşa cum bunurile private satisfac nevoile economice
individuale.
Mecanismul venitului minim garantat pe economie are, totuşi, două deficienţe:
1) destimulează munca;
2) destimulează afacerile.
54
 Indicele venitului real
Cel mai important indicator al nivelului de trai îl prezintă indicele venitului real:
I
I vr = vn , unde:
Ip
Ivr – indicele venitului real
Iv – indicele venitului nominal
Ip – indicele preţurilor
Puterea de cumpărare
Puterea de cumpărare se poate defini ca fiind cantitatea de active reale
(bunuri/servicii) care poate fi obţinută în schimbul activelor monetare deţinute.
Puterea de cumpărare se măsoară prin intermediul coeficientului puterii de
VN
cumpărare: Pc =
P
VN – venitul nominal
P – nivelul mediu al preţurilor
Puterea de cumpărare se defineşte prin două mărimi: a) cantitatea nominală de
active monetare deţinute; b) preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele
monetare respective.
Concepte-cheie: finalitatea socială a cercetării ştiinţifice; inegalitatea
veniturilor; protecţie socială; echitate-eficienţă; nivel de trai; calitatea vieţii; mod de
viaţă; stil de viaţă; putere de cumpărare.

XXII. PROBLEME ACTUALE

ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Fundamentele reformei
Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu,
întemeiat pe cunoaşterea aprofundată a realităţilor din ţara noastră, a experienţei şi
modelelor de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate, preluându-se de la
acestea numai acele elemente care se pot aplica cu succes.
Toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale: a) liberalizarea
economică; b) privatizarea; c) stabilizarea macroeconomică.
Factorii care influenţează situaţia economică a României: economia românească
se caracteriza, la începutul tranziţiei, printr-o rigiditate extremă; populaţia a trebuit să
suporte o situaţie dură, asemănătoare cu o „terapie de şoc”; conjunctura economică
mondială a fost profund nefavorabilă. România a pierdut în mai puţin de doi ani,
60% din pieţele sale externe.
Concepte-cheie: tranziţie; model de tranziţie; liberalizare economică; priva-
tizare; stabilitate macroeconomică; eficienţa tranziţiei; pregătirea integrării economiei
României în Comunitatea Economică Europeană.

55
 Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Consumul intermediar este inclus în Produsul Global Brut.
Răspuns: A Dif: medie Referire: manual, p. 10.
2. Alegeţi răspunsul corect:
Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se formează între:
a. creşterea venitului şi creşterea consumului;
b. creşterea consumului şi creşterea economiilor;
c. creşterea venitului şi creşterea investiţiilor
d. creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor.
Răspuns: c Dif: uşor Referire: manual, p. 53.
3. Completaţi
............ constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul
căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.
Răspuns: ciclicitatea Dif: mediu Referire: manual, p. 59
4. Rezolvaţi problema următoare:
În situaţia în care PGB este 200 000 mld, consumul intermediar reprezintă
25% din PGB, iar amortizarea este cu 50% mai mare decât consumul intermediar, să se
determine PIN.
Răspuns: 75 000 mld Dif: dificil Referire: manual, p.10.

MONDOECONOMIE

XXIII. ECONOMIA MONDIALĂ. CONCEPTE ŞI STRUCTURI

Economia mondială s-a constituit în urma unui proces evolutiv îndelungat, pe

măsura maturizării premiselor date: marile descoperiri geografice din secolele XVI şi
XVII, care au făcut evidente unicitatea lumii terestre şi intercondiţionarea dintre
bunăstarea individuală şi colaborarea popoarelor; formarea economiilor naţionale
bazate pe pieţe integrate; revoluţia industrială maşinistă, care a generat producţia de
mărfuri mai ieftine, de masă; formarea şi dezvoltarea sistemului modern de
transporturi – maritime, terestre şi aeriene; desăvârşirea constituirii unei diviziuni
mondiale a muncii.
Definirea economiei mondiale
Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai
vieţii economice – economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale şi
transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite ţări ale lumii,
între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiare,
monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-
legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea
structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

56
 Înţelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaşterea aprofundată
a structurilor sale de bază.
Economiile naţionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri, subramuri ale
activităţii economice, de agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor
materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale reproducţiei, legate reciproc prin
diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul
teritoriului dat al unei naţiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naţionale
(care a ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităţii lor tipologice şi
adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenţială, durabilă a
economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor naţionale se realizează prin
utilizarea mai multor criterii: nivelul dezvoltării economice, structurile economiilor
naţionale, potenţialul economic, situaţia financiară, participarea la relaţiile economice
internaţionale. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi decalajele economice,
tehnologice, cele din domeniul calităţii vieţii etc., care caracterizează lumea de azi.
Interdependenţele economice mondiale constituie o altă structură esenţială a
economiei mondiale, semnificând o vastă reţea de legături economice internaţionale:
pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici, naţionali şi transnaţionali; pe
verticală – între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare
adăugată. În viaţa economică reală, interdependenţele se concretizează în diviziunea
mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în constituirea pieţii mondiale şi
dezvoltarea comerţului mondial, a fluxului mondial al capitalurilor şi investiţiilor
externe, a celui valutar mondial şi a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, a
cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice mondiale (definirea şi analiza castor
categorii se face în manual).
Cadrul normativ şi instituţional fără de care funcţionarea economiei mondiale nu
este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include
normele juridico-legislative şi sistemul instituţional bilateral care reglementează
raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum şi dreptul internaţional şi instituţiile
subregionale, regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea
relaţiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale asupra relaţiilor
economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în anumite împrejurări ceea ce
explică preocupările de perfecţionare a funcţionării sale.
Analiza structurii economiei mondiale şi a impactului acestora asupra procesului
dezvoltării face obiectul a numeroase teorii şi doctrine economice cunoscute îndeosebi
ca fiind teorii ale comerţului mondial; teoria balanţei comerciale active aparţinând şcolii
mercantiliste, teoria avantajului absolut şi relativ aparţinând şcolii clasice engleze,
teoria neofactorilor şi neotehnologiilor, teoria productivităţii muncii a economistului
român M. Manoilescu, teoria ciclului de viaţă al produselor şi producţiei acestora.
Aceste teorii analizează şi explică factorii şi modelele specializării economice interna-
ţionale; piaţa mondială şi dinamica comerţului internaţional; fluxul mondial al capitalului,
al investiţiilor externe; fluxul valutar internaţional; datoria externă a ţărilor; balanţa de
plăţi externe; fluxul internaţional al forţei de muncă etc. (Manual, p. 162-191).
Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt, ale veacului al
XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluţie continuă, ascendentă. Etapa sa
actuală de dezvoltare este o perioadă de tranziţie spre un nou stadiu, calitativ superior,
ale cărui structuri se vor cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă
economia mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin: a)
capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice
57
pentru om şi societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei; b) procesul de reînnoire
permanentă, de înlăturare a barierelor structurale, organizaţionale şi teritoriale care
obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi eficienţei activităţii
economice.
Concepte-cheie: economie mondială; economie deschisă; interdependenţa
economiei mondiale; diviziunea internaţională a muncii; comerţ mondial; comerţ
invizibil; piaţa mondială; ordine economică mondială; avantaj absolut şi relativ în
comerţul internaţional.

XXIV. ECONOMIA MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU.

REGIONALISM ŞI GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Scenariile dezvoltării economice
Eforturile pentru descifrarea evoluţiilor posibile ale economiei mondiale au luat,
în ultimele decenii, forma elaborării unor scenarii ale dezvoltării economice.
Scenariul dezvoltării economice reprezintă o metodologie de studiere a feno-
menelor şi proceselor economice prin intermediul modelării explicativ-explorative a
procesului dezvoltării, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor şi deciziilor
subiectului relaţiilor internaţionale asupra evoluţiei economiei internaţionale.
Există trei tipuri de scenarii: Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare a
economiei mondiale. Esenţa acestuia rezidă în faptul că dezvoltarea economică
mondială în secolul al XXI-lea va putea avea loc numai prin constituirea unor mari
ansambluri (blocuri sau comunităţi) regionale care să reunească, în funcţie de
anumite afinităţi şi particularităţi istorice, state ale Nordului (respectiv, ţări dezvoltate
economic) şi state ale Sudului (sau ţări mai puţin dezvoltate), pe baza unui sistem de
tratate regionale, care îşi vor pune laolaltă resursele şi voinţa pentru a înlătura
obstacolele din calea dezvoltării. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, a
devenit operaţional în mai toate regiunile lumii.
Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, prezintă viitorul economiei mondiale ca
fiind dominat de o superputere, care, dispunând de resurse de tot felul, îşi impune voinţa,
modelează ordinea mondială potrivit propriilor interese. Controversele iscate de acest
scenariu, departe de a fi încheiate, se concentrează asupra nominalizării acestei superputeri.
Scenariul dezvoltării multipolare a economiei mondiale afirmă probabilitatea
existenţei nu doar a unui singur centru mondial de putere, ci a două sau mai multe
centre, aflate în competiţie, pentru afirmare în interiorul lor şi în lupta pentru dominaţie,
în afara sferelor lor de influenţă.
Două procese esenţiale au dobândit forme precise în economia mondială
contemporană: regionalismul şi globalizarea (mondializarea dezvoltării economice
contemporane).
Definirea regionalismului
Regionalismul se concretizează în apariţia şi dezvoltarea unor organizaţii care
grupează mai multe economii naţionale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe
diferite planuri, în vederea susţinerii procesului dezvoltării. Conţinutul predilect al acestor
organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu
adânci consecinţe asupra progresului economic contemporan. Integrarea economică
reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei statelor lumii, bazat
pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre acestea, concretizat în crearea
58
unor entităţi comune, a unor spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-
monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre.
Integrarea presupune parcurgerea stadiilor: zonă de comerţ liber, uniune vamală, piaţă
comună, uniune economică, uniune politică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul
clasic de concepere şi realizare practică a integrării economice.
Reprezentând un răspuns la numeroase contradicţii şi nevoi vitale ale Europei,
integrarea europeană a generat dealungul deceniilor, un puternic fundament juridic, un
amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare,
modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în
domeniile agricol, social, monetar, fiscal etc. După constituire, la jumătatea anilor ’50,
comunitatea europeană a cunoscut 5 perioade de lărgire succesivă, numărul membrilor
ajungând la 25 în anul 2005, care vor deveni 27 în anul 2007, după parafarea de către
statele membre a tratatelor de aderare semnate în aprilie 2005 de România şi Bulgaria.
Definirea globalizării
Mondializarea (globalizarea) activităţi lor economice ar putea fi definită ca un
proces care, ajuns în faza sa finală, ar însemna administrarea lumii de către forţe
transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea
reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin
liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii
producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, inter-
dependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale
în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.
Accentuarea disparităţilor în creşterea economică mondială, paralel cu accen-
tuarea progresului tehnic şi creşterea productivităţii muncii, cu intensificarea eforturilor
de a depăşi o serie de constrângeri ale creşterii economice mondiale (împuţinarea
resurselor de apă, gradul ridicat de poluare a mediului, explozia preţului petrolului ş.a.),
precum şi orientarea către dezvoltarea sa durabilă sunt alte procese care generează
preocupări asidue în rândul comunităţii mondiale, al ştiinţelor economice contemporane.
Concepte-cheie: scenariu al dezvoltării economice; dezvoltare unipolară;
integrare economică; piaţa comună; piaţa unică; principiul subsidiarităţii; globalizare;
companie transnaţională.

XXV. ROMÂNIA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Locul României în economia mondială

Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă premisa
înţelegerii locului ocupat de România în relaţiile economice mondiale şi a funda-
mentării căilor de ameliorare a eficienţei relaţiilor economice externe ale ţării noastre.
În prezent, România este despărţită de ţările dezvoltate prin considerabile
decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor acestora şi, mai ales, a dina-
micii lor din ultimele decenii, este realizată prin indicatori ai nivelului dezvoltării
economice, ai structurii de ramură a economiei naţionale, ai gradului „deschiderii
spre exterior” a economiei naţionale, prin indicatori ai calităţii dezvoltării umane.
Analiza datelor statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat încă de
România în economia mondială.
59
 Asigurarea unei creşteri economice durabile necesită imprimarea unui curs nou
procesului dezvoltării. Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea
economiei pentru a participa pe deplin, activ la procesul de integrare europeană. Pe
acest drum s-au obţinut unele rezultate pozitive ca urmare a derulării, în decursul
anilor ’90 ai secolului XX, a Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană
dar, mai ales, după anul 2000, când au început negocierile de aderare la această
organizaţie stabilită a avea loc în 2007.
Integrarea tot mai accentuată a economiei româneşti în economia mondială
impune acordarea unei atenţii crescânde eficienţei şi rentabilităţii comerţului exterior,
relaţiilor economice externe în ansamblul lor. Aceasta face necesară cunoaşterea unor
indicatori ai rentabilităţii cum sunt: înclinaţia medie şi marginală spre export, raportul
de schimb, cursul de revenire la export şi import, aportul net în valută (vezi Economia
politică. Aplicaţii practice, p. 93-95).
Concepte-cheie: ţară cu potenţial mic spre mijlociu; rezerve monetare interna-
ţionale; curs de revenire; aport net în valută.

Teste de autoevaluare
Alegeţi răspunsul corect:
1. Economia mondială s-a constituit pe măsura maturizării premiselor necesare:
a. apariţia unor mari superputeri economice capabile să unifice economiile
statelor naţionale;
b. marile descoperiri geografice, formarea pieţelor naţionale, desăvârşirea
constituirii diviziunii mondiale a muncii, revoluţia maşinistă, sistemul
mondial de transporturi;
c. apariţia unei puternice năzuinţe de colaborare internaţională între statele
lumii, promovate de conducătorii lor luminaţi;
d. dorinţa ţărilor mici de a fi protejate de cele puternice şi interesul puterilor
economice de a-şi subordona ţările mai slabe economic.
Răspuns: b Dif.: medie Referire: manual, p. 151.
2. Structurile componente esenţiale ale economiei mondiale sunt:
a. statele lumii, comerţul şi turismul internaţional;
b. companiile transnaţionale şi relaţiile economice dintre ele.
c. economiile naţionale, diviziunea mondială a muncii şi relaţiile economice
internaţionale, dreptul internaţional şi instituţiile economice mondiale;
d. ştiinţa şi tehnologia avansate, relaţiile interumane, dezvoltarea informaticii
şi apariţia Internetului.
Răspuns: c Dif.: uşor Referire: manual, p.150-152
3. Integrarea economică semnifică:
a. absenţa discriminărilor din raporturile economice dintre ţări;
b. liberalizarea schimburilor economice internaţionale;
c. unificarea tuturor economiilor naţionale şi dispariţia statelor naţionale;
d. proces contemporan de creare, pe baza interdependenţelor dintre econo-
miile naţionale a unor entităţi comune în care are loc mişcarea liberă a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, unificarea treptată a politicilor
economice şi de apărare.
Răspuns: d. Dif.: mediu Referire: manual, p.203.
60
 4. Rezolvaţi următoarea problemă:
O firmă efectuează un import de marfă în valoare de 200 euro. Taxele
vamale sunt de 1 mil. lei iar marfa se vinde pe piaţa românească cu 7 mil. lei. Care
este cursul de revenire la import?
Răspuns: 30 000 lei/euro Dif.: uşor Referire: manual, p. 249.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. 1 şi 2,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Constantin Mecu, Nedelea Părăluţă, Cristina Barna, Cristian Uţă, Raluca Zorzoliu,
Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
3. Gheorghe Răboacă, Evoluţia Produsului Intern Brut al României şi factorii
determinanţi în anii 1990-2002 – Studiu de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
4. J. Stiglitz, Globalizarea – speranţă şi deziluzie, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
5. Norton, David, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 2000.

61
 MATEMATICI APLICATE ÎN ECONOMIE

Prof. univ.dr. RODICA TRANDAFIR, Prof. univ.dr. I. DUDA,

Conf. univ.dr. AURORA BACIU, Lector univ.dr. Rodica IOAN,
Lector univ.drd. SILVIU BÂRZĂ

SEMESTRUL I

OBIECTIVE

Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică de înţelegere

şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în cadrul disciplinelor de
specialitate, ca: economie, informatică, statistică micro- şi macroeconomică,
analiză economico-financiară, teoria deciziei, econometrie, previziune economică,
eficienţă economică etc.

I. ELEMENTE DE ALGEBRĂ LINIARĂ

I.1. Sisteme de ecuaţii liniare
Un sistem de m-ecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n , se scrie sub
forma:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1
⎪a x + a x + ... + a x = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (1.1.)
⎪ M
⎪⎩ a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n = bm
unde aij şi bi cu i = 1,..., m şi j = 1,..., n sunt constante reale,
n

∑a
j =1
ij x j = bi , i = 1,..., m (1.2.)

sau sub formă matriceală:

AX = b (1.3.)
unde:
⎛ a11 a12 L a1n ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ a 21 a 22 L a 2 n ⎟ , ⎜ x2 ⎟ , ⎜ b2 ⎟
A=⎜ ⎟ X = ⎜ ⎟ b = ⎜ ⎟.
M M O M M M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜a ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ m1 a m 2 L a mn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ bm ⎠
Matricea A se numeşte matricea coeficienţilor, b se numeşte matricea
termenilor liberi, iar X matricea necunoscutelor.
Studiul sistemelor se poate realiza şi prin metoda eliminării succesive (Metoda
lui Gauss), pe lângă alte metode cunoscute din liceu.
62
 Metoda lui Gauss constă în transformări elementare succesive ale
sistemului într-un sistem echivalent, care va elimina pe rând câte o variabilă din
toate ecuaţiile sistemului cu excepţia unei singure ecuaţii în care coeficientul
variabilei va fi egal cu unitatea.
Se scriu coeficienţii tuturor necunoscutelor şi termenii liberi ai sistemului.
Calculul unui sistem echivalent se obţine astfel: linia întâi se împarte prin
elementul a11 ≠ 0 , a11 pivotul care se încadrează. Elementele coloanei întâi sunt zero.
Celelalte elemente din celelalte linii se calculează formând un dreptunghi ce are ca
diagonală segmentul ce uneşte locul elementului de calculat şi pivotul. Noul coeficient
va fi egal cu diferenţa dintre produsul coeficienţilor de pe diagonala pivotului şi
produsul coeficienţilor de pe cealaltă diagonală, diferenţa care se împarte la pivot.
Schematic obţinem:
a11 a12 … a1n b1
a 21 a 22 … a2n b2
M M O M M
a m1 am2 … a mn bm
1 a12′ … a1′n b1′
0 a ′22 … a 2′ n b2′
M M O M M
0 a ′m 2 … ′
a mn bm′
unde:
a1 j
a1′ j = , j = 1,..., n
a11
a11 aij − a1 j ai1
aij′ = , i = 2,..., m , j = 1,..., n
a11
a b − a1i b1
bi′ = 11 i , i = 2,..., m
a11
b
b1′ = 1
a11
În mod similar, în etapele următoare se obţin sisteme echivalente cu sistemul
iniţial.

63
 I.2. Sisteme de inecuaţii liniare
Un sistem de inecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n se scrie sub
forma:

⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n p b1

⎪ a x + a x + ... + a x p b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.1.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n p bm
unde semnul „ p ” reprezintă unul din semnele „ ≤ ” sau „ ≥ ”. Sistemul de inecuaţii care
conţine atât inecuaţii cu semnul „ ≤ ” cât şi „ ≥ ” poate fi adus la un sistem care să conţină
numai unul dintre aceste semne prin înmulţirea unor inecuaţii cu (-1). Se poate obţine
aşadar una din situaţiile:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≤ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≤ b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.2.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≤ bm
sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≥ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≥ b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.3.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≥ bm
Studiul sistemelor de inecuaţii (2.2.) sau (2.3.) se reduce la studiul unui sistem de
ecuaţii prin adunarea, respectiv scăderea, la fiecare ecuaţie a unei necunoscute auxiliare,
pozitive cu rol de egalizare, şi anume:
⎧ a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn + y1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x + y = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2
⎨ (2.4.)
⎪ M
⎪⎩am1 x1 + am 2 x2 + ... + amn xn + ym = bm
sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n − y1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x − y = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2
⎨ (2.5.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n − y m = bm
unde yi ≥ 0 , i = 1,..., m .
Vom numi soluţie a sistemului de inecuaţii (2.2.), respectiv (2.3.), un sistem de
valori care verifică simultan toate inecuaţiile sistemului.
Teoremă: Oricărei soluţii a sistemului de inecuaţii (2.1.) îi corespunde o soluţie
a sistemului de ecuaţii (2.4.) sau (2.5.) şi reciproc.

64
 I.3. Spaţii vectoriale
Fie V o mulţime nevidă de elemente şi K un corp de scalări (de regulă K
este corpul numerelor reale R sau corpul numerelor complexe C) Pe mulţimea V se
definesc două operaţii:
1. Operaţia de adunare „+” ca lege de compoziţie internă, care asociază fiecărei
perechi de elemente (x, y ) ∈ V × V un element sumă x + y ∈ V .
2. Operaţia de înmulţire cu scalari „·” ca lege de comparaţie externă, care
asociază, fiecărei perechi de elemente (α, x ) ∈ K × V un element α ⋅ x ∈ V .
Definiţie. Mulţimea nevidă V se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K
dacă (V ,+ ) este grup abelian, adică verifică:
1.1. x + y = y + x pentru (∀)x, y ∈ V ;
1.2. ( x + y ) + z = x + ( y + z ) pentru (∀)x, y, z ∈ V ;
1.3. (∃)OV element neutru OV ∈ V astfel încât x+OV=OV+x=x, (∀)x ∈ V ;
1.4. (∀)x ∈ V , (∃) − x element opus, − x ∈ V , astfel încât
x + (− x) = (− x) + x = OV ;
şi (V ,⋅) verifică:
2.1. (α + β )x = αx + βx pentru (∀)α, β ∈ K , x ∈ V ;
2.2. α( x + y ) = αx + αy pentru (∀)α ∈ K , x, y ∈ V ;
2.3. (α ⋅ β )x = α(β x ) pentru (∀)α, β ∈ K , x ∈ V ;
2.4. 1K x = x pentru 1K ∈ K element neutru şi (∀)x ∈ V .
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K. Un vector v ∈ V se
numeşte combinaţie liniară a vectorilor v1 , v 2 ,..., v m ∈ V dacă există scalori
α 1 , α 2 ,..., α m ∈ K astfel încât:
v = α 1v1 + α 2 v 2 + ... + α m v m .
Definiţie. Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } din V se numeşte sistem de
generatori ai spaţiului vectorial V dacă orice vector v ∈ V se poate scrie ca o
combinaţie liniară a vectorilor v1 , v 2 ,..., v n .
Definiţie. Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } din V se numeşte sistem liniar
independent dacă din α 1v1 + α 2 v 2 + ... + α n v n = 0 rezultă nuli
α1 = α 2 = ... = α n = 0 .
Dacă există scalari nenuli, sistemul de numeşte sistem liniar dependent.
Propoziţie: Vectorii v1 , v 2 ,..., v n ∈ V sunt liniar dependenţi dacă şi numai
dacă cel puţin un vector dintre ei este o combinaţie liniară de ceilalţi.

65
 Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. Un sistem de vectori.
B ⊂ V , B = {v1 ,..., v m } se numeşte baza pe spaţiul vectorial V dacă este format
dintr-un număr maxim de vectori liniar independenţi. Numărul vectorilor din bază
determină dimensiunea spaţiului.
Propoziţie: Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi B = {b1 , b2 ,..., bn } o
bază a spaţiului V, atunci orice vector v ∈ V se scrie în mod unic ca o combinaţie
liniară a vectorilor bazei.
Definiţie. Coeficienţii α 1 , α 2 ,..., α n ai reprezentării vectorului v ∈ V în
baza B se numesc coordonatele vectorului v în baza B. Se poate scrie atunci
v = (α1 , α 2 ,..., α n ) .
Spaţiul vectoria n–dimensional real este mulţimea:
⎧ ⎛ x1 ⎞ ⎫
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎪ ⎜ x2 ⎟ ⎪
n
= × × ... × = ⎨ x x = , xi ∈ ⎬
⎪ ⎜M ⎟ ⎪
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎩ x
⎝ n⎠ ⎭
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 + y1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
pe care se definesc operaţiile: x + y = ⎜ x 2 ⎟ + ⎜ y 2 ⎟ = ⎜ x 2 + y 2 ⎟
⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜y ⎟ ⎜x + y ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n n⎠

⎛ x1 ⎞ ⎛ αx1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
şi αx = α⎜ x 2 ⎟ = ⎜ αx 2 ⎟ .
⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Propoziţie. Sistemul de vectori unitari:
⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ , ⎜ 1 ⎟ , …, ⎜ 0⎟
b1 = ⎜ ⎟ b2 = ⎜ ⎟ bn = ⎜ ⎟
M M M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜1⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
n
formează o bază a spaţiului vectorial numită baza canonică.
n
Observaţie: În spaţiul există o infinitate de baze.
Propoziţie: Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } ⊂ V sunt vectori liniar
independenţi dacă rangul matricei vectorilor este egal cu numărul vectorilor.
Vectorii sunt liniar dependenţi dacă rangul matricei vectorilor este mai mic ca
numărul vectorilor.

66
 Consecinţă: În spaţiul vectorial n un sistem de n-vectori:
⎛ a11 ⎞ ⎛ a 21 ⎞ ⎛ a n1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
,
v1 = ⎜ M ⎟ v 2 = ⎜ M ⎟ , …, vn = ⎜ M ⎟
⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟
⎝ 1n ⎠ ⎝ 2n ⎠ ⎝ nn ⎠
formează o bază a spaţiului dacă şi numai dacă determinantul matricei vectorilor
este nenul
Propoziţie. (Transformarea coordonatelor unui vector la schimbarea
bazei) Fie v ∈ n , A = {a1 , a 2 ,..., a n } şi B = {b1 , b2 ,..., bn } două baze din n
,
unde:
⎛ v1 ⎞ ⎛ a11 ⎞ ⎛ a n1 ⎞ ⎛ b11 ⎞ ⎛ bn1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
,
v = ⎜ M ⎟ a1 = ⎜ M ⎟ , …, ,
a n = ⎜ M ⎟ b1 = ⎜ M ⎟ , …, bn = ⎜ M ⎟
⎜v ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜b ⎟ ⎜b ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠
şi, prin abuz de notaţie, notăm cu A şi B matricile asociate bazelor A şi B
(matricile de trecere de la o bază oarecare la baza canonică).
Fie α 1 ,..., α n coordonatele vectorului v în baza A, β1 ,..., β n coordonatele
vectorului v în baza B, şi pentru fiecare i, i = 1,..., n , λ i1 , λ i 2 ,..., λ in , coordonatele
vectorului ai în baza B. Atunci:
⎧ β1 = α1λ 11 + ... + α n λ n1
⎪ .
⎨ M
⎪β = α λ + ... + α λ
⎩ n 1 1n n nn

Scrisă matriceal, relaţia devine β = Mα , unde

⎛ λ 11 ... λ n1 ⎞
⎜ ⎟
M =⎜ M O M ⎟
⎜λ ⎟
⎝ 1n ... λ nn ⎠
În plus avem relaţia M = B −1 A .

I.4. Spaţii euclidiene

Definiţie. Fie V spaţiu vectorial peste corpul de scalari K. O aplicaţie
f : V × V → R , notată f ( x, y ) =< x, y > se numeşte produs scalar dacă
satisface:
1. x1 + x 2 , y = x1 , y + ( x 2 , y ) , (∀)x1 , x 2 , y ∈ V ;
2. < x, y >=< y, x > , (∀)x, y ∈ V ;
3. < αx, y >= α < x, y > , (∀)x, y ∈ V , (∀)α ∈ K ;
4. < x, x >≥ 0 pentru (∀)x ∈ V .
Definiţie. Un spaţiu vectorial E peste corpul K pe care s-a definit un produs
scalar se numeşte spaţiu euclidian.
67
 Definiţie. Într-un spaţiu euclidian real sau complex, doi vectori x, y ∈ E se
numesc vectori ortogonali dacă produsul loc scalar este nul, deci < x, y >= 0 .
Definiţie. Fie E spaţiu euclidian. Un sistem x1 , x 2 ,..., x n ∈ E se numeşte
sistem ortogonal de vectori dacă fiecare vector vi este ortogonal pe toţi ceilalţi
vectori. Deci xi , x j = 0 pentru orice i ≠ j , i, j = 1,..., n .
Propoziţie: În orice spaţiu euclidian n-dimensional peste corpul K există
cel puţin o bază ortogonală car e se poat e determina cu procedeul lui
Gramm – Schmidt.
Se pleacă de la o bază oarecare a spaţiului E, B = {b1 ,..., bn } şi se construiesc
vectorii:
a1 = b1
a1 = b2 − λ 21 a1
M
a n = bn − λ n1 a1 − λ n 2 a 2 − ... − λ n ,n −1 a n −1
Scalarii λ ij se vor determina punând condiţia ca oricare doi vectori din
{a1 ,..., a n } să fie ortogonali, obţinând
b2 , a1
λ 21 =
a1 , a1
şi prin recurenţă
bi , a j
λ ij =
aj,aj
Procedeul descris mai sus poartă numele de procedeul lui Gramm – Schmidt.
Definiţie. Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. O funcţie f : V → + ,
notată f ( x) = x se numeşte norma vectorului x, x ∈ V dacă verifică:
1. x ≥0;
2. αx = α ⋅ x ;
3. x+ y ≤ x + y .
Norma unui vector pe un spaţiu euclidian se poate defini în mai multe
feluri. Noi vom folosi norma definită cu ajutorul produsului scalar:
x = < x, x > .
Definiţie. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă se va numi spaţiu
vectorial normat.
Propoziţie: În orice spaţiu vectorial normat există o bază ortonormată adică
o bază ortogonală în care norma fiecărui vector este egală cu unitatea.

68
 I.5. Aplicaţii liniare
Definiţie. Fie V, V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K de
dimensiuni n respectiv m. O aplicaţie T : V → V ′ se numeşte aplicaţie
(transformare sau operator) liniară dacă este aditiv şi omogen, deci verifică:
1. T ( x + y ) = T ( x) + T ( y ) , (∀)x, y ∈ V ;
2. T (αx ) = αT ( x) , (∀)x ∈ V , (∀)α ∈ K .
Teoremă: O aplicaţie T : V → V ′ este aplicaţie liniară dacă şi numai
dacă:
T (αx + β y ) = αT ( x) + βT ( y )
Teoremă: Fie V, V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K;
B = {a1 , a 2 ,..., a n } o bază a spaţiului Vectorial V şi B ′ = {b1 , b2 ,..., bn } o bază a
spaţiului vectorial V', atunci există o aplicaţie liniară T : V → V ′ cu
proprietatea: T (a k ) = bk pentru (∀)k ∈ {1,..., n}.
Fie aplicaţia liniară T : V → V ′ , V,V' spaţii vectoriale peste un corp K,
B = {a1 , a 2 ,..., a n } o bază a spaţiului vectorial V şi B ′ = {b1 , b2 ,..., bn } o bază a
spaţiului vectorial V'. Fie ai un vector oarecare din B atunci T (ai ) este un vector
al spaţiului V' şi poate fi reprezentat în mod unic în funcţie de vectorii bazei B':
T (ai ) = α i1b1 + α i 2 b2 + ... + α in bn .
Matricea formată din coordonatele vectorilor T (a1 ), T (a 2 ),..., T (a 2 ) în
baza B' se va numi matrice asociată aplicaţiei liniare T în raport cu perechea de
baze {B, B ′}.
⎛ α 11 α 21 ... α n1 ⎞
⎜ ⎟
⎜α α 22 ... α n 2 ⎟
M B , B′ (T ) = ⎜ 12
M M O M ⎟
⎜ ⎟
⎜α α 2n ... α nn ⎟⎠
⎝ 1n

I.6. Valori proprii şi vectori proprii asociaţi unei aplicaţii liniare

Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul de scalari K

şi T : V → V o aplicaţie liniară. Un scalar λ ∈ K se numeşte valoare proprie
pentru aplicaţia liniară T dacă există cel puţin un vector nenul v ∈ V astfel încât:
T (v ) = λv (6.1.)
Vectorul nenul v ∈ V care verifică relaţia (6.1.) se numeşte vector propriu
pentru aplicaţia liniară T asociată valorii proprii λ .
Prezentăm în continuare modul de determinare a valorilor şi vectorilor
proprii pentru o aplicaţie liniară.

69
 Fie T : V → V ′ aplicaţie liniară cu matricea aplicaţiei AT definită în baza
B = {a1 ,..., a n }. Relaţia (6.1.) se mai scrie: T (v) − λv = 0 sau
( AT − λE n )v = Ov (6.2.)
Relaţia (6.2.) reprezintă scrierea matriceală a unui sistem omogen. În
consecinţă, coordonatele vectorului propriu v nenul sunt soluţiile sistemului
omogen (6.2.). Soluţiile sistemului omogen (6.2.) nu sunt toate nule pentru că
determinantul sistemului este nul.
Determinantul sistemului (6.2.): este:
a 11 − λ a12 L a1n
a 21 a 22 − λ L a2n
P(λ ) =
M M M M
a n1 an2 L a nn − λ
şi se numeşte polinomul caracteristic asociat aplicaţiei liniare T. Ecuaţia
P(λ ) = 0 se numeşte ecuaţie caracteristică a aplicaţiei T. Se verifică teorema:
Teoremă: Fie T : V → V . λ ∈ K este o valoare proprie a aplicaţiei
liniare T dacă şi numai dacă este rădăcină a ecuaţiei caracteristice.
Observaţii:
1. Polinomul caracteristic şi deci ecuaţia caracteristică nu depinde de baza aleasă.
2. Vectorii proprii asociaţi aplicaţiei liniare T : V → V pentru valorile proprii
determinate se obţin înlocuind valorile proprii în sistemul (6.2.) şi rezolvând
sistemul. Soluţiile sistemului vor fi coordonatele vectorilor proprii asociaţi
aplicaţiei T în raport cu baza B.
3. Fiecărei valori proprii λ îi corespund o infinitate de vectori proprii. Sistemul
omogen (6.2.) este compatibil nedeterminat, căci P(λ)=0. Mulţimea soluţiilor
formează un subspaţiu, numit subspaţiu propriu ataşat valorii proprii
{
respective şi se notează E λ = v v ∈ V \ {0}, T (v) = λv . }
4. Un vector propriu ν poate fi asociat ca vector propriu unei singure valori
proprii a aplicaţiei liniare T.
Teoremă: Dacă v1 ,..., v p sunt vectori proprii ai aplicaţiei liniare
T : V → V asociaţi valorilor proprii distincte λ 1 ,..., λ p atunci sunt liniari
independenţi.
Teoremă: Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n, T : V → V o aplicaţie
liniară şi λ 1 ,..., λ n , valori proprii distincte pentru T. Atunci există o bază B pentru V
astfel încât matricea asociată aplicaţiei liniare T să aibă formă diagonală cu
elementele diagonalei principale egale cu valorile proprii.

70
 Teoremă : Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n, T : V → V o aplicaţie
liniară care are un polinom caracteristic :
m1 m2
(
P(λ ) = (λ − λ 1 ) (λ − λ 2 ) ... λ − λ p
mp
)
cu m1 + m2 + ... + m3 = n . Atunci
există o bază B a spaţiului vectorial V astfel încât matricea asociată aplicaţiei
liniare T în raport cu perechea de baze { B, B′} să aibă formă diagonală dacă şi
numai dacă dimensiunea fiecărui subspaţiu propriu E λi corespunzător valorii
proprii λ i este egală cu mi - ordinul de multiplicitate al valorii proprii respective
⎛ ⎞
⎜ ⎟
AT = diag ⎜ λ1 ......λ p ,......., λ p .....λ p ⎟ .
⎜1 424 3 1424 3⎟
⎝ mp mp ⎠
Baza B este formată din vectori proprii aparţinând subspaţiilor proprii
corespunzătoare.
I.7. Forme liniare. Forme pătratice
Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul real, de dimensiune n. O
aplicaţie f : V → este o formă (transformare sau operator) liniară dacă este
aditivă şi omogenă, adică:
1. f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) , ∀x, y ∈ V ;
2. f (λx) = λf ( x) , ∀x ∈ V şi ∀λ ∈ .
Definiţie Fie V spaţiu vectorial peste corpul de dimensiune n. O aplicaţie
f : V × V → R este o formă biliniară dacă este liniară în raport cu ambele
argumente, deci:
1. f (ax1 + bx 2 , y ) = af ( x1 , y ) + bf ( x 2 , y ) , ∀x1 , x 2 , y ∈ V şi ∀a, b ∈ ;
2. f ( x, ay1 + by 2 ) = af ( x, y1 ) + bf ( x, y 2 ) , ∀x, y1 , y 2 ∈ V şi ∀a, b ∈
.
Pentru formele biliniare dăm o modalitate de scriere a acestora sub formă
matriceală.
Observaţie: O formă biliniară este determinată dacă se cunoaşte matricea
formei A.
Definiţie: O formă biliniară se numeşte forma biliniară simetrică dacă
matricea formei este o matrice simetrică, (adică matricea A este egală cu
transpusa sa, A f = ATf )
Definiţie: Fie un spaţiu vectorial V peste corpul real de dimensiunea n. O
aplicaţie g : V → este o formă pătratică dacă există o aplicaţie biliniară
simetrică f : V × V → astfel încât g ( x) = f ( x, x) = x T Ax , (∀)x ∈ V .

71
 a11 ... a1n
a11 a12
Valorile ∆ 1 = a11 , ∆ 2 = , …, ∆ n = M O M se numesc minorii
a 21 a 22
a n1 ... a nn
matricii A.
Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică. g este pozitiv definită dacă toţi
minorii matricei simetrice A sunt strict pozitivi; g este semipozitiv definită dacă
minorii sunt pozitivi sau zero; g este negativ definită dacă minorii impari
( ∆ 1 , ∆ 3 ,... ) sunt strict negativi iar cei pari ( ∆ 2 , ∆ 4 ,... ) sunt strict pozitivi; g este
seminegativă definită dacă minorii impari sunt negativi sau zero şi minorii pari
sunt pozitivi sau zero; g pentru care nu sunt îndeplinite nici una din condiţiile
anterioare este o formă pătratică nedefinită.
Definiţie. Fie g : V → o formă pătratică. Într-o bază a spaţiului B ∈ V
forma pătratică g are o formă canonică dacă matricea formei este o matrice
diagonală.
I.8. Reducerea unei forme pătratice la o formă canonică
Metoda Jacobi: Fie o formă pătratică g : V → , g ( x) = x T Ax , A – matrice
simetrică. Dacă toţi minorii matricei A sunt nenuli atunci există o bază B a
spaţiului V astfel încât forma pătratică să se transforme în forma canonică:
1 2 ∆1 2 ∆ 2
g(y) = y1 + y 2 + ..... + n −1 y n
∆1 ∆2 ∆n
unde ( y1 ,..., y n ) reprezintă coordonatele vectorului x în baza B.
Metoda valorilor proprii: Această metodă determină valorile proprii cu
ajutorul ecuaţiei caracteristice ataşată matricei formei. Dacă această matrice poate
fi transformată într-o matrice diagonală, atunci se poate determina o bază în care se
poate scrie forma canonică.
Metoda Gauss: Această metodă formează pătrate perfecte când conţine cel
puţin un aii ≠ 0 .

II. PROGRAMARE LINIARĂ

II.1. Introducere
În prezent o serie de activităţi economice şi sociale complexe conduc la
rezolvarea unor probleme de optimizare. Astfel, probleme din domeniul planificării
producţiei, de planificare a investiţiilor, probleme de transport, probleme de dietă
etc. conduc la probleme de optimizare ale căror soluţii optime trebuie determinate.
Modelarea lor matematică a permis utilizarea aparatului matematic furnizat de
algebra liniară pentru determinarea soluţiilor optime. De exemplu, modelarea în
unele probleme economice poate fi făcută astfel: notând cu xi ( i = 1,..., n ) nivelele
la care trebuie să se desfăşoare n activităţi şi prin f ( x1 ,..., x n ) funcţia obiectiv (de
eficienţă) se cere să se determine valorile variabilelor xi , ( i = 1,..., n ) aşa încât
funcţia obiectiv să ia valoarea maximă (minimă).

72
 [max/ min]{ f (x1 ,..., x n )} (1.1.)
cu condiţiile
f j ( x1 ,..., x n ) ≥ 0 , 0 ≤ j ≤ m (1.2.)
numite şi restricţiile problemei.
Dacă funcţiile f şi f j , ( j = 1,..., m ) sunt funcţionale liniare, problema
este de programare liniară.
II.2. Forma generală a problemei de programare liniară
Forma generală a unei probleme de programare liniară este:
n

∑a i =1
ij xi ≤ b j , j = 1,..., k (2.1.)
n

∑a
i =1
ij xi ≥ b j , j = k + 1,..., l (2.2.)
n

∑a
i =1
ij xi = b j , j = l + 1,..., m (2.3.)

xi1 ≥ 0 , xi2 ≥ 0,..., xi p ≥ 0 ,

xi p +1 ≤ 0,..., xir ≤ 0 , (2.4.)
celelalte variabile nu au semnul specificat
n
[max/ min] f = ∑ ci xi (2.5.)
i =1
O problemă de programare liniară poate fi formulată şi matriceal dacă toate
inecuaţiile sistemului de restricţii au acelaşi sens (condiţie care poate fi uşor
îndeplinită înmulţind cu –1 inecuaţiile (2.1.) sau (2.2.).
De exemplu, notând cu A = (a ij )m×n , b = (b1 ,..., bm )t , C = (c1 ,..., c n ) şi
X = ( x1 ,..., x n ) problema din exemplul 1. Se scrie:
t

AX ≤ b
X ≥0 (2.6.)
[min] f = CX
Forma standard a unei probleme de programare liniară este:
AX = b (2.7.)
X ≥0 (2.8.)
[max/ min] f = CX (2.9)
Orice problemă de programare liniară poate fi adusă la forma standard şi
anume:

73
 Toate inecuaţiile din sistemul de restricţii pot fi transformate în egalităţi adunând
sau scăzând (după caz) o serie de variabile nenegative numite variabile ecart sau de
compensare. În acest fel din matricea A = (aij ) obţinem matricea A1 obţinută din A la
care s-au adăugat l vectori coloană cu toate elementele nule cu excepţia elementului
situat pe linia j care este +1 pentru inecuaţiile ≤ sau –1 pentru inecuaţiile ≥ , iar
vectorul X = ( x1 ,..., x n )t devine X 1 obţinut din X prin adăugarea a l componente
nenegative xn +1 ,..., xn+l şi care reprezintă activităţi fictive. Analog C devine
C1 = (c1 ,..., cn ,0,...,0) , adăugând la C, l componente nule.
Variabilele nenegative xi ,..., xi p rămân aceleaşi, iar în locul variabilelor
1

negative x i ,..., xir vom introduce noi variabile nenegative prin substituţiile
p +1

wk = − xk ( k = i p +1 ,..., ir ).
Variabilele xi ,..., xin care nu au semnul specificat se pot înlocui fictiv cu
r +1
diferenţa a două variabile presupuse nenegative şi anume:
xi = u i − vi , u i ≥ 0 , vi ≥ 0 , ( k = r ,..., n ).
k k k k k
Aceste modificări conduc la forma extinsă a problemei de programare
liniară:
A1 X 1 = b
X1 ≥ 0
[max/ min] f = C1 X 1
care este forma standard.
II.3. Soluţiile problemei de programare liniară
În continuare vom considera problema standard (S) de programare liniară. Pentru
compatibilitatea sistemului (2.7.) considerăm că rangA = rang (Ab) şi rangA = m
ceea ce implică m ≤ n .
Definiţia 3.1. Numim soluţia posibilă (sau realizabilă) a problemei (S) un
vector X = ( x1 ,..., x n )t din spaţiul soluţiilor care satisface (2.7.) şi (2.8.).
Mulţimea soluţiilor posibile este o submulţime a spaţiului vectorial n-
dimensional al soluţiilor, ea poate fi vidă, redusă la un punct, infinită dar mărginită,
infinită şi nemărginită aşa cum rezultă din exemplele pe care le vom analiza.
Se demonstrează că mulţimea soluţiilor posibile este o mulţime convexă.
Definiţia 3.2. O soluţie posibilă (sau realizabilă) X se numeşte soluţie de
bază (sau program de bază) dacă are cel mult m componente strict pozitive
( xi ,..., xir , r ≤ m ) şi dacă vectorii coloană a i ,..., a ir corespunzător coordonatelor
1 1
nenule xir ( r ≤ m ), ale vectorului X sunt liniar independenţi.
Dacă soluţia de bază are exact m componente nenule ea este nedegenerată, în
caz contrar (dacă conţine mai puţin de m componente nenule) ea este degenerată.
Definiţia 3.3. Se numeşte soluţie optimă a problemei (S) o soluţie posibilă
care satisface cerinţa de optim (2.9).

74
 II.4. Metoda simplex de rezolvare a unui program liniar standard
Fie programul standard
AX = b (4.1.)
(S) X ≥0 (4.2.)
[max] f = CX (4.3.)
cu notaţiile din paragraful 1. Dacă vectorii coloană ai matricei A , ai , a i ,..., a im
1 2

formează o bază în R m , atunci xi , xi ,..., xim se numesc coordonate bazice

1 2
(variabile de bază). Matricea A poate fi descompusă în două submatrice B
formată din vectorii ai ,..., a im şi E formată cu celelalte coloane, deci:
1

A= BE (4.4.)
şi analog
C = (C B , C E ) , X = ( X B , X E )t (4.5.)
iar forma standard se scrie
B E (X B , X E ) = b
t
(4.6.)
XB ≥ 0, XE ≥ 0 (4.7.)
[max] f = (C B , C E )( X B , X E )
t
(4.8.)
Făcând calculele, rezultă
BX B + EX E = b (4.9.)
XB ≥ 0, XE ≥ 0 (4.10)
[max] f = C B X B + C E X E (4.11.)
O soluţie a sistemului (4.9) este
X B = B −1b − B −1 EX E (4.12.)
Luând aici X E = 0 obţinem o soluţie de bază pentru (4.9.) şi anume
X B = B −1 b (4.13.)
Dacă X B ≥ 0 spunem că baza B = a i ,..., a im
1
{ } este primal admisibilă. Dacă
(
vectorul a j = y i j , y i j ,..., y im j )
t
( j = 1,..., n ) are aceste componente în raport cu
( ),
1 2
baza B iar C E = ci , ci ,..., cim
1 2

x j = ∑ ci y ij , I = {i1 ,..., im }, j ∈ J (4.14.)

i∈I
cu J = {1,..., n} \ I .
Dispunând de o bază primal admisibilă se întocmeşte tabelul simplex în care
trecem:
a) soluţia X B = B −1b
(
b) C B = ci ,..., cim
1
)

75
 c) f B = C B X B = ∑ ci ~
xi valoarea funcţiei obiectiv corespunzătoare soluţiei de
i∈I
bază.
(
d) B −1 a j = y i j , y i j ,..., y im j
1 2
)
t
care reprezintă coordonatele vectorilor a j ,
i ≤ j ≤ n în baza B . dacă B este baza canonică y ij sunt coeficienţii din
sistemul de restricţii dat.
e) se calculează f j = ∑ ci y ij
i∈I

f) se calculează diferenţele c j − f j = ⎪⎨∑

⎧ ci y ij − c j j∉I
i∈I
⎪⎩0 j∈I
Un astfel de tabel simplex, considerând că I = {1,..., m}, arată deci sub forma:

În continuare se aplică testul de optimalitate al soluţiei X B şi bazat pe

următoarele teoreme pe care le dăm fără demonstraţie şi anume:
Teorema 4.1. Dacă c j − f j ≤ 0 pentru toţi j ∈ J , problema de programare
liniară are optim finit şi f opt = f B .
Teorema 4.2. Dacă pentru un indice j ∈ J pentru care c j − f j > 0 toate
componentele y jk ≤ 0 , programul are optim infinit.
a. Dacă toţi c j − f j ≤ 0 , j ∈ J atunci X B este soluţia optimă şi f opt = f B
b. Dacă există cel puţin o diferenţă c j − f j > 0 atunci soluţia nu este optimă.
În acest caz există următoarele posibilităţi:
a. Fie l ∈ J aşa încât c l − f l > 0 şi dacă toţi y ij ≤ 0 i ∈ I , problema nu are
optim finit.
b. Fie l ∈ J cu c l − f l > 0 şi există cel puţin un y ij > 0 , atunci soluţia poate
fi îmbunătăţită.

76
 Se trece la prima iteraţie prin care se determină vectorul care intră în bază şi
vectorul care iese din bază. Indicele k al vectorului care intră în bază ne este dat de:
{ }
c k − f k = max c j − f j c j − f j > 0 (4.15.)
iar indicele h al vectorului care iese din bază este dat de:
~
xk ⎧⎪ ~x ⎫⎪
= min ⎨ i i ∈ I , y ik > 0⎬ (4.16.)
y kh ⎪⎩ y ik ⎪⎭
În acest mod vectorului a h din bază îi ia locul vectorul a k .
Se stabileşte elementul pivot ykh ykh şi se recalculează toate elementele
tabloului simplex şi se obţine o nouă soluţie de bază. Dacă această soluţie nu este
optimă se trece la iterata următoare.
II.5. Metoda bazei artificiale
În problemele studiate anterior matricea sistemului de restricţii conţinea
vectori unitari care alcătuiau o bază unitară ceea ce uşura determinarea unei soluţii
iniţiale de bază. Dacă această bază unitară nu există, recurgem la metoda bazei
artificiale prin introducerea variabilelor x ka ≥ 0 pentru a avea o bază primal
admisibilă şi se rezolvă problema de programare liniară.
AX + IX ( a ) = b
X ≥ 0 , X (a) ≥ 0
[max] f = CX − λX ( a )
cu λ un număr real arbitrar strict pozitiv (pentru [min] f se adaugă + λX (a ) ).
Orice soluţie posibilă a problemei iniţiale este o soluţie posibilă a
programului extins pentru care valorile tuturor variabilelor artificiale sunt nule şi
reciproc orice soluţie posibilă a programului extins în care toate variabilelor
artificiale sunt nule, este o soluţie a programului iniţial după înlăturarea acestora.
II.6. Cazul în care sistemul de restricţii conţine inegalităţi
Am văzut în paragraful 1 că orice program liniar poate fi adus la forma
standard prin adăugarea (pentru inegalităţi de tipul ≤ ) sau scăderea (pentru
inegalităţi de tipul ≥ ) a unor variabile ecart (de compensare) care pot fi interpretate
economic ca reprezentând activităţi fictive pe care întreprinderea nu le efectuează
şi cărora în funcţia de eficienţă le vor corespunde beneficii nule. Problema extinsă
se rezolvă prin metoda simplex studiată anterior.

II.7. Dualitatea în programarea liniară

Problema dualităţii în programarea liniară prezintă un interes deosebit din
punct de vedere matematic cât şi economic. În paragra-fele anterioare am făcut
ipoteza ca rangA = m până la metoda bazei artificiale, rămânând totuşi restricţia
m ≥ n care nu va mai fi necesară în abordarea problemei duale.
Pentru formarea unui program dual trebuie să ţinem seama de următoarele
reguli:

77
1. fiecărei variabile nenegative (nepozitive) din programul primal îi corespunde în
programul dual o inecuaţie ≥ ( ≤ );
2. unei variabile fără semn specificat din programul primal îi corespunde în dual
o ecuaţie;
3. coeficienţii funcţiei obiectiv din problema primală sunt opuşii termenilor liberi
din sistemul de restricţii al problemei duale;
4. termenii liberi ai restricţiilor din problema primală sunt opuşii coeficienţilor
funcţiei obiectiv din problema duală;
5. fiecărei restricţii de forma ≥ ( ≤ sau =) din programul primal îi corespunde în
cel dual o variabilă nenegativă (nepozitivă sau oarecare);
6. matricea coeficienţilor din sistemul de restricţii din programul dual este
transpusă matricii coeficienţilor din programul primal.
Utilizând notaţiile vectoriale avem următoarele forme de programe duale:
Dacă programul primal este:
AX ≤ b (7.1.)
(P) X ≥0 (7.2.)
[max] f = CX (7.3.)
atunci programul dual va fi:
YA ≥ C (7.4.)
(D) Y ≥0 (7.5.)
[min]g = Yb (7.6.)
În problema (P) putem da următoarele interpretări elementelor: xi poate fi
vectorul preţurilor unitare ale bunurilor rezultate din desfăşurarea activităţilor,
vectorul b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime) c i – costul
fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii) iar valoarea
totală a bunurilor create să fie maximă. Putem interpreta problema duală (D) astfel:
dacă x i să reprezinte nivelul la care se desfăşoară activităţile fenomenului
economic respectiv; b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime); c i
– costul fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii
respective), să se determine nivelul fiecărei activităţi x i aşa încât să fie îndeplinite
sau depăşite cererile b j iar costul total al activităţilor desfăşurate să fi minim.
Dacă programul primal (P) este dat sub forma standard:
AX = b (7.7.)
(P) X ≥ 0 (7.8.)
[max] f = CX (7.9.)
dualul va fi:
YA ≥ C (7.10.)
(D) Y oarecare (7.11.)
[min]g = Yb (7.12.)
De observat că dualul nu are forma standard.
Între cuplurile de probleme duale există o strânsă interdependenţă a soluţiilor
lor. Vom da în continuare câteva rezultate fără demonstraţie.

78
 Lema. Dacă X şi Y constituie soluţii posibile pentru cuplul de programe (P)
– (D), avem inegalitatea
CX ≤ Yb .
Pentru un cuplu de programe liniare duale teorema de existenţă ne asigură de
următoarele posibilităţi:
Teorema 7.1. (de existenţă) Pentru un cuplu de programe liniare duale avem
alternativele următoare:
a. nici unul din programe nu admite soluţii posibile;
b. un program are optim finite iar celălalt nu admite soluţii posibile;
c. ambele programe admit soluţii optime finite.
Teorema 7.2. (fundamentală a dualităţii) Pentru un cuplu de programe duale
(2.7.) – (7.12.), condiţia necesară şi suficientă pentru ca soluţia realizabilă de bază X
a programului primal (P) să fie optimă, este să existe o soluţie realizabilă de bază Y a
programului dual (D) aşa încât să avem
CX = Yb (7.13.)
Pe baza teoremei dualităţii se poate da şi următorul rezultat:
Teorema 7.3. Pentru un cuplu de programe lianiare duale (P) – (D) condiţia
necesară şi suficientă ca soluţiile posibile X şi Y să fie optime este:
Y (b − AX ) = 0
(7.14.)
(C − YA)X = 0
II.8. Probleme de transport
Problemele de transport sunt o formă particulară a problemelor de
programare liniară pentru care metoda simplex poate fi adoptată, condiţiilor
particulare, având ca rezultat un procedeu de rezolvare în principiu identic celui
utilizat în cazul general. Primele rezultate au fost obţinute de Hitchcock, Kantorovici
şi Koopmans şi ulterior de Dantzig. În practică o asemenea problemă poate fi
întâlnită de exemplu sub forma următoare: un anumit produs se află în cantităţile
a1 , a 2 ,..., a m în punctele A1 , A2 ,..., Am numite şi surse. El trebuie transportat în
punctele B1 , B 2 ,..., B n numite destinaţii în cantităţile b1 , b2 ,..., bn urmărind
minimizarea cheltuielilor de transport cunoscând preţurile unitare de transport c ij de
la sursa i către destinaţia j . Formularea matematică a problemei este:
n

∑x
j =1
ij ≤ a i , i = 1,..., m (8.1.)
m

∑x
i =1
ij ≥ b j , j = 1,..., n (8.2.)

x ij ≥ 0 (8.3.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.4.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑a ≥ ∑b
i =1
i
j =1
j (8.5.)

79
unde am notat prin x ij cantităţile transportate de la sursa i către destinaţia j .
Relaţiile (8.1) sunt impuse de faptul că totalul transportat de la fiecare sursă să nu
depăşească cantitatea existentă, condiţiile (8.2) impun satisfacerea cererii iar (8.5.) apar
naturale în contextul concret al problemei.
Prin transformări elementare acest tip de problemă poate fi adus la forma
echilibrată
n

∑x
j =1
ij = a i , i = 1,..., m (8.1'.)
m

∑x
i =1
ij = b j , j = 1,..., n (8.2'.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.3'.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑ ai = ∑ b j
i =1 j =1
(8.4'.)

Pentru rezolvarea problemelor de transport ca şi în cazul problemelor

generale de programare liniară, algoritmul de rezolvare are două etape:
a) aflarea unei soluţii iniţiale realizabile de bază;
b) îmbunătăţirea soluţiei iniţiale până la obţinerea soluţiei optim.
Vom da în continuare două procedee de obţinere a unei soluţii iniţiale
realizabile de bază.
1) Metoda diagonalei (metoda colţului nord-vest).
Cantităţile disponibile a1 ,..., a m şi cererile corespunzătoare b1 ,..., bn se
dispun pe laturile unui tabel iar celulelele din interiorul tabelului se rezervă pentru
necunoscutele x ij ( i = 1,..., m ; j = 1,..., n ) care trebuie determinate.
a1
M
ai
M
am
b1 … bj … bn s
Componentele bazice x ij ale soluţiei se determină pe rând începând cu x11 şi
anume:
Se alege x11 = min{a1 , b1 } şi vor fi considerate nebazice (deci vor fi egali cu
zero) toate variabilele de pe aceiaşi linie (sau coloană) cu x11 conform următoarelor
situaţii:
a) dacă a1 < b1 atunci x11 = a1 iar x1 j = 0 , j = 2,..., n ;
b) dacă a1 > b1 atunci x11 = b1 şi x i1 = 0 , i = 2,..., m ;

80
 c) dacă a1 = b1 atunci x11 = a1 = b1 şi toate celelalte componente de pe linia 1
şi coloana 1 fiind considerate nebazice, deci, nule.
Concomitent se modifică şi valorile lui a1 şi b1 înlocuindu-se cu a1 cu
a1 − x11 şi b1 cu b1 − x11 .
În pasul următor procedeul se repetă pentru celulele rămase necompletate
şi se termină după m + n − 1 paşi în fiecare pas completând o linie (situaţia a) sau o
coloană (situaţia b) sau o linie şi o coloană (situaţia c).
De regulă componentele nebazice nu se trec în tabel ci se haşurează căsuţa
respectivă.
2. Metoda costurilor minime
Pentru determinarea soluţiei de bază se iau în considerare costurile care ne
indică ordinea de alegere a componentelor în fiecare pas.
În primul pas se determină componenta x kh pentru care c kh = min c ij şi se { }
ia x kh = min{a k , bh } cu cele trei alternative ca la metoda diagonalei. Se repetă
procedeul urmărind costurile minime pentru celulele necompletate.
Metoda costurile minime dă în general o soluţie iniţială de bază mai bună
decât metoda diagonalei, realizând o valoare a cheltuielilor de transport mai mică.
Acest lucru e util deoarece numărul iteraţiilor necesare pentru atingerea optimului
va fi mai mic.
Pentru determinarea soluţiei optime a unei probleme de transport se utilizează
algoritmul bazat pe adoptarea metodei simplex la condiţiile particulare ale
problemei de transport.

III. ELEMENTE DE ANALIZĂ MATEMATICĂ

III.1. Funcţii vectoriale

Se spune că f este o funcţie vectorială de variabilă vectorială dacă

f :E → m
unde E ⊆ n
şi f o funcţie oarecare.
Dată funcţia vectorială f : E → m
se vor considera următoarele funcţii reale:
fi : E → , i = 1,2,..., m unde f i ( x ) = yi , iar f ( x) = ( y1. y2 ,..., ym ) ∈ m
.
Se adoptă notaţia:
f = ( f1 , f 2 ,..., f m )
funcţiile f1 , f 2 ,..., f m se numesc componentele reale ale lui f . În mod canonic se
introduc operaţiile cu funcţii vectoriale:
( f + g )(x ) = f (x ) + g (x ) , x ∈ E
( f ⋅ g )(x ) = f (x ) ⋅ g (x ) x∈E
(λf )(x ) = λf (x ) x∈E , λ ∈ .
Mulţimea funcţiilor vectoriale f : E → m
formează un spaţiu vectorial.
81
 De asemenea se introduce produsul scalar şi norma pentru aceste funcţii
vectoriale:
f , g (x ) = f (x ), g ( x ) , x ∈ E ;
f (x ) = f (x ) , x∈E .
Dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) şi g = ( g1 , g 2 ,..., g m ) atunci:
m
f , g ( x ) = f ( x ), g ( x ) = ∑ f i ( x )gi (x )
i =1
m
adică f , g = ∑fg
i =1
i i (produsul scalar).

m
De asemenea, f = f, f = ∑f
i =1
i
2
(norma).

Fie mulţimea E ⊂ n , F ⊂ m
şi funcţiile f : E → F , g : F → p
. Se
consideră funcţia compusă:
h= go f :E → p
, h( x ) = g ( f ( x )) , x ∈ E .
Teorema 1. În condiţiile de mai sus, dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) ,
g = (g1 , g 2 ,..., g p ) şi h = (h1 , h2 ,..., hp ) , atunci: h1 ( x ) = g1 ( f ( x )) ,
h2 (x ) = g 2 ( f ( x )) , …, hp ( x ) = g p ( f ( x )) şi
h( x1 , x2 ,..., xn ) = g ( f1 ( x1 , x2 ,..., xn ),..., f m (x1 , x2 ,..., xn )) .
Definiţia 1. Funcţia f : E → m
este mărginită dacă mulţimea f (E ) este
mărginită.
Teorema 2. Funcţia f : E → m
este mărginită dacă şi numai dacă există
un număr real M > 0 astfel încât f ( x ) < M pentru orice x ∈ E .
Teorema 3. Funcţia f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) este mărginită dacă şi numai dacă
f1 , f 2 , …, f m sunt mărginite.
Definiţia limitei unei funcţii reale se extinde şi pentru funcţii vectoriale.
Fie mulţimea E ⊂ n , x0 un punct de acumulare pentru E şi funcţia
vectorială f : E → m
.
Definiţia 2. Un vector l ∈ m
este limita funcţiei f în punctul x0 , dacă
m n
pentru orice vecinătate U a lui l (în ) există o vecinătate V a lui x0 (în )
astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E , x ≠ x0 , atunci f ( x ) ∈ U . Scriem:
l = lim f ( x ) (" f ( x ) → l când x → x0 ", sau f ( x ) ⎯⎯⎯0 → l ).
x→ x
x → x0

82
 Propoziţiile următoare dau definiţii echivalente ale limitei. Demonstraţia lor
se face la fel ca şi în cazul funcţiilor reale de o singură variabilă.
Propoziţia 1. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice şir xk → x0 ,
x → x0

xk ∈ E , xk ≠ x0 , atunci f ( xk ) → l .
Propoziţia 2. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0 ,
x → x0

există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât, oricare ar fi x ≠ x0 din E, cu

x − x0 < δ(ε ) , atunci: f ( x ) − l < ε .
Propoziţia 3. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0
x → x0

există o vecinătate V a lui x0 ( V depinde de ε ) astfel încât condiţiile x ∈ V I E

şi x ≠ x0 implică f ( x ) − l < ε .
Propoziţia 4. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate U a
x → x0

lui l există un număr δ > 0 (care depinde de U ) astfel încât condiţiile x ∈ E ,

x ≠ x0 şi x − x0 < δ implică f ( x ) ∈ U .
(
Dacă x p = x1 p , x2 p ,..., xnp ) şi a = (a1 , a2 ,..., an ) condiţia x p ⎯
⎯→p
a este
echivalentă cu x1 p ⎯
⎯→p
a1 , x2 p ⎯
⎯→p
a2 , …, xnp ⎯
⎯→p
aa . De aceea, în loc de
lim f ( x ) , limita se mai notează şi astfel: lim f (x1 ,..., xn ) . Astfel, pentru o
x→a x1 → a1
M
xn → an

funcţie de două variabile f ( x, y ) , limita sa în punctul (x0 , y0 ) se scrie

lim f ( x, y ) .
x → x0
y → y0

Se spune că aceasta este limita funcţiei f când x şi y tind independent (dar

simultan) către x0 şi respectiv y0 . În acest caz, propoziţia 2 se poate transcrie
astfel:
" lim f (x, y ) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există un număr
x → x0
y → y0

δ(ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi (x, y ) ≠ ( x0 , y0 ) din E cu x − x0 < δ(ε ) şi

y − y0 < δ(ε ) , atunci f ( x, y ) − l < ε ".
Se defineşte limita funcţiei f : E ⊂ n → m relativ la o mulţime A ⊂ E ,
într-un punct de acumulare a lui A , la fel ca şi pentru funcţii reale de o singură
variabilă.

83
 Un vector l ∈ m
este limita funcţiei f în punctul a relativ la submulţimea
A dacă pentru orice şir x p → a , x p ∈ A , x p ≠ a , avem f (x p ) → l . Se notează:
l = lim f ( x ) .
x→a
x∈ A

Dacă lim f ( x ) există, atunci şi lim f ( x ) există şi cele două limite sunt
x→ a x→a
x∈ A

egale. Dacă însă există lim f ( x ) nu rezultă neapărat că există lim f ( x ) .

x→a x→ a
x∈ A

În particular, dacă A este intersecţia mulţimii E cu o dreaptă d care trece prin

a , atunci lim f ( x ) se numeşte limita funcţiei f după direcţia d .
x→a
x∈ A

Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale, care nu implică relaţia de

ordine şi produsul, se păstrează şi pentru funcţiile vectoriale şi demonstraţiile sunt
aceleaşi.
1) Limita unei funcţii vectoriale într-un punct, dacă există, este unică.
2) Dacă lim f ( x ) = l , atunci lim f ( x ) = l .
x → x0 x → x0

3) lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă lim ( f ( x ) − l ) = 0 , adică, dacă şi

x → x0 x → x0

numai dacă lim f ( x ) − l = 0 .

x → x0

4) Dacă lim f ( x ) ≠ 0 , atunci există o vecinătate V a lui x0 , astfel încât

x → x0

f ( x ) ≠ 0 oricare ar fi x ≠ x0 din V I E .
5) Funcţia f are limită în x0 dacă şi numai dacă pentru orice număr
ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 astfel încât oricare ar fi
x′, x′′ ∈ V I E , x′ ≠ x0 , x′′ ≠ x0 , atunci f ( x′) − f ( x′′) < ε .
6) Criteriu. Fie f : E → m
şi h : E → . Dacă lim h( x ) = 0 şi dacă
x → x0

există un vector l ∈ m
şi o vecinătate V a lui x0 , astfel încât
f ( x ) − l ≤ h( x ) pentru orice x ≠ x0 din V I E , atunci lim f ( x ) = l .
x → x0

7) Dacă f ,g:E → m
au limite în x0 , atunci funcţiile
f + g , fg : E → m
au limită în x0 şi
lim ( f + g )( x ) = lim [ f ( x ) + g ( x )] =
x → x0 x → x0

= lim f ( x ) + lim g ( x )
x → x0 x → x0

84
 lim ( fg )( x ) = lim [ f ( x )g ( x )] =
x → x0 x → x0
.
= ⎛⎜ lim f (x )⎞⎟ ⋅ ⎛⎜ lim g ( x )⎞⎟
⎝ x → x0 ⎠ ⎝ x → x0 ⎠
8) Dacă f :E → m
şi ϕ : E → au limită în x0 , atunci funcţia
ϕ f :E → m
are limită în x0 şi
lim (ϕf )(x ) = lim [ϕ( x ) f ( x )] =
x → x0 x → x0
..
= ⎛⎜ lim ϕ( x )⎞⎟ ⋅ ⎛⎜ lim f ( x )⎞⎟
⎝ x → x0 ⎠ ⎝ x → x0 ⎠
În particular pentru ϕ( x ) = α , se deduce
lim αf ( x ) = α lim f ( x ) .
x → x0 x → x0

Propoziţia 5. Fie funcţia f :E ⊂ → m şi f1 , f 2 ,..., f m : E →

n

componentele sale reale, f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) . Atunci: lim f ( x ) = l dacă şi numai

x → x0

dacă lim f i ( x ) = li , i = 1,2,..., m , unde l = ( l1 , l2 ,..., lm ) ∈ m

.
x → x0

III.2. Limite iterate

Fie f ( x1 , x2 ,..., xn ) o funcţie vectorială de n variabile, f : E ⊂ n → n .
Din această funcţie se poate obţine funcţia vectorială de o singură variabilă şi
anume, funcţiile sale parţiale:

f1 : x1 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
f 2 : x2 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
M
f n : xn a f ( x1 , x2 ,..., xn )
Se pot considera atunci limitele acestor funcţii de o singură variabilă,
lim f i ( xi ) = lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i = 1,2,..., n , dacă ai este punct de acumulare al
xi → a i xi → ai

{ }
mulţimii Ei = xi xi ∈ , ( x1 , x2 ,..., xn ) ∈ E . Limita funcţiei f i este un număr care
depinde de celelalte n − 1 variabile reale, diferite de xi .
Se pot considera apoi lim lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i ≠ j . Această limită este
x j → a j xi → ai

un număr care depinde de celelalte n − 2 variabile diferite de xi şi x j . Se poate

considera limita iterată a acestei funcţii în raport cu toate variabilele pe rând.

85
Această limită este un număr care nu mai depinde de nici una din variabile.
Aceasta se numeşte limita iterată a funcţiei f .
Pentru funcţiile de două variabile f ( x, y ) se pot considera limite iterate:
lim lim f ( x, y ) şi lim lim f ( x, y ) . Se spune că acestea sunt limitele funcţiei
x → x0 y → y 0 y → y 0 x → x0

f ( x, y ) când x şi y tind succesiv respectiv către x0 şi y0 .

Legătura dintre limite şi limitele iterate este dată de:
Propoziţia 1. Dacă există limita funcţiei într-un punct şi una din limitele
iterate în acest punct, atunci aceste limite sunt egale.

III.3. Continuitatea funcţiilor vectoriale

Definiţia continuităţii funcţiilor reale de o singură variabilă se extinde şi
pentru funcţii vectoriale.
Definiţia 1. Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi un punct x0 ∈ E . Funcţia
f este continuă în x0 dacă pentru orice vecinătate U a lui f ( x0 ) există o
vecinătate V a lui x0 astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E , atunci f ( x ) ∈ U .
Următoarele propoziţii dau definiţii echivalente ale continuităţii:
Propoziţia 1. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
pentru orice şir x p ⎯
⎯→p
( )
x0 , x p ∈ E , atunci f x p ⎯
⎯→p
f ( x0 ) .
Propoziţia 2. Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai dacă pentru
orice număr ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu
x − x0 < δ(ε ) , atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε
.
Propoziţia 3. Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai dacă pentru
orice număr ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 , ( V depinde de ε ) astfel încât
oricare ar fi x ∈ E I V , atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε .
Propoziţia 4. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
pentru orice vecinătate U a lui f ( x0 ) există un număr δ > 0 (care depinde de
U ) astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu x − x0 < δ să avem f ( x ) ∈ U .
Propoziţia 5. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
lim f ( x ) − f ( x0 ) = 0 .
x → x0

Se spune că funcţia f este continuă pe mulţimea E dacă este continuă în

fiecare punct din E . Proprietăţile funcţiilor reale continue care nu implică relaţia
de ordine, rămân variabile şi pentru funcţiile vectoriale continue.

86
 Propoziţia 6. Facă funcţia f este continuă în punctul x0 (sau pe E ) atunci
funcţia f ( x ) este continuă în x0 (respectiv pe E ).
Propoziţia 7. Funcţia vectorială f : E ⊂ n
→ m
este continuă într-un
punct x0 ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din componentele sale reale
f1 , f 2 ,..., f m : E → este continuă în x0 .

III.4. Continuitatea parţială

Definiţia 1. Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi a = (a`, a2 ,..., an ) un

punct din E . Se consideră funcţia parţială ( de o singură variabilă:
f i : xi a f (a1 ,..., ai −1 , xi , ai +1 ,..., an ) definită pe mulţimea
Ei = {xi xi ∈ R, (a1 ,..., ai −1 , xi , ai +1 ,..., an ) ∈ E}.
Dacă funcţia parţială f este continuă în punctul ai ∈ E , se spune că funcţia f
este continuă (parţial) în raport cu vartiabila xi în punctul a = (a1 , a2 ,..., an ) .
A spune că funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) este continuă parţial în raport cu xi în
punctul a , înseamnă că, pentru orice număr ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 astfel
încât oricare ar fi xi ∈ Ei cu xi − ai < δ(ε ) să avem f i (xi ) − f i (ai ) < ε , adică
f (a1 ,..., xi ,..., an ) − f (a1 ,..., ai ,..., an ) < ε .

Dacă funcţia f este continuă în punctul a = (a1 , a2 ,..., an ) se spune adesea

că este continuă în acest punct în raport cu ansamblul variabilelor pentru a deosebi
de continuitatea parţială în raport cu câte o variabilă.
Observaţie. Dacă funcţia f este continuă într-un punct în raport cu fiecare
variabilă în parte, nu rezultă că ea este continuă în acest punct în raport cu
ansamblul variabilelor.

III.5. Derivate parţiale

Fie f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile, definită pe o mulţime E ⊂ 2

şi (x0 , y0 ) un punct interior lui E .

Definiţia 1. Funcţia f are în punctele (x0 , y0 ) derivată parţială în
f ( x, y0 ) − f ( x0 , y0 )
raport cu variabila x dacă există şi este finită lim .
x → x0 x − x0
Limita se numeşte derivata parţială în raport cu x a lui f în (x0 , y0 ) şi se

87
 ∂f
notează f x′(x0 , y0 ) = (x0 , y0 ) = Dx f (x0 , y0 ) .Asemănător se defineşte
∂x
∂f
(x0 , y0 ) .
∂y
Se spune că f are derivată parţială în raport cu x pe E dacă ea are derivată
parţială în raport cu x în fiecare punct (x, y ) ∈ E .
∂f ∂f
În acest caz funcţia :E → definită de (x, y ) a (x, y ) se numeşte
∂x ∂x
∂f
derivata parţială a lui f pe E . Analog se defineşte :E → .
∂y
∂f
Notaţie: f x′ = Dx f = .
∂x
Practic derivata f x′ se calculează considerând pe y constant şi derivând
ca o funcţie de o singură variabilă x . Derivata parţială în raport cu y se obţine
considerând pe x constant şi derivând ca pe o funcţie de y .
Propoziţia 1. Dacă derivata parţială f x′ (respectiv f y′ ) există în (x0 , y0 )
atunci f este continuă în x0 în raport cu x (respectiv y ).
Propoziţia 2. Fie (x0 , y0 ) un punct interior al lui E . Dacă derivatele
parţiale f x′ şi f y′ există pe o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) atunci pentru orice punct
( x, y ) ∈ V există un număr ξ cuprins între x0 şi x şi un număr η cuprins între
y0 şi y astfel încât
f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) = f x′(ξ, y )( x − x0 ) − f y′( x0 , η)( y − y0 ) .
Observaţie. Această egalitate se numeşte formula lui Lagrange pentru
funcţii de două variabile.
Propoziţia 3. Fie (x0 , y0 ) un punct interior al lui E . Dacă funcţia f
admite derivate parţiale mărginite într-o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) , atunci ea
este continuă în (x0 , y0 ) (în raport cu ansamblul variabilelor).
Corolar 1. Dacă f x′ şi f y′ există pe o vecinătate a lui (x0 , y0 ) şi sunt
continue în (x0 , y0 ) , atunci funcţia f este continuă în ( x0 , y0 ) .
Corolar 2. Dacă derivatele parţiale f x′ şi f y′ există pe E şi sunt continue
sau sunt mărginite, atunci funcţia f este continuă pe E

88
 III.6. Interpretarea economică a derivatelor parţiale
Derivata parţială în raport cu variabila xi indică variaţia funcţiei f la o
variaţie (creştere sau descreştere) foarte mică ∆xi a variabilei xi . În cazul
funcţiilor de producţie y = f ( x1 , x2 ,..., xn ) , unde x1 , x2 ,..., xn sunt factorii utilizaţi
în procesul de producţie, derivatele parţiale f x′i măsoară eficienţa utilizării unei
unităţi suplimentare din factorul xi când ceilalţi factori rămân neschimbaţi şi se
numesc randamente marginale sau produse marginale.
Pentru modelarea matematică a proceselor de producţie se folosesc diferite
expresii matematice a funcţiilor de producţie . Cele mai des folosite sunt
următoarele funcţii de producţie:
- de tip Cobb-Douglas: y = AK αLβ ;
AK 2 L2
- de tip Sato: y = , A > 0 , α > 0, β > 0 ;
αK 3 + β L3

( )
1
- de tip Allen: y = A 2δKL − αK 2 − β L2 2 , A > 0 , α, β > 0 şi δ 2 > αβ ;

de tip CES: y = A(αK )

1
−ρ −
- + β L− ρ ρ ,
unde K reprezintă volumul capitalului fix (mil. lei), L reprezintă volumul forţei
de muncă (mii de persoane), A este un scalar care se determină experimental, iar
y este volumul producţiei (mil. lei); α , β , δ , ρ se determină experimental.

III.7. Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile

Fie f ( x, y ) o funcţie de două variabile definită pe o mulţime E ⊂ 2
şi
(a, b ) un punct interior al lui
E.
Definiţia 1. Se spune că funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b )
dacă există două numere reale λ şi µ şi o funcţie ω definită pe E ,
continuă în (a, b ) şi nulă în acest punct, lim ω( x, y ) = ω(a, b ) = 0 astfel încât
x→a
y →b

în orice punct (x, y ) ∈ E

f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) +
.
+ ω( x, y ) ( x − a ) + ( y − b )
2 2

Dacă E este o mulţime deschisă se spune că f este diferenţiabilă pe E

dacă este diferenţiabilă în orice punct din E .

89
 Se va nota ρ = ρ (x, y ) = (x − a )2 + (y − b )2 , deci egalitatea de mai sus se scrie
f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) + ω( x, y )ρ
unde lim ω( x, y ) = 0 .
x→a
y →b

Lema 1. Dacă funcţia ω( x, y ) definită pe E , are limita 0 în (a, b ) , atunci

există două funcţii ω1 şi ω2 definite pe E care au limita 0 în (a, b ) şi
ω( x, y )ρ = ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b ) , (x, y ) ∈ E .
Reciproc, dacă funcţiile ω1 şi ω2 definite pe E , au limita 0 în punctul
(a, b ) atunci există o funcţie ω(x, y ) cu limita 0 în (a, b ) care să verifice
egalitatea precedentă.
Folosind această lemă, rezultă imediat:
Propoziţia 3. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) dacă şi numai
dacă există două numere reale λ şi µ şi două funcţii ω1 şi ω2 definite pe E ,
continue în (a, b ) şi nule în acest punct, lim ωi ( x, y ) = ωi (a, b ) = 0 , i = 1,2 ,
x→a
y →b

astfel încât pentru orice (x, y ) ∈ E ,

f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) +
.
+ ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b )
Această egalitate se mai scrie
f ( x, y ) − f (a, b ) = [λ + ω1 ( x, y )](x − a ) + [µ + ω2 ( x, y )]( y − b ) .
Propoziţia 4. Dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a, b ) , atunci ea are
derivate parţiale în (a, b ) şi f x′(a, b ) = λ , f y′ (a, b ) = µ .
Egalitatea de definiţie a diferenţiabilităţii se scrie atunci astfel:
f ( x, y ) − f (a, b ) = f x′(a, b )(x − a ) + f y′ (a, b )( y − b ) + ω( x, y ) ⋅ ρ .
Corolar. Dacă f este diferenţiabilă pe E , atunci ea are derivate parţiale
f x′ şi f y′ pe E .
Propoziţia 5. Dacă f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) , atunci ea este
continuă în acest punct.
Corolar. Dacă f este diferenţiabilă pe E atunci ea este continuă pe E .
Ultimele două propoziţii arată că existenţa unei derivate parţiale şi
continuitatea unei funcţii sunt condiţii necesare (dar nu suficiente) pentru
diferenţiabilitatea sa. Propoziţia următoare dă condiţii suficiente de
diferenţiabilitate.

90
 Propoziţia 6. Dacă f are derivate parţiale f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a
lui (a, b ) şi dacă aceste derivate parţiale sunt continue în (a, b ) , atunci funcţia f
este diferenţiabilă în (a, b ) .
Reciproca propoziţiei nu este adevărată.
Fie f ( x, y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2
şi diferenţiabilă în
(a, b ) ∈ E . Cum ω are limita 0 în (a, b ) avem aproximarea:
f ( x, y ) − f (a, b ) ≈ f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) .
Definiţia 2. Funcţia de două variabile
df (a, b )( x, y ) = f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b )
se numeşte diferenţiala lui f ( x, y ) în (a, b ) .
Fie funcţiile ϕ : E → , ψ :E → date de ϕ( x, y ) = x , ψ ( x, y ) = y ,
atunci ϕ′x ( x, y ) ≡ 1 , ψ′x ( x, y ) ≡ 0 şi ϕ′y ( x, y ) ≡ 0 , ψ′y ( x, y ) ≡ 1 , deci
dϕ( x, y )(u , v ) ≡ u şi dψ ( x, y )(u , v ) ≡ v .
Notând x − a = dx şi y − b = dy vom avea
df ( x, y ) = f x′( x, y )dx + f y′( x, y )dy
sau
∂f ∂f
df = f x′dx + f y′dy = dx + dy .
∂x ∂y
Pentru o funcţie de n variabile f ( x1 , x2 ,..., xn ) diferenţiala este
n
∂f
df = ∑ dxi
i =1 ∂xi

unde dxi este diferenţiala funcţiei ϕi ( x1 , x2 ,..., xn ) = xi .

III.8. Derivate parţiale de ordin superior

Fie f ( x, y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2
. Se presupune că funcţiile
f x′ şi f y′ sunt definite pe E şi că au derivate parţiale pe E . Atunci există
următoarele derivate parţiale de ordinul II:
′ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
fx2 = ( fx ) x = ⎜ ⎟ = 2
′′ ′
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x
′ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f xy′′ = ( f x′) y = ⎜ ⎟ =
∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y∂x

91
 ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f yx′′ = ( f y′ ) x = ⎜⎜ ⎟⎟ =
′
∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x∂y
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f y′′2 = ( f y′ ) y = ⎜⎜ ⎟⎟ = 2
′
∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂y
Funcţiile f xy′′ , f yx′′ se numesc derivate mixte de ordinul II.

O funcţie de n variabile f ( x1 , x2 ,..., xn ) poate avea n 2 derivate parţiale de

ordinul doi, f x′′i x j , i, j = 1,2,..., n .

Enunţăm următoarele teoreme:

Teorema 1 (Criteriul lui Schwartz). Dacă funcţia f ( x, y ) are
derivate parţiale mixte de ordinul doi f xy′′ şi f yx′′ într-o vecinătate V a unui
punct (a, b ) ∈ E şi dacă f xy′′ şi f yx′′ sunt continue în (a, b ) , atunci
f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .
Teorema 2 (Criteriul lui Young). Dacă funcţia f are derivate parţiale de
ordinul întâi f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a lui (a, b ) şi dacă f x′ şi f y′ sunt
diferenţiabile în (a, b ) , atunci derivatele parţiale mixte de ordinul doi în (a, b )
există şi sunt egale în acest punct, f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .
Definiţia 1. Fie f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile definită pe o
mulţime E ⊂ 2 şi (a, b ) un punct interior lui E . Se spune că f este
diferenţiabilă de n ori în punctul (a, b ) dacă toate derivatele de ordinul
n − 1 ale lui f există într-o vecinătate V a lui (a, b ) şi sunt diferenţiabile
în (a, b ) .
Diferenţiala de ordinul n în punctul (a, b ) se defineşte prin egalitatea:
n
⎛∂ ∂ ⎞
d f ( x, y )(a, b ) = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f (a, b ) ,
n

⎝ ∂x ∂y ⎠
unde exponentul n înseamnă că se dezvoltă suma din paranteză după regula binomului
lui Newton şi apoi se înmulţeşte formal cu f (a.b ) .
Diferenţiala de ordinul n pentru o funcţie de m variabile va fi:
n

(
d f ( x1 ,...xm ) = f x′1 dx1 + ... + f x′m dxm
n
)
n ⎛ m ∂
= ⎜⎜ ∑
⎞
dxk ⎟⎟ f .
⎝ k =1 ∂xk ⎠

92
 III.9. Formula lui Taylor
Fie f : E ⊂ 2 → şi (a, b ) ∈ E . Să presupune că f admite derivate
parţiale de ordinul n şi derivatele parţiale mixte nu depind de ordinea variabilelor
în raport cu care se derivează.
Oricărui punct (x, y ) ∈ E i se poate asocia polinomul:

Tn ( x, y ) = f (a, b ) +
1
1!
[f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) + ]
+
1
2!
[
f x′′2 (a, b )( x − a ) + 2 f xy′′ (a, b )( x − a )( y − b ) +
2

+ f y′′2 (a, b )( y − b ) + ... =

2
]
n
1 n k (l )
=∑ ∑ Cl f x l −k x k (a, b )( x − a ) ( y − b )
l −k k

l = 0 l! k = 0

Operatorul Tn ( x, y ) se scrie:
1⎡ ∂ ∂ ⎤
Tn ( x, y ) = f (a, b ) + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) +
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦
′
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) + ... +
2! ⎣ ∂x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b )
n! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Polinomul Tn ( x, y ) se numeşte polinomul lui Taylor de ordinul n asociat
funcţiei f ( x, y ) în punctul (a, b ) .
Pentru fiecare punct (x, y ) ∈ E avem formula lui Taylor de ordinul n ,
f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) din care obţinem restul de ordinul n al dezvoltării în
serie Taylor, Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ) .
Observaţie. Dacă funcţia f este diferenţiabilă de n + 1 ori într-o vecinătate
V a lui (a, b ) , pentru orice punct (x, y ) ∈ V , există un punct (ξ, η) ∈ V situat pe
segmentul care uneşte punctul (a, b ) cu punctul ( x, y ) , astfel încât
( n +1 )
1 ⎡∂
Rn ( x, y ) = ⎢ (x − a ) + ∂ ( y − b )⎤⎥ f (ξ, η) .
(n + 1)! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Este clar că lim Rn ( x, y ) = 0 .
( x , y )→ ( a , b )

93
 III.10. Extremele funcţiilor de mai multe variabile

Definiţia 1. Un punct (a, b ) ∈ E se numeşte punct de maxim local

(respectiv de minim local) al funcţiei f : E ⊂ 2 → , dacă există o
vecinătate V a lui (a, b ) astfel încât, pentru orice (x, y ) ∈ V I E să avem
f ( x, y ) ≤ f (a, b ) (respectiv f ( x, y ) ≥ f (a, b ) ).
Aceste puncte se numesc puncte de extrem (local) ale funcţiei. Valoarea
f (a, b ) a funcţiei într-un punct de maxim (minim) local se numeşte maximul
o
(minimul) local al funcţiei. Vom nota prin E , interiorul mulţimii E .
Propoziţia 1. Dacă funcţia f are derivate parţiale într-un punct de extrem
o
(a, b ) ∈ E atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct, f x′(a, b ) = 0 ,
f y′(a, b ) = 0 .
Definiţia 2. Un punct (a, b ) ∈ E se numeşte punct staţionar al funcţiei
f ( x, y ) dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a, b ) şi dacă diferenţiala sa este
nulă în acest punct, df (a.b ) = f x′(a, b )dx + f y′ (a, b )dy = 0 .
Dar df (a, b ) = 0 ⇔ f x′(a, b ) = f y′ (a, b ) = 0 .
Aşadar, (a, b ) este un punct staţionar (critic) al funcţiei f ( x, y ) când funcţia
este diferenţiabilă în punctul a, b şi are derivatele parţiale nule în acest punct.
Propoziţia 2. Orice punct de extrem local din interiorul mulţimii E în care
funcţia f ( x, y ) este diferenţiabilă este punct staţionar al funcţiei. Reciproca nu
este adevărată.
Punctele staţionare ale funcţiei f ( x, y ) care nu sunt puncte de extrem ale
sale se numesc puncte şa ale lui f ( x, y ) .
Interpretare geometrică. Graficul funcţiei f ( x, y ) este o suprafaţă S a
cărei ecuaţie este z = f (x, y ) şi are în punctul şa un plan tangent, a cărui ecuaţie
este

z − f (a, b ) = f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) .

Dacă (a, b ) este punct staţionar ( f x′(a, b ) = f y′ (a, b ) = 0 ), planul tangent
z = f (a, b ) este paralel cu planul xOy . În concluzie dacă f ( x, y ) este
diferenţiabilă pe o mulţime deschisă E , punctele staţionare ale lui f sunt toate
soluţiile ( x, y ) ale sistemului:

94
 ⎧ f x′( x, y ) = 0
⎨ ′ .
⎩ f y ( x, y ) = 0
Cum orice punct de extrem local este punct staţionar, rezultă că punctele de
extrem local se află printre soluţiile sistemului de mai sus (dar nu toate soluţiile
sistemului sunt puncte de extrem).
Ca şi la funcţii de o singură variabilă unde pentru a identifica un punct de
extrem analizăm semnul derivatei a doua în acel punct, pentru a identifica printre
punctele staţionare unele puncte de extrem (dar nu neapărat toate punctele de
extrem) va trebui să recurgem la derivatele parţiale de ordinul doi.
Teoremă. Dacă (a, b ) este un punct staţionar al funcţiei f ( x, y ) şi dacă f
are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui (a, b ) ,
atunci

x y
[ 2
]
1) Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) > 0 , atunci (a, b ) este un punct de

extrem local al funcţiei f ( x, y ) şi anume:

- dacă f ′′2 (a, b ) > 0 , (a, b ) este un punct de minim;
x

- dacă f ′′2 (a, b ) < 0 , (a, b ) este un punct de maxim.

x

x y
[
2) Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) < 0 , ] 2
atunci (a, b ) nu este un

punct de extrem al funcţiei f ( x, y ) .

Fie f : E ⊂ n
→ , a = (a1 , a2 ,..., an ) este un punct de minim (maxim)
local dacă f ( x ) − f (a ) > 0 ( f ( x ) − f (a ) < 0 ). Dacă a ∈ E este un punct
staţionar atunci f x′ (a ) = 0 , i = 1,2,..., n .
i

Punctul a este staţionar dacă f este diferenţiabilă în a şi dacă df (a ) = 0

şi se obţine din rezolvarea sistemului derivatelor parţiale.
Teoremă. Fie a punct staţionar al lui f ( x1 , x2 ,..., xn ) . Să presupunem că
funcţia f are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui
a.
n
1) Dacă forma pătratică ϕ = ∑ f ′′
i , j =1
xi x j α i α j este definită, atunci a este un

punct de extrem şi anume un punct de maxim sau de minim după cum

ϕ < 0 sau ϕ > 0 φ >0.
2) Dacă forma pătratică ϕ este nedefinită, atunci a nu este punct de
extrem al funcţiei.

95
 III.11. Funcţii implicite
Fie ecuaţia F ( x, y ) = 0 cu F : E ⊂ → şi 2

A ⊂ Ex = {x ∃y ∈ R, cu ( x, y ) ∈ E}.
O funcţie f ( x) : A → se numeşte soluţie (în raport cu y ) a ecuaţiei
F ( x, y ) = 0 pe mulţimea A dacă F ( x, f ( x )) ≡ 0 pentru x ∈ A .
Ecuaţia F ( x, y ) = 0 poate să nu aibă soluţii, ca în cazul cercului imaginar,
x 2 + y 2 + 1 = 0 , în raport cu nici o variabilă. Poate avea o singură soluţie ca în
cazul primei bisectoare x − y = 0 şi anume y = x sau poate avea mai multe
soluţii pe mulţime A ca în cazul ecuaţiei F (x, y ) = x − y 2 = 0 . Această ecuaţie,
în raport cu y , are o infinitate de soluţii pe mulţimea [0,+∞ ) , de exemplu:

⎧⎪ x pentru x ∈ [0, a )
y=⎨ ,
⎪⎩− x pentru x ∈ [a,+∞ )

unde a este arbitrar în [0,+∞ ) .

Fie F ( x1 ,..., xn , y ) = 0 unde
, y = f ( x1 ,..., xn ) : A ⊂
n +1
F:E ⊂ → n
→
este o soluţie în raport cu y a acestei ecuaţii pe mulţimea A dacă
F ( x1 ,..., xn , f ( x1 ,..., x2 )) ≡ 0 pentru orice punct (x1,..., xn ) ∈ A unde
x = ( x1 ,..., xn ) este o variabilă reală sau vectorială.
Dacă există o singură funcţie f ( x ) : A ⊂ n
→ care să verifice ecuaţia
F ( x, y ) = 0 , eventual, şi alte condiţii suplimentare, se spune că funcţia f ( x ) este
definită implicit de ecuaţia F ( x, y ) = 0 . Rezolvând ecuaţia F ( x, y ) = 0 în raport
cu y (explicitând-o) se obţine funcţia explicită y ≡ f ( x ) .
Funcţiile definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii definite implicit
(funcţii implicite).
o
Teorema 1. Fie A ⊂ n
, n ≥1; B ⊂ , x0 , y0 ∈ A , şi funcţia reală
F ( x, y ) definită pe A × B . Dacă:
1) F ( x0 , y0 ) = 0 ;
2) F ( x1 , x2 ,..., xn , y ) are Fx′1 , Fx′2 , …, Fx′n , Fy′ continue pe o vecinătate
E × V a lui (x0 , y0 ) ;
3) Fy′ ( x0 , y0 ) = 0 .
Atunci:
96
 a) există o vecinătate U 0 a lui x0 , o vecinătate V0 a lui y0 şi o funcţie
unică y = f ( x ) : U 0 → V0 astfel încât f ( x0 ) = y0 şi F ( x, f ( x )) ≡ 0
pentru x ∈ U 0 ;
b) funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) are derivate parţiale f x′ , f x′ , …, f x′n continue
1 2
Fx′i ( x, f (x ))
pe U 0 şi pentru fiecare i = 1,2,..., n atunci f x′i ( x ) = − ,
Fy′ ( x, f ( x ))
x ∈U0 ;
c) dacă F are derivate parţiale de ordinul k continue pe U × V , atunci
f are derivate parţiale de ordinul k continue pe U 0 .
Fie funcţia de două variabile F ( x, y ) = 0 . Dacă se diferenţiază formal se
dy
obţine Fx′dx + Fy′dy = 0 . Împărţind prin Fy′dx şi notând = y′ se obţine
dx
Fx′ F′
+ y′ = 0 , adică y′ = − x .
Fy′ Fy′

III.12. Extreme condiţionate (legate)

Fie f ( x ) = f ( x1 , x2 ,..., xn ) o funcţie reală definită pe o mulţime E ⊂ n
şi A ⊂ E . Funcţia f are în a ∈ A un extrem relativ la A dacă restricţia lui
f la A are în a un extrem obişnuit. În a este un maxim (minim) relativ la
A dacă există o vecinătate V a lui a astfel încât f ( x ) ≥ f (a ) (respectiv
f ( x ) ≤ f (a ) ) pentru orice punct x ∈ V I A . Extremele funcţiei f relative la
submulţime A ⊂ E se numesc extreme condiţionate (legate).
Fie F1 ( x ), F2 ( x ),..., Fk ( x ) , k < n funcţii reale care definesc mulţimea A
prin mulţimea soluţiilor sistemului restricţiilor:
Fi ( x1 , x2 ,.., xn ) = 0 , i = 1,2,..., k . (1)
{ }
Aşadar A = x ∈ E Fi ( x ) = 0, i = 1,2,..., k . În acest caz extremele funcţiei
f ( x ) relative la A se numesc extreme condiţionate de sistemul (1).
Aceasta arată că cele n variabile x1 , x2 ,..., xn sunt legate între ele prin cele
relaţii ale sistemului (1), de aceea le mai numim şi extreme legate.
Teoremă. Fie a o soluţie a sistemului (1). Să presupunem că funcţiile f ( x ) ,
F1 ( x ), F2 ( x ),..., Fk ( x ) au derivate parţiale, continue într-o vecinătate V a lui a şi
matricea funcţională F j′ are în punctul a rangul k . Dacă a este un punct de

97
extrem al funcţiei f ( x ) condiţionat de sistemul (1) atunci există k numere
l1 , l2 ,..., lk (multiplicatorii lui Lagrange) astfel încât
∂f
(a ) + ∑ li ∂Fi (a ) = 0 , j = 1,2,..., n
k

∂x j i =1 ∂x j (2)
F1 (a ) = F2 (a ) = ... = Fk (a ) = 0
Orice soluţie a = (a1 , a2 ,..., an ) a sistemului (2) se numeşte punct staţionar
al funcţiei f ( x ) . Orice punct de extrem condiţionat este un punct staţionar
condiţionat, reciproca nu este adevărată.
Etape de calcul ale extremelor legate:
1) Se formează funcţia auxiliară (ajutătoare)
F ( x, l1 , l2 ,..., lk ) = f ( x ) + l1F1 ( x ) + l2 F2 ( x ) + ... + lk Fk ( x )
cu coeficienţii l1 , l2 ,..., lk nedeterminanţi.
2) Se formează sistemul celor n + k ecuaţii
⎧⎪ Fx′1 = Fx′2 = ... = Fx′n = 0
⎨
⎪⎩ F1 = F2 = ... = Fk = 0
cu n + k necunoscute x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk şi se caută soluţiile acestui
sistem care sunt puncte critice (staţionare).
3) Dacă x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk este o soluţie a acestui sistem, atunci punctul
(x1 , x2 ,..., xn ) este punct staţionar condiţionat al funcţiei f (x ) .
Printre punctele staţionare condiţionate astfel obţinute se află şi punctele
extrem condiţionat. Vom căuta condiţii suficiente care să permită să se identifice
dintre punctele staţionare punctele de extrem condiţionat.
Fie punctul staţionar a , deci Fi (a ) = 0 , i = 1,2,..., k şi k numere
l1 , l2 ,..., lk astfel încât să fie satisfăcut sistemul (2). Pentru a vedea dacă a este sau
nu punct de extrem condiţionat de sistemul (1), se va studia semnul diferenţei
f ( x1 , x2 ,..., xn ) − f (a1 , a2 ,..., an ) pentru punctele (x1 , x2 ,..., xn ) care verifică
sistemul (1), ( F1 ( x ) = 0 ⇒ F ( x ) = f ( x ) , deci f ( x ) − f (a ) = F ( x ) − F (a ) ), se
reduce la studiul semnului diferenţei F (x ) = F (a ) .
Punctul a verificând sistemul (2) este punct staţionar pentru F (x ) , deci
derivatele sale parţiale de ordinul I se anulează în a . Pe de altă parte, funcţia F (x )
are derivate parţiale continue într-o vecinătate a lui a , deci se poate scrie formula
lui Taylor de ordinul doi:

98
 1 1
F ( x ) − F (a ) = ∑ Fx′′i x j (a )dxi dx j + ω( x )ϕ2 =
2 2
1 1
= d 2 F + ωϕ2
2 2
n
unde lim( x ) = 0 , ϕ = ∑ (x − ai ) şi dxi = xi − ai , i = 1,2,..., n .
1
i
x→a
i =1
n
După cum forma patratică ∑ F ′′ (a )dx dx
i , j =1
xi x j i j păstrează în jurul lui a acelaşi

semn sau nu păstrează acelaşi semn, punctul este sau nu punct de extrem
condiţionat.

III.13. Funcţii omogene de mai multe variabile

Funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) se numeşte omogenă de gradul k în raport cu
variabilele xi , i = 1,2,..., n dacă pentru un t oarecare este adevărată relaţia
f (tx1 , tx2 ,..., txn ) = t k f ( x1 , x2 ,..., xn ) (1)
Teoremă (Euler). O funcţie omogenă satisface relaţia
x1 f x′1 + x2 f x′2 + ... + xn f x′n = kf ( x1 , x2 ,..., xn ) (2)

III.14. Funcţii omogene în economie

Fie z = f (x, y ) o funcţie omogenă de gradul întâi, de două variabile.
⎛ y⎞ ⎛x⎞
1) Funcţia poate fi scrisă sub oricare din formele z = xϕ⎜ ⎟ = yψ⎜⎜ ⎟⎟ ,
⎝x⎠ ⎝ y⎠
unde ϕ şi ψ sunt funcţii de o singură variabilă.
∂z ∂z x
2) Derivatele parţialeşi sunt funcţii de .
∂x ∂y y
∂z ∂z
3) Teorema lui Euler: x + y = a.
∂x ∂y
Este interesant cazul când funcţia de producţie a unei mărfi X este omogenă
de grad întâi în raport cu factorii variabilei A1 , A2 ,..., An . Pornind de la definiţie şi
de la proprietăţile 1) şi 2) de mai sus, acest caz este caracterizat de aceea că o
creştere relativă dată tuturor factorilor duce la o aceeaşi creştere relativă a
rezultatului, fără a modifica produsul mediu sau produsul marginal al oricărui
factor.
Acesta este cazul „veniturilor constante la scară”, când numai cantităţile
relative folosite de fiecare factor sunt importante, nu şi scara la care se face
producţia.
99
 Dacă există doi factori, A şi B şi venituri constante la scară, suprafaţa
producţiei este riglată de drepte care trec prin origine şi orice secţiune prin Ox este
o dreaptă. Curbele producţiei constante din planul aOb se obţin una din alta prin
proiecţii radiale, iar dimensiunile lor variază în raportul producţiilor constante care
le definesc. În particular, orice rază care trece prin O intersectează curbele în
puncte în care tangentele sunt paralele.

III.15. Ecuaţii diferenţiale

Sunt multe probleme economice care se reduc la rezolvarea unor ecuaţii,
numite ecuaţii diferenţiale ordinare sau, mai scurt, ecuaţii diferenţiale, care leagă
între ele o variabilă independentă x , o funcţie necunoscută de x , pe care o notăm
y şi primele ei n derivate y′, y′′,..., y (n ) .
n+ 2
Fie F o funcţie definită pe un domeniu D din cu valori reale,
continuă în acest domeniu.
Definiţia 1. O relaţie de forma
(
F x, y, y′, y′′,..., y (n ) = 0 ) (1)
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n .
Fie ϕ : ( a, b ) → o funcţie de n ori derivabilă în orice punct al intervalului
(a.b ) , unde a poate fi − ∞ , iar b poate fi + ∞ .
Se spune că funcţia ϕ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1), dacă înlocuind în
ecuaţia diferenţială (1), funcţia y cu ϕ( x ) , se obţine o identitate, oricare ar fi
x ∈ (a, b ) adică
(
F x, ϕ( x ), ϕ′( x ),...ϕ(n ) ( x ) ≡ 0 . )
Dacă în sistemul de coordonate xOy se reprezintă grafic funcţia ϕ se obţine
o curbă de ecuaţie y = ϕ( x ) care se numeşte curbă integrală a ecuaţiei (1).
În unele cazuri, în locul soluţiilor y = ϕ( x ) se găsesc soluţii de forma
G ( x, y ) = 0 care definesc soluţiile y = ϕ( x ) ca funcţii de x . De obicei se spune şi
despre aceste relaţii că sunt soluţii, iar curbele pe care le definesc se numesc curbe
integrale.
Dacă funcţia F , ce intră în definiţia ecuaţiei diferenţiale (1), îndeplineşte
(
condiţii suficiente pentru a putea scoate din ecuaţia F x, y, y′, y′′,..., y (n ) = 0 pe )
(n )
y ca funcţie de celelalte variabile, adică
(
y (n ) = f x, y, y′, y′′,..., y (n −1) ) (2)
n +1
unde f : D ⊆ → este o funcţie de n + 1 variabile definită pe domeniu D
cu valori reale şi continuă în acest domeniu. Ecuaţia se numeşte tot ecuaţie

100
diferenţială de ordinul n , dar este de o formă particulară faţă de (1), fiindcă
conţine pe y (n ) explicitat în raport cu x, y, y′, y′′,..., y (n −1) .
Problema lui Cauchy, pentru ecuaţia diferenţială de ordinul n de forma (2)
constă în determinarea soluţiei ecuaţiei, care satisfac condiţiile iniţiale y ( x0 ) = y0 ,
y′( x0 ) = y0(1) , y′′( x0 ) = y0(2 ) , …, y (n −1) ( x0 ) = y0(n −1) , unde

( x , y , y( ) , y( ) ,..., y( ) ) ∈ D ⊆
0 0 0
1
0
2
0
n −1 n +1
este un punct constant.
Se poate demonstra că atunci când funcţia f satisface anumite condiţii,
( )
pentru orice punct x0 , y0 , y0(1) , y0(2 ) ,..., y0(n −1) ∈ D , există o unică soluţie a ecuaţiei
diferenţiale (2), care satisface condiţiile lui Cauchy (rezolva problema lui Cauchy)
în acel punct.
Definiţia 2. Prin soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale (2) se înţelege
o soluţie y = ϕ( x, c1 ,..., cn ) a ei, ce depinde şi de n constante c1 , c2 ,..., cn
considerate ca parametri reali şi cu ajutorul căreia se poate rezolva o
problemă a lui Cauchy pentru orice punct din domeniul D .

III.16. Ecuaţii diferenţiale care nu conţin variabile independente

Acest tip de ecuaţii care nu conţin variabila independentă şi sunt de ordinul
întâi, au următoarea formă generală
dy
= f (y)
y′ = f ( y ) sau (3)
dx
cu f continuă şi diferită de zero pe intervalul (a, b ) , unde a poate fi − ∞ , iar b
dx 1
poate fi + ∞ . În locul acestei ecuaţii se rezolvă ecuaţia echivalentă = ,
dy f ( y )
y
dy
pentru f ( y ) ≠ 0 a cărei soluţie generală este x = x0 + ∫ f (y) .
y0

În această relaţie, x − x0 este o funcţie continuă şi strict monotonă de y .

Deci există funcţia inversă y = ϕ( x − x0 ) care este soluţia generală a ecuaţiei
considerate.
Trebuie observat că ecuaţia y′ = f ( y ) are sens şi pentru f ( y ) = 0 . Funcţiile
y = y0 cu f ( y0 ) = 0 sunt evident, soluţii care nu se obţin prin metoda de mai sus.
Ele sunt numite soluţii singulare.

101
 III..17. Ecuaţii cu variabile separabile
Aceste ecuaţii sunt de forma
f (x )
y′ = . (4)
g(y)
Funcţia f o presupunem şi continuă pe un interval (a, b ) şi y definită,
continuă şi diferită de zero pe un interval c, d .
Ecuaţia (4) se mai poate scrie f ( x )dx − g ( y )dy = 0 . Dacă F (x ) este o
primitivă a funcţiei f ( x ) şi G ( y ) o primitivă a funcţiei g ( y ) , soluţia generală a
ecuaţiei (5), este dată sub forma implicită de relaţia F ( x ) − G ( y ) = C , unde C este
o constantă arbitrară.

III.18. Ecuaţii omogene

Sunt ecuaţii de forma
dy
= f ( x, y ) (5)
dx
unde f ( x, y ) este o funcţie omogenă de gradul zero, adică satisface condiţia
f (tx, ty ) = f (x, y ) oricare ar fi t , astfel încât (tc, ty ) să fie în domeniul de
definiţie al funcţiei f .
1 ⎛ y⎞ ⎛ y⎞
Punând t = se obţine f ( x, y ) = f ⎜1, ⎟ = ϕ⎜ ⎟ de unde rezultă că
x ⎝ x⎠ ⎝x⎠
ecuaţia diferenţială (5) este de forma
dy ⎛ y⎞
= ϕ⎜ ⎟ (6)
dx ⎝x⎠
y dy du
Prin schimbarea de funcţie u = sau y = ux , derivând se obţine =u+x
x dx dx
du
şi deci ecuaţia (6) se transformă în u + x = ϕ(u ) ecuaţia cu variabile
dx
separabile.
Presupunând funcţia ϕ continuă şi ϕ(u ) − u ≠ 0 , notând cu
du ⎛ y⎞
F (u ) = , soluţia generală a ecuaţiei (6) este F ⎜ ⎟ = ln x + ln c , obţinută
ϕ(u ) − u ⎝x⎠
prin integrarea membru cu membru. În membrul al doilea, constanta reală care
1
trebuie adăugată la ln x pentru a se obţine primitivele funcţiei s-a considerat
x
ln c , unde c > 0 .

102
 III.19. Ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene
Se vor considera ecuaţii de forma
dy ⎛ ax + by + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ , (7)
dx ⎝ a′x + b′y + c′ ⎠
unde a, b, c, a′, b′, c′ ∈ sunt constante.
a b
Dacă = 0 ecuaţia se reduce la o ecuaţie cu variabile separate. Într-adevăr,
a′ b′
a b 1
atunci = = , de unde rezultă a ′ = aα , b′ = bα , deci
a′ b′ α
a′x + b′y = α(ax + by ) şi făcând schimbarea de funcţie u = ax + by , de unde
du = adx + bdy , se obţine ecuaţia
1 ⎛ du − adx ⎞ ⎛ u+c ⎞
⎜ ⎟= f⎜ ⎟,
b ⎝ dx ⎠ ⎝ αu + c′ ⎠
1 du ⎛ u+c ⎞ a du
⋅ = f⎜ ⎟ + sau = ϕ(u ) .
b dx ⎝ αu + c ⎠ b dx
a b ⎧ax + by + c = 0
Dacă ≠ 0 , sistemul de ecuaţii ⎨ are o soluţie unică
a′ b′ ⎩a′x + b′y + c′ = 0
x0 , y0 . Făcând schimbarea de variabilă şi de funcţie x = x0 + t şi y = y0 + u , de
unde dx = dt şi dy = du , ecuaţia (7) devine
du ⎛ a( x0 + t ) + b( y0 + u ) + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ ,
dt ⎝ a′( x0 + t ) + b′( y0 + u ) + c′ ⎠
însă ax0 + by0 + c = 0 şi a′x0 + b′y0 + c′ = 0 , deci ea devine
du ⎛ at + bu ⎞
= f⎜ ⎟,
dt ⎝ a′t + b′u ⎠
adică o ecuaţie omogenă pentru că funcţia f este omogenă de gradul zero în
variabilele ei t şi u .

III.20. Ecuaţii liniare de ordinul întâi

Forma generală a acestor ecuaţii este
A( x ) y′ + B( x ) y + C ( x ) = 0 (8)
Presupunând că funcţiile A , B , C sunt definite şi continue pe un interval
(a, b ) şi că A(x ) ≠ 0 în orice punct al acestui interval, se împarte prin A(x ) şi
ecuaţia (8) devine
y′ + P ( x ) y = Q ( x ) , (9)

103
 B( x ) C (x )
unde P ( x ) = , iar Q (x ) = − .
A( x ) A( x )
Ecuaţia
y ′ + P( x ) y = 0 (10)
se numeşte ecuaţie liniară fără membrul al doilea, sau ecuaţia liniară omogenă.
Observaţie. Mai sus este vorba de omogenă în alt sens decât cel întâlnit la
paragraful 18.
Ecuaţia (10) este o ecuaţie cu variabile separate deci se poate rezolva
dy dy
= − P(x ) y sau = − P( x )dx . Integrând fiecare membru rezultă
dx y
1
ln y + ln c1 = − ∫ P( x )dx sau ln c1 y = − ∫ P( x )dx . Notând ± = c soluţia
c1
generală este
− P ( x )dx
y = ce ∫ . (11)
Pentru ecuaţia (9) se caută o soluţie de forma (11), unde c este considerat o
funcţie de x . Această metodă este cunoscută sub numele de metoda variaţiei
constantei.
Derivând în (11), se obţine
− P ( x )dx − P ( x )dx
y′ = −c( x )P( x )e ∫ + c′( x )e ∫
şi înlocuind în (10), rezultă
− P ( x )dx − P ( x )dx
− c( x )P( x )e ∫ + c′(x )c(x )e ∫ = Q(x ) ,
dc P ( x )dx ⎛ P ( x )dx ⎞
de unde = Q(x )e ∫ şi apoi c( x ) = ∫ ⎜ Q (x )e ∫ ⎟dx + c1 , iar soluţia
dx ⎝ ⎠
generală a ecuaţiei (9) este
P ( x )dx ⎛ ⎛ P ( x )dx ⎞ ⎞
y = e∫ ⎜ c1 + ∫ ⎜ Q( x )e ∫ ⎟dx ⎟ .
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
Se observă că soluţia generală a ecuaţiei neomogene este egală cu soluţia
generală a ecuaţiei omogene, la care se adaugă o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene. Această soluţie se obţine din relaţia generală pentru c1 = 0 .
Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene poate fi înlocuită cu oricare alta.
Într-adevăr, să presupunem cunoscută o soluţie particulară y1 a ecuaţiei (9).
Făcând schimbarea de funcţie y = y1 + z , ecuaţia neomogenă (9) devine
dy1 dz dy
+ + Py1 + Pz = Q , însă ţinând seama că + Py = Q , ne rămâne
dx dx dx
dz
+ Pz = 0 , deci z este soluţia generală a ecuaţiei omogene.
dx

104
 III.21. Unele aplicaţii în economie a ecuaţiilor diferenţiale
Funcţia cererii unui produs pe piaţă

Considerăm cazul când cantitatea x , dintr-un anumit produs X , depinde de

preţul curent al acestui produs şi de venitul consumatorilor. În realitate, pe lângă
aceşti doi factori fundamentali mai există factori cu influenţe mai reduse sau
indirecte ca de exemplu: preţurile celorlalte mărfuri pe care le cumpără
consumatorul, oferta produselor, factori social-economici şi demografici, sistemul
de vânzări cu plata în rate etc.
Această formulare a condiţiilor pieţei poate fi tradusă în simboluri
matematice. Fie p preţul pentru produsul X în unităţi date, V venitul mediu al
unui consumator, şi x cantitatea de produs X , cerută pe piaţă în unităţi date.
Atunci X este o funcţie univocă de p şi v , care poate fi scrisă în felul următor:
x = f ( p, v )
Variabilele independente p , v şi variabila independentă x le considerăm că
iau numai valori pozitive. Pentru un preţ constant p0 , sau un venit constant v0 ,
cererea x , poate fi considerată ca o funcţie f1 sau f 2 , depinzând numai de v , sau
numai de p , adică x = f ( p0 , v ) = f1 (v ) sau x = f ( p, v0 ) = f 2 ( p ) .
Funcţia cheltuielilor de producţie, pentru un anumit produs X , într-o primă
aproximaţie o putem considera ca depinzând numai de cantitatea x , realizată din
acest produs şi anume
c p = f (x )
Pentru această funcţie şi pentru altele care descriu fenomene economice, au
semnificaţie şi importanţă economică noţiunile de: valoare medie, valoare
marginală, viteză relativă de rotaţie şi viteza variaţiei relative a funcţiei în raport cu
variaţia relativă a variabilei, care se numeşte elasticitatea funcţiei.
f (x )
Fie f o asemenea funcţie de variabilă x . Valoarea medie este .
x
Valoarea marginală a funcţiei f în punctul x este f ( x ) , adică valoarea derivatei
funcţiei în punctul x . Viteza variaţiei relative a funcţiei în punctul x este
1 df x df
⋅ ( x ) , iar elasticitatea în punctul x este ⋅ ( x ) şi se notează
f ( x ) dx f ( x ) dx
Ef
(x ) sau Ex ( f (x )) , deci Ef (x ) = x ⋅ df (x ) .
Ex Ex f ( x ) dx

105
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici economico-financiare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005.
2. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici pentru economişti, vol.I, II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2001.
3. Duda, I., Analiză matematică, partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999.
4. Duda, I., Trandafir, R., Analiză matematică - culegere de probleme, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.
5. Duda, I., Muşat, I – Elemente de algebră pentru economişti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1999.

106
 MATEMATICI FINANCIARE ŞI ACTUARIALE

Prof. univ.dr. RODICA TRANDAFIR, Prof. univ.dr. I. DUDA,

Conf. univ.dr. AURORA BACIU, Lector univ.dr. Rodica IOAN,
Lector univ.drd. SILVIU BÂRZĂ

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică de înţelegere

şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în cadrul disciplinelor de
specialitate, ca: economie, informatică, statistică micro- şi macroeconomică,
analiză economico-financiară, teoria deciziei, econometrie, previziune economică,
eficienţă economică etc.

I. TEORIA PROBABILITĂŢILOR ŞI STATISTICĂ MATEMATICĂ

I.1. Algebre Boole. Corpuri de părţi
Algebre Boole
Definiţie. Se numeşte algebră Boole, o mulţime nevidă B , în care sunt definite
operaţiile U , I , C , şi faţă de care sunt verificate axiomele următoare:
1. A U B = B U A ; A I B = B I A ; (comutativitate)
2. A U (B U C ) = ( A U B ) U C ; A I (B I C ) = ( A I C ) I C ; (asociativitate)
3. ( A I B ) U A = A ; A I ( A U B ) = A ; (absorbţie)
4. A I (B U C ) = ( A I B ) U ( A I C ) ; A U (B I C ) = ( A U B ) I ( A U C ) ; (distributivitate)
5. (A I AC ) U B = B ; (A U AC ) I B = B ; (complementaritate)
oricare ar fi A, B, C ∈ B .
Avem următoarele consecinţe rezultate din definiţii.
Consecinţa 1. (transformarea prin dualitate). Dacă într-o afirmaţie adevărată
în care intervin operaţiile U , I , C , şi relaţiile ⊂ şi ⊃ , înlocuim peste tot pe U cu I ,
pe I cu U , pe ⊂ cu ⊃ şi ⊃ cu ⊂ , iar pe C îl lăsăm neschimbat, obţinem tot o
afirmaţie adevărată numită afirmaţie duală.
Se observă că sistemul de axiome 1-5 rămâne neschimbat dacă substituim mutual
operaţiile U , I , operatorul C păstrându-şi locul.
Consecinţa 2. (Legi de indempotenţă). Pentru orice A ∈ B avem:
AU A = A, AI A = A (1.1.)
Consecinţa 3. (Legi de monotonie). Oricare ar fi A, B, C ∈ B , din A ⊂ B rezultă:
AUC ⊂ BUC , AIC ⊂ BIC (1.2.)

107
 Consecinţa 4. Pentru orice ( Ai )1≤i≤n ∈ B elementele
n n

UA i = A 1 U..... U A n IA i = A 1 I ...... IA n
i =1 i =1

sunt unic determinate şi nu depind de ordinea elementelor.

Algebre Boole
Fie F o familie oarecare de elemente dintr-o algebră Boole.
Definiţie. Numim reuniune a elementelor A ∈F elementul B ∈ B dacă satisface
condiţiile:
1. A ⊂ B pentru orice A ∈F
2. Dacă A ⊂ D pentru orice A ∈F , atunci B ⊂ D .
Prin dualitate sunt conduşi la următoarea:
Definiţie. Numim intersecţie a elementelor A ∈F , elementul C ∈ B , dacă:
1. C ⊂ A pentru orice A ∈F ,
2. Dacă D ⊂ A pentru orice A ∈ F , atunci D ⊂ C .
Notăm: B = U A C = I A
A∈F A∈F

Dacă F = ( Ai )i∈I atunci se utilizează notaţia: B = U Ai C = I Ai

i∈I i∈I
Definiţie. Se numeşte σ -algebră Boole (algebră Boole σ -completă), o algebră
Bool, B , dacă pentru orice şir de elemente ( An )n∈N * ⊂ B există U An ∈ B .
n∈N *

Teorema 1.1. (Legi de distributivitate). Dacă B este o σ -algebră Boole şi

A ∈ B , ( An )n∈N * ⊂ B avem:
⎛ ⎞
A I ⎜ U An ⎟ = U ( A I An ) (1.3.)
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *
⎛ ⎞
A U ⎜ I An ⎟ = I ( A U An ) (1.4.)
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *

Corp de părţi
Fie Ω o mulţime oarecare formată din elemente ω şi P (Ω ) mulţimea tuturor
părţilor mulţimii Ω .
Definiţie. Se numeşte corp de părţi o familie nevidă Σ ⊂ P (Ω ) , cu proprietăţile:
(S1) A ∈ Σ implică A C ∈ Σ ;
(S2) A, B ∈ Σ implică A U B ∈ Σ .
Din definiţie rezultă următoarele proprietăţi:
(P1) Avem ∅ ∈ Σ , Ω ∈ Σ .
n
(P2) Dacă ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ , atunci I A ∈Σ .
i
i =1
(P3) Dacă A, B ∈ Σ , A − B ∈ Σ .

108
σ - corp de părţi
Definiţie. Se numeşte σ -corp de părţi (corp borelian) o familie nevidă
Σ ⊂ P (Ω ) care posedă proprietăţile:
(S1-1) A ∈ Σ implică A C ∈ Σ ;
(S1-2) ( An )n∈N * ⊂ Σ implică U An ∈ Σ .
n∈N *
Proprietăţile (P1) – (P3) rămân valabile şi pentru σ -corpuri. Avem adevărate şi
următoarele proprietăţi:
(P4) Dacă ( An )n∈N * ⊂ Σ atunci lim An , lim An ∈ Σ ,
n →∞ n →∞

(P5) Dacă ( An )n∈N * ⊂ Σ atunci lim An ∈ Σ , dacă există.

n→∞

I.2. Câmp de evenimente. Probabilitate

Câmp de evenimente
În teoria probabilităţilor experimentele studiate sunt experimente aleatoare şi
fiecare realizare a unui astfel de experiment se va numi probă. Rezultatul unei probe este
un eveniment.
Notând prin Ω mulţimea tuturor rezultatelor posibile ale unui experiment şi prin
P (Ω ) mulţimea tuturor părţilor lui Ω , evenimentele aleatoare sunt elemente ale lui
P (Ω ) .
În mulţimea Σ a evenimentelor asociate unui experiment se pot introduce trei
operaţii corespunzătoare operaţiilor logice „sau”, „şi”, „non”. Fie A, B ∈ Σ .
a) „ A sau B ” este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă se realizează cel
puţin unul dintre evenimentele A sau B . Acest eveniment se notează prin A U B şi se
va numi reuniunea evenimentelor A şi B ;
b) „ A şi B ” este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă se realizează
ambele evenimente A şi B , numit intersecţia acestor eveni-mente şi notate prin A I B ;
c) „non A ”, este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă nu se realizează
A . Acest eveniment îl vom numi contrar lui A şi se notează A C .
Dacă fiecărui eveniment îi ataşăm mulţimea de probe prin care se realizează, atunci
operaţiile dintre evenimente revin la operaţiile respective dintre mulţimile de probe
corespunzătoare, ceea ce justifică notaţiile a), b), c). Rezultatele operaţiilor cu evenimente
sunt tot evenimente ataşate experimentului respectiv.
Dacă A I B = ∅ , deci A şi B nu se pot realiza simultan, spunem că A şi B sunt
evenimente incompatibile.

109
 În mulţimea Σ a evenimentelor asociate unui anumit experiment, există două
evenimente cu o semnificaţie deosebită şi anume: evenimentele Ω = A U A C şi
∅ = A I A C . Primul constă în producerea evenimentului A sau în producerea
evenimentului A C ceea ce are loc evident, întotdeauna, prin urmare, acest eveniment nu
depinde evenimentul A , în sensul că Ω = A U A C = B U B C , B fiind eveniment din
mulţimea Σ . Este natural să numim evenimentul Ω, evenimentul sigur. Evenimentul ∅
constă în producerea evenimentului A şi în producerea evenimentului A C ceea ce nu
poate avea loc niciodată. Acest eveniment se va numi eveniment imposibil.
Fie evenimentele A, B ∈ Σ . Spunem că evenimentul A implică evenimentul B şi
scriem A ⊂ B , dacă atunci când se realizează A se realizează în mod necesar B .
Dacă avem simultan A ⊂ B şi B ⊂ A , atunci evenimentele A şi B sunt
echivalente şi notăm A=B (aceasta revine la egalitatea mulţimilor de probe care
corespund evenimentelor).
Implicaţia dintre evenimente este o relaţie de ordonare parţială în mulţimea
evenimentelor şi corespunde relaţiei de incluziune din algebrele Boole.
Definiţie. Un eveniment A ∈ Σ este compus dacă există două evenimente
B, C ∈ Σ , B ≠ A , C ≠ A astfel ca A = B U C . În caz contrar evenimentul este
elementar.
Atomii algebrei Boole a evenimentelor se numesc evenimente elementare ale
câmpului (notate ω ), evenimentul sigur e Ω iar evenimentul imposibil ∅ .
Dacă mulţimea Ω conţine un număr finit de evenimente elementare,
Ω = {ω1 , ω 2 ,..., ω n } atunci un eveniment este o parte a lui Ω şi deci va conţine şi el un
număr finit (r<n) de evenimente elementare. În acest caz mulţimea evenimentelor Σ este
chiar P (Ω ) , în general însă avem Σ ⊂ P (Ω ) şi Σ se bucură de proprietăţi analoge cu
ale lui P (Ω ) .
Analiza unui număr mare de experimente aleatoare a condus la concluzia
următoare:
Axiomă. Mulţimea evenimentelor asociate unui experiment constituie o algebră
Boole.
Definiţie. Algebra Boole a, evenimentelor asociate unui experiment se numeşte
câmpul de evenimente al experimentului respectiv.
Deci câmpul de evenimente va fi o mulţime Ω înzestrată cu un corp de
evenimente Σ , şi se va nota prin {Ω, Σ} .
Definiţie. Vom numi corp borelian de evenimente ( σ - câmp) o mulţime Ω
înzestrată cu un câmp borelian ( σ - câmp) de evenimente Σ şi se va nota, de asemenea,
prin {Ω, Σ} .
Vom da câteva proprietăţi ale evenimentelor elementare:
(E1) Fie A ∈ Σ un eveniment elementar şi B ∈ Σ un eveniment oarecare. Dacă
B ⊆ A , atunci B = ∅ sau B = A .
(E2) Condiţia necesară şi suficientă ca un eveniment A ∈ Σ , A ≠ ∅ să fie
elementar, este să nu existe un eveniment B ∈ Σ , B ≠ ∅ cu B ⊂ A .

110
(E3) Condiţia necesară şi suficientă ca un eveniment A ≠ ∅ să fie elementar este ca
pentru orice eveniment B să avem A I B = ∅ sau A I B = A .
(E4) Două evenimente elementare distincte sunt incompatibile.
(E5) Într-o algebră finită de evenimente pentru orice eveniment compus B ∈ Σ ,
există un eveniment elementar A, A ⊂ B .
(E6) Orice eveniment dintr-o algebră finită de evenimente se poate scrie sub
firmă unică, ca o reuniune de evenimente elementare.
(E7) Într-o algebră finită de evenimente, evenimentul sigur este reuniunea tuturor
evenimentelor elementare.
Probabilitate pe un câmp finit de evenimente
Să considerăm o urnă U care conţine n bile, dintre care m albe şi n–m negre (bile
diferă numai prin culoare). Se extrage la întâmplare o bilă. Avem n evenimente
elementare. Fie A evenimentul „bila extrasă să fie albă”. Acest eveniment se poate realiza
prin m probe, m ≤ n .
Definiţie. Se numeşte probabilitatea evenimentului A raportul dintre numărul
cazurilor favorabile realizării lui A şi numărul cazurilor egal posibile.
Deci:
m
P( A) = . (2.1.)
n
Aceasta este definiţia clasică a probabilităţii. Ea se poate folosi numai în
experimente cu evenimente elementare egal posibile.
Să considerăm acum o urnă care conţine n bile dintre care a1 bile de culoarea c1 ; a 2 bile
de culoarea c 2 ;...; a s bile de culoarea c s ; deci n = a1 + a 2 + ... + a n . Bilele diferă între ele
numai prin culoare. Se extrage o bilă din urnă. În acest caz extracţia unei bile este eveniment
elementar. Probabilitatea extragerii unei bile de culoare l va fi dată de definiţia clasică a
probabilităţii.
a
P= 1
n
deci eveniment favorabil este extracţia unei bile de culoare l.
Un eveniment oarecare al câmpului este apariţia uneia din bile având culoarea
al + al2 + ... + alr
cl1 , cl2 ,..., clr notat A, iar P( A) = 1
n
De aici rezultă că:
1. probabilitatea fiecărui eveniment este o funcţie de acest eveni-ment, având
valori pozitive;
2. probabilitatea evenimentului sigur Ω este 1;
a + a 2 + ... + a s
P(Ω ) = 1 = 1;
n
3. dacă A = A1 U A2 cu A1 I A2 = ∅ atunci P( A) = P( A1 ) + P( A2 ) ;
4. evenimentele elementare sunt egal probabile (au probabiltatea 1 ).
n

111
 Se observă că experimentul extracţiei dintr-o urnă poate fi interpretat cu ajutorul a
două câmpuri de evenimente; câmpul considerat mai sus pentru care eveniment
elementar este extracţia unei bile şi un alt câmp, (Ω, P(Ω )) pentru care eveniment
elementar este extracţia unei bile de culoare l, ( l = 1,2,..., s ). Funcţia P(A) care reprezintă
probabilitatea unui eveniment oarecare din Ω are proprietăţile 1, 2, 3 dar nu verifică, în
general, proprietatea 4 deoarece evenimentele elementare din Ω nu au probabilităţi
egale, decât pentru n1 = n2 = ... = n s .
Deci, în cazul unui câmp finit de evenimente {Ω, Σ} , o probabilitate pe acest câmp
o vom defini astfel:
Definiţie. Se numeşte probabilitate pe Σ , o aplicaţie P : Σ → R care satisface
următoarele axiome:
(1) P( A) ≥ 0 pentru orice A ∈ Σ ;
(2) P(Ω ) = 1 ;
(3) P( A1 U A2 ) = P( A1 ) + P( A2 ) pentru orice A1 , A2 ∈ Σ cu A1 I A2 = ∅ .
Proprietatea (3) se extinde prin recurenţă la orice număr finit de evenimente
incompatibile două câte două. Deci, dacă Ai I A j = ∅ , i ≠ j , i, j = 1,..., n , atunci:
⎛ n ⎞ n
P⎜⎜ U A i ⎟⎟ = ∑ P(A i ) .
⎝ i=1 ⎠ i=1
Definiţie. Numim câmp de probabilitate finit, un câmp finit de evenimente
{Ω, Σ} înzestrat cu o probabilitate P, notat {Ω, Σ, P}.
Din regula de adunare a probabilităţilor deducem că pentru a cunoaşte
probabilităţile tuturor evenimentelor A ∈ Σ este suficient să cunoaştem probabilităţile
evenimentelor elementare ωi ; 1 ≤ i ≤ r , care alcătuiesc mulţimea finită
Ω = {ω1 ,..., ω r },
deoarece dacă notăm P({ωi }) = pi , 1≤ i ≤ r şi dacă
{ } { }
A = ωi1 U ... U ωik atunci
P( A) = P ({ω }U ... U {ω }) = P ({ω }) + ... + P ({ω }) = p
i1 ik i1 ik i1 + ... + pik
Deci, un câmp finit de probabilitate este complet caracterizat de numerele
r
nenegative p1 , p 2 ,..., p r cu ∑p
i =1
i = 1.

Dacă p1 = ... = p r atunci P(A ) = k unde k reprezintă numărul de evenimente

r
elementare care intră în compunerea evenimentului A (evenimente elementare favorabile
evenimentului A). Se ajunge astfel la definiţia clasică a probabilităţii.
Din definiţia probabilităţii rezultă următoarele proprietăţi:
( )
(P1) Pentru orice A ∈ Σ , P A C = 1 − P ( A) .
(P2) Avem P(∅ ) = 0 .
(P3) Pentru orice A ∈ Σ avem 0 ≤ P( A) ≤ 1 .
(P4) Pentru orice A1 , A2 ∈ Σ cu A1 ⊂ A2 avem P( A1 ) ≤ P( A2 ) .
(P5) Pentru orice A1 , A2 ∈ Σ avem P( A2 − A1 ) = P( A2 ) − P( A1 I A2 ) .
112
(P6) Dacă A1 ⊂ A2 , A1 , A2 ∈ Σ atunci P( A2 − A1 ) = P( A2 ) − P( A1 ) .
(P7) Avem P( A1 U A2 ) = P( A1 ) + P( A2 ) − P( A1 I A2 ) , oricare ar fi A1 , A2 ∈ Σ .
(P8) P( A1 U A2 ) ≤ P( A1 ) + P( A2 ) , oricare ar fi A1 , A2 ∈ Σ .
(P9) Dacă ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ ,
⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞
P ⎜ U Ai ⎟ = ∑ P ( Ai ) − ∑ P ( Ai I Aj ) + ∑ P ( Ai I Aj I Ak ) + ... + ( −1) P ⎜ I Ai ⎟ .
n −1

⎝ i =1 ⎠ i =1 i< j i< j <k ⎝ i =1 ⎠

(P10) Fie evenimentele ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ cu P( A1 I ... I An −1 ) ≠ 0 atunci:
⎛ n ⎞
P⎜⎜ I Ak ⎟⎟ = P( A1 )P( A2 − A1 )P( A3 − ( A1 I A2 ))...P( An − ( A1 I ... I An −1 )) .
⎝ k =1 ⎠
σ –câmp de probabilitate
Definiţie. Fie {Ω, Σ} un σ –câmp de evenimente. Numim probabili-tate pe
câmpul {Ω, Σ} , o funcţie numerică pozitivă P, definită pe Σ dacă:
1. P(Ω ) = 1 ,
⎛ ⎞
2. P⎜⎜ U Ai ⎟⎟ = ∑ P( A1 ) pentru orice familie numărabilă de evenimente ( A i )i∈I ⊂ Σ ,
⎝ i∈I ⎠ i∈I
incompatibile două câte două.
Observăm că probabilitatea este o măsură pentru care µ(Ω ) = 1 .
Deci un σ–câmp de probabilitate, va fi un σ–câmp de evenimente {Ω, Σ} , înzestrat
cu o probabilitate; el se va nota cu {Ω, Σ, P}.
Proprietăţile probabilităţii amintite pentru un câmp finit de probabilitate se extind şi
la σ–câmpurile de probabilitate. În plus, dacă {Ω, Σ, P} este un σ–câmp de probabilitate
avem următoarele proprietăţi:
(P11) Pentru orice şir de evenimente ( An )n∈N * ⊂ Σ pentru care An +1 ⊆ An
⎛ ⎞
(descendent), avem: lim P( An ) = P⎜ I ⎟ şi pentru orice şir de evenimente
⎜ * ⎟
n →∞
⎝ n∈N ⎠
⎛ ⎞
( An )n∈N * ⊂ Σpentru care An +1 ⊃⊇ An (ascendent), avem: lim P( An ) = P⎜ U An ⎟ .
⎜ * ⎟
n →∞
⎝ n∈N ⎠

⎝ n →∞ ⎠ n →∞ n →∞ n →∞
( )
(P12) P⎛⎜ lim An ⎞⎟ ≤ lim P( An ) ≤ lim P( An ) ≤ P lim An pentru orice şir ( An )n∈N * ⊂ Σ .

(P13) Dacă şirul ( An )n∈N * ⊂ Σ este 0–convergent ( lim An = lim An ) atunci

( )
n →∞ n →∞

P lim An = lim P( An ) (proprietatea de continuitate secvenţială a probabilităţii).

n →∞ n →∞

⎛ ⎞
(P14) P⎜ U An ⎟ ≤ ∑ P( An ) pentru orice şir ( An )n∈N * ⊂ Σ .
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *

113
Evenimente independente. Probabilitate condiţionată
Definiţie. Evenimentele A, B ale câmpului de probabilitate {Ω, Σ, P} sunt
P–independente dacă:
P( A I B ) = P( A) P( B) (2.2)
Se poate arăta cu uşurinţă că dacă evenimentele A, B ∈ Σ sunt P–independente
atunci perechile de evenimente A, B C ; A C , B şi A C , B C sunt P–independente.
Definiţie. Evenimentele ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ sunt P–independente m câte m dacă pentru
h ≤ m şi 1 ≤ i1 < i 2 < ... < ih ≤ n avem:
( ) ( )( ) ( )
P Ai1 I ... I Aih = P Ai1 P Ai2 ...P Aih (2.3.)
Dacă m = n evenimentele sunt P–independente în totalitatea lor.
Definiţie. Spunem că evenimentele ( An )n∈N * ⊂ Σ sunt P–indepedente dacă orice
număr finit de evenimente din acest şir sunt P-independente.
Definiţie. Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate şi A, B ∈ Σ cu P ( B ) ≠ 0 .
Numim probabilitate a evenimentului A condiţionată de evenimentul B, raportul
P( A I B)
= P(A B ) (2.4.)
P( B)
Notăm şi P( A B ) = PB ( A) .
Tripletul (Ω, Σ, PB ) este un σ–câmp de probabilitate dacă {Ω, Σ, P} este un σ–
câmp de probabilitate. (Se verifică cu uşurinţă axiomele din definiţia probabilităţii).
Definiţie. Numim sistem complet de evenimente o familie cel mult numărabilă de
evenimente ( Ai )i∈I cu Ai I A j = ∅ pentru orice i ≠ j , i, j ∈ I şi U Ai = Ω .
i∈I
Formula probabilităţii totale. Fie ( Ai )i∈I ⊂ Σ un sistem complet de evenimente
cu P( Ai ) ≠ 0 , i ∈ I . Pentru A ∈ Σ , avem:
P ( A) = ∑ P( Ai )P( A Ai ) (2.5.)
i∈I
Formula lui Bayes (sau teorema ipotezelor). Fie un sistem complet de
evenimente ( Ai )i∈I ⊂ Σ . Probabilităţile acestor evenimente (ipoteze) sunt date
înainte de efectuarea unui experiment. Experimentul efectuat realizează un alt
eveniment A. Să arătăm cum realizarea evenimentului A schimbă probabilităţile
ipotezelor. Trebuie să determinăm deci probabilităţile P( Ai A) pentru fiecare
ipoteză Ai , i ∈ I . Avem:
P( Ai )P (A Ai )
P( Ai A) =
∑ P( A )P(A A )
i∈I
i i
(2.6.)

114
 Inegalitatea lui Boole. Fie {Ω, Σ, Ρ} un câmp de probabilitate şi (A i ) i∈I ⊂ Σ o
mulţime cel mult numărabilă de evenimente. Dacă I A i ∈ Σ atunci:
i∈I

⎛ ⎞
P⎜⎜ I Ai ⎟⎟ ≥ 1 − ∑ P AiC ( ) (2.7.)
⎝ i∈I ⎠ i∈I

I.3. Variabile aleatoare. Caracteristici numerice. Funcţie de repartiţie

Una dintre noţiunile fundamentale ale teoriei probabilităţilor este aceea de
variabilă aleatoare.
Evenimentele unui câmp de probabilitate nu sunt, principial, mărimi în înţelesul atribuit
acestora în ştiinţele naturale sau tehnică; ele se descriu însă cu ajutorul unor mărimi având
valori reale şi care, în general, sunt rezultatul unor măsurători. Principalul merit al actualei
sistematizări a calcului probabilităţilor constă în definirea variabilelor aleatoare, deci a
mărimilor pe care ni le prezintă experimentul direct, sau teoriile destinate să-l interpreteze.
Dacă înţelegem prin variabilă aleatoare o funcţie reală definită pe mulţimea
evenimentelor elementare asociate experimentului considerat vom putea ilustra prin
exemple tipice pentru teoria probabilităţilor cum se trece de la un eveniment la o variabilă
aleatoare şi anume:
În practică este de multe ori mai comod ca în locul evenimentelor să utilizăm
variabilele aleatoare indicatoare care le sunt asociate.
Variabile aleatoare discrete
Fie {Ω, Σ, Ρ} un σ–câmp de probabilitate şi (A i )i∈I ⊂ Σ un sistem complet (finit
sau numărabil) de evenimente. Sistemul numeric pi = P( Ai ) , i ∈ I , se numeşte
distribuţia σ–câmpului de probabilitate.
Definiţie. Numim variabilă aleatoare discretă o funcţie ξ definită pe mulţimea
evenimentelor elementare ω ∈ Ω cu valori reale dacă:
1. ξ ia valorile xi , i ∈ I ;
2. {ω ξ(ω) = x }∈ Σ , i ∈ I .
i

O variabilă aleatoare discretă pentru care I este finită se numeşte variabilă

aleatoare simplă.
Schematic variabila aleatoare ξ se notează prin:
⎛x ⎞
ξ : ⎜⎜ i ⎟⎟ , ∑p 1 = 1. (3.1.)
⎝ pi ⎠ i∈I i∈I

Tabloul (3.1) se numeşte distribuţia sau repartiţia variabilei aleatoare ξ .

Numărul produselor defecte dintr-un lot examinat, numărul de defecţiuni care
apar într-o anumită perioadă de funcţionare a unui dispozitiv, indicatorul unui
eveniment A sunt variabile aleatoare discrete.

115
 Faptul că ∑p
i∈I
i = 1 ne sugerează ideea că această sumă se repartizează într-un

anumit mod între aceste valori xi deci din punct de vedere probabilistic o variabilă
aleatoare este complet determinată dacă se dă o astfel de repartiţie. Vom stabili o astfel de
lege de repartiţie.
Una din formele cele mai simple în care putem reprezenta o astfel de lege
este forma schematică (3.1) sau sub forma unui tabel.
xi x1 x2 ... xI ... xn
pi p1 p2 ... pI ... pn
iar o altă formă este cea grafică luând pe axa absciselor valorile xi iar pe axa ordonatelor
probabilităţile corespunzătoare. Putem obţine unind aceste puncte poligonul de repartiţie

sau diagrama în batoane

Momentele unei variabile aleatoare discrete

Momentele unei variabile aleatoare discrete sunt valorile tipice cele mai frecvent
utilizate în aplicaţii.
Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoare discretă care ia valorile xi cu
probabilităţile pi , i ∈ I . Dacă seria ∑ x i p i este absolut convergentă, expresia:
i∈I

M (ξ ) = ∑ xi pi (3.2.)
i∈I
se numeşte valoare medie a variabilei aleatoare discrete ξ .
Dacă ξ este o variabilă aleatoare simplă care ia valorile x1,…,xn cu probabilităţile
p1,…,pn atunci valoarea medie va fi:

116
 n
M (ξ ) = ∑ xi pi (3.2'.)
i =1
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale valorilor medii:
(P1) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare discrete definite prin (3.2.) şi
dacă M(ξ) şi M(η) există, atunci există valoarea medie M (ξ + η) M(ξ+η) şi
avem:
M (ξ + η) = M (ξ ) + M (η) (3.3.)
Prin recurenţă, se obţine:
(P2) Fie ξ k , ( k = 1,..., n ) n variabile aleatoare discrete. Dacă M (ξ k ) ( k = 1,..., n )

există, atunci M⎛⎜ ∑ ξ k ⎞⎟ există şi

n

⎝ k =1 ⎠
⎛ n ⎞ n
M ⎜ ∑ ξ k ⎟ = ∑ M (ξ k ) (3.4.)
⎝ k =1 ⎠ k =1
(P3) Fie ξ o variabilă aleatoare discretă şi c o constantă. Dacă M (ξ ) există, atunci
M (cξ ) există şi avem
M (cξ ) = cM (ξ ) (3.5.)
(P4) Fie ξ k , ( k = 1,..., n ) n variabile discrete şi c k , ( k = 1,..., n ), n constante.

Dacă M(ξ k ) , ( k = 1,..., n ) există, atunci M⎛⎜ ∑ c k ξ k ⎞⎟ există şi

n

⎝ k =1 ⎠
⎛ n
⎞ n
M ⎜ ∑ c k ξ k ⎟ = ∑ c k M (ξ k ) (3.6.)
⎝ i =1 ⎠ i =1
(P5) Valoarea medie a variabilei aleatoare ξ − M (ξ ) = η este nulă. ( η se
numeşte abaterea variabilei aleatoare ξ ).
(P6) Inegalitatea lui Schwarz. Fie ξ şi η două variabile aleatoare discrete
pentru care există M (ξ 2 ) şi M (η 2 ) . Avem:
( ) ( )
M (ξη) ≤ M ξ 2 M η 2 (3.7.)
(P7) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare discrete independente şi dacă
M (ξ ) şi M (η) există, atunci M (ξη) există şi
M (ξη) = M (ξ )M (η) (3.8.)
Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoarea discretă şi r un număr natural. Dacă
există valoarea medie a variabilei aleatoare ξ r , atunci această valoare medie se
numeşte moment de ordin r al variabilei aleatoare ξ şi se notează:
α r (ξ ) = M (ξ r ) = ∑ x kr p k (3.9.)
k
r
Valoarea medie a variabilei aleatoare ξ se numeşte moment absolut de
ordin r al variabilei aleatoare ξ şi se notează:

117
 ( )= ∑ x
β r (ξ ) = M ξ
r

k
k
r
pk (3.10.)
Definiţie. Dată o variabilă aleatoare discretă ξ , momentul de ordinul r al
variabilei aleatoare abatere a lui ξ se numeşte moment centrat de ordinul r a lui
ξ şi se notează
µ r (ξ ) = α r (ξ − M (ξ )) (3.11.)
Momentul centrat de ordinul doi a variabilei aleatoare discrete ξ se
numeşte dispersie sau varianţă şi se notează prin D 2 (ξ) sau σ 2 , deci:
D 2 (ξ) = σ 2 = µ 2 (ξ) (3.12.)
Numărul D(ξ ) = σ = µ 2 (ξ ) se numeşte abatere medie pătratică a lui ξ .
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale dispersiei şi ale abaterii medii pătratice:
(D1) Are loc egalitatea:
D 2 (ξ ) = M (ξ 2 ) − [M (ξ )]
2
(3.13.)
(D2) Dacă η = aξ + b cu a şi b constante, atunci D(η) = a D(ξ ) .
(D3) Fie (ξ k )1≤k ≤n , n variabile aleatoare discrete două câte două independente şi
c1 ,..., c n , n constante. Avem:
⎛ n ⎞ n
D 2 ⎜ ∑ c k ξ k ⎟ = ∑ c k2 D 2 (ξ k ) (3.14.)
⎝ k =1 ⎠ k =1
(D4) Inegalitatea lui Cebîşev. Fie ξ o variabilă aleatoare. Are loc inegalitatea:
D 2 (ξ )
({
P ω ξ(ω) − M (ξ ) ≥ ε < }) ε2
(3.15.)

pentru orice ε > 0 .

Variabile aleatoare de tip continuu
Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate.
Definiţie. Se numeşte variabilă aleatoare o funcţie ξ : Ω → (definită pe
mulţimea evenimentelor elementare cu valori reale), astfel încât toate mulţimile de
forma Ax = {ω ξ(ω) < x} aparţin lui Σ pentru orice x ∈ .
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale variabilelor aleatoare:
1
(P1) Fie ξ o variabilă aleatoare şi c o constantă; atunci ξ + c ; cξ ; ξ ; ξ 2 ; cu
ξ
ξ ≠ 0 sunt variabile aleatoare.
(P2) Fie ξ şi η două variabile aleatoare; atunci {ω ξ(ω) > η(ω)}∈ Σ ,
{ω ξ(ω) ≥ η(ω)}∈ Σ , {ω ξ(ω) = η(ω)}∈ Σ .
ξ
(P3) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare atunci ξ − η , ξ + η , ξη , dacă:
η
η ≠ 0 , sup{ξ, η} , inf {ξ, η} sunt de asemenea variabile aleatoare.

118
 Teorema 3.1. Dacă ξ este o variabilă aleatoare nenegativă, există un
şir crescător (ξ n )n∈N * de variabile aleatoare simple, nenegative, care converge
către ξ .
Teorema 3.2. Dacă (ξ n )n∈N * este un şir de variabile aleatoare atunci
sup {ξ n } , inf*{ξ n } , lim ξ n , lim ξ n sunt de asemenea variabile aleatoare.
n∈N n →∞ n →∞
n∈N *

Definiţie. Vom spune că variabilele aleatoare ξ1 ,..., ξ n sunt independente

dacă pentru toate sistemele reale x1 ,..., x n avem:
P (ξ1 < x1 ,..., ξ n < x n ) = P (ξ1 < x1 ) ⋅ ... ⋅ P (ξ n < x n ) .
Funcţie de repartiţie
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie a variabilei aleatoare ξ , funcţia:
F ( x) = P({ω ξ(ω) < x}) (3.16.)
definită pentru orice x ∈ R .
Din această definiţie rezultă că orice variabilă aleatoare poate fi dată prin
intermediul funcţiei sale de repartiţie.
Dacă ξ este o variabilă aleatoare discretă cu p n = P(ξ = x n ) , n ∈ I atunci
din (3.16.) rezultă:
F ( x) = ∑ p n (3.17.)
x < xn

şi se numeşte funcţie de repartiţie de tip discret. Rezultă că în acest caz F este o

funcţie în scară, adică ia valori constante pe intervalele determinate de punctele xi
( i ∈ I ).
Teorema 3.3. Funcţia de repartiţie a unei variabile aleatoare are
următoarele proprietăţi:
1. F (x1 ) ≤ F ( x2 ) dacă x1 < x2 ; x1 , x2 ∈ .
2. F ( x − 0) = F ( x) pentru orice x ∈ .
3. lim F ( x) = 0 .
n → −∞

4. lim F ( x) = 1 .
x → +∞

Teorema 3.4. Orice funcţie F (x) monotonă, nedescrescătoare, continuă la

stânga şi cu F (− ∞ ) = 0 , F (+ ∞ ) = 1 este funcţia de repartiţie a unei variabile
aleatoare definită pe un câmp de probabilitate convenabil ales.
Teorema 3.5. Fie ξ o variabilă aleatoare a cărei funcţie de repartiţie este
F (x) . Fie a şi b două numere reale cu a < b . Au loc egalităţile:
1. P(a ≤ ξ < b ) = F(b) − F(a )
2. P(a < ξ < b ) = F(b) − F(a ) − P(ξ = a )
3. P(a < ξ ≤ b ) = F(b) − F(a ) − P(ξ = a ) + P(ξ = b)
4. P(a ≤ ξ ≤ b ) = F(b) − F(a ) + P(ξ = b).
119
 Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoare a cărei funcţie de repartiţie este F (x) .
Dacă există o funcţie reală ƒ definită şi integrabilă pe R aşa încât:
x
F ( x) = ∫ f (u )du (3.18.)
−∞

atunci F (x) se numeşte funcţie de repartiţie absolut continuă, iar ξ se numeşte

variabilă aleatoare absolut continuă. Funcţia ƒ(x) se numeşte densitate de
probabilitate (repartiţie), iar expresia ƒ(x)dx se numeşte lege de probabilitate
elementară.
Densitatea de probabilitate are următoarele proprietăţi:
1. f ( x) ≥ 0 pentru orice x ∈ .
+∞
2. ∫
−∞
ƒ(u)du = 1.
3. Pentru orice a < b reali are loc relaţia:
P(a ≤ ξ < b) = P(a ≤ ξ < b ) = ∫ ƒ(x)dx
b

Momentele unei variabile de tip continuu

Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate şi ξ o variabilă aleatoare a cărei
funcţie de repartiţie este F (x) . Fie f (x) densitatea de repartiţie a variabilei
aleatoare ξ .
Definiţie. Se numeşte valoare medie a variabilei aleatoare ξ expresia:
∞ ∞
M (ξ ) = ∫ xdF ( x) = ∫ xf ( x)dx (3.19.)
−∞ −∞

Definiţie. Se numeşte moment de ordinul r, r ∈ , al variabilei aleatoare

continue ξ , expresia:
∞ ∞
M r (ξ ) = α r (ξ ) = ∫ x r dF ( x) = ∫ x r f ( x)dx (3.20.)
−∞ −∞
iar expresia:
M r ( ξ ) = β r (ξ ) = ∫
∞ ∞
x dF ( x) = ∫
r r
x f ( x)dx (3.21.)
−∞ −∞

se numeşte moment absolut de ordin r al variabilei aleatoare ξ .

În acelaşi mod în care s-au definit momentul centrat de ordinul r, dispersia,
abaterea medie pătratică în cazul variabilelor aleatoare discrete, se definesc şi
pentru variabile aleatoare de tip continuu. Proprietăţile valorii medii şi ale
dispersiei date pentru variabile aleatoare de tip discret se menţin pentru variabile
aleatoare de tip continuu. În aplicaţii se întâlnesc şi următoarele caracteristici:
Asimetria şi excesul. Se numesc asimetrie, As, şi exces, E, numerele:
µ (ξ ) ; µ (ξ )
As = 3 E = 42 (3.22.)
µ 2 (ξ )
3 µ 2 (ξ )
dacă momentele respective există.

120
 Definiţie. Se numeşte moment centrat în a de ordinul r al variabilei
aleatoare ξ , momentul de ordinul r al variabilei aleatoare ξ − a , iar momentele
r
ξ − a se numesc momente absolute centrate în a de ordinul r.
Din definiţie rezultă următoarele proprietăţi:
(P1) Dacă ξ e o variabilă aleatoare cu M (ξ) = m şi D(ξ) = σ , are loc
inegalitatea:
Mε − m ≥ σ 2 (3.23.)

(P2) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare independente care au aceeaşi

funcţie de repartiţie F şi λ este un număr real oarecare, au loc inegalităţile:
1
P(ξ − M ε ≥ ε ) ≤ P(ξ − η ≥ ε ) (3.24.)
2
ε⎞
P ( ξ − M ε ≥ ε ) ≤ P ( ξ − η ≥ ε ) ≤ 2 P⎜ ξ − η ≥ ⎟
1 ⎛
(3.25.)
2 ⎝ 2⎠
pentru orice ε > 0 , cu M ε mediana variabilei aleatoare ξ .
Din definiţia medianei rezultă că în cazul unei variabile aleatoare ξ de tip
continuu, mediana este unic determinată de egalitatea:
x ∞ 1
∫−∞ ƒ(x)dx = ∫x ƒ(x)dx = 2 .
Din punct de vedere geometric, mediana este abscisa punctului prin care trece
paralela la axa Oy, care împarte în două părţi egale aria limitată de curba de ecuaţie
y = f (x) şi axa Ox.
Inegalitatea lui Markov. Fie ξ o variabilă aleatoare pozitivă a cărei valoare
medie este finită. Pentru orice λ > 1 avem:
1
P(ξ ≥ λM (ξ )) ≤ . (3.26.)
λ

I.4. Repartiţii probabilistice clasice

Repartiţii de tip discret
În multe aplicaţii practice ale teoriei probabilităţilor întâlnim cazuri în care un
experiment sau mai multe experimente analoage se repetă de un număr de ori, fiecare
din ele ducând la realizarea sau la nerealizarea unui anumit eveniment. Ceea ce
interesează este numărul de realizări ale evenimentului într-o serie de experimente.
Experimentele pot fi efectuate în aceleaşi condiţii sau în condiţii diferite.

121
 Teorema particulară a experimentelor repetate. Se fac n
experimente independente, în fiecare din ele un eveniment A se poate realiza
cu probabilitatea p şi nu se realizează cu probabilitatea q=1-p. Să se
determine probabilitatea ca în cele n experimente evenimentul A să se
realizeze exact de m ori.Avem:
Pm,n = C nm p m q n −m (4.1.)
Probabilităţile Pm,n au forma termenilor din dezvoltarea binomului ( p + q )n .
Din această cauză câmpul de evenimente din această schemă probabilizat după
regula (4.1.) se numeşte câmp binominal (este clar că evenimentele elementare ale
câmpului asociat experimentului pot fi considerate ca elemente ale produsului
cartezian Ω n = Ω × ... × Ω ).
Această schemă probabilistică a fost cercetată în mod deosebit de J.
Bernoulli, de aceea se mai numeşte şi schema lui Bernoulli.
Teorema generală a experimentelor repetate. Presupunem că se fac n
experimente independente, în fiecare din ele un eveniment A se poate realiza cu
probabilitatea pi , i − 1,2,..., n şi nu se realizează cu probabilitatea q i = 1 − p i . Să
se determine probabilitatea ca în cele n experimente evenimentul A să se producă
exact de m ori. Cu notaţiile făcute la schema binominală avem (4.1.), de unde:
Pm ,n = p1 ... p m q m +1 ...q n + p1 ... p m −1 q m p m +1 q m + 2 ...q n + q1 ...q n − m p n − m +1 ... p n
Avem:
n

∏(p z + q ) = ∑ P
i =1
i i m,n zm (4.2.)
n
cu ∑P
m =0
m, n = 1.

Repartiţia Poisson de parametru λ.

Să presupunem că în repartiţia binominală (4.2.) luăm np = λ (const.). Să
determinăm în acest caz valorile probabilităţilor pentru n → ∞ .
Avem:
λk −λ
pk = e (4.3.)
k!
şi
∞ ∞
λk
∑k =0
p k = e −λ ∑
k = 0 k!
= e −λ ⋅ e λ = 1 ,

deci probabilităţile definite prin (4.3.) sunt termenii unei repartiţii:

122
 Definiţie. Repartiţia determinată prin probabilităţile (4.3.) se numeşte
repartiţie Poisson de parametru λ, iar variabila aleatoare
⎛0 1 2 K k K⎞
ξ : ⎜ −λ λ −λ λ 2 −λ λ k −λ ⎟
⎜e e e K e K⎟
⎝ 1! 2! k! ⎠
se numeşte variabilă aleatoare Poisson.
Repartiţia Poisson este denumită legea evenimentelor rare, datorită proprietăţii sale
de a aproxima o repartiţie binomială când numărul experimentelor n este foarte mare iar
probabilitatea de apariţie a evenimentului considerat este foarte mică.
Schema polinomială.
O urnă conţine bile de culorile c1 ,...c s în proporţii cunoscute; deci
cunoaştem probabilitatea pi de apariţie într-o extracţie, a unei bile de culoarea
ci , i = 1,..., s . Se fac n extracţii a câte o bilă, cu condiţia ca la fiecare extracţie
urna să aibă aceeaşi compoziţie. Fie Aα evenimentul ca în extracţiile efectuate să
apară α i bile de culoarea ci , ( i = 1,..., s ), deci α = (α 1 ,..., α s ) . Probabilitatea
acestui eveniment este:

n!
P( Aα ) =
α α
p1 1 p 2 2 ... p sα s . (4.4.)
α 1!α 2 !...α s !
Această probabilitate se mai notează cu P (n; α 1 ,..., α s ) .
Schema bilei nerevenite.
Se consideră o urnă cu următoarea structură: a1 bile de culoarea c1 ; a2
bile de culoarea c 2 ;...; a s bile de culoarea c s . Se fac n extracţii fără a repune bila
extrasă înapoi în urnă (experienţa este echivalentă cu extragerea a n bile deodată).
Fie Aα evenimentul aleator „apariţia a exact α k , ( k = 1,..., s ) bile de culoarea c k
s
în grupul celor n bile extrase unde α = (α 1 ,..., α s ) , 0 ≤ α k ≤ a k , ∑α k = n.
k =1
Avem:
α α
C a11 C a22 ...C aαss
P( Aα ) = P(n; α1 ,..., α s ) = (4.5.)
C an1 +...+ as
Experimentul descris împreună cu câmpul de evenimente asociat, probabilizat
după regula dată, se numeşte schemă hipergeometrică sau schema bilei nerevenite.

123
Repartiţii de tip continuu
În cele ce urmează ne vom referi la repartiţiile unidimensionale de tip
continuu.
Fie {Ω, Σ, Ρ} un σ–câmp de probabilitate, L mulţimea variabi-lelor aleatoare
definite pe Ω şi F mulţimea funcţiilor de repartiţie. Vom presupune că pentru
orice F ∈F există variabila aleatoare ξ ∈ L a cărei funcţie de repartiţie este F.
Repartiţia de densitate uniformă.
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie uniformă pe [a, b] , funcţia de
repartiţie a cărei densitate de probabilitate este:
⎧ 1
⎪ dacã x ∈ [a, b]
f ( x) = ⎨ b − a (4.6.)
⎪⎩ 0 dacã x ∉ [a, b]
Definiţie. Variabila aleatoare ξ se numeşte uniformă pe [a, b] dacă are
repartiţie uniformă pe [a, b] .
Legea normală.
Legea de repartiţie normală este o lege limită întâlnită frecvent în aplicaţii
practice.
Se poate arăta că suma unui număr suficient de mare de variabile aleatoare
independente urmând o lege oarecare, pentru suficient de puţine restricţii, tinde
către o lege normală.
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie normală notată prin Φ (•; m, σ 2 )
funcţia de repartiţie definită prin densitatea de probabilitate:
( x − m )2
( )= 1 −
2σ2
f x, m, σ 2
e (4.7.)
σ 2π
m şi σ2 fiind constante, numite parametrii repartiţiei.
( )
Graficul densităţii f x, m, σ 2 este cel din fig.4.1.

Fig. 4.1.
Funcţia de repartiţie este:
x (u − m )2
Φ (x; m, σ )= ∫ f (x, m, σ )dx =
x 1 −

∫ 2σ2
du . (4.8.)
2 2
e
−∞
σ 2π − ∞

124
 x t2
Vom nota Φ (x ) = 1 −
∫ e dt .
∗ 2

2π −∞
Variabila aleatoare ξ se numeşte normală N (m, σ 2 ) dacă are funcţia de
repartiţie Φ (•; m, σ 2 ) . Pentru ξ vom calcula caracteristicile numerice esenţiale:
valoarea medie, dispersia şi momentele centrate:
+∞ +∞ ( x − m )2

∫ xf (x; m, σ )dx = σ
1 −
M(ξ ) = 2
∫ xe 2σ 2
dx
−∞ 2π −∞

Rezultă: M(ξ) = m, de unde: D2(ξ)=σ2

Centrul de dispersie m este centrul de simetrie al repartiţiei. Dacă m îşi
schimbă valoarea, curba de densitate se deplasează de-a lungul axei Ox fără a-şi
schimba forma. Deci m caracterizează poziţia repartiţiei pe axa Ox. Parametrul σ
caracterizează forma curbei de densitate. Ordonata maximă a curbei este invers
proporţională cu σ .
Repartiţia χ 2
Fie ξ1 , ξ 2 ,..., ξ v , ν variabile aleatoare normale, normate, independente
( ξ i ∈ N (0,1) ). Suma pătratelor acestor variabile aleatoare este o variabilă
aleatoare notată: χ 2 = ξ 12 + ξ 22 + K + ξν2 . Această variabilă aleatoare are
densitatea de repartiţie
x2
f ( x) =
1
x v−2
e
−
2 , x ∈ [0, ∞ )
v
⎛v⎞ (4.9.)
2 Γ⎜ ⎟
2

⎝2⎠
∞
(Reamintim că Γ (n ) = ∫ x n −1e − x dx este funcţia gama a lui Euler, cu n un
0
parametru pozitiv).
Curba densităţii de repartiţie nu este simetrică (figura 4.2) dar ea tinde să
devină simetrică dacă numărul gradelor de libertate ν creşte (peste 30).

Figura 4.2.

125
 Repartiţia Student
Fie ξ1 , ξ 2 ,..., ξ n variabile aleatoare normale N (0, σ) , independente. Variabila
ξ
t=
1 n (4.10.)
∑
n i =1
ξi

unde ξ este o variabilă aleatoare N (0, σ) , independentă de şirul (ξ i )1≤i ≤ n , este o

variabilă aleatoare continuă cu densitatea de repartiţie.
⎛ s +1⎞
Γ⎜ ⎟ s +1
2 − 2
1 ⎝ 2 ⎛
⎠ ⎜1 + ⎟x ⎞ , x ∈ (− ∞,+∞)
f ( x) = (4.11.)
sπ ⎛ s ⎞ ⎜⎝ s ⎟⎠
Γ⎜ ⎟
⎝2⎠
numită densitatea repartiţiei Student, (după pseudonimului matematicianului W.
Gosset), cu s = n − 1 grade de libertate.
Curba teoretică a acestei densităţi este cea din figura 4.3.

Figura 4.3.
Ea este asemănătoare cu curba densităţii normale, dar diferită. Dacă s → ∞
repartiţia variabilei Student tinde spre funcţia Laplace Φ(n ) .

I.5. Sisteme de variabile aleatoare.

Şiruri de variabile aleatoare. Convergenţă
Definiţie. Sistemul (ξ1 , ξ 2 ) se numeşte variabilă aleatoare bidimensională
sau vector aleator cu 2 dimensiuni.
Sisteme de două variabile aleatoare
Fie ζ = (ξ, η) o variabilă aleatoare cu două dimensiuni.
Definiţie. Funcţia F ( x, y ) = P({ω ξ(ω) < x, η(ω) < y}) cu (x, y ) ∈ R 2 , se numeşte
funcţie de repartiţie a variabilei aleatoare ζ .

126
 Interpretând sistemul (ξ, η) ca un punct aleator, funcţia de repartiţie F ( x, y )
nu este altceva decât probabilitatea ca punctul aleator (ξ, η) să se găsească în
pătratul infinit cu vârful în punctul ( x, y ) din figura 5.1. Notând cu Fξ (x) şi Fη ( y )
funcţiile de repartiţie ale variabilelor aleatoare ξ şi η , în aceeaşi interpretare
Fξ (x) reprezintă posibilitatea ca punctul aleator să se afle în semiplanul limitat de
dreapta paralelă cu Oy ce trece prin punctul de abscisă x, la dreapta dreptei, iar
Fη ( y ) reprezintă probabilitatea ca punctul aleator să se găsească în semiplanul
situat sub dreapta paralelă cu Ox, ce trece prin punctul de ordonată y.

Figura 5.1.
Vom da câteva proprietăţi analoage celor date pentru funcţiile de repartiţie
unidimensionale:
(P1) F este nedescrescătoare în raport cu fiecare argument;
(P2) F este continuă la stânga în raport cu fiecare argument;
(P3) F ( x,−∞) = F (−∞, y ) = F (−∞,−∞) = 0 ;
(P4) F ( x,+∞) = Fξ ( x) ; F (+∞, y ) = Fη ( y ) ;
(P5) F (+∞. + ∞) = 1
În continuare vom nota simbolic (ξ, η) ⊂ D evenimentul „punctul aleator
(ξ, η) se găseşte în domeniul D”. Probabilitatea acestui eveniment se exprimă
simplu dacă D este un dreptunghi ale cărui laturi sunt paralele cu axele de
coordonate. Fie dreptunghiul D de vârfuri A(a,c); B(b,c); C(b,d); D(a,d). În acest
caz evenimentul (ξ, η) ⊂ D este echivalent cu {a ≤ ξ < b} I {c ≤ η < d }, deci
P((ξ, η) ⊂ D ) = F (b, d ) − F (a, d ) − F (b, c) + F (a, c) (4.5.1.)
2
Dacă există o funcţie reală f definită şi integrabilă pe aşa încât:
x y
F ( x, y ) = ∫ ∫ f (u , ν ) du dν
−∞ −∞

atunci f se numeşte densitatea de probabilitate (repartiţie) a variabilei aleatoare

cu două dimensiuni ζ .
Fie ξ, η două variabile aleatoare de tip continuu şi (ξ, η) interpretat ca un
punct aleator în plan. Fie R∆ dreptunghiul de laturi ∆x şi ∆y , avem:
P((ξ, η) ⊂ R∆ ) = F ( x + ∆x, y + ∆y ) − F ( x + ∆x, y ) − F (x, y + ∆y ) + F ( x, y) .

127
 Avem:
P((ξ, η) ⊂ R ∆ ) ∂ 2 F( x , y)
lim =
∆x → 0
∆y → 0
∆x ∆y ∂x∂y
Notăm această derivată prin f(x, y):
∂ 2 F ( x, y )
f ( x, y ) = (5.2.)
∂x∂y
ea fiind tocmai densitatea de probabilitate a variabilei aleatoare ζ .
Avem:
P((ξ, η) ⊂ D ) = ∫∫ f ( x, y )dxdy (5.3.)
D

Densitatea de repartiţie a lui ζ este nenegativă, iar:

+∞ +∞
∫ ∫ −∞ −∞
f ( x, y )dxdy = 1

Caracteristici numerice ale sistemelor de două

variabile aleatoare. Covarianţă. Coeficient de corelaţie
Fie variabila aleatoare cu două dimensiuni ζ = (ξ, η)
Definiţie. Vom numi moment iniţial de ordin k, s, al sistemului (ξ, η) .
(
α k , s = M ξ k ηs )
Vom numi moment centrat de ordinul k, s al sistemului (ξ, η) numărul:
[
µ k , s = M (ξ - M(ξ) ) (η - M (η))
k s
]
Avem:
+∞ +∞
α k ,s = ∫ ∫ x k y s f ( x, y )dxdy (5.4.)
−∞ −∞
+∞ +∞
µ k ,s = ∫ ∫ (x − M (ξ)) ( y − M (η))
k s
f ( x, y )dxdy (5.5.)
−∞ −∞
formule care în cazul variabilelor aleatoare discrete devin:
α k ,s = ∑∑ xik y sj pij (5.6.)
i j

µ k , s = ∑∑ ( xi − M (ξ )) ( y j − M (η)) pij
k s
(5.7.)
i j

Avem:
( )
α1, 0 = M ξ1η 0 = M(ξ )
α 0,1 = M(ξ η ) = M(η)
0 1

Un rol important în teoria sistemelor de variabile aleatoare îl are covarianţa.

Definiţie. Numim corelaţie sau covarianţă a variabilelor aleatoare (ξ, η)
valoarea:
cov(ξ, η) = M ((ξ − M (ξ))(η − M (η))) (5.8.)
Efectuând calculul şi ţinând seama de proprietăţile valorii medii rezultă:
cov(ξ, η) = M (ξη) − M (ξ)M (η) (5.8'.)
128
 Covarianţa este o caracteristică a sistemului care descrie, pe lângă dispersie,
legătura dintre ele. Se arată cu uşurinţă că dacă ξ şi η sunt independente,
covarianţa lor este nulă.
Pentru caracterizarea legăturii dintre variabilele aleatoare ξ şi η vom utiliza
coeficientul de corelaţie.
Definiţie. Se numeşte coeficient de corelaţie al variabilelor aleatoare ξ , η
raportul:
cov(ξ, µ )
rξ ,η = (5.9.)
D(ξ )D(η)
Proprietăţi ale coeficientului de corelaţie
(P1) Fie D(ξ )D(η) ≠ 0 , atunci rξη = 0 dacă şi numai dacă variabilele ξ şi η
sunt necorelate.
(P2) Pentru orice două variabile aleatoare avem rξ2,η ≤ 1.
Definiţie. Se numesc drepte de regresie ale variabilelor aleatoare ξ , η
dreptele:
x − M (ξ ) y − M (η)
= cov(ξ, η) (5.10.)
D (ξ )
2
D 2 (η)
y − M (η) x − M (ξ )
= cov(ξ, η) (5.11.)
D (η)
2
D 2 (ξ )

I.6. Funcţii caracteristice unidimensionale

Fie { Ω, Σ, P} un σ –câmp de probabilitate, ξ o variabilă aleatoare a cărei
funcţie de repartiţie este F.
Definiţie. Se numeşte funcţie caracteristică a variabilei aleatoare ξ aplicaţia
ϕ ξ : R → C definită de relaţia
( ) +∞
ϕ ξ (t ) = M e itξ = ∫ e itx dF ( x)
−∞
(6.1.)
Dacă ξ este de tip discret şi ia valorile ( x k )k∈I , I ⊂ *
cu probabilităţile
( p k )k∈I atunci (6.1.) devine:
ϕ ξ (t) = ∑ p k e
itxk
(6.2.)
k∈I

Dacă ξ este de tip continuu cu densitatea de repartiţie ƒ, atunci (6.1.) devine:

+∞
ϕ ξ (t ) = ∫ e itx f ( x)dx (6.1'.)
−∞
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale funcţiei caracteristice:
(P1) ϕ(0) = 1 .
(P2) Pentru orice t ∈ , ϕ(t ) ≤ 1 .
(P3) ϕ(− t ) = ϕ(t ) , pentru orice t ∈ .
129
(P4) ϕ este uniform continuă pe .
(P5) Dacă η = aξ + b , a, b ∈ atunci ϕ η (t ) = e itb ϕ ξ (at ) .
(P6) Funcţia caracteristică a unei sume finite de variabile aleatoare
independente este egală cu produsul funcţiilor caracteristice
corespunzătoare termenilor.
Teorema 2.1. Fie ξ o variabilă aleatoare pentru care există β n (ξ ) , atunci
funcţia caracteristică ϕ ξ este de n ori derivabilă şi
ϕ (ξk ) (0) = i k α k (ξ ) , 1 ≤ k ≤ n .

I.7. Teoria selecţiei. Teoria estimaţiei

Selecţii
Fie un experiment aleator căruia îi ataşăm variabila aleatoare (caracteristica)
ξ . Dacă repetăm experimentul de n ori în mod independent obţinem un şir de
valori de observaţie ale variabilei aleatoare ξ notate x1 ,..., x n .
Definiţie. Mulţimea valorilor de observaţie ale variabilei aleatoare ξ având
funcţia de repartiţie F, se numeşte selecţie de volum n efectuată asupra variabilei
aleatoare ξ (mai precis asupra valorilor variabilei ξ ) cu funcţia de repartiţie F.
Selecţia poate fi cu întoarcere sau fără întoarcere; în primul caz elementul
extras din populaţie este reintrodus la loc înainte de alegerea elementului următor,
iar în al doilea caz elementele alese nu se mai reintroduc în populaţia generală.
Dacă volumul populaţiei generale este suficient de mare, iar volumul selecţiei
suficient de mic, deosebirea dintre cele două tipuri de selecţie este foarte mică, iar
în aplicaţii practice o selecţie fără întoarcere este considerată ca selecţie cu
întoarcere.
Vom spune că o selecţie este reprezentativă dacă toate valorile de selecţie
x1 ,..., x n au aceeaşi probabilitate de a intra în componenţa ei.
Funcţia de repartiţie de selecţie
Fie o variabilă aleatoare ξ cu funcţia de repartiţie F. Să presupunem că avem o
selecţie x1 ,..., x n , de volum n efectuată asupra lui ξ .
Definiţie. Dacă n x reprezintă numărul observaţiilor în care a apărut o
valoare a caracteristicii ξ mai mică decât x vom numi funcţie de repartiţie de
selecţie, funcţia definită prin relaţia
n
Fn* ( x) = x (7.1.)
n
Legătura dintre funcţia de repartiţie teoretică şi funcţia de repartiţie de
selecţie este dată de următoarea teoremă a lui V. I. Glivenko, care ne furnizează şi
justificarea teoretică a utilizării metodei selecţiei.
130
 Teorema 7.1. Dacă volumul selecţiei n → ∞ mărimea
d n = sup Fn* ( x) − F ( x) (7.2.)
− ∞ < x < +∞
converge în probabilitate către zero.
Cu alte cuvinte, pentru n → ∞ frecvenţa relativă a evenimentului
{ω ξ(ω) < x} (adică Fn* ( x) ) converge în probabilitate către probabilitatea acestui
eveniment (adică F(x)).
Deci pentru n suficient de mare funcţia de repartiţie de selecţie ne dă o
imagine suficient de precisă despre funcţia de repartiţie teoretică.
Valori tipice de selecţie
Momente de selecţie. Numim moment de selecţie de ordinul r variabila
aleatoare:
1 n
α r = ∑ xir (7.3.)
n i =1
În particular, valoarea medie de selecţie este:
1 n
x = α1 = ∑ xi
n i =1
(7.4.)

Momentul centrat de selecţie de ordinul r este:

1 n
µr = ∑ ( x i − x )r (7.5.)
n i =1
Rezultă de aici dispersia de selecţie:
1 n
s 2 = ∑ (xi − x )
2
(7.6.)
n i =1
Teorema 7.2. Dacă repartiţia teoretică are medie m şi dispersia σ 2 , atunci
σ2
media de selecţie are valoarea medie m şi dispersia .
n
x −m
Teorema 7.3. Momentele centrate ale variabilei tind către
2σ / n
momentele repartiţiei normale când n → ∞ .
Teorema 7.4. Valoarea medie şi dispersia momentului de selecţie de ordin r,
α − α 2r
α r , sunt respectiv α r şi 2 r .
n
Teoria estimaţiei
Să considerăm că avem o selecţie dintr-o populaţie dată a cărei funcţie de
repartiţiei teoretică are o formă matematică cunoscută, în care intră anumiţi
parametri cu valori necunoscute. Există o infinitate de funcţii de selecţie (statistici)
care pot fi propuse ca estimaţii pentru parametrii necunoscuţi, dar trebuie alese
acelea care dau cea mai bună aproximare a parametrilor.
131
 De exemplu, să presupunem că studiind un fenomen ajungem la concluzia că
(
repartiţia lui este normală N m, σ 2 deci: )
( x − m) 2
1 −
f(x) =
2
e 2σ
σ 2π
Pentru aplicaţii practice trebuie să determinăm valorile numerice ale celor doi
parametri m şi σ .
Repartiţia exprimată printr-o funcţie dată în care intră anumiţi parametri
necunoscuţi se spune că este o lege de repartiţie specificată.
Dacă cunoaştem valorile numerice ale parametrilor avem o lege de repartiţie
complet specificată.
Deci o lege de repartiţie nespecificată corespunde unei legi de repartiţie
necunoscute.
Determinarea valorilor parametrilor unei repartiţii specificate se face cu
ajutorul unei selecţii de volum n care conduce la valorile x1 ,..., x n legate de
variabila studiată.
În cele ce urmează ne vom ocupa de repartiţii specificate care depind de un
singur parametru. Deci funcţia de repartiţie teoretică conţine un singur parametru
necunoscut θ . O selecţie de volum n din colectivitate ne-a dat estimaţia θ1* altă
selecţie de volum n ne dă estimaţia θ *2 etc. Repetând procedeul obţinem estimaţiile
θ1* ,..., θ*r .
Deci o estimaţie θ * a lui θ poate fi privită ca o variabilă aleatoare cu
valorile posibile θ1* ,..., θ *r .
Estimaţii consistente, corecte şi absolut corecte, nedeplasate, deplasate
Fie θ un parametru al colectivităţii generale (medie, dispersie, mediană etc.)
şi θ ( x1 ,..., x n ) o funcţie de selecţie.
*

Definiţie. Dacă θ * ( x1 ,..., x n ) converge în probabilitate către parametrul θ ,

spunem că θ * este o estimaţie consistentă a lui θ .
Definiţie. Dacă:
(
M θ * ( x1 ,..., x n ) = θ)
( )
lim D 2 θ* (x1 ,..., xn ) = 0
n →∞
(7.7.)

spunem că θ * ( x1 ,..., x n ) este o estimaţie absolută corectă a parametrului θ .

Teorema 7.5. Momentele de selecţie sunt estimaţii absolut corecte ale
momentelor teoretice.
Teorema 7.6. Dispersia de selecţie este o estimaţie consistentă pentru
dispersia teoretică.

132
 Funcţii de estimaţie eficiente.
Metoda verosimilităţii maxime
De multe ori o estimaţie nedeplasată nu ne dă cea mai bună aproximare a
parametrului de estimat. Valorile posibile ale estimaţiei lui θ pot fi mult împrăştiate în
( )
jurul valorii medii (dacă D 2 θ * este mare), iar estimaţia calculată de o selecţie dată
poate fi îndepărtată de valoarea medie a lui θ * , deci se face o eroare alegând θ * ca
estimaţie pentru θ .
Dacă θ * este o estimaţie absolut corectă pentru parametrul θ > 0 şi
( )
M θ* < ∞ atunci inegalitatea lui Cebîşev:
D 2 (θ)
P ( θ * −θ ≥ ε ) <
ε2
dă un criteriu pentru alegerea estimaţiilor şi anume: alegem acea estimaţie care are
dispersia minimă.
Fie f ( x, θ) o familie de densităţi de probabilitate ale unei repartiţii
specificate continue, cu θ parametrul real. Vom admite continuitatea funcţiilor
f ( x, θ) şi existenţa derivatelor acestor funcţii în raport cu θ până la ordinele
necesare calculelor.
Teorema 7.7. (Rao-Cramer). Dacă θ* (x1 ,..., x ) este o estimaţie absolut
corectă a parametrului θ, atunci:
( )
D 2 θ* (x1 ,..., x n ) ≥
1
⎛ ⎛ ∂ ln f ( x, θ) ⎞ 2 ⎞ (7.8.)
nM ⎜ ⎜ ⎟ ⎟⎟
⎜⎝ ∂ θ ⎠ ⎠
⎝
Egalitatea are loc dacă şi numai dacă există o constantă k, ce depinde de n şi
θ , aşa încât, aproape sigur:
∂ ln f ( xi , θ )
[ ]
n

∑ = k θ * ( x1 ,..., x n ) − θ .
i =1 ∂θ
Definiţie. O estimaţie absolut corectă θ * ( x1 ,..., x n ) a parametrului θ se
numeşte estimaţie eficientă dacă are dispersia minimă.
Dacă θ * este o funcţie de estimaţie absolut corectă, raportul:
1
⎛ ⎛ ∂ ln f ( x, θ) ⎞ 2 ⎞
nM ⎜ ⎜ ⎟ ⎟⎟ (7.9.)
⎜⎝ ∂θ ⎠ ⎠
( )
en θ =* ⎝
( )
D 2 θ*
se numeşte eficienţa lui θ .
( ) ( )
Se observă că: 0 ≤ e n θ * ≤ 1 . Dacă en θ * = 1 , estimaţia este eficientă.

133
 Teorema 7.9. Două estimaţii eficiente ale parametrului θ sunt egale
aproape sigur.
Fie repartiţia de tip continu f ( x, θ) unde θ poate lua orice valoare dintr-un
interval I. Valorile de selecţie x1 ,..., x n obţinute în urma a n extracţii independente
din populaţie sunt variabile aleatoare independente cu aceeaşi densitate de
probabilitate f (x, θ) . Fiecare selecţie ( x1 ,..., x n ) o considerăm ca un punct în
spaţiul de selecţie n-dimensional R n , iar probabilitatea elementară a vectorului
(x1 ,..., xn ) este:
P( x1 ,..., x n ; θ)dx1 ,..., dx n = f ( x1 , θ)... f (x n , θ )dx1 ...dx n (7.10.)
Definiţie. Funcţia P : n
×I → se numeşte funcţie de verosimilitate.

Definiţie. Estimaţia θ̂(x 1 ,..., x n ) se numeşte estimaţie de verosimilitate dacă

θ̂ este un punct de maxim pentru funcţia de verosimilitate.
Rezultă că θ̂ este o soluţie a ecuaţiei:
∂ ln P ( x1 ,..., x n ; θ ) n ∂ ln f ( xi , θ )
=∑ =0 (7.11.)
∂θ i =1 ∂θ
Ecuaţia (7.11.) se numeşte ecuaţie de verosimilitate.
Teorema 7.10. Orice estimaţie eficientă a parametrului θ este o estimaţie
de verosimilitate maximă.

II. ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR

II.1. Definiţii
Definiţie. Un graf G este o pereche de forma G = ( X , Γ ) unde X este este o
mulţime finită numită mulţimea vârfurilor (sau a nodurilor); orice element x ∈ X se
numeşte vârf; Γ este o submulţime a lui X × X , mulţimea perechilor ordonate
(xi , x j ) , i, j = 1,..., n , i ≠ j numite arce.
Pentru un arc (xi , x j ) ∈ Γ vârful xi se numeşte extremitate iniţială (sursă), iar
vârful x j extremitate finală (destinaţie).
Graful G admite o reprezentare geometrică în plan, obţinută astfel:
– vârfurile se plasează în plan în poziţii distincte oarecare.
– fiecare arc (xi , x j ) ∈ Γ se reprezintă printr-o linie ce uneşte cele 2
extremităţi şi pe care se află sensul de la xi la x j .
Definiţie: O succesiune de arce în care vârful terminal al unuia este origine
pentru următorul se numeşte drum.
Definiţie: Un drum este simplu dacă foloseşte un arc o singură dată.
Definiţie: Un drum este elementar dacă nu trece de două ori prin acelaşi vârf.
134
 Definiţie: Un drum elementar care cuprinde toate vârfurile grafului se numeşte
hamiltonian.
Definiţie: Numărul arcelor care compun un drum se numeşte lungimea
acelui drum.
Într-un graf G, se numeşte muchie o pereche de vârfuri [xi , x j ] de vârfuri pentru
care avem proprietatea că (xi , x j ) ∈ Γ sau (x j , xi ) ∈ Γ ; muchiile unui graf reprezentat
geometric se prezintă ca nişte segmente neorientate.
Definiţie: Se numeşte lanţ un şir de arce l = {(x1,x2),(x3x4),…, (xp+1)}, cu
proprietatea că oricare arce vecine ( xi , xi +1 ) şi ( xi + 2 , xi +3 ) au o extremitate comună
pentru orice i = 1,2,..., p − 2 .
Definiţie: Un lanţ care nu-şi repetă vârfurile se numeşte lanţ ele-mentar, iar un
lanţ care nu-şi repetă muchiile se numeşte un lanţ simplu. Numărul de muchii care
formează un lanţ se numeşte lungimea lanţului.
Definiţie: Se spune că un graf este conex dacă între oricare două vârfuri ale
sale există cel puţin un lanţ care să le lege. În caz contrar graful este neconex. Un
graf se numeşte tare conex dacă între oricare două vârfuri ale sale există cel puţin
un drum.
Definiţie: Gradul unui vârf să se notează g (x ) şi reprezintă numărul de arce
incidente cu x. Gradul interior al unui vârf x se notează cu g −1 ( x ) şi este numărul
arcelor de forma ( y, x ) ∈ Γ .
Definiţie. Se numeşte subgraf G ′ = ( X ′, Γ ′) al grafului G = ( X , Γ ) un graf obţinut
din G prin suprimarea anumitor vârfuri şi a tuturor arcelor incidente cu acestea. Vom
spune că subgraful G ′ este indus sau generat de mulţimea de vârfuri X ′ .
II.2. Matrici asociate unui graf. Proprietăţi ale grafurilor
Matricea conexiunilor directe
Fie un graf G = ( X , Γ ) cu X = {x1 , x 2 ,..., x n }. Asociem acestui graf o matrice
pătratică booleană C, C = (cij ) , ale cărei elemente sunt:
i , j =1,..., n

⎧1 dacã (xi , x j ) ∈ Γ
cij = ⎨ .
⎩0 dacã (x i , x j ) ∉ Γ
Matricea C poartă numele de matricea arcelor, matricea conexiunilor directe sau
matricea de adiacenţă pentru graful G.
Matricea drumurilor
Din matricea conexiunilor directe, prin anumite operaţii se poate obţine o
matrice D = (d ij ) numită matricea drumurilor sau matricea conexiunilor
i , j =1,..., n

totale, în care
⎧1 dacã existã drum de la x i la x j
d ij = ⎨ .
⎩0 dacã nu existã drum de la x i la x j

135
 Definiţie Puterea de atingere p (xi ) a vârfului xi ∈ X în graful G = ( X , Γ )
este egală cu numărul de vârfuri la care se poate ajunge din xi , adică egală cu
numărul de elemente „1” de pe linia „i” din matricea D.
Pentru elaborarea unui algoritm de determinare a matricii drumurilor
introducem o operaţie adecvată pe mulţimea formată din elementele 0 şi 1, numită
operaţie de „adunare booleană” cu regulile următoare:
+ 0 1
0 0 1
1 0 1
Astfel algoritmul de determinare al matricii drumurilor unui graf pornind
de la matricea conexiunilor directe, este:
1. Pentru construirea liniei „i” din matricea D (i = 1,..., n ) urmărim elementele
egale cu „1” de pe linia „i” din matricea C: dacă ciα = 1 , ciβ = 1 , ciγ = 1 , …, atunci
d iα = 1 , d iβ = 1 , d iγ = 1 , …
2. Folosind adunarea booleană, se adună liniile α, β, γ, ... din matricea C la linia
„i”; noile valori „1” apărute se trec în linia „i” a matricei D; fie k , l , m,... poziţiile
ocupate de aceste noi valori în cadrul linie i.
3. Adunăm (boolean) liniile k , l , m,... din C la linia „i” trecând noile valori de
„1” apărute în linia „i” a matricii D.
Procesul se continuă până la apariţia uneia din situaţiile:
a) sau toate elementele d ij , j = 1,..., n devin egale cu „1”.
b) nu mai apare nici un element egal cu „1”, caz în care locurile rămase libere
se completează cu zerouri şi se trece la linia „i+1”, pentru care se repetă procedeul.
Determinarea drumurilor hamiltoniene
Teoremă (Y. Chen) Un graf fără circuite, care are „n” vârfuri, conţine un
drum hamiltonian, dacă şi numai dacă avem: ∑ p(x i ) = n(n − 1) .
n

i =1 2
Algoritmul înmulţirii latine (A. Kaufmann 1963)
Fie o matrice M (1) , care în locul valorilor de „1” utilizate în matricea
obişnuită a arcelor, utilizează însuşi arcul respectiv, reprezentat prin vârfurile care
⎧x x dacã existã arc de la x i la x j
îl compun, deci M (1) = (mij(1) ) , unde m ij(1) = ⎨ i j .
i , j =1,..., n
⎩0 în rest
~
Prin suprimarea primei litere în matricea M (1) se obţine o matrice M (1)
~
numită „matricea destinaţiilor posibile”. Se compun matricele M (1) şi M (1) prin
operaţia de „înmulţire latină”, M (1) L M% (1) definită astfel: înmulţirea latină a
matricilor se face formal ca şi înmulţirea a 2 matrici, fără însumare şi fără înmulţire
efectivă ţinând cont că:

136
 – înmulţirea latină a două componente participante la calcul este nul dacă cel
puţin una din ele este nulă.
– înmulţirea latină a două componente participante este nul dacă au vârf
comun.
– rezultatul compunerii constă în scrierea în continuare a vârfurilor
componente ale simbolurilor participante.
Prin repetarea înmulţirii latine avem: M (2) = M (1) L M% (1) , M (3) = M (2) L M% (1) , …,
şi algoritmul continuă până la obţinerea matricii M ( n −1) , deoarece într-un graf cu n
vârfuri un drum hamiltonian are n − 1 arce. În matricea M ( n −1) citim, conform modului
de scriere de mai sus toate drumurile hamiltoniene ale grafului. Dacă toate elementele
lui M ( n −1) sunt zerouri, ( M ( n −1) = 0 ), graful nu admite drum hamiltonian.
Algoritmul Bellman-Kalaba
Fie G = ( X , Γ ) un graf, vom introduce o funcţie v : Γ → R ce asociază
fiecărui arc din Γ o valoare reală. Notăm: vij = v(xi , x j ) şi Gv = ( X , Γ, v ) graful
valuat. În cazurile reale valuarea poate reprezenta:
– distanţa dintre 2 puncte (localităţi)
– timpi sau costuri într-o reţea de transport etc.
{ 1 2 k
}
Pentru un drum d = xi , xi ,..., xi în graful G vom numi „valoare a drumului”,
k −1
suma valorilor arcelor componente, adică: v(d ) = ∑ vi i .
h h +1
h =1

Vrem să determinăm drumul „d” de la un vârf oarecare xi la vârful x n ,

pentru care valoarea lui v(d ) să fie minimă. Pentru aceasta introducem „matricea
extinsă a valorilor arcelor” V = (vij ) , dată de
i , j =1,..., n

⎧0 i = j
⎪
v ij = ⎨v ij dacă există arcul (x i , x j ) ∈ Γ
⎪
⎩∞ dacă i ≠ j şi (x i , x j ) ∉ Γ
şi notăm cu m ik valoarea minimă a drumului d de la xi la x n în graful dat,
considerat în mulţimea drumurilor de cel mult k arce, cu mi valoarea minimă a
drumului de la xi la x n , considerată în mulţimea tuturor drumurilor (indiferent de
numărul de arce componente).
Algoritmul de construire a vectorilor (mi )i =1,...,n se bazează pe următoarele
propoziţii:

Propoziţia 1: Pentru orice k ∈ N * avem mi( k +1) = min {vij + m (jk ) }.

j =1,..., n

137
 Propoziţia 2: Dacă există k ∈ N * pentru care mi( k ) = mi( k +1) , pentru orice
i = 1,..., n , atunci:
a) mi( k ) = mi( s ) , i = 1,..., n , pentru orice ∀s ≥ k + 1 ;
b) mi( k ) = mi , i = 1,..., n .
Algoritmul de determinare a drumului minim este:
Etapa 1: Se consideră graful valuat Gv = ( X , Γ, v ) , X = {x1 ,..., x n }. Se
construieşte matricea estinsă a valorilor arcelor V = (vij ) .
i , j =1,..., n

Etapa 2: Se adaugă matricii V, liniile suplimentare (mi(1) ), (mi( 2) ),... astfel:

a) linia (mi(1) )i =1,...,n coincide cu transpusa coloanei n a matricii V,
((v )
jn j =1,..., n
);
T

b) presupunând completată linia (mi( k ) )i =1,...,n , se completează linia (mi( k +1) )i =1,...,n
conform propoziţiei 1.
c) se continuă aplicarea punctului (b) până la obţinerea a 2 linii (mi( k ) ) şi
(m ) identice.
( k +1)
i

Etapa 3: Se determină regresiv drumul minim de la xi la x n astfel:

– se adună linia „i” din V cu linia (mi( k +1) ) urmărindu-se rezulta-tul minim ce
se poate obţine. Să presupunem că: mi( k +1) = vij + mi( k +1) , atunci primul arc din
drumul minim de la xi la x n este arcul (xi , x j ) .
– se adună linia „j” din V cu (mi( k +1) ) reţinând valoare minimă, aflată de
exemplu pe coloana „t”, atunci al doilea arc va fi (x j , xt ) , ş.a.m.d. Ultimul succesor
determinat va fi x n .
Algoritmul de determinare a drumului maxim
Etapa 1: Se construieşte matricea V a valorilor arcelor
⎧0 dacă i = j
⎪
vij = ⎨- ∞ dacă (x i , x j ) ∉ Γ

⎩vij dacă (x i , x j ) ∈ Γ
⎪

Etapa 2: Similar cu etapa 2 din algoritmul anterior, dar la

b) linia (mi( k +1) )i =1,...,n (m i(k +1 )i =1,n se completează prin relaţia mi( k +1) = max {vij + m (jk ) }.
j =1,...,n

Etapa 3: Determinarea drumului maxim se determină la fel ca la etapa 3

anterioară.

138
 III. ELEMENTE DE MATEMATICI FINANCIARE

III.1. Dobanda simplă

Noţiunea de bază a matematicilor financiare este dobânda. Dobânda este suma de
bani care se plăteşte de către debitor creditorului pentru un împrumut bănesc.
Dobânda unitară este suma dată de o unitate monetară pe timp de un an, este
notată i . Dobânda dată de 100 de unităţi monetare pe timp de un an se numeşte
procent, notat p. Deci p ≡ 100i .

Pentru S unităţi monetare (u.m.) pe timp de un an se obţine dobânda:

Sp
D = Si = (1.1.)
100
Pentru S u.m. pe timp de t -ani dobânda, numită dobânda simplă este:
S ⋅ p ⋅t
D = S ⋅i ⋅t = (1.2.)
100
Observaţie. În finanţe, anul comercial are 360 zile şi fiecare lună are 30 de
zile.
Dacă S0 – este suma depusă iniţial pe perioada t cu dobândă unitară i
atunci suma finală sau valoarea finală este:
S t = S 0 + D = S 0 + S 0 it = S 0 (1 + it ) (1.3.)

Scadenţă comună sau scadenţă medie

Fie sumele S1 ,..., S n plasate cu acelaşi procent p pe duratele t1 ,..., t n . Suma

dobânzilor aduse de cele n sume pe cele n durate o vom înlocui cu dobânda adusă
de o sumă S pe o perioadă t , atunci durata t va fi:
S t + S 2 t 2 + ... + S n t n
t= 11 (1.4.)
S
şi se va numi scadenţă comună.
Dacă S = S1 + S 2 + ... + S n , atunci durata t va fi:
S1t1 + ... + S n t n
t= (1.5.)
S1 + ... + S n
şi se va numi scadenţa medie.

139
 III.2. Dobânda compusă
O sumă de bani este plasată cu dobândă compusă (capitalizată) dacă la
sfârşitul primei perioade, dobânda simplă a acestei perioade este adăugată
la sumă pentru a produce la rândul ei dobândă în perioada următoare. Fie
p
S 0 – sumă iniţială; p – procentul; i = – dobânda unitară; t – durata de
100
plasament a sumei S 0 (număr întreg) şi S t – suma finală după t perioade, atunci:

Ani Suma plasată la Dobânda produsă în Suma obţinută la

i începutul anului timpul anului sfârşitul anului
1 S0 S0i S1 = S 0 (1 + i )
2 S1 = S 0 (1 + i ) S1i = S 0 (1 + i )i S 2 = S 0 (1 + i )
2

M M M M
t S t −1 = S 0 (1 + t ) S t −1i = S 0 (1 + i ) i S t = S 0 (1 + i )
t −1 t −1 t

Dacă 1 + i = u va fi un factor de fructificare găsit în tabele financiare pentru

t = 1,2,3,... pentru diferite procente atunci suma finală va fi:
S = S (1 + i ) = S u t (2.1.)
t
t 0 0
Dobânda compusă va fi pentru t - întreg:
[
D = S 0 (1 + i ) − 1 = S 0 u t − 1
t
] ( ) (2.2.)
Suma iniţială depusă va fi:
1
S0 = St = St vt (2.3.)
(1 + i )t

1
unde = v factor de actualizare.
1+ i
Timpul se poate obţine din (2.3.) prin interpolare.
Dacă durata de plasament a sumei S 0 nu este, în general, un număr întreg, ci
h
este de forma t = n + . Avem două soluţii pentru abordarea problemei:
k
a) Soluţia raţională porneşte de la forma (2.1.) pentru partea întreagă de n
ani valoarea finală obţinută pentru plasarea sumei iniţială S 0 va fi:
S n = S 0 (1 + i ) . Această sumă, S n , în timpul fracţiunii h a anului, cu
n

k
h
dobândă unitară i , va aduce o abordare simplă, S n i . Astfel, se obţine:
k
n⎛ h⎞
S t = S h = S 0 (1 + i ) ⎜1 + i ⎟ (2.4.)
n+
k ⎝ k⎠

140
 reprezentând soluţia raţională de calcul a sumei finale când se plasează o
h
sumă S 0 pe o durată t = n + în regim de dobândă compusă.
k
h
b) Soluţia comercială pentru suma S 0 plasată pe o perioadă t = n + este
k
h
S t = S 0 (1 + i ) = S 0 (1 + i )
t n+
k .

III.3. Operaţiuni de scont. Notaţii şi denumiri

Operaţiunea de scont este caracteristică, în general Băncilor Comerciale,

care cumpără înainte de scadenţă anumite poliţe cu scopul de a obţine o dobândă.
O poliţă se cumpără la un moment dat cu preţul sau suma S0. Aceasta este
evaluată cu procentul de emisiune p=100i şi este scadentă după momentul sau
durata θ . Valoarea finală la scadenţă a poliţei, K va fi:
θ
K = S0 (1 + iθ ) , θ ≤ un an sau K = S0 (1 + i ) , θ ≥ un an (3.1.)
unde:
- K - valoarea nominală a poliţei,
- S0 - preţ de cumpărare,
- i - dobânda unitară anuală.
Dacă la un moment dat θ1 < θ , adică la t = θ − θ1 până la scadenţă, poliţa
poate fi vândută unei bănci comerciale, atunci poliţa va avea o valoare finală sau
curs
θ
K1 = S0 (1 + iθ1 ) , θ ≤ un an sau K1 = S0 (1 + i ) 1 , θ1 ≥ un an (3.2.)
unde: K1 - valoarea lui S0 la momentul θ1 .
Valoarea scontată a poliţei (valoarea actuală la momentul vânzării acesteia)
la momentul θ1 = θ − t se notează cu Ka.
Vom numi scont diferenţa dintre valoarea nominală K şi valoarea scontată
Ka, notat S.
S = K − Ka (3.3.)
Teoretic, scontul trebuie să reprezinte dobânda pe perioada până la
scadenţă corespunzătoare valorii scontate sau a sumei pe care o primeşte
deţinătorul poliţei evaluată cu procentul de emisiune al poliţei sau cu alt procent.
Din (3.3.) obţinem
K = Ka + S (3.4.)
şi
Ka = K − S (3.5.)
Astfel putem face următoarele observaţii
1. Scontul este de acceaşi natură ca şi dobânda;
2. Deosebirea dintre scont şi dobândă este că dobânda se adaugă la capital, iar
scontul se scade din capital.
141
 Scontul simplu raţional, notat SSR va fi dobânda dată de Ka pe perioada t,
cu dobânda unitară j
SSR = K a jt (3.6.)
Astfel obţinem cu uşurinţă următoarele relaţii:
K a = K şi K = K a (1 + jt ) (3.7.)
1 + jt
iar
q
K t Kjt
SSR = 100 sau SSR = ,
q 1 + jt (3.8.)
1+ t
100

unde:
- q = 100 j procent de scont (procentul de scont poate fi egal sau diferit de
procentul de emisiune al poliţei p=100i)
- j dobânda unitară de scont
- t durata scontării (măsurată în ani)
În practică, jt este mic şi se neglijează, astfel
1 + jt 1
iar relaţia (3.8.) devine
SS = Kjt (3.9.)
Orice scont ce aproximează scontul raţional se numeşte scont comercial.
Scontul simplu comercial, notat SSC va fi dobânda dată de valoarea
nominală K pe perioada t, cu dobânda unitară j
SSC = Kjt (3.10.)
şi
K a = K (1 − jt ) , (3.11.)
iar
a
K= K . (3.12.)
1 − jt
Observaţii
1. SSR < SSC , adică utilizarea scontului simplu raţional convine
deţinătorului poliţei, iar utilizarea scontului simplu comercial convine
bănci;
2. Scontul simplu comercial nu se aplică pe perioade de timp mari.
Din (3.10.) şi (3.8.) obţinem
SSC = SSR (1 + jt ) (3.13.)
sau
SSR = SSC (3.14.)
1 + jt
Scontul compus este cel în care calculelele se fac în regim de dobândă
compusă. Dacă dobânda se aplică asupra valorii Ka cu dobânda unitară j, pe
142
perioada t (în regim de dobândă compusă) se obţine scontul compus raţional,
SCR.
Orice scont ce aproximează scontul compus raţional se numeşte scont
compus comercial, SCC.
Dacă K=1 u.m. şi t=1 an, atunci din (6.3.8.) avem
j
SSR = , (3.15.)
1+ j
Definiţie: Numim scont unitar sau unitate de scont
j
d= , (3.16.)
1+ j
sau
d =1− v , (3.16’.)
unde, v = 1 factor de actualizare sau factor de scont.
1+ j
În regim de dobândă compusă vom avea
K = K a (1 + j )
t
(3.17.)
şi aplicând definiţia scontului compus raţional obţinem scontul compus raţional
SCR = K a ⎡⎢(1 + j ) − 1⎤⎥
t
(3.18.)
⎣ ⎦
sau

⎣
−t
⎦ ( )
SCR = K ⎡⎢1 − (1 + j ) ⎤⎥ = K 1 − vt . (3.19.)
Din (3.17.) găsim
Ka = K t .
(1 + j )
Ştiind că
t ( t − 1)
(1 + j )t = 1 + jt + j 2 2 + ...
şi vom neglija termenii de grad mai mare sau egal cu doi (în ipoteza că dobânda unitară j
este, în general, mică pe piaţa financiară) vom avea în (3.19.)
⎡ ⎤ Kjt
SCR = K ⎢1 − 1 ⎥ =
⎣ 1 + jt ⎦ 1 + jt
şi cum orice scont ce aproximează scontul compus raţional se numeşte scont
compus comercial, SCC, atunci din (3.19.) găsim că scontul compus comercial
este
SCC = K a jt (3.20.)
unde
Ka = K . (3.21.)
1 + jt
şi
K = K a (1 + jt ) , (3.22.)
143
 Observaţii
1. SCC = SSR < SSC ;
2. Dacă t<1 an atunci: (1 + j ) < 1 + jt ⇒ SCR < SCC
t

3. Dacă t=1 an atunci: (1 + j ) = 1 + jt ⇒ SCR = SCC

t

4. Dacă t>1 an atunci: (1 + j ) > 1 + jt ⇒ SCR > SCC

t

III.4. Împrumuturi

Se numeşte împrumut o operaţie financiară prin care un partener P1

(individual sau grupat, numit creditor) plasează o sumă de bani, pe o perioadă de
timp, în anumite condiţii unui alt partener P2 (individual sau grupat, numit
debitor).
Operaţiunea prin care P2 restituie lui P1 suma de care a beneficiat se numeşte
rambursare sau amortizare a împrumutului. Un împrumut care nu se mai înapoiază se
numeşte împrumutul nerambursabil. Sumele rambursate anual care au rolul de a
amortiza treptat suma împrumutată se numesc amortismente.
III.4.1. Amortizarea unui împrumut prin anuităţi
constante posticipate
Fie: V0 – suma împrumutată la momentul iniţial, T1 ,..., Tn – anuităţile (rate)
succesive, (prima anuitate fiind plătită la sfârşitul pri-mului an), n – durata în ani a
rambursării, Q1 ,..., Qn - amortismentele succesive conţinute în prima, a doua, şi a
n -anuitate, i – dobânda unitară a împrumutului.
Cu aceste date se poate întocmi tabelul:
Suma rămasă de
Momente Amortizări Dobânda Anuităţi
plată
0 --- --- --- V0
1 Q1 d 1 = V0 i T1 = Q1 + d1 V1 = V0 − Q1
M M M M M
p Qp d p = V p −1i Tp = Qp + d p V p = V p −1 − Q p
M M M M M
n Q n d n = V n −1 i Tn = Q n + d n V n = V n −1 − Qn = 0

Observaţii:
1. Tabelul este valabil pentru orice lege a anuităţilor pentru care nu s-a
formulat încă nici o ipoteză.
2. Din condiţia ca după n ani să se ramburseze suma împrumutată reiese că
suma împrumutată este egală cu suma amortismentelor:
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn (4.1.1.)

144
 De asemenea, relaţia între anuităţi şi amortismente (adecvată pentru orice lege
a anuităţilor) este:
T p +1 − T p = Q p +1 − (1 + i )Q p (4.1.2.)
3. Anuitătile trebuie să fie constante

III.4.2. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante, plătibile

la sfârşitul anului (posticipat)
Considerăm Ti = T , orice i = 1,..., n . Atunci din (3.1.2.) avem
Q p +1 = (1 + i )Q p
şi obţinem:
(1 + i ) n − 1
V0 = Q1 (4.2.1.)
i

III.4.3. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante

cu dobândă plătită la începutul anului (anticipat)
La semnarea contractului se plăteşte dobânda pentru primul an şi, deci, suma
reală plătită nu este V0 ci V0 − V0 i .
Pentru fiecare din anii următori, dobânda se calculează asupra sumei rămase
de plătit şi se plăteşte o dată cu amortismentul.
Tabelul pentru împrumuturi cu anuităţi plătite la începutul anului este:
Suma rămasă de plată
Anii Amortismentele Dobânzi Anuităţi
la sfârşitul anului
0 --- d 0 = V0 i --- V 0 − V0 i
1 Q1 d1 = V1i T1 = Q1 + V1i V1 = V0 − Q1
2 Q2 d 2 = V2 i T2 = Q2 + V2 i V2 = V1 − Q2
M
p Qp d p = Vpi TP = Q p + V p i V p = V p −1 − Q p
M
n Qn d n = Vn i Tn = Qn + Vn i Vn = Vn −1 − Qn = 0
Dacă Vn = 0 atunci Tn = Qn .
Diferenţa a două anuităţi succesive este T p +1 − T p = Q p +1 (1 − i ) − Q p .
Dacă anuităţile sunt constante, adică Ti = T , i = 1,..., n atunci
Q1 i (1 − i )n
Q p +1 (1 − i ) − Q p = 0 şi astfel Q p +1 = , rezultând Q1 = V0 .
(1 − i ) p
(1 − i )[1 − (1 − i ) n ]

145
 III.4.4. Împrumuturi cu amortismente egale

V0
Dacă Qi = Q , i = 1,..., n din (4.1.1.) rezultă Q = . Folosind acest lucru în
n
V0
(4.1.2.) obţinem: T p +1 = T p -i = T p − Qi .
n
Tabloul de amortizare a unui împrumut cu amortismente egale este similar
celui pentru amortizarea unui împrumut prin anuităţi constante posticipate.

IV. ELEMENTE DE MATEMATICI ACTUARIALE

Totalitatea operaţiilor financiare şi a normelor pe baza cărora se fac calcule

de asigurări cu ajutorul teoriei probabilităţilor şi ale statisticii matematice sunt
semnificate prin termenul de actuariat. Deci toate problemele puse de practica
operaţiilor de asigurări de persoane se studiază prin „matematici actuariale”.
Rolul asigurărilor împotriva pericolelor care ameninţă viaţa sau capacitatea
de muncă a oamenilor este bine cunoscut. În urma calamităţilor unele pierderi pot
fi acoperite (compensate) dintr-un fond numit fond de asigurare.
Fondul de asigurare se creează prin vărsămintele persoanelor fizice sau
juridice fiind concentrat în organizaţii speciale de asigurări.
Asigurările, indiferent dacă sunt obligatorii sau facultative se împart în
- asigurări de persoane
- asigurări de bunuri.
Asigurările sunt obligatorii dacă se fac pe baza unor legi şi sunt facultative
dacă apar pe baza unor înţelegeri între părţi.
Contractul sau legea de asigurare prevede condiţii de asigurare sau
obligaţii precise pentru cele două părţi.
Deci asigurarea poate fi definită ca o metodă de creare a fondului de
asigurare prin prima de asigurare în vederea compensării pierderilor provocate de
calamităţi şi accidente.
În operaţiile de asigurare se deosebesc: o legătură juridică, una economică
şi una tehnică.
Legătura juridică priveşte forme în care iau naştere asigurările, având la
bază legile şi contractele de asigurare existente.
Legătura economică a acestor operaţii priveşte acoperirea nevoilor
economice care se face prin prime de asigurare.
Tehnica asigurărilor urmăreşte ca operaţia de asigurare să fie o operaţie
echitabilă, adică să existe un echilibru financiar între obligaţiile celor două părţi.

146
 IV.1. Asigurări de persoane

Scopul asigurărilor de persoane este să ofere oamenilor garanţii materiale

care să-i pună la adăpost de consecinţele anumitor evenimente ca: scăderea
capacităţii de muncă, pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, decesul.
Evenimente ce se datorează accidentelor sau altor cauze şi îmbracă diferite forme
de asigurare potrivit obiectivului asigurării şi condiţiilor de asigurare.
Asiguratul plăteşte taxele de asigurare atât timp cât este în viaţă sau până la
expirarea termenului de asigurare. Asiguratorul plăteşte suma asigurată la ivirea
accidentului.
Taxele plătite de asigurat instituţiei de asigurare pentru sumele asigurate se
numesc prime de asigurare. Primele de asigurare sunt unice dacă sunt plătite o dată
pentru tot timpul asigurării sau periodice dacă se plătesc anual, trimestrial, lunar
etc.
Primele de calculează cu ajutorul unei ecuaţii stabilită echitabil pentru cele
două părţi. Prima de asigurare se determină ţinând seama atât de posibilităţile de
plată a lor de către asigurat cât şi de faptul că fondurile constituite de asigurator
fiind temporar disponibile, ele se află în circuitul economic şi îi aduc un venit pe
care asiguratorul îl foloseşte în favoarea asiguraţilor, micşorând corespunzător
prima de plată.
Pentru ca operaţia să fie echitabilă, în momentul începerii asigurării,
valoarea medie a sumelor plătite de asigurator trebuie să fie egală cu valoarea
medie a sumelor plătite de asigurat.
Teorema compunerii contractelor. Dacă A este o asigurare de viaţă
compusă din asigurările parţiale A1 , A2 ,..., An iar P1 , P2 ,..., Pn sunt primele
corespunzătoare asigurărilor parţiale atunci valoarea primei totale pentru asigurarea
de viaţă A este
P = P1 + P2 + ... + Pn .
Asigurările de persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de
accident.
Asigurările de viaţă sunt determinate din observaţii statistice asupra unor
factori ce influenţează viaţa.
Printre factorii cei mai importanţi în calculul asigurărilor de viaţă este
mortalitatea indivizilor care este studiată în funcţie de: vârstă, profesie, sex,
regiune, grad de civilizaţie etc. Acest studiu al mortalităţii a căpătat un fundament
ştiinţific o dată cu dezvoltarea teoriei probabilităţii
Intensitatea mortalităţii unui grup de indivizi de aceeaşi vârstă, căci vârsta
este factorul cu o influenţă predominantă, în funcţie de sex şi eventual pe categorii
de profesii se studiată cu ajutorul unor coeficienţi numerici care poartă numele de
funcţii biometrice. Acestea sunt: probabilitatea de viaţă şi de moarte, funcţia de
supravieţuire şi viaţa medie.

147
 IV.1.1. Probabilitatea de viaţă şi de moarte

Fie o populaţie din indivizi de aceeaşi vârstă x ani, notată M x . Fie A

evenimentul ca o persoană din M x să fie în viaţa la împlinirea vârstei de x + 1 ani.
Atunci probabilitatea de viaţă este probabilitatea evenimentului A , deci
px = P( A) = p( x, x + 1) .
Dacă A este evenimentul opus evenimentului A, adică evenimentul ca o
persoană de vârsta x ani din M x să nu mai fie în viaţă la împlinirea vârstei de
x + 1 ani, atunci probabilitatea de deces va fi qx = P (A ) = q( x, x + 1) .
În general p ( x, y ) este probabilitatea ca o persoană de vârsta x să fie în
viaţă la împlinirea vârstei y . Atunci p ( x, y ) + q ( x, y ) = 1 .
Dacă z este o vârstă cuprinsă între x ani şi y ani, atunci
p ( x, y ) = p( x, z ) ⋅ p ( z , y ) sau
p ( x, y ) = p ( x, x + 1) ⋅ p( x + 1, x + 2 ) ⋅ ... ⋅ p ( y − 1, y )
astfel că
p( x, y ) = px px +1... p y −1 (1.1.)
Dacă y = x + n vom nota p ( x, x + n )= n p x şi q ( x, x + n )= n q x . Desigur
n px = px px +1... px + n −1 (1.2.)
Funcţia de supravieţuire va fi valoarea medie a numărului de persoane
care ajung să împlinească vârsta de x ani, notată s x . Numărul de persoane care
ajung să împlinească vârsta de x ani este o variabilă aleatoare discretă de forma
⎛0
1 L na ⎞
X : ⎜⎜ ⎟
p1 L pna ⎟⎠
⎝ p0
unde na este numărul de persoane de vârsta a ani. Desigur pi ≥ 0 , i = 1,2,..., n şi
na

∑p
i =1
i =1.

Deoarece toţi indivizii de vârsta de a ani au aceeaşi probabilitate de a fi în

viaţă la împlinirea vârstei de x ani, atunci variabila aleatoare X urmează o lege
binominală cu
pi = Cni a [ p(a, x )] [q(a, x )] a
i n −i

pentru care M ( X ) = np , deci

M ( X ) = na − p(a, x ) = s x . (1.3.)
Probabilitatea de viaţă se poate determina în funcţie de funcţia de
supravieţuire astfel

148
 sx
p(a, x ) = (1.4.)
na
Dacă a < x < y , atunci p (a, y ) = p (a, x ) p ( x, y ) astfel că
p (a, y ) s y na
p ( x, y ) = = ⋅ , deci
p (a, x ) na s x
sy
p ( x, y ) = (1.5.)
sx
În particular, dacă y = x + m , atunci
sx + m
p ( x, x + m ) = (1.6.)
sx
sx − s y
şi din q ( x, y ) = 1 − p( x, y ) = rezultă
sx
sx − sx + m
q ( x, x + m ) . (1.7.)
sx
Similar
s x +1
px = p( x, x + 1) = ,
sx
(1.8.)
s −s
q( x ) = q(x, x + 1) = x x +1 ,
xx
unde s x − s x +1 = d x reprezintă numărul persoanelor care decedat între x şi x + 1
ani.
s x +1
Cum p x > 0 , p x < 1 , rezultă 0 < < 1 sau 0 < s x +1 < s . În concluzie
sx
funcţia de supravieţuire este descrescătoare în raport cu vârsta. Dacă x creşte
necontenit, atunci s x tinde la zero.
Viaţa medie este valoarea medie a numărului de ani pe care are să-i mai
trăiască o persoană în vârsta de x , notată Vx . Numărul de ani pe care îi mai
trăieşte o persoană în vârstă de x ani este o variabilă aleatoare discretă X .
Deoarece decesele sunt distribuite uniform în timpul anului vom lua mijlocul
anului, atunci
⎛1 1 1 ⎞
1+ n+
X :⎜ 2
L L⎟
⎜ 2 2 ⎟
⎝ qx 1 / 2 qx L q
n / n +1 x L⎠
n / n +1 q x este probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să decedeze la o vârstă
cuprinsă între x + n şi x + n + 1 ani. Astfel
149
 1 3 2n + 1
M (X ) = qx + 1 / 2 qx + ... + n / n +1 q x + ... = Vx ,
2 2 2
deci
100 − x
2 n + 1 s x + n − s x + n +1
Vx = ∑n=0 2
⋅
sx
, (1.9.)

unde s-a considerat viaţa limitată, nimeni nu este nemuritor. Vârsta limită s-a
considerat 100 de ani.
Dezvoltând seria (7.1.9.) obţinem
1 sx − sx +1 ⎛ 1 ⎞ ss +1 − sx + 2 ⎛ 1 ⎞ s = sx + n +1
Vx = + ⎜1 + ⎟ + ... + ⎜ n + ⎟ x + n + ... =
2 sx ⎝ 2⎠ sx ⎝ 2⎠ sx
1 1
= ( sx − sx+1 + sx +1 − ... + sx + n − sx+ n+1 + ...) + ( sx+1 + ... + sx+ n + ...) =
2sx sx
100 − x 100 − x

sx ∑s 1 ∑
x+n sx + n
= + n =1
= + n =1
2sx sx 2 sx
1
Neglijând se obţine viaţa medie
2
100 − x

∑s x+n
(1.10)
Vx = n =1
sx
Toate aceste funcţii care am văzut că servesc la măsurarea duratei vieţii şi
numite din acest motiv funcţii biometrice ne vor ajuta la întocmirea de tabele de
mortalitate în funcţie de vârsta şi după sex, condiţii sociale, materiale etc., tabele
care vor fi verificate continuu pentru a obţine prime de asigurare cât mai corect.
Tabelele de mortalitate cuprind următoarele coloane: coloana vârstei;
coloana valorilor funcţiei de supravieţuire s x , adică numărul indivizilor din grupul
iniţial care supravieţuiesc până la vârsta de x ani; coloana diferenţelor
d x = s x − s x +1 , adică numărul indivizilor care au decedat între x şi x + 1 ani
dx
dintre cei s x care erau în viaţă la vârsta de x ani; coloana q x = etc.
sx

IV.1.2. Asigurarea unei sume în caz de supravieţuire la

împlinirea termenului de asigurare

Dacă o persoană de x ani contractează o asigurare în valoare de 1 u.m.,

urmând ca această sumă să i se plătească dacă este în viaţă, peste n ani. Asiguratul
va trebui să plătească o sumă pentru această asigurare este valoarea medie a
variabilei
150
 ⎛ an 0 ⎞
X : ⎜⎜ ⎟,
⎟
⎝ n px q
n x⎠
deci
sx + n
P = M ( X ) = a n n px = a n .
sx
Această valoare medie, notate n E x , numită sumă unitară amânată sau
factor de actualizare viager se mai poate scrie
sx + n a x a x + n sx + n
n Ex = a ⋅ =
n
.
sx a x a x sx
Numărul a x s x = Dx este număr de comutaţie pentru toate vârstele şi
procentele uzuale existând întocmite tabele actuariale şi
Dx + n
n Ex = . (1.11.)
Dx
Prima unică pentru o sumă în valoare de S unităţi monetare va fi
Dx + n
P = S ⋅n Ex = S . (1.12.)
Dx
Dacă Ax + n este suma plătită unei persoane de vârsta x , dacă este în viaţă
la împlinirea vârstei de x + n ani, atunci valoarea actuală a sumei la vârsta de x
ani este
Axn = n Ex ⋅ Ax + n .

IV.1.3. Anuităţi viagere posticipate imediate

Prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat de x ani, pentru a

primi câte 1 u.m. la sfârşitul fiecărui an, pe toată durata vieţii, o vom nota ax .
Din teorema compunerii contractelor aceasta va fi
Dx +1 Dx + 2 D D + Dx + 2 + ... + D100
ax =1 Ex + ... + 100− x Ex = + + ... + 100 = x +1
Dx Dx Dx Dx
Vom nota un alt număr de comutaţie N x = Dx + Dx +1 + ... + D100 . Atunci
N
a x = x +1 .
Dx
Dacă suma asigurată anual este în valoare de S unităţi monetare, atunci
prima unică va fi
N x +1
P = S ax = S . (1.13.)
Dx

151
 IV.1.4. Anuităţi viagere anticipate imediate

Prima unică pe care trebuie să o plătească o persoană în vârstă de x ani

astfel ca la începutul fiecărui an să primească cota de 1 u.m. pe toată durata vieţii
sale, notată a x , va fi
Dx Dx +1 D N
ax = 0 Ex +1Ex + ... +100 − x Ex = + + ... + 100 = x .
Dx Dx Dx Dx
Se observă că a x = 1 + a x .
Dacă suma asigurată este S u.m. atunci prima unică va fi
Nx
P = S ⋅ ax = S .
Dx

IV.1.5. Anuităţi limitate la n ani

Anuităţile limitate la n ani pot fi posticipate n a x sau anticipate n ax .

Prima unică pe care trebuie să o plătească o persoană în vârstă de x ani, pentru a
încasa timp de n ani, la sfârşitul fiecărui an 1 u.m. este
Dx +1 D N − N x + n +1
n ax = 1 Ex + ... + n Ex =+ ... + x + n = x +1 .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m. prima unică va fi
N − N x + n +1
P = S ⋅ n ax = S x +1 . (1.14.)
Dx
Similar, prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat în vârstă de
x ani pentru a primi câte 1 u.m. la începutul fiecărui an, timp de n ani, dacă este
N − N x+n
în viaţă este n a x = x . Dacă suma încasată la începutul fiecărui an este
Dx
S , atunci prima unică va fi
N − N x+n
P = S ⋅ n ax = S x . (1.15.)
Dx
Observăm că n ax = 1 + n −1 ax .

152
 IV.1.6. Anuităţi viagere amânate

Prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat în vârstă de x ani

pentru a primi 1 u.m. la sfârşitul fiecărui an, după trecerea a n ani dacă este în
viaţă.
Din teorema compunerii contractelor avem
Dx + n +1 D N
n ax = n +1 Ex + ...+100 − x Ex = + ... + 100 = x + n +1 .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m., prima unică va fi
N x + n +1
P = S ⋅n ax = S . (1.16.)
Dx
Pentru anuităţi viagere amânate anticipat cu n ani prima unică va fi
Dx + n D N
n
ax = n Ex + ...+100 − x Ex = + ... + 100 = x + n .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m., prima unică va fi
N x+n
P = S ⋅n ax = S . (1.17.)
Dx

IV.2. Asigurarea de pensie

Valorile actuale ale anuităţilor viagere studiate până acum permit să se

stabilească primele unice pentru asigurarea de pensie.
La asigurările de pensie trebuie să se determine prima unică pe care trebuie
să o plătească un asigurat o dată pentru totdeauna pentru a primi la momentul
contractării asigurării o pensie viageră anuală de S unităţi monetare. Pensia
viageră anuală posticipată o notăm Px şi cea anticipată Px . Avem
Nx
Px = S ⋅ ax = S
,
Dx
N
Px = S ⋅ ax = S x +1 .
Dx
Dacă asiguratul doreşte o pensie lunară de S12 u.m. prima unică va fi
⎛ N 11 ⎞
Px(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⋅ ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⎜ x − ⎟ ,
⎝ Dx 24 ⎠
⎛N 11 ⎞
Px(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⋅ ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⎜ x +1 + ⎟ .
⎝ Dx 24 ⎠

153
Notând cu n Px( ) primele plătite de asigurat timp de n ani la sfârşitul fiecărei luni
12

şi cu S12 pensiile lunare viagere pe care urmează să le primească după n ani

obţinem relaţia
ax(12)
12 ⋅ n Px(
12 )
⋅ n ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 n
,
ax(
12 )
n
de unde
24 N x + n +1 + 11Dx + n
Px(
12 )
= S12 . (2.1.)
24 ( N x +1 − N x + n +1 ) + 11( Dx − Dx + n )
n

IV.3. Asigurarea de deces

La asigurările de deces trebuie să se determine suma pe care urmează să o

plătească un individ în vârstă de x ani, pentru ca la data morţii sale întreprinderea
de asigurare să plătească urmaşilor o anumită sumă de bani fixată prin contractul
de asigurare.
Prima unică pentru asigurarea de deces este deci suma pe care urmează să
o plătească asiguratul întreprinderii de asigurare, la momentul contractării
asigurării, o dată pentru totdeauna. Suma pe care o va plăti întreprinderea urmaşilor
la momentul decesului se numeşte sumă asigurată.
Fie M x valoarea medie actuală a unui leu plătit la data decesului unei
persoane în vârstă de x ani, adică valoarea medie actuală a asigurării de deces care
este valoarea medie a variabilei
⎛ 1
1+
1
⎞
n+
1
⎜ v2 v 2
L v L⎟ 2
X : ⎜ s x − s x +1 s x +1 − s x + 2 s −s ⎟
⎜ L x + n x + n +1 L ⎟
⎝ sx sx sx ⎠
cu
100 − x
sx + n − sx + n +1 n + 12 100− x sx + n − sx + n +1 n + 12 v x
Mx = M (X ) = ∑ v = ∑ v ⋅ x =
n =0 sx n =0 sx v
1
x+n+
100 − x
( sx + n − sx + n+1 ) v 2
= ∑n =0 sx v x
1
x+
Se vor introduce numere de comutaţie C x = (s x − s x +1 )v 2
. Atunci
Rx = C x + C x +1 + ... + C100 şi
Rx
Mx = . (3.1.)
Dx

154
 Dacă societatea de asigurare urmează să plătească în momentul decesului
suma de S unităţi monetare, atunci prima unică va fi
Rx
P = S ⋅Mx = S . (3.2.)
Dx

Asigurări de deces limitate şi amânate

Dacă asigurarea de deces se face pe un termen limitat de ani n începând

de la data încheierii contractului de asigurare, atunci valoarea actuală a unei u.m.
care se plăteşte asiguratului în vârstă de x ani, la încheierea asigurării când
decesul a survenit în decursul acestor ani este
C x + C x +1 + ... + C x + n −1 Rx − Rx + n
n Mx = = . (3.3.)
Dx Dx
Dacă asigurarea nu începe imediat să funcţioneze ci după n ani, adică o
asigurare de deces amânată, suma se plăteşte numai dacă asiguratul decedează după
trecerea a n ani de la încheierea asigurării.
Valoarea actuală a unei u.m. care se plăteşte dacă asiguratul în vârsta de x
ani la data contractării asigurării moare după expirarea termenului de amânare de
n ani este
C x + n + ... + C100 Rx + n
n Mx = = . (3.4.)
Dx Dx
Între asigurarea de deces pe toată viaţa M x şi asigurările de deces limitate
şi amânate există relaţia
Mx = nMx + nMx .

IV.4. Asigurări mixte

Aceste asigurări, utilizate cel mai adesea, presupun în acelaşi timp

asigurarea unei sume pe termen fix şi o asigurare de deces în cadrul aceluiaşi
termen.
Dacă durata asigurării este de n ani întreprinderea de asigurare plăteşte
asiguratului, dacă este în viaţă la expirarea acestui termen, suma asigurată, iar dacă
a decedat înaintea acestui termen, plăteşte la data decesului urmaşilor fixaţi prin
contract, suma asigurată.
Pentru aceasta, valoarea actuală la contractarea asigurării se stabileşte
adunând sarcinile întreprinderii pentru asigurarea de deces şi asigurarea sumei la
termen, atunci
Rx − Rx + n Dx + n
P = n M x + n Rx = + .
Dx Dx

155
 Dacă suma asigurată este S u.m, atunci prima unică este
Rx − Rx + n + Dx + n
P=S . (3.5.)
Dx

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici economico-financiare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici pentru economişti, vol.I, II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
3. Baciu A, Matematici economice şi financiare, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
4. Mihoc, Gh., Ciucu Gh., Craiu V., Teoria probabilităţilor şi statistică
matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

156
 CONTABILITATE (BAZE)

Conf. univ. dr. CICILIA IONESCU

OBIECTIVE
Printre elementele esenţiale ce contribuie la formarea unui viitor economist
se numără şi conţinutul, structura şi modul de predare a contabilităţii. Aceasta, cu
atât mai mult, cu cât tranziţia spre un mediu social nou, spre economia de piaţă,
ridică probleme noi şi în faţa specialiştilor din domeniul contabilităţii.
Disciplina Bazele Contabilităţii se constituie într-un tot unitar, însă, din
raţionamente didactice, este structurată în două părţi.
Partea I tratează noţiunile teoretice absolut necesare înţelegerii mecanismelor
înregistrării în contabilitate a tranzacţiilor şi evenimentelor ce au loc într-o
întreprindere. Un loc important în cadrul acestei părţi îl ocupă contul, ca instrument
de înregistrare, control şi calcul în contabilitate şi, legat de acesta, problematica
vizând analiza contabilă a evenimentelor şi tranzacţiilor.
Partea a II-a, a disciplinei Bazele contabilităţii, cu un pronunţat caracter
aplicativ, vizează aplicarea în practică a noţiunilor teoretice tratate în prima
parte, prin înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a principalelor
evenimente şi tranzacţii ce au loc în cadrul unei întreprinderi. Noţiunile legate de
balanţa de verificare, ca instrument de control al înregistrărilor efectuate, îşi
găsesc locul tot în această parte.

Concepte-cheie: contabilitate, eurogenizarea contabilităţii, internaţionalizarea

contabilităţii, cont, dubla înregistrare, corespondenţa conturilor, analiza contabilă,
formula contabilă, contabilitatea capitalurilor, contabilitatea imobilizărilor corporale,
contabilitatea stocurilor, contabilitatea cheltuielilor, contabilitatea veniturilor,
balanţa de verificare, bilanţul, contul de profit şi pierdere, tabloul fluxurilor de
trezorerie

SEMESTRUL I

1. DEFINIREA, STATUTUL ŞI OBIECTIVELE CONTABILITĂŢII

1.1. Definirea contabilităţii

Contabilitatea a apărut cu multe secole în urmă, încă din perioada Evului Mediu,
o dată cu dezvoltarea economiei monetare şi apariţia germenilor capitalismului.
Prima lucrare din literatura contabilă care prezintă descrierea partidei duble
în contabilitate a apărut la Veneţia, în anul 1494, fiind intitulată Tractatus de
Computis et Scripturis, adică Tratat de Contabilitate în Partidă Dublă, şi aparţine
italianului Luca Paciolo.
157
 În această lucrare, Luca Paciolo analizează contabilitatea ca un ansamblu de
principii şi reguli privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine
unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc.
În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb
dintre avere şi capital (Avere = Capital). Fiecare tranzacţie intervenită în masa
averii, implicit a capitalului, este reprezentată ca un raport între „primire” şi „dare”,
respectiv între debitor, cel care primeşte valoarea, şi creditor, cel care o
avansează. În acest fel, Luca Paciolo a formulat o judecată considerată ca fiind
principiul fundamental al contabilităţii.

1.2. Direcţii de dezvoltare a contabilităţii

Radiografiind produsele reformei contabilităţii româneşti, se constată cele

două atribute ale sale: europenizarea şi internaţionalizarea.
Europenizarea contabilităţii româneşti
O dimensiune a normalizării contabile internaţionale este procesul de
armonizare contabilă desfăşurat în cadrul Uniunii Europene. Acest proces, început
în anii ’70, face parte din armonizarea dreptului societăţilor comerciale pentru
ţările membre ale Uniunii Europene şi vizează armonizarea sistemelor contabile ale
statelor membre, elaborându-se în acest sens directive ce vor trebui încorporate în
legislaţia fiecărui stat membru
Un rol deosebit din punctul de vedere al armonizării contabile la nivel
european l-a avut Directiva a IV-a. Emisă de Consiliul de Miniştri la 25 iulie 1978,
aceasta se bazează pe articolul 54(3)(g) al Tratatului de la Roma. Deşi foarte
detaliat, documentul oferă posibilitatea alegerii între mai multe alternative de
rezolvare a problemelor specifice şi acordă statelor membre opţiuni suplimentare în
ceea ce priveşte implementarea sa.
Internaţionalizarea contabilităţii româneşti
Este susţinută de armonizarea sistemului contabil românesc cu elementele
referenţialului contabil internaţional al Consiliului Comisiei Internaţionale a
Standardelor Contabile, IASB – International Accounting Standards Board: un
cadru contabil conceptual, un pachet flexibil de standarde contabile internaţionale
şi un pachet flexibil de interpretări referitoare la unele dintre standardele
internaţionale de contabilitate.
Înfiinţat în 1973, la Londra, IASC (denumit, în urma reformei din 2001,
Consiliul Internaţional al Standardelor Contabile – IASB) are ca obiectiv elaborarea
şi publicarea, în interesul publicului, de standarde (norme) contabile internaţionale ce
au trebuit şi vor trebui să fie respectate cu ocazia prezentării situaţiilor financiare,
precum şi să asigure acceptarea şi aplicarea acestor norme la nivel mondial
În prezent, realizările IASB constau, în principal, în elaborarea unui Cadru
general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, denumit şi Cadru
conceptual, aprobat de către IASB în aprilie 1999 şi publicat în iulie 1999, şi a unui
număr de 42 de norme contabile internaţionale.

1.3. Categorii specifice obiectului de studiu al contabilităţii

Obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă patrimoniul. Pentru ca un

patrimoniu să existe, sunt necesare două elemente interdependente: o persoană
158
fizică sau juridică, în calitate de subiect de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, şi
bunurile economice, ca obiect de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte.
Între obiectele de drepturi şi obligaţii şi drepturile şi obligaţiile ce iau naştere
în urma gestionării acestor obiecte se interpune o persoană fizică sau juridică.
Patrimoniul reprezintă, deci, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile
economice la care acestea se referă.
Structura de ansamblu a patrimoniului se prezintă astfel (fig. 1.1.):

PATRIMONIU
Patrimoniu propriu
Averea (Drepturi)
(Bunuri economice) Patrimoniu străin
(Obligaţii)
Fig.1.1

1.3.1. Structuri de activ

Se pot delimita următoarele structuri de activ:
A. Active imobilizate
B. Active circulante
C. Cheltuieli în avans
A. ACTIVELE IMOBILIZATE reprezintă bunurile şi valorile cu o durată de
folosinţă îndelungată (mai mare de un an) în activitatea întreprinderii şi care nu se consumă
la prima utilizare. Activele imobilizate cuprind:
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
I. Imobilizările necorporale (numite şi active intangibile sau nemateriale)
sunt imobilizări care nu se concretizează în bunuri, ci într-un document juridic sau
comercial.
Reglementările introduse prin Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România definesc imobilizările necorporale ca fiind active identificabile nemonetare,
fără suport corporal, care sunt deţinute pentru utilizare în procesul de producţie
sau furnizare de bunuri şi servicii, pentru locaţie la terţi sau în scopuri
administrative.
Întreprinderile trebuie să recunoască un activ necorporal , dacă şi numai dacă
acesta îndeplineşte criteriile de recunoaştere ale activelor, şi anume:
a) să existe probabilitatea ca respectivele imobilizări să genereze beneficii
economice viitoare pentru întreprindere;
b) să poată fi măsurate în mod credibil.
În structura imobilizărilor necorporale sunt incluse: (1) cheltuieli de constituire;
(2) cheltuieli de dezvoltare; (3) concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori
similare; (4) fondul comercial şi (5) avansuri şi imobilizări necorporale în curs.
1. Cheltuielile de constituire cuprind cheltuielile cu înfiinţarea, dezvoltarea şi
fuziunea întreprinderii (taxe de înregistrare şi înmatriculare, cheltuieli privind
159
emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate)
numai când reglementările permit imobilizarea acestora. Amortizarea acestor
active se realizează sistematic pe parcursul unei perioade de maximum 5 ani.
2. Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de costurile efectuate pentru
realizarea unor obiective strict individualizate, a căror fezabilitate tehnologică a
fost demonstrată şi care vor fi utilizate în întreprindere sau comercializate. Aceste
cheltuieli se amortizează sistematic pe durata utilă de viaţă.
3. Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi valorile similare şi
alte imobilizări necorporale cuprind toate cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea
drepturilor de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu (în cazul
concesiunilor), a unui brevet, a unui know-how, a unei licenţe, a unei mărci şi altor
drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală.
Alte imobilizări necorporale includ active nenominalizate în grupele men-
ţionate, cum ar fi: programele informatice create de întreprindere sau achiziţionate
de la terţi în scopul utilizării pentru nevoile proprii etc. Amortizarea acestor active
se realizează sistematic pe perioada cât întreprinderea a achiziţionat dreptul de
exploatare sau utilizare a unor astfel de imobilizări.
4. Fondul comercial este recunoscut ca activ necorporal atunci când rezultă
din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de
piaţă a activelor nete dobândite (activele dobândite mai puţin datoriile preluate).
Cauza existenţei fondului comercial o constituie existenţa unor elemente necorporale
generate de întreprindere care nu sunt recunoscute distinct în contabilitate (reputaţia,
clientela, vadul comercial, firma etc.).
Fondul comercial este supus unei amortizări sistematice pe durata de
utilizare, fără a depăşi 20 de ani de la data achiziţiei.
5. Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt active
imobilizate care nu au fost terminate până la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv
sumele în bani achitate în contul activelor necorporale.

II. Imobilizările corporale cuprind bunurile cu conţinut material (corporal).

Reglementările introduse prin Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România definesc imobilizările corporale ca fiind active deţinute de o întreprindere
pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestarea de servicii, în scopuri
administrative sau pentru a fi date în locaţie terţilor, active care vor fi utilizate pe
parcursul mai multor exerciţii financiare.
În structura imobilizărilor corporale se includ:
1) terenuri şi construcţii;
2) instalaţii tehnice şi maşini;
3) alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
4) avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
1. Terenuri şi construcţii
Terenurile sunt urmărite în contabilitate pe două categorii: terenuri (propriu-zise)
şi amenajări de terenuri.
Terenurile au durată de utilizare nelimitată, fiind singurele elemente ale
imobilizărilor corporale ce nu se amortizează. În schimb, investiţiile efectuate
pentru amenajarea terenurilor şi alte lucrări similare sunt supuse amortizării.
Construcţiile sunt mijloace fixe reprezentate de clădiri achiziţionate de la
terţi sau din producţie proprie. Acestea sunt supuse amortizării, deoarece au durată
de viaţă limitată. Cu toate că o construcţie nu poate fi separată de terenul pe care îl
160
ocupă, este important să se evidenţieze în contabilitate separat terenurile şi
construcţiile.
2. Instalaţiile tehnice şi maşinile sunt mijloace fixe reprezentate de echi-
pamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru), aparate şi instalaţii de
măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale şi plantaţii.
Potrivit legislaţiei din ţara noastră, sunt considerate mijloace fixe obiectul
singular sau complexul de obiecte care se utilizează ca atare şi îndeplineşte
cumulativ următoarele două condiţii:
• are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege (în prezent 15.000.000 lei);
• are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
3. Alte instalaţii, utilaj şi mobilier includ active nenominalizate în grupele
mai sus menţionate, cum ar fi: mobilier, aparatură birotică, echipamente de
protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
4. Avansurile şi imobilizările corporale în curs de execuţie includ imo-
bilizările în curs de execuţie (care nu au fost terminate) pentru nevoile proprii
efectuate de întreprindere sau de terţi, inclusiv sumele de bani achitate în contul
activelor corporale.

III. Imobilizările financiare, denumite şi investiţii financiare pe termen

lung, cuprind valorile financiare investite de întreprindere pe termen lung, sub
formă de titluri şi creanţe financiare, în scopul obţinerii de venituri financiare sub
forma dividendelor sau dobânzilor, prin creşterea valorii capitalizate sau prin
realizarea de beneficii din comercializarea acestor investiţii.
Dobânzile, redevenţele, dividendele şi chiriile ataşate unei imobilizări
financiare sunt considerate, de regulă, venituri, constituind performanţa investiţiei.
În structura acestora sunt cuprinse: (1) titluri de participare sau interese de
participare; (2) alte titluri imobilizate şi (3) creanţe imobilizate.
1. Titlurile de participare şi interesele de participare reprezintă drepturile
sub formă de acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor întreprinderi, care
asigură întreprinderii deţinătoare exercitarea controlului, respectiv a unei influenţe
semnificative în gestiunea întreprinderii deţinătoare de titluri. Acestea nu pot fi
deţinute din alte interese strategice.
2. Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare, altele decât categoriile
menţionate, pe care întreprinderea le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea
să le revândă.
3. Creanţele imobilizate reprezintă creanţe legate de participaţii, împrumuturi
acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate.
Creanţele legate de participaţii sunt acele creanţe ale întreprinderii create cu
ocazia acordării de împrumuturi întreprinderilor la care deţine titluri de participare.
Împrumuturile acordate pe termen lung sunt sumele acordate de între-
prindere terţilor în baza unor contracte pentru care întreprinderea percepe dobânzi,
potrivit normelor legale.
Alte creanţe imobilizate includ garanţiile şi cauţiunile depuse de întreprindere
la terţi în vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii.

B. ACTIVELE CIRCULANTE (numite şi active curente) cuprind bunuri şi

valori care se utilizează pe o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii şi, în
general, participă la un singur circuit economic.

161
 Din punct de vedere economic şi financiar, activele circulante îşi schimbă
continuu forma materială în cadrul circuitului economic. Astfel, în faza de
aprovizionare, activele circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de
materii prime şi materiale; în faza de producţie, stocurile de materii prime şi
materiale se consumă integral, rezultând stocuri de producţie în curs de execuţie,
care, după operaţia de prelucrare, devin produse finite; în faza de desfacere,
produsele finite sunt revândute clienţilor, transformându-se astfel în bani.
Din punct de vedere al lichidităţii, activele circulante se caracterizează prin
faptul că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi
din întreprindere, de mai multe ori în cursul unui exerciţiu financiar.
În structura activelor circulante se includ:
I. Stocuri
II. Creanţe
III. Investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci

I. Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul între-

prinderii deţinute fie pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în
procesul de producţie, fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.
În categoria stocurilor se includ: (1) Materii prime şi materiale consumabile;
(2) Producţia în curs de execuţie; (3) Produse finite şi mărfuri; (4) Avansuri pentru
cumpărări de stocuri.
1. Materiile prime şi materialele consumabile includ: materiile prime,
materialele consumabile, materialele de natura obiectelor de inventar, stocurile
aflate la terţi, ambalajele.
• Materiile prime sunt destinate utilizării în procesul de producţie, participă
direct la generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie
în starea lor iniţială, fie transformată.
• Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru
ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale
consumabile) sunt destinate utilizării în procesul de producţie şi participă sau ajută la
procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.
• Materialele de natura obiectelor de inventar reprezintă bunurile cu o valoare
mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe,
indiferent de durata lor de utilizare sau cu o durată mai mică de un an, indiferent de
valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora (echipamentul de protecţie,
echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verifica-
toarele, aparatele de măsură şi control, matriţele folosite la executarea anumitor
produse şi alte obiecte similare).
• Stocurile aflate la terţi reprezintă diversele bunuri de natura stocurilor
aflate în proprietatea întreprinderii, dar care fizic se găsesc în custodie, prelucrare,
consignaţie la terţi.
• Ambalajele sunt bunurile utilizate în scopul protecţiei pe timpul transportului
sau depozitării diverselor active.
2. Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate
fazele (stadiile) de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum şi
produsele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. În
această categorie se mai includ lucrările sau serviciile în curs de execuţie.
162
 3. Produsele finite şi mărfurile sunt bunurile reprezentate de semifabricate,
produse finite, produse reziduale, animale şi mărfuri.
Semifabricatele sunt bunurile al căror proces tehnologic a fost terminat într-o
fază de fabricaţie şi care urmează a trece în continuare în procesul tehnologic al
altor faze de fabricaţie sau se livrează terţilor.
• Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de fabricaţie
prevăzute de procesul tehnologic al întreprinderii, fiind depozitate în vederea
vânzării către terţi.
• Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabricaţie:
rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri.
• Animalele includ animale şi păsări născute sau cele tinere de orice fel (viţei,
miei, purcei, mânji şi altele), crescute şi folosite pentru reproducţie, animale şi
păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine, precum şi animale
pentru producţia de lână, lapte şi blană.
• Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în
vederea revânzării.
4. Avansurile pentru cumpărări de stocuri reprezintă sume de bani plătite cu
anticipaţie furnizorilor în contul aprovizionării cu stocuri.

II. Creanţele (numite şi valori în curs de decontare) reprezintă valori eco-

nomice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau
juridice, pentru care acesta urmează să primească un echivalent valoric.
Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de o valoare avansată
şi care urmează să dea un echivalent corespunzător se numesc generic debitori.
Debitorii întreprinderii sub forma creanţelor din vânzări sunt delimitaţi în
contabilitate prin structurile de clienţi şi conturi asimilate.
În structura creanţelor se includ: (1) Creanţe comerciale; (2) Creanţe în cadrul
grupului; (3) Creanţe din interese de participare; (4) Alte creanţe; (5) Creanţe
privind capitalul subscris şi nevărsat.
1. Creanţele comerciale sunt cele mai semnificative, fiind compuse din
creanţele faţă de clienţi şi efectele de primit.
Creanţele faţă de clienţii includ creanţele rezultate din bunurile vândute,
lucrările executate, serviciile prestate, a căror valoare urmează a se încasa ulterior.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub formă de cambie, bilet la
ordin etc., care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale ce va fi
încasată pe termen scurt, de obicei până la 90 de zile.
2. Creanţele în cadrul grupului sunt generate de relaţiile de decontare între
societatea-mamă (o întreprindere care are una sau mai multe filiale) şi filialele ei
(întreprinderi controlate de societatea-mamă).
3. Creanţele din interese de participare reprezintă creanţele generate de
relaţiile de decontare ale întreprinderii cu întreprinderile asociate (asupra cărora se
exercită o influenţă semnificativă).
4. Alte creanţe sunt reprezentate de creanţele generate de relaţiile de decontare
ale întreprinderii cu personalul, bugetul statului, alte organisme publice, asigurările
sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.

163
 5. Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt reprezentate de
creanţele generate de relaţiile întreprinderii cu acţionarii săi, referitoare la subscrierile
de capital social, efectuate şi nedepuse încă.

III. Investiţiile financiare pe termen scurt (numite şi titluri de plasament

sau valori de trezorerie) reprezintă valorile financiare investite de întreprindere în
vederea realizării unui câştig pe termen scurt.
În structura acestora se includ: (1) Acţiuni proprii; (2) Alte investiţii financiare.
1. Acţiunile proprii sunt acţiunile proprii răscumpărate temporar de între-
prindere în vederea distribuirii lor personalului propriu sau terţilor, regularizării
cursului bursier sau reducerii capitalului social.
2. Alte investiţii financiare sunt reprezentate de acţiuni cotate şi necotate,
obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni cotate şi necotate achiziţionate de
întreprindere în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt.

IV. Casa şi conturi la bănci sunt reprezentate de valorile care îmbracă

efectiv forma de bani, fiind separate disponibilităţile în devize de cele în lei.
În structura disponibilităţilor se includ: (1) Conturi la bănci; (2) Casa;
(3) Acreditive; (4) Avansurile de trezorerie.
Conturile la bănci se referă la disponibilităţile băneşti în lei şi devize
aflate în conturile bancare, sumele în curs de decontare, cecuri de încasat.
Casa delimitează disponibilităţile băneşti în lei şi devize aflate în casieria
întreprinderii şi alte valori, cum sunt: timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi
odihnă, tichete şi bilete de călătorie.
Acreditivele reprezintă lichidităţi păstrate la banca într-un cont distinct, la
dispoziţia unui furnizor, din care urmează a se efectua plăţile către acesta pe
măsura livrării bunurilor, prestării serviciilor, executării lucrărilor.
Avansurile de trezorerie reprezintă sume virate la bănci sau sume în
numerar, puse la dispoziţia angajaţilor sau terţilor, persoane fizice sau juridice,
pentru efectuarea unor plăţi în numele întreprinderii.

C. CHELTUIELILE ÎN AVANS reprezintă valori care asigură alocarea

asupra fiecărui exerciţiu financiar numai a cheltuielilor care îi sunt proprii.
Cheltuielile înregistrate în avans sunt sume de bani achitate în cursul
exerciţiului curent, dar care se referă la servicii ce vor fi primite în cursul
exerciţiului următor (abonamente, chirii plătite in avans).

1.3.2. Structuri de pasiv

Pasivul, prin componenţa sa, reflectă modul de finanţare a mijloacelor
economice şi gradul de exigibilitate al surselor de finanţare(exigibilitatea reprezintă
timpul de decontare a unei datorii).
• Finanţarea proprie este făcută direct, de către întreprindere, sub formă de
capital social, rezerve, profit etc.
• Finanţarea străină a activului este asigurată de terţe persoane care-i
împrumută întreprinderii capitaluri sub diverse forme, cum ar fi: credite bancare,
împrumuturi pe bază de titluri şi datorii în curs de decontare.
Corespunzător celor două categorii de finanţare, sursele de finanţare pot fi:
surse de finanţare proprii şi surse de finanţare străine.

164
 Sursele de finanţare proprii corespund finanţării proprii a mijloacelor
economice. Din structura acestora fac parte: capitalul propriu; primele legate de
capital; rezervele din reevaluare; rezervele; profitul etc.
Sursele de finanţare străine, denumite şi datorii, obligaţii sau capital străin,
exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi, pentru care unitatea patrimonială
trebuie să restituie un echivalent valoric sau să acorde o prestaţie. Acestea cuprind:
împrumuturile acordate de bănci sau alte instituţii financiar-bancare şi datoriile create
în cadrul relaţiilor de decontare ale unităţii cu alte persoane fizice sau juridice
(exemplu: furnizori, efecte de plătit etc.).
Normele contabile româneşti prevăd următoarea structură a pasivului, deli-
mitată în patru categorii, în ordinea crescătoare a exigibilităţii acestora:
A. Capital şi rezerve
B. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
C. Datorii
D. Venituri în avans

A. CAPITALUL ŞI REZERVELE (numite şi capital propriu) reprezintă

sursele de finanţare stabile de care dispune întreprinderea. Alături de creditele pe
termen lung, capitalurile proprii fac parte din categoria capitalurilor permanente.
În structura capitalurilor proprii se includ: (I) capital; (II) prime de capital;
(III) rezerve din reevaluare; (IV) rezerve; (V) rezultatul reportat; (VI) rezultatul
exerciţiului.

I. Capitalul este reprezentat de aportul în bani şi/sau bunuri în natură al

proprietarilor. Capitalul se diferenţiază în capital subscris nevărsat şi capital
subscris vărsat.
Capitalul subscris nevărsat reprezintă capitalul pe care proprietarii s-au
angajat să-l pună la dispoziţia întreprinderii.
Capitalul subscris vărsat reprezintă partea din capitalul subscris care a
fost, fizic, depusă de către proprietari la dispoziţia întreprinderii.
În funcţie de tipul întreprinderii, capitalul se divide după cum urmează:
în acţiuni, în cazul societăţilor pe acţiuni. Valoarea acţiunilor în momentul
înfiinţării întreprinderii se numeşte valoare nominală;
în părţi sociale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată.

II. Primele de capital corespund capitalului adiţional creat prin primele de

emisiune, fuziune şi aport în natură, care sunt determinate de operaţiile de creştere
a capitalului prin aporturi noi sau prin fuziune. În cazul aporturilor noi, primele de
emisiune şi cele privind aportul în natură se creează ca diferenţă între preţul de
emisiune al noilor acţiuni (mai mare) şi valoarea nominală a acţiunilor (mai mică).

III. Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile create prin reevaluarea

imobilizărilor corporale şi a celor financiare. Cu ocazia reevaluării, valoarea acestor
active creşte faţă de valoarea contabilă anterioară, creşterea fiind considerată sigură şi
durabilă.
Odată constituite, rezervele din reevaluare sunt menţinute atât timp cât bunurile
la care se referă nu au fost amortizate sau realizate prin vânzare. Pe măsura amor-
tizării sau realizării bunurilor, plus valoarea este utilizată, parţial sau total, pentru
creşterea capitalului social sau transferată la rezerve, în raport cu prevederile legii.
165
 IV. Rezervele sunt surse constituite anual din profitul întreprinderii, în
limitele prevăzute de reglementările în vigoare, de statutele întreprinderilor sau
conform deciziei adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.
Structural, rezervele se împart în: rezerve legale, rezerve statutare, rezerve
pentru acţiuni proprii şi alte rezerve.
1. Rezervele legale se constituie anual, într-o anumită proporţie, din profitul
brut (în alte ţări, din profitul net) sau din primele legate de capital, fiind destinate
protejării capitalului, în cazul în care exerciţiul financiar se încheie cu pierderi.
2. Rezervele statutare reprezintă acele fonduri a căror constituire din profitul
net este stipulată în statutul societăţii sau prin clauze contractuale. Ele pot avea ca
scop temperarea acţionarilor în a pretinde dividende în dauna altor obligaţii mai
mari şi mai urgente ale întreprinderii, privind buna ei funcţionare sau alte destinaţii
stabilite prin statut.
3. Rezervele pentru acţiuni proprii se constituie în situaţia în care o societate
pe acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul
capitalului propriu.
4. Prin poziţia alte rezerve sunt delimitate fondurile create, de obicei, prin
hotărârea adunării generale, din profitul net. Ele sunt destinate pentru finanţarea
parţială sau totală a noilor investiţii în imobilizări corporale, acordarea de
dividende şi în anii care activitatea se încheie cu pierderi, pentru răscumpărarea
propriilor acţiuni de către societate, în vederea reducerii de capital etc.

V. Rezultatul reportat reprezintă fie rezultatul sub formă de profit realizat în

exerciţiul financiar anterior / anterioare şi care, până la data închiderii exerciţiului
financiar precedent, nu a fost încă repartizat pe destinaţiile prevăzute de lege, fie
rezultatul sub formă de pierdere obţinut în exerciţiul financiar anterior / anterioare
care, până la data închiderii exerciţiului financiar anterior, nu a fost acoperită.

VI. Rezultatul exerciţiului poate fi favorabil, caz în care reprezintă un

profit, sau nefavorabil, caz în care reprezintă o pierdere pentru întreprindere.
Profitul net al exerciţiului financiar încheiat figurează ca sursă proprie de
finanţare până în momentul repartizării lui pe destinaţiile stabilite prin lege sau
statutul societăţii comerciale. Rezultatele negative se iau în calcul cu semnul minus
şi, în consecinţă, diminuează capitalul propriu.

B. PROVIZIOANELE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI reprezintă

datorii ale întreprinderii, constituite la închiderea exerciţiului pe seama cheltuielilor,
pentru acele elemente de patrimoniu a căror realizare sau plată este probabilă, ori
pentru cheltuieli care devin exigibile în perioadele următoare. Cazurile tipice de
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli sunt: litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri,
daune şi alte datorii incerte, cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de
garanţie, cheltuieli cu reparaţiile capitale eşalonate, potrivit programului, pe mai
multe perioade etc.

C. DATORIILE (numite şi capital străin) sunt sursele de finanţare externe

puse la dispoziţia întreprinderii fie de bănci sau alte instituţii financiare, fie de
furnizori, fie de terţi pentru care întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie sau un
echivalent valoric.
166
 Reglementările introduse de Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România clasifică datoriile în datorii curente şi datorii pe termen lung.
O datorie este curentă dacă:
se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al
întreprinderii sau
este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.
Ciclul de exploatare al unei întreprinderi reprezintă perioada de timp dintre
achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de producţie şi finalizarea
sa în numerar sau sub forma unui instrument uşor convertibil în numerar.
Datoriile funcţionează din momentul naşterii obligaţiilor faţă de terţi şi până
în momentul plăţii lor.
În structura datoriilor se includ: (1) împrumuturi şi datorii asimilate; (2) datorii
comerciale; (3) datorii în cadrul grupului; (4) datorii din interese de participare;
(5) alte datorii.
1. Împrumuturile şi datoriile asimilate reprezintă datoriile financiare ale
întreprinderii privind: împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni; credite bancare pe
termen lung primite de la bănci şi alte instituţii financiare.
Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă surse financiare
pe termen lung asigurate prin vânzarea de titluri de credit negociabile către public,
de regulă, prin intermediul unor instituţii financiare. Aceste împrumuturi sunt
divizate în părţi egale, numite obligaţiuni, rambursabile la un anumit termen, numit
scadenţă, sau eşalonat şi purtătoare de dobânzi.
Creditele primite de la bancă şi alte instituţii includ creditele pe termen
lung şi creditele pe termen scurt (credite de trezorerie). Aceste credite sunt
generatoare de dobânzi şi garantate cu activele întreprinderii.
2. Datoriile comerciale se creează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii
pentru aprovizionări de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite. Ele sunt
delimitate sub forma furnizorilor şi efectelor de plătit.
Furnizorii reprezintă datoriile echivalente valorii bunurilor, lucrărilor şi
serviciilor primite de la terţi.
Efectele de plătit reprezintă titlurile de valoare care atestă obligaţia de
plată a întreprinderii în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii.
3. Datoriile în cadrul grupului reprezintă obligaţiile datorate societăţilor din
cadrul grupului în relaţiile de decontare ale societăţii-mamă cu filialele sale.
4. Datoriile din interese de participare reprezintă datoriile generate de
relaţiile de decontare ale întreprinderii cu societăţile asociate.
5. Alte datorii sunt reprezentate de:
datoriile fiscale, cu valoarea impozitelor şi taxelor faţă de bugetul statului;
datoriile salariale, cu valoarea salariilor şi altor drepturi salariale faţă de
personalul angajat;
datoriile sociale, cu valoarea contribuţiilor la asigurările sociale faţă de
bugetul asigurărilor sociale;
datoriile faţă de asociaţi, cu valoarea capitalului de restituit şi a
dividendelor de plată;
datoriile faţă de creditorii diverşi ai întreprinderii.
Creditorii diverşi cuprind toate obligaţiile care prin natura lor nu se includ în
categoriile prezentate mai sus. În această situaţie se află datoriile privind
achiziţionarea titlurilor de plasament, sumele încasate şi necuvenite etc.
167
 D. VENITURILE ÎN AVANS reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru
fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. În structura lor se
includ subvenţiile pentru investiţii şi veniturile înregistrate în avans.
1. Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul
de stat sau alte surse nerambursabile de care beneficiază o întreprindere, destinate
achiziţionării sau producerii de echipamente sau alte bunuri de natura
imobilizărilor, dezvoltării unor activităţi pe termen lung sau pentru acoperirea unor
cheltuieli de natura investiţiilor.
2. Veniturile înregistrate în avans sunt sume încasate în timpul exerciţiului
financiar, în contul unor servicii care vor fi prestate în cursul exerciţiului următor,
când acestea vor fi recunoscute ca venituri. Exemplu: chirii încasate anticipat,
abonamente încasate în avans etc.

1.3.3. Tipuri de modificări patrimoniale

În cadrul unei întreprinderi, de-a lungul unei perioade de gestiune (lună,
trimestru, an), au loc numeroase tranzacţii, cum ar fi: aprovizionarea cu materii
prime şi materiale de la furnizori; eliberarea din depozit de materii prime pentru a
fi date în consum; obţinerea de produse finite din procesul de producţie; livrarea de
mărfuri către terţi; restituirea unui credit bancar etc.
Aceste tranzacţii produc modificări în structura elementelor patrimoniale
existente, la un moment dat, în întreprindere, prezentându-se fie sub formă de
creşteri, fie sub formă de micşorări, dar menţinându-se în permanenţă egalitatea
patrimonială, adică aceea dintre totalul activului şi totalul pasivului.
Indiferent cât de multe modificări se produc în structura elementelor
patrimoniale existente la un moment dat în întreprindere, acestea pot fi încadrate în
patru tipuri:
1. Modificări atât în activ, cât şi în pasiv, în sensul creşterii;
2. Modificări atât în activ, cât şi în pasiv, în sensul micşorării;
3. Modificări numai în activ;
4. Modificări numai în pasiv.
Pentru evidenţierea celor patru tipuri de modificări privind activul şi pasivul
întreprinderii se porneşte de la un patrimoniu iniţial (tabelul. 1.1.):
Tabelul 1.1
Patrimoniul iniţial
Solduri
ACTIV PASIV Solduri iniţiale
iniţiale
Mijloace fixe 10.000.000 Capital social 9.000.000
Rezerve 1.000.000
Materiale 2.000.000 Furnizori 1.000.000
consumabile
Clienţi 800.000 Creditori diverşi 2.800.000
Disponibil la bancă 1.000.000 Impozit pe profit 300.000
Casa 500.000 Credite bancare pe 200.000
termen scurt
TOTAL 14.300.000 TOTAL 14.300.000
168
 Se constată că totalul activului este egal cu totalul pasivului, adică se respectă
ecuaţia dublei reprezentări a patrimoniului (Activ=Pasiv).
Presupunem că în perioada de gestiune au loc următoarele tranzacţii:

Tranzacţia I
Se primeşte un credit bancar pe termen scurt de la o bancă în valoare de
1.000.000 lei.
Tranzacţia produce o creştere, în activul patrimonial, la elementul Disponibil la
bancă, cu 1.000.000 lei (şi anume, de la 1.000.000 lei la 2.000.000 lei), reprezentând
creşterea disponibilităţilor din cadrul contului de la bancă, şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, o creştere în pasivul bilanţului la elementul Credite bancare pe termen
scurt (şi anume, de la 200.000 lei la 1.200.000 lei), reprezentând creşterea obligaţiei
faţă de bancă de a restitui creditul primit.
Situaţia patrimonială întocmită după efectuarea primei tranzacţii se prezintă
astfel (tabelul 1.2.).

169
170
Tabelul 1.2
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei I
 Se constată că, faţă de situaţia patrimonială precedentă, prima tranzacţie a
produs modificări în ambele părţi ale patrimoniului, adică atât în activul, cât şi în
pasivul acestuia, în sensul creşterii concomitente şi cu aceeaşi sumă a unui element
de activ şi a altuia de pasiv.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări, stabilită după înregistrarea tranzacţiei I, se
introduc modificările determinate de influenţa tranzacţiei I, pe care le notăm cu x, se
constată că egalitatea bilanţieră se menţine astfel:

A+x=P+x

Înlocuind în această ecuaţie datele care au stat la baza tranzacţiei I, egalitatea

patrimonială se prezintă astfel:
14.300.000 + 1.000.000 = 14.300.000 + 1.000.000
deci
15.300.000 = 15.300.000

Tranzacţia II
Se plăteşte, din disponibilul de la bancă, obligaţia faţă de stat privind
impozitul pe profit, în valoare de 300.000 lei.
Tranzacţia produce o micşorare, în activul patrimonial, la elementul
Disponibil la bancă, cu suma de 300.000 lei (şi anume, de la 2.000.000 lei la
1.700.000 lei), reprezentând micşorarea disponibilităţilor băneşti ale întreprinderii
de la bancă şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o micşorare în pasivul patrimonial
la elementul Impozit pe profit (şi anume, de la 300.000 lei la 0 lei), reprezentând
scăderea obligaţiei întreprinderii faţă de stat.
Situaţia patrimoniului după tranzacţia II se prezintă astfel (tabelul. 1.3.).

171
172
Tabelul 1.3
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei II
 Tranzacţia II a produs modificări tot în ambele părţi ale patrimoniului, adică
atât în activul, cât şi în pasivul patrimonial, dar în sensul scăderii concomitente şi
cu aceeaşi sumă a unui element de activ şi a altuia de pasiv. În aceste condiţii,
totalul patrimonial, adică al activului şi al pasivului, a scăzut cu aceeaşi sumă,
modificându-se astfel volumul elementelor patrimoniale, dar menţinându-se
egalitatea bilanţieră.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări, stabilită după înregistrarea tranzacţiei I, se
introduc modificările determinate de influenţa tranzacţiei II, pe care le notăm cu y, se
constată că egalitatea bilanţieră se menţine astfel:

A–y=P-y

Înlocuind în această ecuaţie datele din tranzacţia II, egalitatea patrimonială se

prezintă astfel:
15.300.000 – 300.000 = 15.300.000 – 300.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Tranzacţia III
Se încasează, în numerar, creanţa de la un client, în valoare de 500.000 lei.
Tranzacţia produce o creştere în activul patrimonial la elementul Casa cu suma
de 500.000 lei (şi anume, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei), reprezentând creşterea
numerarului din casierie şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o micşorare tot în activul
patrimonial la elementul Clienţi (şi anume, de la 800.000 lei la 300.000 lei), care
reprezintă micşorarea dreptului de creanţă al întreprinderii asupra clienţilor.
Situaţia patrimoniului după efectuarea şi înregistrarea acestei tranzacţii se
prezintă astfel (tabelul 1.4.):

173
174
Tabelul 1.4
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei III
 Tranzacţia a produs modificări numai în activ, pasivul rămânând neschimbat.
Întrucât s-a mărit un post şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, s-a micşorat alt post,
totalul activului şi, deci, şi cel al patrimoniului au rămas neschimbate.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări se introduc modificările determinate de
tranzacţia III, pe care o notăm cu z, se constată că egalitatea patrimonială se
menţine, aşa cum rezultă din următoarea ecuaţie:

A+z–z=P

Înlocuind în această ecuaţie datele care au stat la baza tranzacţiei III,

egalitatea patrimonială se prezintă astfel:
15.000.000 + 500.000 – 500.000 = 15.000.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Tranzacţia IV
Se înregistrează majorarea capitalului social cu 1.000.000 lei, pe seama
rezervelor existente.
În urma tranzacţiei, se produce o creştere în pasivul patrimonial la elementul
Capital social cu suma de 1.000.000 lei ( şi anume, de la 9.000.000 lei la
10.000.000 lei), reprezentând creşterea capitalului social şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, are loc o scădere la elementul Rezerve de la 1.000.000 lei la 0 lei,
care reprezintă diminuarea rezervelor.
Situaţia patrimoniului după efectuarea şi înregistrarea acestei tranzacţii se
prezintă astfel (tabelul 1.5.):

175
176
Tabelul 1.5
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei IV
 Faţă de situaţia patrimonială anterioară, tranzacţia IV a produs modificări
numai în pasiv, adică numai în structura surselor de finanţare, activul, respectiv,
mijloacele economice, rămânând neschimbate. Deoarece s-a mărit un element de
pasiv şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, s-a micşorat un alt element, tot din pasiv,
totalul pasivului şi, deci, şi cel al patrimoniului au rămas nemodificate.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări se introduc modificările produse de
tranzacţia IV, pe care le notăm cu v, se constată că egalitatea patrimonială se
menţine:

A=P+v–v

Înlocuind în ecuaţia dublei reprezentări modificările produse de operaţia IV,

rezultă:
15.000.000 = 15.000.000 + 1.000.000 –1.000.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Situaţia patrimonială finală, întocmită după efectuarea şi înregistrarea celor

patru tipuri de modificări patrimoniale, se prezintă astfel (tabelul 1.6.):

177
178
Tabelul 1.6
Situaţia patrimonială finală
 2. METODA CONTABILITĂŢII

2.1. Definiţia şi trăsăturile metodei contabilităţii

La modul general, metoda este o cale raţională de urmat, în vederea atingerii

unui scop, iar procedeul reprezintă mijlocul prin care se realizează scopul urmărit.
Metoda contabilităţii cuprinde un ansamblu de procedee care acţionează ca
un tot unitar, în vederea stabilirii normelor şi principiilor cu caracter special, cu
ajutorul cărora contabilitatea cercetează starea şi mişcarea tuturor elementelor
patrimoniale, pentru a sesiza legăturile dintre acestea, iar pe această bază, pentru
a calcula rezultatele finale ale activităţii şi a analiza şi controla activitatea
desfăşurată de unităţile patrimoniale respective.
Pentru elucidarea obiectului ei de studiu, contabilitatea se bazează pe o serie
de trăsături caracteristice ale acesteia, astfel:
1) Trăsătura principală a obiectului de studiu al contabilităţii constă în
reflectarea patrimoniului întreprinderii atât sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii
bunurilor economice care îl compun, cât şi sub aspectul relaţiilor de proprietate, în
cadrul cărora se dobândesc bunurile economice ca obiect de drepturi şi obligaţii,
adică al surselor de finanţare.
Această dublă reprezentare a stării şi mişcării patrimoniului între-
prinderii constituie trăsătura esenţială care determină conţinutul metodei
contabilităţii. Ea poate fi redată sintetic, sub forma unei ecuaţii, prin egalitatea
dintre cele două componente ale patrimoniului, adică:
Mijloacele economice = Surse de finanţare
ecuaţie cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei reprezentări.
2) Dubla înregistrare în conturi a tranzacţiilor.
Potrivit acestei trăsături a metodei contabilităţii, orice tranzacţie este încadrată
şi analizată sub un dublu aspect, în raport cu efectul pe care îl produce asupra
elementelor ce stau la baza înfăptuirii ei.
Pornind de la relaţia generală de echilibru, proprie dublei reprezentări
(Mijloace economice = Surse de finanţare), prin dubla înregistrare se creează cea
de-a doua relaţie specifică metodei contabilităţii, şi anume:
Creşterea mijloacelor economice + Micşorarea surselor economice =
= Creşterea surselor economice + Micşorarea mijloacelor economice
ecuaţie cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei înregistrări.
3) O altă trăsătură a metodei contabilităţii este aceea a folosirii unor procedee
care să permită înregistrarea valorică a existenţei şi mişcării patrimoniului
întreprinderii, adică studierea acelor elemente care se pot exprima în bani.
4) De asemenea, metoda contabilităţii are ca trăsătură caracteristică
reflectarea, cu ajutorul procedeelor sale de lucru, numai a operaţiunilor valorice cu
privire la fenomenele şi procesele economice care au avut loc, făcându-se dovada
înfăptuirii lor cu acte scrise.
Se poate conchide că metoda contabilităţii reprezintă totalitatea procedeelor
interdependente pe care aceasta le foloseşte în scopul realizării obiectului ei de
studiu.
179
 2.2. Procedeele metodei contabilităţii

Aceste procedee se împart în trei grupe:

1) procedee comune tuturor ştiinţelor;
2) procedee specifice metodei contabilităţii;
3) procedee ale metodei contabilităţii utilizate şi de alte discipline economice.
1. Dintre procedeele comune tuturor ştiinţelor, metoda contabilităţii
utilizează: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza şi sinteza.
• Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei
ştiinţe. Contabilitatea foloseşte observaţia pentru cunoaşterea fenomenelor şi pro-
ceselor economice care se pot exprima valoric şi care, după ce au fost consemnate
în documente, le reflectă cifric, numeric, cu ajutorul altor procedee specifice de
lucru şi cu respectarea normelor şi principiilor contabile.
• Raţionamentul se aplică de către metoda contabilităţii pentru ca, pe bază de
judecăţi logice, pornind de la fenomenele şi procesele din cadrul obiectului său de
studiu şi care au fost deja observate, să se ajungă la concluzii noi ce permit stabilirea
cu exactitate a modului de reflectare a acestora cu ajutorul diferitelor sale procedee.
• Comparaţia este folosită de metoda contabilităţii prin compararea a două
sau mai multe fenomene sau procese economice care se pot exprima valoric, cu
scopul de a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele, pentru ca pe această bază să
se fixeze noţiuni, să se tragă anumite concluzii. În contabilitate, spre exemplu, se
compară veniturile cu cheltuielile, pentru a se stabili rezultatele.
• Clasificarea reprezintă acţiunea de împărţire, distribuire, repartizare siste-
matică pe clase sau într-o anumită ordine a obiectelor sau fenomenelor, în funcţie
de asemănările şi deosebirile dintre ele. Asemănările le apropie şi le încadrează în
aceeaşi clasă, deosebirile le diferenţiază şi le distribuie în clase diferite. Metoda
contabilităţii foloseşte clasificarea atât în cadrul procedeelor sale specifice, cât şi în
cadrul celor comune altor discipline economice pentru studierea raţională, sub
diferite aspecte, a patrimoniului.
• Analiza reprezintă procedeul ştiinţific de cercetare a unui întreg, a unui
fenomen, pornind de la studierea sistematică a fiecărui element component în parte al
acestuia. În contabilitate, analiza are un câmp foarte larg de aplicare. Astfel, analiza
contabilă este folosită la înregistrarea corectă a operaţiilor economice şi financiare;
analiza pe bază de bilanţ este folosită pentru stabilirea situaţiei economico-financiare
a întreprinderii, pentru stabilirea cauzelor care au determinat-o şi a deciziilor ce
urmează a se adopta; analiza contului de rezultate este folosită pentru cunoaşterea
veniturilor şi a cheltuielilor care au generat rezultatul respectiv etc.
• Sinteza este procedeul care se bazează pe trecerea de la particular la
general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare. Sinteza este
folosită de metoda contabilităţii în operaţiile de grupare şi centralizare a datelor,
pentru a le face din ce în ce mai sintetice, în scopul generalizării concluziilor ce se
desprind din analiza acestora.
2. Procedee specifice metodei contabilităţii. Procedeele specifice, utilizate
de metoda contabilităţii pentru cercetarea şi studierea obiectului său, sunt
următoarele: bilanţul, contul şi balanţa de verificare.
• Bilanţul este cel mai reprezentativ procedeu specific metodei contabilităţii,
prin care se înfăptuieşte dubla reprezentare a patrimoniului întreprinderii. Cu
ajutorul bilanţului se reprezintă, la un moment dat, în expresie valorică, patrimoniul
180
întreprinderii sub dublul său aspect, şi anume: pe de o parte, sub aspectul
destinaţiei economice a mijloacelor economice, pentru care contabilitatea foloseşte
noţiunea de ACTIV şi, pe de altă parte, sub aspectul surselor de finanţare a
mijloacelor economice, pentru care contabilitatea foloseşte noţiunea de PASIV.
• Contul este procedeul specific, metodei contabilităţii, care studiază atât
starea iniţială şi mişcările intervenite pe parcursul unei anumite perioade de timp,
cât şi starea finală a fiecărui element patrimonial component al patrimoniului.
• Balanţa de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări,
oferind prin aceasta garanţia exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, precum şi
a întocmirii unor bilanţuri reale şi complete.
3. Procedee ale metodei contabilităţii comune şi altor discipline economice
• Documentaţia constă în faptul că operaţiile economice sau financiare
privitoare la existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale trebuie să fie consemnate,
în momentul efectuării lor, în documente care fac dovada înfăptuirii acestora
• Evaluarea este procedeul prin care datele din contabilitate sunt reprezentate
printr-o singură unitate de măsură, dând posibilitatea centralizării lor, cu ajutorul
balanţelor de verificare, şi a generalizării, cu ajutorul bilanţului. Evaluarea constă
în transformarea unităţilor naturale în unităţi monetare, cu ajutorul preţurilor.
• Calculaţia. Noţiunea de calculaţie are o sferă largă de aplicabilitate în
contabilitate. Ea include toate formele de calcul, începând cu simpla calculare a
datelor consemnate în documentele primare, continuând cu calculul rulajelor con-
turilor, al sumelor şi al soldurilor acestora, cu calculul valorii elementelor patrimoniale
inventariate, cu calculul amortizării imobilizărilor, calculul provizoanelor etc. şi
terminând cu calculul tuturor indicatorilor economico-financiari care diagnostichează
activitatea unităţii patrimoniale
• Inventarierea. Pentru a cunoaşte situaţia reală a patrimoniului, periodic,
trebuie să se verifice existenţa faptică a tuturor elementelor patrimoniale înregistrate
în contabilitate. În acest scop, contabilitatea se foloseşte de procedeul numit inven-
tariere. Prin inventariere trebuie să se verifice existenţa faptică a tuturor elementelor
patrimoniale, în scopul descoperirii neconcordanţelor dintre datele înregistrate în
conturi şi realităţile de pe teren.

3. DOCUMENTAŢIA

3.1. Delimitări privind documentaţia

Orice tranzacţie, pentru a putea fi înregistrată în conturi, trebuie mai întâi

consemnată în documente care să ateste înfăptuirea ei. Aceasta, deoarece
înregistrarea în conturi se face numai după ce acestea au avut loc, iar una din
cerinţele contabilităţii o constituie fundamentarea şi justificarea tuturor datelor sale
pe bază de documente.
Totalitatea documentelor, ca purtători materiali de informaţii, constituie
documentaţia unităţii patrimoniale.
Practic, noţiunea de documentaţie cuprinde toate documentele care intervin
de-a lungul întregului ciclu contabil, atât documentele primare, cât şi cele care
constituie instrumente specifice metodei contabilităţii: jurnalul, contul, balanţa de
verificare, bilanţul.
181
 3.2. Documentele justificative

Operaţiile economice şi financiare se consemnează, în momentul efectuării,

în documente, numite documente justificative. Standardele de Contabilitate
Internaţionale, definesc documentele justificative ca fiind documente primare care
probează legal o operaţiune.
Conţinutul documentelor justificative este dat de existenţa următoarelor
elemente principale:
denumirea documentului;
numărul şi data documentului;
denumirea şi sediul întreprinderii, al serviciului sau al sectorului, după caz,
care a întocmit documentul;
menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei, dacă este cazul;
conţinutul operaţiei economice sau financiare;
temeiul legal al efectuării operaţiei (acolo unde este cazul);
datele cantitative şi/sau valorile aferente operaţiei economice şi financiare
efectuate;
semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiei, ale celor care
avizează şi ale celor în drept să aprobe operaţia respectivă, precum şi alte elemente
menite să asigure consemnarea completă a operaţiilor în documentele justificative.
De regulă, documentele justificative se întocmesc la locul de muncă în cadrul
căruia se produce operaţia economică sau financiară respectivă.
Întocmirea documentelor justificative se face pe formulare tipizate sau
netipizate, după caz, iar completarea se face manual sau automatizat.
După întocmire (completare), documentele justificative sunt supuse operaţiei
de prelucrare. Aceasta constă în sortarea documentelor pe operaţii, dacă este cazul,
în precontabilizarea lor prin cumularea mai multor documente justificative şi
obţinerea de documente centralizatoare. Se procedează apoi la verificarea de formă,
aritmetică şi de fond (pentru a se constata legalitatea, realitatea, oportunitatea,
necesitatea şi economicitatea operaţiilor consemnate în documente), iar în final,
înregistrarea în contabilitate a datelor înscrise în documentele justificative.
În vederea înregistrării în contabilitate, se procedează la contarea docu-
mentelor justificative, prin înscrierea simbolurilor conturilor în care urmează să se
încadreze operaţia consemnată în acestea.

3.3 Registrele contabile

Datele consemnate în documentele justificative sunt înregistrate în ordine

cronologică şi grupate în registrele contabile. Acestea se prezintă sub forma unor
registre legate, fişe şi situaţii ale căror conţinut şi formă corespund scopului pentru
care se ţin.
Principalele registre ce se folosesc, obligatoriu, în contabilitate sunt:
Registrul-jurnal, Cartea-mare şi Registrul-inventar.
• Registrul-jurnal este documentul contabil obligatoriu în care se înre-
gistrează, prin articole contabile, în mod cronologic, operaţiile patrimoniale, prin
respectarea succesiunii documentelor, după data de întocmire sau intrare a acestora
în unitate.
Forma registrului-jurnal general se prezintă astfel (tabelul 3.1):
182
 Tabelul 3.1
Unitatea.............
Registru-jurnal
Simboluri
Numărul Data Documentul Expli- Suma
caţia
conturi
înregistrării înregistrării
Felul Numărul Data D C D C
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

• Registrul „Cartea-mare” este un document contabil obligatoriu în care se

înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente, înregistrările
efectuate în registrul-jurnal, stabilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul
iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldurile finale.
Formularele folosite drept registru „Cartea-mare” pot îmbrăca diverse forme,
cum ar fi: fişe de cont pentru operaţiuni diverse, fişe de cont şah sau pe conturi
corespondente, forma „Cartea-mare” centralizatoare.

a) Fişe de cont pentru operaţiuni diverse (tabelul 3.2).

Tabelul 3.2
Unitatea.............
FIŞA DE CONT Simbol cont Pag.
Contul
Document Simbol Rulaj
Data Explicaţii cont cores- D/C Sold
Felul Nr. Debitor Creditor
pondent

b) Fişe de cont şah sau pe conturi corespondente (tabelul 3.3.):

Tabelul 3.3
Unitatea...............
CARTEA MARE (ŞAH) Simbol cont Debit Pag.
Denumirea contului Credit
Nr. din Data Conturi corespondente
Suma
registrul jurnal operaţiei

183
 c) Forma „Cartea-mare” centralizatoare (tabelul 3.4.):
Tabelul 3.4
Unitatea ..................
Cartea-mare
CONTUL
Total Total
Conturi corespondente
rulaj rulaj Sold
creditoare
Lunile debitor creditor
Cont... Cont... Cont... Cont...
La 1 ianuarie D C
jurnal jurnal jurnal jurnal
Ianuarie
Februarie
Martie
TOTAL
M
TRIM. I
M
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
TOTAL
GENERAL

Tipurile de registre prezentate se folosesc în cadrul tuturor tehnicilor de

prelucrare şi înregistrare a datelor. Ceea ce diferenţiază un registru de altul, în
condiţiile folosirii unor tehnici de prelucrare diferite, este forma pe care o îmbracă,
conţinutul rămânând acelaşi.
• Registrul-inventar este documentul contabil în care se înregistrează toate
elementele de activ şi de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, conform posturilor
din bilanţul contabil, inventariate potrivit normelor legale. Elementele patrimoniale
înscrise în Registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte documente
care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţul contabil.
Registrul-inventar cuprinde două părţi: listele de inventariere şi recapitulaţia
inventarului. În cadrul recapitulaţiei, datele preluate din listele de inventariere sunt
grupate pe structurile patrimoniale de activ şi pasiv.
Modelul Registrului-inventar se prezintă astfel (tabelul 3.5):
Tabelul 3.5
Registrul inventar
Unitatea..................
Recapitulaţia Diferenţe din evaluare
Nr. Valoarea
elementelor (de înregistrat)
crt.
inventariate Contabilă De inventar Valoare Cauze diferenţe
1 2 3 4 5 6

184
 3.4. Documentele contabile de sinteză

Pentru ca datele contabilităţii să poată fi folosite în mod eficient în procesul de

conducere, pentru luarea celor mai bune decizii manageriale, se impun centralizarea
şi sintetizarea lor periodică. Acestei cerinţe de centralizare şi sintetizare îi corespund
documentele contabile de sinteză (situaţiile financiare sau conturile anuale).
Documentele contabile de sinteză cuprind:
• Bilanţul
• Contul de profit şi pierdere
• Note explicative

4. CONTUL – INSTRUMENT DE ÎNREGISTRARE,

CALCUL ŞI CONTROL

4.1. Definirea şi rolul contului

Într-o accepţiune generală, contul este procedeul specific metodei contabilităţii,

cu ajutorul căruia se reflectă existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial în
parte, ca urmare a modificărilor produse de tranzacţiile ce au loc în întreprindere într-
o perioadă de gestiune.
În acest scop, pentru fiecare element patrimonial se deschide câte un cont
distinct în contabilitatea curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează, pe bază de
documente şi în etalon valoric, existentul la începutul perioadei de gestiune al
elementului pentru care s-a deschis contul, modificările survenite în cadrul acestui
element, generate de tranzacţiile din timpul perioadei de gestiune, determinându-se
şi existentul final din cadrul elementului patrimonial respectiv.

4.2. Trăsături specifice conturilor

1) Înregistrarea prin cont a situaţiei şi mişcării patrimoniului se face în

expresie valorică, prin folosirea etalonului monetar, iar pentru bunurile materiale,
şi a etalonului natural. Definit prin această prismă, contul reprezintă un model de
evidenţă şi calcul în expresie valorică.
2) Pentru a delimita în timp situaţia şi mişcarea elementelor patrimoniale,
înregistrarea prin cont se efectuează în ordine cronologică. Deci, contul este un
model de înregistrare cronologică a evoluţiei patrimoniului.
3) Contul reprezintă un model de individualizare şi grupare a situaţiei şi
mişcării elementelor patrimoniale.
Individualizarea elementelor patrimoniale se face în funcţie de trăsăturile lor
specifice, iar gruparea, în raport de caracteristicile lor comune
De exemplu, cu ajutorul contului Materii prime se evidenţiază, într-o formă
distinctă, şi se grupează toate stocurile de materii prime existente în gestiunea unei
întreprinderi, precum şi operaţiile economice privind intrările şi ieşirile de materii
prime. Gruparea elementelor înregistrate se face începând cu treapta cea mai
analitică şi continuă cu diverse trepte de sintetizare.
4) Contul constituie un model de sistematizare a existenţelor şi modificărilor
de sens contrar, intervenite în masa elementelor patrimoniale înregistrate.
185
 Pentru a înregistra, calcula şi controla existentul şi modificările de sens
contrar (creşteri, micşorări) ale fiecărui element patrimonial, pe o anumită perioadă
de timp, vom folosi instrumentul denumit cont. Din acest punct de vedere, forma
contului este cea bilanţieră, adică a unui tablou cu două serii de calcule: starea
iniţială şi creşterile, pe de o parte, micşorările şi starea finală, pe de altă parte.
Schematic, forma bilanţieră a contului poate fi imaginată sub forma
literei T, care indică posibilitatea practică de separare şi înregistrare, într-o parte, a
creşterilor pe măsură ce acestea au loc şi, în partea opusă, a micşorărilor, care, de
asemenea, se adună pe măsură ce au loc în cursul exerciţiului financiar, ca în figura
prezentată în continuare:

Contul „i”
• SITUAŢIA INIŢIALĂ • MICŞORĂRI
• CREŞTERI • SITUAŢIA FINALĂ

Contul „j”
• MICŞORĂRI • SITUAŢIA INIŢIALĂ

• SITUAŢIA FINALĂ • CREŞTERI

În aceste condiţii, ecuaţia proprie contului este de forma:

Situaţia iniţială + Creşteri = Micşorări + Situaţia finală
Forma bilanţieră a contului a fost determinată şi de necesităţi informative.
Alături de furnizarea de informaţii cu privire la natura şi mărimea elementelor
patrimoniale, contul a fost conceput şi din necesitatea cunoaşterii distincte a
modificărilor de sens contrar intervenite în masa acestor elemente. Fiecare
categorie de modificare, creştere sau micşorare reprezintă un indicator contabil cu
o anumită semnificaţie în procesul de cunoaştere şi gestiune. De exemplu, pentru
contul „Materii prime”, creşterile reprezintă intrările de materii prime, iar
micşorările, ieşirile de materii prime.
Consecinţă a acestei forme a contului, orice scădere se face tot prin adunare.
Pentru a scădea o mărime în cadrul contului, ea trebuie trecută în partea opusă celei
unde se ţine pentru adunare.
Pe lângă forma bilaterală (bilanţieră) a contului, în activitatea practică există
şi alte forme de prezentare a contului, cum ar fi: forma unilaterală, forma şah,
forma contului cu duble valori etc.
Forma unilaterală a contului se caracterizează prin aceea că într-o parte a
contului există o singură serie de coloane pentru numărul curent, data şi explicaţia
operaţiei economice sau financiare care se înregistrează, indiferent dacă sunt
creşteri sau micşorări, iar coloanele de sume debitoare, sume creditoare şi de sold
sunt alăturate.

186
 Modelul unei astfel de forme de prezentare este redat în continuare:

Contul „Materii prime”

Nr. Sume Sold
Data Explicaţia
crt. Debitoare Creditoare (debitor)
1. 5.I.1999 Sold iniţial - - 1.100.000
2. 7.I.1999 Furnizori 1.000.000 - 2.100.00
Cheltuieli cu
3. 9.I.1999 - 1.300.000 800.000
materiile prime
4. 12.I.1999 Furnizori 500.000 - 1.300.000
Cheltuieli cu
5. 15.I.1999 - 700.000 600.000
materiile prime

În această formă a contului, soldul se stabileşte după fiecare operaţie

economică sau financiară înregistrată.
Forma şah a contului se caracterizează prin aceea că atât pentru debit, cât
şi pentru credit se deschide câte o fişă distinctă, în care debitul apare în cores-
pondenţă cu conturile creditoare, iar creditul, în corespondenţă cu conturile debitoare.
Forma contului cu duble valori se caracterizează prin aceea că, indiferent
de modelul sub care se prezintă contul respectiv (bilateral, unilateral, şah etc.),
acesta are coloane pentru înscrierea sumelor atât în moneda naţională, cât şi în
monedă străină. Astfel de conturi se folosesc de către întreprinderile cu activitate
de comerţ exterior.
5) O altă trăsătură specifică a contului este aceea că el constituie un model de
calcul al mărimii situaţiei sau stării şi mişcărilor intervenite în masa bunurilor
economice, surselor de finanţare, cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor.
Sintetizând trăsăturile prezentate cu privire la cont, acesta poate fi definit ca
un model de înregistrare cronologică, grupare, sistematizare şi calcul în expresie
valorică şi, uneori, şi cantitativ, a situaţiei şi mişcării elementelor patrimoniale.

4.3. Structura contului

Elementele care definesc structura contului sunt: titlul sau denumirea

contului; debitul şi creditul contului; mişcarea sau rulajul contului; totalul sumelor
(debitoare sau creditoare); soldul contului; explicaţia descriptivă a tranzacţiilor
înregistrate în cont.
1) Titlul (denumirea) şi simbolul contului
Titlul contului exprimă conţinutul economic al elementului a cărui evidenţă se
ţine cu ajutorul contului respectiv. De exemplu, contul asociat clienţilor poartă denumirea
de „Clienţi”; contul asociat materiilor prime poartă denumirea „Materii prime” etc.
Titlurile conturilor sunt însoţite şi de simbolurile cifrice corespunzătoare.
Exemplu: 101 Capital, 212 Construcţii, 371 Mărfuri, 401 Furnizori, 411 Clienţi,
121 Profit şi pierdere etc.
2) Debitul şi creditul contului reprezintă denumirile celor două părţi opuse
ale acestuia ce permit separarea celor două tipuri de modificări (creşteri şi
187
micşorări), pe care le determină operaţiile economice şi financiare ce se înre-
gistrează cu ajutorul conturilor.
Convenţional, s-a stabilit ca partea stângă a contului să poarte denumirea de
debit, iar partea dreaptă, de credit. Sumele trecute în partea stângă a contului se
numesc debitoare, iar cele din partea dreaptă, creditoare.
A debita un cont înseamnă a înregistra o sumă în partea stângă a contului.
Analog, a credita un cont înseamnă a înregistra o sumă în partea dreaptă a contului.
Acesta este singurul sens dat în contabilitate verbelor a debita şi a credita.
În munca practică de contabilitate, cele două părţi opuse ale contului, debitul
şi creditul, se abreviază cu D, respectiv C.
3) Rulajul contului reprezintă mişcarea sau totalul sumelor înregistrate într-
o perioadă de gestiune în debitul sau creditul unui cont, ca urmare a măririlor şi
micşorărilor determinate de tranzacţiile (evenimentele) ce se produc în volumul şi
structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis contul respectiv. Acesta
este de două feluri: rulaj debitor şi rulaj creditor.
Rulajul debitor (abreviat, de regulă, cu RD) reprezintă totalitatea înre-
gistrărilor efectuate în debitul unui cont într-o perioadă de gestiune.
Rulajul creditor (abreviat, de regulă, cu RC) reprezintă totalitatea înre-
gistrărilor efectuate în creditul unui cont într-o perioadă de gestiune.
4) Total sume
Totalul sumelor unui cont este de două feluri:
Total sume debitoare (abreviat, de regulă, cu TSD). Se obţine prin adunarea
tuturor sumelor înregistrate în debitul contului.
Total sume creditoare (abreviat, de regulă, cu TSC). Se obţine prin
adunarea tuturor sumelor înregistrate în creditul contului. Totalul sumelor cuprinde
existentul iniţial şi rulajul elementului patrimonial urmărit cu ajutorul contului.
5) Soldul contului exprimă existentul valoric la un moment dat al elementului
patrimonial urmărit cu ajutorul contului respectiv.
Soldul contului se stabileşte ca diferenţă între totalul sumelor debitoare şi
totalul sumelor creditoare, preluând semnul totalului mai mare.
Astfel:
Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare decât totalul sumelor
creditoare, contul prezintă sold debitor (SD).
În situaţia inversă, când totalul sumelor creditoare este mai mare decât
totalul sumelor debitoare, contul prezintă sold creditor (SC).
Atunci când totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor
creditoare, soldul acestuia este zero, deci, contul nu mai prezintă sold şi poartă
denumirea de cont soldat sau balansat.
Prin urmare, soldul contului se stabileşte pe baza relaţiilor:
1. TSD – TSC = SD, când TSD> TSC
2. TSC – TSD = SC, când TSC > TSD
3. TSD – TSC = 0, când TSD = TSC
Soldul stabilit în ultima zi a perioadei de gestiune se numeşte sold final (Sf)
şi apare ca sold iniţial (Si) la începutul perioadei de gestiune următoare.
La sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia întocmirii lucrărilor contabile de
sinteză, conturile se închid. Aceasta presupune trecerea soldului lor final în partea
opusă aceleia din care a provenit, adică în partea cu totalul sumelor mai mic, astfel
188
încât, adunat la acest total, cele două părţi ale contului să se afle în echilibru.
Astfel, contul care are sold final debitor (Sfd) se închide prin trecerea acestuia în
credit, unde se adună la totalul sumelor creditoare, iar rezultatul trebuie să fie egal
cu totalul sumelor debitoare. Contul care are sold final creditor (Sfc) se închide
prin trecerea acestuia în debit, unde se adună la totalul sumelor debitoare, rezultatul
fiind egal cu totalul sumelor creditoare.
6) Explicaţia tranzacţiilor înregistrate în cont are drept scop cunoaşterea
anumitor date în legătură cu operaţia respectivă, în vederea identificării ei cu
uşurinţă, a înţelegerii sensului şi conţinutului acesteia. După forma de prezentare,
distingem: explicaţie descriptivă şi explicaţie contabilă.
Explicaţia descriptivă constă în explicarea pe scurt a operaţiei economice
sau financiare cu indicarea documentului justificativ care a stat la baza operaţiei şi
a datei în care a avut loc;
Explicaţia contabilă constă în indicarea debitului sau creditului contului
utilizat la înregistrarea operaţiei respective, precum şi a denumirii celuilalt cont
corespondent ce participă la înregistrarea operaţiei, potrivit cerinţelor dublei
înregistrări.

4.4. Reguli de funcţionare a conturilor

Condiţia de bază privind înregistrarea corectă a operaţiilor, evenimentelor,

tranzacţiilor în conturi o constituie cunoaşterea regulilor de funcţionare a acestora.
Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se ia ca punct de plecare
patrimoniul, cu structurile sale de activ şi pasiv (active, datorii, capitaluri) şi cele
două principii de bază ale contabilităţii: dubla reprezentare şi dubla înregistrare.
Anterior s-a arătat că activele sunt dispuse în partea stângă a patrimoniului.
Astfel, activele pot fi gândite ca părţi de stânga, iar pasivele pot fi gândite ca părţi
de dreapta. Poziţia opusă a celor două categorii al patrimoniului (activ şi pasiv)
face ca regulile de funcţionare a celor două feluri de conturi să fie de sens opus,
după cum urmează:
1) Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita şi se debitează cu
existenţele de activ, iar conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita şi
se creditează cu existenţele de pasiv.
2) Conturile de activ se mai debitează cu majorările, creşterile elementelor
patrimoniale de activ, iar conturile de pasiv se mai creditează cu majorările,
creşterile elementelor patrimoniale de pasiv.
3) Conturile de activ se creditează cu micşorările, diminuările elementelor
patrimoniale de activ, iar conturile de pasiv se debitează cu micşorările, diminuările
elementelor patrimoniale de pasiv.
4) Conturile de activ prezintă întotdeauna sold final debitor sau sunt soldate,
iar conturile de pasiv prezintă întotdeauna sold final creditor sau sunt soldate.
Dacă avem în vedere împărţirea conturilor în conturi de activ şi conturi de pasiv,
cele patru reguli de funcţionare a conturilor pot fi reduse la numai două, şi anume:
I. Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita, şi se debitează
cu existentul iniţial şi cu creşterile (majorările, intrările) elementelor
189
patrimoniale de activ, se creditează cu micşorările (diminuările, ieşirile) de
activ şi prezintă sold final debitor sau sunt soldate.
II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita, şi se creditează
cu existentul iniţial de pasiv şi cu creşterile (majorările, intrările) de activ, se
debitează cu micşorările (diminuările, ieşirile) de pasiv şi prezintă sold final
creditor sau sunt soldate.
Aşa cum se poate observa, conţinutul economic diametral opus al conturilor
de activ şi de pasiv determină şi caracterul opus al regulilor de funcţionare.
Schematic, regulile de funcţionare a conturilor se prezintă astfel:
Conturi de activ Conturi de pasiv
D C D C
Existentul de activ Existentul de pasiv
Majorări de activ Micşorări de activ Micşorări de pasiv Majorări de pasiv
Sold final debitor Sold final creditor

Având în vedere soldul pe care îl prezintă la un moment dat, conturile sunt de

două feluri: conturi monofuncţionale şi conturi bifuncţionale.
Conturile monofuncţionale sunt acelea care, la sfârşitul perioadei de
gestiune, prezintă un singur fel de sold, fie numai debitor, fie numai creditor.
Acestea funcţionează, deci, fie numai după regula de funcţionare a conturilor de
activ, fie numai după regula de funcţionare a conturilor de pasiv. Ele sunt, deci,
întotdeauna, numai conturi de activ sau numai conturi de pasiv.
Conturile bifuncţionale sunt acele conturi care pot prezenta, la un moment
dat, fie sold debitor, fie sold creditor. Acestea funcţionează în anumite cazuri după regula
de funcţionare a conturilor de activ, iar în altele, după aceea a conturilor de pasiv.

4.5. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

După cum s-a menţionat, operaţiile economice şi financiare, consemnate în

momentul efectuării lor în documente justificative, produc modificări în structura
elementelor existente la un moment dat în patrimoniu.
Întrucât elementelor patrimoniale le corespund în contabilitatea curentă
conturile, aceasta înseamnă că reflectarea operaţiilor respective în contabilitatea
curentă se va face cu ajutorul a cel puţin două conturi, fie de activ, fie de pasiv, fie
unul de activ şi celălalt de pasiv. Deci, orice tranzacţie ce provoacă o dublă
modificare în patrimoniu se va reflecta în contabilitatea curentă printr-o dublă
înregistrare în conturi, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Rezultă că dubla înregistrare constă în înregistrarea concomitentă şi cu
aceeaşi sumă a unei operaţii economice sau financiare în două conturi, şi
anume, în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Exemplu:
5121 = 519 1.000.000 lei
Conturi la bănci în lei Credite bancare pe termen scurt

190
 Înregistrarea tuturor tranzacţiilor în contabilitatea curentă, pe baza dublei
înregistrări, determină o legătură strânsă între conturile utilizate de aceasta,
reunindu-le pe toate într-un sistem coerent, creându-se posibilitatea reflectării
integrale şi ca un tot unitar a obiectului său de studiu.
De asemenea, reflectarea tuturor acestor tranzacţii în conturi, pe baza dublei
înregistrări, oferă posibilitatea verificării exactităţii înregistrărilor efectuate, cu
ajutorul balanţei de verificare.
Dubla înregistrare în conturi a tranzacţiilor reprezintă o trăsătură esenţială a
metodei contabilităţii şi nu se mai regăseşte la alte discipline ale sistemului
informaţional economic.
Legătura reciprocă dintre debitul unui cont şi creditul altui cont, stabilită
cu ocazia înregistrării tranzacţiilor în contabilitatea curentă, pe baza dublei
înregistrări, poartă denumirea de corespondenţa conturilor.
Conturile între care se stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi
corespondente.
În exemplul evocat anterior, contul Disponibil la bănci în lei este corespon-
dentul contului Credite bancare pe termen scurt.

4.6. Analiza contabilă a tranzacţiilor. Formula şi articolul contabil

Analiza contabilă reprezintă un proces logic de cercetare a fiecărei tranzacţii

în parte, în vederea înregistrării corecte a acestora în contabilitate. Altfel spus,
analiza contabilă are drept scop stabilirea corectă a conturilor corespondente în
care urmează să se încadreze tranzacţia supusă analizei, precum şi partea acestora
(debit sau credit) în care urmează să se înregistreze tranzacţia în cauză.
Analiza contabilă constă în cercetarea, pe bază de documente, a fiecărei
tranzacţii în parte, prin descompunerea ei în elementele componente, în scopul
stabilirii conturilor corespondente şi a părţii acestora – debit sau credit – în care
urmează să se înregistreze tranzacţia respectivă, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Analiza contabilă presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Stabilirea naturii şi, respectiv, a conţinutului tranzacţiei supuse analizei.
Aceasta înseamnă a răspunde la anumite întrebări, cum ar fi: Ce se înţelege prin
tranzacţia în cauză? La ce se referă ea (aprovizionare, plată, încasare, consum etc.)?
2) Determinarea modificărilor pe care le produce respectiva tranzacţie în
structura elementelor patrimoniale, precum şi determinarea sensurilor acestor
modificări (creşteri sau micşorări de activ sau de pasiv).
3) Stabilirea, pe baza elementelor patrimoniale modificate, a conturilor
corespondente în care urmează să se înregistreze tranzacţia analizată.
4) Aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, în vederea stabilirii părţii
conturilor corespondente – debit sau credit – în care urmează să se înregistreze
tranzacţia analizată, adică stabilirea formulei contabile.
Rezultă că scopul final al analizei contabile a fiecărei operaţii economice
sau financiare îl constituie stabilirea corectă, raţională a formulei contabile.
Exemplu:
Întreprinderea restituie un credit pe termen scurt în sumă de 3.000.000 lei, din
disponibilul existent în cont la bancă.
191
 Parcurgând etapele analizei contabile a acestei, tranzacţii, rezultă următoarele:
1) natura tranzacţiei reprezintă restituirea unui credit pe termen scurt primit
de la bancă;
2) tranzacţia produce modificări în ambele părţi ale patrimoniului:
scădere în activ la elementul Disponibil la bănci în lei, care reprezintă o
micşorare a disponibilului existent în contul întreprinderii la bancă în sumă de
3.000.000 lei şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă,
o micşorare în pasiv la elementul Credite bancare pe termen scurt, care
reprezintă o micşorare a obligaţiilor întreprinderii faţă de bancă privind creditele pe
termen scurt acordate;
3) conturile corespondente, în care urmează să se înregistreze tranzacţia
analizată, vor fi:
pentru micşorarea de activ, contul de activ Disponibil la bănci în lei;
pentru micşorarea de pasiv, contul Credite bancare pe termen scurt;
4) conform regulilor de funcţionare a conturilor, contul Disponibil la
bănci în lei, fiind de activ şi având de înregistrat o scădere de activ, se va credita cu
3.000.000 lei, iar contul Credite bancare pe termen scurt, fiind de pasiv şi având de
înregistrat o scădere de pasiv, se va debita cu 3.000.000 lei.
Prin urmare, potrivit particularităţii dublei înregistrări, se stabileşte corespon-
denţa între debitul contului Credite bancare pe termen scurt şi creditul contului
Disponibil la bănci în lei, care se concretizează în următoarea formulă contabilă:
Credite bancare = Disponibil la bănci în lei 3.000.000 lei
pe termen scurt
Parcurgând etapele analizei contabile pentru tranzacţia de mai sus, am ajuns
să stabilim corect formula contabilă şi astfel să o putem defini.
Formula contabilă reprezintă modalitatea de prezentare a unei operaţii
economice sau financiare prin încadrarea acesteia în debitul unui cont şi în creditul
altui cont, sub formă de egalitate valorică.
Aceasta este formată din următoarele părţi componente:
denumirea contului corespondent debitor;
denumirea contului corespondent creditor;
suma care face obiectul înregistrării;
semnul =, care arată interdependenţa şi corelaţia reciprocă dintre conturile
corespondente;
semnul %, utilizat în înţelesul de următoarele, atunci când în formula
contabilă intră în corespondenţă mai mult de două conturi.
În formula contabilă, contul care se debitează se aşează în stânga semnului
egalităţii, deoarece debitul este partea stângă a unui cont, iar contul care se
creditează se aşează în partea dreaptă a semnului egalităţii, deoarece creditul este
partea dreaptă a unui cont.
Pentru reflectarea cronologică a tranzacţiilor în conturi, pe baza dublei
înregistrări, se utilizează articolul contabil. Acesta se obţine prin adăugarea la
elementele formulei contabile a explicaţiei descriptive a tranzacţiei în cauză, a
documentului justificativ care atestă înfăptuirea ei, precum şi a datei când operaţia
a avut loc.
192
 Astfel, articolul contabil pentru formula contabilă menţionată mai sus se
prezintă astfel:

27 septembrie 2003

Credite bancare pe termen scurt = Disponibil la bănci în lei 3.000.000

Restituit creditul bancar pe termen scurt, conform Extrasului de cont nr........

Înregistrarea tranzacţiilor consemnate în documente, în ordinea în care acestea

au avut loc, sub formă de articole contabile, se numeşte înregistrare cronologică. În
practică, această înregistrare se realizează cu ajutorul documentului de contabilitate
denumit Registrul – jurnal.
După înregistrarea cronologică, operaţiile economice sau financiare sunt
grupate pe conturi distincte, după natura lor, şi se înregistrează sistematic în
documentul de contabilitate denumit registrul Cartea-mare.

4.7. Tipuri de formule contabile

A. În raport cu numărul conturilor corespondente din care este formată,

formula contabilă poate fi de două feluri: simplă şi compusă.
A1. Formula contabilă simplă este aceea în care corespondenţa se stabileşte
între un singur cont debitor şi un singur cont creditor şi este specifică acelor
operaţii economice şi financiare care modifică, concomitent, numai două elemente
patrimoniale. Modelul este de forma:
Cont debitor = Cont creditor Suma
Când se analizează o tranzacţie, chiar şi un începător îşi dă seama că o
jumătate din formula contabilă este relativ evidentă. Dacă am urmărit cu atenţie
totul până acum, vom fi capabili să înregistrăm corect, raţional, ştiinţific,
tranzacţiile în contabilitate, şi nu în mod intuitiv, mecanicist.
Să ne obişnuim cu mecanismul contabil urmărind un exemplu.
Tranzacţia I. Se constituie o întreprindere cu un capital de 20.000.000 lei.
Un număr de cinci persoane subscriu să cumpere cele 1.000 de acţiuni emise, în
valoare nominală de 20.000 lei.
Pentru a înregistra tranzacţia I, efectuăm analiza contabilă astfel:
1. Natura tranzacţiei: subscrierea capitalului pentru înfiinţarea întreprinderii.
2. Modificările patrimoniale: recunoaştem o creştere a dreptului de creanţă al
întreprinderii asupra acţionarilor, element de activ, şi, simultan, o creştere (prin
constituire) a capitalului subscris nevărsat, element de pasiv. Tranzacţia supusă
analizei se încadrează astfel în modificarea patrimonială de tipul:
A + x = P + x
↓ ↓
20.000.000 20.000.000
Acţionari Capital subscris
193
 3. Conturi corespondente: pentru elementele patrimoniale modificate sunt
destinate conturile: 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul şi 1011 Capital
subscris nevărsat.
• 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul, cont bifuncţional, cu funcţie
contabilă de activ, în cazul nostru (deoarece urmăreşte o creanţă) având de
înregistrat o creştere, se debitează;
• 1011 Capital subscris nevărsat, cont de pasiv, având de înregistrat o
creştere, se creditează.
4. Formula contabilă: să ne reamintim elementele structurale şi nu ne rămâne
decât să întocmim formula contabilă. Aceasta va fi:
456 = 1011 20.000.000 lei
Decontări cu asociaţii Capital subscris
privind capitalul nevărsat
A2. Formula contabilă compusă (specifică tranzacţiilor care modifică,
simultan, mai mult de două elemente patrimoniale) este acea formulă în care
corespondenţa se stabileşte între:
2.1. Un singur cont debitor şi mai multe conturi creditoare, sau între
2.2. Mai multe conturi debitoare şi un singur cont creditor.
2.1. Un singur cont debitor şi două sau mai multe conturi creditoare.
Modelul este de forma:
Cont = % Suma
debitor Conturi
creditoare
Tranzacţia I. La sfârşitul unei zile, întreprinderea a realizat încasări în
numerar în sumă de 8.000.000 lei, astfel: a încasat creanţa de la un client în sumă
de 5.000.000 lei şi creanţa de la un debitor în sumă de 3.000.000 lei.
Analiza contabilă: tranzacţia produce, pe de o parte, creşterea numerarului
din casieria întreprinderii, iar pe de altă parte, scăderea creanţei atât asupra
clienţilor, cât şi asupra debitorilor.
• încasări în numerar
• 5311 Casa în lei, A + → D
• 411 Clienţi, A − → C
• 461 Debitori diverşi, A − → C
Formula contabilă:
5311 Casa în lei = % 8.000.000 lei
411 Clienţi 5.000.000 lei
461 Debitori diverşi 3.000.000 lei

2.2. Mai multe conturi debitoare şi un singur cont creditor

Modelul este de forma:
% = Cont Suma
Conturi creditor
debitoare

194
 Tranzacţia II. Întreprinderea se aprovizionează cu materii prime şi mărfuri
în valoare de 5.000.000 lei, respectiv 5.000.000 lei, conform facturii furnizorului.
Analiza contabilă: tranzacţia de aprovizionare conduce, în mod evident, la
creşterea valorii stocurilor de materii prime şi mărfuri în întreprindere şi, în acelaşi
timp, la creşterea datoriei întreprinderii faţă de furnizori.
Formula contabilă va fi:
• aprovizionare cu materii prime şi mărfuri
• 301 Materii prime, A + → D
• 371 Mărfuri, A + → D
• 401 Furnizori, P + → C
Formula contabilă:
% = 401 Furnizori 13.000.000 lei
301 Materii prime 8.000.000 lei
371 Mărfuri 5.000.000 lei

B. În funcţie de scopul pentru care se întocmesc, formulele contabile sunt

de două feluri: de înregistrare curentă şi de stornare.
b1) Formulele contabile de înregistrare curentă sunt acele formule
contabile ce se întocmesc pentru înregistrarea operaţiilor economice care au loc în
mod obişnuit, curent, şi care au cea mai mare frecvenţă în practica de contabilitate.
Înscrierea sumelor în cadrul acestor formule contabile se face în negru. Sumele
respective se adună între ele, atât în debitul, cât şi în creditul contului.
Toate formulele contabile de mai sus au fost formule de înregistrare curentă.
b2) Formulele contabile de stornare se utilizează pentru corectarea unor
erori efectuate anterior cu ocazia înregistrării în conturi a sumelor din tranzacţiile
care au avut loc. Se procedează la utilizarea acestor formule contabile, deoarece
înregistrările în contabilitate nu pot fi corectate prin ştergere sau tăiere.
După modul de înscriere a sumei în formulele contabile de stornare, acestea
pot fi de două feluri: (i) formule contabile de stornare în negru şi (ii) formule
contabile de stornare în roşu.
(i) Formulele contabile de stornare în negru constau în anularea înregistrării
efectuate anterior greşit, prin inversarea conturilor corespondente din formula
contabilă anterior greşită (suma se înscrie tot în negru) şi apoi întocmirea şi
înregistrarea formulei contabile corecte.
Pentru exemplificare, presupunem următoarea situaţie:
Tranzacţia III. Întreprinderea se aprovizionează cu materii prime în sumă de
1.000.000 lei, conform facturii furnizorului.
Formula contabilă a acestei tranzacţii s-a stabilit greşit, astfel:
1) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Ulterior, printr-o analiză contabilă atentă, se observă că formula contabilă
este incorect întocmită. Cum procedăm pentru a anula formula contabilă înre-
gistrată eronat prin stornarea în negru? Vom inversa conturile corespondente din
formula de mai sus, adică:
2) 462 Creditori diverşi = 301 Materii prime 1.000.000 lei
195
 Se reprezintă cele două înregistrări în formă sistematică în conturile de mai
jos, se calculează soldurile conturilor, din care rezultă că sumele înregistrate
anterior au fost anulate (conturile nu mai prezintă sold).

D 301 Materii prime C D 462 Creditori diverşi C

(1) 1.000.000 1.000.000 (1)
1.000.000 (2) (2) 1.000.000
RD 1.000.000 RC 1.000.000 RD 1.000.000 RC 1.000.000
TSD 1.000.000 TSC 1.000.000 TSD 1.000.000 TSC 1.000.000
Sfd 0 Sfc 0

După anularea înregistrării efectuate greşit, se procedează la întocmirea

formulei contabil corecte, astfel:
3) 301 Materii prime = 401 Furnizori 1.000.000 lei
În formă sistematică, această înregistrare se prezintă astfel:

D 301 Materii prime C D 401 Furnizori C

(3) 1.000.000 1.000.000 (3)

(ii) Formulele contabile de stornare în roşu constau în anularea unei

formule contabile efectuate anterior greşit, prin întocmirea şi înregistrarea unei noi
formule contabile, similară cu cea eronată, însă cu suma înscrisă în roşu (sau în
negru, dar încadrată în chenar). Înscrierea unei sume în roşu are semnificaţia, în
contabilitate, a unor valori cu semnul „minus”, având ca efect anularea sumei
înscrise anterior în mod eronat.
Pentru exemplificare, se porneşte de la aceeaşi formulă contabilă efectuată
anterior greşit, adică:
1) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Pentru corectarea formulei contabile, se procedează la stornarea în roşu, astfel:
2) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Ambele formule contabile se înregistrează în formă sistematică în conturile
deschise mai jos, iar pentru a constata dacă înregistrarea efectuată anterior greşit a
fost anulată, se stabileşte soldul conturilor, care trebuie să fie zero.

D 301 Materii prime C D 462 Creditori diverşi C

(1) 1.000.000 1.000.000 (1)
(2) 1.000.000 1.000.000 (2)
RD 0 RC 0 RD 0 RC 0
TSD 0 TSC 0 TSD 0 TSC 0
Sfd 0 Sfc 0

Se procedează apoi la întocmirea formulei contabile corecte, astfel:

3) 301 Materii prime = 401 Furnizori 1.000.000 lei
196
 Înregistrarea sistematică a acestei formule contabile (corecte) va fi următoarea:

D 301 Materii prime C D 401 Furnizori C

(3) 1.000.000 1.000.000 (3)

Întrebări de autoevaluare:
1. Definiţi contabilitatea.
2. Care sunt direcţiile de dezvoltare ale contabilităţii?
3. Ce structuri de activ cunoaşteţi? Dar de pasiv?
4. Ce sunt documentele justificative?
5. Care sunt registrele contabile?
6. Ce este contul? Care sunt trăsăturile acestuia?
7. Care este structura contului?
8. Care sunt regulile de funcţionare ale conturilor?
9. Ce este formula contabilă?
10. Câte tipuri de formule contabile cunoaşteţi? Daţi exemple.

Teste grilă (modele)

Notă: La examen se vor da teste grilă asemănătoare.

Alegere multiplă (Multiple choice):

1. Legãtura reciprocã dintre debitul unui cont şi creditul altui cont poartã
denumirea de:
a. înregistrare cronologicã
b. corespondenţa conturilor
c. înregistrare sistematicã
d. dubla întregistrare
e. dubla reprezentare

2. Rulajul contului reprezinta:

a. continutul economic al elementului a carui evidenta se tine cu ajutorul contului
b. existentul valoric, la inceputul perioadei de gestiune, al elementului
patrimonial urmarit cu ajutorul contului respectiv
c. miscarea sau totalul sumelor inregistrate intr-o perioada de gestiune in debitul
sau creditul unui cont
d. existentul valoric la un moment dat al elementului patrimonial urmarit cu
ajutorul contului respectiv

Adevărat sau Fals (True or False) :

3. Sursele de finantare proprii exprima fondurile sau capitalurile furnizate de terti,

pentru care unitatea patrimoniala trebuie sa restituie un echivalent valoric sau sa
acorde o prestatie.

197
4. In cadrul intreprinderii X are loc urmatoarea operatie: Se primeste un credit
bancar pe termen lung in valoare de 10.000.000 u.m. Operatia produce modificari
patrimoniale de tipul:
A+x=P+x

DA sau NU

5. Actiunile proprii sunt reprezentate de actiuni cotate si necotate, obligatiuni emise

si rascumparate, obligatiuni cotate si necotate achizitionate de intreprindere in
vederea obtinerii de venituri financiare intr-un termen scurt.

Completaţi spaţiile goale astfel încât enunţul să fie adevărat.

6. Prima lucrare din literatura contabila care prezinta descrierea partidei duble in
contabilitate apartine italianului...............................

Răspunsuri: 1 – b; 2 – c; 3 – fals (false); 4 – adevărat (true); 5 – da( yes);

6 – Luca Paciolo

CONTABILITATE (PROCEDURI)
SEMESTRUL II
1. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE CAPITALURI

1.1. Delimitări şi structuri privind capitalurile

Contabilitatea operează cu două noţiuni în legătură cu capitalul unei

întreprinderi: capitalul propriu şi capitalul străin.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei
întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor acesteia.
Din definiţia de mai sus se observă că mărimea capitalului, în ansamblul său,
este dependentă de evaluarea activelor şi a datoriilor.
Capitalul propriu este partea de capital pusă la dispoziţia întreprinderii de
către proprietari (întreprinzători individuali, asociaţi sau acţionari). Acesta aparţine
de drept proprietarilor, deci nu este exigibil (rambursabil).

1.2. Contabilitatea principalelor tranzacţii privind constituirea capitalului

Capitalul se formează din aporturi ale asociaţilor/acţionarilor. Aportul

reprezintă valoarea pe care aceştia se angajează să o aducă în întreprindere şi este
de două feluri: în bani şi în natură, sub forma diferitelor categorii de active
imobilizate sau de active circulante.
Capitalul este divizat în părţi egale numite acţiuni, în cazul societăţilor de
capitaluri, şi părţi sociale, în cazul societăţilor de persoane.
Acţiunile sunt hârtii de valoare care dau dreptul persoanelor fizice sau juridice
de a participa la formarea capitalului unei societăţi.
198
 Mărimea acţiunilor/părţilor sociale se stabileşte la înfiinţarea societăţilor
comerciale, prin statutul acestora, şi poartă denumirea de valoare nominală.
Aceasta reprezintă o fracţiune din capitalul unei societăţi şi serveşte la calcularea
capitalului social, astfel:
C = Nr. A x VN sau C = Nr. PS x VN, unde:
C = capital
Nr. A = numărul de acţiuni
Nr. PS = numărul de părţi sociale
VN = valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale

Principalele operaţiuni privind constituirea capitalului social sunt:

a) emisiunea şi subscrierea acţiunilor;
b) vărsarea (depunerea, aportul) capitalului social.
a) Emisiunea acţiunilor şi lansarea acestora pentru subscriere se fac pe baza
prospectului de emisiune. Subscrierea acţiunilor de către acţionari reprezintă
angajamentul în scris al acestora de a participa, în calitate de acţionari, la formarea
capitalului. Altfel spus, subscrierea capitalului este operaţia prin care o persoană
fizică sau juridică, numită subscriptor, declară şi semnează, pentru o anumită sumă
în bani şi / sau valoarea bunurilor cu care se angajează să participe la constituirea
societăţii comerciale.
Subscrierea (angajamentul acţionarilor) se reflectă în contabilitate ca o
creanţă faţă de acţionarii respectivi, de la care urmează să se încaseze, în bani şi
eventual în natură, contravaloarea acţiunilor subscrise.
b) Vărsarea capitalului subscris reprezintă operaţiunea prin care subscriptorii
depun la dispoziţia societăţii aporturile subscrise în natură şi/sau în numerar. Deci,
capitalul social al unei societăţi se constituie din lichidităţi şi eventual bunuri (aport
în natură), proporţia fiind, pentru societăţi comerciale, de maximum 60% şi,
respectiv, 40%.
Conturile utilizate de contabilitate pentru înregistrarea celor două tipuri de
operaţii legate de subscrierea şi vărsarea capitalului social sunt:
• 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul
• 101 Capital
• Conturi de mijloace economice (211 Terenuri şi amenajări de terenuri,
213 Mijloace fixe, 301 Materii prime, 371 Mărfuri)
• Conturi de trezorerie (5121 Conturi la bănci în lei, 5311 Casa în lei)
Contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul se utilizează pentru a
reflecta relaţiile societăţii cu proprietarii. După conţinutul economic, este cont de
creanţe, sub forma angajamentelor de participare la capitalul social al societăţii
comerciale. În cazul constituirii sau al majorării capitalului unei societăţi comerciale,
acest cont are funcţia contabilă de activ. Având în vedere că, în cazul retragerilor de
capital de către acţionari sau asociaţi, în acest cont se va înregistra iniţial o datorie
faţă de acţionar/asociaţi, am preferat să prezentăm contul 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul drept cont bifuncţional.
În debitul acestui cont sunt reflectate:
în cazul constituirii societăţii, aporturile în bani şi în natură subscrise
(promise) de acţionari sau asociaţi;
199
 în cazul retragerii capitalului de către acţionari/asociaţi sau al încetării
activităţii, sumele achitate acţionarilor/asociaţilor.
În creditul acestui cont sunt reflectate:
în cazul constituirii societăţii, depunerea aportului subscris;
în cazul retragerii capitalului sau al încetării activităţii, capitalul social retras.
Soldul contului poate fi:
debitor, caz în care reflectă aporturi în bani şi în natură subscrise, dar
nedepuse încă în societate, sau
creditor, caz în care reflectă o datorie fată de acţionari/asociaţi neachitată încă.
Contul 101 Capital se utilizează pentru a reflecta valoarea capitalului social
subscris şi vărsat în natură şi / sau în numerar de către acţionarii sau asociaţii
societăţii, precum şi valoarea măririi sau reducerii capitalului social.
Corespunzător celor două ipostaze, subscrierea, respectiv vărsarea capitalului
social, contul 101 se dezvoltă pe două subconturi:
– subcont 1011 Capitalul subscris nevărsat;
– subcont 1012 Capitalul subscris vărsat.
După conţinutul economic, contul 101 este un cont de surse proprii de
finanţare, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Creditul acestui cont reflectă: capitalul social subscris de acţionari sau
asociaţi în bani şi / sau în natură; rezervele destinate creşterii capitalului; profitul
net realizat în exerciţiile precedente, destinat măririi capitalului ; primele de
fuziune şi de aport legate de capital, încorporate la capitalul social.
Debitul acestui cont reflectă: capitalul retras de acţionari sau asociaţi;
pierderile realizate în exerciţiile precedente care reduc capitalul; valoarea acţiunilor
proprii anulate.
Prezintă sold creditor şi reprezintă capitalul existent.
Contul 5121 Conturi la bănci în lei este utilizat pentru a înregistra disponi-
bilităţile existente la bănci în lei, la începutul exerciţiului financiar, dar şi operaţiunile
de încasări şi plăţi efectuate prin acest cont, pe parcursul exerciţiului financiar.
După conţinutul economic, este un cont de mijloace circulante băneşti (cont
de trezorerie), iar după funcţia contabilă, este un cont bifuncţional.
Se debitează cu disponibilităţile existente în conturi la începutul exerciţiului financiar
şi cu toate operaţiunile de încasări efectuate prin conturile deschise în lei la bănci.
Se creditează cu toate operaţiunile de plăţi în lei prin conturile de la bancă.
Prezintă fie sold debitor, care reprezintă disponibilităţile în lei existente în
conturile deschise la bănci, fie sold creditor, reprezentând creditele primite din
partea băncii.
Contul 5311 Casa în lei ţine evidenţa numerarului (în lei) existent în casieria
întreprinderii, precum şi a mişcării acestuia, ca urmare a încasărilor şi plăţilor
efectuate prin casă, pe parcursul perioadei de gestiune.
După conţinutul economic, este un cont de trezorerie (de lichidităţi băneşti),
iar după funcţia contabilă, este un cont de activ. Funcţionalitatea sa este identică cu
cea a contului 5121.
Contul 211 Terenuri şi amenajări de terenuri reflectă valoarea terenurilor
existente în întreprindere la începutul exerciţiului financiar, dar şi operaţiile de
cumpărare (intrări) şi vânzare (ieşiri) de terenuri în cursul exerciţiului financiar.
200
 După conţinutul economic, este cont de active fixe (imobilizări corporale), iar
după funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu: valoarea terenurilor achiziţionate; valoarea terenurilor primite
cu titlu gratuit; valoarea la cost de producţie a amenajărilor de terenuri realizate pe
cont propriu; valoarea terenurilor aduse de acţionari / asociaţi ca aport la capital.
Se creditează cu: valoarea terenurilor ieşite din patrimoniu sub formă de
restituire de capital către acţionari / asociaţi; valoarea terenurilor vândute sau
scoase din activ.
Prezintă sold debitor şi reprezintă valoarea terenurilor existente în întreprindere.
Contul 371 Mărfuri reflectă valoarea stocurilor de mărfuri existente în
gestiune la începutul exerciţiului financiar, dar şi toate operaţiile de intrare şi de
ieşire, în şi din întreprindere, de mărfuri, pe parcursul exerciţiului financiar.
După conţinutul economic, este un cont de active circulante materiale, iar
după funcţia contabilă, este un cont de activ.
Se debitează cu: valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor intrate pe diverse
căi în întreprindere.
Se creditează cu valoarea mărfurilor ieşite din gestiune
Prezintă sold debitor şi reprezintă valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor
existente.

Tranzacţia 1
Se înfiinţează o întreprindere care emite şi subscrie 40.000 de acţiuni cu o
valoare nominală de 8000 lei / acţiune. Capitalul în valoare de 320.000.000 lei este
subscris de 100 de subscriitori.
Se înregistrează capitalul subscris:
Analiza: operaţia de subscriere a capitalului produce o creştere a dreptului de
creanţă al întreprinderii asupra subscriptorilor, reflectat cu ajutorul contului 456
Decontări cu asociaţii privind capitalul, şi, concomitent, o creştere a capitalului
subscris, dar nevărsat, reflectat cu ajutorul contului 1011 Capital subscris nevărsat.
Asistăm, deci, atât la o creştere de activ, cât şi la o creştere de pasiv, cu aceeaşi
sumă de 320.000.000 lei.
Ţinând cont de etapele analizei contabile a tranzacţiei în cauză, formula
contabilă va fi:
(+A) (+P)
456 Decontări cu asociaţii = 1011 Capital subscris 320.000.000 lei
privind capitalul nevărsat
Se înregistrează depunerea aporturilor subscrise:
Capitalul subscris de 320.000.000 lei este format din valoarea a 16.000 de
acţiuni (40%), ca aport în natură, şi valoarea a 24.000 de acţiuni (60%), ca aport în
bani, în contul de la bancă.
Aportul în natură constă în următoarele bunuri economice: un autocamion,
apreciat la valoarea de 64.000.000 lei, un teren evaluat la 40.000.000 lei, materii
prime în valoare de 8.000.000 lei, mărfuri în valoare de 16.000.000 lei.
Pentru calcularea numărului de acţiuni ce trebuie atribuite pentru aporturile în
natură, se împarte valoarea aporturilor la valoarea nominală a unei acţiuni, astfel:
201
 – 1 autocamion 64.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 8.000 acţiuni
– terenul 40.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 5.000 acţiuni
– materiile prime 8.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 1.000 acţiuni
– mărfurile 16.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 2.000 acţiuni
TOTAL 128.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 16.000 acţiuni

Depunerea aporturilor subscrise produce, pe de o parte, creşterea valorii

elementelor de imobilizări corporale (mijloace de transport, terenuri), materii
prime, mărfuri şi de disponibilităţi băneşti, iar pe de altă parte, micşorarea dreptului
de creanţă asupra subscriptorilor. Tranzacţia duce, deci, la creşterea a 5 elemente
de activ şi la scăderea unui element tot de activ.
Creşterile de activ se vor înregistra în debitul conturilor 213 Mijloace
fixe, 211 Terenuri, 301 Materii prime, 371 Mărfuri, 5121 Conturi la bănci în lei,
iar scăderea de activ se va înregistra în creditul contului 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul.
Formula contabilă va fi următoarea:

(-A)
% = 456 Decontări cu aso- 320.000.000 lei
ciaţii privind capitalul
(+A) 212 Mijloace fixe 64.000.000 lei
(+A) 211 Terenuri şi 40.000.000 lei
amenajări de terenuri
(+A) 301 Materii prime 8.000.000 lei
(+A) 371 Mărfuri 16.000.000 lei
(+A) 5121 Conturi la bănci în lei 192.000.000 lei
Se înregistrează transformarea capitalului din categoria Capital subscris
nevărsat în categoria Capital subscris vărsat. Operaţia produce o diminuare în
pasiv la elementul capital subscris nevărsat şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o
majorare tot în pasiv, la elementul capital subscris vărsat. Diminuarea de pasiv se
va reflecta în debitul contului 1011 Capital subscris nevărsat, iar majorarea de
pasiv se va reflecta în creditul contului 1012 Capital subscris vărsat.
Formula contabilă:

(-P) (+P)
1011 Capital subscris = 1012 Capital subscris 320.000.000 lei
nevărsat vărsat

1.3. Contabilitatea principalelor tranzacţii

privind majorarea capitalului social

Capitalul unei societăţi comerciale se poate majora, pe baza hotărârii adunării

generale a acţionarilor/asociaţilor, prin mai multe căi, cele mai importante fiind:
a) emisiunea de noi acţiuni;
b) capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor financiare anterioare;
c) convertirea obligaţiunilor în acţiuni.

202
 a. Majorarea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni
Decizia de majorare a capitalului social este luată de adunarea generală a
acţionarilor, putându-se realiza fie prin emiterea şi subscrierea de noi acţiuni,
procesul de emisiune a acţiunilor fiind stabilit de aceasta, fie prin creşterea valorii
nominale a acţiunilor existente.
În cazul în care majorarea de capital se realizează prin emisiunea de noi
acţiuni, acţiunile noi pot fi destinate fie exclusiv vechilor acţionari (numiţi acţionari
fondatori), fie, parţial, şi altor acţionari, noi. În cazul în care acţiunile sunt destinate
şi altor acţionari decât celor fondatori, emisiunea acţiunilor se face la valoarea de
emisiuni, care, de regulă, este mai mare decât valoarea nominală a acţiunilor. Dar,
întrucât capitalul social se modifică numai cu valoarea nominală a acţiunilor,
diferenţa până la valoarea de emisiune a acţiunilor se reflectă în contabilitate
distinct, cu ajutorul contului 104 Prime de capital.
Contul 104 Prime de capital ţine evidenţa primelor de emisiune, de fuziune şi
de aport la capital. După conţinutul economic, este un cont de capitaluri proprii, iar
după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea primelor stabilite cu ocazia emisiunii, fuziunii sau
aportului la capital şi se debitează cu valoarea primelor de fuziune şi de aport
legate de capital, încorporate la capital, precum şi cu valoarea primelor de emisiune
transferată la rezerve.
Soldul creditor al contului reprezintă primele de emisiune, de fuziune sau de
aport la capital, neîncorporate la capitalul social sau la rezerve.

Tranzacţia 2
După 2 ani de la înfiinţare, întreprinderea decide emiterea şi sub-scrierea a
3000 de acţiuni noi, valoarea de emisiune 9000 lei / acţiune, valoarea nominală
8000 lei / acţiune.
Analiza: tranzacţia produce, pe de o parte, creşterea dreptului de creanţă faţă
de subscriptori, iar pe de altă parte, creşterea capitalului subscris nevărsat (cu
valoarea nominală a acţiunilor) şi creşterea valorii primelor de emisiune (cu
diferenţa dintre valoarea de emisiune a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora).
Tranzacţia duce, deci, la creşterea unui element de activ şi, concomitent, la
creşterea a două elemente de pasiv.
Creşterea de activ se va înregistra în debitul contului 456 Decontări cu
asociaţii privind capitalul, iar creşterile de pasiv se vor înregistra în creditul
conturilor 1011 Capital subscris nevărsat şi 104 Prime de capital.
Formula contabilă:
(+A)
456 Decontări % 27.000.000 lei
cu asociaţii = (+P) (3000 acţ. x 9000 lei/acţ.)
privind capitalul 1011 Capital subscris
nevărsat 24.000.000 lei
(3000 acţ.x 8000 lei/acţ.)
(+P)
104 Prime de capital 3.000.000 lei
203
 Tranzacţia 3
Se aportează (se varsă) capitalul social subscris, în contul de la bancă.
Analiza: tranzacţia determină, pe de o parte, creşterea disponibilului din cont,
iar pe de altă parte, diminuarea creanţei faţă de subscriptori (datorită faptului că
aceştia au vărsat capitalul social cu care s-au angajat).
Tranzacţia duce, deci, la creşterea unui element de activ, urmărit cu contul
5121 Conturi la bănci în lei, şi, concomitent, la scăderea altui element de activ,
urmărit cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
5121 Conturi la bănci în lei = 456 Decontări cu asociaţii 27.000.000 lei
privind capitalul

Tranzacţia 4
Concomitent cu vărsarea capitalului se înregistrează şi transformarea
capitalului subscris nevărsat în capital subscris vărsat (vezi explicaţiile de la
exemplul privind constituirea capitalului social).
Formula contabilă:
(-P) (+P)
1011 Capital subscris nevărsat = 1012 Capital subscris vărsat 24.000.000 lei

b. Capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor anterioare

Profitul obţinut în exerciţiul / exerciţiile financiare anterioare reprezintă un
element de capitaluri proprii, urmărit cu contul 117 Rezultatul reportat, care, prin
diminuarea lui, cu ocazia repartizării la capital, se debitează, creditându-se, în
acelaşi timp, contul 1012 Capital social vărsat.
Formula contabilă:
(-P) (+P)
117Rezultatul reportat = 101Capital subscris vărsat

c. Majorarea capitalului social prin conversia obligaţiunilor în acţiuni

În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiuni de obligaţiuni
convertibile, se poate prevedea, încă de la lansarea acestora, posibilitatea
preschimbării lor în acţiuni, la o anumită dată, într-un anumit interval de timp şi în
anumite condiţii bine determinate. Conversia obligaţiunilor în acţiuni poate avea
loc la aceeaşi valoare nominală, sau la o valoare nominală mai mare, fapt care
atrage după sine folosirea contului 104 Prime de capital.

Tranzacţia 5
Pentru majorarea capitalului, o întreprindere retrage de pe piaţă 1000 de
obligaţiuni la valoarea nominală de 10.000 lei/obligaţiune şi le înlocuieşte cu 1000
acţiuni la valoarea nominală de 10.000 lei/acţiune.
Formula contabilă:
(-P) (+P)
161 Împrumuturi din = 1012 Capital subscris 10.000.000 lei
emisiunea de obligaţiuni vărsat
204
 1.4. Contabilitatea principalelor tranzacţii
privind diminuarea capitalului social

Întreprinderile pot proceda la reducerea capitalului în următoarele moduri:

a) restituire de capital către acţionari sau asociaţi;
b) anularea de acţiuni proprii răscumpărate;
c) acoperirea pierderilor înregistrate în exerciţiile financiare anterioare.

a. Restituirea de capital către unul sau mai mulţi acţionari / asociaţi

Pe parcursul activităţii, la solicitarea unor acţionari şi cu aprobarea adunării
generale a acţionarilor sau asociaţilor, se poate restitui, acestora, integral sau parţial
(în bani şi/sau în natură), capitalul solicitat.
În contabilitate, restituirea de capital se reflectă mai întâi cu valoarea
capitalului de restituit, ca o obligaţie faţă de acţionar, obligaţie care se stinge în
momentul restituirii propriu-zise a capitalului.

Tranzacţia 7
Se restituie capitalul către un acţionar, în valoare de 30.000.000 lei, astfel:
20.000.000 lei reprezintă valoarea unui teren, iar 10.000.000 lei reprezintă bani în
numerar.
Analiza: aşa cum am văzut, se constituie mai întâi obligaţia faţă de acţionar
de a-i restitui capitalul cu care a participat la constituirea societăţii, obligaţie
urmărită în contabilitate cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul,
prin creditarea acestui cont, şi, concomitent, prin debitarea contului 1012 Capital
subscris vărsat, care reprezintă diminuarea capitalului cu valoarea retragerii de
capital de către respectivul acţionar.
Formula contabilă:
(+P) (+P)
1012 Capital subscris = 456 Decontări cu asociaţii 30.000.000 lei
vărsat privind capitalul
Se stinge apoi obligaţia către acţionar, cu restituirea propriu-zisă a capitalului
solicitat, în valoare de 30.000.000 lei.
Tranzacţia produce o diminuare a obligaţiei faţă de acţionar, urmărită în
contabilitate cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul, care se debi-
tează, şi, concomitent, o diminuare a activelor întreprinderii cu valoarea terenului
de 10.000.000 lei, urmărit cu contul 211 Terenuri şi cu valoarea numerarului,
urmărit cu contul 5311 Casa în lei, care se creditează.
Formula contabilă:
(-P)
456 Decontări cu asociaţii = % 30.000.000 lei
privind capitalul
(-A) 211 Terenuri 20.000.000 lei
(-A) 5311 Casa în lei 10.000.000 lei

b. Anularea de acţiuni proprii răscumpărate

Întreprinderile îşi pot diminua capitalul şi prin răscumpărarea propriilor
acţiuni, pe care le anulează, ceea ce duce la diminuarea capitalului subscris vărsat.
205
 Tranzacţia 8
Se răscumpără acţiuni proprii la preţul de răscumpărare de 5.000.000 lei, din casă.
Analiza: tranzacţia determină modificarea a două elemente din activ,
respectiv creşterea valorii acţiunilor proprii şi, concomitent, scăderea, cu aceeaşi
valoare, a numerarului din casieria întreprinderii.
Acţiunile proprii se urmăresc în contabilitate cu contul de activ 502 Acţiuni
proprii, care, prin majorare, se debitează. Numerarul din casierie se urmăreşte în
contabilitate cu contul 5311 Casa în lei, care, prin diminuare, se creditează.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
502 Acţiuni proprii = 5311 Casa în lei 5.000.000 lei
Tranzacţia 9
Se anulează acţiunile proprii răscumpărate şi cu contravaloarea acestora se
diminuează capitalul.
Tranzacţia modifică două elemente: unul de activ, acţiuni proprii, urmărit în
contabilitate cu contul 502 Acţiuni proprii, care, prin anulare, se creditează, şi altul
de pasiv – capital subscris vărsat, urmărit în contabilitate cu contul 1012 Capital
subscris vărsat, care prin diminuare se debitează.
Formula contabilă va fi:
(-P) (-A)
1012 Capital subscris vărsat = 502 Acţiuni proprii 5.000.000 lei
c. Acoperirea pierderilor înregistrate în exerciţiile financiare anterioare
Pierderile înregistrate în exerciţiile financiare anterioare se înregistrează în
debitul Contului 117 Rezultatul reportat, prin creditarea contului 121 Profit şi
pierdere, astfel:
(+A) (+P)
117 Rezultatul reportat = 121 Profit şi pierdere (cu valoarea pierderii)
În anumite situaţii, aceste pierderi pot diminua capitalul social.
Formula contabilă va fi:
(-P) (-A)
1012 Capital subscris vărsat = 117 Rezultatul reportat (cu valoarea pierderii)

2. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE IMOBILIZĂRI CORPORALE

2.1. Delimitări privind imobilizările corporale

Activele imobilizate reprezintă bunuri mobile, imobile şi importante valori

economice de investiţii, dobândite de la terţi sau create în întreprindere, destinate
să servească în activitatea economico-financiară pe o durată mai mare de un an şi
care nu se consumă la prima utilizare.
Cu excepţia terenurilor, activele imobilizate au o existenţă limitată în timp. Ele
se consumă în procesul obţinerii veniturilor întreprinderii. Amortizarea este, de altfel,
o modalitate prin care costul activelor imobilizate este desfăşurat pe parcursul
perioadei de viaţă utilă a acestora.
206
 În contabilitate, ca şi în viaţă, toate veniturile şi cheltuielile legate de o
anumită perioadă sunt recunoscute pentru determinarea profitului sau pierderii
acelei perioade. Cheltuiala cu amortizarea reprezintă, aşadar, fracţiunea din costul
activelor imobilizate folosită în cursul unei perioade contabile.
Totodată, amortizarea este un element de determinare a valorii rămase a
activelor imobilizate.
Ţinând seama de conţinutul, forma şi destinaţia lor, activele imobilizate sunt
grupate pe următoarele structuri:
• imobilizări necorporale
• imobilizări corporale
• imobilizări financiare
De toate aceste structuri ne-am ocupat pe larg în capitolul privind structurile
patrimoniale de activ.
Din punct de vedere contabil, prezintă interes, pentru anul I de studiu, la
disciplina Bazele contabilităţii, structura de imobilizări corporale.
Imobilizările corporale, denumite şi active „tangibile”, sunt active cu formă
materială concretă, se regăsesc în întreprindere sub formă de terenuri şi mijloace
fixe (maşini, instalaţii şi utilaje de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi
reglare; mijloace de transport; animale şi plantaţii). În conformitate cu Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 16 Imobilizările corporale, imobilizările corporale:
(1) sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri
sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în
scopuri administrative, şi
(2) este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.
Terenurile şi mijloacele fixe sunt recunoscute în activ, atunci când:
(1) este posibilă generarea către întreprindere de beneficii economice viitoare
aferente activului, şi
(2) costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

2.2. Amortizarea: semnificaţie, durată de viaţă utilă

Pe parcursul funcţionării lor, imobilizările corporale îşi pierd treptat din

valoare, datorită uzurii lor fizice şi morale.
Aşa cum arătam pe parcursul acestui capitol, amortizarea este reflectarea
monetară a părţii din costul imobilizărilor transferată asupra rezultatelor procesului
productiv (produselor obţinute). Aceasta este semnificaţia economică a amortizării.
Semnificaţia contabilă a amortizării este legată de corectarea valorii
imobilizărilor ca urmare a utilizării lor, a acţiunii unor factori externi (naturali, de
progres tehnic).
Trebuie precizat că din categoria imobilizărilor corporale sunt excluse din
sfera amortizării bunurile a căror folosinţă nu este limitată în timp, precum:
terenuri, lacuri, păduri etc.
Un element indispensabil determinării amortizării îl constituie durata de
funcţionare, durata de viaţă a unei imobilizări. Ca regulă, putem spune că sunt
supuse amortizării imobilizările cu durata de viaţă determinată în timp.
Durata de viaţă utilă este perioada pe parcursul căreia se estimează că
întreprinderea va utiliza activul supus amortizării. Datorită faptului că în ţara
noastră există, încă, o strânsă legătură între contabilitate şi fiscalitate, durata de
207
viaţă utilă a imobilizărilor este reglementată prin lege. Baza de calcul al amortizării
o constituie costul activului sau, dacă acesta a fost reevaluat, valoarea rezultată în
urma ultimei reevaluări.

2.2.1. Metode de amortizare

Reglementările contabile actuale recunosc trei metode de amortizare, şi
anume: metoda amortizării lineare, metoda amortizării degresive şi metoda
amortizării accelerate.
• Metoda amortizării lineare constă în calcularea şi alocarea uniformă a
valorii contabile de intrare a activelor imobilizate pe toată durata normală de
funcţionare, exprimată în ani.
Relaţiile de calcul al amortizării proprii acestei metode sunt:
A = VCI x Ra,
unde: A = Anuitatea amortizării (amortizarea anuală)
VCI = Valoarea contabilă de intrare
Ra = Rata anuală a amortizării
100
Ra =
Durata normală de utilizare (ani)

• Metoda amortizării degresive constă în multiplicarea ratei anuale lineare

cu unul din coeficienţii:
1,5 – pentru mijloacele fixe cu durata de utilizare de până la 5 ani inclusiv;
2 – pentru mijloacele fixe cu durată de utilizare cuprinsă între 5 şi 10 ani;
2,5 – pentru mijloacele fixe cu durată de utilizare de peste 10 ani.
Metoda conduce la anuităţi mai mari în primii ani ai duratei de viaţă utilă şi
mai mici în ultimii ani, când oricum cresc cheltuielile de întreţinere a activelor
imobilizate. Este, deci, o modalitate mai apropiată de condiţiile reale, dar care
necesită un sistem de calcul mai complex.
• Metoda amortizării accelerate constă în calcularea şi includerea în
cheltuieli a unei cote de amortizare de până la 50%, în primul an de utilizare, din
valoarea de intrare a respectivei imobilizări. Amortizarea pentru anii rămaşi din
durata normată de utilizare se va calcula după metoda lineară de amortizare, în
raport cu durata rămasă de utilizare a mijlocului fix.

2.3. Contabilitatea tranzacţiilor privind imobilizările corporale

Principalele tranzacţii ce au loc într-o întreprindere în legătură cu imobilizările

corporale vizează: intrarea în întreprindere a acestora, utilizarea imobilizărilor
corporale în activitatea întreprinderii şi ieşirea din întreprindere.
• Intrarea în întreprindere a imobilizărilor corporale poate avea loc pe
următoarele căi:
– ca aport în natură la capital;
– prin achiziţionare (cumpărare) de la terţi;
– prin producţie (construcţie) proprie;
– prin donaţii.
208
 • Ieşirea din întreprindere a imobilizărilor corporale se poate face pe
următoarele căi:
– prin restituire în natură de capital către acţionari / asociaţi;
– prin casare sau scoatere din folosinţă, ca urmare a uzurii şi amortizării lor
integrale;
– prin vânzare către terţi;
– prin donaţii.
Principalele conturi utilizate pentru înregistrarea în contabilitate a
tranzacţiilor privind imobilizările corporale sunt:
211 Terenuri şi amenajări de terenuri
212 Construcţii
213 Mijloace fixe
281 Amortizări privind imobilizările corporale
404 Furnizori de imobilizări
461 Debitori diverşi
6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
681 Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele
722 Venituri din producţia de imobilizări corporale
7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital
Contul 213 Mijloace fixe reflectă valoarea mijloacelor fixe existente în
întreprindere la începutul perioadei de gestiune, operaţiile de intrare şi ieşire în şi
din întreprindere a mijloacelor fixe în timpul perioadei de gestiune (lună, trimestru,
an), dar şi existentul de mijloace fixe rămas în întreprindere la sfârşitul perioadei de
gestiune. După conţinutul economic, este un cont de imobilizări corporale. După
funcţia contabilă, este un cont de activ.
Se debitează cu existentul iniţial (soldul iniţial) de mijloace fixe şi cu
operaţiile de intrare în întreprindere de mijloace fixe pe parcursul perioadei de
gestiune, pe căile mai sus menţionate.
Se creditează cu operaţiile de ieşire din întreprindere de mijloace fixe, pe
parcursul perioadei de gestiune.
Prezintă sold debitor, care reprezintă valoarea mijloacelor fixe existente în
întreprindere, la sfârşitul perioadei de gestiune, la valoarea contabilă de intrare.
Contul 404 Furnizori de imobilizări reflectă relaţiile întreprinderii cu terţii,
în calitate de furnizori de imobilizări. După conţinutul economic, este un cont de
datorii comerciale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea mijloacelor fixe achiziţionate (cumpărate) de la
furnizori, la preţul de achiziţie înscris în factura furnizorului de imobilizări şi cu
taxa pe valoarea adăugată.
Se debitează cu valoarea operaţiilor de plată a datoriilor, la termenul convenit
cu furnizorii de imobilizări.
Prezintă sold creditor, care reprezintă valoarea datoriilor faţă de furnizorii de
imobilizări, neachitată încă.
Contul 281 Amortizarea imobilizărilor corporale se utilizează pentru
rectificarea valorii iniţiale a imobilizărilor corporale, ca urmare a pierderii de
valoare pe durata de utilizare, în scopul recuperării acesteia, în mod treptat, în

209
cheltuielile de exploatare. După conţinutul economic, este un cont rectificativ al
valorii imobilizărilor corporale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea amortizării calculate şi incluse treptat în cheltuielile
de exploatare şi se debitează, cu ocazia ieşirii din între-prindere a imobilizărilor
corporale, cu valoarea amortizării cumulate.
Prezintă sold creditor, care reprezintă valoarea amortizării calculate şi
înregistrate în contabilitate, aferentă imobilizărilor corporale existente în patrimoniu
la un moment dat.
De remarcat: contul 281 Amortizări privind imobilizările corporale suplineşte
creditul contului 213 Mijloace fixe, cu valoarea amortizării calculată şi înregistrată
asupra cheltuielilor de exploatare ale exerciţiului. Normal ar fi fost ca amortizarea să
se înregistreze în creditul contului 213 Mijloace fixe. Dar mijloacele fixe trebuie să
rămână înscrise în contabilitate la valoarea lor de intrare, pe toată durata normală de
utilizare, până în momentul ieşirii din întreprindere. Pentru a respecta acest principiu,
se utilizează contul 281 Amortizări privind imobilizările corporale, care suplineşte,
de fapt, creditul contului 213 Mijloace fixe.

Tranzacţia 1
Întreprinderea „OLIMP SA” achiziţionează utilaje de la furnizorul
„BETA SA”. Preţul de achiziţie înscris în factura furnizorului este de 50.000.000 lei,
TVA 19% , astfel:
• valoarea utilajelor 50.000.000 lei
• taxa pe valoare adăugată 9.500.000 lei (5.000.000 ×19%)
Analiza: tranzacţia determină o creştere a valorii utilajelor (+A) cu suma de
50.000.000 lei care se evidenţiază în debitul contului 213 Mijloace fixe, o creştere
a taxei pe valoarea adăugată deductibilă (+A) cu suma de 9.500.000 lei, care se
evidenţiază în debitul contului 4426 Taxa pe valoarea adăugată deductibilă, şi,
concomitent, o creştere a datoriei faţă de furnizor (+P), care se evidenţiază în
creditul contului 404 Furnizori de imobilizări.
Formula contabilă:
(+P)
% = 404 Furnizori de imobilizări 59.500.000 lei
(+A) 213 Mijloace fixe 50.000.000 lei
(+A) 4426 TVA deductibilă 9.500.000 lei

Tranzacţia 2
Se aportează la capital un mijloc fix, valoarea de aport estimată fiind de
50.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia determină o creştere a valorii mijloacelor fixe (+A) cu
suma de 50.000.000 lei, evidenţiată în debitul contului 213 Mijloace fixe, şi,
concomitent, o scădere a creanţei faţă de acţionar (-A) cu aceeaşi sumă, înregistrată
în creditul contului 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul.
Formula contabilă:
(+A) (- A)
213 Mijloace fixe = 456 Decontări cu asociaţii 50.000.000 lei
privind capitalul

210
 Tranzacţia 3
Se achită contravaloarea mijlocului fix achiziţionat de la furnizorul
„BETA S.A.”, în valoare de 59.500.000 lei, prin bancă.
Analiza: tranzacţia produce o scădere a datoriei faţă de furnizori (-P) cu suma
de 59.500.000 lei, evidenţiată în debitul contului 404 Furnizori de imobilizări, şi,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, o scădere a disponibilităţilor din cont (-A),
înregistrată în creditul contului 5121 Conturi la bănci lei.
Formula contabilă:
(-P) (- A)
404 Furnizori de = 5121 Conturi la bănci 59.500.000 lei
imobilizări în lei

Tranzacţia 4
Se recepţionează şi se dă în folosinţă o clădire obţinută prin producţie
proprie, cheltuielile de construcţie fiind de 500.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia produce o creştere a valorii clădirilor (+A) cu suma de
500.000.000 lei, evidenţiată în debitul contului 212 Construcţii, şi, concomitent şi
cu aceeaşi sumă, o creştere a veniturilor (+P), înregistrată în creditul contului 722
Venituri din producţia de imobilizări corporale.

Formula contabilă:
(+A) (+ P)
212 Construcţii = 722 Venituri din producţia 500.000.000 lei
de imobilizări corporale

Tranzacţia 5
Se calculează şi se înregistrează, conform metodei lineare, amortizarea, după
primul an de funcţiune, a unui mijloc fix, în următoarele condiţii:
• valoarea contabilă de intrare a mijlocului fix 100.000.000 lei
• durata normală de utilizare 5 ani
100
Rata anuală a amortizării =
Durata normală de utilizare (în ani)

Anuitatea amortizării = Valoarea contabilă de intrare × Rata anuală a amortizării

Calculul amortizării anuale (anuitatea amortizării), conform metodei lineare:

Înlocuind în exemplul nostru, obţinem:
100
Rata anuală a amortizării = = 20%
5
Anuitatea amortizării = 100.000.000 lei × 20 % = 20.000.000 lei
Analiza: operaţia determină o creştere a cheltuielilor cu amorti-zarea (+ A) cu
suma de 20.000.000 lei, înregistrate în debitul contului 681 Cheltuieli de
exploatare privind amortizările şi provizioanele, şi, concomitent şi cu aceeaşi
sumă, o creştere a valorii amortizării (+P), înregistrată în creditul contului 281
Amortizări privind imobilizările corporale.
211
 Formula contabilă:
(+A) (+P)
681 Cheltuieli de exploatare = 281 Amortizări 20.000.000 lei
privind amortizările şi privind imobilizările
provizioanele corporale

Tranzacţia 6
Se scoate din gestiune un mijloc fix complet amortizat, a cărui valoare
contabilă de intrare este de 60.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia produce o diminuare a valorii amortizate a mijlocului fix
cu suma de 60.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 281 Amortizări privind
imobilizările corporale, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o diminuare a valorii
mijloacelor fixe (-A), înregistrată în creditul contului 213 Mijloace fixe.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe 60.000.000 lei
imobilizările corporale

În cazul în care scoaterea din funcţiune a mijlocului fix se efectuează înainte de

recuperarea întregii valori pe calea amortizării, diferenţa neamortizată se reflectă în
debitul contului 6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital.
În acest caz, formula contabilă standard va fi:
% (+A)
(-P) 281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe
imobilizările corporale (cu valoarea contabilă
(cu valoarea amortizată a mijlocului fix) de intrare)
(+A) 6583 Cheltuieli privind
activele cedate şi alte operaţii de capital
(cu valoarea neamortizată a mijlocului fix)

Exemplu: Presupunem că mijlocul fix a cărui valoare contabilă de intrare este

de 60.000.000 lei, în momentul scoaterii din funcţiune, avea o amortizare calculată
şi înregistrată în contabilitate de numai 40.000.000 lei.
Formula contabilă:
% (-A)
(-P) 281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe 60.000.000 lei
imobilizările corporale 40.000.000 lei
(+A) 6583 Cheltuieli 20.000.000 lei
privind activele cedate
şi alte operaţii de capital

212
 Tranzacţia 7
Se restituie, unui acţionar, un mijloc fix, a cărui valoare contabilă de intrare
este de 8.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia determină o scădere a datoriei faţă de acţionar (-P) în
valoare de 8.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o diminuare a valorii
mijloacelor fixe (-A), înregistrată în creditul contului 213 Mijloace fixe.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
456 Decontări cu asociaţii = 213 Mijloace fixe 8.000.000 lei
privind capitalul

Tranzacţia 8
Întreprinderea vinde un teren unui terţ, în următoarele condiţii:
• preţul negociat cu cumpărătorul 100.000.000 lei
• taxa pe valoarea adăugată colectată 19.000.000 lei
• valoarea contabilă de intrare a terenului 70.000.000 lei

Analiza: tranzacţia de mai sus prezintă un dublu raţionament, şi anume:

a) se înregistrează, mai întâi, scoaterea din gestiune a terenului, la valoarea
contabilă de intrare, adică 70.000.000 lei;
b) concomitent, se procedează la înregistrarea în contabilitate a vânzării
propriu-zise a terenului către terţ, la preţul negociat cu acesta de 100.000.000 lei,
plus taxa pe valoarea adăugată colectată în valoare de 19.000.000 lei.
a) Scoaterea din gestiune a terenului
Analiza: tranzacţia produce o creştere a cheltuielilor cu achiziţionarea
terenului (+A) cu valoarea de 70.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 6583
Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital, şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, scăderea valorii terenurilor (-A), înregistrată în creditul contului 211
Terenuri şi amenajări de terenuri.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
6583 Cheltuieli privind activele = 211 Terenuri şi 70.000.000 lei
cedate şi alte operaţii de capital amenajări de terenuri

b) Vânzarea propriu-zisă a terenului, la preţul de 100.000.000 lei, plus

taxa pe valoarea adăugată colectată de 19.000.000 lei (100.000.000 lei x 19%).
Analiza: tranzacţia determină o creştere a creanţei faţă de un terţ (+A) cu
valoarea de 119.000.000 lei, înregistrată în contabilitate în debitul contului
461 Debitori diverşi, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o creştere a veniturilor din
vânzarea terenurilor (+P), înregistrată în creditul contului 7583 Venituri din
vânzarea activelor şi alte operaţii de capital.

213
 Formula contabilă:
(+A) % 119.000.000 lei
461 Debitori = (+P) 7583 Venituri din 100.000.000 lei
diverşi vânzarea activelor şi
alte operaţii de capital
(+P) 4427 TVA 19. 000.000 lei
colectată

Tranzacţia 9
Se încasează contravaloarea terenului vândut, prin contul de la bancă.
Analiza: tranzacţia produce o creştere a disponibilităţilor în lei din contul
deschis la bancă (+A) în valoare de 119.000.000 lei, înregistrată în debitul contului
5121 Conturi la bănci în lei, şi, concomitent, o scădere a creanţei faţă de terţ
(cumpărător) (-A) cu aceeaşi sumă, înregistrată în creditul contului 461 Debitori diverşi.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
5121 Conturi la bănci în lei = 461 Debitori diverşi 119.000.000 lei

De reţinut: în legătură cu scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe

incomplet amortizate, faţă de înregistrarea standard, prezentată la tranzacţia 6,
legislaţia românească în vigoare prevede că valoarea neamortizată a mijloacelor
fixe scoase din funcţiune se înregistrează, mai întâi, în debitul contului 471
Cheltuieli înregistrate în avans. Aceasta se recuperează, apoi, pe o perioadă de
maximum 5 ani, după cum hotărăşte Adunarea Generală a Acţionarilor /asociaţilor.
În această situaţie, înregistrările contabile vor fi:
a) ieşirea din gestiune a mijlocului fix incomplet amortizat
% = 213 Mijloace – cu valoarea contabilă
281 Amortizări privind fixe de intrare
imobilizări corporale
– cu valoare amortizată
471 Cheltuieli
înregistrate – cu valoare neamortizată
în avans

b) eşalonarea în timp a valorii neamortizate

6583 Cheltuieli privind = 471 Cheltuieli cu valoarea
activele cedate şi alte înregistrate de amortizat
operaţii de capital în avans (max. 5 ani)

3. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE CHELTUIELI

3.1. Delimitări privind cheltuielile

Într-o accepţie generală, cheltuielile desemnează, în expresie valorică, raporturi

patrimoniale cu privire la angajarea şi utilizarea re-surselor economice în cadrul
activităţilor desfăşurate de o întreprindere.
214
 Cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de
IASB, defineşte cheltuielile astfel:
Cheltuielile constituie diminuări de avantaje economice în cursul perioadei
contabile, sub formă de ieşiri sau diminuări ale valorilor activelor sau de creare de
datorii, care au ca efect diminuarea capitalurilor proprii, sub alte forme decât
distribuirile în beneficiul proprietarilor capitalului.
Conform aceluiaşi cadru conceptual, cheltuielile sunt recunoscute în contul
de rezultate (contul de profit şi pierdere) atunci când a avut loc o scădere a bene-
ficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii,
modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.
În raport cu natura lor, cheltuielile care se efectuează în cadrul unei
întreprinderi pot fi grupate pe feluri de activităţi – de exploatare, financiare şi
extraordinare.
O pondere importantă în cadrul cheltuielilor o reprezintă cheltuielile din
activitatea de exploatare (activitatea propriu-zisă a unei întreprinderi), numite
cheltuieli de exploatare, pe care le tratăm în cele ce urmează.
Cheltuielile de exploatare sunt urmărite în contabilitate cu clasa a 6-a de
conturi „Conturi de cheltuieli”.
În activitatea de exploatare a unei întreprinderi sunt implicaţi mai mulţi
factori. Corespunzător acestor factori, cheltuielile de exploatare pot fi reflectate în
contabilitate pe trei grupe, şi anume:
1. Cheltuieli de exploatare privind consumul de stocuri aprovizionate de la
terţi, lucrări şi servicii prestate la terţi.
2. Cheltuieli de exploatare privind salariile personalului.
3. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor.

3.2. Cheltuieli de exploatare privind consumul de stocuri

aprovizionate de la terţi, lucrări şi servicii prestate de terţi

Stocurile pe care întreprinderea le procură de la furnizori (stocuri de materii

prime, materiale consumabile, mărfuri etc.) se înregistrează mai întâi în gestiunea
întreprinderii. Pe măsură ce se emit documentele de eliberare spre consum, aceste
stocuri sunt reflectate în contabilitate sub formă de cheltuieli cu consumul de stocuri.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de exploatare, între-prinderea apelează la
terţi (furnizori) şi pentru executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
(exemplu: prestarea unor activităţi de transport, alimentarea cu energie electrică
etc.). Aceste lucrări executate sau servicii prestate de terţi se reflectă în
contabilitate direct în cheltuielile de exploatare privind lucrările sau serviciile
respective, deoarece nu au caracter stocabil.
Pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiilor privind cheltuielile de
exploatare vizând consumul de stocuri aprovizionate de la terţi, lucrări şi servicii
prestate de terţi, se utilizează următoarele conturi:
•Conturi de cheltuieli de exploatare:
601 Cheltuieli cu materiile prime
602 Cheltuieli cu materialele consumabile
603 Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar
605 Cheltuieli privind energia şi apa
607 Cheltuieli privind mărfurile
608 Cheltuieli privind ambalajele
215
 611 Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii
•Conturi de stocuri:
301 Materii prime
302 Materiale consumabile
308 Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale
303 Materiale de natura obiectelor de inventar
371 Mărfuri
• Conturi de terţi:
401 Furnizori
403 Efecte de plătit
409 Furnizori-debitori
Conturile de cheltuieli de exploatare, după conţinutul economic, sunt conturi
de gestiune, iar după funcţia contabilă, sunt conturi de activ.
Se debitează cu cheltuielile privind consumul de stocuri, lucrări executate şi
servicii prestate de terţi, în cursul perioadei de gestiune.
Se creditează, la sfârşitul perioadei de gestiune, prin repartizarea acestor
cheltuieli asupra rezultatului exerciţiului. După repartizare, conturile de cheltuieli
de exploatare nu mai prezintă sold.
Repartizarea cheltuielilor asupra rezultatului exerciţiului se mai numeşte şi
închiderea conturilor de cheltuieli prin contul de profit şi pierdere.
Funcţionalitatea conturilor de stocuri şi a conturilor de terţi a fost tratată în
capitolele anterioare.

Tranzacţia 1
Se recepţionează materii prime şi materiale consumabile apro-vizionate de la
furnizori. Preţul efectiv înscris în factura furnizorului este de 10.000.000 lei
(6.000.000 lei materii prime, 4.000.000 lei materiale consumabile), TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 11.900.000 lei
(+A) 301 Materii prime 6.000.000 lei
(+A) 302 Materiale 4.000.000 lei
consumabile 1.900.000 lei
(+A) 4426 TVA deductibilă

Tranzacţia 2
Se eliberează spre consum materiale consumabile, a căror valoare la preţ
efectiv de aprovizionare este de 3.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) = (-A)
602 Cheltuieli cu 302 Materiale 3.000.000 lei
materialele consumabile consumabile

Tranzacţia 3
Se eliberează spre consum materii prime, a căror valoare la preţ fix de
înregistrare este de 1.000.000 lei, diferenţele de preţ aferente 100.000 lei.
216
 Formula contabilă:
(+A) 601 Cheltuieli = %
cu materiile prime (-A) 301 Materii prime 1.100.000 lei
(-A) 308 Diferenţe de preţ 1.000.000 lei
la materii prime 100.000 lei
şi materiale

Tranzacţia 4
Se înregistrează factura privind consumul de energie electrică; valoarea
înscrisă în factura furnizorului 2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 2.380.000 lei
(+A) 605 Cheltuieli privind 2.000.000 lei
energia şi apa
(+A) 4426 TVA deductibilă 380.000 lei

Tranzacţia 5
Se recepţionează lucrările de reparaţii efectuate de un terţ. Valoarea înscrisă
în factura furnizorului 4.000.000 lei, TVA 19%.

Formula contabilă:
% = (+P) 401 4.760.000 lei
(+A) 611 Cheltuieli de Furnizori 4.000.000 lei
întreţinere şi reparaţii
(+A) 4426 TVA 760.000 lei
deductibilă

Tranzacţia 6
Se achită factura de energie electrică furnizorului, în valoare de 2.380.000
lei, din contul curent deschis la bancă.
Formula contabilă:
(-P) = (-A)
401 Furnizori 5121 Conturi la bănci în lei 2.380.000 lei

Tranzacţia 7
Se achită unui terţ factura privind lucrările de reparaţii executate, în valoare
de 4.760.000 lei, în numerar.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
401 Furnizori = 5311 Casa în lei 4.760.000 lei

Tranzacţia 8
La sfârşitul perioadei de gestiune, se procedează la închiderea conturilor de
cheltuieli prin contul de profit şi pierdere.
217
 Formula contabilă:
% 10.100.000 lei
121 Profit şi pierdere = 602 Cheltuieli cu materiale
consumabile 3.000.000 lei
601 Cheltuieli cu materiile 1.100.000 lei
prime 2.000.000 lei
605 Cheltuieli privind
energia şi apa 4.000.000 lei
611 Cheltuieli de întreţinere
şi reparaţii

3.3. Cheltuieli de exploatare privind salariile personalului

Consumul de muncă vie în procesul de producţie al întreprinderii, ca principal

factor de producţie, poartă denumirea de cheltuieli cu munca vie şi constau din:
• cheltuieli referitoare la drepturile de salarii cuvenite personalului
(salariaţilor);
• cheltuieli privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale şi la
constituirea fondului de şomaj.
a) Cheltuielile referitoare la drepturile de salarii cuvenite personalului
cuprind salariile calculate şi cuvenite lunar personalului pentru activitatea
desfăşurată, precum şi sporurile, indexările, indemnizaţiile de conducere şi
indemnizaţiile pentru concediul de odihnă, calculate anual.
Salariile personalului se plătesc astfel:
• sub forma unui avans chenzinal în cursul lunii, în contul drepturilor
salariale calculate şi cuvenite salariaţilor la sfârşitul lunii;
• chenzina a II-a se plăteşte, de regulă, la sfârşitul lunii, pe baza statelor de
salarii.
Statul de plată al salariilor este documentul justificativ în care se determină
drepturile salariale cuvenite salariaţilor pentru munca prestată, formate din salariile
de încadrare, sporurile de vechime, sporurile de condiţii deosebite în muncă,
sporurile de noapte etc.
Din salariile brute astfel calculate se efectuează anumite reţineri, sub formă de:
• impozitul pe salarii;
• contribuţia salariaţilor la asigurările sociale;
• contribuţia salariaţilor la fondul de şomaj;
• contribuţia la fondul pentru asigurările sociale de sănătate;
• avansul chenzinal (chenzina I);
• alte reţineri în favoarea terţelor persoane: rate, chirii, amenzi, prime de
asigurare, debite, diverse imputaţii etc.
După scăderea reţinerilor de mai sus din salariul brut, se obţine restul de plată
sau salariul net.
Impozitul pe salarii este partea ce se cuvine bugetului de stat din drepturile
cuvenite salariaţilor. Acesta este inclus în valoarea salariului brut. Mărimea
impozitului pe salarii se determină pe baza unor cote procentuale stabilite prin lege
şi se scade din salariile brute lunare, cuvenite salariaţilor.
Contribuţia salariaţilor la asigurările sociale (CAS) se calculează prin
aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar (9,5%) şi se scade din salariul
brut al fiecărui salariat.
218
 Contribuţia la constituirea fondului de ajutor de şomaj se calculează prin
aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar al fiecărui salariat (1%) şi se
scade din salariul brut.
Contribuţia la fondul pentru asigurările sociale de sănătate (CASs) se
calculează prin aplicarea unui procent (6,5%) asupra salariului brut lunar şi se
scade din acesta.
b) Cheltuieli privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale şi la
constituirea fondului de şomaj
Pentru drepturile de salarii cuvenite personalului, întreprinderea este obligată
să constituie şi să plătească bugetului asigurărilor sociale de Stat şi altor instituţii
ale statului anumite datorii:
Contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS).
Aceasta se calculează prin aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar
şi se suportă de întreprindere. Procentul variază în funcţie de grupa de muncă în
care este încadrată fiecare întreprindere (exemplu: pentru grupa a III-a de muncă,
procentul este de 22%).
Contribuţia unităţii la constituirea fondului de ajutor de şomaj se determină
prin aplicarea procentului de 3% asupra salariului brut lunar.
Contribuţia unităţii la fondul de sănătate se determină prin aplicarea
procentului de 7% asupra salariului brut lunar şi se suportă de întreprindere.
Principalele conturi utilizate pentru înregistrarea în contabilitate a opera-
ţiilor privind cheltuielile de exploatare vizând personalul sunt:
• Conturi de cheltuieli de exploatare:
641 Cheltuieli cu salariile personalului
645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
• Conturi privind relaţiile cu personalul şi alţi terţi:
421 Personal – salarii datorate
425 Avansuri acordate personalului
427 Reţineri din salarii datorate terţilor
431 Asigurări sociale
444 Impozitul pe salarii
437 Ajutor de şomaj
• Conturi de trezorerie:
5311 Casa în lei
5121 Conturi la bănci în lei
Contul 641 Cheltuieli cu salariile personalului ţine evidenţa cheltuielilor cu
salariile personalului. După conţinutul economic, este cont de procese, iar după
funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu valoarea salariilor şi a altor drepturi cuvenite personalului.
Se creditează, la sfârşitul lunii, în corespondenţă cu contul 121 Profit şi
pierdere, când contul nu mai prezintă sold.
Contul 645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială ţine evidenţa
cheltuielilor privind asigurările şi protecţia socială. Contul 645 se împarte în două
subconturi:
219
 • 6451 Contribuţia unităţii la asigurările sociale, care ţine evidenţa
cheltuielilor privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale
(22%) şi a fondului de sănătate (7%);
• 6452 Contribuţia unităţii pentru ajutorul de şomaj ţine evidenţa
cheltuielilor privind contribuţia unităţii la constituirea fondului de
ajutor de şomaj (3%).
După conţinutul economic, contul 645 este un cont de procese economice, iar
după funcţia contabilă, un cont de activ.
Se debitează cu sumele privind contribuţia unităţii la asigurările sociale
(CAS) şi cu fondul de sănătate.
Se creditează, la sfârşitul lunii, în corespondenţă cu contul 121 Profit şi
pierdere, când contul nu mai prezintă sold.
Contul 421 Personal – salarii datorate este utilizat pentru evidenţierea
decontărilor cu personalul pentru salariile cuvenite, inclusiv adaosurile şi premiile.
După conţinutul economic, este cont de datorii salariale, iar după funcţia contabilă,
este cont de pasiv.
Se creditează cu sumele reprezentând salariile şi alte drepturi cuvenite salariaţilor.
Se debitează cu reţinerile din salarii, sub formă de avansuri acordate, sume
datorate de salariaţi terţilor, contribuţia salariaţilor pentru asigurările sociale,
impozitul pe salarii, contribuţia salariaţilor pentru fondul de ajutor de şomaj,
sumele neridicate de salariaţi în termen legal şi salariile nete plătite salariaţilor.
Soldul contului este creditor şi reflectă sumele datorate salariaţilor şi
neachitate încă.
Contul 425 Avansuri acordate personalului se utilizează pentru a reflecta în
contabilitate sumele acordate drept avans salariaţilor în cursul lunii, în contul
drepturilor salariale care se calculează şi care revin salariaţilor la sfârşitul lunii.
După conţinutul economic, este cont de creanţe în relaţiile cu personalul, iar după
funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu avansul acordat salariaţilor în cursul lunii, în numerar.
Se creditează la sfârşitul lunii, prin decontarea avansului acordat în timpul lunii.
Soldul său debitor reflectă avansurile acordate personalului şi nedecontate încă.
Contul 427 Reţineri din salarii datorate terţilor se utilizează pentru
evidenţierea reţinerilor şi popririlor instituite asupra personalului, datorate terţilor.
După conţinutul economic este un cont de datorii faţă de terţi, iar după funcţia
contabilă este un cont de pasiv.
Se creditează cu sumele reţinute salariaţilor pe statele de salarii sau de aju-
toare materiale, datorate terţilor, reprezentând chirii, cumpărări cu plata în rate etc.
Se debitează cu sumele plătite terţilor, reprezentând reţineri sau opriri din
salarii.
Soldul contului este creditor şi reflectă sumele reţinute din salarii în favoarea
terţilor, nevirate încă.
Contul 431 Asigurări sociale reflectă relaţiile întreprinderii cu bugetul
asigurărilor sociale privind contribuţiile calculate şi datorate de către aceasta, prin
aplicarea procentului legal asupra fondului de salarii efectiv lunar (22% CAS şi 7%
fond pentru asigurările sociale de sănătate), precum şi cu contribuţia la asigurările
sociale (9,5%) şi cu fondul pentru asigurările sociale de sănătate (6,5%) din
salariile brute cuvenite salariaţilor.
220
 După conţinutul economic, este un cont de datorii sociale, iar după funcţia
contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează, la sfârşitul lunii, cu contribuţiile calculate şi suportate de
întreprindere asupra cheltuielilor de exploatare şi cu contribuţiile reţinute din
salariile personalului.
Se debitează cu sumele privind plata acestor contribuţii (22% CAS, 7% fond
pentru asigurările sociale de sănătate) către bugetul asigurărilor sociale de stat, cu
ocazia plăţii chenzinei a II-a.
Prezintă sold creditor, care reprezintă contribuţia la asigurările sociale
datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, neachitată încă.
Contul 437 Ajutor de şomaj reflectă relaţiile cu bugetul asigurărilor sociale
de stat privind contribuţia întreprinderii la fondul de şomaj (3% asupra salariului
brut lunar) şi contribuţia personalului în favoarea ajutorului de şomaj (1% asupra
salariului brut lunar al fiecărui salariat). După conţinutul economic, este un cont de
datorii sociale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu contribuţia calculată de unitate pentru ajutorul de şomaj (3%)
şi contribuţia reţinută din salariile personalului (1%), în favoarea ajutorului de şomaj.
Se debitează cu plata contribuţiilor la ajutorul de şomaj.
Prezintă sold creditor, ce reprezintă contribuţia la ajutorul de şomaj datorată,
neachitată încă.
Contul 444 Impozitul pe salarii reflectă relaţiile cu bugetul statului privind
impozitul calculat şi reţinut din salariile personalului. După conţinutul economic,
este un cont de datorii fiscale, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv.
Se creditează cu impozitul pe salarii calculat şi reţinut din salariul brut lunar
al salariaţilor şi se debitează în momentul plăţii impozitului pe salarii către bugetul
statului, cu ocazia plăţii chenzinei a II-a.
Soldul său creditor reprezintă impozitul pe salarii datorat bugetului de stat,
neachitat încă.

Operaţia 1
Se achită, în numerar, avansul chenzinal salariaţilor în valoare de 8.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
425 Avansuri acordate = 5311 Casa în lei 8.000.000 lei
personalului

Operaţia 2
La sfârşitul lunii, se calculează drepturile de salarii brute cuvenite perso-
nalului care, conform statului de plată al salariilor, sunt de 20.000.000 lei.
• Se înregistrează, în contabilitate, statul de plată al salariilor
Formula contabilă:
(+A) = (+P)
641 Cheltuieli cu 421 Personal-salarii 20.000.000 lei
salariile personalului datorate
221
 • Se înregistrează reţinerile din salariile personalului
– Impozit pe salarii 3.600.000 lei
– Contribuţia la asigurările sociale (CAS) 1.900.000 lei
(20.000.000 × 9,5%)
– Ajutor de şomaj 200.000 lei
(20.000.000 × 1%)
– Fond pentru asigurările
sociale de sănătate (CASs) 1.300.000 lei
(20.000.000 × 6,5%)
– Avans acordat în timpul lunii 8.000.000 lei
– Chirii 500.000 lei
Formula contabilă:
(-P) = % 15.500.000 lei
421
Personal- salarii datorate
(+P)
444 3.600.000 lei
Impozitul pe salarii

(+P)
431 1.900.000 lei
Asigurări sociale(CAS)

(+P) 200.000 lei

4372
Contribuţia personalului
la fondul de şomaj

(+P) 1.300.000 lei

431
Asigurări sociale (CASs)

(-A) 8.000.000 lei

425
Avansuri acordate
personalului

(+P)
427 500.000 lei
Reţineri din salarii
datorate terţilor

Operaţia 3
Se achită salariile nete personalului, din casieria întreprinderii, în valoare de
4.500.000 lei (20.000.000 lei – 15.500.000 lei).
Formula contabilă:
(-P) (-A)
421 = 5311 4.500.000 lei
Personal-salarii datorate Casa în lei
222
 Operaţia 4
Se calculează şi se înregistrează contribuţia întreprinderii la asigurările
sociale şi contribuţia la fondul de şomaj.
• Calculul contribuţiei întreprinderii la asigurările sociale (CAS):
20.000.000 lei × 22% = 4.400.000 lei
• Calculul fondului pentru asigurările sociale de sănătate (CASs):
20.000.000 lei × 7% = 1.400.000 lei
Formula contabilă:
(+A) (+P)
6451 = 4311 5.800.000 lei
Cheltuieli privind Contribuţia unităţii la
contribuţia unităţii la asigurările sociale
asigurările sociale
• Calculul contribuţiei unităţii la fondul de şomaj:
20.000.000 lei × 3% = 600.000 lei

Formula contabilă:
(+A) (+P)
6452 = 4371 600.000 lei
Cheltuieli privind Contribuţia unităţii
contribuţia unităţii la fondul de şomaj
pentru ajutorul şomaj

Operaţia 5
Se închid, la sfârşitul perioadei de gestiune, conturile de cheltuieli prin contul
121 Profit şi pierdere.
Formula contabilă:
121 = % 26.400.000 lei
Profit şi (-A)
pierdere 641 20.000.000 lei
Cheltuieli cu salariile
personalului
(-A)
6451 5.800.000 lei
Cheltuieli privind
contribuţia unităţii la
asigurările sociale
(-A)
6452 600.000 lei
Cheltuieli privind
contribuţia unităţii
pentru ajutorul de şomaj

223
 3.4. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor
Contabilitatea cheltuielilor privind amortizarea imobilizărilor a fost tratată la
capitolul privind contabilitatea imobilizărilor corporale.

4. DELIMITĂRI ŞI CONTURI PRIVIND VENITURILE

4.1. Delimitări privind veniturile

În general, veniturile reprezintă sume de bani sau bunuri materiale ce revin

unei persoane fizice sau juridice în procesul repartiţiei şi care sunt generate de
desfăşurarea unei activităţi.
Cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al IASB
defineşte veniturile astfel:
Veniturile constituie creşteri de avantaje economice în cursul perioadei
contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau diminuări ale datoriilor,
care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate
din contribuţii ale acţionarilor.
În acelaşi cadru conceptual sunt prezentate şi criteriile de recunoaştere a
veniturilor, şi anume:
Veniturile sunt recunoscute în contul de rezultate (contul de profit şi
pierdere) atunci când are loc o creştere a beneficiilor economice viitoare aferente
creşterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în
mod credibil.
Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor, şi se
grupează în:
• venituri din activitatea de exploatare (venituri din exploatare);
• venituri din activitatea financiară (venituri financiare);
• venituri din activitatea extraordinară (venituri extraordinare).
Veniturile din exploatare sunt acele venituri strict legate de activitatea
normală, curentă a întreprinderii. Pentru înţelegerea noţiunii de venituri de
exploatare, se impune delimitarea noţiunii de activitate curentă.
Toate operaţiile legate de activitatea principală sau de exploatare, care se
identifică cu obiectul de activitate al unei întreprinderi, sunt considerate operaţiuni
curente (obişnuite).
Operaţiunile curente prezintă în cadrul fiecărei întreprinderi un caracter
specific, legat de activitatea acesteia. Aceste operaţiuni au un caracter ordinar,
obişnuit şi repetitiv. Activitatea curentă este activitatea desfăşurată de o între-
prindere potrivit obiectului său de activitate, inclusiv activităţile derivate din
realizarea acestuia. Prin urmare, ea cuprinde, pe lângă activitatea de exploatare, şi
alte activităţi accesorii, care se caracterizează printr-un anumit grad de permanenţă.
Repetitivitatea unei anumite operaţii este esenţială pentru a o clasifica în
categoria operaţiilor curente sau extraordinare.
În categoria veniturilor din exploatare sunt incluse:
• venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor prestate;
• venituri din producţia stocată;
• venituri din producţia imobilizată;
• venituri din subvenţii de exploatare;
• alte venituri din exploatare.
224
 Veniturile financiare sunt formate din următoarele categorii de venituri:
• venituri din imobilizări financiare;
• venituri din investiţii financiare pe termen scurt;
• venituri din creanţe imobilizate;
• venituri din investiţii financiare cedate;
• venituri din diferenţe de curs valutar;
• venituri din dobânzi;
• venituri din sconturi obţinute.
O întreprindere poate să desfăşoare operaţiuni financiare care includ atât
operaţiuni obişnuite, cât şi operaţiuni cu caracter extraordinar. Datorită faptului că
natura financiară a unei operaţiuni primează asupra caracterului ei extraordinar,
operaţiunile extraordinare care au caracter financiar vor fi considerate operaţiuni
financiare.
Veniturile extraordinare sunt acele venituri care nu sunt legate de
activitatea normală, curentă a întreprinderii, ci rezultă în urma activităţii
extraordinare a acesteia.
Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de
activitatea curentă a întreprinderii. Operaţiunile extraordinare au un caracter
nerepetitiv, accidental. Ele nu apar în mod frecvent sau cu regularitate. În procesul
de separare a veniturilor, în funcţie de caracterul lor curent sau extraordinar, este
necesară analizarea atentă a naturii şi activităţii întreprinderii. Operaţiuni şi
evenimente care pentru unele întreprinderi fac parte din activitatea curentă pot
reprezenta în cazul altor întreprinderi activităţi extraordinare.
Veniturile extraordinare includ veniturile din subvenţii pentru evenimente
extraordinare şi altele similare.

4.2. Contabilitatea principalelor tranzacţii privind veniturile

Contabilitatea veniturilor se realizează cu ajutorul conturilor din clasa a 7-a

de conturi, Conturi de venituri.
Prin compararea între cheltuieli şi venituri, prin efectuarea diferenţelor dintre
soldul debitor şi soldul creditor al contului de rezultate, se stabilesc rezultatele
financiare (profit sau pierdere).
Rezultatele financiare, la rândul lor, pot fi:
• rezultate din activitatea de exploatare;
• rezultate din activitatea financiară;
• rezultate din activitatea extraordinară.
Rezultatul exerciţiului financiar se reflectă în contabilitate cu ajutorul
contului 121 Profit şi pierdere şi cu ajutorul contului 129 Repartizarea profitului.
Contul 121 Profit şi pierdere ţine evidenţa profitului sau pierderii realizate în
cursul exerciţiului financiar. Este un cont bifuncţional.
Se creditează la sfârşitul perioadei de gestiune (lunar, cu sumele reprezentând
veniturile înregistrate în timpul perioadei de gestiune, cu pierderile realizate în
exerciţiile financiare precedente, care reduc capitalul, şi cu pierderile realizate în
exerciţiile precedente, care nu au fost repartizate încă).
Se debitează la sfârşitul lunii, cu cheltuielile înregistrate şi colectate în timpul
lunii, cu profitul net realizat în exerciţiile precedente, nerepartizat, precum şi cu
pierderea reportată din exerciţiul financiar anterior, acoperită din profitul realizat în
perioada curentă.
225
 Soldul creditor reprezintă profitul realizat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile,
iar soldul debitor, pierderea realizată, dacă cheltuielile depăşesc veniturile.
Contul 129 Repartizarea profitului ţine evidenţa repartizării profitului pe
destinaţiile prevăzute de lege.
Se debitează cu repartizările din profitul net, obţinute pe destinaţiile pre-
văzute de lege (pentru rezerve, dividende datorate acţionarilor sau asociaţilor etc.).
Se creditează cu profitul net realizat în exerciţiul precedent, destinat repartizării.
Soldul debitor al contului reprezintă repartizările din profit efectuate în cursul
anului.

4.2.1. Conturi de venituri privind producţia obţinută

şi realizarea acesteia pe piaţă
Întreprinderea poate obţine, în conformitate cu obiectul ei de activitate
prevăzut în statut, din activitatea de exploatare, o producţie destinată vânzării pe
piaţă, sub formă de bunuri, lucrări şi servicii.
În contabilitate, producţia rezultată din activitatea de exploatare se reflectă ca
venituri. În funcţie de caracterul producţiei, veniturile pot fi:
• venituri provenite din producţie cu caracter stocabil (venituri sub formă
de produse finite, semifabricate, produse reziduale, ambalaje etc.);
• venituri provenite din producţia cu caracter nestocabil (venituri din lucrări
executate şi servicii prestate).
a) Veniturile provenite din producţia cu caracter stocabil se reflectă în
contabilitate, pe măsura obţinerii şi depozitării lor, ca venituri din producţia
stocată. Aceste venituri se înregistrează în contabilitate la costul de producţie
standard (fix, prestabilit) sau la costul efectiv. Pe măsura livrării şi facturării
produselor cu caracter stocabil către clienţi, o dată cu diminuarea stocurilor de
produse se diminuează şi veniturile din producţia stocată (la preţ de producţie
standard sau la costul efectiv) şi se reflectă, în contabilitate ca venituri realizate,
reprezentând preţul de vânzare.
b) Producţia cu caracter nestocabil, concretizată în lucrări executate şi servicii
prestate, se reflectă în contabilitate, pe măsura terminării, recepţionării şi facturării
către clienţi, direct ca venituri realizate din lucrări executate şi servicii prestate.
Principalele conturi folosite pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiilor
referitoare la venituri din producţia obţinută şi vândută sunt următoarele:
• Conturi de venituri:
701 Venituri din vânzarea produselor finite
702 Venituri din vânzarea semifabricatelor
703 Venituri din vânzarea produselor reziduale
704 Venituri din lucrări executate şi servicii prestate
707 Venituri din vânzarea mărfurilor
711 Variaţia stocurilor
• Conturi de stocuri:
341 Semifabricate
345 Produse finite
346 Produse reziduale
348 Diferenţe de preţ la produse
371 Mărfuri
226
 • Conturi de terţi:
411 Clienţi
413 Efecte de primit
419 Clienţi-creditori
• Conturi de trezorerie:
531 Casa
5121 Conturi la bănci în lei
5124 Conturi la bănci în devize
511 Valori de încasat
Conturile de venituri
După conţinutul economic, conturile de venituri sunt conturi de procese
economice, iar după funcţia contabilă, sunt conturi de pasiv.
Se creditează cu veniturile înregistrate în cursul perioadei de gestiune la
preţul de vânzare al bunurilor, lucrărilor şi serviciilor.
Se debitează la sfârşitul perioadei de gestiune cu operaţia de repartizare
(închidere a veniturilor) prin contul 121 Profit şi pierdere, când conturile de
venituri nu mai prezintă sold.

Tranzacţia 1
În cursul lunii se obţin, din producţie proprie, produse finite a căror valoare la
preţ de producţie standard este de 5.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (+P)
345 = 711 5.000.000 lei
Produse finite Variaţia stocurilor

Tranzacţia 2
La sfârşitul lunii, costul efectiv al producţiei obţinute este de 5.300.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (+P)
348 = 711 300.000 lei
Diferenţe de Variaţia stocurilor
preţ la produse

Tranzacţia 3
Se livrează şi se facturează produse finite unui client. Preţul de vânzare
2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
(+A)
411 = % 2.380.000 lei
Clienţi
(+P)
701 2.000.000 lei
Venituri din vânzarea
produselor finite
(+P)
4427 380.000 lei
TVA colectată
227
 Tranzacţia 4
Se descarcă gestiunea cu produsele finite vândute. Costul de înregistrare
standard 2.000.000 lei, diferenţele de preţ aferente 100.000 lei.
Formula contabilă:
(-P) = % 2.100.000 lei
711 Variaţia stocurilor
(-A) 2.000.000 lei
345 Produse finite
(+P) 100.000 lei
348 Diferenţe
de preţ la produse

Tranzacţia 5
Se încasează contravaloarea facturii privind produsele finite livrate prin
contul deschis la bancă.
Formula contabilă:
(+A) = (-A) 2.380.000 lei
5121 Conturi la bănci în lei 411 Clienţi
Tranzacţia 6
La sfârşitul perioadei de gestiune, se procedează la închiderea conturilor de
venituri prin Contul 121 Profit şi pierdere.
Formula contabilă:
% = (+P) 5.200.000 lei
(-P) 121 Profit şi pierdere
711 3.200.000 lei
Variaţia stocurilor

(-P)
701 2.000.000 lei
Venituri din vânzarea
produselor finite

4.2.2. Conturi de venituri privind vânzarea mărfurilor,

executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
O atenţie deosebită, în contabilitate, trebuie acordată mecanismului de creare
a veniturilor. Crearea veniturilor are la bază principiul independenţei exerciţiilor,
care, în esenţă, precizează că venitul trebuie creat în momentul vânzării bunurilor,
lucrărilor, serviciilor către terţi (adică în momentul emiterii facturii către client),
indiferent de momentul încasării contravalorii facturii.
În general, vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii, comportă efectuarea a două
înregistrări contabile, şi anume:
a) înregistrarea vânzării propriu-zise, la preţul de vânzare negociat cu
cumpărătorul, plus taxa pe valoarea adăugată colectată, în momentul emiterii
facturii către client (când se creează venitul din vânzare), şi, concomitent,
228
 b) descărcarea gestiunii de bunurile vândute, la costul efectiv de aprovizionare
(altfel spus, cât au costat bunurile vândute în momentul aprovizionării), etapă în care
se constituie cheltuiala cu bunurile vândute.
Pentru înţelegerea mecanismului înregistrării în contabilitate a operaţiilor
privind vânzarea mărfurilor, lucrărilor, serviciilor, redăm următoarele exemple:
Tranzacţia 7
Întreprinderea se aprovizionează cu mărfuri de la furnizori; preţul înscris în
factura furnizorului este de 5.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 5.950.000 lei
(+A) 371 Mărfuri 5.000.000 lei
(+A) 4426 TVA 950.000 lei
deductibilă
Tranzacţia 8
Întreprinderea vinde mărfurile unui client. Preţul negociat cu acesta este de
7.000.000 lei, TVA 19%.
a) Vânzarea propriu-zisă, la preţul negociat cu cumpărătorul plus
TVA colectată.
Formula contabilă:
(+A) 411 Clienţi = % 8.330.000 lei
(+P)707 Venituri din 7.000.000 lei
vânzarea mărfurilor
(+P) 4427 TVA colectată 1.330.000 lei

b) Descărcarea gestiunii de mărfurile vândute, la preţul efectiv de apro-

vizionare este de 5.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) 607 Cheltuieli privind mărfurile = (-A) 371 Mărfuri 5.000.000 lei

Tranzacţia 9
Încasarea contravalorii mărfurilor vândute, în valoare de 8.330.000 lei, în
numerar.
Formula contabilă:
(+A) 5311 Casa în lei = (-A) Clienţi 8.330.000 lei

Tranzacţia 10
Întreprinderea prestează servicii de transport unui client. Preţul negociat cu
acesta şi înscris în factura emisă este de 2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
(+A) 411 Clienţi = % 2.380.000 lei
(+P)704 Venituri din lucrări 2.000.000 lei
executate şi servicii prestate
(+P) 4427 TVA colectată 380.000 lei

229
 Tranzacţia 11
Se încasează factura privind serviciile de transport efectuate prin contul
deschis la bancă.
Formula contabilă:
(+A) 5121 Conturi la bănci în lei = (-A) 411 Clienţi 2.380.000 lei

Tranzacţia 12
La sfârşitul perioadei de gestiune se procedează la închiderea conturilor de
cheltuieli şi venituri prin contul de profit şi pierdere.
a) Închiderea conturilor de cheltuieli
(-P) 121 Profit = (-A) 607 Cheltuieli 5.000.000 lei
şi pierdere privind mărfurile

b) Închiderea conturilor de venituri

% = (+P) 121 Profit şi pierdere 9.000.000 lei
(-P) 704 Venituri din lucrări 2.000.000 lei
executate şi servicii prestate
(-P) 707 Venituri din 7.000.000 lei
vânzarea mărfurilor

Întrebări de autoevaluare:
1. Cum se calculează capitalul social?
2. Care sunt principalele conturi ce se utilizează în legătură cu constituirea
capitalului social?
3. Ce sunt imobilizările corporale?
4. Ce este amortizarea?
5. Câte etape de amortizare cunoaşteţi?
6. Care sunt principalele conturi ce se utilizează în legătură cu înregistrarea în
contabilitate a tranzacţiilor privitoare la imobilizările corporale?
7. Cum definesc normele contabile internaţionale stocurile?
8. Câte tipuri de stocuri cunoaşteţi?
9. Ce sunt veniturile? Dar cheltuielile?
10. Cum funcţionează conturile de cheltuieli? Dar cele de venituri?

Teste grilă (modele)

Notă: La examen se vor da teste grilă asemănătoare.

Adevarat sau Fals:

1. Conturile de cheltuieli de exploatare se debitează cu cheltuielile privind

consumul de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de terţi, în cursul
perioadei de gestiune.
Afirmaţia este:
2. La sfârşitul perioadei de gestiune conturile de cheltuieli se închid prin contul 121
“Profit şi pierdere”. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă sau nu.

230
Alegere multiplă:

3. Contul 456 ”Decontări cu asociaţii privind capitalul” se utilizează:

a. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu proprietarii;
b. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu terţii;
c. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu bugetul asigurărilor sociale

4. Capitalul propriu reprezintă:

a. interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea
tuturor datoriilor acesteia;
b. interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi înainte de
deducerea tuturor datoriilor acesteia;
c. interesul rezidual al acţionarilor în pasivele unei întreprinderi după deducerea
tuturor datoriilor acesteia;

Completati spatiile libere:

5. ..........………….. sunt hârtii de valoare care dau dreptul persoanelor fizice sau
juridice de a participa la formarea capitalului unei societăţi.

6. Cheltuielile constituie diminuări de ...………..1..………..

..…………2..…………. în cursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau
diminuări ale valorilor ....3.... sau de creare de datorii, care au ca efect diminuarea
capitalurilor proprii, sub alte forme decât distribuirile în beneficiul propietarilor
capitalului. Înlocuiţi cuvintele lipsă.

Răspunsuri: 1 – adevărat (true); 2 – adevărat (true); 3 – a; 4 – a; 5 – acţiuni;

6 – 1-avantaje, 2- economice, 3- activelor

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cicilia Ionescu, Contabilitate - bazele teoriei şi practicii contabile, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Cicilia Ionescu, Informarea financiară în contextul internaţionalizării
contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Nicolae Feleagă, Liliana Malciu, Ştefan Bunea, Bazele Contabilităţii – o
abordare europeană şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
4. Standardele Internaţionale de Contabilitate, 2002.
5.*** Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 94/2001 privind armonizarea
Reglementărilor contabile româneşti cu prevederile Directivei a IV-a a CEE şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate.
6.*** Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 306/2002 „Reglementări contabile
simplificate armonizate cu prevederile Directivei a IV-a a U.E.”.
7. *** Legea Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, apărută în „Monitorul
Oficial al României” nr. 629/2002.

231
 INFORMATICĂ DE GESTIUNE (BAZE) ŞI INTERNET

Prof univ. dr. DANIEL MARIUS MAREŞ

Asist. univ. drd. GABRIEL MIHAI

1. BAZELE TEORETICE ALE PRELUCRĂRII

AUTOMATE A DATELOR

OBIECTIVE
Perceperea corectă a noţiunilor– dată, informaţie, decizie. Managementul
informaţiei.
Sistem informaţional, sistem informatic.
Sistem de numeraţie - reprezentarea datelor de natură numerică.
Coduri de reprezentare a datelor alfabetice

1.1. Date, informaţie, decizie

Datele reprezintă o înşiruire de caractere numerice sau alfanumerice, ce
au o anumită semnificaţie. Datele sunt reprezentate prin şiruri de caractere,
simboluri, cifre, cuvinte; fiind sunt supuse procesului de prelucrare, duc la obţinerea
informaţiilor ce reprezintă semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele
economice care au loc în cadrul unei unităţi
Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi, trebuie identificate
evenimentele şi faptele care generează date, trebuie delimitate precis obiectivele
cunoaşterii şi conducerii, trebuie stabiliţi purtătorii materiali de informaţie, precum
şi modalităţile prin care se culeg şi se înregistrează datele, metodele şi instrumen-
tele de prelucrare a acestor date şi destinaţia informaţiilor, transferul lor la
destinatar.
Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informaţia este folosită în caracteri-
zarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, căpătând
semnificaţii proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii. Termenul de informaţie a fost
introdus iniţial în domeniul tehnic, pentru a defini eventuala incertitudine
înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile. În
timp a dobândit diferite semnificaţii, în funcţie de contextul concret în care a fost
utilizat.
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este privită ca o
cunoştinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană. Definind cunoaş-
terea „un proces complex de însuşire, apropiere, reconstrucţie a realităţii
obiective de către subiect”, informaţia vizează fiecare din elementele noi, în raport
cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de
simboluri. Cunoaşterea teoretică, adâncirea cunoaşterii prin intermediul gândirii
pătrunde în esenţa lucrurilor, sesizează legăturile interne, cauzele şi legile lor. Ea
are loc pe baza prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, de procesul de
reflectare a obiectelor în procesul interacţiunii nemijlocite a omului.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de subiectivitate-
obiectivitate, referindu-se la dependenţa acesteia de utilizator, de intervalul de timp
232
asupra căruia face referinţă, dar şi de aspectele calitative şi cantitative, cu
exemplificarea clasică „informaţia contabilă”. Informaţiei trebuie să i se asocieze o
valoare de utilitate, respectiv speranţa de economie, calculată prin diferenţa
realizată între efectele unei decizii promovate, în şi fără elementul „cunoaştere” a
informaţiei respective. Valoarea de utilitate a unei informaţii este strict dependentă
de aspectul fizic, dar şi de aspectul uzurii morale, aspect prioritar datorat mediului
caracterizat printr-o maximizare a dinamismului acestuia. Informaţia este supusă
unui risc ridicat de degradare, indus de acţiunile de producere şi de difuzare,
acţiuni rezultate din interacţionarea multiplă şi complexă cu suma informaţiilor
dintr-un mediu. Riscul de degradare a informaţiei este influenţat de executarea
procesului de prelucrare într-un anumit context spaţial şi temporal, de suma
utilizatorilor, precum şi de atitudinea acestora faţă de aceasta.
După situarea în timp informaţiile pot fi: active, pasive şi previzionare.
Informaţiile active sau operative sunt informaţiile care reflectă activitatea curentă,
în mod operativ, adică la locul şi momentul producerii unui efect sau proces
economic. Acestea sunt utilizate de către conducerea unui agent economic în
influenţarea imediată a activităţii unităţii respective. Informaţiile pasive reprezintă
informaţiile care reflectă o activitate trecută a unei unităţi economice şi sunt
utilizate de către organele de conducere pentru a influenţa perioada viitoare.
Informaţiile previzionare privesc perioada viitoare şi se obţin pornind de la analiza
informaţiilor istorice sau pasive.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific,
trebuie să fi oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să
fie clară şi să nu fie contradictorie.
După conţinut, informaţiile sunt: elementare, complexe şi sintetice.
Informaţiile elementare reflectă un singur moment din activitatea întreprinderii şi
se obţin prin prelucrarea datelor ca urmare a producerii unui fenomen sau proces
economic. Informaţiile complexe se obţin prin prelucrări succesive de informaţii
elementare. Ele au rolul de a centraliza întreaga activitate desfăşurată de o unitate
economică pe o anumită perioadă. Informaţiile sintetice se obţin în munca de
analiză şi ca urmare a prelucrării informaţiilor complexe şi elementare.
Un alt criteriu de clasificare a informaţiilor este reprezentat delimitarea
acestora după forma de exprimare. În conformitate cu acest criteriu, informaţiile
se prezintă sub forma de informaţii analogice, informaţii cantitative şi informaţii
calitative. Informaţiile analogice ca relaţii între diversele date de intrare se obţin în
special în procesul de producţie. Informaţiile cantitative reflectă cantitativ
activitatea economică desfăşurată de unitatea economică, iar informaţiile calitative
reflectă calitatea activităţii economice.
Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unanima acceptare
a faptului că resursele informaţionale constituie un activ al firmei, rezultând că pot
şi trebuie să fie gestionate. Datorită faptului că informaţia reprezintă o resursă rară
şi scumpă, aceasta trebuie să fie evidenţiată, apreciată şi valorizată, sub aspectul
specific al utilizării multiple, procesul de generare şi de utilizare trebuie să fie
plasat în directă subordonare faţă de nivelul de conducere, alcătuindu-se şi
actualizându-se printr-o strategie specifică un repertoar al informaţiilor disponibile.
Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activităţi speci-
fice, conceperea şi actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional,
233
aplicarea unor soluţii de restructurare coerente, definirea şi respectarea unor
standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor, asistarea la
nivel înalt a utilizatorilor finali. Această activitate va trebui să devină o prioritate a
agenţilor economici, managerul reprezentând un catalizator al informaţiei, impli-
cându-se efectiv în integrarea, administrarea, actualizarea informaţiei pertinente din
miile de date disponibile.
Decizia are un rol major asupra informaţiei, urmărind armonizarea obiective-
lor cu resursele, pentru a rezulta o eficienţă maximă. Calitatea deciziei depinde de
precizia în interpretarea elementelor informaţionale, de nivelul de pregătire a
decidenţilor şi de utilizarea unor metode moderne de prelucrare. Din punct de
vedere conceptual şi informaţional, pregătirea şi susţinerea deciziilor trebuie să fie
asumate de către grupuri de profesionişti, element trecut cu vederea în zilele
noastre, conducerea agentului economic trebuie să proiecteze doar orientările
necesare pentru validarea şi ratificarea deciziilor predefinite. Deşi extrem de
variate din punctul de vedere al surselor care le creează, al conţinutului şi al
modului în care ele sunt comunicate şi recepţionate, există o unitate de măsură,
obiectiv determinată, cu ajutorul căreia se măsoară şi se compară informaţiile.
Această unitate de măsură se numeşte Bit (Binary digit), datorită faptului că
precizarea uneia din cifrele 0 sau 1 ale sistemului binar, presupuse egal probabile,
constituie o informaţie-unitate.

1.2. Sistem informaţional, sistem informatic

Conducerea eficientă a activităţii presupune cunoaşterea permanentă a resur-
selor de care dispune o unitate, precum şi a modului de desfăşurare a proceselor ce
au loc, în interdependenţă cu toţi factorii care le condiţionează. În cazul unui sistem
integrat de prelucrare a datelor, care are ca scop obţinerea informaţiilor pe baza
unor date de intrare şi a unor normative unice, procedeele de prelucrare sunt
considerate elemente inter-condiţionate şi inseparabile ale procesului de conducere.
Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identifica în
structura ei trei subsisteme: subsistemul operaţional (condus), subsistemul
decizional (de conducere) şi subsistemul informaţional (de legătură). Subsistemul
informaţional poate fi privit ca un sistem de sine stătător.
Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul
condus şi sistemul conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor,
procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul informaţional şi poate fi definit ca
un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere, transmitere, prelucrare,
sistematizare, analiză şi păstrare, difuzare şi valorificare a informaţiilor. Sistemul
informaţional trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfă-
şurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere, determinate de semnalarea unor situaţii
neobişnuite. Sistemul informaţional fundamentează activitatea de analiză şi
prognoză, permiţând adoptarea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia
activităţii.
Sistemul informaţional poate fi realizat manual, atunci când se realizează
prelucrarea datelor de către om, mecanizat, atunci când în prelucrare intervin
anumite maşini de birou, sau automatizat, când se utilizează tehnici de calcul.
Rezultă că, sistemul informaţional reprezintă un ansamblu structurat şi corelat

234
de proceduri şi echipamente electronice de calcul care permit culegerea,
transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional,
îi potenţează valenţele, îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. O dată cu evoluţia
sistemelor electronice de calcul, sistemul informatic tinde să se suprapună
sistemului informaţional ca sferă de cuprindere. Mai mult, dacă se include în sfera
sistemul informatic activitatea de conducere a proceselor tehnologice, cu ajutorul
calculatoarelor de proces, sfera sistemelor informatice va depăşi sfera sistemelor
informaţionale.

1.3. Sisteme de numeraţie şi coduri de reprezentare a datelor

Caracteristicile tehnice şi constructive ale sistemelor electronice de calcul au
condus la necesitatea utilizării unor metode specifice de reprezentare a informaţiei,
compatibile cu posibilităţile de percepere şi utilizare a lor, atât pentru informaţiile
de natură numerică, cât şi pentru cele de natură alfanumerică. Necesitatea
reprezentării caracterelor numerice s-a materializat în apariţia şi existenţa
simultană a unor diferite sisteme de numeraţie.
Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare
a numerelor cu ajutorul unor simboluri numite cifre. Sistemele de numeraţie sunt
de două feluri: poziţionale şi nepoziţionale. Un exemplu de sistem poziţional este
sistemul zecimal, iar de sistem nepoziţional, sistemul roman.
În tehnica de calcul se folosesc în special sisteme de numeraţie poziţionale,
datorită simplităţii de reprezentare şi de efectuare a calculelor aritmetice. Acestea
se definesc ca sisteme de numeraţie, în care valoarea unei cifre din cadrul unui
număr este determinată de poziţia ei în cadrul numărului.
Fiecare sistem de numeraţie poziţional conţine un alfabet, format din cifre şi
litere al căror număr este egal cu baza sistemului respectiv.
Sistemul binar, al cărui alfabet este format numai din două cifre, 0 şi 1, este
cel mai potrivit pentru a fi utilizat în calculatoarele numerice care sunt construite,
în principal, din elemente cu două stări stabile; se poate obţine astfel o reprezentare
fizică a informaţiei prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar
cealaltă cifră 1. Cele două caractere ale sistemului binar se numesc cifre binare, iar
poziţia pe care acestea o ocupă în interiorul unei grupări binare se numeşte poziţie
binară.
Un număr reprezentat în baza de numeraţie 2 se transformă în altă bază de
numeraţie, care reprezintă o putere a lui 2 prin grupare de la dreapta spre stânga în
ansambluri, al căror număr de simboluri binare este egal cu puterea lui 2. Pentru a
realiza transformarea din bază 2 în baza 8, grupele vor fi alcătuite din 3 cifre binare
(8=23), iar pentru transformarea în baza 16 ansamblurile vor conţine 4 cifre binare
(16=24).
Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri caracterele:
0,1,2,3,4,5,6,7. Între acesta şi sistemul binar există o legătură directă prin faptul că
unui caracter octal îi corespund trei caractere binare.
În sistemul de numeraţie hexazecimal sunt utilizate simbolurile 0, 1, 2, 3, 4,
5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F, cu ajutorul cărora se reprezintă valorile 0-15. Prin
convenţie, pentru reprezentarea numerelor cu valori cuprinse între 10-15, se
utilizează literele A-F.
235
 Între sistemul de numeraţie hexazecimal şi cel binar există, de asemenea, o
relaţie de corespondenţă prin faptul că un caracter hexazecimal poate fi reprezentat
printr-un grup de 4 poziţii binare.
Coduri de reprezentare
Necesitatea reprezentării în calculator a unui număr mare de caractere (cifre,
litere, caractere speciale) a condus la apariţia şi utilizarea unor coduri. Deoarece în
calculatorul electronic orice informaţie este reprezentată în sistemul binar, apare
necesitatea translatării informaţiei externe, accesibilă omului, în informaţie internă,
accesibilă calculatorului, şi invers. Această translatare se realizează prin operaţia de
codificare.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri
numerice. Codurile în care sunt reprezentate numere, litere şi alte semne speciale
se numesc coduri alfanumerice.
Dintre codurile alfanumerice, cele mai reprezentative sunt codurile ASCII şi
EBCDIC. În ambele cazuri se foloseşte octetul (opt poziţii binare) pentru
reprezentarea unui caracter.
ASCII (American Standard Cod for Information Interchange) este un cod ce
utilizează 7 cifre binare cu care se pot realiza 27=128 de combinaţii. Pentru a
asigura protecţia informaţiei în procesul de transmitere a acesteia, se adaugă
structurii codului din 7 biţi o poziţie pentru controlul de imparitate.
EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod
ce utilizează 8 cifre binare cu care se pot realiza 28=256 de combinaţii. O parte din
combinaţii sunt utilizate pentru codificarea anumitor comenzi. Fiecare caracter se
reprezintă prin două simboluri din sistemul de numeraţie hexazecimal.

Concepte-cheie
dată sistem sistem informaţional sistem de sistem de numeraţie
informatic numeraţie binar
informaţie BIT managementul cod de cod EBCDIC
informaţiei reprezentare

Întrebări de autoevaluare
1. Informaţia:
a. a fost introdusă iniţial în domeniul tehnic, pentru a defini eventuala
incertitudine înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente
posibile
b. este supusă procesului de prelucrare şi conduce la obţinerea datelor ca
semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele economice care au loc în cadrul
unei unităţi
c. reprezintă o cunoştiinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană
d. reprezintă un proces complex de însuşire, apropiere, reconstrucţie a
realităţii obiective de către subiect
e. urmăreşte armonizarea obiectivelor propuse de conducerea unităţii cu
resursele deţinute în vederea obţinerii unei eficenţe maxime

236
 2. Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice trebuie
identificate evenimentele şi faptele care generează …………:
a. informaţii
b. decizii
c. cunoştiinţe
d. date
e. obiective

3. Managementul informaţiei …….

a. reprezintă un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi echipamente
electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor,
obţinerea de informaţii
b. prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus şi sistemul
conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor
folosite în procesul informaţional
c. este definit ca un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere,
transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare difuzare şi valorificare a
informaţiilor
d. trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfăşura-
rea activităţii, fundamentând activitatea de analiză şi prognoză, permiţând adopta-
rea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia activităţii
e. presupune desfăşurarea unor activităţi specifice, conceperea şi actuali-
zarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de
restructurare coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere,
transmitere, prelucrare şi stocare a datelor

4. Informaţiile operative, reprezintă o clasificare a informaţiilor după

a. conţinut
b. forma de exprimare
c. complexitate
d. situarea în timp
e. modul de prelucrare

2. ARHITECTURA SISTEMELOR
ELECTRONICE DE CALCUL

OBIECTIVE
Structura componentei hardware.
Clase, familii de calculatoare, apariţia calculatoarelor personale.
Microprocesor, memorie internă.
Dispozitive periferice de intrare, ieşire.

2.1. Arhitectura generalã a sistemelor electronice de calcul

Totalitatea echipamentelor de calcul şi a sistemelor de programe care
realizează prelucrarea automată a datelor constituie un sistem electronic de calcul.
237
Sistemul electronic de calcul este alcătuit din sistemul de echipamente - hardware,
adică totalitatea componentelor fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea
datelor şi transmiterea rezultatelor şi din sistemul de programe de bază - software,
respectiv ansamblul programelor care asigură conducerea, supravegherea şi
controlul procesului de prelucrare.
Componenta hardware realizează următoarele funcţii principale:
• memorarea datelor şi a programelor;
• controlul permanent al procesului de prelucrare automată a datelor;
• efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice asupra datelor stocate în memoria
internă;
• introducerea datelor şi a programelor în memoria internă, precum şi
redarea rezultatelor prelucrării pe hârtie sau stocarea acestora pe suporturi tehnice
de date.
Pentru realizarea acestor funcţii sistemele electronice de calcul au fost conce-
pute cu următoarele componente: unitatea centrală, unităţi periferice şi unităţi de
memorare.
Unitatea centrală este componenta care realizează efectiv memorarea şi
prelucrarea datelor şi care controlează întregul sistem de echipamente. Ea este
alcătuită din unitatea de comandă-control şi unitatea aritmetico-logică. Unitatea de
comandă-control reprezintă componenta care urmăreşte executarea programelor,
comandă unităţile de memorie şi anumite periferice, asigură decizia în cazul
apariţiei unor întreruperi. Această unitate este compusă din:
• unitatea de control central, care comandă execuţia instrucţiunilor din program;
• unitatea de comandă a memoriei, prin care se realizează accesul la memorie;
• unitatea de control a întreruperilor, care asigură gestionarea şi memorarea
semnalelor de întrerupere;
• unitatea de control pentru intrare / ieşire, care facilitează controlul legăturii
unitate centrală - periferice;
• orologiul intern, compus din ceasul sistemului şi din circuitele de control
aferente.
Pentru ca un program să poată fi executat, trebuie să fie introdus în memoria
internă, după care unitatea de comandă-control analizează fiecare instrucţiune în
parte.
Unitatea aritmetico-logică este componenta care realizează efectiv instruc-
ţiunile aritmetice şi logice. Ea reprezintă un ansamblu alcătuit din registre, care
stochează temporar operanzii şi rezultatele operaţiei şi din circuite, care determină
succesiunea operaţiilor necesare efectuării unei operaţii aritmetice complexe.
Memoria internă este resursa principală a unui sistem electronic de calcul
care conţine informaţii ce reprezintă instrucţiunile de executare a programelor,
datele necesare efectuării operaţiilor şi rezultatele ce urmează a fi extrase. Unitatea
elementară de memorie se numeşte celulă binară şi este capabilă să reţină valorile
numerice 0 şi 1 ale unei variabile binare.
Memoria este alcătuită din mai multe părţi de dimensiuni egale denumite
locaţii de memorie. Acestea sunt „etichetate” începând cu valoarea „0” şi
corespunzând fiecărei locaţii se vor defini adresele de memorie.
Accesul la memorie reprezintă realizarea legăturii cu memoria în vederea
unui schimb de informaţii. Pentru a selecta informaţia dorită este necesară o
238
informaţie de control, care va permite accesul la locaţia de memorie corespunză-
toare, acest proces fiind numit adresare de memorie.
Informaţiile elementare se măsoară în biţi, iar 8 biţi reprezintă 1 byte. Byte-ul
constituie unitatea elementară care poate fi adresată individual în cadrul memoriei
interne. Conţinutul informaţional al unei locaţii de memorie poate fi 1 byte, atunci
când locaţia conţine un grup de 8 biţi sau un cuvânt, atunci când locaţia conţine un
grup mai mare de biţi.
Caracteristicile comune dispozitivelor de memorare sunt capacitatea de
memorare (unitatea de măsură putând fi byte-ul sau cuvântul) şi durata ciclului
de memorie, adică intervalul de timp dintre două operaţii succesive de scriere /
citire din memorie. Mediul de memorare serveşte ca suport pentru stocarea
informaţiilor; din punct de vedere al utilizatorilor, memoria este structurată în
memoria destinată programelor de serviciu, care este inaccesibilă utilizatorilor
şi memoria destinată datelor şi programelor.
În cadrul memoriei interne, datele sunt reprezentate în funcţie de natura
acestora (alfabetice, alfanumerice şi numerice). Această reprezentare a datelor este
convenţia prin intermediul căreia fiecărui caracter i se asociază o valoare binară
proprie. Datele alfabetice şi alfanumerice sunt reprezentate în memorie prin
succesiuni de caractere, fiecărui caracter corespunzâdu-i câte un octet (byte). Acest
lucru se realizează prin folosirea codului EBCDIC sau ASCII. În ceea ce priveşte
datele numerice, sunt utilizate două moduri de reprezentare: reprezentarea
zecimală şi reprezentarea binară.
Unităţile periferice realizează legătura cu mediul exterior, ele permiţând
schimbul de informaţii şi dialogul utilizator-sistem electronic de calcul, precum şi
stocarea unei cantităţi de informaţii mult mai mari decât cea permisă de memoria
internă. Dialogul se materializează în introducerea programului, a datelor
problemei şi respectiv afişarea lor. Datele de intrare, datele de ieşire (rezultatele),
precum şi programele pot fi introduse şi executate imediat de la tastatură sau pot fi
introduse şi păstrate pe suporturi tehnice de date pentru prelucrarea lor ulterioară.
Din punct de vedere al funcţiei realizate, unităţile periferice se împart în:
unităţi periferice de intrare, unităţi periferice de ieşire şi unităţi periferice de
memorare. Unităţile periferice de intrare permit introducerea de către operator a
programelor şi a datelor problemei, iar cel mai reprezentativ echipament este
tastatura. Pe lângă aceasta, mai putem aminti creionul optic, mouse-ul, scaner-ul,
tabletele grafice. Unităţile periferice de ieşire permit afişarea rezultatelor
prelucrării, dar şi a unor mesaje utilizator-calculator, incluzând display-urile,
imprimantele, mesele de desenat. Unităţile periferice de memorare numite şi
echipamente de memorie externă sunt unităţile (driver) de discuri magnetice, de
bandă sau casetă magnetică. Aceste unităţi permit înregistrarea şi ulterior
consultarea informaţiilor.

2.2. Clase şi familii de calculatoare

Din punct de vedere al caracteristicilor constructive, calculatoarele electro-
nice se clasifică în: microcalculatoare, minicalculatoare şi calculatoare medii şi
mari.
Microcalculatoarele sunt realizate având ca element central un micropro-
cesor în jurul căruia s-a dezvoltat o arhitectură la început mai simplă, apoi din ce în
239
ce mai performantă, pe măsură ce s-a trecut de la utilizarea unui microprocesor cu
lungimea cuvântului de 4 biţi la 8-16 biţi, iar în prezent de 32-64 biţi.
Putem împărţi microcalculatoarele în microcalculatoare familiale, microcal-
culatoare semiprofesionale şi calculatoare personale.
Microcalculatoarele familiale, din care amintim realizările firmelor
SINCLAIRE şi COMMODORE, sunt construite pe baza unui microprocesor de 8
biţi INTEL 8080 sau Z80 sau 6502, cu o memorie de până la 48 KO.
Elementul specific al acestor microcalculatoare este faptul că tastatura inclu-
de atât unitatea centrală, cât şi circuitele de interfaţă cu echipamentele periferice.
Aceste periferice sunt, de obicei, televizorul pentru afişarea rezultatelor şi casetofo-
nul pentru memorarea programelor, a fişierelor de date şi a jocurilor.
Microcalculatoarele semiprofesionale sunt realizate cu microprocesoare de
8 biţi, dar cu echipamente periferice performante: unităţi de floppy-disc-uri,
imprimante, eventual şi cuploare pentru teletransmisia datelor, conectate împreună
la o magistrală comună. În această categorie se includ, de exemplu, calculatoarele
CUB-Z, M-18, M-118, COMMODORE-64 etc. Floppy-discurile, utilizarea unită-
ţilor de bandă magnetică a facilităţilor de culegere şi teletransmisie a datelor au
făcut din aceste microcalculatoare, pentru o anumită etapă, nişte instrumente de
calcul mono-user eficiente şi performante.
Calculatoarele personale (Personal Computers sau PC) au cucerit supre-
maţia în lumea microcalculatoarelor, prin utilizarea alături de floppy-discurilor a
discurilor Winchester (hard-discuri), precum şi a microprocesoarelor pe 16 biţi
INTEL 8086.
Firme de prestigiu au creat familii de calculatoare personale, multe compati-
bile între ele, dintre care amintim, în primul rând, IBM PC-urile echipate cu
microprocesoare din ce în ce mai puternice şi mai rapide: INTEL 80286, INTEL
80386, INTEL 80486, INTEL 80586 şi PENTIUM.
Deosebit de fiabile şi performante sunt produsele firmelor COMPAQ,
ATARI, HEWLETT-PACKARD, MACINTOSH etc. Preţul accesibil, echipamen-
tele periferice performante, gama de produse software impresionantă, compilatoa-
re, S.G.B.D.-uri, procesoare de texte, pachetele de programe specializate pentru
proiectare şi calcule inginereşti, medicină sau birotică şi încă multe altele au făcut
din PC-uri cele mai răspândite calculatoare la ora actuală.
Minicalculatoarele au apărut datorită puternicului proces de miniaturizare a
generaţiei vechi de calculatoare, prin utilizarea masivă a circuitelor integrate LSI
(Large Scale of Integration) şi VLSI (Very Large Scale of Integration).
Echipamentele periferice sunt interconectate la o magistrală comună, iar
unităţile de discuri magnetice prin componenta DMA (Direct Memory Access)
sporesc mult performanţele acestora. Numeroase terminale video şi alte echipa-
mente periferice pot fi conectate: imprimante, unităţi de bandă magnetică, unităţi
de discuri magnetice, plottere etc. Din această clasă au făcut parte minicalcula-
loarele româneşti INDEPENDENT seria 100, CORAL, cu versiunile CORAL-
4030 şi CORAL-4021.
Calculatoarele medii şi mari. În prezent aceste calculatoare mai sunt
denumite şi sisteme „main-frame”-uri. Prin dimensiunea lor redusă nu mai
seamănă cu ceea ce au fost prin anii ‘70-’80. Asemenea calculatoare au fost
calculatoarele româneşti FELIX C-256, FELIX C-512, FELIX C-1024. Această
240
familie de calculatoare nu foarte fiabile erau performante ca viteză de lucru, cu o
capacitate de memorare între 256 KB şi 1 MB. Firma IMB a lansat un „main-
frame” cu performanţe spectaculoase. Este vorba de familia de calculatoare
AS/400. Această familie este modulară, permiţându-se o dezvoltare rapidă treptată,
începând cu modelul CO5 şi ajungând la modelul B70.
Modelul IBM AS/400-CO5 are o memorie internă de 8-12 MB şi suportă 12
terminale video pentru utilizarea simultană. Unitatea centrală a IBM 9402 cu
circuite VLSI, pe 32 de biţi asigură o gamă diversă de facilităţi de prelucrare atât în
regim de lucru independent, cât şi în cadrul unei reţele de calculatoare.
Modelul AS/400-B70 poate ajunge la 192 MB memorie internă, 54 GB
memorie externă pe discuri magnetice şi 800 de terminale video ca posturi de lucru
pentru utilizatori. Sistemul de operare este sistemul AS/400 care permite şi
cuplarea unor PC-uri din familia IBM-PS/2. Gama echipamentelor periferice este
diversă, incluzând terminale video, imprimante, unităţi de bandă magnetică, discuri
de la 400 la 3428 MB, subsisteme de comunicaţie.
Supercalculatoarele electronice cu viteză de calcul şi memorie internă foarte
mare sunt destinate cercetărilor spaţiale, aplicaţiilor militare etc.

2.3. Calculatoarele personale

Această noţiune (PC) a apărut prima oară în SUA şi prin denumire sugerează
accesul unei largi categorii de persoane la utilizarea lor. Cea mai cunoscută
subgrupă a calculatoarelor personale o constituie calculatoarele personale compa-
tibile IBM-PC. Calculatorul personal reuneşte într-un tot unitar şi funcţional două
părţi: hardware-ul şi software-ul.
Din punct de vedere structural, calculatorul se compune din microprocesor
şi memorie. Microprocesorul execută programele care se găsesc în memorie, iar
programele operează asupra datelor care se află tot în memorie.
Din punct de vedere funcţional, calculatorul este compus din unitatea
centrală şi echipamente periferice. În continuare se va trata fiecare componentă
menţionată anterior.
Placa de bază, cunoscută şi sub denumirea de motherboard, reprezintă
fundamentul unui calculator, definind prin circuitele pe care le conţine PC-ul şi
accentuând caracteristicile acestuia.
Construirea unui calculator cu ajutorul unei singure plăci de bază reprezintă
cea mai economică metodă, fabricanţii de asemenea componente străduindu-se să
integreze cât mai multe componente. Placa de bază constituie suportul principalelor
componente electronice ale calculatorului: microprocesorul, memoria internă,
coprocesorul matematic, magistralele de comunicaţie, interfeţele de conectare.
Toate aceste subansamble sunt amplasate pe placă, utilizându-se locaşe dedicate.
Microprocesorul reprezintă o unitate de prelucrare miniaturizată a datelor
care sunt supuse prelucrării. Istoria microprocesorului începe în anul 1971, când
compania INTEL a realizat pentru prima dată asamblarea într-un tot unitar a unui
mare număr de tranzistoare, dar vor mai trece 8 ani până când această realizare se
va concretiza în primul calculator personal. Microprocesorul numit şi Unitate
Centrală de Procesare (CPU – Central Processing Unit), este un circuit LSI (Large
Scale Integration) complex, capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice sub
controlul unui program. El execută calculul şi procesarea datelor în sistem (cu
241
excepţia calculelor matematice complexe, acestea fiind executate de coprocesorul
matematic, dacă sistemul de calcul are o astfel de componentă separată).
Procesorul lucrază cu două tipuri de date: date utilizator – date care trebuiesc
procesate în concordanţă cu anumite instrucţiuni şi cea de-a doua categorie de date
sunt reprezentate de instrucţiuni – care arată cum trebuie să fie procesate datele
utilizator. În principal activitatea unui procesor constă în decodificarea instruc-
ţiuniilor, localizarea datelor în sistem, efectuarea calculelor.

Unitatea BUS (BU) stabileşte legăturile cu componentele externe proceso-rului

prin intermediul magistralelor, aducând instrucţiunile din memorie punându-le într-o
coadă de aşteptare (Prefetch Queue) spre a fi transferate pe rând, una câte una în
Unitatea de Instrucţiuni (IU). În acest bloc instrucţiunile sunt decodificate şi
descompuse într-un număr de microinstrucţiuni elementare spre a fi transferate apoi în
Unitatea de Execuţie. Execuţia instrucţiunilor se face cu ajutorul registrelor din EU,
controlul derulării operaţiilor fiind asigurat de Unitatea de control (CU). Locaţia de
memorie de la care citeşte sau scrie procesorul, este atribuită de acesta prin intermediul
Unităţii de adresare(AU) după care este transmisă Unităţii de BUS.
Clasificarea procesoarelor se realizează în funcţie de modul în care are loc
execuţia instrucţiunilor. Execuţia instrucţiunilor are la bază principiul microprogra-
mării, existând astfel două tipuri principale de procesoare. Procesoare de tip
CISC (Complex Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor
după acest tipar fiind specifice procesoarelor 8086. Procesoare de tip RISC
(Reduced Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor este dat
de tehnologia superscalară care permite procesoarelor să execute simultan mai
multe instrucţiuni (procesare paralelă). Acest mod de execuţie a instrucţiunilor
este specific procesoarelor dedicate pentru servere. Codurile acestor instrucţiuni
sunt memorate într-o memorie ROM (Microcode ROM) în interiorul procesorului.
Caracteristicile procesoarelor. Un procesor este caracterizat de viteza de
lucru, capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa şi setul de
instrucţiuni pe care le poate executa. O caracteristică principală a unui procesor
este reprezentată de lungimea cuvântului cu care poate lucra (capaciatea registrilor
săi de lucru), existând procesoare ce lucrează cu lungimi de 8, 16, 32 şi 64 de biţi.

242
Această caracteristică reprezintă un indiciu important asupra cantităţii de date pe
care procesorul o poate prelucra la un moment dat.
Viteza de lucru a unui procesor depinde de frecvenţa ceasului intern şi de
capacitatea memoriei cache. Ceasul intern este un oscilator care trimite în
calculator pulsuri la intervale de timp egale. La fiecare puls emis de ceasul intern,
procesorul execută anumite operaţii.Toate activităţile unui procesor sunt
coordonate de aceste pulsuri periodice Frecvenţa cu care sunt generate aceste
pulsuri se numeşte frecvenţa ceasului intern şi se măsoară în herţi. Memoria cache
din punct de vedere al procesorului este clasificată în memorie cache internă (de
nivel 1) şi memorie cache externă de nivel (2). Memoria cache internă este de fapt
o zonă de memorie foarte rapidă încorporată în nucleul procesorului având rolul de
a păstra o parte din seturile de instrucţiuni şi de date cu care procesorul lucrează în
mod curent. Fără existenţa acestui tip de memorie procesorul trebuie să aştepte ca
datele sau instrucţiunile să-i sosească din memoria RAM a calculatorului. Astfel se
produce o întârziere în ceea ce priveşte prelucrarea datelor de către procesor,
întârzieri datorate pe de o parte faptului că memoria RAM este prin construcţie
mult mai lentă decât procesorul, pe de altă parte, datele trebuie să străbată o
distanţă destul de mare. Distanţa este reprezentată de traseul străbătut de date din
memoria RAM prin magistrala de date sau de instrucţiuni până la unitatea de bus a
procesorului. Aceşti timpi de aşteptare au fost înlăturaţi prin introducerea unui
astfel de tip de memorie ce poate fi accesată de către procesor făra cicluri de
aşteptare, deoarece ea poate lucra integral la frecvenţa de ceas a procesorului.
Caracteristica acestui tip de memorie este aceea că înmagazinează atât coduri de
instrucţiuni cât şi date fiind numită şi memorie unificată. Pentru a îmbunătăţii şi
mai mult performanţele procesoarelor, acestea au fost prevăzute şi cu o memorie
cache externă de nivel 2, caracteristica acesteia fiind că este divizată din punct de
vedere logic în două zone: cache-ul de date şi cache-ul de instrucţiuni. Localizarea
acestui tip de memorie (în funcţie de producător) se află fie în capsula procesorului,
fie se află pe suportul ceramic al procesorului.
Capacitatea maximă de memorie pe care o poate accesa un procesor este dată
de modul (mod real, mod protejat şi mod virtual real) în care poate funcţiona acest
procesor. Microprocesoarele din familia 8086 în mod real, din construcţie pot
accesa maxim 1 Mb de memorie RAM. Odată cu evoluţia şi apariţia unor
procesoare mai puternice, printre facilităţile puse la dispoziţie a fost şi accesul la o
cantitate de memorie mai mare. Astfel un procesor care funcţionează în modul
protejat poate avea acces la 1 Gb de memorie (inclusiv memorie virtuală). Atunci
când un program solicită mai multă memorie decât memoria fizică instalată în
sistem, unitatea centrală de prelucrare mută pe hard disc o parte din datele existente
în memorie şi permite astfel programului să utilizeze memoria RAM eliberată.
Programul se comportă ca şi când memoria de 1 Gb există în realitate. Modul de
operare virtual real al procesorului asigură protecţia hard a memoriei simulând un
mod de lucru real. Aceast mod de funcţionare presupune încărcarea în memorie a
mai multor copii ale sistemelor de operare, acestea rulând simultan în câte o zonă
protejată de memorie. Fiecare partiţie astfel creată se mai numeşte şi maşină
virtuală.

243
 Setul de instrucţiuni pe care le poate executa un procesor se referă direct la
modul în care sunt executate instrucţiunile de bază precum şi modalitatea de
procesare a datelor (CISC sau RISC).
Cea mai importantă şi costisitoare componentă fizică a unui calculator
personal este memoria internă, prin intermediul căreia vom putea aprecia perfor-
manţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului destinată
păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatoru-
lui şi bineânţeles a sistemului de operare. În configuraţia unui sistem electronic de
calcul în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite
simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) –
este un tip de memorie nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu
se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie de tip special, care prin
construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de
constructorul calculatorului prin tehnici speciale Memoriile de tip ROM se clasifică
la în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi EPROM..
1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile,
care permit o singură rescriere de programe;m
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi
reprogramate din nou de mai multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa
numitul firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie
CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi pierde
conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la
configuraţia hardware a sistemului electronic de calcul.
Dacă accesul la memorie este permis atât pentru citire cât şi pentru scriere
memoria se numeşte RAM (Random Access Memory - memorie cu acces aleator).
Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi
programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din
memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă,
păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.
În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se
clasifică în: memorii statice (SRAM) şi memorii dinamice (DRAM). La rândul său
memoriile DRAM se împart în:
1. memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de memorie o
reprezintă facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O pagină de memorie este o
secţiune de memorie, disponibilă prin selectarea unei adrese de rând.
2. memorii EDO (extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi memoriile
FPM dar accesul la datele din celulele de memorie este mai rapid cu 10 – 15 % faţă
de FPM
3. memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de memorie re-
prezintă un modul DRAM ce lucrează în mod sincron cu procesorul (prin construc-
ţie, la origini memoriile DRAM convenţionale funcţionau în mod asincron)
4. memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă folosită în
special pentru plăcile video.
5. memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM)- este un SDRAM adaptat
cerinţelor foarte mari din domeniul graficii 3D.
244
 6. memorii DDR (Double Data Rate)- prin această tehnologie se pot transfera
date de două ori mai rapid faţă de tehnologiile anterioare.
Fizic memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări
stabile, reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1 denumite biţi sau cifre
binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori şi
condensatori. Rolul condensatorilor este de a reţine sarcină electrică, iar al
tranzistorului acela de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi
de condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane şi rânduri formând
o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de
biţi denumit celulă sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este
asociată o adresă, care identifică în mod unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se
poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de
memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea memoriei şi
se exprimă de regulă în octeţi. O altă caracteristică a memoriei RAM o reprezintă
timpul de acces la informaţie care se defineşte prin intervalul de timp scurs dintre
momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei.
Timpul de acces la informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor.
Organizarea internă a memoriei RAM
Memoria RAM din punct de vedere logic este împărţită astfel:
1. Memoria convenţională (de bază) – este formată din primii 640 Kb ai
memoriei calculatorului, fiind zona în care se execută toate programele care rulează
sub sistemul de operare MS-DOS.
2. Memoria superioară (rezervată) – este formată din următorii 384 Kb,
rămaşi disponibili până la 1Mb. Această zonă de memorie este împărşită în felul
următor: primii 128 Kb sunt rezervaţi pentru a fi utilizaţi de adaptoarele video
pentru memorarea informaţiei afişate pe ecran, următorii 128 de Kb sunt rezervaţi
pentru a fi folosiţi de diferite adaptoare ce se pot conecta la sistem cum ar fi placă
video, placă de reţea, etc, ultimii 128 de Kb sunt rezervaţi pentru a fi utilizaţi de
componenta BIOS a sistemului.
3. Memoria extinsă – este cuprinsă între 1 Mb şi 4 Gb, caracteristica sa fiind
că aceasta poate fi accesată doar dacă procesorul lucrează în mod protejat.
4. Memoria expandată EMS (Expanded Memory Specification) – acest tip
de memorie nu poate fi accesat direct de către procesor, ci prin intermediul unei
ferestre de 64 de Kb stabilită în zona de memorie superioară. Acest tip de memorie
este împărţit din punct de vedere logic în segmente de 64 Kb care sunt comutate în
această fereastră.
Magistrala reprezintă mulţimea conductoarelor folosite în comun de mai
multe unităţi funcţionale pentru transmiterea semnalelor care codifică (reprezintă)
un vector binar. După semnificaţia semnalelor transmise pe magistrală, acestea pot
fi de adrese, de date sau de control, după cum semnalele respective reprezintă
adrese, date sau comenzi şi informaţii. Din punct de vedere fizic, magistralele
reprezintă trasee de cupru realizate pe o placă de circuit imprimat.
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă
datele transferate între componentele calculatorului. Echipamentele periferice sunt
cuplate la magistrală prin intermediul unei componente fizice numită „controller”.
Controller-ul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii între

245
perifericele rapide, unitatea de hard-disc şi unităţile de floppy-disc şi memoria
internă.
Tastatura reprezintă elementul de legătură directă între om şi calculatorul
personal, în sensul că permite introducerea datelor şi comenzilor în calculator.
Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de taste: tastele maşinii de
scris, tastatura numerică redusă, tastele pentru deplasarea cursorului, tastele
funcţionale şi tastele de control speciale.
Tastele maşinii de scris este zona care conţine tastele obişnuite, litere, cifre
şi caractere speciale. Tastatura numerică redusă este reprezentată printr-un grup
de 9 taste cu dublă funcţionare care se setează, utilizând tastele NUM LOCK sau
SCROLL LOCK, pentru introducerea de numere şi pentru acţionarea unor comen-
zi de deplasare a cursorului. Tastele pentru deplasarea cursorului sunt tastele pe
care sunt desenate săgeţile care indică sensul de deplasare al cursorului: sus, jos,
stânga şi dreapta. Tastele funcţionale sunt F1, F2 până la F12 având au o
semnificaţie diferită în funcţie de programul care se execută.
Mouse-ul reprezintă un dispozitiv deosebit de comod şi eficient, constituit
dintr-o cutiuţă de plastic cât mai ergonomic proiectată şi realizată, cu 2-3 butoane
deasupra şi conectată la un port al calculatorului. Graţie unui sistem opto-mecanic
(cu bilă) sau optic pur este posibilă cuantificarea deplasărilor sale pe masa de lucru.
Practic, prin deplasarea mouse-ului în orice direcţie pe un suport specific
sistemului de senzori, se va obţine o deplasare identică a cursorului pe ecran.
Deplasările reflectate simultan pe ecran sunt executate de un spot luminos care
trebuie adus la coordonatele dorite pe ecran, urmând ca utilizatorul să apese pe
unul dintre butoane. Coordonatele şi acţionarea pe unul dintre butoane sunt
înregistrate şi prelucrate de calculator, urmând realizarea unui anumit eveniment.
Astfel se derulează o interacţiune directă om-calculator.
Monitorul poate avea diverse dimensiuni, determinate de numărul de linii şi
numărul de caractere dintr-o linie, adică numărul de coloane. PC-urile standard au
un ecran cu 25 linii şi 80 de coloane. Caracteristica diagonala ecranului este
măsurată în inchi, având valori de 14” (mai puţin folosite), 15” recomandate
utilizatorilor mai puţin pretenţioşi, la serviciu şi acasă, 17” 19” 20” şi 21”pentru
prelucrarea digitală a imaginilor.
Poziţia pe ecran indicată de cursor, la unele calculatoare, este o „liniuţă”
clipitoare (blinking underline), un „pătrat” clipitor (box) sau un „dreptunghi”
(highlited cursor). Forma şi modul de afişare al cursorului se poate fixa de către
utilizator. Monitorul permite afişarea sub formă de imagini sau text a informaţiei
primite de la placa video a calculatorului. În funcţie de tipul constructiv al
ecranului identificăm: dispozitive de afişare cu ecran plat (FPD – Flat Panel
Display) – în această categorie incluzându-se ecranele cu cristale lichide (LCD –
Liquid Crystal Display), ecranele cu tehnologie TFT (Thin Film Tranzistor),
ecranele cu tehnologie FED (Field Emission Display) şi cele cu plasmă (Plasma
Display Panel); monitoare cu tuburi catodice (CRT – Catode Ray Tube).
Monitoarele cu tub catodic în funcţie de modul de dispunere a
generatorilor de electroni se clasifică în:
a. monitor cu tub delta – cei trei catozi corespunzători celor trei culori de
bază (roşu, verde, albastru – R, G, B) sunt dispuşi sub forma unui triunghi
echilateral. Tuburile delta se clasifică la rândul său în funcţie de tipul grilei folosită
246
pentru ghidarea electronilor în tubul catodic în: tub cu mască de umbrire de tip
tradiţional – fluxurile de electroni sunt ghidate spre suprafaţă de luminofor cu
ajutorul unei măşti (grile) metalice subţiri prevăzută cu orificii; tub cu slot mask –
foloseşte o mască care conţine grupe de câte trei puncte eliptice de luminofori
dispuse întreţesut.
b. monitor cu tub Trinitron – cei trei catozi sunt dispuşi în linie iar masca de
umbrire este înlocuită de o grilă formată din fire metalice fine, verticale, paralele,
foarte apropiate unele de celelalte.
În funcţie de culorile pe care le pot afişa identificăm: monitoare monocrome
– pot afişa doar două culori, de obicei negru şi una din culorile alb sau verde;
monitoare cu nivel de gri –capabile de a afişa diferite intensităţi sau amestecuri
între culorile alb şi negru şi monitoare color – pot afişa toată gama de culori
perceptibilă de ochiul uman prin combinarea cu intensităţi diferite a celor trei
culori fundamentale. De-a lungul timpului au apărut următoarele tipuri de
adaptoare (interfeţele monitorului):
- pentru monitoare alb-negru
• MGA, Monochrome Display Adapter, fără facilităţi grafice;
• HERCULES GA, Monochrome Display Adapter, cu facilităţi grafice;
- pentru monitoarele grafic-color
♦ CGA, Colour Graphics Adapter;
♦ EGA, Enhanced Colour Graphics Adapter;
♦ VGA, Video Graphics Adapter;
♦ SVGA, Super Video Graphics Adapter.
După tipul semnalelor video se pot identifica: monitoare analogice –
acceptă semnale video analogice; monitoare digitale – acceptă semnale video
digitale.
Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
♦ dimensiunea ecranului – se exprimă în inch şi reprezintă lungimea
diagonalei ecranului. În mod uzual domeniul de variaţie a acestei caracteristici este
cuprinsă între 14’’ şi 21’’;
♦ rata de împrospătare pe orizontală – este o unitate de măsură a numărului
de linii orizontale baleiate de monitor într-o secundă şi se măsoară în KHz;
♦ rata de refresh – exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe ecran într-o
secundă. Valoarea minimă acceptată de standardele de calitate pentru această
caracteristică este de 60 Hz la o rezoluţie maximă suportată de monitor;
♦ densitatea de punct (dot pitch)– reprezintă distanţa dintre centrele a două
puncte vecine de aceiaşi culoare. Standardul de calitate ISO 2004 prevede pentru
acest parametru o valoare de 0.20 mm;
♦ rezoluţia – reprezintă capacitatea unui monitor de a afişa detalii. De obicei
majoritatea producătorilor exprimă valoarea acestui parametru prin numărul maxim
de pixeli pe care îi poate afişa un monitor atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Modem-ul (Modulator-Demodulator) are sarcina de a converti datele
digitale ale calculatorului, pentru a putea fi transmise prin reţeaua telefonică
analogică, fiind utilizat pentru schimburi de date şi comunicări între doi sau mai
mulţi utilizatori de calculatoare. Modem-ul poate fi utilizat pentru transmiterea şi
recepţionarea fax-urilor sau pe poziţie de robot telefonic.

247
 Acest echipament periferic este disponibil sub formă de placă de extensie sau
ca aparat extern.
Funcţionarea corectă a acestui periferic este semnalată de o serie de becuri de
stare (LED-uri), grupate pe partea frontală a echipamentului, semnalând conectarea
la reţeaua telefonică şi disponibilitatea de a transmite şi / sau recepţiona informaţii.
Pentru a exista, un sistem de comunicaţie trebuie să fie compus din:
modem; programe de comunicaţie; linie telefonică. O dată cu aceste elemente
constitutive utilizatorii care doresc a intra în dialog trebuie să definească în prea-
labil câţiva parametrii, cum ar fi: viteza de transmitere şi recepţie a informaţiilor;
formatul sub care sunt expediate sau recepţionate datele etc. Utilizarea modem-ului
presupune, de fapt, apelarea unui sistem de comunicaţie care permite controlul
legăturii dintre calculatoare, permiţând: apelarea unui alt calculator; conectarea
(logging in); expedierea sau recepţionarea unor mesaje, fişiere (upload şi
download); deconectarea (disconnect); încetarea comunicării (hang up).
Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie (hard-copy) a
unui document de tip text, obiecte grafice sau combinaţii ale acestora rezultate în
urma unor prelucrări efectuate de calculator.
Imprimantele şi monitoarele au de soluţionat o problemă comună: realizarea
ieşirilor informaţionale prin aranjarea seturilor de „puncte", astfel încât să formeze
texte sau imagini grafice. Bineînţeles, imprimantele sunt extrem de diverse prin
tehnologie, respectiv prin modul în care cerneala ajunge pe hârtie, însă principiul
rămâne acelaşi. Principiul de funcţionare este matriceal sau vectorial şi se bazează
pe una din procedurile de imprimare:
• lovirea hârtiei prin intermediul unei benzi tuşate cu un număr de ace (sau
pini) în configuraţii care conduc la realizarea unei imagini;
• stropirea hârtiei cu un jet fin de cerneală comandat electrostatic;
• inscripţionarea cu toner, utilizând LASER-ul, a unui tambur şi apoi a
hârtiei similar copiatoarelor XEROX;
• pe cale termică.
Imprimanta matriceală (dot matrix) reprezintă modelul cel mai răspândit,
în special datorită preţului redus al dispozitivului şi a consumabilelor sale (benzile
tuşate). Sunt modele cu 9, 18 sau 24 de ace care operează pe baza unui şablon
(matrice de puncte) pentru a forma un caracter sau desena grafice. „Punctele" sunt
serii de pini (ace) montate pe un „cap de imprimare". Capul de imprimare creează
câmpuri electromagnetice în jurul fiecărui pin. Atunci când comanda de imprimare
este recepţionată, câmpul este modificat, iar pinii sunt atraşi sau respinşi de acul de
scriere. Pinii respinşi percutează banda tuşată (ribbon-ul). Câmpul electromagnetic
este modificat rapid, pentru ca o polaritate anumită să creeze un şablon ce va fi
imprimat, atunci când capul este deplasat de-a lungul hârtiei. Orice metodă de
imprimare care solicită impactul fizic dintre o componentă a imprimantei şi o
bandă tuşată, pentru a transfera cerneala pe hârtie este cunoscută ca „imprimare
prin impact" (Impact Printing).
Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) a constituit următorul pas în
tehnologia tipăririi rezultatelor. Această imprimantă utilizează un „cap de scriere",
care direcţionează cerneala, sub forma unor mici jeturi spre hârtie, desenând
caractere sau imagini grafice. Nu se foloseşte bandă tuşată pentru scris.

248
 Există două tehnologii: „bubble-jet" şi imprimarea „piezo-electrică”. Denu-
mirea „bubble-jet" provine de la numele primului model de imprimantă, care a
utilizat această tehnologie: Canon BubbleJet®. Se bazează pe impulsuri electrice
care vaporizează cerneala ţinută sub presiune într-un recipient. Aceasta va ţâşni
prin capul de imprimare şi va fi înscrisă pe hârtie. Tehnologia imprimării piezo-
electrice utilizează un convertizor de transformare a variaţiilor electrice în variaţii
de presiune (cristal piezoelectric).
Imprimantele cu jet de cerneală au devenit foarte populare, datorită
facilităţii lor de a imprima imagini color de o calitate remarcabilă şi neavând
dispozitive mecanice de transfer a cernelii pe hârtie, ele sunt silenţioase, fiind tot
mai mult răspândite, datorită comodităţii în imprimarea color şi a calităţii tipăririi,
în detrimentul celor matriceale.
Imprimantele termice sunt, în general, dedicate unor tipuri de aplicaţii
software. Ele sunt integrate în structura calculatorului şi se bazează pe procedeul de
fixare termică a caracterelor pe hârtie specială. Evident, sunt mai puţin răspândite.
Capul de scriere al imprimantei este încălzit, astfel încât, să determine modificarea
chimică a structurii unei hârtii speciale, realizând texte şi grafice. Este un tip de
imprimantă care nu solicită utilizarea cernelii pentru a imprima caractere sau alte
imagini, folosind un mediu colorat, solid, asemănător cu ceara, prezent ca folie
într-o casetă, fie ca bloc de ceară în imprimantă. Mediul color trece din starea
solidă direct în stare gazoasă, condensând în final pe hârtie. Marele avantaj al
acestui procedeu este că ceara nu intră şi nu se întinde pe hârtie, dar nu poate
utiliza hârtie normală.
„Punctele" produse de această imprimantă pe hârtia tratată chimic nu sunt la
fel de clare cum sunt cele create cu alte modele de imprimante, în special datorită
limitării controlului reacţiei chimice. Un alt dezavantaj este acela al unui timp
redus de păstrare al hârtiei chimice, sensibilă la lumină, căldură sau agenţi chimici.
Imprimantele laser asigură o înaltă calitate a tipăririi, având la bază princi-
piul xerox-ului. Ambele utilizează o sursă de lumină şi un mecanism sofisticat de
oglinzi, pentru a transfera o imagine pe hârtie. Cu ajutorul razelor laser se obţine o
polarizare electrostatică a unui cilindru special, care, la rândul lui atrage şi se
încarcă pe suprafaţă cu toner (praf special de cărbune, deosebit de fin) ce urmează
a fi depus pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru
fixare.
Dispozitivul periferic scaner permite utilizatorului să digitalizeze diapozi-
tive, fotografii alb-negru sau color, formulare sau planuri, pentru a le prelucra
ulterior cu ajutorul calculatorului. În tehnica electronică de calcul există trei
categorii importante de scanere, funcţie de modul de citire a documentului: scanere
cu tambur; scanere cu acţionare manuală şi scanere de pagină.
Un element important în definirea calităţii unui scaner este capacitatea de a
deosebi cât mai multe tonuri de gri sau de culoare. În cazul în care un scaner
deosebeşte doar alb de negru, dispozitivul posedă caracteristica „adâncime de
culoare” egală cu 1 bit. La 16 trepte de gri, recunoscute adâncimea de culoare este
de 4 biţi, iar pentru 256 de trepte de gri va avea adâncimea de culoare de 16 biţi.
Scanerele alb-negru lucrează cu o adâncime de culoare între 8 şi 16 biţi, iar
scanerele color cu o adâncime de culoare mai mare de 24 de biţi.

249
 Floppy-discul (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul
1971, reprezintă un disc format dintr-o singură placă realizată din material plastic
acoperit cu un strat feromagnetic. Principiul de funcţionare constă în următoarele:
un mecanism de antrenare roteşte floppy-discul cu o viteză constantă, iar
scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire, care se
poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track, dispuse în cercuri
concentrice). Floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de capacităţi
diferite. Cele mai răspândite sunt floppy-discurile cu diametru de 5 1/4 inch şi cele
cu diametrul de 3 1/2 inch, care surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc
magnetic flexibil se roteşte în interiorul unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut
având, în principiu un timp de acces la informaţie de 100 ms.
Hard-discul reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este
incorporat în cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care
nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg
ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc dur sau disc fix sau disc
Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix,
atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul
calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În
ultimul timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi
HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului prin
porturile de intrare/ieşire ale acestuia.
În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
1. Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri
având caracteristici deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este
controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de a coordona
fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se
folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte
o performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard discuri EIDE (Enhaced Integrated Drive Electronics) – termen
general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul
timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de implementări
printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/
ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă
direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul
timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc
să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.
Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:
1. incinta închisă ermetic
2. pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate la distanţă
unul de altul pe acelaşi ax al unui motor.
3. capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt
dispuse pe fiecare dintre feţele unui disc, toate capetele de scriere citire fiind
montate pe un dispozitiv comun care le pune în mişcarere. Braţul care susţine
capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti cu un anumit
unghi.

250
 4. motorul pentru antrenarea discurilor
5. placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga
activitate a unităţii de hard disc: rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea
scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau
decodificarea informaţiilor, transferul de informaţii, etc.
6. memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi
primite de la procesor. Acest tip de memorie a fost introdus în cadrul acestui tip de
dispozitive pentru a creşte performanţele acestora.
Principalele caracteristici ale HD se referă la:
• capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor
de către PC (PC Data Handling);
• timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecune a
rapidităţii cu care hard discul îşi poate deplasa capetele de scriere citire de la o
locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie reprezintă timpul necesar pentru ca
sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de scriere/citire, odată ce capul s-a
poziţionat pe pista respectivă.
• rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date
ce poate fi trensferată prin magistralele de date ale sistemului;
• rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care
datele sunt transferate spre şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei
caracteristici este numărul de biti pe secundă. Parametrul care influenţează rata de
transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de densitatea datelor pe platan
exprimată fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi / inch.
• numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului.
Particularitatea acestui parametru o reprezintă faptul ca această viteză este
constantă. Cu căt această viteză este mai mică cu atăt întârzierile datorate poziţio-
nării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact direct asupra aşteptării
generate de mişcarea de rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a discului;
• cantitatea de memorie cache – influienţează în mod direct performanţele
hard discului, reducând timpii de aşteptare. Anumite instrucţiuni de scriere/citire
folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a calculatorului ci sunt
accesate direct din acest tip de memorie.
Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte
determinarea performanţelor sistemului de calcul în ansamblul său.
Compact discul constituie un alt suport de memorie externă care, datorită
unor performanţe superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.
Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii
prin intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât
şi în cel de citire.
Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice,
se datorează progreselor realizate în domeniul laserilor, suporturilor optice şi a
procesării semnalelor. Astfel, au apărut o serie de standarde, cum ar fi:
• ISO 9660 (Sony şi Philips);
• High Sierra;
• CD-DA (Compact Disc - Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio
sau a datelor în format electronic);

251
 • CD-ROM XA (EXtended Architecture), care permite atât citirea standar-
delor mai vechi, cât şi a discurilor ce utilizează tehnica de întreţesere „interlaced
mode“, cum sunt cele pentru vizualizarea fişierelor în format AVI);
• CD-Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit
înregistrarea CD-urilor de către utilizator).
CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar concurează discul
fix, în sensul că are capacitate de ordinul sutelor de MO sau GO. Viteza de lucru
este, uneori, mai lentă decât la HD.
În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite din
configuraţia unui calculator. Acestea au fost dezvoltate de companiile Sony şi
Philips reprezentând tehnologia de mâine pentru stocarea şi redarea informaţiilor
aflate pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul şi casetele video VHS.
Unităţile DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de
informaţii.
Suportul DVD este asemănător Cd-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un
diametru de 4,7 inchi, datele sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi
sunt citite prin intermediul unei multiple raze laser, procedeu similar celui utilizat
la CD. DVD-ul este compus din două discuri optice asamblate într-unul singur,
permiţând astfel mărirea capacităţii de stocare a suportului. În continuare sunt
prezentate principalele tipurile de DVD-uri existente.
DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind
utilizat în special pentru distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea
maximă de stocare a acestui suport poate ajunge la 17 GB.
DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei singure
operaţii de inscripţionare, similar CD-R.
DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori,
funcţionând similar hard-discului. Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe
piaţa de tehnică de calcul trei formate, definite de câteva grupuri de firme. Un prim
format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus
un al doilea format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha,
Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW. Toate aceste trei categorii
nu sunt compatibile între ele, dar consider că DVD-RW va deveni standard,
deoarece grupul de companii creatoare deţine 75% din această piaţă. DVD-RW
permite citirea şi scrierea informaţiilor cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o
capacitate de memorare de 3GB.
Un suport DVD cu o capacitate de 4,7 GB stochează un film video de 135 de
minute, având o rată de transfer de 4692 biţi/secundă, iar unul de 17 GB înmaga-
zinează 30 de ore de secvenţe audio (muzică).
În strategia de proiectare şi realizare a sistemelor informatice un capitol
obligatoriu îl constituie copia de siguranţă sau backup-ul, a căror utilitate reală se
manifestă numai la apariţia incidentelor în exploatare a pachetelor de programe, cu
ocazia refacerii bazelor pentru furnizarea datelor statistice, istorice etc. sau pentru
difuzarea datelor către depozitele de date (warehouse).
Stocarea datelor pe benzi magnetice a reprezentat una dintre primele
metode utilizate în acest sens. Dezvoltarea continuă a tehnologiilor au păstrat meto-
da ca pe o soluţie optimă în acest sens: cost pe MB scăzut, suport de citire/scriere,

252
volum fizic mic pentru volum mare de date, software specializat şi robust pentru
arhivare (back–up), standardizarea strictă a formatului de arhivare.
Unităţile amovibile magnetice sunt deja foarte răspândite şi constituind un
standard de facto, sunt produse de Iomega, Bernoulli şi SyQuest.
Sunt preferabile benzilor magnetice, întrucât permit accesul direct la suportul
magnetic, au o rată de transfer şi o viteză de acces apropiată de a hard–discurilor.
Casetele au capacităţi de 44MB până la 1,3GB.

Concepte-cheie
microprocesor memorie imprimantă hard disc compact
internă disc
monitor modem disc flexibil stocare optică bandă
magnetică
depozite de back-up unităţi amovibile tehnica de rată de
date magnetice întreţesere transfer

Întrebări de autoevaluare
1. Caracteristic calculatoarelor din generaţia a doua este că
a. sunt orientate preponderent către aplicaţii economice, prezintă capacităţi
de stocare mare, facilităţi de introducere şi redare a datelor finale, utilizează
limbaje maşină, dar şi limbaje simbolice
b. programarea se făcea în cod-maşină, bit cu bit, pe baza a câteva sute de
instrucţiuni
c. aveau ca elemente constructive de bază tuburile electronice, releele şi
liniile de întârziere
d. până în anul 1951, calculatoarele nu reprezentau bunuri de larg consum,
fiind utilizate numai în cercetare sau de către guvern
e. utilizează periferice speciale care permit comunicarea via linie telefo-
nică, preluarea directă a informaţiilor de pe suporţi externi (procedura de scanare a
paginilor de hârtie), afişarea pe monitor a informaţiilor în mod text sau grafic,
digitalizarea şi prelucrarea sunetelor

2. Sistemul electronic de calcul este alcătuit din

a. sistemul de echipamente - hardware, adică totalitatea componentelor fizice
folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor şi
din sistemul de programe de bază - software, respectiv, ansamblul programelor care
asigură conducerea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare
b. hardware, adică totalitatea componentelor fizice care asigură conduce-
rea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare şi din sistemul de programe
de bază - software, respectiv, ansamblul programelor folosite în culegerea, memo-
rarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor
c. unităţi centrale multiple, totalitatea dispozitivelor periferice de intrare şi
a celor de ieşire
d. unitatea de comandă-control, memoria internă, unitatea aritmetică şi
logică dar şi din locaţiile sau adresele de memorie care stochează informaţiile
elementare se măsurate în biţi

253
 e. totalitatea dispozitivelor periferice de intrare, a dispozitivelor periferice
celor de ieşire dar şi a unităţilor de memorare activă a caracteristicilor hardware şi
software

3. Memoria PROM
a. este o memorie ROM programabilă, care permite o singură rescriere de
programe
b. poate fi ştearsă şi reprogramată din nou de mai multe ori, utilizând
tehnici electronice speciale
c. păstrează informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune
d. permite aprecierea performanţelor unui calculator
e. stochează datele efective ale utilizatorului, care constau în şiruri de
caractere, imagini, sunete

4. După modul de aşezare pe tastatură a literelor, se întâlnesc

a. două tipuri de tastaturi: standardul QWERTY (standardul american şi
englez) şi AZERTY (standardul francez)
b. trei tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american şi
englez), QWERTY (standardul european) şi China Model (standardul asiatic)
c. două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american
şi englez) şi AZERTY (standardul francez)
d. tastaturi 101 taste, 124 taste şi Multimedia
e. două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american
şi englez) şi PRIME EURO (standardul european)

3. SISTEME DE OPERARE

OBIECTIVE
Sistem de operare. Principalele funcţii ale acestuia.
Sistem de operare Windows. Elemetele unei ferestre.
Interfaţă grafică. Gestionarul de unităţi periferice.
Editorul de texte WordPad.

3.1. Funcţiile şi componentele de bază ale unui sistem de operare

Sistemul de operare este stocat şi încărcat de pe un suport magnetic, de obicei
folosindu-se discul magnetic, de unde şi denumirea de disc sistem. Sistemele de
operare sunt livrate de către constructorii de echipamente, împreună cu acestea
fiind specifice fiecărei configuraţii. Sistemul de operare creat la început, la
momentul instalării acestuia, poate fi modificat de utilizator, în funcţie de
schimbarea configuraţiei calculatorului, sau de necesităţile impuse de utilizarea sa.
Un sistem de operare asigură funcţionarea continuă a unităţii centrale şi a
unităţilor periferice, realizând supravegherea execuţiei mai multor programe
aflate la un moment dat în memoria internă, organizează accesul şi prelucrarea
unui volum mare de date, prin crearea şi exploatarea fişierelor şi a bazelor de date,
simplifică activitatea de programare, prin reluarea programelor scrise în limbaje
evoluate şi traduse automat în limbaj intern, prin detectarea şi semnalarea erorilor
254
de programare, gestionează memoria internă, efectuând alocarea dinamică şi
statistică a acesteia, lansează şi controlează execuţia programelor utilizator.
Componenta hardware a unui sistem electronic de calcul necesită existenţa
unui sistem de operare care să gestioneze resursele hardware, concomitent cu
asistarea utilizatorului în timpul pregătirii şi lansării în execuţie a lucrărilor sale.
Pentru gestionarea resurselor, un sistem de operare trebuie să se realizeze
evidenţierea fiecărei resurse, să adopte o strategie pentru determinarea, în orice
moment, cărei componente să-i fie alocate resurse, la ce moment de timp, pentru
cât timp, alocarea resurselor se va efectua la începutul activităţii, iar la terminarea
activităţii va dezaloca resursele.
Funcţiile unui sistem de operare sunt următoarele:
• funcţia de gestiune a memoriei;
• funcţia de gestiune a procesorului;
• funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice;
• funcţia de gestiune a informaţiei.
Funcţia de gestionare a memoriei constă în evidenţierea resurselor de me-
morie utilizate, la un anumit moment, realizând alocarea acesteia pentru asigurarea
accesului şi protecţiei datelor, realizând în finalul prelucrării dezalocarea resursei.
Funcţia de gestiune a procesorului realizează evidenţa procesoarelor şi a
stărilor acestora („traffic controller”), analizează şi decide cine poate utiliza
procesorul („procesor scheduler”), alocă resursele procesorului la un proces, prin
pregătirea şi încărcarea acestuia în registre hardware, retrage resursa în momentul
în care procesorul a realizat în totalitate execuţia programată şi renunţă la utilizarea
spaţiului alocat sau când a fost depăşit intervalul de timp alocat.
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează evidenţa dispozi-
tivelor, a unităţilor de control şi a canalelor intrare/ieşire („traffic controller”),
stabileşte metoda cea mai eficientă de alocare a resurselor, iar în cazul în care are
loc o utilizare simultană, decide cine foloseşte resursa şi cât timp („schedulering 1/0”).
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează alocarea resursei şi iniţie-
rea operaţiei de intrare/ieşire.
Funcţia de gestiune a informaţiei se materializează în evidenţierea resursei
în localizarea şi utilizarea acesteia („File System”), decide cine utilizează aceste
resurse, impune protecţia cerută şi oferă secvenţele de acces necesare, alocarea
resurselor realizându-se prin deschiderea fişierului (OPEN), iar dezalocarea
acestora prin închiderea fişierului (CLOSE).

3.2. Componentele sistemului de operare

Programul monitor este rezident integral, sau în mare parte, în memoria in-
ternă realizând coordonarea execuţiei programelor aplicative, controlul şi planifica-
rea unităţii centrale, alocarea memoriei interne, asigurarea perifericelor, servirea
cererilor de intrare/ieşire. În cazul sistemelor care permit lucrul în regim conversa-
ţional, utilizatorii pot emite comenzi monitor, prin care să-şi asigure alocarea
resurselor sistemului în funcţie de necesităţile stabilite în prealabil.
Programele de comandă şi control asigură execuţia comenzilor de operare
direct sau prin construirea de proceduri (fişiere de comenzi indirecte).
Programele pentru operaţii cu periferice asigură operaţiile de intrare/ieşire,
tratarea întreruperilor, protecţia fişierelor şi a programelor aplicative.
255
 Programele de serviciu ce permit utilizatorului să folosească eficient resurse-
le fizice sau logice ale sistemului electronic de calcul. În această categorie se
încadrează următoarele programe de serviciu:
♦ bibliotecarul reprezintă programul care asigură gestionarea bibliotecii de
sistem şi a fişierelor utilizator, precum şi reţinerea programelor aplicative în oricare
din fazele premergătoare execuţiei;
♦ editorul de legături reprezintă programul cu ajutorul căruia se obţine un
program în format direct executabil, pornind de la imaginea sa în format obiect;
♦ încărcătorul este reprezentat printr-un program care asigură încărcarea în
memoria internă RAM a programelor pentru execuţie. Încărcarea programelor
poate avea loc imediat după translatare, când sistemul de operare are inclus încăr-
cătorul în compilator (LOAD and GO), în momentul realizării editării de legături
(LINK) sau separat, după realizarea editării de legături.

3.3. Sistemul de operare Windows

Încă de la debutul său, sistemul de operare MS-DOS nu oferea decât un
minim de servicii ca sistem de operare, actualele sisteme cuprinzând mii de funcţii.
Această evoluţie a fost impusă de realizarea unor aplicaţii tot mai complexe,
necesitând prezenţa simultană pe ecran a unui număr considerabil de date sau
introducerea reţelelor în întreprinderi.
Principiul de bază al Windows-ului este utilizarea ferestrelor, ca zone înca-
drate de un chenar, cu o structură standard, unde se găsesc aşezate diverse obiecte
ce simbolizează aplicaţii. Activarea şi manipularea acestora se poate face într-o
manieră simplificată cu ajutorul unui dispozitiv periferic numit mouse.
Sistemul de operare Windows, este adaptat perfect pentru cele două categorii
de utilizatori: individuali; utilizatori de grup, de reţele complexe.
Acest sistem de operare, integrat se remarcă printr-o interfaţă grafică deosebit
de simplă, prin suport de reţea integrat (INTERNET, COMPUSERVE, MS MAIL,
MS NETWORKS), permiţând accesul în lumea programelor pe 32 de biţi,
programe care folosesc multitasking preemptiv (sistemul de operare va distribui
timpul de calcul între aplicaţiile active) şi multithreading (efectuarea mai multor
lucrări simultane în interiorul aceleiaşi aplicaţii), pentru a asigura execuţia mai
multor acţiuni în acelaşi timp. Windows’98 poate executa trei categorii distincte de
aplicaţi, aplicaţiile de tip Win32 realizate special pentru acesta, aplicaţiile de tip
Win16 reprezentate prin aplicaţiile Windows 3.1 şi aplicaţiile DOS.
Sistemul de fişiere aduce noutăţi, în locul celor opt caractere prin care se
specifică sub MS-DOS, numele fişierului, lucru care a determinat apariţia unor
prescurtări stranii; Windows acceptă nume de fişiere cu o dimensiune de maxim
255 caractere.
Lansarea în execuţie a Windows se face automat de către calculator la
stabilirea contactului de alimentare cu energie electrică. Ecranul monitorului va fi
ocupat în întregime de fereastra de bază care se caracterizează prin următoarele
elemente: zona activă a ferestrei; linia de stare.
Zona activă a ferestrei conţine o serie de reprezentări grafice, implicite, care
dau posibilitatea utilizatorului să aibă acces la principalele componente ale
256
calculatorului prin reprezentarea , la reţeaua INTERNET, prin
reprezentarea grafică corespunzătoare şi la un gestionar al fişierelor şterse

, care poate permite utilizatorului reconstituirea acestora.

Lina de stare, poziţionată implicit în partea de jos e ecranului, asigură utiliza-
torului accesul nemijlocit, la elementele software şi hardware ale calculatorului, la
aplicaţiile aflate în lucru şi la numele fişierelor asociate acestora, realizând
aducerea la cunoştinţa utilizatorului, prin poziţionarea prompter-ului de mouse a
următoarelor elemente:
♦ modelul tastaturii utilizate;
♦ volumul sunetelor produse de către placa de sunet;
♦ data curentă.
Dorinţa utilizatorului de a realiza oprirea normală a calculatorului se
realizează prin poziţionarea prompter-ului de mouse pe butonul din linia
de stare, selectarea opţiunii , care va avea ca efect apariţia pe ecran
a unei ferestre de dialog, în care utilizatorul poate avea mai multe opţiuni.
Executarea unui clic pe butonul Start va produce lansarea programelor,
afişarea şi posibilitatea de apelare automată a ultimelor 15 fişiere create sau
actualizate, modificarea parametrilor de configurare din Windows’98, localizarea
rapidă pe suportul magnetic a unui program sau a unui fişier, obţinerea rapidă a
unui ajutor din partea calculatorului, lansarea unui program prin scrierea denumirii
sale şi a căii de acces, precum şi posibilitatea opririi sau a repornirii sistemului
Windows. Meniurile disponibile vor fi afişate automat în linii de ferestre
suprapuse, în cazul în care opţiunea pe care utilizatorul s-a poziţionat conţine

simbolul , simbol adăugat la numele respectivei aplicaţii.

Minimizarea, maximizarea sau închiderea unei ferestre se poate realiza prin
poziţionare pe simbolurile grafice aflate în partea de sus a ferestrei, iar acţionarea
reprezentării va avea ca efect restrângerea ferestrei la un buton care va
apare în linia de stare.
Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului se
realizează din panoul de comandă (Control Panel), care va permite utilizatorului:
executarea unei operaţiuni de instalare automată a unor subansamble nou adăugate

în configuraţia calculatorului ; adăugarea sau ştergerea automată a unor

257
programe ; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se

află instalat calculatorul ; modificarea tipului de monitor, a

caracteristicilor tehnice ale acestuia, a numărului de culori utilizat în procesul de

afişare, a fundalului asociat ferestrei principale .

Windows permite utilizatorilor să utilizeze seturile de caractere proprii, iar
prin stabilirea zonei în care locuim se va afişa fusul orar pentru zona respectivă
efectuând modificarea orei sistemului, când va avea loc trecerea la ora de vară sau
de iarnă.

3.3.1. Structura ferestrelor Windows

Windows dispune de trei tipuri de ferestre: de aplicaţii, document şi de grup.
Operaţiile fundamentale privind utilizarea dispozitivului mouse cuprind selecţia
unei ferestre, mărirea la maxim a unei reprezentări grafice sau icoane şi deplasarea,
mărirea, reducerea ferestrelor.
Selecţia unei ferestre, icoane, fişier sau opţiuni dintr-o fereastră de dialog se
face prin poziţionarea vârfului prompter-ului de mouse pe elementul dorit şi apoi
apăsarea butonului din stânga („clic" o singură dată).
Mărirea icoanelor, execuţia aplicaţiilor şi selecţia elementelor dintr-o listă se
fac prin poziţionarea vârfului prompteru-lui pe elementul dorit şi apoi apăsarea de
două ori consecutivă şi rapidă a butonului din stânga mouseu-lui.
Deplasarea, mărirea sau reducerea ferestrelor şi deplasarea icoanelor se
execută prin poziţionarea vârfului prompter-ului mouse-ului pe elementul în cauză,
apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia pe parcursul deplasării până în
locul de destinaţie.
Windows lucrează cu meniuri de comenzi, fiecare dintre acestea putând
avea subcomenzi, care se pot detalia pe mai multe niveluri ierarhice. Unele dintre
aceste comenzi solicită utilizatorului o serie de parametrii prin intermediul unor
casete de dialog, care pot încorpora casete de liste de valori posibile. O casetă de
dialog poate conţine în principal: butoane de comandă (execută o acţiune), zone
de text (fixează anumite valori), casete de opţiuni (pentru parametrii care se
exclud mutual), casete de marcaj (care pot fi activate x sau dezactivate).
Dacă o fereastră nu poate afişa toate informaţiile unei aplicaţii, va fi marcată
pe laturile din dreapta şi jos de către o bară de defilare verticală şi, respectiv,
orizontală. În interiorul acestor bare se găseşte un cursor de defilare care permite
poziţionarea în document în funcţie de necesităţi.
Deplasarea unei ferestre se execută prin poziţionarea prompter-ului mouse-
ului pe bara de titlu, apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia
concomitent cu deplasarea mouse-ului (implicit a prompter-ului) până la locul de
258
destinaţie, după care se eliberează butonul. Închiderea unei ferestre se face prin
poziţionarea mouse-ului pe meniul sistem şi apăsarea butonului din stânga de două
ori. Această operaţie are ca efect terminarea aplicaţiei asociată ferestrei în cauză şi,
prin urmare, utilizatorul este solicitat printr-o casetă de dialog să confirme sau
infirme salvarea modificărilor pe disc.

3.3.2. Componentele interfeţei grafice Windows

Componentele interfeţei grafice WINDOWS sunt următoarele:
• Linia de stare (Taskbar);
• Gestionarul de unităţi periferice (My Computer sau Windows Explorer);
• Gestionarul de reţea (Network Neighborhood);
• Gestionarul de fişire şterse (Recycle Bin);
• Reprezentări grafice sau icoane proprii utilizatorului, definite de
acesta (Shortcut);
Sistemul Windows tratează unitar, într-un mediu complet grafic, foarte suges-
tiv, uşor de utilizat, programe ce permit gestionarea memoriei, a perifericelor
(ecran, tastatura, imprimanta, mouse, hard special pentru multimedia), a fişierelor,
a aplicaţiilor.
Meniuri. Submeniuri
Prin intermediul acestora, comenzile sistemului Windows dobândesc o
structură arborescentă, organizată în cascadă. Activarea unui meniu se poate realiza
prin utilizarea combinaţiei de taste Alt+literă subliniată, urmată de o poziţionare
prin utilizarea tastelor săgeată şi prin selectarea opţiunii respective prin acţionarea
tastei Enter.
Căsuţa de dialog
Întreg dialogul purtat de Windows cu utilizatorul se realizează printr-un
sistem de căsuţe de dialog. Marea majoritate a acestor căsuţe propun anumite
opţiuni ce pot fi selectate înaintea unor comenzi, mesaje de avertisment sau mesaje
care explică de ce anumite operaţii nu pot fi executate.
Într-o casetă de dialog pot să apară: butoane de comandă; zone de text; zone
de liste; casete pentru liste derulante (când lista prea mare); casete de opţiuni (în
care opţiunile se exclud reciproc); casete de verificare.
Icon-uri, reprezentări grafice
Icon-ul este o reprezentare grafică a unor elemente cu care operează sistemul
Windows, un desen însoţit de un text afişat sub desenul respectiv.
În Windows există 3 tipuri de icon-uri: icon-uri de aplicaţie; de document; de
program.
Pe tot parcursul lucrului utilizatorul este asistat de un „motor" de Help, bazat
pe un index şi ierarhizat.

3.3.3. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)

My computer permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate
pe unităţile de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale
şi partajate în reţea, utilizatorul putând folosi programele de întreţinere de sistem.
Prin apelarea opţiunilor din linia de meniuri se pot crea, şterge, redenumi
directoare, fişiere de diferite tipuri în funcţie de aplicaţiile existente, se pot aranja
259
reprezentările grafice afişate pe ecran în funcţie de nume, natură, dimensiune, data
creării.
Pe măsură ce utilizatorul îşi defineşte propriile aplicaţii, acestea trebuie
constituite în grupuri sau pot fi ataşate unor grupuri deja existente. Manipularea
aplicaţiilor în cadrul grupurilor şi între acestea se face prin operaţiile de: adăugare,
modificare, ştergere, mutare şi copiere.

3.3.4. Editorul de texte WordPad

WordPad reprezintă un editor de texte care aparţine sistemului de operare
WINDOWS, remarcându-se prin uşurinţă în utilizare, permiţând crearea,
modificarea, aranjarea în pagină şi imprimarea unor documente relativ simple.
Acest editor de texte oferă utilizatorului posibilitatea creării unui document,
modificarea acestuia de formă şi de conţinut, aranjarea textului în pagină,
paginarea unui document, crearea antetelor şi a subsolurilor de pagină, formatarea
caracterelor, importul şi exportul documentului în şi din WordPad, precum şi
imprimarea documentului realizat.
Crearea unui document se face prin tastarea „la kilometru”, fără a utiliza tasta
ENTER, ca la o maşină de scris, deoarece editorul va executa automat sfârşitul de
linie. La sfârşitul unui paragraf se va utiliza tasta ENTER pentru a putea începe un
nou paragraf sau pentru a crea spaţii între paragrafe, cursorul de editare
poziţionându-se automat la începutul liniei următoare. Toate frazele cuprinse între
două acţionări ale tastei ENTER sunt considerate ca aparţinând aceluiaşi paragraf.
Majoritatea operaţiilor de modificare a unui document necesită în prealabil
selectarea unei anumite zone de text. Pentru aceasta, fereastra deschisă are în
marginea din stânga o zonă de selecţie, în care prompterul mouse-ului se transfor-
mă într-o săgeată înclinată spre dreapta . Selecţia unui şir de caractere se execută
prin poziţionarea prompter-ului în faţa primului caracter, acţionarea butonului din
stânga şi deplasarea dispozitivului spre dreapta până la sfârşitul şirului. Deselec-
tarea unui text se face prin acţionarea butonului mouse-ului în orice zonă din
interiorul documentului.
Principalele funcţii realizate de meniul File sunt: crearea unui nou
document New; deschiderea unui document existent pentru eventualele modificări;
înmagazinarea pe disc a unui document sub forma unui fişier de tip document
DOC, text TXT (Save sau Save as); imprimarea unui document Print; stabilirea
parametrilor necesari procesului de imprimare Print Setup; expedierea textului
realizat prin poşta electronică Send. Părăsirea editorului de texte se realizează prin
activarea opţiunii Exit.
Prin opţiunea Find din meniul Edit se oferă posibilitatea căutării şi eventual
a înlocuirii unor zone de text dintr-un document. Pentru localizarea unui şir de
caractere într-un document se va activa comanda Find din meniul Edit şi se va
tasta textul ce urmează să fie localizat.
Opţiunea Replace selectată din meniul Edit realizează pe lângă o localizare a
unui şir de caractere şi înlocuirea acestuia cu un alt şir de caractere, conform
specificaţiilor care apar în caseta de dialog. În exemplul următor se doreşte
localizarea şirului „acord de colaborare” şi înlocuirea sa prin acţionarea butonului
Replace, pas cu pas, cu şirul „activitate”. Comanda Replace permite utilizatorului
260
să localizeze un text de maxim 255 caractere şi să înlocuiască numai anumite
apariţii ale şirului respectiv.
Aranjarea unui text în pagină, presupune inter-spaţierea liniilor din cadrul
paragrafelor, alinierea paragrafelor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de
caractere şi fonturi. Pentru toate aceste operaţii utilizatorul poate recurge la
butoanele afişate sub linia de meniuri sau la elemente din aceasta. Implicit, la
deschiderea unui document WordPad, alinierea este Normală, executându-se faţă
de marginea stânga. Modificarea alinierii sau a interspaţierii unui text se realizează
prin acţionarea unui buton din rigla afişată în fereastră.
La acest moment utilizatorul poate stabili localizarea tipului de caractere care
se foloseşte (Script Central European), acesta permiţând utilizarea diacriticelor
specifice, culoarea cu care va avea loc scrierea (Color implicit aceasta are valoarea
Black), eventuala subliniere a textului (Underline).
Salvarea unui document creat cu ajutorul editorului de texte WordPad se
realizează alegând din meniul File fie opţiunea Save, dacă se doreşte înregistrarea
pe suportul magnetic a fişierului nou cu acelaşi nume cu care a fost deschis, fie
opţiunea Save As... care permite schimbarea numelui fişierului, a discului
magnetic, a extensiei. În acest moment se completează datele privitoare la suportul
magnetic şi directorul unde se va realiza stocarea fişierului în caseta Save In,
numele fişierului se atribuie în caseta File name, dar urmărind în zona de
vizualizare a conţinutului directorului dacă nu cumva acest nume a mai fost atribuit
anterior unui alt fişier. În caseta Save as type utilizatorul poate opta din lista de
opţiuni pentru un anumit format de salvare (extensie). Operaţia de salvare se
realizează fie la sfârşitul editării, fie pentru mai multă siguranţă, periodic.
Un fişier creat cu WordPad poate fi salvat într-un anumit mod şi cu anumite
caracteristici pentru a putea fi preluat şi de alte produse informatice (de exemplu
WORD).
La imprimare, implicit WordPad încadrează textul în pagină, lăsând un spaţiu
(măsurat în centimetri sau în inchi) de 2,18 cm., faţă de marginile de sus şi de jos,
iar faţă de marginile laterale va aloca un spaţiu de 2,24 cm. Caseta Page Setup
permite definirea tipului de hârtie pe care se va obţine documentul, cunoscut fiind
faptul că există mai multe tipuri predefinite (standard), fiecare având anumite
dimensiuni exprimate în centimetrii sau în inchi.
Spre exemplificare, cele mai utilizate formate sunt următoarele: Letter
21,59/27,94; Legal 21,59/35,56; Executive 18,41/26,67; A4 21/29,70; No. 10
10,48/24,13; DL 11/22. În cazul în care se utilizează un alt format se va alege
Custom Size, definind după aceea dimensiunile efective ale suportului
(lăţime/lungime). Tot prin intermediul acestei fişe se alege modul de orientare al
documentului (Whole document) sau al unei părţi al acestuia (Selected Text) în
pagină, respectiv poziţionare normală Portrait sau peisaj Landscape.
Acţionând asupra butonului Printer din Page Setup se produce alegerea
tipului de imprimantă Printer name (mai ales în cazul în care sunt conectate mai
multe asemenea dispozitive periferice) şi a caracteristicilor de imprimare
(caracteristicile imprimantei Properties, număr de exemplare Copies, paginile care
se vor imprima Page Range, ordinea de imprimare etc.) din meniul File / Print.

261
Concepte-cheie
sistem de zonă activă meniu de reprezentare grafică selecţie
operare comenzii
funcţie de linie de casetă de dialog gestionar de unităţi salvare
gestiune stare periferice document

Întrebări de autoevaluare
1. Componentele interfeţei grafice Windows sunt următoarele
a. linia de stare (Taskbar); Gestionarul de unităţi periferice (My Computer
sau Windows Explorer); Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestiona-
rul de fişire şterse (Recycle Bin); reprezentări grafice sau icoane proprii utilizato-
rului, definite de acesta (Shortcut)
b. aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98; aplicaţii
Windows vechi - pentru versiuni anterioare; aplicaţii non-windows - aplicaţii scrise
pentru a fi rulate sub sistemul de operare MS-DOS; programele rezidente -
programe de tip Terminate and Stay Resident (TSR)
c. Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestionarul de fişire şterse
(Recycle Bin)
d. aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98 Xp; progra-
mele rezidente - programe de tip Terminate and Stay Resident (TSR)
e. Control Panel care va permite utilizatorului: executarea unei operaţiuni de
instalare automată a unor subansamble nou adăugate în configuraţia calculatorului
Add New Hardware; adăugarea sau ştergerea automată a unor programe Add
Remove Programs; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se află
instalat calculatorul Date/Time
2.Gestionarul de unităţi periferice My Computer
a) permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate pe unităţile
de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale şi partajate
în reţea, utilizatorul putând folosi programele de întreţinere de sistem
b) permite modificarea meniului START şi lansează în execuţie aplicaţia
Windows Internet Explorer
c) asigură vizualizarea şi eventuala activare a programelor antivirus care
asigură monitorizarea şi împiedică modificarea caracteristicilor modemului
d) manipulează utilizatorii de PC în cadrul grupurilor de discuţie prin
operaţiile de adăugare, modificare, ştergere, mutare şi copiere
e) impune trecerea la următoarea fereastră dialog în cadrul căreia trebuie
specificată denumirea pentru nou shortcut creat
3. În editorul de texte WordPad majoritatea operaţiilor de modificare
a. a unui document necesită în prealabil selectarea unei anumite zone de text
b. a numelui unui fişier necesită în prealabil selectarea unei anumite zone de text
c. presupune selecţia ulterioară a şirului de caractere prin poziţionarea
prompter-ului în faţa primului caracter
d. se efectuează pentru toate frazele cuprinse între două acţionări ale tastei
ENTER sau Ctrl
e. se efectuează pentru frazele cuprinse între două acţionări ale tastei Alt sau Ctrl

262
 4. Aranjarea unui text realizat prin editorul de texte WordPad în pagină
a. presupune inter-spaţierea liniilor din cadrul paragrafelor, alinierea paragra-
felor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
b. presupune salvarea liniilor în cadrul paragrafelor, alinierea paragrafelor şi
realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
c. presupune scrierea mesajelor textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
d. oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care cuprinde o
serie de delimitatori specifici editării de texte
e. oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care cuprinde o
serie de delimitatori specifici editării de texte şi scrierea mesajelor textului cu
diferite stiluri de caractere şi fonturi

4. REŢELE DE CALCULATOARE

OBIECTIVE
Apariţia şi dezvoltarea reţelelor de calculatoare.
Clasificarea şi topologia reţelelor. Caracterizare generală.
Modelul OSI, TCP/IP.
Sistemul VSAT şi arhitectura Client-Server.

Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de dezvoltare

RACE (Research and development for Advanced Communications in Europe),
urmat, în anul 1995, de programele ACTS (Advanced Communications
Technologies and Services), NICE (National host InterConnection Experiments
with global linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for Research and
Development in Information Technology), în cadrul cărora se urmăreşte definirea
conceptului de „Sistem de Comunicaţii Universale", - cunoscut şi sub denumirea
de „Societatea Reţea Spaţială", concept definit la Davos, în luna ianuarie a anului
1997, sau „Reţele Globale de Informaţii", definit la Bonn, în iulie 1997, concepte
care utilizează tehnologii TIC (Tehnologii Informaţionale şi Comunicaţii). Toate
aceste elemente au fost publicate de grupurile „Information Society", în anul 1997,
şi „Knowledge Society", la sfârşitul anului 1998.
În cadrul acestor programe, se urmăreşte elaborarea standardelor necesare
pentru trecerea la generaţia a 3-a de sisteme de calcul conectate wireless, denumite
UMTS (Universal Mobile Telecommunications Systems) şi MBS/WCPN (Mobile
Broadband Systems/Wireless Customer Premises Networks).
Aceste sisteme, studiate de grupurile de lucru ETSI SMG 5 (European
Telecommunication Standards Institute Special Mobile Group 5) şi ITU -R task
Group 8/1 (International Telecommunication Union - Radio task Group 8/1), vor
oferi baza de unificare într-o singură interfaţă de comunicaţie a facilităţilor tehnice
specifice tehnologiilor existente, a sateliţilor, a telefoniei celulare şi clasice, ATM
(Asyncronous Transfer Mode) /ISDN (Integrated Services Digital Network) /SDH
(Synchronous Digital Hierarchy), cordless, rural, local loop, trunking, paging,
radio clasic, multimedia interactiv-CATV (CableTV), a reţelelor de calculatoare
(wireless/cablate), a Internet-ului.
Standardul european UMTS şi echivalentul său american FPLMTS (Future
Public Land Mobile Telecommunications Services - denumit recent IMT 2000)
263
sunt frame-work-uri utilizate pentru realizarea sistemelor de comunicaţii mobile
din generaţia a treia şi permit obţinerea serviciilor oferite de acestea în secolul
XXI. Generaţia a 3-a reprezintă evoluţia firească a primelor două generaţii de
tehnologii/servicii/aplicaţii către o soluţie universală, bazată pe un standard global,
strict necesar.
UMTS este un sistem digital mobil multi-funcţional, multi-service, care
prezintă o muneroase aplicaţii multiple, aplicaţii care asigură comunicaţii la o rată
de 2MBit/sec, la nivelul întregului glob şi care îmbină facilităţile tuturor
tehnologiilor terestre şi satelitare. UMTS trebuie perceput ca o prelungire a
tehnologiilor ce astăzi funcţionează de sine stătător, el implementându-se pe
structura acestora până în anul 2002.
Sistemele MBS, reprezintă prelungirea conceptului B-ISDN cu facilităţile
comunicaţiilor radio, transmisia de date realizându-se la viteze de 155 Mbit/sec.
Revoluţia aplicaţiilor Mobile Computing, precum şi înfiinţarea asociaţiei „Mobile
Data Initiative”, prin participarea firmelor Toshiba Notebooks, Compaq, IBM/
Ericsson, Nokia terminale GSM şi a operatorilor Cellnet, DeTe - Mobil, Telia,
Vodafon, Mannesmann/ Software - Microsoft, Intel, determină implicarea celor
două grupuri de lucru pentru realizarea unor reţele orientate pe cerinţele
utilizatorului final (WCPN).

4.1. Clasificarea şi topologia reţelelor

Legătura dintre calculatoarele electronice şi telecomunicaţii a dat naştere la
un domeniu nou, menit să satisfacă cererea crescândă de servicii şi echipamente de
comunicaţii furnizate de reţelele publice şi private. Reţelele de calculatoare au
apărut din necesitatea partajării datelor, şi a resurselor hardware, existente într-o
societate între mai mulţi utilizatori. În fiecare societate există un număr de
calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste calculatoare, pentru a
putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate prin intermediul unor
dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.
Astfel putem defini o reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu de calcula-
toare interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în
acest fel utilizarea în comun de către un număr mare de utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi informaţio-
nale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Prin
reţea de calculatoare înţelegem o colecţie de sisteme electronice de calcul autonome
interconectate între ele. Două calculatoare sunt interconectate dacă sunt capabile să
schimbe informaţii între ele.
Un criteriu de clasificare a reţelelor de calculatoare este reprezentat de
mărimea lor fizică. Astfel, reţelele pot fi împărţite în:
a. reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private localizate într-o
singură clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Rolul acestora fiind
de a conecta şi a facilita schimbul de informaţii între staţiile de lucru ale unei firme
sau instituţii. Caracteristica mediului de transmisie este ca vitezele de transmisie a
datelor nu depaşeşte 10 - 100 Mb/s;
b. reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks), versiunea
extinsă a LAN-urilor, folosite pentru transmisii de date şi voce, întinderea lor
localizându-se la nivelul unui oraş sau judeţ;
264
 c. reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la nivelul unei
ţări sau continent.
d. Internetul sau reţea de reţele nivelul de acoperire fiind global.
Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calculatoare pot fi
clasificate în:
a. reţele publice, administrate de companii de telefonie publice care deţin
avantajul unei infrastructuri destul de dezvoltate
b. reţele private, administrate chiar de utilizatori.
c. reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin evoluţie istorică,
detaliile tehnice de proiectare, mediul de transmisie, serviciile şi facilităţile oferite
precum şi prin grupul de utilizatori pe care îl deserveşte.
Topologia reţelelor
Cuvântul topologie poate fi înţeles ca fiind studiul locaţiei unui obiect. Legat
de studiul reţelelor, modalităţile prin care sunt interconectate calculatoarele
determină o anumită hartă a acestor calculatoare. Acest studiu analizează topologia
reţelei atât din punct de vedere fizic cât şi logic, fiecare reţea privită sub cele două
aspecte poate avea o anumită topologie fizică şi un tip diferit de topologie logică.
De exemplu o reţea Ethernet 10BASE-T poate avea o topologie fizică de tip stea,
dar poate funcţiona ca o topologie logică de tip magistrală (bus).
a. Topologia de tip magistrală (bus) – toate calculatoarele din reţea sunt
conectate între ele prin intermediul unui cablu de reţea. Din punct de vedere fizic,
fiecare calculator, împarte acelaşi cablu comun de conectare, cu toate
calculatoarele din reţea. Tipul de cablu care se foloseşte pentru realizarea acestui
tip de topologie este un cablu BNC care permite viteze de transfer ale datelor de
maxim 10 M/s. Caracteristica topologiei o reprezintă faptul ca primul şi ultimul
calculator din reţea este conectat doar de un asingur alt calculator din reţea celelalte
calculatoare învecinându-se cu alte două calculatoare. Unul dintre avantajele
principale ale acesti tip de toplogie îl reprezintă faptul că toate calculatoarele sunt
conectate unele de celelalte comunicarea dintre ele realizându-se în mod direct.
Dezavantajul este reprezentat de neplăcerile care pot intervenii în momentul în care
cablul prezintă întreruperi, comunicarea întrerupându-se între toate calculatoarele.
Din punct de vedere logic o topologie de tip magistrală permite fiecărui calculator
din reţea să vadă toate semnalele de la toate calculatoarele din reţea.
b. Topologia de tip cerc (ring) – harta pe care o prezintă acest tip de
topologie simbolizează un cerc în care fiecare calculator se află conectat cu alte
două calculatoare adiacente. Din punct de vedere fizic topologia arată că toate
calculatoarele sunt conectate direct unele cu altele într-o manieră numită lanţ
DAISY. Din punct de vedere logic informaţia pentru a putea circula, fiecare
calculator ar trebui să ptransfere informaţia calculatorului adiacent.
c. Topologia de tip cerc dublu (dual ring) – acest gen de topologie constă în
două cercuri concentrice în care calculatoarele sunt conectate numai cu calculatorul
vecin adiacent. Cele două cercuri nu sunt conectate între ele. Din punct de vedere
fizic acest tip de topologie reprezintă o variantă îmbunătăţită a topologiei de tip
cerc, excepţie făcând apariţia unui cerc secundar având un caracter redundant care
conectează aceleaşi calculatoare. Acest tip de topologie a fost gândit cu scopul de a
furniza flexibilitate în cadrul reţelei, fiecare calculator aparţinând practic a două
265
topologii de tip cerc independente. Privind logic această topologie se comportă ca
două reţele de tip cerc, dar numai una dintre ele este folosită la un moment dat.
d. Topologia de tip stea – prezintă un nod central de care sunt conectate
toate calculatoarele din reţea. Din punct de vedere fizic nodul central este
reprezentat de dispozitive de reţea numite hub sau swich. Avantajul acestei
topologii o reprezintă faptul că toate calculatoarele din reţea pot comunica prin
intermediul acestui nod central, legatura rămânând activă chiar dacă unul dintre
calculatoare are conexiunea către nod întreruptă. Un dezavantaj evident care poate
apare la acest tip de topologie îl reprezintă proasta funcţionare sau chiar defectarea
dispozitivului central. Dacă acesta se defectează, întreaga reţea devine inutilizabilă.
Din punct de vedere logic toată circulaţia informaţiei trece prin acest dispozitiv,
fapt care produce breşe de securitate.
e. Topologia extinsă de tip stea – are ca bază de pornire tipologia de tip
stea, singura diferenţă fiind ca fiecare punct care se conectează la nodul central
devine la rândul său nod central pentru o altă stea. Avantajul pe care îl presupune
această tipologie din punct de vedere fizic, este dat de numărul redus de
calculatoare conectate direct la nodul central al reţelei. De asemenea pentru
realizarea aceastei topologi se folosesc pentru conectarea calculatoarelor, cabluri de
reţea de lungimi scurte. Din punct de vedere logic topologia extinsă de tip stea este
de natură ierarhică, astfel informaţia care circulă în cadrul reţelei poate rămâne la
nivel local.
f. Topologia de tip arbore – este similară topologiei extinse de tip stea,
diferenţa constă în faptul că nu există un nod central. în schimb se foloseşte un
trunchi nodal în care se porneşte spre alte noduri.

4.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul

În prezent, la nivelul agenţilor economici a apărut necesitatea interconectării
sistemelor electronice de calcul existente, eliminându-se situaţia de realizare a
operaţiunilor curente de editare a documentelor de intrare-ieşire a mărfurilor.

4.2.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)

Acest model permite interconectarea sistemelor deschise prin aplicarea
următoarelore principii:
• un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare
diferit celor existente până în acel moment;
• fiecare nivel al reţelei trebuie să îndeplinească un rol bine determinat;
• alegerea funcţiei fiecărui nivel de reţea va avea în vedere protocoalele
standardizate existente;
• trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii cu ajutorul interfeţelor
printr-o delimitare corectă a nivelurilor reţelei;
• numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare pentru a nu
fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic
pentru ca arhitectura reţelei să rămână funcţională.
Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru comunicarea în
cadrul unei reţele de calculatoare, fiind considerat cea mai bună unealtă disponibilă

266
pentru a învăţa şi explica modul în care sunt trimise şi primite datele în cadrul unei
reţele.
Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care survin la nivelul
fiecărui nivel, precum şi înţelegerea modului în care informaţia sau pachetele de
date circulă prin mediul reţelei (ex. Fire), de la aplicaţiile program către alte
aplicaţii program localizate pe un alt calculator din cadrul reţelei. În modelul OSI
se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea ilustrând o
funcţie particulară a reţelei. Separarea reţelei în şapte nivele conferă următoarele
avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple
2. Standartizează componentele reţelei
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice între ele
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelului OSI să
afecteze alte nivele.
În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei între
calculatoare este divizată în şapte mici probleme. Fiecare din cele şapte probleme
este reprezentată de propriul nivel. Fiecare dintre aceste nivele are stabilit un set de
funcţii, pe care respectivul nivel trebuie să le îndeplinească pentru ca pachetele de
date să poată circula de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie. Astfel cele
şapte nivele ale modelului OSI sunt:
Nivelul 7. Nivelul aplicaţie – este cel mai aproape de utilizator, el furnizând
servicii de reţea aplicaţiilor utilizatorului. Diferă de alte nivele ale modelului OSI
deoarece nu furnizează servicii către alte nivele ci numai către alte aplicaţii din
afara modelului OSI. Nivelul aplicaţie stabileşte existenţa unui partener de
comunicaţie, sincronizează şi stabileşte acordul procedurilor pentru evitarea
erorilor şi controlul integrităţii datelor.
Nivelul 6. Nivelul prezentare – asigură faptul că informaţia furnizată de
nivelul aplicaţie al calculatorului sursă poate fi înţeleasă de nivelul aplicaţie al
calculatorului destinaţie.
Nivelul 5. Nivelul sesiune – stabileşte, managerizează şi încheie o sesiune de
comunicare între două calculatoare, furnizând serviciiele sale către nivelul
prezentare. De asemenea acest nivel sincronizează dialogul dintre două nivele
prezentare ale calculatoarelor aflate în comunicare managerizând schimbul de date
dintre acestea. Acest nivel oferă posibilitatea unui transfer mai eficient de date.
Nivelul 4. Nivelul transport – segmentează datele trimise de calculatorul
sursă şi le reasamblează pe sistemul destinaţie. Nivelul transport încearcă să furni-
zeze servicii de transport ale datelor, specific acestua fiind stabilirea menţinerea şi
închiderea circuitelor virtuale de comunicare. La acest nivel se folosesc servicii de
detecţie şi recuperare a erorilor de transport precum şi servicii de control pentru
circulaţia informaţiei.
Dacă nivelele aplicaţie, prezentare şi sesiune se ocupau cu probleme legate de
aplicaţii, ultimile patru nivele printre care şi nivelul transport se ocupă cu proble-
mele legate de transportul datelor.
Nivelul 3. Nivelul reţea –asigură conectivitatea între două sisteme care pot fi
localizate geografic în două reţele separate.

267
 Nivelul 2. Nivelul legătură de date – asigură tranzitul datelor de-a lungul
unei legături fizice, fiind orientat spre adresarea fizică, topologia reţelei, accesul la
reţea, semnalarea erorilor, ordinea de livrare a pachetelor de date.
Nivelul 1. Nivelul fizic – defineşte specificaţiile electrice, mecanice, procedu-
rale şi funcţionale pentru activarea, menţinerea şi dezactivarea legăturii fizice
dintre două sisteme. Specificaţiile se referă la nivelul şi schimbările voltajului,
ratele fizice de transport ale datelor, distanţa maximă de transmisie, conectarea
fizică precum şi la alte atribute similare.

4.2.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar patru nivele,
nivele care răspund cerinţelor principiilor: un nivel trebuie creat atunci când este
necesar un nivel de abstractizare diferit; fiecare nivel trebuie să îndeplinească un
rol bine determinat; alegerea funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere protocoalele
standardizate; trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii, prin interfeţe,
prin delimitarea corectă a nivelurilor; numărul de nivele trebuie să fie concomitent
suficient de mare pentru a nu fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi
nivel şi suficient de mic pentru ca arhitectura să rămână funcţională.

4.3. Sistemul VSAT

Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o infrastruc-
tură de comunicaţie bazată pe transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transfe-
rului de date, voce şi imagini între noduri conectate la distanţă, cu o flexibilitate
maximă, disponibilitate imediată şi cu un raport performanţă/cost optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT, sistem
care constă într-o antenă, într-un dispozitiv de transmisie/recepţie a semnalelor
(outdoor unit) şi în subsistemul de interfaţă.

4.4. Modelul Client/Server

Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând
reducerea costurilor şi îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor. Acestea au deter-
minat apariţia, utilizarea şi proiectarea modelului Client/Server, model care oferă
date distribuite, portabilitate între platforme şi un acces standardizat la resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la metoda tradiţio-
nală de accesare a unui computer central, numit server de către alte computere
aflate la distanţă, clienţi, într-o infrastructură de reţea, serverul asigurând stocarea
şi întreţinerea datelor prin baze de date relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă
două entităţi software, clientul efectuează cereri, iar serverul interpretează şi
îndeplineşte cererile clienţilor. Pentru a îndeplini cererea, serverul poate accesa o
bază de date, poate efectua procesări asupra datelor, poate controla alte periferice,
sau poate efectua cereri adiţionale altor servere. Relaţia între client şi server este o
relaţie de comandă-control, clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o
îndeplineşte, transmiţând rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin
divizarea ei între cele două entităţi, transferul datelor fiind bidirecţional

268
Concepte-cheie
reţea LAN, topologie de tip magistrală, cerc model Client- modelul
MAN, WAN Server TCP/IP
topologie de nivel transport, reţea, legătură de nivel aplicaţie, model OSI
tip stea, date, fizic prezentare, sesiune
arbore

Întrebări de autoevaluare
1. Într-un model Client/Server, calculatorul cu rol de client………
a. accesează o bază de date
b. efectuează procesări asupra datelor
c. interpretează anumite cereri venite de la alte calculatoare care au rol de client
d. efectuează cereri adiţionale altor calculatoare cu rol de client
e. efectuează cereri către un sever

2. Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) constă

a. reprezintă o tehnologie bazată pe Frame-work-uri utilizată pentru reali-
zarea sistemelor de comunicaţii mobile din generaţia a treia
b. reprezintă tehnologie de comunicaţie în care fiecare nod de comunicaţie
este dotat cu o antenă, un dispozitiv de transmisie/recepţie şi un subsistem de interfeţe
c. reprezintă o tehnologie formată dintr-un sistem digital mobil multifunc-
ţional şi multiservice în care transmisia de date se realizează la viteze de 2 Mbit/sec
d. reprezintă din punct de vedere tehnologic o prelungire a conceptului B-
ISDN cu facilităţile comunicaţiilor radio, transmisia de date realizându-se la viteze
de 155 Mbit/sec.
e. reprezintă o tehnologie de comunicaţie lansată iniţial în anul 1988 de
către Comunitatea Europeană, în cadrul căruia se urmăreşte standartizarea celor
două modele de comunicatii OSI şi TCP/IP

3. În cadrul unei întreprinderi, modelul capabil să ofere date distribuite,

portabilitate între platforme, şi un acces standartizat la resurse îl reprezintă
a. modelul OSI
b. modelul TCP/IP
c. modelul VSAT
d. modelul Client/Server
e. modelul UMTS

4. Un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea costurilor şi

îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor îl are:
a. modelul OSI
b. modelul TCP/IP
c. sistemul VSAT
d. modelul Client/Server
e. aplicaţiile software

269
 5. REŢEAUA INTERNET

OBIECTIVE
Istoric al apariţiei reţelei INTERNET.
Prezentarea succintă a principalelor servicii oferite de reţea.
Identificarea prin adresă unică a unui server şi a unui utilizator.
Crearea unei pagini WEB prin intermediul limbajului HTML

5.1. Geneza reţelei Internet

În anul 1968, Departamentul Apărării al Statelor Unite a angajat compania
Bolt Beranek and Newman din Cambridge, Massachusetts să construiască o reţea
care să unească centrele de cercetare cu specific militar ale SUA, numele reţelei
fiind ARPAnet. Pe măsură ce tehnologiile de conectare s-au dezvoltat, acestora li
s-au adăugat şi alte instituţii. În anul 1973, a fost demarat un program de interco-
nectare a diverselor reţele de calculatoare izolate, denumit „Internetting problem”,
având ca rezultat conectarea până în 1983 a 400 de calculatoare. Internet-ul
comercial a luat naştere în perioada 1990, o dată cu dezvoltarea instrumentelor care
permiteau navigarea în reţea (browserelor Web) şi cu conectarea a doi distribuitori
de servicii de reţea CompuServe şi AmericaOnLine. În prezent, Internet-ul este
utilizat de aproximativ 200 milioane de oameni, estimându-se pentru anul 2005 300
de milioane de utilizatori.
Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza sub următoarele
mari forme: Dial-Up sau linie închiriată; cablu de televiziune. În cazul serviciului
realizat prin Dial-Up, conectarea se obţine prin intermediul unui modem şi al unei
linii telefonice proprii sau închiriate, dedicată realizării legăturii dintre modem-ul
utilizatorului şi cel al distribuitorului de servicii. În această situaţie, costul conec-
tării este format din contravaloarea impulsurilor telefonice consumate şi un abona-
ment orar lunar, plătit unei firme de distribuţie Internet. Dacă utilizatorul alege
modalitatea de conectare prin intermediul unei reţele de cablu TV, va beneficia de
o legătură permanentă cu reţeaua, taxarea realizându-se pe baza traficului de
informaţii dinspre Internet.

5.2. Servicii Internet

Principalele servicii oferite de Internet sunt: poşta electronică (E-mail);
conectarea la distanţă (TELNET), transferul de fişiere (FTP) şi consultarea
unui ansamblul de documente legate între ele World Wide Web (WWW sau
Web). Toate aceste servicii sunt aplicaţii de reţea, bazate pe modelul Client-Server.
Structura unei adrese de Internet a unui calculator server este următoarea:
Nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Nume calculator gazdă este reprezentat de un şir de caractere alcătuit, în aşa
fel încât să permită o gestiune distribuită a informaţiilor, dar şi o identificare unică
a sa.
Numele de domeniu şi de subdomeniu reprezintă localizarea specifică a
unui calculator din Internet şi sunt alcătuite dintr-o serie de cuvinte separate prin
puncte. Aceste cuvinte identifică organizaţia, activitatea acesteia şi ierarhia de

270
domenii căreia îi aparţine. Domeniile, în general, sunt codificate printr-un şir de
trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite. Exemple de domenii:
♦ com oferă servicii de natură comercială;
♦ edu servicii educative;
♦ gov domeniu guvernamental
♦ mil domeniu militar
♦ org organizaţii non-profit
Oricare calculator gazdă se află plasat geografic într-o anumită ţară care are
atribuit un anumit cod ISO (International Standard Organisation).
Poşta electronică permite comunicarea simplă între doi utilizatori conectaţi
la Internet şi aflaţi oriunde în lume. Aceste serviciu funcţionează după principiul
poştal clasic, în care o persoană redactează o scrisoare pe care o introduce într-un
plic. În continuare, se menţionează adresa expeditorului şi cea a destinatarului,
plicul se depune la cutia poştală de unde, prin intermediul serviciului poştal, este
transmis destinatarului prin mai multe oficii poştale intermediare. La momentul
sosirii unei scrisori, destinatarul va fi informat automat de acest eveniment prin
mesajul You have a new mail.
Fiecare utilizator al Internet se identifică printr-o adresă de E-Mail, unică în
lume, compusă după următoarea formă generală:
nume-utilizator@nume-calculator-gazdă.domeniu.ţară
Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de
informaţii, şi anume: plicul; adresa; conţinutul şi informaţii diverse.
În fiecare mesaj utilizatorul poate identifica următoarele rubrici:
From Adresa expeditorului
To Adresa destinatarului
Sent Data calendaristică şi ora de emisie
Subject Scurtă caracterizare a conţinutului mesajului
Cc Eventuale adrese de expediere a copiei mesajului
Received Data calendaristică şi ora de recepţie
Mesage Textul mesajului expediat sau primit

5.3. Navigarea pe reţeaua Internet

Pentru a localiza şi a consulta anumite informaţii, utilizatorul are posibilitatea
de a utiliza anumite componente (programe) specializate, numite Web Browser.
Dintre acestea, menţionăm doar două, şi anume, Internet Explorer şi Netscape
Communicator. Browserul reprezintă interfaţa utilizatorului cu World Wide Web
(WWW), oferind posibilitatea de vizualizare a informaţiei, dar şi de a naviga de la
un nod Internet la altul.
Pentru a localiza o anumită informaţie sau o anumită pagină Web, utilizatorul
va folosi un „motor de căutare” (search engine). O pagină Web (Home Page)
cuprinde atât texte, cât şi imagini sau reprezentări grafice care produc prezentarea,
recomandarea unei instituţii-firme. O pagină Web conduce pe cel care o consultă
spre alte pagini ale firmei. Totalitatea paginilor Web corespunzătoare unei anumite
instituţii este cunoscută sub denumirea de Web Site, acesta având o anumită adresă.

271
 5.4. HTML
Una dintre căile de acces la informaţie este serviciul WWW sau World Wide
Web. Unul din primele elemente fundamentale ale WWW este HTML (HyperText
Markup Language), care descrie formatul primar în care documentele sunt
distribuite şi văzute pe Web. Paginile pe Internet sunt, de regulă, realizate prin
intermediul acestui limbaj, documentele HTML fiind în format ASCII. Editarea
acestora se poate demara utilizând orice program de editare de texte, spre exemplu
Notepad din Windows.
Un document HTML reprezintă un mixt de informaţie textuală şi tag-uri,
care explică browser-ului cum să vizualizeze acest text pe ecranul monitorului. Tag
în engleză semnifică "etichetă" sau “marcator”, rolul acestora fiind de a indica
browserului modul de afişare a textului. În consecinţă aceste şiruri de caractere nu
vor apare în fereastra de vizualizare.
Pentru a le deosebi de text, tag-urile sunt incluse între paranteze speciale,
formate din semnele "mai mic" şi "mai mare": <aceasta_e_tag>, în dependenţă de
conţinutul "etichetei" (ceea ce e scris între "<"şi ">") textul este reprezentat diferit.
Documentele HTML din punct de vedere structural conţin două părţi,
"head"-ul şi "body"-ul. "Body" este zona cea mai mare a documentului în care se
va găsi conţinutul paginii."Head"-ul unui document conţine titlul acelui document
şi o scurtă descriere. În continuare este prezentată spre exemplificare structurarea
unui document HTML:

Tagurile <HTML> şi </HTML> indică începutul şi sfârşitul unui document

HTML. În cadrul zonei de declarare a antetului <head> şi </head> de obicei se
tastează informaţii având un caracter special, informaţii ce creează relaţii între
documente sau permit transmiterea unor comenzi speciale către browser. Tot în
cadrul acestei zone se mai poate defini un bloc care face referinţă la titlul documen-
tului. Şirul de caractere cuprins între tagurile <title> şi </title> va apare în bara de
titlu a browserului. În cazul în care acest bloc lipseşte din structura unui document
HTML, în bara de titlu a browserului va apare numele sub care se va salva pe hard
documentul HTML.
Corpul unui document HTML începe cu tagul <body> şi se termină cu
</body>. Între aceste taguri se găseşte partea principală a documentului, respectiv
secvenţa de text care va fi afişată de browser. Modul de afişare a textului şi de
prezentare a unui document HTML se poate schimba cu ajutorul unor atribute.
Tagurile pot fi de 3 tipuri: singulare, pereche (ce are forma <nume tag>
272
…</numetag>) şi taguri cu atribute (cu forma generală <numetag
atribut1=valoare1 atribut2=valoare2…..atributN=valoareN>)
a. Formatarea de ansamblu a documentului privită prin prisma încadrării
textului în pagină se realizează cu ajutorul a două etichete şi anume: leftmargin –
stabileşte distanţa dintre marginea din stânga a ferestrei browserului şi marginea
din stânga a textului din pagină, topmargin – stabileşte distanţa dintre marginea de
sus a ferestrei browserului şi marginea de sus a textului din document. Fiecare din
aceste atribute pot primi ca valori fie numere întregi pozitive reprezentând aceea
distanţă măsurată în pixeli, fie pot fi exprimate în procente din înălţimea sau
lăţimea ferestrei browserului.
Stabilirea culorii de fundal a documentului se realizează cu ajutorul atributu-
lui bgcolor. De menţionat este faptul că o anumită culoare poate fi precizată în
două moduri: fie prin menţionarea efectivă a numelui de culoare, caz în care
valoarea se înlocuieşte cu numele culorii respective (<body bgcolor=numeculoare>),
fie culoarea se poate declara cu ajutorul construcţiei “#RRGGBB” unde R, G, B
sunt cifre hexazecimale luând valori între 00 (echivalent zecimal 0 reprezintă o
nuanţă închisă de culoare) şi FF (echivalent zecimal 255 reprezentând o nuanţă
deschisă de culoare) acestea referindu-se la modelul de culoare Roşu (Red), Verde
(Green), Albastru (Blue). După cum se observă din formatul construcţiei, o
anumită culoare se obţine din amestecul celor trei culori de bază.
b. Formatarea textului în paragrafe priveşte modalitatea de aliniere avînd
forma generală a tagului astfel: <p align=”valoare”> unde valoare poate lua una
din variantele left, center sau right, având ca efect alinierea paragrafului la stânga,
la centru sau pe dreapta. Formatarea paragrafelor va fi respectată până la întâlnirea
tagului de paragraf <p> care se va insera automat un spaţiu suplimentar după
blocul respectiv. Interspaţierea paragrafelor se realizeză fie cu ajutorul tagului
<br>, caz în care are loc o întrerupere de linie, textul care va fi scris după acest tag
va apare în fereastra browserului pe un rând nou sub textul introdus înainte de tagul
<br>, fie se poate folosi tagul <p> care spre deosebire de <br> permite inserarea
automată a unui spaţiu suplimentar înainte de blocul paragraf, iar prin atributul pe
care îl suportă acest tag se poate realiza o aliniere în pagină a textului
c. Formatarea caracterelor se poate realiza sub două aspecte:
1. formatare logică prin folosirea unor taguri cu rolul de a împărţii textul
unui document în părţi logice. Marcarea logică a textului nu înseamnă neapărat
modificarea modului în care textul selectat apare în fereastra browserului, ci mai
degrabă marcarea logică a textului se foloseşte pentru a delimita un text pe care
utilizatorul trebuie să-l introducă de la tastatură <kbd> </kbd>, pentru executarea
unor instrucţiuni scurte de cod realizate într-un limbaj de programare
<code></code>, pentru a marca un citat dintr-un alt material <cite> </cite>, textul
încadrat între aceşti doi marcatori apărând cu caractere italice, <strong></strong>
pentru a scoate în relief o anumită porţiune a textului care va apare afişat cu litere
îngroşate, etc.
2. formatarea fizică a textului – tagul de formatare fizică a textului va
modifica modul în care vor fi afişate caracterele în fereastra browserului. Forma
generală a tagului de formatare a fonturilor arată astfel: <font atribut1=valoare1
atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>

273
 Acest tag primeşte următoarele atribute care se referă la caracteristicile
fontului şi anume:
tipul sau stilul de font se stabileşte cu ajutorul atributului “face”, valorile
pe care le poate lua acest atribut corespund tipurilor de fonturi instalate pe
calculatorul utilizatorului.
mărimea fontului definită prin atributul “size”. Valoarea pe care o poate
lua acest atribut este cuprinsă între 1 şi 7, valoarea implicită fiind 3. Caracteristica
acestui atribut este că acesta poate fi exprimat în valori absolute de exemplu
„size=4” sau în valori relative arătând cu cât creşte sau descreşte mărimea fontului
de exemplu „size=+2”.
grosimea fontului stabilită cu ajutorul atributului “weight”, valorile
atribuite acestuia aflându-se în intervalul 100 – 900 cu creşteri din 100 în 100.
culoarea fontului se stabileşte identic ca şi stabilirea culorii de fundal cu
ajutorul atributului „color”
evidenţierea fontului cu ajutorul caracterelor aldine (îngroşate) se va
include între tagurile <b> şi </b> sau pentru a scoate în evidenţă un text cu ajutorul
unor caractere cursive (italice) textul va fi delimitat de tagurile <i> şi </i> ori
pnetru caractere subliniate acesta este <u> şi </u>.
pentru inserarea secvenţelor de text specifice formulelor matematice,
aliniate ca exponent sau ca indice textul se delimitează cu ajutorul tagurilor  respectiv 
secţionarea unui text cu o linie orizontală se realizează prin intermediul
tagurilor <s> </s>.
Stabilind atribute pentru caracterele textului unui document HTML precum şi
valori pentru aceste atribute, forma generală pentru tagul font s-ar putea transforma
în: <font face=arial color=red size=5 weight=400> caz în care textul din document
va apare scris cu tipul de font arial, având culoarea roşie, dimensiunea de 5 şi o
grosime de 400.
d. Utilizarea listelor în cadrul documentelor HTML
1. În limbajul HTML o listă ordonată reprezintă un bloc de text delimitat de
tagurile <ol> şi </ol>, fiecare element al listei fiind iniţiat cu tagul <li>. Aceste
două taguri pot primi un atribut care se referă la tipul de marcator care se află în
faţa fiecărui element al listei, precum şi un atribut prin a cărei valoare se va indica
valoarea de start din listă. Forma generală a unei liste neordonate arată astfel:
<ol type=”A” start=2> Capitolele cărţii:
<li>Capitol 1
<li>Capitol 2
</ol>
Valorile pe care le poate lua atributul type sunt: A – pentru marcatori litere
mari, a – pentru marcatori litere mici, 1 – pentru marcatori de tip număr arab, I –
marcatori numere romane mari, i – numere romane mici.
2. Listele neordonate au acelaşi mod de declarare ca şi listele ordonate
singura deosebire apărând la tagul de iniţializare a listei şi la valorile pe care le
poate lua atributul type. O listă neordonată este reprezentată e un bloc de text
delimitat de tagurile <ul> şi </ul>. Valorile pe care le poate lua de această dată

274
atributul type sunt: disc – pentru marcatori de tip disc plin, circle – pentru
marcatori de tip cerc, square – pentru marcatori de tip pătrat.
3. Listele de definiţii se declară cu tagurile: <dl> şi </dl> care marchează
faptul ca avem o listă cu definiţii, urmează termenul care trebuie explicat declarat
cu tagul <dt> si <dt> şi apoi definiţia propriu –zisă care se realizează cu tagul <dd>
şi <dd>.
Inserarea unor obiecte în cadrul unui document HTML
a. Inserarea tabelelor se demarează cu ajutorul tagului <table> şi se încheie
cu </table>. În interiorul tabelului datele sunt prezentate sub forma rândurilor,
tagurile de iniţializare şi de închidere a rândurilor sunt reprezentate de tagurile <tr>
respectiv </tr>. Intersecţia dintre rândurile tabelului şi coloanele formează celula,
iar fiecare conţinut de celulă este declarat cu ajutorul tagurilor <td> şi </td>. Forma
generală prin care este declarat un tabel este următoarea:
<table atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
<tr>
<td atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 …. atributN=valoareN> Text celula 1</td>
</tr>
</table>
Atributele pe care le poate primi tagul „table” se referă la caracteristicile de
bază ale acestuia şi anume:
1. stabilirea marginilor (liniilor) tabelui se realizează cu ajutorul atributului
border. În momentul în care se declară un tabel în mod implicit acesta nu va avea
margini. Folosirea în partea declarativă a acestui atribut se pot stabili pentru acel
tabel conturări de grosime egală cu valoarea acestui atribut. Valoarea atributului
border este dată de un număr întreg reprezentând grosimea în pixeli a chenarului şi
a liniilor din care este format tabelul.
2. prin folosirea atributului „align” se realizează alinierea tabelului în cadrul
documentului. Valorile pe care le poate lua acest atribut sunt left, center, right.
Acest atribut se poate folosi şi la tagurile <tr> caz în care are loc o aliniere a
textului pe întregul rând sau la tagul <td> caz în care textul se va alinia în cadrul
celulei. Un atribut particular care se foloseşte pentru alinierea textului pe verticală
în cadrul unei celule este reprezentat de “valign”, valorile pe care le poate lua acest
atribut fiind top, middle, bottom.
3. culoarea de fond a tabelului sau a unei celule (depinde de locul în care este
menţionat acest atribut) se poate stabili cu ajutorul atributului “bgcolor”, modul de
stabilire a acestei culori fiind identică ca şi stabilirea culorii de fundal a unui
document HTML
b. Inserarea imaginilor într-un document HTML se poate ca hiperlegătură
sau nu ca hiperlink. Atunci când nu este hiperlink se foloseşte tagului <img>
adresa specificându-se printr-un nume de fişier imagine (.GIF). Dacă imaginea este
o hiperlegătură se foloseşte impreuna cu tagul de ancoră, iar adresa este specificată
prin URL. Imginile pot face ca o pagină să fie mai atractivă, mesajul transmis
astfel, fiind mai uşor de înţeles de către cel ce consultă aceea pagină. Marele
neajuns al inserării de imagini într-un document HTML, îl reprezintă faptul că de
obicei aceste imagini sunt stocate în fişiere cu o dimensiune mare iar folosirea

275
excesivă a acestora va determina timpi mari de încărcare a paginilor. Forma
generală pentru inserarea unei imagini este:
<img atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
Atributele pe care le acceptă tagul <img> se referă la alinierea pozei în cadrul
documentului prin intermediul atributului „align” valorile acestuia fiind middle,
top, bottom, stabilirea înălţimii şi a lăţimii pozei cu ajutorul atributelor „height”
respectiv „width” valorile acestor două atribute fiind numere întregi reprezentând
dimensiunea pozei în pixeli, şi cel mai important atribut „src” el reprezentând
adresa sau locul unde se găseşte fişierul cu poza respectivă. De exemplu dacă
fişierul cu poză se află stocat în calculator pe discul C în folderul Poze atributul src
va lua valoarea src=”c:\\Poze\mumefişier.extensie”.
b. Inserarea unor legături într-un document HTML. Partea cea mai
atractivă a unei pagini WEB o reprezintă structurarea informaţiei pe date neomo-
gene. Hipertextul este considerat un document care conţine legături către alte
documente sau către alte porţiuni ale aceluiaşi document. Forma generală a unei
legături este dată de ”ancora” cu tagul <a> şi </a>. Spre exemplu o legătură către o
adresă cunoscută este: <a href=”http://spiruharet.ro”> Universitatea Spiru Haret
</a>. Pentru a naviga mai uşor se foloseşte şi un text scurt pentru a marca legătură
în cazul nostru: Universitatea Spiru Haret.
După cum se observă o astfel de legătură este compusă din două părţi: ancora
care reprezintă textul sau imaginea care punctează legătura între documente şi
referinţa URL care reprezintă adresa la care se află. Aceste adrese pot fi de două
tipuri absolute atunci când se scrie toată calea acelui document inclus în http:// şi
relative atunci când adresa este relativă la siteul şi directorul curent. În funcţie de
tipul adresei avem 3 tipuri de legături: interne (atunci când localizarea se face în
acelaşi document), locale (când adresa este un fişier pe acelaşi calculator)şi externe
(adresa fiind dată de forma http://).

Concepte-cheie
conectare adresă server nume domeniu document HTML motor de
căutare
poşta adresă utilizator cod ISO rubrică declarare
electronică antet
tag browser ancoră hipertext atribut

Întrebări de autoevaluare
1. Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza:
a. cu ajutorul sistemului VSAT
b. cu ajutorul sistemului UMTS
c. cu ajutorul sistemului OSI
d. cu ajutorul unui modem
e. cu ajutorul sistemului TCP/IP

2. O adresă de E-mail se prezintă sub următoarea formă

a. www.nume_utilizator.nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
b. www.nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
276
 c. nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
d. nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
e. nume_utilizator@nume_subdomeniu.nume_doneniu.ţară

3. Domeniile reprezintă
a. un şir de caractere având rolul de a identifica un calculator gazdă în Internet
b. un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite de o
firmă.
c. un cod ISO format din două caractere, având rolul de a identifica ţara de
origine a calculatorului
d. un şir de caractere având rolul de a permite o gestiune distribuită a
informaţiilor
e. un şir de caractere având rolul de a identifica organizaţia şi activitatea
specifică acesteia

4. Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de informaţii:
a. nume calculator gazdă, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
b. nume utilizator, nume calculator gazdă, nume domeniu, ţara de origine
c. plicul, adresa, conţinutul, informaţii diverse
d. nume utilizator, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
e. nume utilizator, nume calculator gazdă, data calendaristică, textul mesa-
jului expediat

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Daniel Marius Mareş, Maria Andronie, Sisteme electronice de calcul,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
2. Victoria Stanciu, Adrian Pană ş.a., Informatică generală, Editura Dual
Tech, Bucureşti, 2001.
3. Daniel Marius Mareş, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.

277
 INFORMATICĂ DE GESTIUNE (DOCUMENTE CONTABILE)
Prof.univ. dr. DOINA FUSARU

OBIECTIVE
Obiectivele cursului de Informatică de gestiune (baze) şi Internet2 se
concretizează în însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de procesarea
informaţiei, de comerţ electronic, de managementul informaţional al firmei.
De asemenea acest curs are rolul de a familiariza studenţii cu lucrul la
calculator pentru însuşirea produselor Word, pentru procesarea de texte, Excel,
pentru procesarea de tabele şi Power Point, pentru realizarea de prezentări
automare. Rolul acestui curs este de a forma gândire informatică pentru studenţii
anului I.

CONCEPTE-CHEIE: informaţie, suport tehnic de informaţie, e-commerce, e-

banking, Intranet, Internet, procesor de tabele, linii de instrumente, font, style,
procesor de tabele, sheet, celulă, tabele, grafice, procesor de prezentări automate,
slite.

1. MANAGEMENTUL STRATEGIC ŞI DESERVIREA ACESTUIA PRIN

INSTRUMENTE INFORMATICE

Relaţiile economice, sociale, politice, legislative şi etice ale mediului unei firme
determină influenţa pe care societatea omenească o are asupra evoluţiei firmei.
Unul dintre factorii care deţin cea mai puternică influenţă în procesul de stabilire a
strategiei este cultura firmei. Prin cultura firmei se înţelege ansamblul valorilor promovate,
a tradiţiilor,a simbolurilor, modelelor de atitudine şi a comportamentului, specifice
politicilor adoptate, dar şi a modului de efectuare a sarcinilor.
Rolul strategiei în definirea direcţiei de acţiune a firmei se divide pe două planuri: al
strategului şi al planului strategic. Rolul strategului se poate compara cu cel al unui
navigator, iar planul strategic poate fi comparat cu harta aflată la baza stabilirii direcţiei de
urmat, cuantificând gradul în care societatea respectivă progresează. Direcţionarea (nu este
totul),ea este însă, cu siguranţă, crucială, deoarece, odată stabilită direcţia, managerul poate
adopta decizii consecvente cu strategia.
Concentrarea eforturilor reprezintă un al doilea scop al strategiei, valabilă fiind
pentru milioane de decizii, adoptate zilnic de membrii aflaţi pe diferite paliere ale
organizaţiei, referitoare la sarcini şi obiective de lucru.
Asigurarea consecvenţei membrilor organizaţiei reprezintă al treilea scop al unei
strategii, permiţând concentrarea şi aplicarea pe termen lung a deciziilor strategice care
determină modul de alocare a timpului, efortului şi a entuziasmului personalului.
Managementul strategic reprezintă procesul prin care managerii stabilesc direcţia pe
termen lung a firmei, fixează obiectivele de performanţă specifice, elaborează strategiile
278
necesare atingerii acestor obiective şi urmăresc executarea planului de acţiune ales.
Managementul strategic solicită calităţi antreprenoriale superioare, dar şi implementarea şi
execuţia consecventă şi completă a strategiei, care să conducă la performanţe
organizaţionale superioare pe termen lung.

2. CLASIFICAREA INFORMAŢIEI

Având în vedere forma concretă pe care o poate lua informaţia în momentul

stocării pe un suport tehnic, aceasta se poate afla sub formă analogică şi digitală.
Forma analogică a informaţiei presupune reprezentarea fenomenelor fizice, imagini
fixe, sunete şi imagini în mişcare, aşa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice de
înregistrare, fără a fi necesară o conversie sau codificare a acestora, înainte de transmitere
sau memorare pe suporturile tehnice de date.
Forma digitală se obţine pornind de la fenomenul real sau de la forma analogică a
acestuia, în ambele cazuri având loc o codificare numerică, o evaluare cantitativă, o
cuantificare a fenomenului care face obiectul reprezentării. Pe suportul tehnic, informaţia se
prezintă ca o succesiune de valori binare (0 şi 1), ordonate după un sistem de reguli (cod).
Informaţia introdusă în sistemele de calcul, prin folosirea tastaturii sau a altor dispozitive de
introducere manuală sau umană (masă de desen, voce), se transmite şi se memorează direct
în momentul perceperii acesteia, fără o conversie prealabilă a ei. Pentru procesarea
informaţiei analogice este necesară conversia ei în formă digitală, cu ajutorul unor
dispozitive specializate de conversie din analogic în digital, acestea putând fi folosite
independent sau introduse în configuraţia unui sistem informatic de birou.
Din punct de vedere al conţinutului informaţiei, se pot identifica următoarele
clase:
♦ Sub formă de date numerice, alfabetice sau alfanumerice;
♦ Sub formă de texte, care sunt organizate în documente, pagini de texte, paragrafe,
fraze şi cuvinte;
♦ Sub formă de documente grafice (imagini fixe), care sunt percepute prin afişarea pe
monitorul calculatorului, prin scrierea lor la imprimantă sau la dispozitivul de realizat
desene (plotter);
♦ Sub formă de secvenţe audio generate de vocea umană, fenomene din realitate sau
sintetizatoare electronice, de voce şi acustice;
♦ Sub formă de secvenţe video de natură animată sau film, percepute de dispozitive
specializate de tipul camerei de luat vederi sau generate de programe de grafică bi sau
tridimensională.
Din punct de vedere al suportului informaţiei, distingem o gamă largă de suporturi
fizice, cum ar fi:
1.Informaţia aflată pe suporturi tehnice, clasificate, la rândul lor, în:
- Suporturi magnetice, ca, de exemplu, caseta magnetică, discul magnetic,
banda magnetică, discul flexibil etc.;
- Suporturi cu lectură optică a informaţiei, cum sunt discurile optice de mare
capacitate a căror informaţie digitalizată este citită optic cu dispozitive laser.
Informaţia memorată pe suporturile tehnice este înregistrată şi poate fi citită numai
cu ajutorul unor dispozitive tehnice de citire/scriere.

279
 2. Informaţia aflată pe suporturi grafice, care pot fi:
♦ suporturi opace, cum sunt documentele clasice, documente obţinute la imprimantă
sau realizate cu ajutorul mesei de desen de tip plotter;
♦ suporturi transparente realizate din peliculă fotografică, peliculă film, microfilm,
celită. Acest tip de suport este destinat lecturii numai după operaţia de mărire a imaginii
înregistrate.
În funcţie de gradul de prelucrare, informaţiile se împart în:
1. primare (de bază) – sunt acele informaţii care anterior nu au suferit un proces de
prelucrare informaţională, având un pronunţat caracter informativ. Acest gen de informaţii
sunt cele mai răspândite la nivelul executanţilor.
2. intermediare – sunt acele informaţii care se află în diferite faze de prelucrare
informaţională, fiind răspândite la nivelul personalului funcţional şi al şefilor de
compartimente.
3. finale – sunt acele informaţii care au parcurs întregul şir de prelucrări informaţionale
prevăzute, având un caracter sintetic, complex şi decizional. Acest tip de informaţii se adresează,
de regulă, managerilor.

PROCESE INFORMAŢIONALE

În raport cu natura sa specifică, informaţia se prelucrează diferit, prin următoarele

forme de procesare:
Procesarea datelor permite tratarea informaţiei numerice după reguli matematice şi
logice. De obicei, datele se organizează în colecţii sub formă de fişiere prelucrabile, cu
ajutorul unor programe de firmă denumite interpretoare sau compilatoare, care diferă în
funcţie de limbajul de programare utilizat. Datele organizate în baze de date sunt exploatate
cu ajutorul unor pachete de programe denumite sisteme de gestiune a bazelor de date
(SGBD).
Procesarea textelor reprezintă un ansamblu de operaţii specifice lucrului cu textele.
Textul structurat în pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte este supus unor operaţii pentru
determinarea formei caracterelor şi a mărimii acestora, forma şi mărimea paginii, modul de
aşezare a textului în pagină. Procesarea textelor presupune şi operaţii lingvistice, cum sunt:
despărţirea în silabe, controlul gramatical, lexical şi ortografic al textului analizat.
Procesarea documentelor grafice reprezintă un mod de utilizare eficientă a
tehnicilor informatice şi electronice pentru receptarea, memorarea şi prelucrarea grafică a
imaginilor introduse anterior în documente. Procesarea informaţiei vizuale se realizează cu
programe specializate pentru procesarea documentelor (Ventura, PageMaker, CorelDraw)
sau de către funcţii specializate ale procesoarelor de texte sau tabele (Word, Excel,
WordPerfect, Works).
Procesarea sunetelor se referă la forme variate care merg de la vocea umană
(mesaje, convorbiri telefonice etc.) până la sunete obţinute prin sinteză electronică, sunete
naturale sau muzicale. Acest tip de informaţie este perceput analogic şi convertit ulterior în
formă digitală. Prelucrarea acestor informaţii se face cu ajutorul unor echipamente şi
programe specializate în tratarea informaţiei sonore, cum este sistemul SoundBlaster, care
poate funcţiona cuplat la orice calculator personal.
Procesarea de imagini constituie una din realizările moderne ale electronicii şi
informaticii. Informaţia vizuală dinamică se realizează prin afişarea şi perceperea unui
număr de imagini succesive pe unitatea de timp (minim 25 de imagini pe secundă),
generând factorului uman senzaţia vizuală de mişcare.

280
 3. IMPACTUL TEHNICII DE CALCUL ŞI A TELECOMUNICAŢIILOR
ASUPRA STRATEGIEI FIRMEI

În primăvara anului 2001, Microsoft a aplicat produselor sale program tehnologia

anti-criminalitate Product Activation, pentru început în pachetul de programe Office’XP.
Pentru activarea acestor produse program utilizatorul are două posibilităţi: prin
contactarea telefonică a Microsoft Infocenter, sau direct pe web la adresa indicată în
ecranul de activare. Activarea se realizează pe baza unui Installation ID care este
generat automat, pornind de la codul unic Product Key. O dată ce Installation ID
ajunge în server-ele Microsoft, utilizatorul primeşte un cod de confirmare,
Confirmation ID, cu care îşi activează produsul. Din acest moment nu i se va mai
solicita activarea produsului.
Noile tehnologii informaţionale constituie elementele majore ale unei forţe de
schimbare în infrastructura economiei.
Telecomunicaţiile sunt definite ca fiind o comunicare la distanţă. Avansul rapid al
transformărilor spre noi parametrii ai tehnologiilor, multiplicarea funcţiunilor unei
tehnologii şi scăderea costurilor determină ca „telecomunicaţiile” să devină atractive pentru
economie.
Un sistem de telecomunicaţii se referă la mediul de transmisie, tipul informaţiei
transmise şi direcţia fluxului de comunicare.
Mediul de transmisie se caracterizează prin: undele radio, impulsuri electronice
vehiculate în liniile de transmisii şi prin semnale fotonice în fibrele optice.
Tipul informaţiei, respectiv a semnalului transmis poate fi: admis, video şi date de
semnal.
Direcţia fluxului de comunicare (direction flow) poate fi:
- Simplex (one-way), în mod obişnuit emisiile simplex (unidirecţionale de la
emiţător la receptor) sunt denumite comunicaţii top-down. Semnalele pot fi transmise pe
unde electromagnetice către receptor sau prin sateliţi. Procedeul are direcţia caracterizată
prin expresia „de la un punct la multipuncte (point-to-multi-point). Emisiunile obişnuite de
televiziune constituie un exemplu sugestiv de conumicare simplex (one-way).
- Duplex (two-way). Punctul central de emisie este legat cu alte numeroase puncte
într-o reţea în care procedura bottom-up de conexiuni este completată cu aşa-numita
„comunicare laterală”. În situaţia de mai sus este posibilă realizarea în timp real a
interacţiunii între indivizi aflaţi în două sau mai multe puncte diferite de poziţia
emiţătorului. Acest tip de comunicare (interactivă) se adresează direct de regulă unei
audienţe specifice sub formula „de la punct la punct” (point-to-point).

4. SFERA DE CUPRINDERE ŞI EFECTELE TEHNOLOGICE

INFORMAŢIONALE.

Cererea unui cadru legal şi instituţional adecvat tehnologiilor informaţionale (TI)

oferă guvernelor şi agenţilor economici posibilitatea de a-şi exercita influenţa asupra naturii
şi dezvoltării comerţului electronic, chiar dacă o serie de probleme rămân insuficient sau
deloc soluţionate (siguranţa juridică, impozitarea, protecţia şi securitatea datelor etc.).
Internet-ul reprezintă un potenţial semnificativ pentru serviciile oferite de către bănci
(activităţi bancare electronice, comerţul cu obligaţiuni, numerar electronic) şi societăţile de
asigurare pentru servicii de consultanţă (auditori, consultanţi de management, contabili,
programe de software, telemedicină), ca şi pentru tranzacţiile cu instituţiile publice.
281
 În opinia specialiştilor, comerţul electronic constituie o inovare a cărei importanţă
economică are efecte complexe pe termen lung, încă insuficient cercetate.

4.1. Conceptul Intranet

Pentru conceptul de Intranet sunt mai multe definiţii:
- tehnologia Intranet utilizată într-o organizaţie pentru a facilita comunicarea şi
accesul la informaţii;
- un mecanism integrat pentru utilizatori, procese şi informaţii din cadrul unei
întreprinderi;
- corporaţia „reţeaua informaţiei”.
Intranet-ul permite comunicarea între utilizatori şi departamente printr-o interfaţă
comună tuturor platformelor şi anume browserul. Utilizatorii de obicei sunt grupaţi în trei
categorii: cei care introduc şi prelucrează informaţiile (authors), cei care utilizează
informaţia (users) şi furnizorii de informaţii (providers).
Necesitatea Intranet-ului rezidă din volumul imens al datelor şi informaţiilor care,
altfel, ar îngreuna rezolvarea problemelor din cadrul marilor companii.
Intranet-ul asigură calea cea mai sigură şi mai rapidă de utilizat pentru comunicarea
inter-departamentală deoarece accesul la orice tip de informaţie se realizează printr-o
interfaţă comună oricăror platforme soft şi hard şi anume browser-ul.
Componentele sale sunt următoarele:
− o reţea de calculatoare care conţine:
• mediul fizic de comunicare între diversele sisteme de calcul ale firmei;
• echipamente de interconectare ale subreţelelor;
• suitele de protocoale care asigură comunicarea între entităţile reţelei.
− programele care implementează serviciile de bază Internet;
− aplicaţii pentru implementarea serviciilor Intranet;
− aplicaţii destinate lucrului în cooperare.
− Intranet-ul se individualizează prin serviciile oferite, iar simpla lor enumerare
justifică complexitatea unui asemenea tip de reţea. Sunt cel puţin 50 de activităţi de
interes într-o reţea de tip Intranet, dintre care enumerăm câteva mai importante:
1. Crearea unor interfeţe standard, universale pentru toate bazele de date ale firmei pe
mai multe platforme (Windows NT, Mac sau Unix) şi posibilitatea accesului angajaţilor la
toate datele de la aceeaşi staţie de lucru.
2. Crearea de formulare bazate pe web pentru colectarea foilor de pontaj ale
angajaţilor.
3. Plasarea on-line a manualelor pentru resurse umane şi de personal.
4. Crearea unor sisteme centralizate de urmărire şi raportare a vânzărilor.
5. Crearea unor bănci şi sisteme de afişare pentru slujbele şi serviciile interne.
6. Crearea unor depozite pentru formularele companiei şi sisteme de distribuţie.
7. Crearea unor calendare cu evenimentele companiei.
8. Crearea unor sisteme centralizate pentru urmărirea cererilor de cumpărare.
9. Circuitul ştirilor companiei.
10. Afişarea cataloagelor cu furnizorii şi produsele aprobate la un moment dat.

4.2. Conceptul Internet

Internet-ul este un ansamblu de calculatoare conectate în reţea, creat în jurul lumii, în
scopul transmiterii de mesaje. Este compus din reţele legate între ele, utilizatorii putând să
schimbe între ei mesaje, în format electronic. De asemenea, se pot trimite fişiere de la orice
282
calculator la oricare altul, pot să găsească informaţii şi să folosească calculatorul altcuiva,
dacă dispune de parola corespunzătoare.
Pentru conducere, nu există un management centralizat al Internetului, dar există mii
de reţele individuale şi organizaţii care, fiecare, îşi plătesc costurile proprii. Fiecare reţea
cooperează cu alte reţele pentru dirijarea traficului Internet, astfel că informaţia circulă între
ele.
Pentru ca reţelele şi calculatoarele să coopereze, trebuie să existe un acord general
privind procedurile Internet standardele pentru protocol.
O conexiune tipică de internet este compusă, în principal, din 4 elemente:
− Calculatorul clientului sau un echipament similar, la un capăt al conexiunii;
− Furnizorul de servicii pentru accesul la Internet;
− Reţelele de comunicaţie, care leagă împreună celelalte componente;
− Calculatorul gazdă sau server, la celălalt capăt al conexiunii.
Una din principalele forme de comunicare pe internet este sistemul e-mail (poşta
electronică). Prin e-mail se realizează, folosind calculatorul, transmiterea de mesaje de, la o
persoană la alta. Mesajele sunt salvate şi păstrate până când destinatarul se hotărăşte să le
citească. Trimiterea de mesaje prin e-mail este mult mai convenabilă decât trimiterea lor
prin poşta convenţională sau telefon, pentru că acestea ajung imediat, nu necesită ca
destinatarul să fie prezent şi nici nu-l întrerupe pe acesta din ceea ce face la un moment dat.
Mesajele pot fi uşor tipărite, salvate pe disc sau trimise către altcineva, tot prin sistemul e-
mail. Prin intermediul internetului, persoane din întreaga lume pot lua parte la discuţii pe
marginea a mii de subiecte din cele mai diverse arii de interes, formând aşa numitele
newsgroups.
Asemănările dintre Intranet şi Internet se pot rezuma la următoarele:
− ambele funcţionează pe baza arhitecturii client-server;
− arhitecturi asemănătoare;
− ambele se bazează pe WWW.
Deosebirile sunt:
− la Intranet, rolul staţiilor de lucru este diminuat, o parte din datele procesate
migrează de pe staţiile de lucru pe servere;
− la Intranet, controlul aplicaţiilor şi al mediilor de operare se face mai mult prin servere
decât prin staţiile de lucru, ambele comunicând în reţea prin protocoale standard;
− la Intranet, utilizatorii au acces flexibil la date, deşi aplicaţiile, interfeţele utilizator şi datele
sunt sub controlul departamentului IT;
− Internetul este zona informaţiilor publice, iar Intranetul zona informaţiilor private;
− securitatea Internet-ului este mai restrictivă în sensul că este bazat pe parole sau alte
modalităţi de autentificare;
− Intranet-ul permite difuzarea şi partajarea, lucrul în echipă;
− Intranet-ul este mai rapid decât Internet-ul, pentru că operează local la 10-100 Mbs, iar
la distanţă prin linii telefonice la viteza de 56 K sau 256 K. În comparaţie cu el, Internet-ul
permite o operare doar între 14.400-28,8 Kbps;
− Pentru Intranet relaţia cu bazele de date este mai operaţională decât la Internet, datorită
existenţei celor două tipuri de utilizatori.

4.3. E-commerce – comerţul electronic

În spatele creşterii explozive a comerţului electronic se află o muncă asiduă depusă
pentru rezolvarea modalităţilor de plată on-line. Fiecare afacere are nevoie de un cont
bancar comercial, sau de un cont care să poată accepta de la cumpărători plata prin carte de
credit. În trecut, aceasta era greu de realizat pentru afacerile care se derulau prin Internet,
deoarece majoritatea băncilor cerea cel puţin doi ani de existenţă a firmei pe piaţă. Acum, o
283
dată cu înfiinţarea unor firme specializate este mult mai uşor să se deschidă conturi
comerciale, liderul în domeniu fiind AuthorizeNet.com.
Când un client plăteşte ceva printr-o cartelă de credit, există două etape diferite în
cadrul tranzacţiei: autorizarea şi vizualizarea. Autorizarea se referă la verificarea numărului
de cont pentru a se vedea dacă cartela mai este validă, are suficient credit, sau dacă nu a fost
raportată ca fiind furată. Vizualizarea se referă la aprobarea şi afişarea tranzacţiei, precum şi
la confirmarea expedierii bunului. Aceasta se poate întâmpla pe una din cele două căi
existente: on line sau în timpul autorizării cu reţeaua bancară, acesta însemnând că
tranzacţia „trece” la ambele bănci (banca ce a emis cartela de credit a cumpărătorului şi
banca la care are deschis contul comercial firma vânzătoare). Într-o etapă separată, după
efectuarea autorizaţiei are loc actualizarea datelor referitoare la aceea cartelă de credit.
Cea mai mare controversă a fost acceptarea unui singur standard care să lege banca şi
lumea Internetului. Problemele care apar aici sunt legate de faptul că banca intră în contact
cu o mulţime de utilizatori şi proprietari de site-uri specializate pe comerţul electronic. În
aceste condiţii, banca doreşte o securitate de fier, chiar dacă aceasta duce la cheltuieli
suplimentare, dar să nu uităm că această securitate duce la o reducere a problemelor (privind
riscurile) din partea managerilor băncii. La început standardul SET fost propus de un
consorţiu de bănci şi firma IBM. SET a fost un răspuns la necesitatea de a ţine numerele
cartelelor de credit departe de hard discurile comercianţilor prin Internet – o cale esenţială
pentru comercianţi de a verifica conturile clienţilor. Mai târziu SET a fost transformat într-
un nou standard numit limbaj şablon pentru comerţul electronic (ECML). Acesta încearcă
să structureze datele cerute de la cumpărători, într-un singur standard coerent, adăugând
SET-ului câteva noi standarde cum ar fi XML pentru structurarea datelor şi X.509 un
standard de criptare a proceselor. Din nou IBM şi multe bănci se află în spatele realizării
acestui standard.
Ultimele inovaţii în plata electronică au legătură cu înfiinţarea unor portaluri şi a unor
noi căi de identificare a cumpărătorilor. Aceste portaluri implică companii ca
ShopNow.com, iGive.com şi eBates.com care oferă cumpărătorilor un mecanism de
reduceri dacă aceştia sunt membri ai reţelei respective.
O metodă de identificare este aceea de a folosi direct baza de date de la logare.
Aceasta înseamnă că utilizatorii trebuie să introducă codul lor de identificare şi parola
înainte de a putea face cumpărăturile. O altă metodă este de a folosi criptarea.

4.4. E-banking – operaţii bancare realizate prin tehnica de calcul

Internetul a dat putere şi libertate consumatorilor de servicii financiare de a-şi lărgii
alegerile lor la nivel global. Aşezarea geografică nu mai este aşa importantă cum era odată.
Restricţiile geografiei nu mai permit industriei de servicii financiare să atragă oamenii şi să-i
ţină ostatici, gândindu-se între timp că acei clienţi ai lor sunt loiali.
Crearea unei prezenţe pe Internet aduce valoare pentru serviciile financiare, dar
aceasta cere mai mult decât posibilităţi tehnologice. În Statele Unite ale Americi, 76%
dintre cei intervievaţi au declarat că au o instituţie financiară principală, iar în Canada
procentul a fost de 85%. Aceasta se transformă într-o imensă participare la afacere –
americanii dau 80% din serviciile financiare către banca centrală sau către furnizorul de
servicii financiare, în timp ce canadienii dau 85%. Aceasta indică fie un simţ istoric al
loialităţii, fie este un rezultat al inerţiei, fie că nu sunt capabili să găsească alternative
atrăgătoare. Această situaţie se schimbă rapid în urma folosirii Internetului.

284
 4.5. E-demand – dinamizarea canalelor de legătură între consumatori şi organizaţie
Folosind tehnologia în anii „e”, organizaţiile încearcă să se apropie de consumatori.
Mulţi vorbesc de realizarea unor relaţii de unu la unu în obiectivele lor. Realitatea este că
tehnologia poate să apropie firmele de clienţi în multe feluri. Întrebarea pe care şi-o pun
departamentele de marketing din cadrul multor organizaţii este: cum poţi cu adevărat să
cunoşti acei consumatori care pot devenii clienţi pentru produsele şi serviciile pe care firma
le poate oferii? Teoria marketingului precizează că trebuie să producem ceea ce
consumatorii doresc, astfel ei vor deveni clienţi.

4.6. E-business – afaceri derulate prin Internet

Soluţiile e-business cuprind multe şi diferite aplicaţii care permit companiilor să
opereze mai mult timp on-line. Noţiunea de e-business ca nou intrată în teoria economică şi
afacerile tradiţionale se întrec între ele, organizaţiile sunt forţate să reinventeze sisteme şi
procese noi. Dar care ar fi factorii de succes? Cum să evităm revizuirea pe scară largă a
tehnologiei la fiecare 5 ani? Cum putem maximiza profitul? Cum putem furniza produse
complexe către piaţă reducând timpul de fabricaţie?
Atât organizaţiile noi, cât şi cele vechi încearcă să creeze modele inovative de afaceri
bazate pe o relaţie electronică, formată împreună cu clienţii, partenerii şi furnizorii lor.
Prospectările sunt imense, promiţând o reducere în costuri a operaţiilor, precum şi
posibilitatea generării de noi venituri. Noile modele s-au maturizat şi au ocupat un loc
important în economia mondială. Pieţele (ca locuri fizice), licitaţiile publice au doar câteva
oportunităţi dintre cele care răsar din noul mediu comercial. Companiile de succes vor fi
acelea care vor avea agilitatea să răspundă rapid la dinamica pieţei. Ca un stil de viaţă
modern piaţa reuşeşte să crească cererile oamenilor, orice afacere trebuie să fie disponibilă
oriunde este solicitată de consumator. Mai mult, chiar când cineva doreşte să facă o afacere
cu tine, el nu doreşte să aştepte la coadă. Orice propunere e-business trebuie să conţină şi să
suporte un grad ridicat de disponibilitate pentru informaţii şi servicii.
Consumatorii aleg să cumpere prin Internet pentru a culege beneficiile reducerii
costurilor, a uşurinţei în folosinţă şi a eficienţei acestei metode. Eşecul sau succesul parţial
nu sunt nişte opţiuni în cazul acestui tip de economie. Ordinele şi înţelegerile trebuie să aibă
prioritate şi să fie monitorizate de-a lungul derulării lor, asigurându-ne, încă o dată, că
aşteptările au fost atinse.

4.7. Sistemul de management al relaţiilor cu clienţii

Managementul Relaţiilor cu Clienţii presupune dezvoltarea unei modalităţi de a
identifica, extinde, sprijinii şi reţine clienţii cei mai valoroşi. Putem definii CRM ca fiind
abilitatea unei firme de a obţine un avantaj competitiv de durată, precum şi sporirea
profitabilităţii pe termen lung, prin concentrarea eforturilor firmei de a satisface nevoile
celor mai importanţi clienţi ai firmei.
Dezvoltarea rapidă a Internetului oferă companiilor noi oportunităţi în obţinerea unui
avantaj competitiv, prin implementarea unei strategii e-CRM. Acest gen de strategie poate
exploata instrumentele interactive oferite de Web pentru a sprijinii şi dezvolta relaţiile cu
clienţii, în special cu cei mai valoroşi dintre aceştia.
Oportunităţi majore există pentru integrarea marketing-ului, vânzărilor, e-commerce-
ului şi serviciilor oferite consumatorilor într-un singur Web site, site ce recunoaşte vizitatorii
on-line şi personalizează informaţiile pe care le conţine în concordanţă cu vizitatorul.
Beneficiile majore vor trebui să includă: o concentrare a eforturilor asupra celor mai
285
valoroşi clienţi; obţinerea unor informaţii asupra nevoilor consumatorilor prin stabilirea
unor relaţii; îmbunătăţirea livrărilor către clienţi, prin adoptarea unui marketing eficient;
câştigarea sau îmbunătăţirea loialităţii clienţilor; achiziţia de noi clienţi; creşterea
profitabilităţii clienţilor.
Adoptarea unui CRM apropiat unei strategii e-business va trebui să aibă implicaţii
majore asupra Web-site-ului prin: construcţie, conţinut, funcţionalitate, interactivitate,
personalizare, precum şi prin suportarea unei strategii care să permită comunicarea
electronică (e-mail, list-serv, groups etc.)

5. EDITAREA ŞI PROCESAREA TEXTELOR ŞI A IMAGINILOR

Tehnoredactarea reprezintă „pregătirea tehnică şi grafică a unui manuscris înainte

de a fi începută operaţiunea de tipărire”. Asupra unui document sunt aplicate o serie de
operaţii de prelucrare pentru obţinerea unui document cu calităţi grafice superioare,
lizibilitate, aspect plăcut, adaptarea formei de prezentare la conţinut. Tehnoredactarea
computerizată presupune existenţa unui calculator, a unor dispozitive periferice, dar şi
existenţa unui sistem logic de prelucrare, reprezentat prin programul specializat în operaţii
de tehnoredactare, numit „procesor” sau „editor de texte”.

5.1. Funcţiile unui procesor de texte

Un procesor sau editor de texte trebuie să asigure realizarea unor funcţii elementare
pentru prelucrarea textelor, cum ar fi alinierea automată a textului, stabilirea diferitelor tipuri
de caractere sau stiluri de afişare, aranjarea textului în pagină.
Procesorul sau editorul de texte operează cu documente, care reprezintă ansambluri
de texte, imagini, tabele, grafice, care aparţin aceleiaşi lucrări, elemente procesate unitar.
Iniţial procesoarele de texte au fost orientate spre lucrul la nivel de caracter, realizând
alinierea şi încadrarea textului în pagină, despărţirea în silabe, utilizarea unui singur set de
caractere, cu o singură dimensiune, datorate capacităţii limitate de prelucrare existente la
acel moment. O dată cu creşterea puterii de calcul a devenit posibilă realizarea de coloane,
anteturi, subsoluri de pagină, utilizarea unui număr foarte mare de seturi de caractere, de
dimensiuni, de stiluri de afişare, calculatorul devenind un mijloc de prelucrare a textelor.
Operaţiunea de tehnoredactare computerizată se realizează pe trei niveluri, la
nivel de document, la nivel de paragraf şi la nivel de caracter. La nivel de document se
stabilesc caracteristicile de ansamblu ale documentului, formatul de pagină, marginile
acesteia, anteturi sau subsoluri de pagină. La nivelul de paragraf se stabilesc caracteristicile
fiecărui paragraf, tipurile de caractere, dimensiunea acestora, modul de aliniere a
paragrafelor. La nivel de caracter se execută o prelucrare a grupurilor de caractere din
interiorul paragrafelor, pentru realizarea unor efecte de scoatere în evidenţă a unor nume,
cuvinte cheie, citate, prin operaţii de subliniere, îngroşare, înclinare, schimbare de
dimensiune a caracterului.

5.2. Procesorul de texte Microsoft Word

Microsoft Word este cel mai răspândit şi apreciat procesor de texte utilizat în mediul
Windows. Interfaţa procesorului este deosebit de agreabilă şi prietenoasă, încadrându-se
perfect în pachetul Microsoft Office XP, putând fi configurată la cerere, după preferinţele
utilizatorului, prin adăugarea sau înlăturarea unor elemente ca linii de utilitare, rigle, butoane
etc.
286
 Microsoft Word oferă posibilitatea ca utilizatorul să dispună printr-un singur
produs de posibilitatea creării, plecând de la un text simplu şi până la un raport (document)
complicat de 800 pagini. Există posibilitatea creării de desene (draw), grafice (graph),
editării de ecuaţii, creării unor baze de date (database), creării de formulare (forms) etc.
Zona de lucru a fost ocupată aproape în întregime cu opt linii de instrumente
suplimentare, introduse în dorinţa de a prezenta cât mai multe dintre opţiunile posibile ale
utilizatorului.
Fiecare linie de instrumente cuprinde butoane (grupate pe anumite funcţiuni) care
realizează anumite comenzi, care sunt executate rapid, prin acţionarea butonului mouse-ului.
Word va afişa, prin simpla alunecare a mouse-ului, prin dreptul unui buton, într-un dreptunghi
colorat, funcţia acestuia.
În linia de instrumente există şi spaţii în care utilizatorul poate să-şi creeze propriile
butoane pe baza unor macrocomenzi. Pentru a mări spaţiul de editare, se poate renunţa
(afişa), după caz, la unele linii (View Toolbars), activând sau dezactivând grupele
butoanelor de validare
Activitatea de redactare a unui document se poate realiza având ca zonă de editare
activă întreaga suprafaţă a ecranului.(View Full Screen), eliminându-se liniile de titlu, de
meniuri, de instrumente, linia de stare şi cursoarele de deplasare. Revenirea la modalitatea
standard de afişare se obţine prin acţionarea butonului Close Full Screen, prezent pe ecran.
Programul de asistenţă al procesorului de texte poate fi activ şi afişat în permanenţă
pe ecran, prin intermediul unui asistent animat, selectat de utilizator.
Linia de stiluri conţine anumite butoane.
Rigla conţine diviziunile în centimetri sau inch, pe lăţimea paginii având specificate şi
marcatorii sau tabulatorii .
Linia de stare cuprinde: săgeţile de deplasare orizontală (stânga/dreapta) şi
ascensorul de deplasare rapidă .
Pentru facilităţi suplimentare şi legături cu alte produse din pachetul Microsoft Office,
pot să fie afişate linii de butoane pentru:
• baze de date (Database). În tabelul următor sunt prezentate butoanele, mesajul
emis de calculator, precum şi semnificaţia fiecăruia.
• crearea de formate (şabloane, formulare) Forms. În tabelul următor sunt
prezentate butoanele, mesajul calculatorului şi semnificaţia fiecărei reprezentări grafice.
• butoane care permit navigarea în interiorul documentului, dar şi pe Internet
Web.
Linia de stare prezintă informaţii referitoare la:
♦ pagina şi secţiunea curentă (exemplu Page 4 Sec 1);
♦ numărul paginii curente din total pagini ale documentului (exemplu 1/10, respectiv,
pagina numărul 1 din totalul de 10);
♦ distanţa faţă de margini (exemplu At 8 cm.);
♦ linia şi coloana curentă (exemplu Ln 33 Col 48);
♦ ora sistemului (exemplu 4:22 PM);
♦ modul de inserare sau suprascriere (exemplu OVR);
♦ limba utilizată la redactarea documentului (exemplu Romanian);
287
 ♦ verificare ortografică a documentului (dezactivarea se prezintă grafic astfel:
).

5.3. Crearea, salvarea şi restaurarea unui document

Atunci când se deschide un document, Word îl copiază de pe disc şi îl afişează pe
ecran, iar modificările care se fac ulterior sunt memorate temporar în memoria
calculatorului. Pentru a le memora, trebuie salvat documentul pe disc şi, eventual, se
realizează copii de siguranţă pentru documentele mai importante.
Pentru a salva un document, se execută următoarele operaţii.
Din meniul File alegeţi comanda Save sau Save As…, dacă doriţi schimbarea
specificatorului de fişier sau din bara de instrumente standard, prin acţionarea butonului

Save .
Pentru a salva un document nou nedenumit, fie se alege din meniul File
comanda Save sau Save As… fie provocând deschiderea casetei de dialog
corespunzătoare. În rubrica Save in se selectează discul pe care se va depune fişierul,
iar în rubrica File Name are loc introducerea numelui propriu-zis al fişierului. Pentru
a specifica atât tipul fişierului, cât şi pentru compatibilitate cu alte procesoare sau
versiuni anterioare se completează rubrica Save as type, apoi se validează prin
acţionarea butonului OK.
Word furnizează câteva moduri de restricţionare a modificării documentelor. Astfel, unui
document i se poate asocia o parolă, pentru a preveni deschiderea de către alţi utilizatori a
documentului sau pentru a nu permite altor utilizatori salvarea unor eventuale modificări în
respectivul document. Pentru a asocia o parolă unui document, alegeţi din caseta Save As…
butonul Options (sau din meniul Tools alegeţi Options, după care selectaţi rubrica
Security). În continuare, se precizează parola aleasă în caseta Password to open (parola de
protecţie la citire) sau în Password to modify (parolă de protejare la scriere). O parolă poate
conţine până la 15 caractere (litere, numere, spaţii – diferenţiindu-se literele mari de cele
mici), iar în timpul tastării parolei, pentru fiecare caracter, Word va afişa câte un asterisc.
Pentru a modifica sau şterge o parolă asociată unui document, se procedează astfel:
♦ se deschide documentul respectiv;
♦ din meniul File se alege Save As… şi se acţionează butonul Options;
♦ în rubrica Protection Password sau Write Reservation Password se
selectează asteriscurile care reprezintă parola, după care se tastează noua parolă sau se
şterge prin acţionarea tastei DEL.
O altă posibilitate de a proteja conţinutul unui document este cea prin care în caseta Read-
Only
În Word există posibilitatea de a localiza un document, folosind toate informaţiile pe
care vi le puteţi aminti despre acesta. Se poate găsi un document pe baza numelui acestuia,
pe baza datei de creare sau data ultimei modificări, ori, dacă se includ la salvare informaţii
sumare, pentru a căuta după acestea, ca, de exemplu numele autorului, titlul descriptiv ori
după cuvintele cheie.
Pentru identificarea unui document, alegeţi din meniul File- Open-Tools–Search. În
caseta Results se vor afişa, automat informaţii privitoare la rezultatul localizării. Pentru a

288
demara acest proces, utilizatorul va completa în caseta Property numele documentului dorit
a fi localizat.
În rubrica Search in se precizează unitatea de disc sau structura de directoare în care
se va realiza căutarea. Pentru introducerea unor criterii suplimentare de căutare se
completează, cu informaţiile cunoscute, casetele corespunzătoare (exemplu: Value, cu
secvenţa de text cunoscută “codul de procedură fiscală”).
Formatarea caracterelor
Caracterele sunt reprezentate prin litere, numere, simboluri, semne de punctuaţie şi
spaţii, având anumite caracteristici prezentate în continuare:
♦ tipul caracterului (fontului);
♦ stilul de afişare (normal, îngroşat, înclinat);
♦ dimensiunea caracterelor;
♦ aspectul fontului (subliniat, tăiat, scriere ca exponent, scriere ca indice, scriere cu
majuscule, scriere ascunsă etc.);
♦ culoarea de afişare;
♦ spaţiul dintre caractere;
♦ poziţionarea pe verticală a textului în cadrul liniei.
În Word aceste caracteristici se stabilesc din meniul Format comanda Font.
Fontul reprezintă acea caracteristică a unui fragment de text prin care se determină
mulţimea de caractere ( de la 0 la 255 în codul ASCII) care se pot afişa, precum şi aspectul
grafic extern.
Stilul de afişare reprezintă aspectul grafic al caracterelor în scopul obţinerii unor
efecte speciale: Normal, Bold (îngroşat) Italic (înclinat).
Atributele unui text se referă la o serie de prelucrări, transformări şi combinări,
care scot un fragment de text în evidenţă:
♦ subliniere (Underline): cu o linie, cu două linii, cu linie punctată sau sublinierea
doar a cuvintelor;
♦ tăierea cu o linie (Strikethrough);
♦ scrierea la exponent sau ca indice (Superscript sau Subscript);
♦ scrierea textului cu MAJUSCULE REDUSE (Small Caps);
♦ scrierea textului cu MAJUSCULE (All Caps);
♦ ascunderea textului (Hidden).
Dimensiunea caracterelor reprezintă mărimea în puncte (un punct 1/72”) a unui
caracter şi se stabileşte în rubrica Size. Atât dimensiunea, fontul, cât şi aspectul caracterelor
pot fi rapid alese din baza de instrumente prezentată în continuare.

289
 Culoarea de afişare a textului poate fi specificată prin intermediul listei ascunse
aferente casetei Color.
Pentru stabilirea spaţierii dintre caractere, se acţionează fişa index Character
Spacing, din caseta Font.
Opţiunea Expanded creează o distanţă majorată între caractere, iar Condensed
realizează scrierea textului condensat sau chiar suprapus. Există posibilitatea de a ajusta
poziţia verticală a oricărui caracter prin opţiunea Position. În cazul titlurilor care, în general,
sunt afişate cu o dimensiune mare a caracterelor, se poate aplica efectul Kerning, care
constă în umplerea uniformă a spaţiului afectat textului respectiv, prin apropierea sau
depărtarea caracterelor, în funcţie de forma acestora.
Word poate realiza uşor copierea stilurilor de scriere cu ajutorul butonului
Format Painter (descriptor de formate), de pe bara de instrumente standard, caz în care
mouse-ul se schimbă într-o pensulă.
Formatarea paragrafelor
În Word, paragraful este o unitate de formatare, iar operaţiunea este utilă atunci
când se doreşte: alinierea paragrafelor; crearea identărilor pentru liste marcate sau liste
numerotate; alinierea coloanelor de text; interspaţierea liniilor din cadrul paragrafului etc.
Word oferă câteva tehnici alternative de formatare: fie din meniul Format –
Paragraph; fie cu ajutorul butoanelor din bara de instrumente; sau cu ajutorul combinaţiilor
de taste.
Cu ajutorul combinaţiilor de taste, se pot realiza următoarele acţiuni: CTRL+L,
pentru a alinia textul la stânga; CTRL+E, pentru a centra textul; CTRL+R, pentru a alinia
textul la dreapta; CTRL+J, pentru a alinia textul proporţional şi la stânga şi la dreapta. Prin
acţionarea opţiunilor din meniul Format Paragraph, se oferă posibilităţi multiple de
combinare a formatării paragrafelor, alegând corespunzător în caseta de dialog. Repetarea
formatării paragrafelor se realizează prin „moştenirea” formatării de la un paragraf alăturat
la altul, în timpul creării textului.
Imprimarea unui document
Word oferă posibilităţi multiple de ieşire pentru un document: imprimare;
transmitere prin fax; tipărire document într-un fişier; transmitere fişiere prin poşta
electronică unui membru al grupului de lucru. Înaintea imprimării se oferă
posibilitatea vizualizării documentului fie din meniul File – Print Preview sau cu

ajutorul butonului , fie alegând modul de vizualizare pagină (View-Page). Astfel

dacă nu este realizată încadrarea dorită, utilizatorul poate face referire la specificarea
paginii, a marginilor hârtiei, a sursei hârtiei din meniul File – Page Setup.
Implicit, procesorul de texte Word utilizează anumiţi parametrii pentru delimitarea
corpului de text faţă de marginile fizice ale paginii, aplicaţi fie întregului document, fie
asupra unor anumite părţi ale acestuia. În acest moment se stabileşte spaţiul alocat pentru
antet/subsol de pagină. O dată cu alterarea parametrilor standard în zona de vizualizare
Preview se prezintă sub o formă schematică utilizatorului modul în care va apare la
imprimare documentul. Fişa index Paper permite definirea tipului de hârtie pe care se va
obţine documentul, cunoscut fiind faptul că există mai multe tipuri predefinite (standard),
fiecare având anumite dimensiuni exprimate în centimetrii sau în inch.
290
 Verificarea unui document
Verificarea documentelor reprezintă ultima operaţie care se realizează asupra unui
document tastat într-o limbă străină sau în limba autohtonă. Verificarea documentelor se
realizează, din punct de vedere ortografic, gramatical, al dicţionarelor de sinonime, precum
şi al separării cuvintelor în silabe.
Pachetul de programe Office XP a fost parţial localizat pentru România.
Localizarea constă într-un meniu de ajutor (Help), corector ortografic, dicţionar
românesc de sinonime.
Meniul de ajutor general şi meniurile specifice aferente procesorului de texte Word şi
procesorului de tabele Excel sunt afişate în limba română, celelalte componente având
meniurile de ajutor în limba engleză.
Corectorul ortografic în limba română este activat în Word numai prin indicarea
limbii utilizate în realizarea documentului, prin activarea din linia de meniuri a meniului
Tools, Language, Set Language. În căsuţa de dialog care va apărea pe ecran utilizatorul va
avea de ales, din lista afişată, limba în care se introduce textul. În cazul în care nu există
menţionată limba respectivă, se va selecta primul element (No Proofing).

5.4. Realizarea antetului şi a subsolului de pagină

Antetul reprezintă textul situat în partea de sus a fiecărei pagini, repetându-se pe
fiecare pagină. Antetele se află în mod normal în afara suprafeţei utile a paginii şi pot fi
diferite faţă de prima pagină a documentului, pot fi diferite pe paginile pare, faţă de cele
impare şi/sau pot fi diferite, pentru unele secţiuni ale documentului. Crearea antetului sau
a subsolului de pagină se realizează prin specificarea modului de afişare Normal, din
meniul VIEW alegându-se din meniul View opţiunea Header / Footer, iar din grupa de
butoane apărută se alege butonul de antet, de subsol, sau butonul care permite inserarea de
câmpuri speciale (numărul de pagină, dată, oră). Pentru a realiza inserarea unor câmpuri în
antetul sau subsolul paginilor, în afara posibilităţilor oferite cu ajutorul butoanelor, se poate
plasa cursorul acolo unde se doreşte să se insereze respectivul câmp şi se acţionează
combinaţia de taste CTRL+F9, pentru realizarea afişării caracterelor {}. În continuare,
introduceţi codul câmpului, exemplu author – numele autorului, title – titlul documentului ,
file name – numele fişierului. O altă modalitate este următoarea: din meniul Insert / Field
şi din lista de câmpuri se alege câmpul dorit.
Editarea unui document pe coloane
Introducerea textului se face considerându-se suprafaţa utilă a paginii ca fiind o
singură coloană. Suprafaţa utilă a paginii poate fi împărţită în coloane paralele, care vor
avea fiecare aceeaşi lăţime şi aceeaşi distanţă între ele. Lăţimea coloanelor va fi determinată
automat de editor, în funcţie de lăţimea utilă a paginii.
Pentru a se afişa fereastra care permite definirea numărului de coloane care se
doreşte a fi obţinut, din linia de meniuri se alege opţiunea Format – Columns
Formatarea textului sub formă de coloane poate fi aplicată întregului document
sau numai unei părţi din el, divizându-se documentul în secţiuni şi presupune:
− forma coloanelor (Presets);
− numărul de coloane (Number of Columns) ;
− mărimea coloanelor (Width and Spacing);
− dacă separarea coloanelor să se facă cu o linie verticală (Line Between);
− modalitatea în care vor fi aplicate coloanele (Apply To) asupra întregului
document; (Whole Document) asupra secţiunii selectate (This Section); asupra textului
291
selectat (Select Text); asupra secţiunilor selectate (Select Sections) sau asupra textului de la
cursor până la sfârşit (This Point Foward). Dacă utilizatorul doreşte obţinerea unor coloane
care să aibă aceeaşi mărime, se selectează opţiunea (Equal Column Width);
− se acţionează butonul OK.
Dimensiunea coloanelor poate fi ulterior modificată, cu ajutorul marcajelor din riglă
sau cu ajutorul meniului Format.
O altă modalitate de a forţa trecerea la o coloană nouă a textului este aceea prin care
se inserează o nouă secţiune şi se selectează opţiunea Start New Column din caseta de
dialog, obţinută prin comanda Format / Columns.
Dacă se doreşte ca o coloană să înceapă pe o pagină nouă, se poate insera, înaintea
primului paragraf din coloană, un salt la pagină, prin combinaţia de taste Ctrl + Enter sau
alegeţi din meniul Insert opţiunea Break / Page Break..

5.5. Realizarea graficelor

Construirea graficelor se realizează având la bază o aplicaţie specială Microsoft
Graph, care funcţionează ca server, respectiv, graficele generate pot fi incluse sub formă de
obiecte (procesorul de texte este considerat client), folosind mecanismul OLE. Lansarea în
execuţie a aplicaţiei Microsoft Graph este semnalată pe ecran, prin apariţia unui meniu şi a
unei bare utilitare, a unui tabel şi a unei reprezentări grafice.
Pentru crearea unui grafic, se va parcurge următoarea procedură:
♦ se selectează datele de reprezentat introduse în tabel (eventual tot tabelul; cu
mouse-ul Table se alege Select Table sau cu ajutorul tastaturii);

♦ se alege butonul Graph din bara de meniuri ;

♦ din meniul Insert se selectează opţiunea Object... de unde din lista derulantă
afişată, se alege Microsoft Graph. Pe ecran va fi afişat un grafic implicit;
♦ se şterge graficul implicit (selectând tabelul Datasheet şi apoi se acţionează tasta
DEL);
♦ se aduce tabelul a cărui reprezentare se doreşte (meniul Insert opţiunea Paste) sau
se tastează datele de reprezentat. Se pot şterge liniile sau coloanele a căror reprezentare nu
se doreşte.
Pentru a realiza titlul graficului, etichete, legende, adăugarea unor săgeţi, care să
permită indicarea valorilor maxime minime etc., se aleg opţiunile corespunzătoare din
meniul conjunctural (activat prin acţionarea butonului drept al mouse-ului); pentru
formatarea caracterelor textului, formatul numerelor se aleg opţiuni respective din meniului
Format; iar pentru a schimba forma graficului se alege forma dorită, prin acţionarea

butonului de diagrame . Graficul este plasat într-un cadru (frame).

După definitivarea formei graficului, se revine în documentul Word.

5.6. Tabele Word

Celula, componenta de bază a unui tabel, reprezintă unitatea structurală din cadrul
tabelului. În interiorul celulelor se pot scrie:
• texte (cu toate opţiunile de formatare);
• formule (folosind adresele celulelor de forma: RiCj sau Ak);
• desene, obiecte etc.
292
 În interiorul unui document, utilizatorul poate introduce un tabel, respectând
următoarele proceduri:
♦ Se acţionează butonul din linia de meniuri şi apoi se selectează cu ajutorul
mouse-ului numărul de linii şi de coloane (tabelul va fi afişat sub forma unei matrici);
♦ Din linia de meniuri se selectează Table, alegând opţiunea Insert Table..., unde se
pot defini atât numărul de coloane şi numărul de linii ale tabelului, cât şi mărimea acestora.
La momentul creării, celulele tabelului sunt delimitate pe ecran în mod punctat (dacă
opţiunea Gridlines este activată). Pentru a imprima liniile despărţitoare ale tabelului, este
necesar a se realiza conturarea tabelului.
Modificarea structurii tabelului vizează inserarea, ştergerea de linii sau coloane,
procedându-se astfel:
• se plasează cursorul în tabel în locul unde se doreşte a se insera / şterge;
• se alege, după caz, din meniul Table opţiunea Insert Cells.../ Delete Cells....
Pentru ştergere se poate selecta o celulă şi apoi se alege din meniul Table opţiunea
Delete Cells..., precizându-se că se va şterge (o linie întreagă, o coloană ori o celulă).
Unirea celulelor se realizează astfel:
• se selectează celulele dorite a fi concatenate;
• se alege din linia de meniuri Table opţiunea Merge Cells.
Scindarea tabelului se realizează astfel:
• se plasează cursorul în locul unde se doreşte scindarea;
• se alege din meniul Table opţiunea Split Cells.

6. PROCESORUL DE TABELE EXCEL

Un program de calcul electronic, aşa cum este Excel, prezintă, în agenda de lucru care
apare pe ecran în momentul lansării programului numite Book1, 16 foi de calcul libere.
Fiecare foaie de calcul conţine o reţea de linii care împarte foaia în coloane şi linii, în care se
pot introduce informaţii de tip numeric sau text. Această constatare a stat la baza conceperii
procesoarelor de tabele. Un procesor de tabele reprezintă o aplicaţie informatică care
permite lucrul cu foi de calcul divizate în linii şi coloane. O asemenea foaie seamănă foarte
mult cu un tabel întocmit pe hârtie, având însă multiple avantaje faţă de acesta.
Structura foii de calcul Excel
Foaia de calcul reprezintă documentul principal care se utilizează în EXCEL, pentru
a stoca şi manipula date. O foaie de calcul este alcătuită din celule organizate în linii
(16384) şi în coloane (256). Pe un monitor de 15” se pot afişa simultan 9 coloane şi 18 linii
din foaia de calcul. Coloanele au o lăţime de 2,15 cm. Iar liniile o înălţime de 0,6 cm. Cele 9
coloane reprezintă 4% din lăţimea totală a foii de calcul, iar cele 18 linii reprezintă 0,1% din
lungimea ei totală. Ea face parte întotdeauna dintr-un clasor.
Alături de foile de calcul, dintr-un clasor mai pot face parte: foi grafice, foi pentru
zone de dialog şi module Visual Basic, numărul lor nefiind limitat decât de memoria
disponibilă a calculatorului.
Coloanele sunt identificate prin una sau două litere (A,B,C, ...AA,AB, ...IV), iar
liniile prin numere (de la 1 la 16384). O celulă este identificată prin referinţa sa, adică prin
coordonatele coloanei şi liniei la care se găseşte (de exemplu, A8). Celulele pot fi grupate în
293
câmpuri (blocuri rectangulare de celule). Un câmp (plajă de celule) este identificat prin
coordonatele a două din colţurile opuse, delimitate prin caracterul ":" (de exemplu, C4:H12
defineşte câmpul format din 54 de celule, care începe de la celula C4 şi care se încheie cu
celula H12).
Liniile specifice sunt:
♦ Linia (bara) de titlu se numeşte astfel, deoarece aici se afişează numele
programului care rulează în fereastră, în acest caz Microsoft Excel. Butoanele care apar în
bara de titlu reprezintă meniul de control şi butoanele de dimensionare. Executând un click
pe căsuţa meniului de control, se obţine accesul la comenzile acestui meniu, permiţând şi
trecerea către o altă aplicaţie Windows în curs de execuţie sau executarea unui program
utilitar ca, de exemplu, Control Panel. Butoanele de dimensionare sunt utilizate pentru
redimensionarea ferestrei Excel. Dacă se acţionează cu mouse-ul butonul Minimize,
fereastra programului Excel se va reduce la o pictogramă situată pe suprafaţa de lucru
(Desktop) a programului Windows. Un click cu mouse-ul pe butonul Restore va determina
ca fereastra programului Excel să ocupe o porţiune mai mică decât cea actuală, iar butonul
Restore se transformă în butonul Maximeze (folosit pentru a readuce fereastra la
dimensiunea maximă);
♦ Linia de meniuri ale aplicaţiei conţine meniurile derulante ale programului Excel;
♦ Linia de instrumente standard are ca scop efectuarea rapidă a unora dintre
operaţiile curente prin activarea cu mouse-ul. Conţine butoane care îndeplinesc anumite
funcţii în momentul în acre este acţionat mouse-ul. Spre exemplu, primul instrument
deschide o nouă agendă de lucru, al doilea instrument este pentru deschiderea unei agende
de lucru deja existente, al treilea pentru a salva agenda de lucru curentă, iar al patrulea
pentru a tipării agenda de lucru;
♦ Linia de formule: serveşte pentru introducerea datelor, vizualizarea şi modificarea
conţinutului celulelor;
♦ Fereastra de document, aferentă foii de calcul curente (active);
♦ Linia derulantă a reprezentărilor foilor componente ale clasorului;
♦ Linia de stare: furnizează permanent informaţii legate de modul de lucru curent;
♦ Linia cu instrumente de aranjare în pagină. Sub linia de instrumente
standard se află bara cu instrumente de aranjare în pagină, numită astfel întrucât
butoanele ei sunt folosite, în principal, pentru aranjarea în pagină a celulelor foii de
calcul.

6.1. Fereastra document

Când se lansează programul sub bara de formule apare o nouă fereastră document
care conţine o agendă de lucru liberă, care are propria căsuţă cu meniul de control, propria
bară de titlu, propriile butoane de dimensionare şi afişează numărul foii de calcul ca nume
temporar al agendei de lucru (Book1). La baza ferestrei document se află butoanele de
derulare a etichetelor utilizate pentru activarea foilor de calcul ale agendei. În partea
dreaptă a ferestrei Document se află o bară de derulare pe verticală pentru trecerea la
liniile noi din foaia de calcul curentă. La intersecţia barei de derulare pe orizontală cu cea de
derulare pe verticală, în colţul din dreapta jos, există o căsuţă de dimensionare care
modifică dimensiunile şi forma ferestrei document.
Fiecare opţiune care figurează în linia de meniuri deschide, în momentul selecţiei sale,
o listă de comenzi disponibile (exemplu: View).

294
 Pentru a obţine într-o celulă rezultatul unui calcul, trebuie să se plaseze în aceasta
formula corespunzătoare operaţiei.
O formulă trebuie sa înceapă cu semnul „=" şi este formată din cel puţin un operator
şi un argument. Formula nu trebuie să includă spaţii sau virgule şi nu trebuie să conţină
propria sa adresă.
Un argument reprezintă un număr, o adresă de celulă, un nume de câmp sau o
funcţie.
Operatorii de calcul disponibili în foaia de calcul sunt, în ordinea priorităţii de
evaluare, următorii:

% (procent) exemplu: 2% 0,02

^ (ridicare la putere) exemplu: 2^4 16
+ (adunare) exemplu: 2 + 4 6
- (scădere) exemplu: 2 - 4 -2
* (înmulţire) exemplu: 2 * 4 8
/ (împărţire) exemplu: 2 / 4 0,5

Introducerea şi editarea datelor

La introducerea unei informaţii într-o nouă foaie de calcul, se selectează celulele în
care această informaţie trebuie să apară. În momentul în care se începe tastarea, caracterele
tastate apar atât în celulele selectate, cât şi în bara de formule de deasupra. Când se activează
în acest mod bara de formule, Excel afişează casetele Cancel (anulare), Enter (introducere)
şi Function Wizard (marcat cu fx), urmate de caracterele introduse şi de punctul de inserare
(bara verticală clipitoare) în dreapta. Pe măsură ce se introduc caractere, Excel le afişează
atât în bara de formule, cât şi în celula activă a foii de calcul.
După ce s-a tastat informaţia dorită, pentru ca aceasta să rămână definitivă, în celula
activă se execută click pe caseta Enter din bara de formule, sau se apasă tasta Enter, taste
direcţionale.
Când se introduce o informaţie într-o celulă, Excel verifică dacă ceea ce a fost
introdus reprezintă o formulă care trebuie calculată. Această verificare este făcută pentru a
clasifica data introdusă într-unul din cele trei tipuri de date: text, valoare sau formulă
Într-o foaie de calcul se pot introduce două tipuri de date:
♦ valoare constantă, reprezentată printr-un text, valoare numerică, inclusiv o dată
calendaristică, oră, fracţie sau o notaţie ştiinţifică;
♦ formulă, reprezentată printr-o secvenţă de valori, adrese de celule, funcţii sau
operatori care produc o nouă valoare.
Formulele, obligatoriu trebuie să înceapă cu semnul =. În timpul introducerii
datelor, linia de formule este activă afişând concomitent ceea ce se tastează în celulă.
Validarea datelor introduse se execută prin apăsarea tastei ENTER, prin clic pe √, din linia
de formule sau prin acţionarea tastelor direcţionale ↓,↑, →, ←.
Introducerea textelor
Programul Excel consideră ca fiind text orice dată care nu are forma unei formule sau
a unei valori. Majoritatea datelor de tip text (etichetelor) constau dintr-o combinaţie de litere
şi semne de punctuaţie sau de litere şi numere, utilizate în foaia de calcul ca titluri şi
denumiri.
Procedura începe prin selectarea celulei, tastându-se apoi textul de maxim 255
caractere. Acesta este aliniat implicit la stânga, iar în cazul în care depăşeşte dimensiunea de
295
afişare a celulei, el se va deplasa, virtual, în celulele libere aflate în partea dreaptă. Atunci
când celula din dreapta conţine date, textul este afişat trunchiat. Pentru ca o celulă să poată
afişa tot conţinutul, se poate recurge, fie la redimensionarea coloanei în care se află celula
respectivă, fie la continuarea automată a textului pe rândul următor, dar în cadrul aceleiaşi
celule. În acest caz se parcurge traseul Format, Cells..., Tab-ul Alignment, marcare prin
click a casetei Wrap Text, procedură care va produce continuarea automată a textului pe
rândul următor).
Introducerea numerelor
O valoare numerică se introduce selectând celula dorită şi tastând respectivul şir
numeric. Pentru a introduce o valoare negativă, numărul va începe cu semnul -.
Procedura corespunzătoare introducerii şirurilor de caractere numerice este
următoarea:
♦ se selectează celula;
♦ se tastează numărul. Numerele pot include caracterele numerice de la 0 la 9 şi
caractere speciale (+ - / ( ) , % E $ spaţiu). Exemplu: 1,25%; 2,1E+3 ; 3 3/5
Introducerea formulelor
Formula începe cu semnul = pentru a avertiza programul că urmează o formulă şi nu
un text sau o valoare. Cele mai simple formule sunt cele în care semnul egal este urmat de o
funcţie încorporată, ca, de exemplu, SUM (însumare, adunare) sau AVERAGE (medie).
Alte formule simple conţin valori sau adrese de celule care conţin valori separate de unul
sau mai mulţi dintre următorii operatori matematici: + pentru operaţia de adunare; - pentru
operaţia de scădere; * pentru operaţia de înmulţire; / pentru operaţia de împărţire; ^ pentru
operaţia de ridicare la putere.
După ce formula a fost introdusă în celula C10 a foii de calcul, programul Excel
afişează rezultatul calculului, în funcţie de valorile existente în celulele A10 şi B10.
Procedura generală de introducere a unei formule este următoarea:
♦ se selectează celula;
♦ se tastează semnul = ;
♦ linia de formule devine activă;
♦ se scrie formula de calcul.
Formula tastată poate conţine constante, referinţe de celule/plaje de celule (relative,
absolute, mixte, nominale), date calendaristice, texte, operatori, funcţii.
Pentru a include referinţe la celule / plaje de celule, în timp ce linia de formule este
activă, se selectează celula / plaja respectivă. Referinţele incluse sunt relative. Pentru a
transforma o referinţă relativă în absolută, se va acţiona tasta F4. Dacă se doreşte utilizarea
referinţelor nominale, se tastează numele dorit sau se selectează acesta din lista referinţelor
nominale. Pentru a include funcţii, se utilizează asistentul de funcţii sau se urmează
procedura Insert; Function...
Modificarea conţinutului unei celule
Conţinutul unei celule se poate modifica prin două moduri: editarea în linia de
formule sau editarea direct în celulă. Pentru a edita datele direct în celule, se acţionează
dublu clic în celula respectivă; dacă aceasta conţine o formulă, ea va fi afişată în locul
rezultatului, permiţând astfel modificarea.
Editarea direct în celulă este permisă numai dacă este selectată caseta Edit Directly
in Cell în meniul comenzii Tools; Options....

296
 Indiferent de modul de editare, conţinutul celulei se modifică prin tehnicile de editare
texte cunoscute.
Copierea selectivă reprezintă memorarea conţinutului fiecărei celule, valoarea
acesteia, formula pe care o conţine, formatul de afişare şi comentariile aferente.
Comanda Paste Special din meniul Edit permite aducerea selectivă a acestor
elemente, prin precizări făcute de utilizator, prin intermediul ferestrei de dialog Paste
Special. În figura 3.11 este prezentată fereastra de dialog Paste Special.

6.2. Funcţii matematice şi trigonometrice.

Acest tip de funcţii permite efectuarea de calcule de la cele mai simple la cele mai
complexe, pentru a rezolva aplicaţii care necesită instrumente matematice şi trigonometrice
uzuale.
♦ = SUM (listă) realizează suma a două sau mai multe valori, având
următoarea sintaxă: SUM (number1,number2,...). Aceeaşi acţiune, ca şi tastarea
funcţiei de însumare, se realizează prin acţionarea butonului AutoSumm Σ. Auto-
însumarea operează pe linie sau pe coloană până la momentul în care întâlneşte primul semn
de discontinuitate.
♦ = Product (listă) multiplică valorile conţinute într-o listă.
♦ = SubTotal ( referinţă - tip; câmp de regrupat) are ca rezultat gruparea datelor
pe un câmp
♦ = SummProduct (listă) multiplică valorile situate în celulele corespondente,
aferente unor serii de câmpuri, iar apoi adună rezultatele obţinute.
♦ = SumIf (câmp de evaluat; criteriu; câmp de însumat) adună conţinutul
celulelor, conform unui criteriu de selecţie dat. =Roman (număr; format)
converteşte numerele din format arab sub formă de text (format cifric roman).
Formatul care are valori de la 0 la 4 reprezintă gradul de concizie al numărului roman
general. Numărul arab trebuie să fie de tip întreg.

6.3. Funcţii statistice

Dintre aceste funcţii prezentăm:

♦ = Max (listă) returnează cea mai mare valoare din listă, valoare compusă din
numere, formule numerice, adrese sau nume de câmpuri.
♦ = Min (listă) returnează valoarea minimă din listă.
♦ =Average (listă) calculează valoarea medie din listă. = Count (listă)
contorizează celulele ocupate dintr-o listă de câmpuri specificată.

6.4.Reprezentări grafice ale seriilor de date din foaia de calcul Excel

Pentru a construi automat un grafic, Excel localizează prima celulă care conţine o
valoare, dar care nu este de natura dată calendaristică
Datele numerice care urmează a fi reprezentate grafic pot fi interpretate ca fiind
organizate pe linii sau pe coloane, de dispunerea lor depinzând organizarea şi aspectul
graficului. Seriile de date care se pot reprezenta grafic pot fi definite, implicit, prin
selecţia globală a câmpurilor, sau explicit, prin selecţia lor particulară. Seriile de date
sunt identificate prin atribuire globală sau particulară de litere, de la A la W.
Câmpul X corespunde etichetelor aflate sub formă de valori sau explicaţii afişate pe
axa absciselor (OX). Interferenţa seriilor de date (A-W) cu câmpul X va genera
297
reprezentarea grafică, în sensul că prima celulă a câmpului de date conţine valoarea Y
asociată primei apariţii a câmpului X etc. De cele mai multe ori, datele sunt regrupate într-
un tablou de analiză prezent în foaia de calcul, câmp care conţine seriile de date şi câmpul
X. Datele care trebuie reprezentate grafic, ca şi câmpul X trebuie să fie contigue
(învecinate).
Dacă câmpul selectat pentru a fi reprezentat grafic conţine mai multe coloane de date
decât linii de date, sau acelaşi număr de linii şi coloane, Excel va genera o reprezentare
grafică bazată pe serii de date organizate pe linii de valori.
Astfel, prima linie aflată deasupra seriei de valori va fi interpretată ca fiind eticheta
axei X-ilor, iar prima coloană care conţine text va fi automat considerată legenda graficului.
Seriile de date vor fi reprezentate grafic pe linie. Similar acestei proceduri, datele pot fi
organizate şi pe coloane. În acest caz, prima linie de deasupra seriei de valori va fi
interpretată ca fiind text care va reprezenta legenda, iar prima coloană va conţine etichetele
axei X.
Schimbarea modului de reprezentare grafică de la organizarea pe linie la cea pe
coloană sau invers, se face alegând din meniul contextual Chart, opţiunea Data range şi
apoi Columns sau Row, în funcţie de orientarea linie sau coloană.
Tipuri de grafice
Excel oferă facilităţi evoluate de reprezentări grafice performante, datele putând fi
prezentate prin mai multe tipuri de grafice, care sunt posibil de realizat în două sau trei
dimensiuni (3D). Graficele 3D sunt acelea în care liniile, suprafeţele, barele, sectoarele sunt
reprezentate prin volume în trei dimensiuni: lăţime, înălţime şi profunzime.
Sunt disponibile mai multe tipuri de grafice:
♦ Grafice lineare prezintă în două sau trei dimensiuni seriile de valori.
♦ Grafice coloană. Acest tip de grafic are o multitudine de variate prezentate sub
formă de dreptunghi, con (Cone), cilindru (Cylinder), piramidă (Pyramid).
♦ Grafice de tip serial. Acest tip de grafic este utilizat atunci când se doreşte
evidenţierea părţilor faţă de întreg.
♦ Grafic de tip suprafaţă. Acesta permite reprezentarea grafică bi sau
tridimensională realizată prin suprafeţe.
♦ Grafice de tip nor de puncte (XY- Scater). Acestea sunt reprezentări grafice
lineare care permit punerea în evidenţă a variaţiei valorilor unele faţă de altele.
♦ Grafice de tip radar (Radar). Sunt reprezentări lineare sau în suprafeţe care
desenează poziţii faţă de un punct central.

7. REALIZAREA PREZENTĂRILOR CU AJUTORUL INSTRUMENTULUI

POWERPOINT

Realizarea prezentărilor multimedia pe calculator urmăreşte obţinerea unei

succesiuni de imagini orientate ecran destinate captării rapide a atenţiei auditoriului prezent
la conferinţe ştiinţifice, lansări de programe cu diferite teme de interes, prezentarea
rezultatelor unei perioade de activitate, mandat electoral, etc. Capacitatea adaptivă a acestei
componente permite ca utilizatorul să poată obţine maxim de efect prin utilizarea
următoarelor căi de ieşire: filme fotografice de 35 mm; expediere directă către reţeaua
Internet; valorificarea ecranului calculatorului şi inscripţionarea, obţinerea prezentărilor pe
suporturi opace sau transparente. Prezentările automate nu solicită intervenţii de operare,
sincronizare din partea persoanei care susţine materialul respectiv, dar suportă intervenţii
umane concretizate prin derulări de imagini stabilite pe moment de utilizator. Un produs

298
care permite realizarea acestor operaţii este cuprins în pachetul Microsoft Office XP, şi
poartă numele de PowerPoint.

7.1. Caracterizarea instrumentului PowerPoint

Pentru prezentările directe activitatea se poate realiza în mai multe moduri, în funcţie
de dorinţele utilizatorului, şi anume: prezentări are au la bază sugestii standard de conţinut şi
formă, prezentări bazate pe o formă constructivă predefinită, cele lăsate integral la
latitudinea utilizatorului, prezentările în care se pleacă de la realizări din altă aplicaţie de
birotică.
Utilizatorul acestui generator trebuie să ţină seama de câteva „secrete” care asigură
captarea atenţiei publicului care le vizionează. Dintre acestea menţionăm:
• prezentarea nu este un „text” obişnuit, elaborat, sau care conţine explicaţii lungi şi
inteligente;
• diapozitivele (slide-uri) reprezintă un suport vizual strict necesar reţinerii atenţiei;
• rolul prezentării constă în menţinerea atenţiei auditorului;
• fiecare slide al grupajului trebuie să conţină obligatoriu un titlu, fapt care acordă o
„osatură” expunerii;
• prezentaţi ideile principale, scurt şi la obiect, eliminând detaliile suplimentare pe
care le veţi aborda doar verbal;
• nu aglomeraţi un slide cu „n” idei sau noţiuni, deoarece este posibil ca auditoriul să
nu le reţină;
• străduiţi-vă ca numărul de rânduri al unui slide să nu depăşească valoarea 8;
• în cazul în care nu se poate expune într-un singur slide un subiect, repetaţi titlul pe
cel mult 3-4 diapozitive;
• utilizaţi pe deplin elementele de procesare de text şi grafica, urmărind evidenţierea
titlului prin dimensiunea fontului, stil şi culoare;
• atribuiţi principalelor idei pe care le transmiteţi o dimensiune a caracterelor care să
permită o lecturare facilă, dar nu pierdeţi din vedere faptul că textul trebuie scris cu o
dimensiune mai redusă faţă de titlu;
• nu utilizaţi excesiv paleta de culori, recomandându-se un număr maxim de 4.
Riscaţi să generaţi o oboseală vizuală a auditoriului şi bineînţeles „pierderea” acestuia.

7.2. Realizarea automată a unei prezentări

Pentru toate cazurile, în vederea obţinerii rapide a unei prezentări se poate utiliza un
instrument de asistenţă (Wizard) din partea calculatorului, AutoContent Wizard, prin care
se dispune de o serie de prezentări cu formă şi conţinut predefinit specifice domeniilor
pentru prezentările cele mai des întâlnite.
Apelarea programului de asistenţă se realizează din linia de meniuri prin succesiunea:
File/New/Presentation. Acţionând asupra opţiunii From AutoContent Wizard controlul
derulării operaţiei de creare este sub asistenţa programului „vrăjitor” care va ghida în
permanenţă activitatea. Utilizatorul trebuie să urmărească cu atenţie mesajele care vor fi
afişate, având la dispoziţie în permanenţă trei butoane active dintr-un grup de 4. Acţiunea
acestora este următoarea: Cancel – se renunţă la execuţia procedurii automate de creare a
setului de diapozitive; Back – permite deplasarea înapoi la etapa parcursă; Next – trecerea la
următoarea fază de realizare şi Finish care permite oprirea execuţiei procedurii automate la
cererea utilizatorului cu salvarea elementelor parcurse anterior.
Primul pas care este parcurs constă în alegerea unui anumit model (şablon) de
prezentare dintr-o bibliotecă predefinită disponibilă. Colecţia de prezentări predefinite este
structurată pe 6 criterii de organizare selectabile de utilizator. Din aceasta menţionăm:
299
comunicarea unei anumite strategii de urmat; aducerea la cunoştinţă a unor elemente nu
tocmai plăcute; prezentarea unui plan de afaceri ; realizarea unor modificări în structura
firmei etc.
Utilizatorul va selecta modelul pe care îl consideră cel mai reprezentativ pentru
specificul problemei sale şi va confirma alegerea prin acţionarea butonului Next.
Etapa care trebuie parcursă în continuare este materializată prin stabilirea
stilului sau a modului de valorificare a prezentării. Valorificarea succesiunii de
diapozitive se poate realiza prin execuţia şi afişarea pe ecranul calculatorului propriu
(On-screen presentation); utilizarea „on line” prin intermediul reţelei Internet sau
aplicaţiei Internet Explorer (Web presentation); realizarea unor diapozitive
fotografice orientate alb-negru sau color (Black and white overheads, Color
overheads); obţinerea unui film cinematografic de 35 mm (35 mm slides).
La final se solicită specificarea titlului expunerii (Presentation title), definirea
unui mesaj care se doreşte a fi introdus în subsolul diapozitivelor (Item to include on
each slide), a numărului slide-ului (Slide number) şi a datei, orei la care s-a generat
expunerea sau ultima modificare de conţinut (Date last updated).
Prin acţionarea butonului Next se constată că intervenţia programului de
asistenţă se încheie, urmând ca utilizatorul să introducă prin tastare titlul fiecărui
diapozitiv şi să insereze datele sale specifice privitoare la acţiunea urmărit

7.3. Obţinerea unei serii de slide-uri prin folosirea instrumentelor de lucru specifice
PowerPoint

Pentru realizarea prezentărilor se folosesc o serie de instrumente de lucru

caracteristice produselor de procesare de texte, elemente prezentate în cadrul capitolului
dedicat special acestui subiect, şi instrumente specifice realizării prezentărilor, cuprinse în
casete speciale de meniuri care pot fi activate spre afişare sau nu. Prezentările se pot realiza
prin una sau mai multe pagini de prezentare, numite slide. Paginile fundamentale,
principalele modele predefinite se regăsesc la iniţierea unui slide nou dintre aceste modele
utilizatorul trebuie să selecteze unul. Variantele posibile cuprind: 1- pagini care conţin doar
titlu, 2- ecrane formate din titlu şi text, textul fiind amplasat pe una sau două coloane, 3-
slide cu titlu, grafic, tabel, organigramă şi eventual secvenţă video amplasate pe coloane sau
rânduri diferite, 4- titlu, grafic, 5- titlu şi organigramă, 6- pagini cu titlu în care textul este
combinat cu o imagine, grafic sau secvenţă video. La acestea se adaugă şi pagina „blank” în
care construcţia este lăsată integral la latitudinea utilizatorului
Prezentările cu formate şi conţinuturi predefinite se pot selecta la definirea unei prezentări
noi şi conţin, în majoritate, atât formele standard dar şi modelele utilizate în prezentările
specifice internet-ului (numite „online”). Pentru a putea face o alegere corespunzătoare
dorinţei utilizatorului, la selectarea unei anumite forme de prezentare, în fereastra de selecţie
se produce o vizualizare a prezentării selectate în zona Preview.
Prezentările sunt grupate în pagini distincte, „Prezentation Designs” cuprinzând
construcţii care se utilizează doar în prezentările directe, „Prezentation” în care se regăsesc
atât forme standard cât şi corespondentele lor online şi „Web Pages” în care sunt cuprinse
modele exemplificative. Încă din momentul lansării în execuţie a programului PowerPoint
se poate face o diferenţiere între începerea construcţiei unei prezentări noi (şi tipul acesteia)
şi deschiderea unei prezentări existente (cu trecerea automată la operaţia de deschidere
Open). Această diferenţiere este permisă prin deschiderea automată a unei ferestre de dialog
prin care utilizatorul trebuie să comunice acţiunea pe cere doreşte să o realizeze, respectiv
crearea unei prezentări noi sau încărcarea în memoria internă a unui set de slide-uri existent
pe discul magnetic.
Crearea unei noi prezentări se poate realiza în următoarele moduri: crearea
automată a prezentării prin folosirea programului de asistenţă (AutoContent wizard),
300
crearea unei prezentări pornind de la modele predefinite (Template) şi utilizarea unui
slide „blank” (Blank presentation). Într-o prezentare, primul slide definit este numit
slide principal. Pentru adăugarea unor slide-uri de continuare se inserează un slide nou în
cadrul prezentării se va selecta din linia de meniuri Insert / New Slide.
În continuare vă supunem atenţiei o exemplificare referitoare la reţeaua Internet.
Slide-ul principal conţine 2 obiecte: titlul prezentării şi o casetă de text în care se
tastează principalele repere anuale ale acesteia. Asupra celor două corpuri de text,
după etapa de tastare utilizatorul aplică procedeele de formatare cunoscute din
capitolul 2 referitor la Word (selectare tip de caracter, dimensiunea şi stilul fontului,
culoare cu care are loc scrierea, alinierea şi spaţierea paragrafelor, etc.). Se introduc
alte 14 slide-uri care vor permite acoperirea integrală a temei prezentării, fiecare
dintre acestea cu titlu, casete de text, dar şi imagini. Inserarea imaginilor se produce
prin succesiunea Insert / Picture selectată din linia de meniuri. Această procedură a
fost prezentată detaliat în capitolul referitor la procesorul Word.
7.4. Modalităţi de sporire a atractivităţii prezentării

O primă cale prin care utilizatorul poate potenţa valenţele expunerii sale constă în
definirea şi utilizarea unui fundal cât mai expresiv şi atrăgător pentru privitori. Există
posibilitatea de a selecta şi utiliza un fundal dintr-o listă disponibilă de astfel de elemente,
modificarea şablonului sau crearea unui propriu model.
În cazul în care se doreşte modificarea culorii fundalului, utilizatorul se avea
posibilitatea de apelare la lista derulantă de culori disponibile. Pentru a îmbunătăţii aspectul
prezentării, utilizatorul poate alege din opţiunea Slide Design folosirea unui anumit model
predefinit al culorilor (Color Schemes) aplicate asupra textului, liniilor, graficelor,
fundalului, sau selectarea unui anumit tip de animaţie (Animations Schemes) care se va
aplica prezentării realizate.
În cadrul vizualizării unei pagini, fiecare componentă descriptivă a ei poate
suporta o operaţie de animaţie, adică de vizualizare prin mişcare. Caracteristicile
efective pentru o componentă selectată privesc temporizarea animaţiei dar şi modul în
care aceasta debutează, efectul de animaţie realizat (la introducerea animaţiei şi
sunetului, după terminarea animaţiei la nivel de cuvânt sau la nivel de literă), efectele
asupra componentelor grafice şi modul de intervenţie a redărilor de tip multimedia pe
parcursul realizării animaţiei. Pentru a uşura activitatea utilizatorului şi a face cât mai
atractivă prezentarea sunt puse la dispoziţie facilităţi sonore care constau în fructificarea
unor secvenţe standard dar şi în înregistrarea şi redarea unor mesaje proprii ale utilizatorului.
Din linia de meniuri prin succesiunea Slide Show / Record Narration se
apelează la o componentă specializată în înregistrare, funcţională, bineânţeles doar în
situaţia în care există conectat un microfon. La vizualizarea unei prezentări, ordinea
în care sunt văzute paginile, precum şi modul de derulare a acestora pot fi stabilite
prin succesiunea Slide Show / View Show / Set Up Show. Prezentarea poate fi făcută
utilizând toate paginile, paginile dintr-un interval specificat, sau doar anumite pagini
şi într-o ordine specificată de utilizator.
Trecerea de la o pagină la alta se poate face automat după trecerea unui anumit
timp, sau se poate face în mod manual.
Vizualizarea directă a unei prezentări este posibilă fie integral, fie într-un anumit
interval de pagini, dar cu respectarea ordinii de definire a paginilor. Pentru a indica
vizualizări care nu respectă ordinea paginilor se utilizează un instrument de definire a
succesiunii paginilor dintr-o prezentare. Acest lucru se face din meniul Slide Show /
Custom Shows.
Pentru fiecare prezentare se pot defini mai multe forme de vizualizare, care pot fi
gestionate prin intermediul operaţiei de creare, modificare, eliminare sau copiere, realizată
301
prin intermediul ferestrei Custom Shows. Utilizatorul poate stabili modul de trecere de la un
slide la următorul printr-o componentă a meniului Slide Show, submeniul Slide Transition.
Pentru trecere se pot stabile trei tipuri de caracteristici, respectiv efectul prin care se
realizează trecerea, sunetul de acompaniere a trecerii şi modul de avans. Pentru avansul între
pagini se poate alege tranziţia manuală şi/sau automată. La tranziţia automată trebuie
specificat şi timpul ce trebuie să treacă de la completarea unui slide şi începerea completării
următorului slide din prezentare.
În cazul tranziţiei manuale, în cadrul prezentării efective, în fiecare pagină este
prezent şi un buton de navigare cu un meniu specific pentru realizarea acestei operaţii.
Fereastra prin care se stabilesc caracteristicile transferului de la o pagină a prezentării la
următoarea este Slide Transition. O componentă importantă în realizarea prezentărilor
poate fi constituită din butoanele de acţiune prezente în cadrul paginilor prezentării. Aceste
butoane se introduc la cererea utilizatorului prin intermediul meniului Slide Show / Actions
Buttons, acţiune urmată de selectarea tipului de buton dorit dintr-o listă de disponibilităţi.
Pot fi selectate butoane de acţiune pentru: acţiune utilizator, trecerea la pagina iniţială a
prezentării (Home), solicitarea de asistenţă (Help), cererea de informaţii (Information),
trecerea cu o pagină în spate (Back) sau în faţă (Next), transferul la prima pagină
(Beginning) sau la ultima pagină (End) a prezentării, revenirea în prezentare (Return),
transferul la un document (Document), redarea de sunete (Sound) sau de video clip (Movie).
Selectarea unui buton din cele enumerate mai sus trebuie urmată de un click în pagina
de prezentare, în locul unde dorim să introducem butonul, acesta urmând a fi vizibil în
pagina respectivă. După introducerea butonului în pagina de prezentare se dă controlul la o
fereastră de specificare a acţiunii care urmează a fi luată fie la deplasarea cursorului
deasupra butonului (Mouse Over), fie la acţionarea cu click asupra butonului (Mouse Click).

7.5. Execuţia unei prezentări şi portarea acestei

O prezentare construită poate fi executată pe calculatorul pe care a fost realizată sau
poate fi transportată pe un alt sistem de calcul.
Execuţia prezentării în mod „full screen” se realizează din linia de meniuri Slide
Show / View Show sau prin acţionarea tastei funcţionale F5. Oprirea execuţiei se realizează
prin acţionarea tastei Esc. În cazul în care expunerea realizată este lungă, prezentarea se
poate opri temporar prin acţionarea tastei [.] „punct”. Atunci când se doreşte reluarea
prezentării din locul de unde a fost întreruptă se va acţiona încă o dată tasta „punct”. Pentru
a putea executa prezentarea pe un alt calculator este necesară realizarea unei operaţii specifice
de „împachetare” care se activează din meniul File – Pack and Go. Împachetarea se poate
realiza pe echipament magnetic sau direct pe un alt calculator dintr-o reţea de calculatoare.
Acti-vitatea este asistată în sistemul „wizard” şi se realizează în mai multe etape prin
intermediul ferestrei Pack and Go Wizard .

Etapele de împachetare sunt următoarele:

1. Selectarea fişierelor supuse împachetării, date prin specificarea împachetării
prezentării active curent sau a unei alte prezentări (implicit prezentarea activă curent);
2. Specificarea destinaţiei împachetării (implicit echipamentul de dischetă);
3. Specificarea includerii în împachetare a fişierelor legate de prezentarea
împachetată şi/sau a fontelor folosite în prezentare;
4. Specificarea includerii în împachetarea a procesorului de vizualizare PowerPoint
pentru cazul în care această aplicaţie Office nu este instalată pe calculatorul pe care urmează
a fi transferată prezentarea;
5. Trecerea la comprimarea efectivă a prezentării.

302
 ÎNTREBĂRI

1. Clasificaţi informaţia.
2. Care sunt tipurile de procesare?
3. Precizaţi care sunt perifericele de intrare.
4. Ce reprezintă Internet-ul ?
5. Care sunt asemănările între Internet şi Intranet?
6. Care sunt funcţiile unui procesor de texte şi cum se creează un document Word?
7. Ce reprezintă formatarea caracterelor şi a paragrafelor?
8. Cum se realizează un antet şi un subsol de pagină?
9. Prezentaţi şi caracterizaţi tabelele care pot fi realizate în Word.
10. Prezentaţi structura foii de calcul Excel.
11. Care sunt elementele unei ferestre Excel?
12. Care sunt principalele modalităţi care permit introducerea şi editarea datelor sub
Excel?
13. Cum se realizează modificarea conţinutului şi formatul unei celule?
14. Prezentaţi şi caracterizaţi tipurile de funcţii ale Excel.
15. Care sunt principalele tipuri de grafice şi cum se utilizează?
16. Prezentaţi şi explicaţi 6 reguli care trebuie respectate la momentul în care se
folosesc prezentări.
17. Ce este un „slide principal” şi care este rolul său?
18. Prezentaţi principalele operaţiuni care permit realizarea unei prezentări.
19. Ce înseamnă „efect de animaţie” şi care sunt acestea?
20. Prezentaţi procedura prin care se defineşte trecerea de la un diapozitiv la altul şi
caracterizaţi modalităţile de trecere.
21. Care sunt principalele butoane de acţiune care pot fi inserate într-un slide şi care
este procedura de inserare?
22. Explicaţi noţiunea „Pack and Go”.
23. Enumeraţi şi caracterizaţi etapele procesului de împachetare.

EXEMPLE DE TESTE GRILĂ

1. Suporturile tehnice de stocare a informatiei pot fi

a. suporturi opace
b. suporturi magnetice
c. suporturi transparente
d. suporturi de lectura optica a informatiei
a (a, b); b (a, c); c (b, c); d (b, d) e(c, d)
R: d
2. Să se completeze corespunzător următoarea afirmaţie:
Procesarea datelor……
a. se realizeaza pornind de la fenomenul real sau de la forma analogica
a acestora
b. permite tratarea informatiei numerice dupa reguli matematice si
logice
c. se realizeaza printr-o codificare numerica si o evaluare cantitativa a
datelor de intrare
d. se realizeaza cu programe specializate cum ar fi Word Star,
WordPerfect, Word
e. se realizeaza in special printr-o operatie de conversie analog-digital
R: b
303
 3. Textele sunt structurate sub forma de
a. fisiere prelucrabile
b. colectii de date
c. pagini
d. paragrafe
a (a, b); b (a, c); c (b, c); d (b, d); e(c, d)
R: e
4. Prelucrarea informatiilor care se realizeaza cu echipamente si programe
specializate in tratarea informatiei sonore se refera la:
a. Procesarea de imagini
b. Procesarea datelor
c. Procesarea textelor
d. Procesarea sunetelor
e. Procesarea documentelor grafice
R: d
5. Să se răspundă cu adevărat(A) sau fals (F) în cazul frazei următoare:
Procesorul sau editorul de texte operează cu documente, care reprezintă
ansambluri de texte, imagini, tabele, grafice, aceleaşi lucrări, elemente procesate
unitar.
R:A

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Fusaru D., Mareş D., Mareş V., Birotică, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000.
2. Mareş D, Fusaru D., Bârză S., Mihai G., Birotică – Necesităţi şi instrumente
specifice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
3. Mareş D, Fusaru D., Bârză S., Mihai G., Office XP-Instrumente birotice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
4. Mareş Daniel, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2000.
5. Ali E. şi colab., Bazele Informaticii, Editura SOFITECH, Bucureşti, 1998.
6. Nicolescu Ovidiu, Management comparat – Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii
şi Japonia, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
7. Zaman Gh., Comerţul electronic, „Revista de economie”, Bucureşti, 2000.

304
 MANAGEMENT GENERAL

Conf.univ.dr. MARIA GÂF - DEAC

OBIECTIVE

Scopul principal al disciplinei este însuşirea cunoştinţelor teoretice şi

practice privind organizarea, funcţionarea şi conducerea sistemelor productive şi
social–economice în condiţiile economiei de piaţă, cu precădere la nivelul
societăţilor comerciale private şi de stat. Ca disciplină de sinteză, ştiinţa
conducerii utilizează concepte specifice psihologiei şi sociologiei, matematicii şi
informaticii, economiei, precum şi propriile metode, principii şi tehnici în vederea
fundamentării, adoptării şi aplicării în timp util a deciziilor, a optimizării
activităţii generale, în plan micro şi macroeconomic.

Concepte-cheie:
Organizaţie; Teorie a valorii bazată pe cunoaştere; Societatea informaţională
şi economia bazată pe informaţie; Societatea bazată pe cunoaştere şi economia
bazată pe cunoaştere; Factori de influenţă; Mediul extern – mediul intern firmei;
Strategia economică; Strategia economică globală; Management strategic;
Management ca mentalitate; Management ca ştiinţă şi artă; Management strategic;
Previziune economică; Gândirea managerială; Sistem decizional; Sistem
informaţional; Metode de conducere manageriale; Plan de afaceri; Conducere prin
centre de profit; Decizii manageriale etc.

INTRODUCERE

Managementul este ştiinţă şi artă. El semnifică, în principal, preocuparea

pentru obţinerea şi menţinerea unui mediu interior proiectat (dorit) într-o firmă,
astfel încât să se creeze posibilitatea de a selecta şi transpune practic sarcinile de
îndeplinire a obiectivelor planificate ale acesteia, în strânsă legătură cu mediul
ambiant în care funcţionează.
Conducerea şi organizarea impun identificarea modului de armonizare a
acţiunilor individuale pentru o contribuţie sporită la realizarea obiectivelor de grup.
Conducerea şi organizarea sunt importante pentru instituirea şi derularea cooperării.
În fond, economiştii, inginerii, responsabilii financiar-contabili, conducătorii
şi proprietarii de firme nu pot eluda necesitatea organizării şi conducerii, deoarece
în mod obiectiv orice structură productiv-economică are un ciclu de viaţă, respectiv
o traiectorie proprie în mediul ambiant.
Delimitarea sistemului managerial şi proiectarea normelor de muncă
evidenţiază împreună dimensiunea economică a valorizării acţiunii umane.
Decizia, sistemul decizional şi procesul decizional al firmei se dovedesc a fi
esenţiale pentru manageri şi proprietarii de entităţi productiv-economice.
Metodele şi tehnicile de management constituie un instrumentar de bază pentru
manageri. Acestea se bazează pe strânsa legătură cu managementul resurselor umane.
Managerii firmelor sunt pregătiţi profesional şi şcolarizaţi specific. Managementul
strategic şi cel global sunt domenii care operează în contextul contemporan al tranziţiei
societăţii umane spre noi formule de organizare şi conducere.
305
 1. ELEMENTE DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI.
STUDIUL MUNCII

1.1. Delimitarea sistemului managerial

Domeniul managerial se regăseşte între următoarele limite :

− necesităţi (cerinţe de resurse, produse, servicii);
− interacţiunea complexă a potenţialelor din interiorul unei activităţi
economice concrete;
− potenţialul de natură fizică şi tehnico-economică pentru resurse
(descoperirea rezervelor, resurse umane, volumul şi calitatea lor);
− rezultate obţinute în faze diferite: cercetare, proiectare, studiul
condiţiilor industriale.
Valorificarea rezultatelor activităţii productiv-economice şi cercetare-
dezvoltare este întotdeauna motivată de unul din următoarele considerente:
− ştiinţific, teoretic, de cunoaştere;
− necesităţi impuse de previziune;
− necesităţi asiguratorii pentru societate;
− necesităţi concrete de reproducţie economică;
− cerinţe ale noilor tehnologii ca urmare a progresului tehnic.
Rezultatele şi cerinţele (ofertele) generează un câmp de acţiune care,
sistemic, are atributele pieţei, respectiv creează condiţiile manifestării procesului
de marketing .

1.2. Proiectarea normelor de muncă

1.2.1. Aspecte de bază în proiectarea normelor de muncă

A stabili norma de muncă pentru un executant înseamnă a determina care
este sarcina ce urmează să o îndeplinească în legătură cu efectuarea unei operaţii
sau lucrări (productive sau de natură funcţională), în condiţii tehnice şi
organizatorice precizate, lucrând în ritm normal, cu intensitate normală şi având
calificarea necesară.
Normarea muncii este activitatea prin care se stabileşte cantitatea de timp
necesară executării unei sarcini de muncă. În mod conjugat, metoda şi timpul de
muncă fac obiectul studiului muncii.
Studiul metodelor de muncă are ca scop reducerea conţinutului muncii.
Studiul timpului în activitatea productiv-economică are ca scop înregistrarea
timpului consumat spre a fundamenta procesele de muncă.
Studiul de ansamblu al procesului de producţie cuprinde:
− analiza generală a desfăşurării procesului de producţie;
− analiza detaliată a procesului;
− analiza circulaţiei executantului sau a obiectului muncii;
− analiza amplasărilor.
Studiul activităţii la locul de muncă, cuprinde:
− analiza activităţii executantului individual;
− analiza activităţii executantului colectiv;
− analiza activităţilor executant – utilaj.
Formele de exprimare a normelor de muncă sunt:
− norma de producţie Np;
306
 − norma de timp N1.
Structura timpului de muncă este dată în principal de timpul productiv şi
timpul neproductiv .

Odihnă şi
necesităţi
Întreruperi
fireşti
condiţionate

Fig. 1. Structura timpului de muncă al executantului

Variabilele aleatoare (durate măsurate) se constituie în eşantion statistic, se

grupează datele, identificându-se valorile caracteristice prin modul, mediană,
amplitudine, medie aritmetică, abatere medie pătratică, dispersie.
1.2.2. Aplicarea normelor de muncă
Orice lucrător, indiferent de pregătirea profesională sau de funcţie, se
regăseşte în timpul activităţii într-una din componentele etapelor de muncă :
I. etape de muncă inferioare;
II. etape de muncă şi tehnologice mijlocii;
III. etape de muncă şi tehnologice superioare.

1.3. Dimensiunea economică a valorizării acţiunii umane

1.În cadrul comportamentului uman există două trepte:

a) comportamentul biologic, care cuprinde:
− tropismele (reacţii standardizate individual);
− instinctele (reacţii integrale vizând specia);
b) comportamentul teleologic (acţiuni de comportament social).
În marea majoritate a cazurilor, actele şi acţiunile reprezintă o execuţie în
grup sau o succesiune de acte ori acţiuni. Astfel, sunt identificate actele compuse.

307
 Un act compus este o activitate.
Activităţile sau actele compuse se clasifică astfel:
a. acord de acţiuni, când se manifestă suprapuneri temporale între acte;
b. şir de acţiuni, când se manifestă doar succesiuni între acte;
c. nod de acţiuni, care reprezintă un şir de acorduri.
Între plan şi metodă există o strânsă înlănţuire.
Activitatea (acţiunea) este îndreptată asupra unui sistem în care se
intenţionează producerea unei modificări. Sistemul asupra căruia se acţionează
reprezintă obiectul acţiunii.
Autorul unui eveniment este agentul (individual sau colectiv, organizaţional).
Regulile sau normele acţiunii umane sunt fixate în principii şi legi care se
impun prin autoritatea experienţei acumulate în procesul acţional în sine.
Valorile sunt scopurile ultime ale oricărei acţiuni.
Mijlocul defineşte entitatea (instituţional – organizaţională) cu ajutorul căreia
subiectul acţiunii (agentul) transmite intenţia sa (impuls, energie, orientare) asupra
obiectului acţiunii.
Prin finalitate se înţelege tendinţa unui fenomen de a evolua spre o stare
terminală din care nu mai este posibilă o evoluţie viitoare în cadrul aceleiaşi
paradigme.
Prin scop se înţelege o stare posibilă sau cel puţin imaginabilă a unui sistem
de acţiune, spre care tinde un agent.
Raţiunea reprezintă motivaţia, stimulul interior, justificativ al unui anumit
component acţional.
Riscul în acţiune înseamnă eventualitatea producerii nesatisfăcătoare sau
neproducerii rezultatului aşteptat (măsurat prin utilitate).
Utilitatea este o măsură comună pentru mobilurile, motivaţiile şi preferinţele
omeneşti.
Legătura dintre utilitate şi raţionalitate se regăseşte în principiul utilităţii
maxime..
Există 1) o responsabilitate normată şi 2) o responsabilitate liber asumată.
Alegerea reprezintă selectarea unei opţiuni dintre două sau mai multe
variante autentice (adică din cele necesare şi posibile).
Principalul efort in investigaţia normativă vizează soluţionarea problemelor
alegerii.
Problema centrală a alegerii este justificarea ei. Aspectul cel mai important în
justificare este motivaţia. Identificarea motivaţiei echivalează cu raţionalitatea alegerii.

2. ORGANIZAREA PROCESUALĂ

2.1. De la starea informaţională la starea practic-activă

în cadrul unei firme

Momentul prezent (P) se constituie în reper, care marchează între trecut (T)
şi viitor (V) elementele manageriale monocauzale.
Un efect (E) identificat în trecut, produs de cauze care pot rămâne anonime,
generează (determină) o cauză nouă (C1).
La momentul prezent (P), un efect (En) are corespondenţă într-o nouă cauză
(Cn), care induce decizia de acţiune productiv-economică (Ad) prevăzută pentru un
308
moment (Ma) de acţiune în viitorul apropiat. Rezultatul (R) determină evenimentul
managerial viitor (Ev), care corespunde soluţionării problemelor de politică a firmei
în etapa luată în considerare.
Se remarcă trecerea de la grupul de probleme de „căutare a cauzelor” la
grupul de tip „căutare a efectelor”.
Firmele sunt localizate ca obiect de activitate pe intervalul cuprins între un
efect major vizibil (de exemplu E1) şi momentul de declanşare a acţiunii productive
propriu-zise (Ma).

Fig. 2. Managementul monocauzal

E – efect trecut identificat în mediu (iniţial); C1, C2, Cn – cauze;
E1, E2, ... En – efecte; Ad – acţiune (decizie); Ma – moment de declanşare acţiune;
R – rezultat; Ev – eveniment viitor (anticipativ); T, P, V – trecut, prezent, viitor;
Mti – moment al trecutului imediat de interes pentru firmă.

2.2. Procesul de producţie – subiect al managementului

2.2.1. Amplasamentul firmei într-un mediu ambiant

Procesul de producţie constituie elementul central al unei firme, considerată
sistem complex adoptiv, amplasată într-un mediu ambiant.
În procesul concentrării producţiei şi al specializării funcţiilor manageriale a
„apărut” un aşa-numit aparat specializat în managementul firmei.
2.2.2. Elemente de organizare procesuală
Organizarea procesuală reprezintă determinarea şi înşiruirea activităţilor
necesare pentru realizarea obiectivelor firmei.
În cadrul unei firme, de regulă, se întâlnesc din punct de vedere procesual şi
structural următoarele funcţii:
− producţie;
− comercială;
− financiar-contabilă;
− resurse umane;
− cercetare-dezvoltare.

309
 Organizarea procesuală într-o firmă are un caracter dinamic şi este de regulă
caracterizată de generalitate.
2.3. Studiul de fezabilitate – instrument de analiză procesuală şi managerială
Prin studiul de fezabilitate se realizează o evaluare economică şi financiară a
efortului investiţional pentru dezvoltare.
Prezentare generală. Se relatează în rezumat ceea ce studiul urmează să
reflecte în realitatea productivă.
Domeniul în care se acţionează:
Întreprinderea:
• Scurt istoric al întreprinderii;
• Prezentarea de ansamblu a întreprinderii;
• Prezentarea modului cum s-a născut întreprinderea;
• Nivelul tehnologic;
• Configuraţia patrimoniului ;
• Managementul şi organizarea întreprinderii.
Piaţa:
• Evaluarea activităţii viitoare a întreprinderii ;
• Costuri şi resurse de finanţare pentru activitatea viitoare ;
• Analiza financiară;
• Analiza economică ;
Pentru realizarea studiului de fezabilitate se distinge un algoritm structural
metodologic :
I. Descrierea întreprinderii ca agent economic;
II. Starea tehnică şi economico-financiară:
1.Potenţialul tehnico-economic;
2. Rezultatele economico-financiare;
3. Eficienţa utilizării potenţialului.
III. Poziţia întreprinderii faţă de piaţă
IV. Diagnostic;
V. Strategia activităţii întreprinderii:
1. Coordonatele strategiei activităţii întreprinderii;
2. Modelele de previziune a parametrilor economico-financiari.

3. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ

3.1. Conţinutul şi evoluţia noţiunii de întreprindere

Componentele principale ale unui sistem complex adaptiv sunt:

− asamblarea;
− relaţiile între elemente;
− obiectivele;
− adaptabilitatea.
Întreprinderea este o entitate economică producătoare de profit caracterizată
printr-un mod specific de acţiune şi activitate, având funcţionalitate şi organizare
tehnologică, o anumită capacitate de a produce bunuri şi servicii, de a se conduce şi
gestiona raţional.

310
 Întreprinderea comercială este o unitate economică având ca scop
achiziţionarea de mărfuri (produse) şi servicii de la producători sau furnizori cu
scopul de a le vinde.
Societatea comercială este o persoană juridică înfiinţată printr-un contract
între mai multe persoane fizice sau juridice, care convin să aducă în comun diferite
valori, bunuri sau activităţi în scop lucrativ, pentru a obţine profit.
Societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui într-una din
următoarele forme (Legea 31/1990):
Societate în nume colectiv. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Nu se prevăd
condiţii restrictive cu privire la numărul de membri şi la mărimea capitalului social,
care, de regulă, este restrâns.
Societate în comandită simplă. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi.
Aceşti asociaţi reprezintă elementul activ în cadrul societăţii. Ei dispun de gestiune,
prestează muncă, desfăşoară activităţi comerciale. Asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor, neavând calitatea de comercianţi (nu pot
interveni în conducerea societăţii, în raporturile cu terţii). Se manifestă deplină
încredere reciprocă a acţionarilor. Nu se prevăd condiţii restrictive cu privire la
numărul de membri şi la mărimea capitalului social, care, de regulă, este restrâns.
Societate în comandită pe acţiuni. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi.
Capitalul social este împărţit în acţiuni. Comanditarii sunt obligaţi numai la plata
acţiunilor lor. Elementul determinant este capitalul, respectiv acţiunile. Se
aseamănă cu societatea pe acţiuni în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea,
dizolvarea şi lichidarea.
Societate pe acţiuni. Este forma tipică de societate pe capitaluri, de regulă importante
ca valoare. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii sunt
obligaţi numai la plata acţiunilor lor. Acţionarii nu sunt consideraţi comercianţi, neavând
faţă de terţi nici o răspundere, dar au dreptul să participe la luarea deciziilor în cadrul
adunărilor generale ale acţionarilor şi să încaseze cota de beneficiu ce li se cuvine.
Constituirea societăţii se poate face pe cale simultană sau prin subscripţie publică.
Societate cu răspundere limitată. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. În caz de
aport în natură, acesta nu poate reprezenta mai mult de 60% din capitalul social şi
se transmite în momentul constituirii societăţii. Prestaţiile în muncă şi creanţele nu
pot constitui aport.
Societăţile comerciale fără personalitate juridică se pot constitui în
următoarele forme (Decret Lege nr. 54/1990):
− Asociaţii familiare. Se constituie între membrii unei familii cu
gospodărie comună.
− Persoane fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă.
Autorizarea pentru prestarea de servicii se eliberează pe baza atestării
capacităţii profesionale specifice activităţii respective.
Întreprinderile asociate sunt entităţile care convin să aducă în comun o
contribuţie (în bani sau natură) în vederea constituirii unui capital social cu ajutorul
căruia, în continuare, prin procesare productivă, să se realizeze profit, urmând ca
acesta să se partajeze între asociaţi.
Majoritatea întreprinderilor asociative sunt forme simple de asociere în care
răspunderea este nelimitată şi solidară.
311
 Întreprinderile personale sunt entităţile înfiinţate, fiecare, de câte un
proprietar care organizează şi conduce în nume personal activităţile productiv-
economice sau de servicii. Răspunderea este nelimitată, situaţie în care proprietarul
răspunde de întreaga infrastructură şi, în totalitatea sa, de sistemul relaţional, nu
numai cu capitalul investit în întreprinderea respectivă.
Întreprinzătorul este persoana fizică sau juridică supusă riscului de a
organiza, desfăşura şi dezvolta o afacere sau activitate profitabilă.
Firma este un element de identificare a unei întreprinderi şi constă în
denumirea unui comerciant care este înmatriculat la registrul comerţului.
Firma este necesară, din punct de vedere administrativ, pentru evidenţă şi
control. Uzual, în limbajul economic comun, termenul „firmă” este utilizat şi în
înţelesul mai larg de „întreprindere”.
Compania este o entitate economică de mare dimensiune, cu caracter de trust
monopolist, de regulă cu profil industrial, comercial, de transport, turistic ş.a.
Corporaţia este o formă specifică de organizare a activităţii economice.
Iniţial, acest tip de organizare purta denumirea de „breaslă”, fiind constituită cu
scopul de a promova interesele şi drepturile profesionale ale membrilor săi. În
contemporaneitate, corporaţiile sunt organizate sub forma societăţilor comerciale
pe acţiuni. De regulă, corporaţia este o mare firmă (întreprindere) care, prin poziţia
şi forţa ei pe piaţă, are un rol important în viaţa economică a unei ţări.
Concernul desemnează o uniune de întreprinderi comerciale, bancare, de
asigurări ş.a., legate financiar pe calea participaţiilor. Întreprinderile au autonomie,
dar sunt controlate de către persoanele care deţin pachetul majoritar de acţiuni.
Trustul este o formă de integrare orizontală sau verticală a producţiei
şi serviciilor şi de concertare a capitalurilor. Trusturile au apărut pentru prima oară
în SUA şi ulterior şi în alte ţări industrializate.
Holdingul este o societate sau companie care deţine cea mai mare parte din
acţiunile mai multor firme sau filiale ale acestora. Fiecare entitate din holding îşi
păstrează forma de organizare şi identitatea, concomitent cu instalarea pe pieţele de
aprovizionare şi desfacere. Legăturile dintre compania principală şi filiale se
concretizează în domeniile investiţional, financiar şi tehnologic.
Societăţile transnaţionale (multinaţionale) reprezintă generic entităţile
private şi publice care realizează activităţi prin implantări de infrastructuri şi
operaţii în afara teritoriului naţional unde îşi au sediul social.
Regia autonomă este o formă de unitate economică având scop lucrativ de
exploatare prin folosire şi valorificare pentru profit a bunurilor aflate în
proprietatea statului. Are independenţă patrimonială, întocmeşte buget de venituri
şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierderi. Poate contracta credite şi
beneficia de subvenţii de la bugetul de stat sau de la cele locale.

3.2. Structura managerială în activitatea productiv-economică

Proiectarea structurii organizatorice se bazează pe aplicaţia decizională a

unor principii:
− principiul obiectivului (concentrarea pe un scop, ţel, obiectiv);
− principiul specializării (folosirea personalului şi a infrastructurii specializate);
− principiul combinat (focalizarea specializată pe un obiectiv).
Diagrama organizaţională este schema care reglementează cooperarea şi
controlul în cadrul unei firme, vizând sarcini, responsabilităţi, autoritate ş.a.
312
 Nivelurile ierarhice reprezintă etaje în cadrul diagramei organizaţionale
cărora le sunt alocate sarcini, responsabilităţi, autoritate şi restricţii.
Distribuţia activităţilor pe niveluri este:
− strategică;
− tactică;
− operaţională;
− executivă.
Proiectarea structurii manageriale se bazează pe funcţiunile unităţii
economice, şi anume:
− funcţiunea comercială;
− funcţiunea de producţie;
− funcţiunea financiar-contabilă;
− funcţiunea de cercetare-dezvoltare;
− funcţiunea de resurse umane.
Relaţiile sociale de producţie pot fi:
• relaţii de conducere operativă (B primeşte dispoziţii numai de la A faţă
de care răspunde);
• relaţii de participare la conducere (B este membru cu drept de vot în
consiliul de administraţie);
• relaţii de conducere funcţională (B primeşte dispoziţii de la A cu privire la
o problemă de specialitate, faţă de care răspunde);
• relaţii de avizare;
• relaţii de îndrumare tehnică, de informare, de cooperare etc.
Structura unităţilor operative pleacă de la un loc de muncă: atelier, raion,
perimetru, sector ş.a.
Structura unităţilor funcţionale se diferenţiază calitativ prin: post (funcţionar),
birou, divizie, compartiment, direcţie, serviciu ş.a.
Efectele structurii se regăsesc în managementul propriu-zis. Acesta se
desfăşoară sub trei aspecte:
• management liniar ;
• management funcţional;
• management mixt.

Fig 3. Schema managementului liniar

Fig. 4. Schema managementului funcţional

313
 Fig. 5. Modelul schematic al unei organizaţii productive

Pe baza analizelor complete se alege varianta cu cele mai mari avantaje.

Modelul schematic general al unei organizaţii se exprimă printr-o structură
flexibilă ce vizează piaţa, producţia şi finanţele .

3.3. Dimensiunea întreprinderii în câmpul productiv-economic

În ţările Uniunii Europene, funcţionează aproape 16 milioane de întreprinderi

mici şi mijlocii (99% din totalul întreprinderilor din Uniune). Succesul acestei
formule organizatorice este legat de managementul aplicat, în care procesul
decizional este mai direct, simplu şi rapid, iar informarea, generalizată în întreaga
structură.
În România (1996-2000), densitatea întreprinderilor mici şi mijlocii era de
13,5 la 1000 de locuitori în comparaţie cu densitatea înregistrată în ţările Uniunii
Europene, care se situează între 25 şi 45 întreprinderi/1000 locuitori.
Prin OG nr. 25/1993, în România o întreprindere este mică, dacă are de la
5 la 25 salariaţi, şi mijlocie, dacă are de la 26 la 200 salariaţi.

3.4. Elemente de organizare structurală

Organizarea structurală reprezintă gruparea funcţiunilor, atribuţiilor şi

salariilor, în raport cu anumite criterii, şi repartizarea acestora pe grupuri de
angajaţi pentru operaţionalizare.
Postul: grup de obiective, sarcini, competenţe şi responsabilităţi ce revin spre
execuţie unui singur angajat;
Funcţia este desemnată de totalitatea posturilor care sunt caracterizate de
aceleaşi trăsături principale. Funcţia poate fi : a) de conducere şi b) de execuţie.
Ponderea ierarhică desemnează numărul de angajaţi (persoane) conduşi
(coordonate) nemijlocit de un manager.
Compartimentul reprezintă ansamblul persoanelor care prestează munci
omogene sau complementare, de regulă pe acelaşi amplasament.
Nivelul ierarhic este compus din totalitatea subdiviziunilor aflate la aceeaşi
distanţă ierarhică de top – management.
Relaţiile organizaţionale sunt raporturile dintre subdiviziunile organizatorice
(posturi, compartimente) stabilite prin reglementări oficiale.

314
 3.5. Forme de prezentare a structurii organizatorice

Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizatorice.

Dreptunghiurile, reprezentând posturi şi compartimente, legate prin linii
desemnează raporturile ierarhice şi funcţionale între componentele structurii
organizatorice.
Regulamentul de organizare şi funcţionare are următorul conţinut:
− în prima parte sunt inserate date privind baza legală a constituirii şi
funcţionării firmei;
− se realizează o prezentare succintă a obiectului de activitate;
− se include organigrama generală a firmei;
− sunt relatate în continuare principalele caracteristici organizaţionale
(obiective, sarcini, competenţe, responsabilităţi);
− se prezintă în detaliu compartimentele firmei, funcţiile şi posturile.
Descrierea postului (fişa postului) cuprinde: 1) denumirea postului,
2) obiectivele individuale, 3) sarcinile, 4) competenţele, 5) responsabilităţile,
6) relaţiile postului cu alte posturi, 7) cerinţe specifice ale postului (calităţi,
aptitudini, cunoştinţe ş.a.).
Structura organizatorică se clasifică în:
− structură ierarhică (liniară). Are un număr redus de compartimente.
Fiecare persoană este subordonată unui singur manager (şef) ;
− structură funcţională (W. Taylor, 1965). Titularii posturilor de
execuţie primesc decizii atât din partea managerilor ierarhici direcţi, cât şi de la
compartimentele funcţionale, prin dublă subordonare;
− structura ierarhic – funcţională reprezintă o combinaţie între
elementele organizatorice descrise anterior.

4. MANAGEMENT GENERAL MODERN

4.1. Obiectul de studiu al managementului. Definiţii

4.1.1. Elemente de teorie, principii şi concepte referitoare la management

Managementul semnifică în principal preocuparea pentru crearea şi
menţinerea unui mediu interior dorit în entitatea productivă uzuală, astfel încât să
se creeze posibilitatea de a selecta şi aborda sarcinile necesare îndeplinirii
obiectivelor planificate.
Managementul activităţilor productiv-economice constituie un ansamblu de
tehnici de organizare şi gestiune a entităţilor organizate specific.
De asemenea, el reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv-
economic, social ş.a. ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi conducere.
Managementul semnifică totodată un complex de preocupări şi acţiuni ale con-
ducătorului (ministru, secretar de stat, director general, director, şef de serviciu ş.a.)
de creare a cadrului care să permită ca, prin activitatea unui grup de lucrători, să se
realizeze un anumit obiectiv în condiţii de calitate, termen şi eficienţă a valorificării.
În acelaşi timp, managementul trebuie să fie privit ca un set de proceduri
practice:
− managementul este o muncă de conducere;
− managementul este o activitate de dirijare;
− managementul este un proces de conducere.
315
 4.1.2. Definiţii pentru managementul activităţilor productiv-economice
La toate acestea se pot adăuga sensurile figurate ale termenului de
management:
− managementul ca stare de spirit;
− managementul ca o artă.
Conducătorul de firmă este acel administrator care (indiferent de nivelul de
conducere) are drept de dispoziţie (decizie).
Managerul este un creator de condiţii, şi nu numai un executant direct.
Sub grija managerului, lucrătorii, materialele şi mai ales ideile pot realiza
condiţiile necesare acţiunii productiv-economice.
Planificarea rezultă din conţinutul politicii firmei.
Planificarea este indicată în principiu, însă riguros limitativă în conţinutul
temelor şi poziţiilor ce trebuie adoptate pentru atingerea obiectivele stabilite.
Dirijarea se referă la distribuirea de activităţi în direcţii stabilite şi momente
oportune.
Controlul este esenţial în fluidizarea activităţilor în cadrul firmei şi el
provine efectiv din exercitarea acestei funcţiuni lucrative de către top
managementul întreprinderii.
4.1.3. Bazele teoretice ale managementului
Evoluţia ştiinţei managementului arată că studiul producţiei, al organizării şi
conducerii este, într-un anume context, de fapt, studiul vieţii omeneşti.
Dubla profesionalizare a oamenilor presupune : 1) acumularea de cunoştinţe
şi calităţi pentru o anume competenţă profesională (profesie) şi 2) cunoştinţe
actualizate de organizare şi conducere a activităţilor în care sunt angajate
persoanele în cauză sau alţi membri ai societăţii.
Practica socială a impus cristalizarea managementului ca ştiinţă.
Istoria gândirii economice marchează managementul ca ştiinţă cu reflecţii
referitoare la viaţa economică (idei, doctrine, teorii, legi, reguli, politici), care sunt
ordonate şi sistematizate atât pentru nivelurile macroeconomice, cât şi pentru cele
microeconomice.
În România, managementul are o evoluţie istorică şi o prezenţă strâns
corelată cu nivelul de dezvoltare al infrastructurii şi relaţiilor economico-sociale, în
ansamblu.
După anul 1989, o dată cu înlăturarea sistemului centralizat, în România s-a
trecut la economia de piaţă, ceea ce a favorizat apariţia şi extinderea liberă, fără
precedent, a studiului domeniului managementului, în general, şi, în particular, al
subsistemelor şi direcţiilor conexate cu tehnologiile informaţionale, în vederea
generării şi aplicării deciziilor de atingere a obiectivelor de eficienţă a firmelor şi a
societăţii româneşti în ansamblu.
4.1.4. Principiile managementului
Principiile managementului sunt flexibile. De asemenea, ele nu sunt absolute.
H. Fayol a sistematizat aceste principii în grupuri, după cum urmează: (1) diviziunea
muncii; (2) autoritate şi responsabilitate; (3) disciplină; (4) unitate de comandă;
(5) unitate de acţiune; (6) subordonarea individualului în interes general
(7) remunerare; (8) centralizare; (9) scară ierarhică; (10) ordine; (11) echitate;
(12) stabilitatea proprietăţii; (13) iniţiativă; (14) spirit de echipă.
316
 Raportul între conducere şi execuţie, între anumite limite, are baze obiective.
Pe verticala sistemului de conducere se identifică un volum diferit, variabil, al
procesului de conducere.

NIVEL INFERIOR

Fig. 6. Variaţia amploarei procesului de conducere pe ierarhie

4.2. Şcoli principale de management

Şcolile de management sunt strâns legate de nivelul dezvoltării economico-

sociale în perspectivă istorică.
În principal sunt identificate:
1. Şcoala tradiţionalistă, clasică.
2. Şcoala comportamentului social.
3. Şcoala sistemică.
4. Şcoala operaţională.
5. Şcoala managementului modern.

4.3. Mediul ambiant al firmei

Firma, prin ieşirile sale (bunuri şi servicii), realizează acţiunea de integrare a

sa în mediul exterior.
Mediul exterior (ambiant) este: a) cel imediat (în vecinătate), b) local, c) în
regiune, d) în zona locală, e) parţial, f) internaţional, g) regional, h) global.

Fig. 7. Amplasamentul firmei în mediul ambiant

Mediul ambiant este dinamic şi deschis şi, ca atare, firmele se regăsesc în

situaţia de permanentă adaptabilitate la configuraţia şi conţinutul, agresiv sau
favorabil, în exteriorul considerat mediu propriu de evoluţie.

317
 4.4. Întreprinzătorul

4.4.1. Tipologia întreprinzătorului

.Întreprinzătorul colectiv se dovedeşte tot mai mult capabil să asigure
coerenţa deciziilor. Într-un sens mai larg, un asemenea tip de întreprinzător îşi
asumă responsabilitatea de a decide creator în problemele fundamentale, strategice
ale firmei. Specialistul manager este folosit în adoptarea deciziilor.
Întreprinzătorul individual este o persoană fizică autorizată să desfăşoare
activităţi independente, fără obligaţia de a-şi constitui un capital social.
4.4.2. Planul de afaceri
Conţinutul unui plan de afaceri
a) Definirea produsului:
− pe termen scurt: menţinerea produsului curent;
− pe termen mediu: alternative de dezvoltare a produsului;
− pe termen lung: diversificarea produsului (produselor).
b) Definirea producţiei:
− pe termen scurt: folosirea echipamentelor curente;
− pe termen mediu: achiziţionarea şi folosirea de echipamente noi;
− pe termen lung: noi ateliere, noi secţii sau uzină (fabrică) nouă.
c) Scurt istoric
d) Obiectivele
e) Responsabilităţi
f) Cuantificarea rezultatelor în termeni financiari
g) Alocarea resurselor
h) Controlul afacerii
i) Evaluarea rezultatelor afacerii

4.5. Sistemul informaţional al firmei. Comunicarea

4.5.1.Terminologie generală în transmisia informaţiilor productiv-economice

Informaţiile trebuie să îndeplinească diferite condiţii pentru a fi eficiente şi
operative în procesul decizional: 1) să fie veridice, 2) să fie exacte, 3) să fie
necesare, 4) să fie complete, 5) să fie oportune, 6) să aibă o vârstă cât mai redusă,
7) să fie transmise celor interesaţi cu frecvenţă raţională, 8) să aibă fiabilitate
corespunzătoare şi 9) să aibă dublu caracter: obiectiv (conţinut intrinsec) şi
subiectiv (exprimat prin valoarea lor pentru factorii de decizie).
4.5.2. Sistematizarea categoriilor de informaţii în cadrul unei firme
Se identifică mai multe categorii de informaţii aferente sistemului analizat la
nivel de firmă, printre care:
− informaţia primară;
− informaţia de tranziţie;
− informaţia finală;
− informaţia pe traseu vertical;
− informaţia pe traseu orizontal;
− informaţia internă/externă;
− informaţia endogenă;
318
 − informaţia exogenă;
− informaţia inclusivă.

4.6. Sistemul managerial

4.6.1. Conceptul de sistem managerial
Principalele definiţii ale unui sistem, inclusiv de natură managerială, pot fi
considerate următoarele:
1) este un complex de elemente în interacţiune. Ansamblul de elemente
trebuie să aibă – în general – tendinţa optimizării activităţii sale;
2) este un grup, un ansamblu de elemente, un set de elemente naturale şi
artificiale (în management, create şi convenţional acceptate) care generează
obiective comune (scopuri care le reunesc). Sistemul managerial este o categorie de
sistem complex în cadrul căruia se manifestă fenomenul de conducere;
3) este un ansamblu organizat, o clasă de fenomene manageriale care satisfac
exigenţe cum sunt:
− să se poată identifica şi specifica un set, o mulţime de elemente bine
conturate;
− să existe relaţii identificabile cel puţin între unele dintre ele;
− anumite relaţii de natură managerială. Să implice şi alte relaţii;
− un complex de relaţii manageriale, la un timp dat, să implice un alt
complex la un timp ulterior, fapt care să pună în evidenţă dinamica sistemului.
În raport cu el însuşi, sistemul managerial are:
a) Structură;
b) Starea sistemului;
c) Transformarea, care reprezintă o trecere a sistemului managerial de la o
stare la alta.
Repertoarul se defineşte ca fiind mulţimea stărilor posibile ale sistemului,
într-un interval de timp formulat ca mărime, şi aşezate într-un grafic (calendar),
fiecare situaţie având corespunzător o stare.
Valoarea de comandă reprezintă sarcina pe care o are de rezolvat sistemul
managerial ca ansamblu organizat superior, în condiţiile unui mediu productiv-
economic care produce perturbaţii.
Stabilitatea înseamnă menţinerea stării la ieşirea din sistem, independent de
modificările intrării. Stabilitatea dinamică a unui sistem managerial poate fi
adaptivă şi se realizează prin autoorganizare şi autoreglare.
Adaptabilitatea este însuşirea de a menţine neschimbată la ieşire valoarea de
comandă, în condiţiile unui mediu productiv-economic perturbator. Sistemul adaptiv
poate funcţiona după principiul independenţei relative a ieşirii în raport cu intrarea.
Relaţia intrare-ieşire în sisteme manageriale adaptive nu este întotdeauna
explicabilă semnificativ prin cauzalitate lineară (care deja este clasică), ci mai
degrabă prin cauzalităţi specifice ce pot fi deduse din conceptul de stabilitate.
Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemelor complexe procesual adaptive
(aşa cum este cel de management), creată cu scopul de a realiza valoarea de
comandă, cu care se intervine în momentul în care autoreglarea se depărtează de
valoarea de comandă dată. Independenţa care apare în intenţia de a crea şi folosi
capacitatea proprie de reglare conduce la apariţia „autonomiei” sistemului managerial.
Autoorganizarea este un proces de adaptare productiv-economic pe calea
diversificării structurii cu scopul de păstrare a stabilităţii, de a nu oscila şi de a nu
319
se dezintegra. Atingerea valorilor de comandă este posibilă numai prin existenţa
unei structuri funcţionale, adaptată şi adecvată acestora.
Legătura inversă (feed-back) reprezintă capacitatea sistemului managerial
de a realiza un flux permanent de semnale dinspre ieşire spre zona de reglare.
4.6.2. Managementul ca sistem
Etapele studiului analitic al sistemelor de management, în principal, sunt
următoarele:
− formularea obiectului studiului (enunţarea problemei);
− studiul posibilităţilor de realizare (tehnice şi economice);
− studiul sistemelor, care prevede:
- definirea problemei;
- construcţia modelului;
- stabilirea soluţiei;
- omologarea sistemului;
- comparaţia cu performanţele precedente;
- comparaţia cu performanţele viitoare;
- comparaţia prin simulare;
− realizarea sistemului:
- faza preliminară de experimentare;
- realizarea integrală;
− tehnica întreţinerii sistemelor manageriale.

4.6.3. Selecţia proiectelor manageriale

În esenţă, odată construit un proiect managerial – deci un sistem de procedee
şi tehnici de organizare şi conducere a cerinţelor pentru obţinerea soluţiilor, la care
se adaugă şi acţiunea de creare a condiţiilor de funcţionare a firmei, este necesar ca
acesta să fie validat printr-o decizie de însuşire. Ideal este să fie construite,
respectiv formulate mai multe proiecte, din rândul cărora în final să se aleagă unul
care este cel mai reprezentativ şi cu eficienţa cea mai mare.

4.7. Relaţii de management

Raporturile care se formalizează între elementele unei firme şi între acestea şi

elementele altor sisteme în procesul de organizare şi conducere productiv-
economică reprezintă relaţiile de management.

4.8. Procese de management. Funcţiile întreprinderii

4.8.1. Conţinutul proceselor de management

În cadrul unei firme se manifestă: a) procese de execuţie şi b) procese de
management (organizare şi conducere).
1. Funcţia de previziune. Aceasta reprezintă ansamblul proceselor ce
determină obiectivele de bază ale firmei, precum şi resursele, alături de mijloacele
necesare pentru atingerea scopurilor. Previziunea vizează orizontul, gradul de
detaliere şi obligativităţile de îndeplinire a sarcinilor.
Prognozele acoperă un interval de cel puţin un deceniu.
2. Funcţia de organizare se referă la un ansamblu de procese cu ajutorul
cărora se delimitează acţiunile, respectiv munca fizică şi cea intelectuală, precum şi
320
gruparea lor pe posturi, compartimente, formaţiuni de muncă, în conformitate cu
diferite criterii economice, tehnice şi sociale, pentru îndeplinirea obiectivelor
programate.
3. Funcţia de coordonare are rolul de a armoniza deciziile şi acţiunile
angajaţilor firmei şi ale subsistemelor sale.
4. Funcţia de antrenare determină angajaţii să contribuie la îndeplinirea
obiectivelor firmei, folosind factori de motivare-activare a acestora. Motivarea
corelează satisfacerea necesităţilor şi intereselor angajaţilor cu realizarea
obiectivelor firmei şi sarcinilor primite de aceştia.
5. Funcţia de evaluare are rolul de a compara performanţele firmei şi ale
subsistemelor sale cu obiectivele şi standardele programate iniţial, cu scopul de a
elimina deficienţele ce pot fi constatate etapizat sau în final. Prin evaluare se
închide ciclul de management vizând previziunea unor noi obiective într-un ciclu
nou productiv-economic.
4.8.2. Orientarea spre rezultate şi orientarea spre proces
Managerii, de regulă, îşi focalizează eforturile spre obiective. O enumerare
succintă a obiectivelor uzuale manageriale surprinde:
− beneficiul maxim, respectiv costul (minim) prezent şi viitor;
− performanţe („ce” produs şi „cum” se produce);
− calitatea (ca rezultat al specificaţiilor);
− adaptabilitatea la variaţii;
− siguranţa;
− timpul (intervale şi minimizarea duratelor);
− cantitatea.

4.9. Sistemul decizional al firmei. Procesul decizional

4.9.1. Principiile funcţionării sistemelor

Acţiunile exterioare, precum şi fluxurile materiale fizice sunt recepţionate în
zona productivă iniţială a sistemului managerial denumită „intrare”. În cazul
conducerii, elementele identificabile exprimate sunt informaţiile.
Intrarea într-un sistem managerial este o capacitate de recepţionare sau o
mulţime de conexiuni prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului.
Ieşirea reprezintă un dispozitiv (o zonă) prin care sistemul managerial
acţionează asupra altor sisteme.
Sarcina pe care o are de rezolvat sistemul managerial ca ansamblu organizat
superior, în condiţiile unui mediu care produce perturbaţii, poartă denumirea de
valoare de comandă.
Adaptabilitatea este însuşirea sistemului de a menţine neschimbată la ieşire
valoarea de comandă în condiţiile unui mediu perturbator.
Relaţia „intrare-ieşire” în sistemele adaptative nu este întotdeauna explicabilă
prin cauzalităţi lineare, clasice, ci mai degrabă prin cauzalităţi specifice, ce pot fi
înţelese prin conceptul de stabilitate.
Menţinerea stării la ieşire, independent de modificările intrării, poartă
denumirea de stabilitate.
În natură este întâlnită homeostaza, care reprezintă stabilitatea pentru
sistemele biologice, respectiv menţinerea unei organizări superioare, deja câştigată.
Stabilitatea se realizează prin:
321
 1) echilibru;
2) homeostază;
3) perfecţionarea structurii (autoorganizare şi instruire).
Dacă are loc o schimbare interioară a conexiunilor între limite (normale),
sistemul îşi va păstra comportamentul.
Stabilitatea dinamică adaptivă se realizează prin :1) autoreglare şi
2) autoorganizare.
Autoreglarea sistemelor manageriale este capacitatea acestora de a realiza
valoarea de comandă, care se manifestă atunci când fluxul decizional se depărtează
de această valoare de comandă. În general, folosirea capacităţii proprii de reglare în
sistemele manageriale nu este operaţională de la sine sau în mod natural, ci ea
reprezintă variaţia programată tehnic (artificial) a performanţelor, respectiv
impunerea acesteia prin alegerea unei variante optime, convenabile dintr-o gamă de
situaţii cantitative şi calitative.
Legătura inversă (feed-back) este capacitatea sistemului de a realiza
permanent conexiuni şi influenţe corective dinspre ieşire în zona de reglare
(procesare).
4.9.2. Analiza decizională
Obţinerea unei „soluţii optime” a suscitat interes sute de ani în rândul oamenilor şi
instituţiilor. Analizele de decizie (Decision Analysis) s-au bazat multă vreme pe
experienţe şi reguli de natură filozofică şi matematică opuse incertitudinii.
4.9.3. Decizia. Procesul decizional
Decizia este un instrument particular de exercitare a managementului.
În raport cu palierul la care este situat managementul, deciziile sunt:
− la nivel superior (top management);
− la nivel mediu (şefi servicii, secţii, ateliere, ş.a.) ;
− la nivel inferior (şefi de echipă, de birouri, laboratoare ş.a).
După frecvenţa lor, deciziile pot fi:
− periodice (la anumite intervale definite);
− aleatorii (la intervale neregulate);
− unice (au caracter de excepţie).
Posibilitatea anticipării clasifică deciziile în:
− anticipate;
− imprevizibile.
În raport cu competenţa decizională, există:
− decizii integrale;
− decizii avizate.
Sfera de cuprindere evidenţiază existenţa deciziilor:
− individuale;
− colective.
Abordările decizionale, în funcţie de utilitatea şi caracterul lor, sunt:
− descriptive (descrierea reală a procesului decizional aşa cum se petrece
el în practica productiv-economică a firmei);
− normative (descrierea unor clişee, cum ar trebui să procedeze
operaţional firma pentru luarea şi implementarea unor decizii eficiente).
Un model normativ propune:
− definirea problemei şi identificarea trăsăturilor acesteia;
− definirea obiectivului;
322
 − formularea alternativelor decizionale;
− alegerea alternativei convenţional-favorabile (decizia propriu-zisă);
− implementarea deciziei;
− evaluarea şi corecţia rezultatelor obţinute.
Un proces de decizie se caracterizează în principal prin următoarele
elemente:
− criteriile de decizie;
− obiectivul;
− decidentul;
− mulţimea alternativelor;
− mulţimea stărilor posibile;
− mulţimea consecinţelor;
− utilitatea aşteptată de decident în baza realizării unei anumite
consecinţe.

4.10. Metode de management

Managementul prin excepţie (Management by Exception) se bazează pe

principiul selecţiei abaterilor.
Managementul pe bază de obiective (Management by Objectives). Se sprijină
pe principiul repartizării obiectivelor şi sarcinilor programate pe persoane din
bordul director. Astfel, cvasitotalitatea angajaţilor sunt antrenaţi pentru participare
efectivă şi conştientă la activităţile productiv-economice.
Managementul pe bază de motivare (Management by Motivation).În acest
caz, programul productiv al firmei este defalcat pe obiective prioritare
semnificative.
Managementul prin delegarea autorităţii (Management by Delegation) se
bazează pe principiul autonomiei operative.
Managementul pe bază de informare şi comunicare (Management by
Information and Comunication). Se sprijină pe un schimb organizat de informaţii
referitoare la desfăşurarea activităţii de producţie. În context este stimulată
iniţiativa ca fiecare dintre angajaţii firmei să cunoască rezultatele obţinute şi astfel
să poată lua măsuri aferente faţă de realizări.
Managementul pe bază de participare (Management by Participation) se
referă la concretizarea principiului colaborării între angajaţi şi manageri.
Managementul pe bază de sistem (Management by System). În mod obişnuit,
întreprinderea poate fi considerată un sistem, situaţie în care metodele matematice
şi tehnologiile informaţionale sunt folosite în operaţionalizarea diferitelor acţiuni în
privinţa managementului.
Managementul pe bază de rezultate (Management by Results). În această
situaţie se pune accent pe aspectele finale ale activităţii firmei, de regulă pe
rezultatele economice obţinute din vânzarea (comercializarea) producţiei.
Managementul pe bază de strategii reprezintă formula de anticipare a soluţiilor ce
trebuie realizate în firmă, într-o evoluţie pe termen lung. Acţiunile principale sunt
clasificate prioritar şi ierarhizate.
Managementul pe bază de performanţe se caracterizează în principal prin
„continuitate”, care ca principiu se regăseşte în elementele de transformare a
activităţilor generale ale firmei.

323
 Managementul inovativ-intuitiv se bazează pe substrategii:
− de fond (să inventezi, să aplici primul, să urmăreşti produsul şi să-l
reînnoieşti la cerere);
− de formă (cum se face, cu ce se face, de ce se face, pentru cine);
− de conţinut (în produs, în ambalaj, în reclamă);
− de calitate (a produsului, a structurii, a mediului concurenţial);
− tehnice (de montare, proiectare);
− tehnologice (tehnologii de vârf, clasice, universale);
− juridice (legi, instrucţiuni, norme).
Managementul de tip constructiv presupune identificarea obiectivelor
constructive şi stabilirea modalităţilor de a le realiza.
Managementul de tip comparat implică abordarea sistematică a activităţilor
sub formulă contextuală. Se evită copierea modelelor sau canoanelor în organizare
şi conducere prin examinarea cvasicontinuă a situaţiilor.
În cazul managementului de tip aplicativ, în principal, sunt avute în vedere :
− stabilirea scopurilor firmei şi modalităţilor de a le atinge;
− stabilirea priorităţilor zilnice;
− măsurarea productivităţii tuturor angajaţilor;
− mobilitatea ridicată în comunicare.
Managementul ecosistemic are în vedere urmărirea categoriilor de obiective
şi activităţi:
− priorităţile firmei;
− integrarea managerială;
− procesul de perfecţionare (politici, programe şi performanţe calitative
ale mediului înconjurător);
− educaţia angajaţilor;
− concluzii şi raportări periodice despre mediu.
Managementul prin risc minimizat. Riscul reflectă variaţiile de distribuire a
rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile acestora.
Managementul prin programe. Toate problemele referitoare la un program
important sunt grupate, ierarhizate şi subordonate pentru coordonare şi
supraveghere specifică.
Managementul prin produs este determinat de scurtarea duratei de viaţă a
acestuia, operaţii de mii factori precum : descoperirile, invenţiile, inovaţiile,
creşterea fluxului de mărfuri pe piaţă.
Managementul prin bugete. Metoda are caracter predominant economic,
urmărindu-se în detaliu contribuţia la cheltuielile, veniturile şi beneficiul
întreprinderii la nivel de firmă sau compartiment.
Managementul de tip creativ se referă la anticiparea cerinţelor de elaborare a
unor proiecte de înnoire (adaptive) la evoluţia exigenţelor. Schimbarea se
realizează original.
Firma este purtătoarea unui proiect de înnoire, iar eforturile de previziune a
nevoilor de operativitate sunt maximizate.

324
 4.11. Tehnici de management

Stimularea creativităţii personalului

a) BRAINSTORMINGUL sau „asaltul de idei” se bazează pe emiterea unui
număr cât mai mare de idei privind modul de rezolvare a unei probleme (prin
combinarea lor se va obţine soluţia optimă).
b) SINECTICA. În procesul inovării, creatorii trec prin faze, stări critice şi
funcţii diferite în generarea şi concretizarea noului;
c) MATRICEA DESCOPERIRILOR este folosită pentru generarea de noi
idei, într-o manieră sistematică, prin luarea în considerare a tuturor combinaţiilor
posibile între factori similari, sau între factori diferiţi.
d) METODA DELBECQ constă în obţinerea de idei noi şi soluţii pentru
probleme pe baza minimizării participării membrilor grupului.
e) METODA DELPHI se bazează pe principiul gândirii intuitive şi al
perfecţionării acesteia, presupunându-se că la baza deciziilor privind viitorul
trebuie să se afle, ca o componentă esenţială, cunoştinţele şi intuiţia specialiştilor în
domeniul respectiv.
Cercetările operaţionale în management .Esenţa cercetărilor operaţionale
constă în construirea modelelor. Modelarea matematică a surselor productiv-
economice şi decizionale este o artă impusă prin metode ştiinţifice, care serveşte
managementului.
Teoria jocurilor este o descriere matematică a unor fenomene sociale,
inclusiv manageriale. În majoritatea cazurilor, managerul este pus în situaţia să
adopte o decizie dintr-o mulţime dată de decizii posibile. În mod natural se
manifestă tendinţa de a analiza şi compara posibilităţile care să conducă la o
alegere în vederea atingerii obiectivului propus.
Consultingul ca acţiune managerială este premergătorul acţiunii de
engineering, care include şi operaţii de realizare, respectiv proiectarea şi
coordonarea activităţii ori a produsului.
Schema generală a engineeringului este concepţie-proiectare-coordonare.
Se deduce că o primă acţiune a engineeringului, considerată independent, este
de fapt o operaţie de consulting.
În principal, şedinţa reprezintă reuniunea mai multor persoane, pentru un
interval scurt de timp, sub coordonarea unui manager, fiind puse în discuţie
probleme cu caracter informaţional sau decizional.
Şedinţele pot fi: 1) de informare; 2) de decizie; 3) de armonizare;
4) eterogene.
Etapele utilizării şedinţei sunt: a) pregătire; b) deschidere; c) derulare;
Diagnosticarea. În management, diagnosticarea are rol similar cu operaţia
având acelaşi nume în medicină.
O investigare corectă, realistă a organismului firmei conduce la concluzii ce
folosesc procesului decizional.
Într-o primă fază, managerul exercită sarcinile de control-evaluare ce revin
propriei persoane în munca de conducere şi organizare. Diagnosticarea în acest caz
are caracter individual, operativ, referindu-se la situaţii şi activităţi curente.
Delegarea reprezintă atribuirea temporară de către un manager a uneia din
sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoţită şi de competenţa şi
responsabilitatea corespunzătoare.

325
 Delegarea se referă la raporturi dintre persoane în calitate de titulare ale
anumitor posturi. Aceasta implică, de regulă, o perioadă scurtă de aplicaţie.
Tabelul decizional se foloseşte în situaţii când deciziile se referă la
obiective sau condiţii multiple repetitive.
Tabloul de bord este un ansamblu de informaţii curente, relatate într-o
formă sinoptică, prestabilită, referitoare la principalele rezultate ale firmei.
În practică sunt identificate:
− tablouri de bord restrânse (informaţii zilnice) ;
− tablouri de bord complexe (informări mai ample).
Tehnici generale decizionale: Brainstorming-ul semnifică aşa-numitul „asalt
de idei”. Se urmăreşte obţinerea unui număr cât mai mare de idei referitoare la
modul de soluţionare a diferitelor probleme(decizii).
Tehnica Delphi este utilizată pentru decizii strategice cu orizont lung. În
esenţă, tehnica este o anchetă iterativă. Gândirea intuitivă este luată primordial în
considerare.
Etapele derulării tehnicii Delphi sunt:
− pregătirea şi lansarea anchetei;
− efectuarea anchetei;
− prelucrarea şi valorificarea datelor în procesul decizional.

4.12. Managementul resurselor umane

4.12.1. Managerii firmei

Manager este acel administrator sau conducător, indiferent de nivelul de
conducere, care are drept de dispoziţie.
Personalul şi managerii din cadrul unei firme. .Sistemul de selecţie a
personalului şi managerilor urmează o potenţială schemă, caracterizată de:
− cerinţe manageriale;
− poziţia în organigramă;
− calităţi individuale;
− influenţele date de mediul intern şi extern al firmei;
− orientarea finală a selecţiei;
− grupul de acţiuni şi performanţele obţinute de către cei selecţionaţi în
activitatea productiv-economică.
Motivaţiile în cadrul firmei. Activităţile desfăşurate în firme presupun reacţii
şi comportamente diferite, deoarece chiar acţiunile sunt diverse, iar ele sunt
angrenate de persoane diferite.
Se identifică un număr de linii de forţă care motivează demararea şi
desfăşurarea acţiunilor productiv-economice şi manageriale după cum urmează:
− forţe propulsive – care determină personalul angajat să dea curs unor
acţiuni;
− dorinţe – exprimând tendinţa de a redescoperi experienţe convenţional
pozitive (acceptate), respectiv predispoziţia de conectare la viaţa reală sau
imaginară a firmei;
− presiuni - reprezentând valuri energetice, având sorginte în căderile sau
creşterile de potenţial şi tensiunile ce se creează la nivel psiho-somatic.
Salarizarea personalului este un element activ, central în sistemul
managerial. Cel mai important aspect se manifestă în existenţa compatibilităţii
326
dintre trei factori: 1) volum de muncă depusă; 2) evaluare valorică a acesteia,
revenită din salariu; 3) grad de satisfacere a lucrătorului.
Stilul şi timpul de conducere. Stilul de conducere este legat direct de calităţile
şi personalitatea managerilor, dar şi de modul cum aceştia folosesc timpul.
Timpul pe care îl are la dispoziţie un manager este bine determinat. El are
posibilitatea de a-l utiliza cât mai bine. In acest sens, stilul său personal este
hotărâtor.
Analizele în legătură cu utilizarea timpului conduc la unele concluzii cum sunt:
durata medie a zilei de lucru este de 12; ore în structura zilei de lucru o pondere mare
(33%) o au consfătuirile, consultările şi discuţiile în şedinţe cu diverse obiective.
Pentru rezolvarea corespondenţei şi convorbirii telefonice ce folosesc 13,2%
din ziua de muncă. Timpul pentru conducere curentă este 83,1%, în raport cu
conducerea precizională (19,9%).
Tipologia managerilor. Sintetizând diferite tipologii ale managerilor,
rezultă un inventar de posibilităţi, după cum urmează: 1) negativ; 2) birocrat,
3) altruist, 4) promotor, 5) autocrat, 6) autocrat cu bunăvoinţă, 7) ezitant sau
oscilant, 8) realizator.
După caracteristicile procesului voliţional, se deosebesc :
manageri comandanţi (induc influenţă directă foarte accentuată);
manageri cu voinţă puternică şi generoşi;
manageri cu voinţă slabă şi blânzi;
manageri fără voinţă, care se află sub influenţa liderilor informali.

4.13. Managementul strategic

Managementul strategic se defineşte ca fiind:

− un proces (cu caracter ultimativ, esenţial) de adaptare în timp a firmei
la mediul ambiant (înconjurător) în care funcţionează;
− o colecţie de obiective critice într-un sistem de planificare al firmei care,
odată urmărite spre soluţionare de către manageri, pot asigura succesul entităţii
respective;
− un grup de teorii (linii virtuale) de evoluţie care oferă managerilor
suportul pentru soluţionarea obiectivelor planificate, traversând momentele critice,
facilitând procesul decizional;
− o activitate a managerilor care incumbă responsabilităţi pentru alegerea
şi mersul (evoluţia) imprimat firmei pe căi care să asigure un anumit nivel de
succes.
Formularea obiectivelor strategice ale firmei
Strategia, într-o definiţie de principiu, este o concepţie de ansamblu potrivit
căreia conducerea unui sistem (politic economic, social etc.) se realizează pe baza
unor studii şi aceasta stabileşte principalele obiective de dezvoltare pe termen lung,
acţiunile care urmează a fi desfăşurate pentru atingerea obiectivelor respective,
resursele necesare pentru realizarea acestora, precum şi termenele pe faze şi etape.
Strategii şi politici de dezvoltare a firmelor
Principalele elemente componente ale unei strategii sunt :
1) obiectivele se referă la orizonturi de 3-5 ani; 2) modalităţi de realizare a
obiectivelor (abordări majore, diversificarea producţiei, asimilarea de noi produse,
327
câştigarea de noi pieţe, specializarea în producţie, (introducerea de tehnologii noi
ş.a.); 3) resursele sunt prevăzute de regulă global (fonduri de investiţii, credite,
fonduri proprii, resurse umane şi materiale ş.a.); 4) termenele se referă la data
declanşării aplicării strategiei, momente intermediare, termenul final.

4.14. Managementul global

Mutaţiile tehnologice şi întreprinderea

Acceptând ipoteza transformării continue a conţinutului şi configuraţiei
tehnologiei, în mod necesar este acceptabilă constatarea că mutaţiile tehnologice
influenţează întreprinderea în ansamblul său, cu influenţe notabile asupra
managementului.
Complexitatea managerială în condiţiile noilor tehnologii informaţionale
Noile tehnologii, în general, înfăţişează următoarele consecinţe manageriale
principale o dată cu apariţia şi aplicarea lor:
− introducerea în procesele productiv-industriale a unor procedee şi
metode tehnice noi, cu parametri diferiţi, superiori, faţă de cei actuali;
− apariţia de noi obiecte : produse şi servicii cu grad mărit de noutate;
− apariţia unor noi lanţuri de transformare a materiilor şi materialelor ce
intră în procesul tehnologic.

4.15. Eficienţa managementului

Creativitatea managerială
Creativitatea managerială, ca expresie a preocupării de inducere a eficienţei,
este esenţială în asigurarea continuităţii procesului de producţie. Managerul se
confruntă deseori nu numai cu greutatea obiectivă a înaintării pe calea creativităţii,
ci şi cu aspectele naturale obiective de tip productiv-economic.

Managerul cu spirit creativ trebuie să posede:

− disponibilităţi energetice;
− capacitatea de a genera cu rapiditate un mare număr de idei;
− posibilitatea de a se adapta cu uşurinţă la schimbări;
− originalitatea, pentru ca să genereze soluţii neobişnuite;
− capacitatea de a depăşi tiparele;
− selectivitate şi memorie creatoare;
− autodisciplină; conştiinţă şi capacitate retrospectivă.
Perfecţionarea conducerii personalului
Principalele acţiuni la nivel de întreprindere în privinţa conducerii personalului
sunt :
− elaborarea strategiei politicii de personal;
− stabilirea necesarului de personal;
− asigurarea numerică şi calitativ-structurală a necesarului de personal;
− motivarea personalului;
− calificarea şi ridicarea pregătirii profesionale a personalului;
− asigurarea unor condiţii superioare de muncă şi de viaţă ale personalului.

328
 Întrebări de autoevaluare

• Ce poate cuprinde o nouă teorie a valorii bazată pe cunoaştere?

• Evaluaţi raportul între societatea informaţională şi economia bazată pe
informaţie.
• Evaluaţi raportul între societatea bazată pe cunoaştere şi economia bazată
pe cunoaştere.
• Ce reprezintă managerul-specialist într-un domeniu îngust, specific firmei
pe care o conduce.
• Ce reprezintă managerul generalist – adaptabil în raport cu profilul firmei
pe care o organizează şi o conduce ?
• Enunţaţi posibile trăsături ale managementului în noua societate bazată pe
cunoaştere.
• Descrieţi importanţa strategiilor economice pentru activitatea întreprinderilor.
• Enumeraţi principalele exigenţe ce trebuie satisfăcute de o bună strategie a
unei firme.
• Daţi exemple de perfecţionare a standardelor existente într-o firmă de
construcţii civile pentru a se adapta la exigenţele impuse de noile
tehnologii informaţionale.
• Care sunt componentele de bază ale procesului de elaborare a unei strategii
economice.
• Formulaţi un exemplu de strategie de consolidare economică a unei firme.
• Formulaţi un exemplu de strategie de redresare economică a unei firme.
• Formulaţi un exemplu de strategie de dezvoltare economică a unei firme.
• Ce înseamnă o strategie independentă ?
• Ce reprezintă o strategie integrată ?
• Exemplificaţi un model de elaborare a unei strategii economice pentru o
firmă de turism.
• Despre necesitatea schimbării în interiorul sistemelor. Schimbarea în reţea.
Schimbarea în ierarhie.
• Descrieţi modificările intriseci latente din cadrul unei firme de producţie de
computere de ultimă generaţie.
• Ce este un câmp virtual în care se amplasează scenariile ?
• Exemplificaţi orizonturi de timp în construirea scenariilor pentru o firmă .
• Care sunt posibilele noi schimbări ce pot fi introduse în scenariile alternative ?
• Despre alegerea scenariilor. Alegerea unui scenariu dintr-o mulţime finită
de scenarii.
• Implicarea posibilităţii în scenariile alternative. Despre risc, oportunităţi şi
aprecieri.
• Dimensiunea unui scenariu.
• Despre relevanţa scenariului în raport cu obiectivele fundamentale ale
întreprinderii.
• Scenarii de redresare, consolidare şi dezvoltare pentru o firmă din industria
de producere a încălţămintei de iarnă.
• Exemplificaţi discuţiile asupra scenariilor manageriale pe domenii: a) politică;
industrială; c) literar-artistică; d) juridică.
• Descrieţi importanţa strategiilor economice pentru activitatea întreprinderilor.
329
 • Enumeraţi principalele exigenţe ce trebuie satisfăcute de o bună strategie a
unei firme.
• Daţi exemple de perfecţionare a standardelor existente într-o firmă de
construcţii civile pentru a se adapta la exigenţele impuse de noile
tehnologii informaţionale.
• Care sunt componentele de bază ale procesului de elaborare a unei strategii
economice ?
• Formulaţi un exemplu de strategie de consolidare economică a unei firme.
• Formulaţi un exemplu de strategie de redresare economică a unei firme.
• Formulaţi un exemplu de strategie de dezvoltare economică a unei firme.
• Ce înseamnă o strategie independentă ?
• Ce reprezintă o strategie integrată ?
• Exemplificaţi un model de elaborare a unei strategii economice pentru o
firmă de turism.
• Căutaţi concluzii asupra preciziei clarificării metodelor de previziune.
• Estimarea nivelului de suprapunere a metodelor de previziune (acţiuni şi
obiective urmărite).
• Alegerea metodelor de previziune în cazuri particulare de management
pentru sisteme bine urmărite). Căutaţi aspecte ale eficienţei metodelor de
previziune.
• Găsiţi care este raportul intre subiectiv/obiectiv în alegerea şi aplicarea
metodelor de previziune.
• Fluxuri informaţionale necesare aplicării metodelor de previziune în
managementul firmelor.
• Aplicarea metodelor de previziune în sistemele ierarhizate (microeconomie,
macroeconomie şi în plan global).
• Estimarea limitelor de reprezentivitate a metodelor analitice tradiţionale
referitoare la gestiunea stocurilor. (Subiect de discuţie)
• Discuţii privind noţiunile de „hazard”, „aleator” şi „viitor”. (Subiect de
discuţie)
• Capacitatea unei echipe manageriale de a stabili stocul maxim
(programare) este pusă în discuţie în raport cu metodele şi tehnicile de
management a firmei. (Subiect de discuţie)
• Asupra viabilităţii metodelor clasice de calcul a volumului şi costurilor
gestiunii stocurilor în raport cu „soft”-urile rulate pe reţele de computere.
(Subiect de discuţie)
• Managementul „on-line” a stocurilor de gestiune şi a costurilor aferente.
(Subiect de discuţie)
• Căutaţi care sunt momentele de decizie privind reaprovizionarea
(perioadele anticipate în raport cu diminuarea sau lichidarea stocului).
(Subiect de discuţie)
• Estimarea legăturilor între nivelul maxim şi nivelul minim programat al
stocului.
• Tehnici de reprezentare grafică pe cale electronică a funcţiei costurilor de
gestiune.
• Stabilirea locului în organigrama firmei a activităţilor de gestiune a stocurilor.
• Care sunt influenţele semnificative în politica managerială de ansamblu a
unei firme a modalităţilor de acţiune a managerilor pentru redresarea
costurilor totale de gestiune a stocurilor.
330
• Ce reprezintă un sistem? Ce obiective are un sistem? Cum funcţionează
un sistem?
• Evidenţiaţi ciclul natural de funcţionare a ecosistemelor.
• Care este dimensiunea compusă a actelor manageriale aplicate în sistemele
complexe de mari dimensiuni?

Teste de autoevaluare
1. Proiectarea structurii organizatorice se bazează pe aplicaţia decizională a
unor principii:
A principiul organizaţional;
B principiul obiectivului;
C principiul specializării.

2. Distribuţia activităţilor pe niveluri organizaţionale se face in mod:

A aleatoriu ;
B browniană ;
C strategică ;
D combinată;
E tactică;
F operaţională;
G corelativă;
H executivă;

3. Structura organizatorică descrie :

A fluxurile tehnologice;
B formula de conducere (funcţională);
C formula de producţie (operaţională);
D relaţiile dintre angajaţi.

4. Relaţiile sociale de producţie pot fi:

A amiabile;
B de conducere funcţională;
C de subordonare;
D de participare la conducere;
E de avizare;
F de conducere operativă.

5. Prin studiul de fezabilitate se realizează:

A o evaluare economică si financiară a eforului investiţional pentru dezvoltare;
B o analiză a organigramei;
C o reevaluare a trecutului firmei.

6. Orice activitate economică urmăreşte :

A popularizarea muncii omului;
B un scop util;
C confruntarea cu omul.

331
 7. Utilitatea este:
A calitatea unui produs;
B o măsură comună pentru modurile, motivaţiile şi preferinţele omeneşti;
C termenul de folosinţă a produselor.

8. Managerul perfect este caracterizat de:

A lupta cu sine;
B corectitudine;
C creativitate;
D competenţă;
E narcisism.

9. Creativitatea umană este:

A capacitatea de a avea bunuri;
B capacitatea de a produce şi de a avea idei noi;
C capacitatea de a fi introvertit.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Maria Gâf-Deac, Management. Baze generale şi legislative, Editura Fundaţiei

România de Mâine, 2003.
2. Maria Gâf-Deac, Management general, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002.
3. Maria Gâf-Deac şi col., Tehnologii moderne pentru învăţământ la distanţă,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
4. Maria Gâf-Deac, Studii de caz. Caiete de seminar, 2002.

332
 DREPTUL AFACERILOR
Conf.univ.dr. RADU STANCU

SEMESTRUL I

OBIECTIVE
Disciplina „Dreptul afacerilor” se impune ca o necesitate obiectivă în raport
de bagajul de cunoştinţe de care trebuie să dispună un viitor economist. Partea
introductivă este menită să asigure un minim de cunoştinţe despre drept şi
principalele instituţii ale dreptului.
În celelalte capitole se urmăreşte asigurarea noţiunilor de bază privind faptele
de comerţ, comercianţi, contracte de afaceri, titlurile comerciale de valoare.
Concepte-cheie: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului; drept
public; drept privat; norma juridică; socialitate; generalitate; Impersonalitate;
structura normei juridice; norme imperative; norme dispozitive; norme onerative;
norme prohibitive; norme permisive; norme suplative; izvoarele dreptului; raport
juridic; persoană fizică; persoană juridică; capacitate juridică; capacitate de
folosinţă; capacitate de exerciţiu; drepturi subiective; obligaţie; bunuri; act
juridic; prescripţie extinctivă; contract.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. 1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept subiectiv;
drept obiectiv; ştiinţa dreptului.
Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea sau
posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o
anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau
abţinerea de la anumite acţiuni.
Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute sau
instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de bunăvoie sau sub
ameninţarea forţei de constrângere a statului.
Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa defineşte
ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică
dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”.

I.2. Diviziunile dreptului

Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în evidenţă divizarea dreptului în
drept public şi drept privat, definindu-le astfel:
- Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat (dreptul public este acela
care se ocupă cu organizarea republicii);
- Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet (dreptul privat este acela
care priveşte interesele individuale).
333
 La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri ale
dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de reglementare sau
studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.
În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului: dreptul
constituţional; dreptul administrativ; dreptul penal; dreptul penal internaţional; dreptul
public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular); dreptul mediului; dreptul
financiar ş.a.
Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri: dreptul civil; dreptul comercial;
dreptul familiei; dreptul bancar ş.a.
În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen de relaţie
socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia căsătoriei, instituţia
contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de instituţie juridică poate să
desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată cu administrarea justiţiei.

I.3. Norma juridică

I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia
Norma juridică este o regulă socială de comportament, generală, impersonală şi
obligatorie.
O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea, faptul că este o regulă
de comportare socială.
Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie generalitatea şi
impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a fi normă juridică, trebuie să se adreseze
nenominalizat şi să se aplice în toate împrejurările de acelaşi fel. Aplicarea ei într-o
situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de acelaşi fel, mai exact spus se
aplică tuturor cazurilor pe care le reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma
juridică, în funcţie de subiecţii cărora li se adresează, are o sferă de aplicare mai îngustă,
fără însă a-şi pierde caracterul ei general sau impersonal.
Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este obligativitatea. Spre deosebire de
alte norme de comportare socială (norme morale, norme etice, norme religioase etc.),
norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin intervenţia coercitivă a statului în
caz de neconformare.

I.3.2. Structura normei juridice

Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei juridice, aceasta
trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice arată cum este formulată, din
punct de vedere logic, prescripţia pe care o conţine” (Sofia Popescu, Teoria generală a
dreptului).
Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din trei părţi:
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în care este
aplicabilă.
Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită care trebuie adoptat.
Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele neadoptării conduitei prescrise.

I.3.3. Clasificarea normelor juridice

a) Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei
În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei juridice,
normele juridice pot fi:
334
 onerative
imperative
prohibitive
Norme
juridice permisive
dispozitive supletive

Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau să nu se
facă ceva.
Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se deroga.
Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Normele prohibitive interzic o anumită
conduită şi sunt specifice obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii.
Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a subiectului de drept în
alegerea conduitei.
Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită conduită, fără să i-o
impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică.
Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului, atunci când
acesta nu alege singur conduita sa.
b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate
Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele speciale derogă
de la dreptul comun şi prevalează în faţa normelor generale. La concursul dintre o normă
generală şi una specială, se aplică norma specială.
Normele de excepţie reglementează situaţii de excepţie (exemplu: încuviinţarea
căsătoriei femeii de 15 ani în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate).
Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de:
- ramura de drept căreia îi aparţin: drept civil, penal, constituţional, administrativ,
financiar, al familiei, comercial etc.;
- sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o pedeapsă) sau stimulative
(au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă: distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de
impozite, reducerea pedepsei).

I.4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-juridică de
cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi legale pentru a vedea dacă şi
cum se aplică într-un caz dat. Scopul interpretării este de a releva intenţia legiuitorului,
gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i da satisfacţie deplină.
După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială (facultativă,
doctrinală).
Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă.
Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile acestora cuprinse
în lucrări ştiinţifice.
a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate.
Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a sensului
cuvintelor şi legăturii dintre ele.
Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a raţionamentelor (a
pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a minus ad majori).
Metodele de interpretare extrinseci au la bază aspecte exterioare textelor
interpretate.
335
 - Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul avut în vedere
de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii (foarte des este întâlnită
formula: litera şi spiritul legii).
- Metoda istorică.
- Metoda sistemică.
În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi: literal;
extensiv; restrictiv.

I. 5. Aplicarea dreptului
Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor
În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor principiul fundamental este
cel al teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest
principiu există şi excepţii.
În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în evidenţă două categorii
de destinatari: destinatari de primă linie, adică persoanele cărora norma juridică le
stabileşte drepturi sau obligaţii; destinatari de linia a doua, adică autorităţile însărcinate
să vegheze la respectarea legii sau chiar s-o aplice.
Aplicarea dreptului în timp
În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente:
1) intrarea în vigoare a normei juridice; 2) acţiunea normei juridice; 3) ieşirea din
vigoare a normei juridice.
1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de momentul aducerii la
cunoştinţa destinatarilor ei. Potrivit art. 78 din Constituţia României, Legea intră în
vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei.
2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta este activă, este situată
între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare.
3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele modalităţi: prin
ajungere la termen; prin cădere în desuetudine; prin abrogare.
directă

expresă
indirectă
Forme de abrogare
tacită (implicită)

I.6. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni:
- izvoarele de drept în sens material, denumite şi izvoare reale;
- izvoare de drept în sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare acestuia. Aceste izvoare
materiale, denumite şi factori de configurare a dreptului, sunt: cadrul natural; cadrul
social-politic şi cultural; cadrul geopolitic; factorul uman.
Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare, fie de alte
organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a abilitat în acest sens. În
vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege.
336
 I.7. Raportul juridic
Raportul juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.
Nu toate relaţiile dintre oameni primesc calificarea de raport juridic, ci numai
acelea pe care legiuitorul a înţeles să le confere o reglementare prin drept. În
funcţie de ramura de drept care îi asigură reglementarea, raporturile juridice pot fi
de drept constituţional, de drept administrativ, de drept financiar, de drept penal, de
dreptul familiei, de drept civil, de drept comercial ş.a.
Sunt considerate premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei sociale
(subiectele); b) norma juridică; c) o împrejurare constând într-un act sau fapt
juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi subiective.
Actul juridic este o acţiune umană, voluntară, făcută cu scopul de a produce
efecte juridice.
Faptul juridic este o acţiune umană prin care nu s-a urmărit producerea unor
efecte juridice, dar, care, totuşi, prin consecinţele ei generează astfel de efecte, sau
un eveniment, împrejurare, stare de fapt de care legea leagă anumite efecte juridice.
Evenimentele sunt acele stări de fapt care se produc independent de voinţa omului
– ex.: naştere, deces, catastrofe. Acţiunile pot fi ilicite sau ilicite. Acţiunile licite
sunt cele săvârşite în conformitate cu legea. Acţiunile ilicite sunt cele interzise de
lege, şi atrag răspunderea juridică (civilă, administrativă, publică).

I.7.1. Elementele raportului juridic (subiectele, obiectul şi conţinutul)

I.7.1.1. Subiectele raportului juridic sau părţile pot fi
atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
Reglementarea juridică a persoanei fizice şi a persoanei juridice este făcută
prin Decretul nr. 31/1954.
Persoana fizică privită ca subiect de drept este omul luat în individualitatea
sa, titular de drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi obligaţii
căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a acea drepturi şi obligaţii. Persoana
juridică este o ficţiune a legii. Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi şi
obligaţii, persoana juridică trebuie să aibă: a) o organizare proprie; b) un
patrimoniu propriu; c) un scop în acord cu interesul obştesc.
După modul de înfiinţare persoanele juridice pot fi:
a) înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent (lege,
ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau orice act normativ), cum este cazul
instituţiilor publice;
b) înfiinţate prin actul celor care-l alcătuiesc (actul constitutiv), recunoscut de
organul competent să verifice numai dacă sunt îndeplinite cerinţele legii pentru a
lua fiinţă, cum este cazul societăţilor comerciale, asociaţiilor şi fundaţiilor;
c) înfiinţată prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila
autorizare a organului competent a aprecia cu privire la oportunitatea înfiinţării ei;
d) înfiinţată printr-un alt mod reglementat de lege.
Persoanele titulare de drepturi sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar
cele cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori. Când sunt mai
multe subiecte există pluralitate de subiecte care poate fi pluralitate activă (două sau mai
multe subiecte active) sau pluralitate pasivă (două sau mai multe subiecte pasive).
337
 Capacitatea juridică este înţeleasă ca aptitudine generală de a-şi fi titular de
drepturi şi obligaţii. În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor
persoanelor ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. La persoana fizică
începe cu naşterea şi încetează la moarte. Drepturile şi obligaţiile sunt recunoscute
chiar de la momentul conceperii copilului, însă numai dacă el se naşte viu. Este o
aptitudine generală şi abstractă. La persoana juridică începe de la înfiinţare, prin
îndeplinirea formalităţilor cerute de lege şi încetează o dată cu aceasta prin formele
prevăzute de lege: dizolvare, absorbţie, comasare (fuziune).
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a exercita drepturile şi
a-şi asuma obligaţiile, prin încheierea de acte juridice. Persoanele fizice, în funcţie
de existenţa discernământului, din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu pot fi:
a) cu capacitate deplină de exerciţiu, în cazul persoanelor majore care au
peste 18 ani;
b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorii între 14 şi 18 ani, care pot
face acte juridice cu încuviinţarea ocrotitorului lor legal;
c) lipsite de capacitate de exerciţiu – minorul sub 14 ani şi interzisul judecă-
toresc.
Persoana juridică are capacitate de exerciţiu încă de la înfiinţare ea
exercitându-şi drepturile şi îndeplinindu-şi obligaţiile prin organele sale, actele făcute
de acestea în limita competenţelor conferite fiind considerate actele juridice ale
persoanei juridice însăşi.

I.7.1.2. Conţinutul raportului juridic este definit ca ansamblul drepturilor

subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport.
• Drepturile subiective pot fi împărţite după mai multe criterii:
A. După opozabilitatea lor se clasifică în: a) drepturi absolute sau opozabile erga
omnes sunt cele care se exercită numai de titularul lor fără a mai fi necesară o altă
persoană. Toate celelalte persoane au o obligaţie generală negativă de a nu întreprinde
nici o acţiune de natură să aducă o atingere dreptului absolut. Subiectul pasiv (debitorul)
nu este nominalizat el putând fi orice persoană; b) drepturi relative sunt: opozabile numai
anumitor persoane. Spre deosebire de drepturile absolute unde este cunoscut numai
titularul dreptului, la drepturile relative este cunoscut şi creditorul şi debitorul. Exemplu
într-un contact de vânzare-cumpărare unde sunt cunoscute ambele subiecte.
B. După criteriul conţinutului: a) drepturi patrimoniale, care au un caracter
economic şi conţinut evaluabil în bani; b) drepturi nepatrimoniale – neevaluabile
în bani – ex.: dreptul la nume, la domiciliu.
C. Drepturile patrimoniale, la rândul lor, se împart în: a) drepturi reale (jus in re)
– cele care se exercită asupra unui bun, obiect (res); b) drepturi de creanţă (jus in
personam), care sunt în acelaşi timp şi drepturi relative, sunt cele în virtutea cărora
subiectul activ poate cere o anumită prestaţie (să i se dea sau să i se facă ceva).
D. După criteriul raportului dintre drepturi: a) drepturi principale – cele a căror
existenţă nu depinde de existenţa altui drept, existând de sine stătător;
b) drepturi accesorii – cele a căror existenţă depinde de existenţa altui drept. Exemplu:
dreptul de ipotecă sau de gaj, drepturi care depind de existenţa creanţei (împrumutului).
E. După criteriul gradului de dezvoltare: a) drepturi eventuale – cele care ar
putea să ia naştere în viitor, dar formarea sau transmiterea lor este incertă (ex.:
dreptul de moştenire); b) drepturi condiţionale – cele deja formate, dar a căror
existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi suspensivă (suspendă
338
efectele până la îndeplinirea ei) sau rezolutorie (dacă se îndeplineşte, anulează acel
drept care este efectiv dar provizoriu); c) drepturi în curs de formare – sunt cele
din sfera asigurărilor, inclusiv sociale (dreptul la despăgubire în cazul producerii
riscului asigurat, dreptul la pensie, inclusiv la invaliditate, dreptul la asistenţă
medicală); d) drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele
eventuale sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu poate aduce
atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al legii vechi.*
• Obligaţia, componentă a conţinutului raportului juridic, este îndatorirea
subiectului pasiv de a da satisfacţie dreptului subiectiv al creditorului printr-o acţiune
(de a da, de a face) – obligaţie pozitivă sau printr-o inacţiune – obligaţie negativă (a nu
face ceva).

I.7.1.3. Obiectul raportului juridic – desemnează conduita părţilor constând

în acţiunile şi sancţiunile ce le revin acestora.

I.8. Bunurile

I.8.1. Definiţie
În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile care se
aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile.
Putem defini bunurile ca fiind valori economice, exprimate în bani, utile oamenilor
pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub
forma drepturilor de proprietate.

I.8.2. Clasificarea bunurilor

a) Clasificarea bunurilor în raport de natura lor şi clasificarea dată prin lege
Art.461 al Codului civil prevede că : „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.
La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt: imobile prin
natura lor; imobile prin destinaţia lor; imobile prin obiectul la care ele se aplică.
Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472), sunt: mobile
prin natura lor; mobile prin determinarea legii; mobile prin anticipaţie.
b) Clasificarea după regimul juridic al circulaţiei lor: bunuri aflate în circuitul
civil; bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor
juridice civile. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face
obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor.
c) După modul de determinare bunurile pot fi: individual determinate (res certa);
determinate generic (res genera).
Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor, fie după
elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor juridice civile sunt
precis stabilite de părţi.
Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai anumite însuşiri
şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte. Mai sunt numite şi bunuri de
gen. Particularizarea sau individualizarea lor se fac prin numărare, cântărire, măsurare.

*
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.240-241.
339
 d) Clasificarea în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în executarea obligaţiilor:
1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile.
Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu
altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice (bunuri de gen), fie ca
urmare a voinţei părţilor.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii, nu pot fi
înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele individual determinate (res
certae).
e) Clasificarea după calitatea de a fi sau nu producătoare de fructe: 1) bunuri
frugifere şi 2) bunuri nefrugifere.
Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483): fructe naturale sunt cele
pe care pământul le produce de la sine (fâneţe, arbori) şi sporul animalelor (prăsila) - a
se vedea şi art.522 Cod civil; fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii
umane, prin cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de
fructe industriale şi nu fructe naturale; fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul
civil, sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.
În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de producte, aceste
două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele obţinute de pe urma unui bun cu
consumarea substanţei sale, cum este cazul, spre exemplu, pietrei extrase dintr-o carieră
sau producţia obţinută dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit.
f) Clasificarea în funcţie de modul de percepere:1) bunuri corporale şi 2) bunuri
incorporale (necorporale).
Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă materială
perceptibilă simţurilor omului. Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă
abstractă, perceptibilă cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de
bunuri: drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală;
titlurile de valoare.
Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc drepturile
patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi, în temeiul cărora, subiectele
pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să împiedice subiectul activ să
stăpânească şi să folosească acel lucru.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului
pasiv o anumită prestaţie. El poate fi referitor la sume de bani sau la obligaţia de a
face sau a nu face.
Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii intelectuale
din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o idee, o formă sau
o tehnică nouă.
Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile sociale, alte
titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin, cecul). Titlurile de valoare pot
fi la purtător sau nominale.
g) Clasificarea în funcţie de posibilitatea divizării lor.
În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe destinaţia
economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile – care îşi păstrează destinaţia indiferent de
numărul de părţi în care sunt divizate (ex.: o bucată de stofă) şi 2) bunuri indivizibile –
care nu pot fi folosite decât întregi.
h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele: 1) bunuri principale şi 2)
bunuri accesorii
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit destinaţiei
lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri.
340
 Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la utilizarea
altor bunuri.
i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării silite asupra lor.
În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile
lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi să-i execute silit. În funcţie de
această posibilitate, distingem între: 1) bunuri urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri
neurmăribile (insesizabile).
Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor administrativ-
teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt insesizabile). În schimb, bunurile
din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul
juridic civil şi pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).

I.9. Prescripţia extinctivă

I.9.1. Definiţie şi efecte
Definiţie. Prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil care stinge dreptul
la acţiune având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de
lege. Prescripţia dreptului principal are ca urmare şi prescrierea drepturilor accesorii.
Efectele prescripţiei extinctive privesc atât dreptul la acţiune, cât şi dreptul de a
cere executarea silită. În acest sens, art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 privind
prescripţia extinctivă prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte
dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
Prescripţia extinctivă se deosebeşte de alte instituţii de drept civil asemănătoare ca
denumiri şi efecte, cum sunt prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul
extinctiv.

I.9.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele

Prin domeniul prescripţiei extinctive se desemnează „sfera drepturilor subiective
civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii”.
Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor patrimoniale
a) Drepturile de creanţă , indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile.
b) Drepturile reale principale sunt, în principiu, imprescriptibile. Acţiuni reale
imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată; acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul
de proprietate publică este imprescriptibilă pentru că proprietatea publică este
imprescriptibilă; acţiunea în partaj succesoral. Art.728 Cod civil prevede: „Nimeni nu
poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând (subl. n.s.) cere
împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.
Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor nepatrimoniale
Drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile. Sunt însă şi acţiuni nepatrimoniale
care sunt prescriptibile extinctiv, după cum urmează:
- acţiunea în anulabilitate a unui act juridic. Art.9 alin.(1) din Decretul nr.167/1958
prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă
începe să curgă de la data când aceasta a încetat”;
- în ce priveşte actele juridice, art.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că nulitatea
actului juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
341
 I.9.3. Termenele de prescripţie extinctivă
Prin termen de prescripţie extinctivă este desemnat intervalul de timp, prevăzut
de lege, în care se poate exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Termenul general de prescripţie extinctivă, prin art.3 alin.(1) din Decretul
nr.167/1958, acesta a fost stabilit la 3 ani. Acest termen general de prescripţie de 3 ani
este aplicabil ori de câte ori prin lege nu a fost stabilit un termen special de prescripţie.
În sfera de aplicabilitate a acestui termen general nu intră acţiunile privind drepturile
nepatrimoniale.
Termenele speciale de prescripţie sunt cele care derogă de la termenul general de
prescripţie.
Momentul de la care curge prescripţia
Începutul cursului prescripţiei se situează la data naşterii dreptului la acţiune sau a
dreptului de a cere executarea silită (art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958).

I.9.4. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei

Decretul nr.167/1958, la art.16, instituie următoarele cauze de întrerupere a
prescripţiei extinctive: recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel
în folosul căruia curge prescripţia; introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de
arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de
arbitraj necompetent; printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea
de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori cel
care a făcut-o a renunţat la ea.
Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art.13 din
Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, prescripţia este suspendată: cât timp
cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este împiedicat de un caz de forţă
majoră să facă acte de întrerupere; pe timpul cât creditorul face parte din Forţele Armate
ale României şi acestea „sunt puse pe picior de război”; până la rezolvarea reclamaţiei
administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul
unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel
mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.
Prescripţia nu curge: între soţi, în timpul căsătoriei; împotriva celui lipsit de
capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu
capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele; între părinţi sau tutore şi
cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acel pe care îl reprezintă, precum şi între
orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează
bunurile altora şi ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate (art.14 Decretul nr.167/1958).

I.10. Izvoarele obligaţiilor

Izvorul obligaţiilor îl constituie actul sau faptul juridic care dă naştere
raportului juridic concret. Sunt izvoare voluntare (contractul) şi izvoare legale
(cvasicontractul, delictul, cvasidelictul).

I.10.1. Clasificarea contractelor

Definiţia legală dată de art.942 Cod civil: „contractul este acordul între două sau
mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în evidenţă
două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite.
342
 Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act normativ şi
beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte tipice.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi reglementare
distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi
contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care
nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte sui generis, iar
cele care îmbină două sau mai multe contracte numite sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte sinalagmatice
(bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii reciproce.
b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se particularizează
prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu:
contractul de depozit cu titlu gratuit.
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne; contracte
consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de valabilitate,
respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de voinţă,
fără să fie nevoie de o anumit formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se perfectează) doar în
momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte obţinerea
unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi. Exemplu:
contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de folosinţă.
6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor, contractele
oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil).
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă de la momentul
încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au certitudinea
existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un eveniment viitor şi incert
(art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
contractul de asigurare).

I.10.1.2. Încheierea contractelor

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor sunt prevăzute la art.948 Cod
civil şi au fost analizate la actul juridic, acestea fiind: capacitatea de a contracta;
consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză
licită.Formarea contractelor este precedată de existenţa unei oferte de a contracta.
Aceasta trebuie să fie serioasă,; să fie fermă; să fie precisă şi completă; să fie
neechivocă.
Momentul încheierii contractului este cel în care se întâlnesc manifestările de
voinţă - oferta de a contracta cu acceptarea ofertei. Dacă oferta a fost cu termen,
ofertantul poate primi şi acceptarea după termen.
Locul încheierii contractului, dacă părţile sunt prezente, este cel unde acestea se
află şi au realizat acordul de voinţă. Dacă părţile nu au fost prezente faţă în faţă,
contractul se consideră încheiat la locul unde se află ofertantul.
343
 I.10.2. Izvoare legale ale obligaţiilor
Sunt izvoare legale de obligaţii:
- faptele licite - cvasi-contractele. Sunt cvasi-contracte: gestiunea de afaceri
(gerarea intereselor altei persoane); plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză
(just temei);
- faptele ilicite - delictele şi cvasi-delictele, care sunt fapte săvârşite cu
nerespectarea legii, cauzatoare de prejudicii şi care atrag răspunderea civilă delictuală.
Cvasi-contractele, din punct de vedere juridic, se comportă „ca şi contractele”.
a) Gestiunea de afaceri, întâlnită şi sub denumirea gerarea de afaceri (a gera = a
administra) sau gestiunea intereselor altei persoane este faptul licit şi voluntar de a
îndeplini unele activităţi pe seama şi în interesul altei persoane.
b) Plata lucrului nedatorat are sediul materiei poate fi definită ca obligaţia
executată de o persoană fără ca această obligaţie să existe şi fără să existe nici intenţia de
a plăti datoria altuia.
Cel care a efectuat o astfel de plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se
numeşte accipiens.
c) Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, constând în creşterea
patrimoniului unei persoane fără să existe un temei juridic, iar creşterea să se facă pe
seama patrimoniului altei persoane care, astfel, suferă o diminuare. Cel al cărui
patrimoniu a cunoscut o astfel de mărire poate fi obligat la restituire. Îmbogăţirea fără
justă cauză, zisă şi fără just temei, nu beneficiază de o reglementare expresă în Codul
civil. Este o emanaţie a mai multor texte din Codul civil, dar şi o aplicaţie a principiului
echităţii.

I.10.3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii

Sediul materiei îl constituie art.998-1003 Cod civil.
Se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează răspunderea
civilă delictuală constând în obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală se cer îndeplinite urmă-
toarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport
de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat
prejudiciul.
Prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi întinderii.
Prejudiciul cert este atât cel actual, cât şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs, este
sigur că se va produce. Se mai cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Fapta cauzatoare de prejudicii nu întotdeauna are caracter ilicit. Caracterul ilicit al
faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze: a) legitima apărare; b) starea de
necesitate; c) îndeplinirea unor activităţi permise sau impuse de lege ori ordinul
superiorului; d) exercitarea unui drept subiectiv; e) consimţământul victimei.
Existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prejudiciul trebuie
să fie produs de fapta respectivă, să fie o legătură directă între faptă şi prejudiciu.
Vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa.
La rândul ei, intenţia este de două feluri:
- intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea faptei;
- intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei, nu-l urmăreşte,
dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului păgubitor.
344
 Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme:
- imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
- neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi trebuia să-l
prevadă.
Întrebări autoevaluative:
1. Care sunt trăsăturile normei juridice?
2. Cum se clasifică normele juridice: a) după conduită; b) după sfera de
aplicare; c) după sancţiune? Ce este interpretarea oficială?
3. Care sunt metodele de interpretare a normelor juridice?
4. Cum se aplică dreptul în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor?
5. Care sunt elementele raportului juridic?
6. Cum se clasifică drepturile subiective?
7. Care este conţinutul raportului juridic?
8. Care este clasificarea bunurilor? Care este clasificarea contractelor?

II. INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

Concepte-cheie: dreptul comercial; obiectul dreptului comercial; elementul

subiectiv; elementul obiectiv; sistemul obiectiv; principii ale dreptului comercial;
izvoarele formale ale dreptului comercial; codul comercial; legile comerciale
speciale; uzurile comerciale (locale, speciale, generale, convenţionale); doctrina;
practica judiciară.
II.1. De ce Dreptul afacerilor şi nu Dreptul comercial
Alături de denumirea de „drept comercial” este întâlnită şi denumirea de „dreptul
afacerilor”. Au apărut lucrări cu titlul „Dreptul european al afacerilor”, „Dicţionar de
drept internaţional al afacerilor”, „Curs rezumat de drept al afacerilor”. Termenul de
„afacere” îl găsim definit în „Dicţionarul explicativ al limbii române” (Editura
Academiei, 1975) ca fiind: 1. Tranzacţie financiară, comercială sau industrială, bazată
de obicei pe speculă sau speculaţie; 2. Întreprindere sau rezultat favorabil: 3. Treabă
(importantă), îndeletnicire, ocupaţie. În dicţionarul juridic selectiv –, având un colectiv
de autori coordonat de prof. univ.dr. Sanda Ghimpu, Editura Albatros, Bucureşti, 1985,
termenul nu este definit. Nici „Dicţionarul de drept internaţional al afacerilor”, autor
prof. dr. Mircea N. Costin, Editura Lima Lex, Bucureşti, 1996, nu conţine acest termen.
În „Curs rezumat de drept al afacerilor”, autorii Vasile Pătulea şi Corneliu Turianu,
Editura Scripta 1994, este dată o lămurire conceptuală în prefaţă astfel: «Lucrarea este
intitulată „Curs rezumat de drept al afacerilor” nepurtând denumirea obişnuită de
„drept comercial”. Explicaţia rezidă, pe de o parte, în aceea că s-a depăşit cadrul
raporturilor juridice dintre comercianţi, trecându-se şi în alte sfere ale dreptului:
financiar, bancar, valutar, asigurări, transporturi etc. iar, pe de altă parte, date fiind
dimensiunile unui obiect, în mod inerent o expunere a problematicii respective nu
putea fi decât rezumativă.”
Concluzionând, am putea deduce că „dreptul afacerilor” ar avea o sferă mai
largă, de cuprindere decât „dreptul comercial”. Nu putem fi de acord cu această
concluzie. În capitolul privind faptele de comerţ şi întreprinderile vom arăta că,
potrivit art. 4 din Codul comercial (român), se socotesc fapte de comerţ şi celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Considerăm mai degrabă că denumirea de „drept al afacerilor” tinde să
evidenţieze faptul că acest drept este aplicabil tuturor relaţiilor din sfera economică
345
începând cu producţia, continuând cu circulaţia până la ajungerea la consumatorul
final şi nu numai actelor de vânzare către consumatorul final denumite uzual comerţ.
În vorbirea curentă oamenii folosesc tot mai des termenul de „afacere” în
sensul de ocupaţie stabilă din care obţin venituri.
Pentru a nu adânci confuzia, aspectul nefiind încă suficient lămurit, vom
folosi în continuare tot termenul consacrat de „drept comercial”.

II.2. Noţiunea, obiectul şi principiile dreptului comercial

În doctrină dreptul comercial a fost definit în diferite moduri. În esenţă,
dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat, alcătuită din normele
juridice aplicabile faptelor de comerţ precum şi celorlalte raporturi juridice la care
iau parte persoanele care au calitatea de comerciant.
Noţiunea de comerţ îşi are originea în latinescul commercium, alcătuit la
rândul lui din „cum” şi „merx” , care înseamnă „cu marfă”.
Activitatea comercială, aşa cum se va arăta la partea privind faptele de comerţ
cuprinde întreaga activitate economică, începând cu producerea bunurilor până la
ajungerea lor la consumator inclusiv executarea de servicii şi prestarea de lucrări.
Stabilirea obiectului dreptului comercial înseamnă delimitarea sferei sale
de aplicare. A fost făcută în funcţie fie de elementul subiectiv (sistemul subiectiv)
fie de elementul obiectiv (sistemul obiectiv).
În sistemul subiectiv, obiectul dreptului are în vedere persoana, el urmând să
se aplice numai operaţiunilor efectuate de profesionişti, de comercianţi.
În sistemul obiectiv, obiectul dreptului se stabileşte având în vedere natura
operaţiunii (comercialitatea).
Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv.

Principii ale dreptului comercial

- în comerţ, actele juridice sunt cu titlu oneros;
- în comerţ, întotdeauna banii sunt fructiferi (frugiferi), adică produc dobânzi;
- în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regulile care favori-
zează circulaţia;
- contractarea în favoarea celui de-al treilea (terţ) este obişnuită.

II.3. Corelarea cu alte ramuri de drept

a) Cu dreptul civil
Dreptul civil reprezintă dreptul comun. Art.1 din Codul comercial dispune
astfel: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă. (2) Unde ea nu dispune se aplică
Codul civil.”
b) Cu dreptul procesual civil
La fel ca şi în cazul dreptului civil, în afara dispoziţiilor exprese din Codul
comercial, exerciţiului acţiunilor comerciale îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului
de procedură civilă (conform art. 889 Cod comercial).
c) Cu dreptul comerţului internaţional
Raporturilor comerciale cu element de extraneitate le sunt aplicabile
convenţiile sau uzanţele internaţionale. În spaţiul Uniunii Europene se manifestă
tendinţa de armonizare şi unificare.
d) Cu dreptul penal
În legile comerciale sunt numeroase dispoziţii care încriminează încălcări ale
regulilor comerciale. În acelaşi timp, unele dispoziţii din dreptul comercial fac
trimitere la dispoziţiile Codului penal.
346
 e) Cu dreptul financiar public
Activităţii comerciale îi sunt aplicabile numeroase dispoziţii ce ţin de dreptul
financiar public, în special în ce priveşte veniturile cuvenite bugetului public
naţional: impozitul pe profit, impozitul pe dividende, T.V.A., accize, taxe vamale,
impozite pe clădiri, terenuri, firme, înregistrarea fiscală ş.a.
f) Cu dreptul administrativ
Legăturile dreptului comercial cu dreptul administrativ privesc în primul rând
constituirea şi înregistrarea comercianţilor, dar şi alte elemente privind activitatea
lor ţinând de avizarea desfăşurării activităţii – avize de la pompieri, poliţia sanitar-
veterinară, protecţia consumatorului, sancţionarea contravenţiilor ş.a.

II.4. Izvoarele dreptului comercial

a) Izvoarele normative
Izvoarele formale ale dreptului comercial pot fi
- specifice dreptului comercial;
- comune cu alte ramuri de drept.
Constituţia României ca lege fundamentală este izvor de drept şi pentru dreptul
comercial. Art. 135 din Constituţie conţine următoarele prevederi: „(1) Economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul
trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor
naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară: (...) ) exploatarea resurselor
naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare
pentru creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de dezvoltare regională în
concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
Principalul izvor specific de drept comercial îl constituie Codul comercial,
adoptat prin D.(L.) nr. 1233/1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31/10 mai
1887. Acesta defineşte principalele instituţii de drept comercial.
Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai principalele
reglementări comerciale, acesta fiind completat de legi comerciale speciale.
Noţiunea de lege poate fi înţeleasă stricto sensu, adică numai legile adoptate de
Parlament şi actele normative egale ca forţă juridică (ordonanţe şi ordonanţe de
urgenţă ale Guvernului), sau lato sensu incluzând şi celelalte reglementări emise de
autorităţile statului (hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucţiuni ale miniştrilor,
norme metodologice ş.a.). Sunt astfel de legi: Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale (completată şi modificată); Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului (completată şi modificată); Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea
judiciară şi falimentul; Legea nr. 58/1934 asupra CEC-ului; Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor;
Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori; Legea nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; Legea concurenţei nr.
21/1996; Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri ş.a.
Codul civil şi legile civile speciale. Codul civil reprezintă principalul izvor de
drept comun şi se aplică acolo unde Codul comercial nu dispune. Dintre legile civile
care interesează dreptul comercial amintim Decretul nr. 31/1954 privind persoanele
fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
347
 b) Izvoarele interpretative (mediate)
Uzurile comerciale (obiceiul sau cutuma) sunt reguli rezultând din practica
comercială, folosite vreme îndelungată şi percepute ca obligatorii.
Uzurile pot fi:
- locale – aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau regiune;
- speciale – ţin de obiectul contractelor (ex. comerţul cu cereale) sau al
profesiunii (agenţii de bursă);
- generale – aplicabile întregului ansamblu de relaţii comerciale (ex.: dacă
într-un contract nu s-au stipulat precizări cu privire la calitatea mărfii, aceasta va fi
cea locală şi comercială, potrivit uzanţelor de concurenţă loială).
Uzurile, în unele cazuri, pot să capete şi consacrare legislativă şi în acest caz
ele nu mai sunt convenţionale sau de fapt, devenind uzuri normative.
Uzurile convenţionale sau de fapt îşi trag forţa din voinţa părţilor, care, în
virtutea autonomiei de voinţă, alcătuiesc contractele aşa cum se înţeleg. La început,
cu un caracter spontan, apoi, prin spirit de imitaţie sunt acceptate şi de alţi
profesionişti, dobândind un caracter colectiv, implicând o practică de masă.
Adeseori uzurile sunt consacrate sub forma clauzelor tip la care părţile pot adăuga
elemente de individualizare.
Doctrina este un izvor mediat de drept. La fel şi în dreptul comercial unde
este un instrument important de interpretare şi aplicare a legilor.
Practica judiciară este tot un izvor mediat, soluţiile instanţelor contribuind la
interpretarea legilor de către destinatarii lor.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce este dreptul comercial?
2. Ce înseamnă obiectul dreptului comercial?
3. Care sunt principiile dreptului comercial?
4. Care sunt corelaţiile dreptului comercial cu alte ramuri de drept?
5. De câte feluri sunt izvoarele formale ale dreptului comercial?
6. Ce sunt uzurile comerciale?
7. Ce fel de izvoare de drept sunt doctrina şi practica judiciară?

III. FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE

Concepte-cheie: fapte de comerţ; fapte de comerţ obiective; fapte de comerţ

subiective; teoria speculaţiei; teoria circulaţiei; teoria întreprinderii; teoria mixtă;
întreprinderile; întreprinderea de furnituri; întreprinderile de spectacole publice;
întreprinderile de comision; agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderi de construcţii.

III.1. Faptele de comerţ

Codul comercial stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le
califică „fapte de comerţ”.
Art.3 din Codul comercial enumeră aceste fapte de comerţ:
„Art.3.- Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie
după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi
cumpărarea, spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit
circulând în comerţ;
348
 2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau
lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în
comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit
circulând în comerţ;
4. Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât
autorul sau artistul vinde;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;
14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase
pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi
aprovizionarea unui vas;
16. Expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate
contractele privitoare la comerţul de mare şi la navigaţie;
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. Depozitele pentru cauză de comerţ;
20. Depozitele în docuri şi întrepozite∗, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberte de ele.
Art.4 - Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi
obligaţii ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu
rezultă din însuşi actul”.
Art.4 din Codul comercial mai prevede că se socotesc fapte de comerţ în
afara celor enumerate şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă
nu sunt de natură civilă sau dacă contrariu nu rezultă din însuşi actul.
Tot Codul comercial, la art. 5 mai prevede că nu se poate considera ca fapt
de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri pentru uzul sau consumul
cumpărătorului, ori familiei sale, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau după
cel pe care l-a cultivat. (art.6).
Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de comerţ numai în
ce-l priveşte pe asigurător.
Codul comercial mai prevede la art.56 că dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acelui act, legii

∗
Termenului de „întrepozit” îi corespunde sinonimul „antrepozit”, care are înţelesul
de clădire pentru depozitarea mărfurilor.
349
comerciale, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comerciantului şi de
cazurile în care legea dispune altfel.
Distingem, din aceste reglementări, două situaţii:
a) – actele şi operaţiunile definite la art.3 ca fapte de comerţ sunt supuse legilor
comerciale, indiferent de persoana care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant);
b) – art.7 din C.com. dispune că, este comerciant, şi în consecinţă supus
legilor comerciale, orice persoană care săvârşeşte cu caracter profesional una din
faptele de comerţ definite la art.3. După dobândirea calităţii de comerciant, toate
actele juridice şi operaţiunile comerciantului sunt considerate, în temeiul art.4, ca
fiind fapte de comerţ şi prin urmare sunt supuse legilor comerciale.
Folosirea de către legiuitor a termenului de fapte de comerţ denotă intenţia de
a supune legilor comerciale nu numai raporturile juridice decurgând din acte
juridice, aşa cum sunt ele definite ca manifestări de voinţă făcute în scopul de a
produce efecte juridice, ci şi raporturile juridice decurgând din faptele juridice
(adică acele manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a produce efecte juridice
sau oricare alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în:
- fapte de comerţ obiective în care sunt incluse actele juridice şi operaţiunile
determinate de lege şi producătoare de efecte juridice în temeiul legii, indiferent de
calitatea autorului lor.
- fapte de comerţ subiective – includ actele şi faptele săvârşite de un
comerciant.
În doctrina modernă au fost distinse şi unele subcategorii cum ar fi:
- la faptele de comerţ obiective se distinge între faptele de comerţ obiective
după natura lor şi fapte de comerţ obiective datorită formei lor;
- la faptele de comerţ obiective au mai fost introduse şi faptele de comerţ
conexe, acestea fiind cele care dobândesc acest caracter datorită legăturii lor cu
anumite fapte de comerţ ex. cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni,
depozitele pentru cauză de comerţ, contul curent, cecul, mandatul, comisionul,
consignaţia, gajul, fideinsiunea.
Enumerarea din Codul comercial nu este una limitativă ci una exemplificativă.
Definirea actelor de comerţ are la bază mai multe teorii:
- teoria speculaţiei potrivit căreia actul de comerţ este unul de speculaţie
făcut în scopul obţinerii de profit. Acest criteriu răspunde realităţii, comerciantul
prin acţiunea sa urmărind obţinerea unui profit, el nelucrând dezinteresat. Au fost
formulate obiecţii: 1) sunt şi operaţiuni civile care au caracter speculativ; 2) sunt şi
fapte comerciale care nu realizează profit: vânzarea în pierdere, vânzarea
promoţională pentru atragerea clientelei, distribuirea gratuită de produse pentru
reclamă. Este de observat însă că scopul final este tot profitul;
- teoria circulaţiei potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat, printr-o
întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1. sunt şi acte străine
circulaţiei mărfurilor (ex. agenţiile de afaceri); 2. activitatea de producţie şi
prestările de servicii;
- teoria întreprinderii potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat, printr-o
întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1. sunt şi acte de comerţ
care nu se realizează printr-o organizare care implică o întreprindere (ex. activitatea
agenţiilor de bursă); 2. există şi întreprinderi cu caracter civil (exploataţiile agricole);
350
 - teoria mixtă care îmbină mai multe criterii (ex. criteriul profitului şi cel al
circulaţiei);
Nu au fost incluse în categoria faptelor de comerţ: activitatea de educaţie şi
învăţământ, profesiile liberale, jocurile de întrajutorare.

III.2. Întreprinderile
Codul comercial, în definirea faptelor de comerţ face vorbire de întreprinderi
– art.3 pct.5 – orice întreprindere de furnituri; pct. 6 – întreprinderile de spectacole
publice; pct. 7 – întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; pct. 8 –
întreprinderile de construcţii; pct. 9 – întreprinderile de fabrici, de manufactură şi
imprimerie; pct. 10 întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul
decât autorul sau artistul vinde.
Etimologic, întreprindere vine de la a întreprinde, adică a face. În sensul
Codului comercial, întreprinderea presupune o organizare şi un scop – organizarea
unui întreprinzător în scopul obţinerii de profit, prin fapte de comerţ. Întreprinderea
poate fi individuală sau societară.
Definirea întreprinderilor menţionate în Codul comercial:
- întreprinderea de furnituri este activitatea organizată prin care
întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau predarea unor bunuri, la anumite
termene, contra unui preţ;
- întreprinderile de spectacole publice sunt cele organizate în vederea punerii
la dispoziţia publicului a operelor teatrale, muzicale, sportive sub formă de concerte,
spectacole, întreceri sportive. Condiţia este existenţa unei activităţi organizate;
- întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri au ca scop
facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar. Întreprinderea
de comision realizează intermedieri pe bază de comision. Agenţiile sau oficiile de
afaceri intermediază între comerciant şi clientelă (ex.: agenţiile de voiaj, de
publicitate);
- întreprinderile de construcţii sunt activităţi organizate, în scopul
realizării, în regim comercial, de construcţii. Acestea pot privi construcţii civile
(locuinţe) sau industriale (spaţii de producţie, îmbunătăţiri funciare, drumuri,
poduri, reţele energetice sau de transport: feroviar, petrolier etc.).

Întrebări de autoevaluare:
1. Ce sunt faptele de comerţ?
2. Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de comerţ?
3. Dacă un act juridic este comercial numai pentru una din părţi, căror legi
sunt supuşi toţi contractanţii?
4. Prin ce se deosebesc faptele de comerţ obiective de faptele de comerţ
subiective?
5. Ce sunt faptele de comerţ conexe?
6. Care sunt obiecţiile formulate cu privire la teoria speculaţiei?
7. Dar cu privire la teoria circulaţiei şi la teoria întreprinderii?
8. Ce criteriu are la bază teoria mixtă?
9. Ce presupune întreprinderea?
351
 IV. COMERCIANŢII

Concepte-cheie: comerciant; comercianţi persoane fizice; societăţile

comerciale; asociaţia în participaţiune; asociaţia de asigurare mutuală; dovada
calităţii de comerciant; obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

IV.1. Definiţie
Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi
atât comercianţii cât şi necomercianţii. Reglementările comerciale se aplică oricărei
persoane care săvârşeşte faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C.com., indiferent
dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu are calitatea de comerciant.
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului. Acesta se limitează la a
preciza cine are calitatea de comerciant. Art. 7 prevede că: „sunt comercianţi aceia
care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi societăţile
comerciale”. Art.9 vine în completare şi precizează expres că este supusă legilor şi
jurisdicţiei comerciale, orice persoană care, într-un chip accidental face o
operaţiune de comerţ deşi nu este considerată comerciant. Mai precizează Codul
comercial că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi.

IV.2. Categoriile de comercianţi

Principalele categorii de comercianţi, dar care însă nu sunt singure sunt:
- comercianţii persoane fizice (comercianţii individuali);
- societăţile comerciale (comercianţii colectivi).

IV.2.1. Persoanele fizice au calitatea de comercianţi dacă săvârşesc fapte de

comerţ cu caracter profesional. Persoana fizică are deci calitatea de comerciant
când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional atât în mod independent cât
şi în cazul când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale sau în
asociaţiile în participaţiune reglementate de art. 251-256 Cod comercial.

IV.2.2. Societăţile comerciale sunt atât cele înfiinţate în baza Legii

nr.31/1990 cât şi cele înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice
socialiste în temeiul Legii nr.15/1990.
Prin Legea nr. 15/1990, pentru reorganizarea unor foste unităţi economice de
stat au fost create regiile autonome. Acestea desfăşoară o activitate comparabilă cu
cea a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară.
Societăţile comerciale pot fi constituite într-una din următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv – este forma tipică a societăţilor de persoane.
Este societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai
multor persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate
comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
352
 b) Societatea în comandită simplă – se caracterizează prin existenţa a două
categorii de asociaţi:
- comanditaţii –care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar;
- comanditarii –care răspund numai în limita aportului lor.
Acest tip de societate a apărut în Evul Mediu când deţinătorii de capitaluri nu
le puteau valorifica fie datorită faptului că dreptul canonic nu le permitea să dea
împrumuturi cu dobândă, fie datorită faptului că nu puteau exercita profesiunea de
comerciant dată fiind situaţia lor socială (clerici, nobili, militari). Aceştia, în baza
unui contract numit commenda, încredinţau sume de bani unor căpitani de corăbii
sau unor negustori pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Ei riscau
numai sumele încredinţate. Societatea avea la bază încrederea.
Deci societatea în comandită simplă este o societate constituită prin asociere,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi
solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).
c) Societatea pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea mai multor
persoane (minim 5 în legea română) care contribuie la formarea capitalului social
prin anumite cote de participare, reprezentate prin titluri numite acţiuni, în vederea
desfăşurării unor activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor şi care
răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni. La fel ca şi societatea în comandită,
are două categorii de asociaţi – comanditari şi comanditaţi, care răspund în aceleaşi
condiţii. Deosebirea constă în faptul că în acest caz capitalul social este împărţit în
acţiuni, la fel ca la S.A. Este o formă rar întâlnită.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri inclusiv sume de bani, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea
împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile societăţii în limita aportului
lor. Poate exista şi S.R.L. cu asociat unic.
Mai au calitatea de comerciant:
- organizaţiile cooperatiste;
- micii meseriaşi.
IV.2.3. Asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant
sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi, o
participaţiune la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar
asupra întregului comerţ. Poate să se realizeze şi pentru operaţiunile comerciale
făcute de necomencianţi. În raporturile cu terţii nu constituie o persoană juridică
distinctă de participanţii la asociaţiune. Terţii nu au nici un drept şi nu se obligă
decât faţă de acela cu care au contractat.
Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în
asociaţiune chiar dacă ei au fost cei care le-au procurat, dar pot stipula că lucrurile
ce le-au adus în asociaţiune să le fie restituite în natură şi dacă acest lucru nu mai
este posibil de făcut să fie despăgubiţi pentru pierderea suferită. Asociaţiunea în
participaţiune este scutită de formalităţile stabilite pentru societăţi dar trebuie
probată prin act scris.
353
 III.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală are scopul de a împărţi între
asociaţi pierderile cauzate prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii. În
raporturile cu terţii este o persoană juridică distinctă de persoana asociaţilor.
Trebuie să fie probată prin act scris.

IV.3. Dobândirea calităţii de comerciant

IV.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoană fizică. Din
art.7 Cod Comercial rezultă două condiţii: a) să săvârşească acte de comerţ
obiectiv: b) actele de comerţ să fie săvârşite ca profesie obişnuită. În doctrină au
mai fost formulate două condiţii: 1) faptele de comerţ să fie săvârşite în nume
propriu; 2) condiţia existenţei autorizaţiei administrative. Această ultimă condiţie a
fost contestată fiind considerată o condiţie pentru exercitarea comerţului şi nu
pentru dobândirea calităţii.
IV. 3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale
Deoarece scopul constituirii ei este tocmai desfăşurarea unei activităţi comerciale,
condiţia este de a se constitui cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

IV.4. Dovada calităţii de comerciant

- În cazul persoanelor fizice . Este o stare de fapt ce trebuie probată în
sensul că a săvârşit una sau mai multe fapte de comerţ ca profesiune obişnuită şi în
nume propriu, nefiind suficiente existenţa autorizaţiei, înmatricularea fondului de
comerţ, plata taxelor şi impozitelor, titulatura.
- În cazul societăţii comerciale. Este suficientă dovedirea constituirii
societăţii în condiţiile legii.

IV.5. Încetarea calităţii de comerciant

- În cazul persoanei fizice. Încetează atunci când nu mai săvârşeşte acte obiective
de comerţ cu caracter profesional. Ea poate fi şi temporară. Trebuie să fie efectivă.
- În cazul societăţilor comerciale. Are loc în momentul încetării ei ca persoană
juridică prin dizolvare şi lichidare. Poate avea loc prin: împlinirea termenului pentru
care a fost constituită; imposibilitatea realizării obiectului de activitate; prin hotărârea
adunării generale.

IV.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

- obligaţia de publicitate prin înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului;
- ţinerea registrelor comerciale;
- exercitarea comerţului în limita concurenţei locale.

Întrebări de autoevaluare
1. La raporturile juridice de drept comercial pot lua parte şi necomercianţii?
2. Care sunt categoriile de comercianţi?
3. Care sunt limitele răspunderii comanditaţilor?
4. Dar ale răspunderii comanditarilor?
5. Pentru ce fel de operaţiuni comerciale se constituie asocierea în participaţie?
6. Care sunt condiţiile pentru dobândirea calităţii de comerciant?
7. Cum se face dovada calităţii de comerciant?
8. Care sunt obligaţiile profesionale ale comercianţilor?
354
 V. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

Concepte-cheie: auxiliari ai comercianţilor; auxiliari dependenţi; auxiliari

independenţi; prepuşii comercianţilor; puterile prepusului; reprezentarea; condiţiile
reprezentării; efectele reprezentării; încetarea reprezentării; comişii pentru negoţ;
comişii călători pentru negoţ; mijlocitorii; samsarii; misiţii; agenţii de comerţ.

Persoanele care cooperează cu comercianţii şi le reprezintă interesele sau le

facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale sunt auxiliari ai comercianţilor.
Aceştia pot fi: auxiliari dependenţi când sunt în raporturi de muncă cu
comercianţii şi sunt remuneraţi de aceştia sau auxiliari independenţi când au
calitatea de comerciant.
Sunt auxiliari dependenţi: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători
pentru negoţ. Sunt auxiliari independenţi: mijlocitorii şi agenţii comerciali .Codul
Comercial la art.401 face vorbire şi despre reprezentanţii caselor comerciale sau
societăţilor străine cărora li se aplică dispoziţiile privind propuşii.

V.1. Prepuşii comercianţilor

Instituţia prepusului este reglementată de art.392-400 Cod comercial. Prepusul
este persoana însărcinată cu comerţul patronului său, fie la locul unde acesta îl
exercită, fie în alt loc (art.392). El îl substituie pe comerciant, fiind împuternicit să
conducă întreaga activitate comercială şi îl reprezintă pe patron în toate actele.
Calitatea are la bază contractul de muncă. Puterile prepusului: reprezentarea este
generală, permanentă şi legată de un anumit loc. Întinderea puterilor: Mandatul
prepusului poate fi expres, situaţie în care trebuie înregistrat, sau tacit, situaţie în
care se presupune că este general, patronul neputând opune terţilor vreo restricţie
decât dacă probează că aceştia o cunoşteau la momentul contractării (art.395).
Mandatul este limitat de limitele comerciantului, neputând face acte pe care nu le-ar
putea face comerciantul însuşi; prepusul nu poate face acte contrare scopului pentru
care a fost numit, cum ar fi vânzarea fondului de comerţ; prepusul nu poate folosi
capitalul în folosul său şi nici nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să facă
operaţiuni pe cont propriu sau în contul altuia, de natura celor cu care a fost
însărcinat. În toate actele este obligat să aducă la cunoştinţă calitatea sa.

V.2. Reprezentarea
În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul Comercial nu cuprinde
alte reglementări, doctrina elaborând o teorie generală a reprezentării.
Reprezentarea constă în încheierea de către o persoană (reprezentant) de acte
juridice cu terţii, în numele şi pe seama reprezentatului.
Reprezentarea poate fi: legală – decurgând de la lege sau convenţională,
când împuternicirea vine de la reprezentant.
Condiţiile reprezntării:1) existenţa împuternicirii (generală sau specială):
2) intenţia de a reprezenta:3) voinţa valabilă a reprezentantului. Efectele între
reprezentant şi terţ: 1) actul juridic încheiat de reprezentant: 2) actul juridic este
limitat de limitele împuternicirii. Efectele faţă de reprezentant: 1) nu produce
nici un efect, acesta fiind străin de actul de încheiat în limitele împuternicirii;
355
2) actul încheiat cu depăşirea limitelor îi este opozabil ca şi cum ar fi contractat în
nume propriu. Încetarea reprezentării poate avea loc prin: 1) revocarea
împuternicirii; 2) renunţarea la însărcinarea primită; 3) moartea, interdicţia
insolvabilitatea sau lichidarea.

V.3. Comişii pentru negoţ

Instituţia este reglementată de art.404 Cod Comercial, care îi defineşte a fi
„prepuşi pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca în locul unde se
exercită comerţul şi în momentul predării să ceară şi să încaseze preţul mărfurilor
vândute putând da pentru aceasta valabilă chitanţa în numele patronului lor. Afară
din magazin ei nu pot cere plata creanţelor patronului fără autorizaţie specială”.
Deşi legea îi numeşte prepuşi, ei nu au calitatea de prepus aşa cum a fost
arătată, ei fiind de fapt reprezentanţi. Au calitatea de salariaţi care îşi desfăşoară
activitatea pentru comerciant. Nu toţi salariaţii au această calitate ci numai cei care
intră în relaţii cu clientela. Ei îşi desfăşoară activitatea numai în localul
comerciantului. Pot fi comişi pentru negoţ nu numai vânzătorii ci şi alţi salariaţi
cum sunt recepţionerii de hotel, şoferii de taxi. Sunt situaţii când plata poate fi
cerută şi în afara localului, cum este cazul livrărilor la domiciliu.

V.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)

Reglementarea este făcută de art. 402-403 Cod comercial. Sunt salariaţi ai
comerciantului care, spre deosebire de comişii pentru negoţ, îşi desfăşoară
activitatea în afara localului. Ei sunt însărcinaţi de comerciant să facă operaţiunile
comerţului său, comerciantul fiind obligat prin faptele lor în limitele împuternicirii
date, însărcinarea lor rezultând din circulare, scrisori, avize sau alte asemenea
documente. Dacă aceştia nu aduc la cunoştinţă însărcinarea lor de reprezentanţi, se
obligă personal faţă de terţi.

V.5. Mijlocitorii
Activitatea de mijlocire este prevăzută ca faptă de comerţ de art.3 pct. 12 din
Codul comercial. Nu beneficiază de o reglementare specială în Codul comercial.
Mai sunt numiţi şi samsari sau misiţi. Mijlocitorul este persoana care acţionează
pentru punerea în contact a persoanelor interesate de încheierea unei afaceri care să
se realizeze prin intermediul lor. Are la bază contractul cu una din părţi sau cu toate
părţile interesate şi de la care, în caz de încheiere a contractului urmează să
primească o plată fixă sau procentuală. Nu are la bază un contract de muncă.

V.6. Agenţii de comerţ

Nu beneficiază de reglementare în Codul comercial, instituţia agenţilor de
comerţ şi condiţia juridică a agenţilor de comerţ fiind stabilite pe baza principiilor
generale ale reprezentării.
Agentul de comerţ este o persoană însărcinată statornic, de unul sau mai
mulţi comercianţi, să desfăşoare în altă localitate, determinată exclusiv, operaţiuni
comerciale, în schimbul unei plăţi. El poate să trateze afaceri sau să încheie acte
juridice cu terţii, pe seama comerciantului.
356
 Întrebări de autoevaluare
1. În ce fel de raporturi de muncă sunt auxiliarii comercianţilor cu comercianţii?
2. Cum poate fi mandatul prepusului?
3. Ce operaţiuni comerciale poate face prepusul?
4. Pentru reprezentare este suficientă existenţa împuternicirii sau mai sunt şi
alte condiţii?
5. Cum este reprezentantul în raport de actele pe care le încheie?
6. Moartea reprezentantului duce la încetarea reprezentării?
7. Au dreptul comişii pentru negoţ să încaseze preţul?
8. Unde îşi desfăşoară activitate comişii pentru negoţ?
9. Daţi exemple de comişi pentru negoţ.
10. În ce condiţii comişii pentru negoţ se obligă personal faţă de terţi?
11. Ce prevede Codul comercial cu privire la mijlocitori?
12. Ce prevede Codul comercial cu privire la agenţii de comerţ?

VI. FONDUL DE COMERŢ

Concepte-cheie: fond de comerţ; firmă; emblemă; bunuri imobile; bunuri

mobile; vadul; clientelă; dreptul de proprietate industrială; dreptul de autor.

VI.1. Noţiune
Nu este definit legal ci doar de doctrină. In Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului se face vorbire despre fondul de comerţ, la art. 21, care
prevede înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul
fondului de comerţ.
In doctrină fondul de comerţ este definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi necorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit obţinerii de profit.
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul deoarece fondul de comerţ,
este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, pe când
patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor.

VI.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Din această categorie fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.
VI.2.1. Bunurile imobile care sunt afectate fondului de comerţ pot fi imobile
prin natura lor (ex. clădirea în care se desfăşoară activitatea) sau imobile prin
destinaţie, care, aşa cum au fost exemplificate în dreptul civil, pot fi maşini,
utilaje, echipamente.
Cu privire la natura juridică a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor
imobile, au fost exprimate două puncte de vedere:
1. acestea sunt acte civile. Interpretarea decurge din prevederile Codului
comercial care definesc actele şi faptele de comerţ unde ele nu sunt prevăzute ca
acte obiective de comerţ.
2. cel de-al doilea punct de vedere a fost formulat în jurisprudenţă, dar şi în
doctrină. Potrivit acestei orientări, dacă bunurile imobile sunt elemente ale fondului
de comerţ, actele de vânzare-cumpărare sunt acte de comerţ.
357
 VI.2.2. Bunurile mobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ sunt:
materiile prime şi materialele destinate prelucrării, precum şi produsele rezultate
din prelucrare. Se apreciază că şi mărfurile cumpărate spre revânzare fac parte din
fondul de comerţ. Opinia se justifică în cazul faptelor de comerţ de interpunere.

VI.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ

Sunt drepturile care privesc firma, emblema, clientela şi vadul comercial,
brevetele de invenţii, dreptul de autor, mărcile de fabrică şi de comerţ.
VI.3.1. Firma – constă în numele sau denumirea sub care un comerciant este
înregistrat la Registrul comerţului.
Legea distinge între situaţiile în care comerciantul este persoană fizică şi
comerciantul societate comercială.
In cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele în
întregime al acestuia, adică nume şi prenume sau numai nume şi iniţiala
prenumelui, urmat de iniţialele P.F.
Firma societăţii comerciale este reglementată diferit, în funcţie de felul acestora.
La societatea în nume colectiv, se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, urmată de menţiunea de „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime. Numele poate fi înscris fie întreg, adică nume şi prenume, fie numai
numele şi iniţiala prenumelui (art.31 din Legea nr. 26/1990)
La societatea în comandită simplă, firma se compune din numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită scrisă în
întregime.
La societatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe acţiuni. Se compune
dintr-o denumire proprie de natură să o deosebească de firma altei societăţi însoţită
de menţiunea scrisă în întregime sau S.A ori societate în comandită pe acţiuni.
Dacă o firmă este asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată, trebuie să adauge
o menţiune care s-o deosebească. Nici o firmă nu trebuie să folosească o denumire
întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Art.42. din Legea nr. 26/1990 prevede că firma nu poate fi înstrăinată decât
odată cu fondul de comerţ.
La societatea cu răspundere limitată firma este alcătuită dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi însoţită de
menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau prescurtarea S.R.L.
VI.3.2. Emblema este tot un atribut de identificare. Art. 30 alin. 3 din Legea
nr. 26/1990 prevede că emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant, de altul de acelaşi gen. Nu se confundă cu firma chiar dacă o înglobează
în ce priveşte denumirea. Este facultativă. Conţinutul ei poate fi un semn sau o
denumire. Denumirea poate fi înstrăinată şi fără înstrăinarea fondului de comerţ.
VI.3.3. Clientela şi vadul comercial
Aceste elemente nu beneficiază de o reglementare legală. Clientela
desemnează persoanele care recurg în mod obişnuit la serviciile comerciantului.
Vadul comercial este un element care exprimă gradul de atragere a clienţilor,
determinat de factori cum sunt: locul de amplasare, calitate, segmentul de clientelă
la care se adresează, selectarea clientelei prin preţ, ambient, calitatea personalului,
publicitate, notorietate.
358
 VI.3.4. Drepturile de proprietate industrială
Sunt alcătuite din: brevetele de invenţii, know-how, desene şi modele
industriale, mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de origine şi indicaţii de
provenienţă. Sunt supuse înscrierilor la Registrul Comerţului.
VI.3.5. Drepturile de autor
Acestea pot să rezulte din activitatea ştiinţifică, culturală, literară, artistică.
Titularul dreptului are dreptul la reproducere şi difuzare şi orice alt mod de folosire.
Dreptul poate fi cedat pentru acesta titularul fiind îndreptăţit la remuneraţie.
VI.4. Actele juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ poate:
- să fie vândut, caz în care vânzătorul este obligat să nu facă concurenţă
cumpărătorului;
- să fie transmis ca aport într-o societate comercială;
- să facă obiectul unui contract de locaţiune;
- să fie gajat, fără deposedare.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt elementele fondului de comerţ?
2. Ce diferenţe sunt între fondul de comerţ şi patrimoniu?
3. Care este natura juridică a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor
imobile ce fac parte din fondul de comerţ?
4. În ce situaţie este întemeiată opinia potrivit căreia mărfurile cumpărate în
scop de revânzare fac parte din fondul de comerţ?
5. În ce constau elementele necorporale ale fondului de comerţ?
6. Ce deosebire este între firmă şi emblemă?
7. Din ce este alcătuită firma, la fiecare categorie de comercianţi?
8. Care este conţinutul emblemei?
9. Ce factori determină vadul comercial?
10. Dreptul de autor poate fi cedat singur sau numai împreună cu fondul de
comerţ?
11. Ce acte juridice pot fi făcute cu privire la fondul de comerţ?

VII. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

Concepte-cheie: comercialitate; contractul de vânzare-cumpărare

comercială; sinalagmatic; oneros; aleatoriu; comutativ; translativ de proprietate;
incapacităţi speciale la vânzare-cumpărare; contract de mandat comercial;
contract de comision; comisionar comitent; contractul de consignaţie; consignant;
consignantar; contract de report; contract de cont curent; contract de leasing;
contract de franciză; francizor; franşiză; beneficiar al francizei.

VII.1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Se particularizează faţă de contractul de vânzare-cumpărare civilă prin
comercialitate. Rezultă din art. 3 pct. 1 şi 2 Cod comercial care prevede că
vânzarea este precedată de o cumpărare în scop de revânzare.
359
 VII.1.1. Definiţie. Este contractul prin care vânzătorul (comerciant) se obligă
să transmită proprietatea către cumpărător contra unei sume de bani ce constituie
preţul.
VII.1.2. Trăsături: a) este bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la
drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros deoarece ambele părţi
urmăresc, un folos patrimonial; d) este comutativ deoarece întinderea drepturilor şi
obligaţiilor este cunoscută la momentul încheierii contractului; e) este translativ de
proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la cumpărat; f) este
consensual deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă.
VII.1.3. Capacitatea părţilor este supusă aceloraşi reguli ca şi dreptul în
civil. Codul comercial şi legile comerciale prevăd unele incapacităţi şi interdicţii
speciale. Incapacităţi speciale: 1) interdicţia vânzării-cumpărării între soţi. Atrage
nulitatea relativă; 2) interdicţia vânzării-cumpărării între tutore şi minorul aflat sub
tutela sa – nulitate relativă; 3) interdicţia cumpărării de către mandatar a bunurilor
pe care a fost împuternicit să le vândă; 4) interdicţia de a cumpăra pentru
persoanele care administrează bunurile statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale sau de către funcţionarii publici a bunurilor pe care le administrează sau
pe care sunt însărcinaţi să le vândă; 5) interdicţii pentru persoanele care îndeplinesc
anumite funcţii publice (judecători, avocaţi).
Interdicţii speciale 1) interdicţia pentru prepus de a face operaţiuni de natura
comerţului cu care este însărcinat (art. 397 C. comercial); 2) interdicţia pentru
asociaţii cu răspundere nelimitată de a încheia operaţiuni care ar atinge interesele
societăţii comerciale.
VII.1.4. Obiectul contractului îl constituie prestaţiile porţilor, obligaţiile
acestora. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut: a) să fie în
comerţ (adică să se poată vinde-cumpăra); b) să existe (la momentul vânzării sau să
poată exista în viitor); c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie proprietatea
vânzătorului. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul: a) să fie stabilit
în bani; b) să fie determinat sau determinabil; c) să fie real.
VII.1.4.1. Obligaţiile vânzătorului. Acesta are două obligaţii: 1) obligaţia
de a preda lucrul vândut la termenul convenit la locul convenit, şi în lipsa unei
prevederi în acest sens, la locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia
părţilor. Dacă nu este posibil a se stabili locul în condiţiile de mai sus, predarea se
face la sediul vânzătorului. Dacă este un bun determinant predarea se face acolo
unde se află bunul la momentul încheierii contractului. Cheltuielile de predare a
bunului (măsurare, cântărire, numărare) se suportă de vânzător, iar cele de ridicare
de cumpărător; 2) obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi contra viciilor lucrului.
VII.1.4.2. Obligaţiile cumpărătorului 1) Obligaţia de plată a preţului;
2) Obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.

VII.2. Contractul de mandat comercial

VII.2.1. Noţiune, obiect
Se asemănă cu mandatul civil şi îi sunt aplicabile principiile generale ale
acestuia având însă şi norme speciale în art. 374-391 C. comercial. Mandatul
comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala
360
mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit – art. 374 C.
comercial. Se deosebeşte de cel civil prin: 1) obiectul său care este încheierea de
acte juridice care au natura de fapte de comerţ; 2) caracterul oneros care este
prezumat; 3) conferă o mai mare libertate mandatului decât cel civil.
VII.2.2. Condiţii de validitate: a) consimţământul părţilor (mandatul poate fi
expres sau tacit); b) capacitatea (mandantul trebuie să fie capabil să încheie el
însuşi actele), iar mandatarul să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să exprime
un consimţământ valabil.
VII.2.3. Obligaţiile părţilor. a) Obligaţie mandatarului: 1) să execute
mandatul; 2) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi cu diligenţa unui bun
gospodar; 3) să aducă la cunoştinţa terţului cu care contractează împuternicirea
primită; 4) să înştiinţeze pe mandant de executarea mandatului; 5) să plătească
dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului nepredaţi acestuia. Deciziile se cuvin fie
din momentul când a întrebuinţat banii fie, atunci când nu i-a întrebuinţat, din ziua
când mandantul a cerut acele sume; b) Obligaţiile mandantului: 1) să pună la
dispoziţia mandatarului mijloacele necesare îndeplinirii mandatului; 2) să plătească
remuneraţia pentru executarea mandatului; 3) să restituie mandatarului cheltuielile
făcute pentru executarea mandatului.
VII.2.4. Încetarea mandatului. Are loc: 1) prin revocarea mandatarului;
2) prin renunţarea la mandat a mandatarului; 3) prin moartea, interdicţia, insol-
vabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului.

VII.3. Contractul de comision

VII.3.1. Noţiune, obiect. Art. 405 Cod Comercial: „Comisionul are ca obiect
tratarea de afaceri comerciale de către comisionar pe seama comitentului”. În timp
ce mandatul are la bază reprezentarea, comisionul este fără reprezentare sau cu o
reprezentare indirectă.
VII.3.2. Caractere juridice. 1. Este bilateral (sinalagmatic), dând naştere la
obligaţii atât pentru comitent cât şi pentru comisionar. 2) Este consensual, luând
naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. 3) Este oneros, ambele părţi
urmărind un folos patrimonial.
VII.3.3. Condiţiile de valabilitate. a) Consimţământul părţilor stă la baza
contractului şi are la bază împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului cu
precizarea condiţiilor în care va acţiona. Poate fi expres sau tacit. b) Capacitatea
părţilor. Comitentul trebuie să aibă el însuşi capacitatea de a încheia actele juridice
pentru care dă împuternicire, respectiv fapte de comerţ. Comisionarul trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu. Dacă încheie acte juridice ca o profesiune
obişnuită trebuie să aibă calitatea de comerciant (art. 3 pct. 7 Cod comercial).
VII.3.4. Obiectul contractului. Îl constituie tratarea de afaceri comerciale
(art. 405 Cod comercial).
VII.3.5. Obligaţiile între comitent şi comisionar
VII.3.5.1. Obligaţiile comitentului: a) să plătească remuneraţia cuvenită
comisionarului; b) să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea
însărcinării.
361
 VII.3.5.2. Obligaţiile comisionarului. a) să execute mandatul încredinţat de
comitent; b) să dea socoteală comitentului de îndeplinire mandatului; c) să înde-
plinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui profesionist.
VII.3.6. Încetarea contractului. Are loc prin revocarea de către comitent,
renunţarea de către comisionar, interdicţia ori falimentul comisionarului sau
comitentului.
VII.4. Contractul de consignaţie
VII.4.1. Definiţie. Potrivit art. 1 din Legea nr. 178/1934 privind contractul de
consignaţie acesta este „convenţia prin care una din părţi numită consignant,
încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar mărfuri sau obiecte mobile spre a
le vinde pe seama cosignantului”. Este o varietate a contractului de comision.
Vinderea se face la un preţ anticipat stabilit de consignant.
VII.4.2. Caractere juridice: este bilateral, cu titlu oneros şi consensual.
Forma scrisă este cerută numai ad probationem.
VII.4.3. Condiţii de valabilitate: 1) existenţa consimţământului valabil.
Împuternicirea poate fi expresă sau tacită; 2) consignantul trebuie să poată încheia
acte de comerţ deoarece vinderea se face pe seama sa; 3) consignatarul trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie comerciant”.
VII.4.4. Obiectul contractului îl constituie încheierea de contracte de vân-
zare-cumpărare „de mărfuri sau obiecte mobile”.
VII.4.5. Obligaţiile consignantului: 1) să predea consignatarului bunurile
pentru vânzare; 2) să plătească consignatarului remuneraţia convenită.
VII.4.6. Obligaţiile consignatorului: 1) să ia măsurile necesare pentru
păstrarea şi conservarea bunurilor primite spre vânzare; 2) să execute mandatul şi
să dea socoteală consignatarului despre îndeplinirea mandatului.
VII.4.7. Încetarea contractului. Încetează prin revocare, renunţare la mandat
sau în cazul morţii, insolvabilităţii ori falimentului uneia din părţi.
VII.5. Contractul de report
Conform art. 74 Cod comercial, „acestea constă în cumpărarea pe bani gata a
unor titluri de credit circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe
un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Pentru
validitatea contractului este necesară predarea reală a titlurilor date în report.
Proprietatea lor se transferă la cumpărător”.
Se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri are nevoie de numerar.
Exemplu: deţinătorul unor acţiuni la o societate vinde un număr de acţiuni unei alte
persoane şi convine totodată ca după un anumit termen să cumpere, de la aceeaşi
persoană, acelaşi număr de titluri, cu un preţ stabilit de regulă mai mare. Art. 74
alin. 4 Cod comercial mai prevede că părţile pot conveni că primele, rambursurile
şi dobânzile cuvenite la termenul reportului să revină vânzătorului.
VII.6. Contractul de cont curent
VII.6.1. Noţiune. Este contractul prin care părţile se înţeleg ca decontarea
prestaţiilor lor reciproce să nu se facă după fiecare operaţiune ci la un anumit
termen prin achitarea soldului de către partea debitoare. Nu este un contract de
creditare.
362
 VII.6.2. Efecte. Potrivit art. 470 Cod comercial acest contract produce
următoarele efecte: 1) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei. În cazul
efectelor şi titlurilor de credit, înscrierea este presupusă a fi făcută sub rezerva
încasării; 2) compensaţia reciprocă până la nivelul debitului şi creditului cu
rezerva plăţii diferenţei; 3) curgerea de dobânzi la nivelul celor comerciale dacă
nu s-au înţeles altfel, pentru sumele trecute în contul curent în debitul primitorului
de la data înscrierii. Dobânda pentru diferenţă curge de la data lichidării.
VII.6.3. Caractere juridice: 1) caracter bilateral (sinalagnatic); 2) este un
contract intuitu personae (are în vedere persoana); 3) caracter consensual; 4)
caracter oneros; 5) este cu executare succesivă.
VII.6.4. Încetarea contractului se produce prin: 1) scadenţa termenului
convenit; 2) în lipsă de convenţie, prin retragerea uneia dintre părţi; 3) falimentul
uneia din părţi.

VII.7. Contractul de leasing

VII.7.1. Noţiune. Leasingul este definit de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997
(republicată a M.Of. nr. 9/12.01.2000) ca fiind operaţiunea prin care o parte
denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta
pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile
convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
VII.7.2. Obiectul contractului: bunuri imobile sau bunuri mobile de folosinţă
îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video,
a pieselor de teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
VII.7.3. Felurile leasingului: a) leasing financiar – cel care îndeplineşte
următoarele condiţii: a.1) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate
trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului; a.2) părţile au
prevăzut că, la expirarea contractului, proprietatea bunului trece de drept la
utilizator; a.3) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta
o are la data la care opţiunea poate fi exprimată; b) leasingul operaţional este cel
care nu îndeplineşte condiţiile leasingului financiar.
VII.7.4. Elementele contractului de leasing. Acesta trebuie să cuprindă: a)
părţile; b) descrierea bunului ce face obiectul contractului; c) valoarea totală a
contractului; d) valoarea ratelor şi termenul de plată; e) perioada de utilizare în
leasing; f) clauza privind obligaţia asigurării bunului; g) valoarea iniţială a bunului;
h) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea
bunului şi condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
VII.7.5. Obligaţiile locatorului: a) să respecte dreptul utilizatorului privind
alegerea furnizorului; b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul
desemnat de utilizator şi în condiţiile arătate de acesta; c) să transmită
utilizatorului, prin contractul de leasing, toate drepturile decurgând din contractul
363
de vânzare-cumpărare, mai puţin dreptul de dispoziţie; d) să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului privind prelungirea contractului, achiziţionarea ori
restituirea bunului; e) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului; f) să
îi asigure bunul oferit în leasing.
VII.7.6. Obligaţiile utilizatorului: a) să efectueze recepţia şi să primească
bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; b) să exploateze bunul conform
instrucţiunilor şi să instruiască personalul desemnat să-l exploateze; c) să nu
greveze bunul cu sarcini, fără acordul utilizatorului; d) să plătească ratele de
leasing, în cuantumul şi la termenele convenite; e) să suporte cheltuielile de
întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing; f) să îşi asume, în
lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea
bunului direct sau prin prepuşi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii
bunului, din cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea integrală a
contractului de leasing; g) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi
modului de exploatarea bunului; h) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de
orice tulburare a dreptului de proprietate din partea unui terţ; i) să nu aducă
modificări bunului; j) să restituie bunul conform contractului.
VII.7.7. Drepturile utilizatorului: a) de acţiune directă asupra furnizorului,
în cazul reclamaţiilor privind livrarea, cantitatea, asistenţa tehnică, service-ul în
garanţie şi postgaranţie.
VII.7.8. Aspecte fiscale: a) cheltuielile de asigurare a bunului sunt
deductibile fiscal pentru partea obligată prin contract să plătească primele de
asigurare; b) bunurile se încadrează în regimul vamal de admitere temporara pe
toată durata contractului cu exonerare totală de plată a drepturilor de import,
inclusiv a garanţiilor vamale.
VII.7.9. Caractere juridice: este bilateral, oneros, cu executare succesivă,
„intuitu personae”, consensual.
VII.8. Contractul de franciză
VII.8.1. Noţiune. Este reglementat de O.G. nr.52/1997 privind la regimul
juridic al contractului de franciză, modificată şi completată prin Legea nr.79/1998.
Potrivit art.1 „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere
financiar, prin care o persoană denumită francizor, acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.
În doctrină a mai fost definit ca licenţierea drepturilor de proprietate
industrială sau intelectuală, relative la mărci, embleme sau know-how, combinate
sau nu cu restricţii asupra livrărilor sau cumpărărilor de produse. O altă definiţie:
„a franciza înseamnă altora să le reuşească, cum noi am reuşit, a reitera o reuşită1”
Franciza nu se confundă cu franşiza, aceasta din urmă fiind parte din
paguba pe care o suportă asiguratul într-un contract de asigurare.
VII.8.2. Obiectul contractului îl constituie dreptul de a comercializa o
afacere, un produs sau un serviciu. Intră aici, deşi nu este expres prevăzut de lege

1
Philippe Bessis, Le contract de franchisage, Ed. LGDJ, Paris, 1977, pag.17, apud
Smaranda Angheni ş.a. Drept comercial Editura Oscar Print, 2001, p.502.
364
şi know-how-ul (expresie engl. – a şti cum) care este un ansamblu de cunoştinţe
tehnice (informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile dar
nebrevetate, pentru fabricarea, funcţionarea sau comercializarea unor produse sau
pentru elaborarea sau funcţionarea unor tehnologii sau procedee.
VII.8.3. Caractere juridice: bilateral, consensual, şi cu titlu oneros.
VII.8.4. Elementele contractului: părţile, obiectul, drepturile şi obligaţiile,
condiţiile financiare, durata, condiţii de modificare, prelungire, reziliere. Termenul
va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului să amortizeze investiţiile2.

Întrebări de autoevaluare
1. Prin ce se deosebeşte vânzarea-cumpărarea civilă de cea comecială?
2. Care sunt incapacităţile speciale la vânzarea-cumpărarea comercială?
3. Care sunt interdicţiile speciale la vânzarea-cumpărarea comercială?
4. Care sunt obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului la vânzarea-
cumpărarea comercială?
5. Care este obiectul mandatului comercial?
6. Prin ce se deosebeşte obiectul mandatului civil de mandatul comercial?
7. Care sunt condiţiile de validitate ale mandatului comercial?
8. Care sunt obligaţiile mandatarului?
9. Care sunt obligaţiile mandantului?
10. În ce situaţii încetează contractul de mandat?
11. Care este obiectul contractului de comision?
12. Ce deosebire este între mandat şi comision sub aspectul reprezentării?
13. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comision?
14. Care sunt condiţiile de valabilitate ale contractului de comision?
15. Care sunt obligaţiile comitentului şi ale comisionarului?
16. Care sunt efectele contractului de cont curent?
17. Ce este leasingul financiar?
18. Dar cel operaţional?
19. Care este obiectul franciză?

VIII. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Concepte-cheie: titlu comercial de valoare; caracter constatativ; caracter formal;

caracter literal; drept autonom; efecte de comerţ; valori mobiliare; titluri de
reprezentare a mărfurilor; titluri nominative; titluri la ordin; titluri la purtător; cambie;
trăgător; tras; beneficiar; girul; acceptarea cambiei; revocarea cambiei; refuzul
cambiei; avalul; biletul la ordin; cecul; cecul barat; cecul circular; cecul certificat; cecul
de călătorie; cecul plătibil în cont; conosamentul; warantul; recipisa de depozit.

VIII.1. Noţiune. Titlul comercial de valoare este un înscris în temeiul căruia

posesorul său legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris care
încorporează o anumită valoare patrimonială. Se foloseşte şi expresia de titlu de credit.
VIII.2. Caracteristici: a) are un caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat
în titlu şi putând fi exercitat numai în temeiul acestuia; b) are un caracter formal,

2
J.N.Leloup, La franchise droit et practique, Ed. Delmas nr. B3 p.27, apud
Smaranda Angheni ş.a., op.cit.p.502.
365
acesta trebuind să îmbrace forma şi să conţină elementele prevăzute de lege; c) are
un caracter literal, întinderea şi natura drepturilor şi obligaţiilor fiind determinate
de menţiunile din înscris; d) conferă un drept autonom decurgând din faptul că
dreptul şi obligaţia sunt independente faţă de actul din care decurg iar dobânditorul
devine titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept
derivat din cel al transmiţătorului.

VIII.3. Clasificarea se poate face două mai multe criterii

VIII.3.1. Clasificarea după conţinutul lor: a) efecte de comerţ care sunt
înscrisuri ce dau dreptul la plata unor sume de bani. Sunt cambia, biletul la ordin şi
cecul; b) valori mobiliare care sunt înscrisuri ce atribuie titularilor drepturi complexe,
patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Acestea sunt acţiunile şi obligaţiunile emise
de societăţile comerciale; c) titlurile de reprezentare a măr-furilor care sunt înscrisuri
ce conferă un drept real de proprietate sau gaj asupra unor mărfuri aflate în depozit, în
docuri sau antrepozite, sau încărcate pe nave pentru a fi transportate. Sunt astfel de
titluri: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
VIII.3.2. Clasificarea după modul în care circulă: a) titluri nominative –
cele care nominalizează pe titularii lor în cuprinsul titlului; b) titluri la ordin – cele
care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de o persoană determinată.
Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul beneficiarului”. Transmiterea dreptului
se face printr-o formalitate numită „gir”; c) titlurile la purtător – cele care
încorporează anumite drepturi fără a determina, persoana beneficiarului, acesta
fiind cel care posedă legitim titlul.

VIII.4. Cambia
VIII.4.1. Noţiune. Este un înscris prin care o persoană numită trăgător dă
dispoziţie alteia numită tras, să plătească necondiţionat o sumă în numerar la
scadenţă unei a treia persoane numită beneficiar. Este reglementată de Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Exemplu de utilizare a cambiei. Un comerciant A, în urma unei operaţii
comerciale, are de încasat, de la comerciantul B, 800.000.000 lei la 30.11.2004.
Dar A datorează la rândul lui comerciantului C tot o sumă de 800.000.000 lei.
Atunci A (trăgătorul) trage o cambie asupra lui B(trasul), în favoarea
comerciantului C (beneficiar), prin care dispune să-i plătească acestuia din urmă la
scadenţă suma de 800.000.000 lei. La rândul său, C va putea folosi cambia pentru a
plăti o datorie către un alt comerciant D. Transmiterea se face prin operaţiunea
numită gir, care constă în dispoziţia dată de beneficiar trasului de a plăti persoanei
indicate de ea, acesta din urmă fiind numit giratar. Cambia poate fi transmisă mai
departe altor comercianţi.
Dacă beneficiarul sau dobânditorul are nevoie de bani înainte de scadenţă
poate s-o remită unei bănci. Operaţiunea se numeşte scont. Pentru că plata nu este
scadentă banca reţine o sumă care reprezintă dobânda până la scadenţă.
VIII.4.2. Caracterele cambiei: a) este un titlu de credit, pentru că ea conferă
posesorului dreptul de a primi suma de bani; b) are ca obiect plata unei sume de
bani, excluzând altă prestaţie; c) este un titlu complet, dreptul şi obligaţia corelativă
fiind cuprinse în înscris; d) este un titlu la ordin, dreptul putând fi exercitat de
366
beneficiar sau de persoana care a dobândit titlul prin gir, clauza „la ordin” fiind
subînţeleasă; e) este un titlu abstract, dreptul fiind independent de cauza juridică
generatoare (debitul trasului); f) creează obligaţii autonome, acestea având o
existenţă juridică de sine stătătoare; j) creează obligaţii necondiţionale, (cu
excepţia scadenţei obligaţia de plată nu depinde de altă condiţie sau
contraprestaţie); h) creează obligaţii solidare, obligaţiei iniţiale a trăgătorului
privind acceptarea şi plata cambiei de către tras, i se adaugă obligaţiile succesive
asumate prin semnătură de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).
VIII.4.3. Condiţiile de validitate
VIII.4.3.1. Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de Codul civil pentru actul
juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Legea nr. 58/1934 nu
conţine dispoziţii speciale.
VIII.4.3.2. Condiţiile de formă. Cambia, fiind titlu comercial de valoare, are
un caracter formal. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă iar înscrisul trebuie să
conţină menţiunile prevăzute de lege.
Forma scrisă – cambia este un înscris sub semnătură privată, putând fi şi
autentic, redactată în limba română sau altă limbă, scrisă de mână, bătută la maşină
sau tipărită.
Menţiunile obligatorii ale cambiei: a) denumirea de cambie „în însuşi textul
titlului”; b) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate; c)
numele trasului – numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei
juridice. Neindicarea trasului atrage nulitatea cambiei; d) indicarea scadenţei, (data
la care obligaţia cambială devine exigibilă). Scadenţa trebuie să fie certă arătându-
se ziua sau termenul maxim. Scadenţa trebuie să fie unică. Cambia cu scadenţe
succesive este lovită de nulitate. Scadenţa trebuie să fie posibilă. Scadenţa care nu
este posibilă este nulă (ex. o dată anterioară cambiei). Scadenţa trebuie să rezulte
expres din înscris. Scadenţa poate fi: 1) la vedere, când ordinul de plată prevede
menţiunea „la prezentare” sau „la cerere”. Poate fi prezentată chiar în ziua emiterii
şi cel mai târziu într-un an de la emitere; 2) la un anumit timp de la vedere,
beneficiarul având posibilitatea prezentării cambiei la data pe care o doreşte; 3) la
un anumit termen de la emitere, scadenţa fiind la expirarea termenului; 4) la o zi
fixă, în cambie indicându-se data scadenţei; 5) indicarea locului unde trebuie
făcută plata - se indică numai localitatea nu şi domiciliul ori sediul debitorului; 6)
numele celui la ordinul căruia se face plata; 7) data şi locul emiterii; 8)
semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.
Menţiuni facultative: a) clauza „nu la ordin”, în acest caz cambia neputându-
se transmite prin gir ci prin cesiune conform dreptului comun; b) indicarea unui
acceptant la nevoie, pentru cazul de refuz al cambiei; c) ordinul de prezentare a
cambiei la acceptare care este facultativă; d) clauzele „fără cheltuieli”, „fără
protest”, „fără procură”; e) clauza „valoare dată în garanţie” atestă că titlul a fost
dat pentru garantarea altei obligaţii; f) clauza „documentele contra acceptării”
(cambie documentară) obligă la predarea documentelor reprezentative ale mărfii
vândute (poliţa de încărcare, asigurarea, certificatul de origine).
VIII.4.4. Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant,
transmite altei persoane, numită giratar. Se face printr-o declaraţie scrisă şi semnată
pe titlu şi prin predarea titlului.

367
 VIII.4.5. Acceptarea cambiei. Are un caracter facultativ. Dacă trasul acceptă
ordinul el devine acceptant, adică debitor cambial şi va fi obligat să plătească la
scadenţă.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie atunci când scadenţa este la
un anumit termen de la vedere.
VIII.4.6. Revocarea cambiei. Înainte de înapoierea titlului, trasul are dreptul
de a revoca acceptarea, într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de voinţă,
cum ar fi menţiunea anulat urmată de semnătură .
VIII.4.7. Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de
executorul judecătoresc.
VIII.4.8. Avalul este o garanţie cambială. Este o garanţie autonomă şi
independentă. Avalul este actul juridic prin care o persoană numită avalist se obligă
să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit avalizat.
Avalul se scrie pe cambie sau pe un document separat. Se exprimă prin
cuvintele „pentru aval” sau „pentru garanţie”, „pentru siguranţă” şi se semnează de
avalist. Se poate da şi prin simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cambiei.

VIII.5. Biletul la ordin

VIII.5.1. Noţiune. Este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei alte persoane,
numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Este reglementat tot de Legea nr. 58/1934.
VIII.5.2. Caractere juridice. Este un titlu de credit, la ordin, formal şi
complet. Este formal pentru că trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege. Este un
înscris sub semnătură privată.
VIII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin. Sunt prevăzute de
art. 104 din lege: a) denumirea de bilet la ordin care trebuie să fie în textul titlului; b)
promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate exprimată în cuvintele
„voi plăti” sau altele echivalente şi fără condiţii; c) indicarea scadenţei. Dacă nu se
arată scadenţa în scris, plata se face „la vedere”; d) locul plăţii. În absenţa acestei
menţiuni locul plăţii este locul emiterii care se prezumă a fi domiciliul sau sediul
emitentului; e) numele celui căruia trebuie să i se facă plata sau la ordinul căruia se
face plata; f) data şi locul emiterii; g) semnătura emitentului.
VIII.5.4. Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul
biletului la ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar) titlul în cauză printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în cauză giratarului.
VIII.5.5. Avalul biletului la ordin este actul juridic prin care o persoană, numită
avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată în titlu. Trebuie să arata pentru cine a
fost dat. Dacă nu se indică pentru cine s-a dat se consideră dat emitentului.
VIII.5.6. Plata biletului la ordin. Se face chiar de emitent, spre deosebire de
cambie unde plata se face de altă persoană. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un
termen de la prezentare şi emitentul refuză să pună viza datată pe titlu, refuzul se
constată prin protest.
368
 VIII.6. Cecul
VIII.6.1. Noţiune. Este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit trăgător,
dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de
bani unui beneficiar la prezentarea titlului. Este reglementat de Legea nr. 59/1934
asupra cecului.
VIII.6.2. Condiţii esenţiale de formă. Formal cecul trebuie să cuprindă:
a) denumirea de cec; b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani; c) numele
(denumirea) trasului; d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii; f) semnătura
emitentului. Lipsa acestor menţiuni atrage nulitatea cecului. Cecul poate fi tras în
mai multe exemplare, cu excepţia celui la purtător.
VIII. 6.3. Condiţii esenţiale de fond. Sunt cele prevăzute pentru validitatea
actului juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
VIII.6.4. Formele cecului: a) cecul barat care poate fi de două feluri:
a..1.) cecul cu bară generală. Acesta are pe faţă două linii paralele şi nu cuprinde nici
o menţiune între cele două linii sau se scrie numai „banca”. Se plăteşte unei bănci ori
unui client al trasului; a.2.) cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii
numele unei bănci căreia i se plăteşte suma; b) cecul circular se emite de o bancă
autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului; c) cecul certificat.
Are semnătura trasului pe faţa titlului şi semnifică acoperirea titlului şi menţinerea
acestei acoperiri la dispoziţia posesorului până la expirarea termenului de prescripţie;
d) cecul de călătorie. Este emis de bancă pentru a fi utilizat în timpul unei călătorii în
străinătate. Are două părţi: talonul şi cecul propriu-zis. Cuprinde ordinul băncii către
corespondentul său de a plăti acea sumă clientului. Talonul se semnează la momentul
primirii de la bancă iar cecul propriu-zis se semnează la momentul plăţii; e) cecul
plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea „plătibil în cont” iar plata se
face scriptic, prin virament, şi nu în numerar.

VIII.7 Conosamentul
VIII.7.1. Noţiune. Este reglementat prin art. 565-570 Cod comercial sub
denumirea poliţa de încărcare. Denumirea a fost schimbată potrivit Convenţiei
internaţionale pentru unificarea anumitor reguli în materie de conosament de la
Bruxelles din 25 august 1924, ratificată prin Legea nr. 43 (D.nr. 1008)/1937. Este
documentul eliberat de comandantul, armatorul sau agentul navei cu care se
transportă mărfurile şi prin care se recunoaşte şi dovedeşte încărcarea sau primirea
spre încărcare a anumitor mărfuri.
VIII.7.2. Menţiunile conosamentului. Potrivit art. 565 Cod comercial
trebuie să cuprindă natura, specia, calitatea şi cantitatea lucrurilor încărcate. Va fi
datat şi va arăta: 1) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa; 2) destinatarul
încărcăturii şi reşedinţa sa; 3) numele căpitanului sau patronului; 4) numele,
naţionalitatea şi capacitatea vasului; 5) locul plecării şi destinaţia; 6) navlul
(chiria). Vor fi însemnate pe margine mărcile şi numerele lucrurilor încărcate.
Conosamentul nu poate fi subscris de căpitan înainte de încărcare.
VIII.7.3. Felurile conosamentului. Poate fi la ordin sau la purtător.
VIII.7.4. Pluralitatea de exemplare. Se întocmeşte în 4 exemplare destinate:
1) căpitanului; 2) proprietarului sau armatorului vasului; 3) încărcătorului;
4) destinatarului. Exemplarele 1 şi 2 se semnează de încărcător iar 3 şi 4 de către căpitan.
369
 VIII.7.5. Predarea bunurilor. Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile
persoanei care prezintă conosamentul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu
i s-a notificat vreo opoziţie. În caz de opoziţie, căpitanul va depune bunurile în
depozit cu autorizarea justiţiei şi va putea să vândă, tot cu autorizarea justiţiei, o
parte din mărfuri pentru plata navlului.

VIII.8. Warantul
Este o formă a contractului de gaj. Mărfurile, în circulaţia lor, pot fi depuse în
docuri, silozuri, depozite, antrepozite.
Pentru mărfurile depuse, antrepozitele eliberează deponentului o recipisă –
warant compusă din două părţi: recipisa de depozit şi warantul (buletinul de gaj),
iar în registru rămâne talonul. În warant, se identifică şi marfa dată în depozit, la
fel şi pe talon şi recipisă.
Dacă deponentul doreşte să înstrăineze mărfurile, libere de orice sarcini,
transmite prin gir cumpărătorului ambele titluri (şi recipisa şi warantul), acesta
devenind proprietar fără predarea materială a mărfurilor.
Deponentul, în baza mărfurilor din antrepozit, poate să obţină un credit. Pentru
aceasta va despărţi recipisa de warant şi va menţiona pe warant datoria pe care o
garantează, după care îl transmite, prin gir, creditorului. Aceleaşi menţiuni trebuie
făcute şi pe talon şi pe recipisă. Astfel s-a constituit un gaj fără deposedare asupra
mărfurilor. Posesorul recipisei nu poate ridica mărfurile atât timp cât creditorul,
posesor al warantului, nu a fost plătit. Warantul este şi un titlu de credit negociabil.

Întrebări de autoevaluare
1. Există deosebiri între titlul comercial de valoare şi titlul de credit?
2. Care sunt caracteristicile titlurilor de valoare?
3. Cum se clasifică titlurile de valoare după conţinut?
4. Dar după modul cum circulă?
5. Care sunt caracterele cambiei?
6. Care sunt condiţiile de formă ale cambiei?
7. Care sunt menţiunile obligatorii ale cambiei?
8. Prin ce se face girul?
9. Ce caracter are acceptarea cambiei?
10. Când este obligatorie prezentarea cambiei la acceptare?
11. Cum se face revocarea cambiei?
12. Ce fel de garanţie este avalul?
13. Cum se exprimă avalul?
14. Cum se numeşte cel care se obligă în cazul biletului la ordin?
15. Care sunt caracterele juridice ale biletului la ordin?
16. Care sunt menţiunile obligatorii ale biletului la ordin?
17. Care este locul plăţii la biletul la ordin?
18. Cum se face girul biletului la ordin?
19. Dar avalul biletului la ordin?
20. Care sunt condiţiile esenţiale de formă şi de fond ale biletului la ordin?
21. Care sunt menţiunile şi felurile conosamentului?
22. În câte exemplare se întocmeşte conosamentul şi cui sunt destinate?
23. Există asemănări între contractul de gaj şi warant?
370
 IX. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Cuvinte-cheie: societăţi unipersonale şi societăţi pluripersonale; societăţi de

persoane; societăţi de natură mixtă – capitaluri şi persoane; firma, sediul şi
naţionalitatea societăţii comerciale; sucursală; agenţie; reprezentanţă; filială;
disponibilitatea firmei şi emblemei; act constitutiv; contract de societate; statut; cod unic
de înregistrare; capital social subscris; capital social vărsat; părţi de interes; părţi
sociale; acţiuni; acţiuni nominative; acţiuni la purtător; organele societăţii comerciale;
adunarea generală ordinară şi extraordinară; cvorumul adunării generale; consiliu de
administraţie; comitet de direcţie; director executiv; administrator; cenzor; auditor
financiar; dizolvare; faliment; fuziune; divizare; lichidare.

IX.1. Clasificare
O scurtă prezentare a formelor societăţilor comerciale ce se pot constitui în
România a fost secţiunea V.2.2.
Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

IX.1.1. Clasificarea după numărul asociaţilor

a) unipersonale – societăţile cu asociat unic. Acestea reprezintă excepţia.
Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale permite constituirea unei societăţi
comerciale cu asediat doar în cazul societăţii cu răspundere limitată;
b) pluripersonale –cele care au mai mulţi asociaţi. Acestea reprezintă regula.

IX I.1.2. Clasificarea după natura societăţii

a) societăţi de persoane – acestea se caracterizează prin numărul restrâns de
asociaţi iar asocierea are un caracter „intuitu personae” . Sunt astfel de societăţi
cele în nume colectiv şi cele în comandită simplă;
b) societăţi de capitaluri – se constituie dintr-un număr mare de asociaţi ca
urmare a necesităţii existenţei unui capital social mare. Calitatea asociaţilor (intuitu
personae) nu prezintă interes. Sunt astfel de societăţi, cea pe acţiuni şi cea în
comandită pe acţiuni. Elementul esenţial este cota de capital (intuitu pecuniae);
c) societăţile cu natură mixtă – capital şi de persoane cum sunt societăţile cu
răspundere limitată, au în vedere atât calitatea asociaţilor cât şi aportul la capital.
În cazul societăţilor de persoane este permis aportul în numerar, în natură şi
în munca asociaţilor, pe când la cele de capital nu poate fi în muncă, ci numai în
numerar sau în natură.

IX.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor

a) societăţi în care asociaţii răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale,
cum feste cazul la societatea în nume colectiv, precum şi a asociaţilor comanditaţi
în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni. Creditorii societăţii
se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă
societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în
întârziere, se vor putea adresa împotriva acestor asociaţi.
b) societăţi în care asociaţii răspund până la concurenţa capitalului social
subscris cum este cazul acţionarilor în societăţile pe acţiuni, asociaţilor
comanditari la societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni şi
asociaţilor în societăţile cu răspundere limitată.
371
 IX.1.4. Clasificarea după structura capitalului şi modul de împărţire a lui
a) societăţi la care capitalul se divide în acţiuni, cum este cazul societăţii
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. La acestea capitalul nu poate fi mai mic de
25.000.000 lei. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. Acţiunile nominative
pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin
înscriere în cont. Dacă actul constitutiv nu prevede că acţiunile sunt nominative,
acestea vor fi la purtător;
b) societăţi la care capitalul se divide în părţi sociale cum este cazul la
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată. Acestea sunt numai nominative. La societatea cu răspundere
limitată capitalul nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei iar valoarea unei părţi sociale
nu poate fi mai mică de 100.000 lei.

IX.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii

de titluri comerciale de valoare
a) societăţi emitente de titluri comerciale de valoare – cum sunt societăţile
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni care pot emite acţiuni şi obligaţiuni.
b) societăţi care nu pot emite titluri comerciale de valoare –cum este cazul
celorlalte forme de societate.

IX.2. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile comerciale

Art.1.alin.2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile comerciale cu
sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice române”.
Persoana juridică, potrivit Decretului nr.31/1954 privitor la persoana fizică şi
persoana juridică, trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive:
a) organizare proprie. Potrivit art.7 şi 8 din Legea nr.31/1990, actul
constitutiv trebuie să cuprindă dispoziţii privind persoanele care administrează şi
reprezintă societatea, dispoziţii privind conducerea, administrarea, controlul
gestiunii şi funcţionarea societăţii comerciale;
b) patrimoniu propriu. Legea nr.31/1990 face vorbire de patrimoniul social
(v. art.246 alin.1). Patrimoniul este alcătuit din activul social şi pasivul social. El
este distinct de cel al asociaţilor (acţionarilor) care nu au nici un drept asupra
bunurilor care alcătuiesc patrimoniul social. Se spune că acesta are un caracter
autonom şi constituie gajul general al creditorilor societăţii;
c) existenţa unui scop şi obiect bine determinat. Este guvernat de
prevederile Decretului nr. 31/1954. Acestea trebuie să fie în acord cu interesul
obştesc. Art.7 lit.c şi art.8 lit.c din Legea nr.31/1990 prevăd că actul constitutiv
trebuie să cuprindă obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi activităţii
principale. Obiectul de activitate este cel care limitează capacitatea de folosinţă şi
de exerciţiu a societăţii comerciale. Dă naştere următoarelor consecinţe:
- dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la raporturile
juridice;
- răspunderea pentru obligaţiile asumate;
- dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau ca pârâtă.
372
 IX.3. Elementele de identificare ale societăţii
Se identifică prin 3 elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.
a) Firma societăţii (a fost descrisă la elementele fondului de comerţ). Ea
trebuie să fie disponibilă şi distinctivă. Persoanele care constituie societăţi
comerciale, înainte de întocmirea documentelor constitutive trebuie să solicite la
Registrul Comerţului verificarea disponibilităţii şi rezervarea acesteia pe o perioadă
de cel mult 3 luni de la data înregistrării cererii. Folosinţa exclusivă a firmei se
dobândeşte de la înmatriculare şi încetează la radiere.
b) Sediul. Actul constitutiv, potrivit Legii nr. 31/1990, trebuie să indice atât
sediul cât şi sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
unităţi fără personalitate juridică.
c) Naţionalitatea. Nu are aceeaşi semnificaţie ca la persoanele fizice. Ţine de
sediu şi determină legea aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării, lichidării.
Cetăţenia asociaţilor (acţionarilor) nu are relevanţă. Legea română prevede că
societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române, deci
singurul element în funcţie de care se stabileşte naţionalitatea este sediul.
IX.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale
în afara sediului său social principal.
Aşa cum am arătat mai sus, actul constitutiv trebuie să prevadă sediul şi
sediile secundare. Deşi legea face vorbire de sediu, fără a-l circumstanţia,
prevederea privind sediile secundare dă naştere concluziei că sediul poate fi
principal şi secundar.
Sediile secundare, tot potrivit Legii nr.31/1990 pot fi la sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică (v.art.7 lit.g şi
art.8 lit.l).
Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că sucursalele, agenţiile şi
celelalte sunt forme de organizare ale societăţilor comerciale.
Sucursalele sunt definite de art.4 alin.1 din Legea nr. 31/1990 ca fiind
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale care se
înregistrează la Registrul Comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Tot art. 143 din Legea nr. 31/1990 prevede că regimul juridic al sucursalei se
aplică şi oricărui alt sediu secundar indiferent de denumirea lui, căruia societatea,
care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală. Celelalte sedii secundare – agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea sedii – se înmatriculează numai în cadrul
înmatriculării în Registrul comerţului de la sediul principal. Nu se pot înfiinţa sedii
secundare sub denumirea de filială (art. 143 alin.5 Legea nr.31/1990).
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se constituie
potrivit reglementărilor privind societăţile comerciale. Ele nu trebuie să aibă
aceeaşi formă cu societatea mamă.
Reprezentanţa este o formă de sediu secundar fără personalitate juridică.
IX.5. Constituirea societăţii comerciale
Se realizează în mai multe etape:
IX.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz a emblemei.
IX.5.2. Întocmirea actului constitutiv
Nu are acelaşi regim pentru toate formele de societate.
Societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă se constituie prin
contract de societate.
373
 Societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
constituie prin contract de societate şi statut.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin statut.
Contractul de societate şi statutul pot fi întocmite şi sub forma unui document
numit act constitutiv. Aceeaşi va fi denumirea şi atunci când se încheie numai
contract de societate, sau numai statut.
Actul constitutiv este manifestarea de voinţă făcută în sensul constituirii
societăţii. Se semnează de toţi asociaţii iar în cazul în care societatea se constituie
prin subscripţie publică de fondator. Se încheie în formă autentică.
IX.5.4. Înmatricularea societăţii
Actul constitutiv autentificat, însoţit de dovada de sediu social, dovada
constituirii capitalului social, copiile actelor de identitate ale asociaţilor, acordul
asociaţiei de locatari acolo unde sediul se află într-un imobil cu mai multe locuinţe,
avizele organelor în drept se depun la Registrul comerţului – biroul unic în a cărui
rază teritorială se află sediul social, ataşate cererii de înmatriculare.
Avizele. Legea prevede obţinerea avizelor de funcţionare de la o serie de
autorităţi publice. Unele avize se cer pentru toate societăţile comerciale (ex.: de la
pompieri, poliţia sanitar-veterinară ş.a.), iar altele se cer numai pentru societăţile
care au un anume obiect de activitate (asigurări, activităţi medicale, comerţ cu arme
şi substanţe periculoase etc.). Pentru obţinerea acestor avize, se completează o
anexă a cererii de înmatriculare pe care biroul unic o trimite autorităţilor publice
competente ,care trebuie să elibereze avizele în termen de maxim 20 de zile.
Obţinerea avizelor este necesară numai dacă în spaţiul destinat sediului social sau
sediilor secundare se desfăşoară activităţile supuse avizării. În caz contrar se
completează o declaraţie pe proprie răspundere, urmând ca înainte de începerea
activităţii să se ia autorizaţiile necesare.
Cererea de înmatriculare poate fi formulată de:
- fondatori sau administratori sau un împuternicit al acestora. Aceştia au
obligaţia să solicite înmatricularea în 15 zile de la semnarea actului constitutiv;
- oricare dintre asociaţi, atunci când fondatorii sau asociaţii sau reprezentanţii
lor dacă aceştia nu au formulat-o în termenul legal, după ce au fost puşi în
întârziere şi nu s-au conformat în 8 zile de la primire.
Cererea se soluţionează de judecătorul delegat al tribunalului pe raza căruia
se află oficiul Registrului Comerţului.
Dacă sunt întrunite cerinţele legii, judecătorul delegat dă o încheiere prin care
admite cererea, autorizează constituirea şi dispune înmatricularea. Încheierea este
supusă recursului, termenul fiind de 15 zile. Înmatricularea se efectuează după ce
încheierea este irevocabilă (adică nu a fost atacată cu recurs în termenul prevăzut
de lege sau recursul a fost respins).
După încuviinţarea înmatriculării, biroul unic comunică datele din cererea de
înmatriculare la Ministerul Finanţelor Publice care, în termen de 24 de ore, trebuie
să atribuie Codul unic de înregistrare (CUI), după care se eliberează certificatul
de înmatriculare.
Un extras în formă simplificată după încheierea judecătorului delegat se
publică în Monitorul Oficial – Partea a IV-a, pe cheltuiala comerciantului. La
cererea şi pe cheltuiala comerciantului, în Monitorul Oficial – Partea a IV-a se
poate publica integral încheierea şi actul constitutiv, integral sau în extras, vizate de
judecătorul delegat.
374
 IX.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice ale acestuia
Legea nr. 31/1990 reglementează distinct conţinutul actului constitutiv,
separat pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată (art.7) şi separat pentru societatea pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni.
a) La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi S.R.L.,
actul constitutiv trebuie să conţină:
- datele de identificare ale asociaţilor;
- forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul, emblema;
- obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- capitalul social şi aportul fiecărui asociat, în numerar şi în natură – la
S.R.L. numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale;
- dispoziţii privind administrarea;
- participarea la beneficii şi pierderi;
- sediile secundare;
- durata societăţii;
- modul de dizolvare şi lichidare.
b) La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, statutul conţine în plus
o serie de clauze privind capitalul social care poate fi subscris şi vărsat (minim
30% la constituire şi integral în termen de un an de la înmatriculare); felul
acţiunilor (nominative sau la purtător); dispoziţii privind fondatorii; dispoziţii
privind operaţiunile încheiate în contul societăţii de fondatori, pe care aceştia
trebuie să le preia; dispoziţii privind cenzorii; dispoziţii privind administratorii,
garanţiile acestora şi puterile conferite.
La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se vor arăta
asociaţii-acţionarii comanditaţi şi cei comanditari.
IX.5.4. Capitalul social şi vărsarea aportului
Capitalul social poate fi vărsat atât la constituire cât şi ulterior. Se distinge
între capital social subscris şi capital social vărsat. Aportul poate fi în numerar,
în numerar şi în natură şi în numerar, în natură şi în muncă (numai la societatea în
nume colectiv şi la cea în comandită pentru asociaţii comanditaţi).
Acţiunile sunt indivizibile. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile.
Capitalul social poate fi majorat sau diminuat, aceasta presupunând
modificarea actului constitutiv, cu respectarea minimului prevăzut de lege.
Capitalul social este divizat în:
- părţi de interes la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă;
- părţi sociale la societatea cu răspundere limitată, care nu pot fi mai mici de
100.000 lei;
- acţiuni la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acestea neputând
fi mai mici de 1.000 lei.

IX.6. Organele societăţii comerciale

Se împart în:
- organe de conducere;
- organe de administrare;
- organe de control.
375
 IX.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale. La toate formele
de societate comercială organul de conducere este adunarea generală. În cazul societăţii
cu răspundere limitată, atribuţiile adunării generale sunt exercitate de asociatul unic.
Adunările generale pot fi ordinare şi extraordinare.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult
3 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Atribuţii: a) discutarea, aprobarea, modificarea bilanţului contabil, fixarea
dividendelor; b) alegerea administratorilor şi cenzorilor; c) fixarea remuneraţiei
administratorilor şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; d) să se
pronunţe asupra gestiunii administratorilor; e) să stabilească bugetul de venituri şi
cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pentru exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale
societăţii; g) alte probleme.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar
pentru a hotărî: a) schimbarea formei juridice a societăţii; b) mutarea sediului; c)
schimbarea obiectului de activitate; d) prelungirea duratei; e) majorarea, reducerea
sau reîntregirea capitalului social; f) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea; g)
dizolvarea anticipată a societăţii; h) emisiunea de obligaţii; i) conversia acţiunilor;
j) orice altă modificare a actului constitutiv.
Cvorumul adunării generale şi adoptarea hotărârilor.
Cvorumul înseamnă numărul de asociaţi/acţionari care trebuie să fie prezenţi
pentru a se putea lua decizii în mod valabil. La adunarea generală ordinară a
societăţii pe acţiuni este necesară prezenţa unui număr de acţionari ale căror acţiuni
să reprezinte jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu se poate ţine datorită
lipsei de cvorum, va fi convocată a doua adunare care poate hotărî indiferent de
cota de capital social pe care o reprezintă participanţii.
La adunarea generală extraordinară, la prima convocare este necesară
prezenţa deţinătorilor a 3/4 din capitalul social, dacă actul constitutiv nu dispune
altfel, iar la convocările ulterioare deţinătorii a 1/2 din capitalul social.
La societatea cu răspundere limitată, datorită caracteristicilor acesteia, care le
îmbină şi pe cele ale societăţii de capitaluri şi pe cele ale societăţii de persoane, la prima
convocare este necesară prezenţa majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar
la a doua convocare indiferent de numărul de asociaţi şi partea din capitalul social.

IX.6.2. Organele de administrare

Administrarea societăţii comerciale este făcută de unul sau mai mulţi
administratori, temporari sau revocabili. Când sunt mai mulţi administratori aceştia
se constituie în consiliu.
Unicul administrator, sau preşedintele consiliului de administraţie, şi cel
puţin jumătate din consiliul de administraţie trebuie să fie cetăţeni români, dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Numirea şi destituirea administratorilor
se face de adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, termenul mandatului
neputând fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata aceasta este pentru 2 ani.
Administratorii sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu s-a dispus altfel.
Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie care nu poate fi mai mică
decât valoarea nominală a 10 acţiuni, sau decât dublul remuneraţiei lunare.
Consiliul de administraţie trebuie să se întrunească ori de câte ori este
necesar, dar cel puţin o dată pe lună. La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-
376
verbal care cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi
întrunite şi opiniile separate.
Administratorii pot face toate operaţiunile pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al societăţii cu excepţia restricţiilor stabilite prin actul
constitutiv.
Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor
directori executivi, funcţionari ai societăţii. Directorii executivi nu pot fi membri în
consiliul de administraţie.
Şi la societatea cu răspundere limitată administrarea se face de unul sau mai
mulţi administratori, în aceleaşi condiţii ca la societatea pe acţiuni.

IX.6.3. Organele de control

Au drept de control asupra societăţii:
- asociaţii;
- cenzorii;
- auditorii financiari;
- auditorii interni şi persoanele cu atribuţii de control financiar preventiv.

IX.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea

IX.7.1. Dizolvarea societăţii se produce prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) falimentul societăţii;
e) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv.
Legea mai prevede pentru fiecare tip de societate şi alte cauze:
- la societatea pe acţiuni: reducerea capitalului sau numărului de acţionari sub
minimul legal;
- la societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată: incapacitatea,
excluderea sau decesul unuia din asociaţi, când datorită acestor cauze a rămas un singur
asociat. Se exceptează atunci când există clauză privind continuarea cu moştenitorii sau
cu asociatul rămas când societatea continuă activitatea cu asociat unic.
Dizolvarea se înscrie la Registrul Comerţului şi se publică în Monitorul
Oficial.
IX.7.2. Fuziunea şi divizarea
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către altă societate
(somasarea) sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o
societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului societăţii care îşi încetează
activitatea între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă.
Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea fără lichidare a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului.
IX.7.3. Lichidarea
Dizolvarea are ca efect lichidarea.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot să facă noi operaţiuni şi
începe procedura lichidării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea are ca
efect transmiterea universală a patrimoniului către asociatul unic, fără lichidare.
377
 Lichidarea cuprinde următoarele operaţiuni:
- înlocuirea organelor de administrare cu lichidatorii;
- predarea gestiunii societăţii;
- întocmirea bilanţului contabil atunci când durata lichidării se prelungeşte
dincolo de exerciţiul financiar;
- lichidarea activului şi pasivului;
- întocmirea şi prezentarea bilanţului final.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce fel de societate este societatea în nume colectiv?
2. Din cine se constituie societăţile de capitaluri?
3. Ce societate de natură mixtă cunoaşteţi?
4. Cum se poate împărţi capitalul social?
5. Care sunt societăţile comerciale care pot emite titluri de valoare?
6. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice societate
comercială?
7. Din ce este constituit gajul general al creditorilor societăţii comerciale?
8. Care sunt elementele de identificare ale societăţii comerciale?
9. Ce forme de organizare pot să aibă sediile secundare ale societăţii
comerciale?
10. Care este procedura de înmatriculare a unei societăţi comerciale?
11. Care este conţinutul actului constitutiv?
12. Care sunt organele societăţii comerciale?
13. Care sunt atribuţiile adunării generale ordinare?
14. Dar atribuţiile adunării generale extraordinare?
15. Care sunt organele de administrare ale societăţii comerciale?
16. Care sunt organele de control ale societăţii comerciale?
17. În ce condiţii se produce dizolvarea societăţii comerciale?
18. Care sunt operaţiunile la lichidarea societăţii comerciale?

Exemple de întrebări pentru testul grilă

1. Stabilirea obiectului dreptului comercial român are la bază:
a) sistemul subiectiv (calitatea de comerciant);
b) sistemul obiectiv (faptul de comerţ);
c) sistemul mixt.
Răspuns: b
2. Alegeţi definiţia dreptului comercial:
a) ramură a dreptului privat care reglementează vânzarea – cumpărarea
de mărfuri în pieţe, oboare, târguri, magazine, precum şi între firme
sau state şi plata acestora;
b) ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice şi
care studiază comerţul;
c) ramură a dreptului privat alcătuită din normele juridice care regle-
mentează faptele de comerţ şi raporturile juridice la care iau parte
persoane care au calitatea de comerciant.
Răspuns: c
378
 3. Titlurile nominative se numesc astfel deoarece:
a) au un nume al lor cum ar fi cambie, bilet la ordin, conosament;
b) titularii lor sunt nominalizaţi în cuprinsul acestora,
c) au valoarea exprimată în bani înscrisă în cuprinsul lor.
Răspuns: b
4. Fondul de comerţ:
a) nu poate fi înstrăinat;
b) nu poate face obiectul dreptului de proprietate;
c) poate fi transmis ca aport într-o societate comercială.
Răspuns: c
5. Menţiunea bilet la ordin trebuie să fie în textul titlului?
a) adevărat;
b) fals.
Răspuns: a
6. Completaţi cuvintele lipsă:
Avalul biletului la ordin este actul juridic prin care o persoană
numită.............. se obligă să garanteze obligaţia asumată în titlu.
Răspuns: avalist
7. Explicaţi de ce contractul de consiganţie are caracter oneros?
Răspuns: pentru că fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. R. Stancu, M. Stancu, Drept comercial, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004.
2. Grigore Florescu, Drept comercial român, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005.
3. Marin Popescu, Drept comercial, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
4. Smaranda Angheni, Magda Valanciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a II-a,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001.
5. Stanciu D. Cărpănuşu, Drept comercial român, Editura All Beck.

379
 DREPT COMUNITAR
Conf.univ.dr. RADU STANCU

I. ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE
Cunoaşterea şi însuşirea tratatelor institutive, a instituţiilor Uniunii Europene
şi a principalelor reglementări comunitare.
Concepte-cheie: Planul Marshall, CECO, CEE, CEEA, PESC, AUE, TUE,
JAI, primul pilon, al doilea pilon, al treilea pilon, tratatele institutive.

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o
Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi
suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul, care avea
o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.
În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în Grand Dessin a lansat ideea unui
„corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o
pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.
Immanuel Kant, în 1795, a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o
federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican.
Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la
Paris, din 1849, spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense,
Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi
mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.
Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva
voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.
Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-
Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”.1 Acestei alianţe i se puteau
alătura şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.
Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După primul război
mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a Societăţilor Naţiunilor a
propus să se constituie „un fel de legătură federală” între naţiunile europene.
În 1944, reprezentanţii mişcărilor de rezistenţă europene, reuniţi în Elveţia,
au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere,
democratice şi pacifice, sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin
frontiere politice şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie
europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut ideea unor
„State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi Germaniei, sub auspiciile
Marii Britanii şi ale SUA.

1
Adrian Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-29.
380
 În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană au format
„Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unificarea Europei”. Primul
Congres European ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a
formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor
instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie. Richard
Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa” 2.

I.2. Etapele realizării Uniunii Europene

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află Planul
Marshall, care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică şi a permis
primele proiecte de integrare europeană.
După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea
Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă, în special în Europa.
Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia de rezistenţă
formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din
SUA a anunţat Secretariatul de stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi
cu care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi militară
pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările socialiste şi
comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în
guvernele Italiei şi Franţei. În acest context, Truman, preşedintele american care i-a
succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a
Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în
ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA l-a aprobat şi a stabilit obiectivul de a
manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de Moscova.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George
Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a
atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS care urmărea fie numai o adeziune
chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialismului, pentru a realiza
revoluţia mondială.
Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi relansarea
propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă prin cererea mare de
mărfuri, dar şi stoparea avansurilor socialiste şi comuniste din Italia şi Franţa, care,
împreună cu naţionalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea
economiei de piaţă în această parte a lumii.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi a Franţei a avut loc, la Paris o
conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare
Economică (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu privind necesităţile
europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22
septembrie 1947 şi a fost transmis în SUA.
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei externe
(Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul de Recuperare
Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creată
Administraţia de Cooperare Economică (CECA), agenţie federală pentru
organizarea ajutorului, aceasta funcţionând până la 30 septembrie 1951.

2
Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14.
381
 La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică (OECE), ca agenţie europeană a Planului
Marshall, având ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea
Britanie, Suedia şi Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca
membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de observator3. Ajutorul dat de SUA
Europei, între 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolari.
OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA
acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.
Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez
Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus crearea unei „înalte
autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi
cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de
Jean Monnet. Ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer,
cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania. Acesta, în 1949 a propus o
„asociere de drept internaţional pe bază de cooperare” în care „Germania ar
participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania,
Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele” 4.
La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg
au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-
germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis
participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).
La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul
instituind Comunitatea Europeană de Apărare, sub forma unei organizaţii
supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştri, o Curte de
Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel
european avea în subordine trupele europene 5.
În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o
comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înfiinţată avea competenţă
generală în domeniile politicii economice, al securităţii şi politicii externe, urmând ca
în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare6.
În 1957 au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Europeană
(CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA) sau EURATOM.
Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă
cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituiţi din reprezentanţi ai statelor
membre, şi o Curte de Justiţie. Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a
convenit Tratatul.
Şi Tratatul de la Roma prevede constituirea unor instituţii – o Comisie (Înalta
Autoritate) şi Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental.
Convenţia de la Roma a dotat cele 3 comunităţi (CECO, CEE şi CEEA) cu
o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi, şi
o Curte de Justiţie.

3
Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.
4
Adrian Năstase, op. cit., p. 28.
5
Adrian Năstase, op. cit., p. 32.
6
Idem, op. cit., p. 35.
382
 Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de
Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunităţi (cele 3
Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi Înalta Autoritate (CECO) înlocuindu-le
cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie7.
Începând cu anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc în cadrul
Consiliului European (acesta este alt organism decât Consiliul Europei), pentru
definirea liniilor politice generale ale Comunităţii.
În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi, în 1986, a
Portugaliei.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri directe,
în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor
Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.
În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), s-a făcut prima mare
reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei
pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare
la 1 ianuarie 1993.
La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, cunoscut ca
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând
şi trecerea la o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de
securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei
libere circulaţii a persoanelor8.
Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni:
– primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din ansamblul
dispoziţiilor privind Comunitatea Europeană, care nu se mai limitează la
competenţele strict economice ale Comunităţii Economice Europene , ci a devenit
una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineret, cultură,
sănătate publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru transport,
telecomunicaţii şi energie, precum şi politici industriale;
– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate comună
(PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale ale PESC pe baza
cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face
obiectul unei acţiuni comune. Uniunea este reprezentată de Preşedinţie;
– al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne (JAI). Dreptul de
iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în
unanimitate, poziţii comune, decizii cadru în scopul armonizării legilor şi

7
Idem, op. cit., p. 35.
8
Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2002, p. 9-10.
383
regulamentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de
acest pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare.
Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi funcţionari care formulează
avize destinate Consiliului şi care pregăteşte lucrările acestuia9.
În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această
extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a
aranjamentelor instituţionale. Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi
estul Europei a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG),
prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino în martie 1996, sub preşedinţia
italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a
avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, şi a intrat în
vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse
tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate
obiectivele Uniunii.
În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilităţii, în sensul
acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui grup de state hotărâte să atingă un nivel
mai ridicat de integrare fără ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de
aşteptarea celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost extinsă
participarea directă a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura
codeciziei într-un număr tot mai mare de noi domenii10
După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi alte state printre
care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997,
Agenda 2000.
O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care
instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem
funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără
precedent.
Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se
confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken din 2001 a fost
instituită Convenţia europeană care a avut ca scop redactarea unui text
constituţional care să răspundă în mod real nevoilor comunităţii europene.
Constituţia Uniunii Europene, astfel elaborată, a fost aprobată la Roma în
2004 şi este supusă aprobării de către statele membre, proces care pare întrerupt
prin neaprobarea, pentru început de către francezi, dar ulterior şi de alte state.

Întrebări de autoevaluare:
1. Când a fost formulată pentru prima dată ideea de Europă unificată?
2. Care sunt tratatele prin care a fost instituită Uniunea Europeană?
3. Care sunt obiectivele TUE?
4. Care sunt statele care au fondat CECO?

9
Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.
10
Idem, p. 44-45.
384
 II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Concepte-cheie: Consiliul European; Preşedinţia Consiliului European; Înaltul

Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună; Consiliul de Miniştri al
Uniunii Europene; organe auxiliare ale Consiliului de Miniştri; Comisia Europeană;
majoritate simplă; majoritate calificată; unanimitate; drept de veto; organism de
control politic; Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale; comisari europeni;
Parlamentul European; chestori; comisiile parlamentare; grupurile parlamentare;
Curtea Europeană de Justiţie; Tribunalul de Primă Instanţă; Curtea de Conturi; CES;
Comitetul Regiunilor; SEBC; BEI; Comitetul Consultativ CECO.

II.1. Evoluţia instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a arătat, aveau, la
început, instituţii proprii.
La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost
prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:
a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;
b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;
c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor membre.
Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;
d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile dintre state.
Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o
Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de Miniştri ca organ interguvernamental.
Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în
vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară
comună, devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de fuziune, au fost
unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta
Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci
Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:
a) Comisia Comunităţilor Europene;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;
d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Prin Tratatele de la Maastricht (7 februarie 1992), cunoscut ca Tratatul asupra
Uniunii Europene (TUE) a fost înfiinţată şi Curtea de Conturi a Uniunii Europene.

II.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul Europei.
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională de sine stătătoare şi a fost
înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a statutului acestuia. Acesta are
următoarele organe proprii: a) Comitetul de Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c)
Secretariatul. România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia
prin Legea nr. 64/1993.
Consiliul European a fost înfiinţat în 1974, când şefii de stat şi de guvern au
hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe şi cu
preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Are competenţe în
385
domeniul cooperării politice la nivel comunitar şi extracomunitar, precum şi în
domeniul construcţiei comunitare. Preşedinţia Consiliului European este asigurată
prin rotaţie de Statele Membre pe perioade de câte 6 luni, în ordinea adeziunii,
schimbându-se o dată cu conducerea Consiliului Miniştrilor, regula fiind ca acelaşi
stat să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor două foruri.
Prin Tratatele de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană, tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite
acte conexe, s-a statuat că este de competenţa Consiliului European să definească
principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune,
inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării. Tot Consiliul
European ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi
de securitate comune, pe baza orientărilor generale pe care le-a stabilit. Asigură
unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii.
Preşedinţia este asigurată prin rotaţie şi este responsabilă pentru punerea în
aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu.
Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului care exercită
funcţia de Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună.
Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în
legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună şi se
îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare.
• Constituţia adoptată la Roma în anul 2004, aflată în proces de ratificare de
către statele membre, reglementează, la art.20 şi 21, instituţia Consiliului European.
Acesta trebuie să dea Uniunii impulsionarea necesară pentru dezvoltarea sa şi să
definească orientările şi priorităţile politice generale. Nu are atribuţii legislative. În ce
priveşte compunerea, aceasta urmează a se modifica în sensul că, în afară de şefii de
stat şi de guvern ai Statelor Membre mai fac parte preşedintele său şi Preşedintele
Comisiei (deci Comisia nu mai este reprezentată de un vicepreşedinte ci chiar de
preşedinte). La lucrările Consiliului European urmează să participe şi ministrul
afacerilor externe, fără însă ca acesta să fie membru.
Consiliul European, potrivit Constituţiei, urmează să se reunească trimestrial
la convocarea preşedintelui său.
Preşedintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu
majoritate calificată pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, putând fi reales încă o
dată şi va avea următoarele atribuţii:
– de a prezenta şi conduce lucrările Consiliului European;
– de a asigura, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor
Consiliului de Afaceri Generale, buna desfăşurare şi continuitatea Consiliului European;
– de a depune eforturi pentru asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul
Consiliului European;
– de a prezenta Parlamentului European un raport la finalul fiecărei reuniuni;
– de a asigura, în această calitate şi la nivelul său, reprezentarea externă a
Uniunii pe probleme de politică externă şi securitate comună, fără să aducă
atingere competenţelor ministrului afacerilor externe al Uniunii.
Preşedintele Consiliului European nu poate să îndeplinească şi un mandat
naţional, deci nu va fi exercitată de nici unul dintre şefii de stat sau de Guvern.

II.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul de Miniştri are o compoziţie interguvernamentală şi este principalul
organ cu atribuţii în materie decizională. Potrivit art. 1 din Tratatul de la Bruxelles,
386
„fiecare Guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”. În mod excepţional, unele
guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt
reprezentate de ministrul de externe, dar practica a consacrat participarea la
reuniuni şi a altor miniştri în funcţie de problemele aflate la ordinea de zi.
În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, Consiliul de Miniştri poate
să funcţioneze ca un consiliu general.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, mandatul fiecărui stat membru fiind de 6 luni.
Atribuţiile Consiliului de Miniştri, potrivit art. 145 din Tratatul de la Roma, sunt:
– de a adopta legislaţia comunitară (decizii);
– de a coordona politicile comunitare;
– de a finaliza acordurile încheiate de Comunitate cu state terţe în domeniile
de competenţă comunitară;
– de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.
Din aceste atribuţii reiese că rolul Consiliului de Miniştri este dublu: este for
al reprezentanţilor Statelor Membre, dar şi organ legislativ.
Actele oficiale şi deciziile Consiliilor Miniştrilor sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
În activitatea sa este ajutat de o serie de organe auxiliare:
a) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit tot prin
tratatul de fuziune din 1967, este alcătuit din reprezentanţii Statelor Membre, şi are
menirea de a pregăti lucrările Consiliului de Miniştri. Are două subcomitete numite
COREPER 1 şi COREPER 2. COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor
permanenţi, iar COREPER 2 din reprezentanţii permanenţi care sunt ambasadorii
Statelor Membre. Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine
preşedinţia Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientează şi
supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care dispune Consiliul.
b) Secretariatul General al Consiliului de Miniştri este alcătuit din mai
mulţi funcţionari care asigură permanenţa şi garantează stabilitatea.
Proceduri de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri al Uniunii
Europene. Sunt proceduri diferite:
a) majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se
iau cu majoritatea simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul provede altfel;
b) majoritatea calificată. Prin Actul Unic European din 1986 (TUE) Statele
Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii,
pentru care până atunci prevăzuseră regula unanimităţii, în problemele care
considerau că ţin de suveranitatea lor. Începând cu anul 1990 majoritatea calificată
a fost folosită tot mai des. Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune
în Consiliul de Miniştri este diferit în funcţie de mărimea sa.
c) unanimitatea. Se practică în cazul legilor comunitare, armonizării legilor
naţionale, armonizării impozitelor indirecte, asistenţa financiară, fonduri comunitare ş.a.;
d) dreptul de veto. Este o procedură de excepţie, statul care-l invocă
trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele sale fundamentale.
• Reglementarea Consiliului de Miniştri prin Constituţia de la Roma
din anul 2004. Acesta „exercită împreună cu Parlamentul European funcţia
legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de definire a politicilor şi de coordonare,
în conformitate cu condiţiile stabilite de Constituţie” - art.22 pct.1. Este alcătuit din
câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru. Dispune de următoarele formaţiuni:
1) Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale care pregăteşte reuniunile
Consiliului European şi urmăreşte continuitatea lucrărilor în strânsă legătură cu
Comisia Europeană.
387
 2) Consiliul Afacerilor Externe este prezidat de ministrul afacerilor externe al
Uniunii şi elaborează politicile externe ale Uniunii în conformitate cu liniile
directoare definite de Consiliul European.

II.4. Comisia Europeană

Prin Tratatul de fuziune din anul 1967 au fost unificate instituţiile celor trei
comunităţi (CECO, CEE şi CEEA). Comisia Europeană a luat naştere prin
unificarea Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene şi este alcătuită
din reprezentanţi ai statelor membre. Aceşti delegaţi (comisari – numele lor venind de
la instituţie-Comisia) trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei sunt
numiţi pentru 5 ani şi sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor în raporturile lor cu
statele membre, inclusiv cu statul care i-a desemnat.
Pentru ca ei să poată fi efectiv independenţi beneficiază de o serie de
imunităţi şi privilegii, după cum urmează:
– imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor
comunitare;
– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din exercitarea
funcţiilor lor;
Mandatul comisarilor poate să înceteze numai:
– prin deces;
– prin moţiune de cenzură a Parlamentului;
– prin demisie voluntară;
– prin demitere din oficiu. Aceasta nu poate fi cerută de statele membre ci numai
de Comisie, în ansamblul ei, sau de către Consiliu şi se hotărăşte de Parlament.
Comisia are activitate colegială şi permanentă. Este condusă de Preşedinte şi
vicepreşedinţii acesteia desemnaţi pentru un mandat de 2 ani cu posibilitatea
reînnoirii mandatului. Dispune de un Secretariat General şi este structurată pe 26
de Directorate Generale pe domenii (asemănător ministerelor din subordinea
guvernelor naţionale - relaţii externe, afaceri economice şi financiare, industrie,
agricultură, concurenţă, transporturi, dezvoltare, personal şi administraţie ş.a.). Mai
dispune de biroul statistic, biroul juridic, biroul de traduceri, biroul pentru ajutorul
umanitar al Comunităţilor, servicii ş.a.
Comisia Europeană se reuneşte de regulă o dată pe săptămână şi ori de câte
ori este necesar.
În principal, atribuţiile Comisiei Europene sunt:
– de a asigura aplicarea prevederilor tratatelor comunitare şi măsurilor
adoptate de celelalte instituţii;
– de a formula recomandări şi avize asupra materiilor prevăzute de Tratat,
dacă acesta prevede în acest sens sau în cazul în care Comisia consideră necesar:
– are putere proprie de decizie şi participă la conturarea măsurilor adoptate de
Consiliu şi Parlament în modul prevăzut de Tratat;
– exercită puterile conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor
stabilite de acesta.
Potrivit Constituţiei de la Roma din anul 2004, Comisia Europeană
promovează interesul general european şi ia iniţiativele adecvate pentru îndeplinirea
acestui obiectiv.
388
 Are ca atribuţii:
– asigurarea aplicării prevederilor Constituţiei şi măsurilor luate de instituţiile
europene pe baza Constituţiei;
– supravegherea aplicării dreptului comunitar sub controlul Curţii de Justiţie;
– executarea bugetului şi administrarea programelor;
– exercitarea de funcţii de coordonare, de execuţie şi de gestiune în
conformitate cu condiţiile fixate prin Constituţie;
– asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe
comune şi de securitate comună şi a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
– cu excepţia cazului în care Constituţia prevede altfel, un act legislativ al
Uniunii nu poate fi adoptat decât pe baza propunerii Comisiei.
Comisia va fi condusă de un Preşedinte desemnat de Parlamentul European şi
constituie un Colegiu format din preşedintele Comisiei/vicepreşedintele şi 13 comisari
europeni selecţionaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între statele membre.

II.5 Parlamentul European

Încă din Tratatele CECO şi CEE s-a prevăzut realizarea unei reprezentări la
nivelul Comunităţilor care s-a şi realizat la început în cadrul Adunării Comunităţilor,
iar, în prezent, în cadrul Parlamentului European.
Tratatul CECO şi Tratatul CEE prevedeau alegerea membrilor Adunării, prin
sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate Statele Membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct”. Primele alegeri directe au
avut loc la 7 iunie 1979.
Membrii Parlamentului European, fiind aleşi direct, reprezintă popoarele
comunităţii şi nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a îndeplini anumite
misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare.
Parlamentul se reuneşte anual, în sesiune ordinară, începând cu a doua zi de
marţi a lunii martie, dar se poate întruni şi în sesiune extraordinară la cererea
majorităţii membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. Îşi alege
Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi. Are ca organe de conducere: Biroul;
Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi temporare; Conferinţa şefilor
tuturor delegaţiilor interparlamentare.
Atribuţiile Parlamentului European sunt de patru feluri:
– atribuţii decizionale legislative;
– atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului;
– atribuţii de supraveghere şi control;
– atribuţii consultative.
Preşedintele Parlamentului este ales prin vot secret cu majoritatea absolută,
pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. Are ca atribuţii mai importante: conducerea
şedinţelor plenare ale Parlamentului; exercitarea funcţiilor administrative; reprezen-
tarea Parlamentului în raport cu celelalte instituţii comunitare şi la diferite ceremonii
oficiale.
Biroul Parlamentului European este format din preşedinte şi un număr variabil de
vicepreşedinţi. Mai fac parte şi 5 membri numiţi de Parlament, numiţi chestori, care nu
au însă drept de vot. Atribuţiile biroului: stabilirea compoziţiei şi organizării
Secretariatului general; desemnarea membrilor Comisiilor Parlamentare; organi-
zarea şi conducerea sesiunilor Parlamentului.
389
 Biroul Parlamentului poate funcţiona şi în formă lărgită prin participarea
şefilor grupurilor politice parlamentare. Biroul lărgit al Parlamentului are ca
atribuţii: organizarea internă a Parlamentului; relaţiile cu instituţiile necomunitare;
stabilirea agendei sesiunilor parlamentare; atribuţii consultative în alegerea
Comisiei Europene.
Comisiile parlamentare sunt formate din membri ai Parlamentului numite
de Biroul Parlamentului. Sunt mai multe categorii de comisii:
– comisii permanente;
– comisii temporare;
– comisii mixte cu Parlamentele statelor asociate. Au ca atribuţii primirea
proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.
Grupurile parlamentare se constituie după criteriul naţional sau al
apartenenţei politice.
Adoptarea bugetului comunitar. Parlamentul împarte atribuţiile în acest
domeniu cu Consiliul de Miniştri. Parlamentul European are atribuţii privind
cheltuielile neobligatorii, iar Consiliul de Miniştri privind cheltuielile obligatorii.
• Constituţia de la Roma din anul 2004 reglementează foarte succint
instituţia Parlamentului European. Se prevede că acesta exercită, alături de
Consiliu, funcţia legislativă şi bugetară, precum şi funcţia de control politic şi de
consultare, potrivit condiţiilor stabilite prin Constituţie şi alege preşedintele
Comisiei Europene.
Parlamentul European este ales prin sufragiu universal direct de către
cetăţenii europeni pentru un mandat de 5 ani. Numărul de membri nu poate depăşi
736, cu fixarea unui prag minim de 4 membri pentru fiecare Stat Membru. Îşi alege
Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi.

II.6 Curtea Europeană de Justiţie

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având fiecare propria
Curte de Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea corectă a tratatelor prin
care au fost înfiinţate. Prin Convenţia din anul 1957, relativă la unele instituţii
comune Comunităţilor Europene, au fost înlocuite cu o instituţie unică, iar Tratatul
de fuziune din anul 1965, intrat în vigoare în anul 1967, doar a pus de acord, a
explicitat şi detaliat unele dispoziţii din Statutul Curţii de Justiţie.
Competenţa. A fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului de la Roma care
i-a conferit puterea de a asigura interpretarea corectă şi aplicarea prevederilor sale
şi a actelor emise de instituţiile comunitare. Sunt supuse jurisdicţiei Curţii
Europene de Justiţie: instituţiile politice comunitare, statele membre ale
comunităţii, persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii, persoanele juridice care îşi au
sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în vigoare, într-unul din statele membre.
Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă următoarele forme:
– atribuţii consultative constând în emiterea de avize, conform art. 95 din
Tratatul de la Paris, aşa numita ipoteză a „micii revizuiri ” şi, conform art. 228 din
Tratatul de la Roma, în cazul încheierii de acorduri cu terţe state şi organizaţii;
– atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor comunitare se face
îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în
carenţă.
Alcătuirea Curţii. Curtea este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali
numiţi prin acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioadă de 6 ani. Mandatele
judecătorilor şi avocaţilor generali sunt date astfel încât la fiecare 3 ani o parte a
390
acestora se schimbă prin epuizarea mandatului. Funcţiilor lor sunt incompatibile cu
orice altă funcţie publică sau privată (politică, administrativă sau de natură
profesională). Sunt desemnaţi dintre persoanele care au exercitat înalte funcţii
jurisdicţionale sau dintre consilierii juridici cu competenţe notorii în ţările de origine.
Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi Tribunalul de Primă
Instanţă. Deşi era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat fiinţă abia în anul
1988. Este format din 15 judecători numiţi de Guvernele Statelor Membre şi îşi
desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte pentru o perioadă de trei ani.
Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă. Se pronunţă cu privire la: o
serie de acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile comunitare şi personalul lor;
recursurile formulate de persoane fizice împotriva unor instituţii a Comunităţilor
referitoare la regulile de competenţă aplicabile întreprinderilor.; recursurile
formulate de întreprinderi împotriva Comisiei cu privire la încasări, producţie,
preţuri, negocieri ş.a. Hotărârile sale pot fi atacate la Curtea Europeană de Justiţie.
Constituţia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de Justiţie, că
include Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale
specializate. Asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei.
Curtea Europeană de Justiţie va avea câte un judecător din fiecare Stat Membru şi va fi
asistată de avocaţi generali. Tribunalul de Mare Instanţă va avea cel puţin un judecător
din fiecare stat membru.

II.7. Curtea de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele
trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele organe:
– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută
cu comisarii delegaţi pentru conturi;
– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană
pentru Energie Atomică cu Comisia de control.
Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a
decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în 1977.
Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de
legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor 3 Comunităţi ,
fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat
de sau au folosit fonduri comunitare.
Compunere. Este alcătuită din 15 membri numiţi pe 6 ani de către Consiliu
cu consultarea Parlamentului. Alege un Preşedinte pentru un mandat de 3 ani.
Mandatul membrilor dar şi al preşedintelui pot fi reînnoite.

II.8. Alte organisme comunitare

În afara principalelor instituţii arătate mai sus, mai există şi alte organisme
comunitare, dintre care şi:
a) Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al CEE şi CEEA compus
din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi sociale: agricultori,
transportatori, muncitori, comercianţi etc.;
b) Comitetul Regiunilor – are caracter consultativ şi este format din
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale;
c) Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
391
 d) Banca Europeană de Investiţii (BEI) – aceasta trebuie să finanţeze
proiectele vizând dezvoltarea regională şi proiectele de interes pentru două sau mai
multe State Membre;
e) Comitetul Consultativ CECO – reprezintă producătorii, lucrătorii,
consumatorii şi comercianţii.

Întrebări de autoevaluare:
1. Consiliul European şi Consiliul Europei desemnează acelaşi organism?
2. Care sunt competenţele Consiliului European?
3. Care sunt atribuţiile Consiliului de Miniştri?
4. Ce este Comisia Europeană şi din cine este constituită?
5. Cine sunt reprezentanţii Statelor Membre la COREPER 1 şi COREPER 2?
6. Care sunt procedurile de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri?
7. Care sunt imunităţile şi privilegiile comisarilor europeni?
8. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene?
9. Cum se constituie Parlamentul European şi care sunt atribuţiile acestuia?
10. Care sunt atribuţiile Biroului lărgit al Parlamentului European?
11. Cum se adoptă bugetul comunitar?
12. Care este competenţa Curţii Europene de Justiţie şi ce fel de atribuţii are?

III. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Concepte-cheie: izvoarele dreptului comunitar; regulamentele; directivele,

deciziile; declaraţiile şi rezoluţiile; recomandările şi avizele; principiile dreptului
comunitar.

III.1. Enumerare
Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel:
a) Tratatele originare:
– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
– Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
b) Tratatele şi actele modificatoare:
– cele două tratate bugetare;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
– decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul European din 1976;
– deciziile şi tratatele de aderare;
– Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de instituţiile comunitare
pentru aplicarea prevederilor tratatelor:
– regulamentele;
– directivele;
– deciziile;
– declaraţiile şi rezoluţiile;
– recomandările şi avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
– principiul proporţionalităţii;
– principiul egalităţii;
392
 – principiul securităţii juridice;
– principiul dreptului la apărare.
e) jurisprudenţa instanţelor comunitare;
f) cutuma.

III.2. Regulamentele
Sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene,
acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană,
acestea fiind numite regulamente de executare. Regulamentele de bază sunt
emise pe baza procedurilor legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de
executare sunt emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de
Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor dacă se
referă la aplicarea tratatelor de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor
obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandări şi avize care nu obligă)
şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării lor în
dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele membre
şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor
cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.

III.3. Directivele
Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc obiective sau
un rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre alegerea mijloacelor şi
formelor pe care le vor utiliza. Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp
determinat. Se poate spune că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment
este cel până la care statele trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot
prevala de prevederile ei. După acest moment cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în
mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la
îndeplinire. Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn nr. 41/74, a decis în
favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în mod direct, de dispoziţiile
directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea în termenul stabilit.
Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte actele normative
necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia. Deci, în cazul directivelor,
dreptul comunitar nu mai este direct aplicabil în dreptul naţional.

III.4. Deciziile
Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt direct
aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter
individual. Sunt considerate a fi acte administrative. Art. 189 din Tratatul CEE prevede
că decizia este „act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”.
Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau juridice
de drept public sau privat (instituţii, comercianţi etc.).
Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi
mijloacele, forma juridică de punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.
393
 III.5. Recomandările şi avizele
Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate domeniile, ci numai în
acelea în care statele au acceptat să-şi diminueze suveranitatea. În domeniile în care nu
pot interveni direct Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia au ales să folosească
recomandările. Prin acestea Statele Membre sunt îndrumate în vederea armonizării
legislaţiilor lor în anumite domenii, dar recomandările nu au forţă obligatorie.
Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele
nu exprimă, de fapt, decât o opinie.

III.6. Declaraţiile şi rezoluţiile

Nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul Miniştrilor UE
pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă. Au, aparent, o forţă
juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative care să fie emise
ulterior. Ca şi directivele pot servi la orientare şi interpretare.

III.7. Principiile generale ale dreptului comunitar

Sunt formulate de Curtea Europeană de Justiţie.
a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că măsurile care se
iau nu trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a decis însă că legalitatea unei
măsuri este afectată numai dacă este evident necorespunzătoare. Măsura nu trebuie
să meargă mai departe decât este necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci
când există posibilitatea de a alege între două sau mai multe măsuri să fie aleasă
cea care aduce atingerile cele mai mici.
b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi constă în
aplicarea unui tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile.
Nediscriminarea priveşte naţionalitatea, sexul, libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este aplicabil tuturor relaţiilor juridice
stabilite pe teritoriul comunitar.
c) Principiul securităţii juridice mai este cunoscut şi sub numele de
principiul certitudinii juridice. Constă în certitudinea că aplicarea legii într-o
anumită situaţie să fie previzibilă, legea să fie uşor de stabilit, destinatarii ei să
aibă siguranţa că se aplică o anumită prevedere legală şi nu alta şi că va fi
interpretată în mod unitar. O lege care nu a ajuns la cunoştinţa destinatarilor nu
poate fi aplicată şi nici nu poate retroactiva.
d) Principiul dreptului la apărare constă în posibilitatea subiecţilor de a lua parte
la orice procedură judiciară sau administrativă pentru susţinerea intereselor legitime.

III.8. Aplicarea tratatelor comunitare

Deşi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967, cunoscut ca
Tratatul de fuziune, a unificat instituţiile celor 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA),
acestea pot să-şi exercite fiecare puterea în cadrul Comunităţii în care funcţionează,
fiind aplicabil principiul autonomiei tratatelor comunitare. Art. 232 al
Tratatului CEE prevede că dispoziţiile sale, în calitate de tratat general nu le
modifică pe cele din CECO şi CEEA care sunt tratate speciale.
Practica Curţii de Justiţie tinde însă să unifice, în interpretările sale,
prevederile celor 3 tratate.
394
 III.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar
în dreptul intern al Statelor Membre
Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediată şi directă în dreptul
intern, fără a mai fi nevoie să fie ratificate printr-un act normativ naţional. În dreptul
intern, normele comunitare au locul lor distinct, nu se confundă, nu se suprapun şi nu
se identifică cu cele naţionale, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le aplice cu
prevalenţă faţă de cele din dreptul intern. Prioritatea normei comunitare nu este
rezultatul unei ierarhii între autorităţile naţionale şi cele comunitare, statele păstrându-şi
suveranitatea, ci este urmarea convenţiei dintre Statele Membre. În caz contrar, norma
încetează să mai fie comună, fiind golită de conţinut şi finalitate.

III.10. Actele juridice comunitare în reglementarea

Constituţiei de la Roma din 2004
Constituţia de la Roma din 2004 prevede următoarele categorii de instrumente
juridice:
– legi europene;
– legi cadru europene;
– regulamente europene;
– decizii europene;
– recomandări şi avize.
Legile europene sunt definite ca acte legislative cu aplicabilitate generală,
obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru toate Statele Membre.
Legile-cadru europene sunt acte legislative care obligă statele membre în
sensul obţinerii unui rezultat, dar lasă acestora competenţa în ceea ce priveşte
formele şi mijloacele de atingere a acestora.
Şi legile europene şi legile-cadru europene sunt adoptate pe baza propunerilor
Comisiei, în comun, de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, în procedură
legislativă ordinară. Dacă Parlamentul şi Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un
act, acesta nu se adoptă. Mai pot fi adoptate la iniţiativa unui grup de State Membre. În
cazurile speciale prevăzute de Constituţie pot fi adoptate de Parlamentul European cu
participarea Consiliului de Miniştri sau de către Consiliul de Miniştri cu participarea
Parlamentului European, în conformitate cu procedurile legislative speciale.
Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate generală, în
scopul implementării actelor juridice şi a unor dispoziţii specifice Constituţiei. Pot
fi obligatorii, situaţie în care dispoziţiile acestora se aplică direct Statelor Membre
(asemănător legilor europene) sau pot să fie obligatorii doar în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins de Statele Membre cărora li se adresează, dar lăsând
acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestui
scop (ca şi legile-cadru europene).
Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii în toate elementele lor.
Atunci când specifică asupra cui sunt obligatorii, nu se aplică decât destinatarilor vizaţi.
Recomandările şi avizele se adoptă de instituţiile comunitare şi nu au forţă
de constrângere.
Consiliul de Miniştri şi Comisia au competenţa de a adopta regulamente
europene şi decizii europene în următoarele situaţii:
– prin legile europene sau legile-cadru Comisia poate primi competenţa, prin
delegare, de a promulga regulamente în scopul completării sau amendării anumitor
elemente secundare ale respectivelor legi sau legi-cadru. Obiectivele, conţinutul,
395
domeniul de aplicare sunt explicit definite în legi şi legi-cadru. Delegarea nu poate
fi dată pentru elementele esenţiale ale unui domeniu. Acestea sunt rezervate legilor
şi legilor-cadru. Parlamentul European sau Consiliul de Miniştri pot decide
revocarea delegării. Regulamentul adoptat prin delegare poate intra în vigoare doar
dacă nu a întâmpinat obiecţii din partea Parlamentului European sau Consiliului de
Miniştri, în termenul prevăzut în acest scop prin legea sau legea-cadru de delegare.
Parlamentul European hotărăşte în această privinţă prin votul majorităţii, iar
Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată.
Legile şi legile-cadru europene, pentru a intra în vigoare, trebuie să fie publicate
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Intrarea în vigoare are loc la data prevăzută în
text sau, dacă nu se prevede în textul ei, în a douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele şi deciziile care nu sunt adresate nominalizat intră în vigoare
tot prin publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data prevăzută în textul
acestora, sau, în lipsa acestei prevederi, în termen de 20 zile de la publicare.

Întrebări de autoevaluare:
1. Cum pot fi grupate izvoarele dreptului comunitar?
2. Ce sunt regulamentele de bază? Dar cele de executare?
3. Care sunt momentele aplicării directivelor?
4. Cum se aplică tratatele comunitare?
5. Care sunt izvoarele de drept prevăzute de viitoarea Constituţie a UE
(Constituţia de la Roma din 2004)?

IV. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

Concepte-cheie: Uniunea Economică şi Monetară; Sistemul European al

Băncilor Centrale; Institutul Monetar European; criterii de convergenţă.

IV.1. Necesitatea unei uniuni economice şi monetare europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional
(SMI) creat prin Acordurile Conferinţei de la Bretton Woods din 1944 au
determinat statele europene să caute o alternativă.
Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul
Monetar Internaţional (FMI) care are ca principală menire creditarea
temporară a deficienţelor balanţelor de plăţi. Resursele FMI se constituie din
aportul ţărilor membre constituite în proporţie de 25% în devize şi 75% în moneda
naţională, stabile în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări.
DST este o lichiditate internaţională creată de FMI care se alocă ţărilor membre
proporţional cu cotele deţinute. DST este purtător de dobânzi. DST se utilizează ca:
etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată între FMI şi membrii săi,
mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.
Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări de a
pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb. Între anii 1950-1958 a
funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care, în 1958, a fost înlocuită cu Acordul
Monetar European. În 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner care conţinea
principalele elemente ale Uniunii Monetare Europene şi avea ca obiectiv pe
termen lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă libertate de
circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani.
396
Urmărea convergenţa politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă
a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de
fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital, instituirea
unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.
La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME) bazat pe
principiul parităţilor fixe dar ajustabile între monedele naţionale. La acestea au
participat toate statele membre ale Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. SME şi-
a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă: ECU.
În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat raportul
lui Jacques Delors privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi
Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM
vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind
mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare
independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

IV.2. Realizarea Uniuni Economice şi Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie 1993, a
avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare,
întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea între băncile
centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului
Monetar European la controlul asupra capitalurilor.
Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie
1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autorităţile
naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat
Institutul Monetar European ca precursor al Băncii Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii preţurilor şi
sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin acţiuni conforme
principiilor economiei de piaţă. Misiunile fundamentale au fost: definirea şi
punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor de schimb,
preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele
membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale
naţionale şi este condus de Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv
alcătuit din 6 membri care sunt numiţi de Consiliul European (art. 107 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană).
Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării
între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor
membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor asupra
problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta
stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi
supravegherea evoluţiei acestuia.
Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la parităţi
fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. A
început cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care îndeplineau criteriile de convergenţă,
iar, la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a
adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi
Suedia, care au dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această
dată politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană care a înlocuit
397
Institutul Monetar European. Aceste moment a marcat şi trecerea la moneda unică,
monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice
operaţiune pe teritoriul celor 12 state se desfăşoară în euro.

IV.3. Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să
îndeplinească anumite criterii de convergenţă:
→ un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de orice altă
putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat membru, acesta neputând fi
influenţată în deciziile pe care le ia;
→ un set de criterii economice, după cum urmează:
– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult de 1,5
puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state
membre din anul trecut;
– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite
excepţii temporare);
– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de
maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei
naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei
nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult
decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state.
Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri.
Sunt prezentate drept avantaje:
– stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică comună, constând
în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul intereuropean. Va
duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a scăderii cheltuielilor
prin necesitatea de cumpărare a monedei străine şi eliminarea fluxurilor speculative
de capital dintre ţările partenere;
– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele
nemafiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;
– economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite
să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;
– stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei politici
valutare comune.
Sunt prezentate drept costuri:
– pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale statelor
membre, care duc şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă
supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj deoarece guvernele statelor
membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar determina inflaţie
şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;
– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul
cu economiile mai performante din comunitate şi de aici o migrare necontractuală cu
consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;
– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din
schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea costului de
schimb.
În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile trecerii la euro,
România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie 2007, să adopte acquis-ul
398
comunitar. În domeniul monetar, conform calendarului convenit cu UE, până la
sfârşitul anului 2004 au fost armonizate prevederile referitoare la independenţa băncii
centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către
Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor
financiare. Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul
monetar va urmări: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi
conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca obiectiv
fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor; asigurarea independenţei personalului
BNR prin armonizarea cu legislaţia comunitară privind durata mandatului membrilor
consiliului de administraţie, motivele de revocare din funcţie, dreptul de contestare în
justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese; interzicerea finanţării
directe a instituţiilor publice de către banca centrală.
Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după
atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului
2002, pe fondul demersurilor şi pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda
unică europeană a început să câştige teren în faţa dolarului, ajungând ca
raportul de schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond, având în faţă
perspectiva aderării în 2007 a României la UE, euro a devenit moneda de
referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie 2003.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt etapele realizării UEM?
2. Care sunt criteriile de convergenţă pentru introducerea monedei unice?
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice?
4. Care sunt măsurile luate de România pentru armonizarea în domeniul
monetar?

V. UNIUNEA VAMALĂ

Concepte-cheie: zone de liber schimb; uniune vamală; tarif vamal comun;

Document Administrativ Unic.

V.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamală şi cooperarea economică pot îmbrăca mai multe forme din
care cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi zonele de liber schimb.
a) Zonele de liber schimb constă în eliminarea totală a drepturilor de vamă
şi a restricţiilor asupra schimburilor între statele participante. Se utilizează când
statele în cauză doresc să-şi aproprie economiile dar nu şi să le integreze sau să le
transforme într-o singură economie. Exemple de zone de liber schimb: Spaţiul
Economic European (SEE); Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS);
Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS) dintre SUA, Canada şi Mexic.
Statele membre îşi păstrează propriul sistem de taxe vamale şi propria
politică comercială în relaţiile externe. Prin regulile de origine se stabileşte care
dintre mărfuri pot circula liber de la o ţară la alta în interiorul zonei.
b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în interiorul
graniţelor ei, fără frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor
externe.
399
 V.2. Realizarea Uniunii vamale a UE
Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară care elimina
diferenţele dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.
Tratatul CEE a prevăzut eliminarea taxelor vamale asupra importurilor şi
exporturilor şi a tuturor taxelor, cu efect echivalent în comerţul dintre statele
membre. Prevedea, de asemenea, şi adoptarea unui tarif vamal comun cu statele
nemembre (art. 23).
În 1968 toate drepturile de vamă şi restricţiile dintre cele 6 state membre
(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate şi s-a
introdus tariful vamal comun, aplicabil mărfurilor provenind din statele
nemembre.
În 1988 a fost adoptată Decizia de creare a unui Document Administrativ
Unic care a înlocuit cele peste 150 documente vamale diferite utilizate de
administraţiile vamale ale statelor membre.
Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile Statelor Membre
pentru control şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi fiscale. La 1 ianuarie 1993,
acest sistem a fost înlocuit cu un nou sistem care nu necesita nici un control şi nici
o întocmire de acte la momentul trecerii graniţelor naţionale din interiorul Uniunii.
Pentru eliminarea diferenţelor de interpretare şi aplicării omogene a legislaţiei
vamale armonizate prin legislaţiile naţionale, în decembrie 1996 Parlamentul şi
Consiliul UE au adoptat propunerea Comisiei privind un program de acţiune
comunitară în domeniul vamal. Programul s-a numit Vama 2000 şi constituia o
orientare clară pentru serviciile vamale. A fost ameliorat şi completat prin programul
Vama 2002, care utiliza informatizarea şi programul de formare „Mathaeus” şi avea
ca obiectiv eliminarea divergenţelor în materie vamală la nivel naţional.
„ Vama 2002” prevedea o serie de măsuri:
– vizite ale echipelor Comisiei şi ale Statelor Membre pentru evaluarea
funcţionării, identificarea celor mai bune practici, dar şi a insuficienţelor în
procedurile de control;
– lupta contra fraudelor;
– sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale administraţiilor
vamale;
– schimbul de funcţionari vamali pentru perfecţionarea experienţei;
– organizarea de seminarii;
– informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

V.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieţei unice a UE a avut drept consecinţă desfiinţarea frontierelor
economice interne între statele membre. Controlul se face la graniţele exterioare.
Creşterea volumului intrărilor şi ieşirilor de mărfuri din Uniune face imposibil
controlul fizic la frontiere. Aceasta ar duce la costuri foarte mari şi nu în ultimul
rând la sufocare şi blocarea vămilor de la punctele de frontieră.
Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare după importare ceea
ce facilitează traficul şi reduce imobilizarea mărfurilor în porturi şi aeroporturi.
Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun şi
nomenclatura comunitară.
Comisia Europeană, prin Direcţia privind fiscalitatea şi uniunea vamală,
este competentă în ce priveşte iniţiativele de dezvoltare şi perfecţionare a politicii
vamale, face propunerile în domeniul legislaţiei vamale şi asigură cooperarea
dintre administraţiile Statelor Membre. Adoptă legislaţia secundară numită şi
400
„dispoziţii de aplicare”, după aprobarea de către Statele Membre în cadrul
Comitetului Codului Vămilor pentru legislaţia vamală sau în cadrul altui comitet
atunci când este vorba de o altă legislaţie.
Administraţiile vamale ale Statelor Membre aplică legislaţia vamală în
sensul perceperii drepturilor de vamă, TVA şi accizelor.
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt formele de integrare vamală şi cooperare economică?
2. Care sunt măsurile prevăzute de Vama 2002?
3. Care este rolul Comisiei Europene în politica vamală?

VI. LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Concepte-cheie: libera circulaţie a mărfurilor; standardizare; achiziţii

publice; serviciile; libera circulaţia a serviciilor; libera circulaţie activă; libera
circulaţie pasivă; libera circulaţie a capitalurilor; spălarea banilor; libera
circulaţie a persoanelor; Acordul Schengen.

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi fundamentale ale
Pieţei interne: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera
circulaţie a capitalului şi libera circulaţie a persoanelor.

VI.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma.
Acest obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi
servicii. Perioada de tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest
moment nu s-a putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera
circulaţie a lucrătorilor şi armonizarea unor taxe dintre care şi introducerea
generală a TVA-ului în anul 1970.
La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restricţiilor cantitative.
Libertatea circulaţiei bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor
naţionale cum sunt: drepturi exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.
Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea
Albă a Comisiei Europene din 1985 care a fost incorporată în tratate prin Actul
Unic European (1986). Aceasta conţinea 300 măsuri legislative, termenul limită
de finalizare fiind la 31.12.1992, grupate pe trei obiective principale:
– eliminarea frontierelor politice;
– eliminarea frontierelor tehnice;
– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.
În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7
din Tratatul de la Roma care defineşte Piaţa Internă a Comunităţilor ca „o zonă
fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din
Statele Membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în
spaţiul comunitar.
Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de
standarde de calitate. Au fost reglementate condiţiile introducerii pe piaţă şi utilizării
produselor, obligaţiile producătorului, reprezentantului autorizat sau importatorului,
procedura de evaluare a conformităţii produselor, marcajul de conformitate al
401
produsului. Standardele au ca scop protecţia muncii, protecţia sănătăţii consumatorilor,
protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.
Achiziţiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96
CEE; 93/97 CEE şi 92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber,
concurenţial şi transparent în organizarea licitaţiilor pentru achiziţii publice.

VI.2. Libera circulaţie a serviciilor

Definiţii. Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a
oferi servicii pe teritoriul oricărui Stat Membru, plecând de la un sediu principal
sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii Europene.
Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa
reglementărilor privitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau
persoanelor. Se spune că această libertate are un caracter „rezidual” sau
„subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:
1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui Stat Membru,
altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu
trecerea unei frontiere interioare a Uniunii.
2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE.
3. Prestaţia să fie remunerată.
Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul de servicii poate
exercita şi numai temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă şi-ar stabili sediul pe
teritoriul statului în cauză nu mai este vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de
libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a
serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea păstrării unui
anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual,
activităţi financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă,
profesii liberale etc.
Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când furnizorul se
deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se
deplasează în statul membru unde este stabilit prestatorul.
Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin:
1. Interdicţia discriminării fondată pe naţionalitatea sau rezidenţa
prestatorului. Sunt interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate,
precum şi măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizaţii la care
acesta este deja supus în ţara sa de origine.
2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscrimi-
natoriu. Este vorba de măsuri naţionale care reglementează accesul – exemplu: la unele
profesii este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea –
exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii administrative.
În anumite condiţii sunt admise şi măsuri naţionale restrictive care pot fi
justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii sunt:
1. domeniul vizat să nu fi fost armonizat;
2. măsura să urmărească un interes general;
3. măsura să nu fie discriminatorie;
4. măsura să fie în mod obiectiv necesară;
5. măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;
6. măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.
În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care se
deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie
402
să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus unor restricţii pe criteriul
naţionalităţii sau rezidenţei.
Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice.
Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având calitatea de
„resortisant” (rezident) comunitar.
Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoaştere a
persoanelor juridice, sunt aplicabile reglementările naţionale.

VI.3. Libera circulaţie a capitalurilor

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.
Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act normativ
comunitar, aşa cum s-a făcut la libera circulaţie a serviciilor. Definirea s-a făcut de
Curtea de Justiţie. Desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod
esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză şi nu plata pentru o anumită
prestaţie. Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi
considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată
decurgând dintr-o tranzacţie.
Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii Statelor Membre, dar şi
cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui Stat Membru UE, în
conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat prin trei directive
(din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986; nr.
86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie 1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE,
L 178, 8 iulie 1988) şi prin Tratatul de la Maastricht.
Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-a realizat o mai bună repartiţie a
capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.
Un Stat Membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a
capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai
de o manieră nediscriminatorie.
În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr.
301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia
băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce
depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este
obligatorie pentru orice operaţiune bancară.

VI.4. Libera circulaţie a persoanelor

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul
Tratatului de la Roma (1957) prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre
a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
A fost prevăzută de Tratatul de la Roma. Constă în eliminarea
discriminărilor dintre cetăţenii oricărui Stat Membru şi cetăţenii celorlalte State
Membre care stau şi muncesc pe teritoriul său. Aceste discriminări privesc
condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă
internă. Conceptul a evoluat în timp. Primele prevederi considerau persoana doar
ca agent economic (angajat sau furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins
şi a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii fără a mai fi legat de dimensiunea
economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.
403
 Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri
Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de implementare
Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995).
Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele în paralel cu întărirea controalelor la frontierele
externe. Stabileşte o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de
azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi schimb eficient de informaţii.
La frontierele externe, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de
identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză la
intrare, trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul spaţiu Schengen.
Totuşi, un Stat Membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe
ţări. Un astfel de exemplu îl constituie Regatul Unit al Marii Britanii şi, până în
urmă cu puţină vreme, Elveţia, state pentru care cetăţenii români au nevoie de viză.
Dacă un Stat Membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul
său, decizia este aplicabilă în întregul spaţiu Schengen.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt libertăţile fundamentale ale Pieţei unice?
2. Care sunt criteriile de identificare a prestărilor de servicii?
3. Prin ce se asigură libera circulaţie a serviciilor?
4. În ce condiţii sunt admisibile măsurile naţionale restrictive la libera
circulaţie a serviciilor?
5. Care sunt beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor?

VII. CONCURENŢA

Concepte-cheie: preţurile de lichidare; ajutoarele de stat; concurenţa loială;

concurenţa neloială acord restrictiv; practică concertată; fuziunile
(concentrările); ajutoare de stat

VII.1. Concepte de bază

Politica în domeniul concurenţei se referă la comportamentul pe piaţă al
agenţilor economici şi include măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă,
respectiv politica comercială, politicile de reglementare, măsurile adoptate de către
guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din domeniul
privat, cât şi din cel public11.
Preţurile de lichidare a concurenţei sunt practici care urmăresc acapararea
şi monopolizarea pieţei prin eliminarea concurenţei pe baza practicării unor preţuri
sub costurile de producţie12.
Ajutoarele de stat (publice). Comisia şi Curtea de Justiţie le-au definit ca
fiind orice ajutor provenind de la stat sau alte entităţi publice sau orice ajutor
acordat de autorităţi - locale sau regionale.
Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a instrumentelor
competiţiei în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a posibilităţii de cunoaştere a
mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare13.

11
Cf. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, p. 83.
12
Idem, p. 86.
13
Idem, p. 82..
404
 Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea
de stimulente agenţilor economici în scopul pătrunderii şi menţinerii pe o piaţă.

VII.2. Reglementarea comunitară a concurenţei

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui „sistem care să
asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului
CE). Aceste reguli vizează:
– combaterea monopolizării prin acorduri protecţioniste, acorduri restrictive
şi fuziuni practicate de societăţi;
– abuzul de poziţie dominantă constând în exploatarea unor societăţi în
defavoarea altora;
– ajutoarele de stat.
Regulile comunitare privind combaterea monopolizării. Art. 81 al
Tratatului CE interzice acordurile, deciziile şi practicile concertate între societăţile
comerciale dacă acestea „pot afecta comerţul dintre Statele Membre şi care au ca
obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei în
interiorul pieţei comune”.
Un acord restrictiv este cel încheiat între două sau mai multe societăţi prin
care convin să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi
efectele unei concurenţe libere pe piaţă.
Practica concertată are o intensitate mai scăzută decât acordul restrictiv şi
constă în coordonarea dintre societăţile comerciale. Nu este o manifestare de voinţă
clar exprimată, ci o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise
acordurile verticale şi orizontale care stabilesc preţuri în mod direct sau indirect,
acorduri asupra condiţiilor de vânzare, acorduri care izolează anumite sectoare de
piaţă, acorduri asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acorduri de împărţire a
pieţei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianţi.
• Abuzul de poziţie dominantă este interzis de art. 82 al Tratatului CE: „orice
abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieţei
interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu
piaţa internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre”.
Abuzul de poziţie dominantă se realizează prin obstrucţionarea concurenţei
pe piaţa pe care acţionează de către o societate comercială puternică economic.
Curtea de Justiţie Europeană a definit-o ca „o poziţie de putere economică pe care
o deţine o întreprindere şi care îi permite să afecteze concurenţa efectivă de pe o
piaţă faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultima instanţă, faţă de consumatorii săi”.
Sunt considerate abuzuri de putere dominantă: impunerea directă sau
indirectă de preţuri sau condiţii comerciale incorecte; limitarea producţiei, a pieţei
sau dezvoltării tehnologice în detrimentul consumatorilor; efectuarea de tranzacţii
echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; forţarea celorlalte părţi din
contract să accepte obligaţii suplimentare necuprinse în contract.
Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă ci
doar îl exemplifică, Curtea de Justiţie Europeană a arătat că acesta este un concept
obiectiv, constând în „recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile
unei concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor
comerciali”.
Pe lângă formele de practici abuzive principale, enunţate chiar în Tratatul CE,
Comisia şi Curtea de Justiţie au identificat şi alte forme de practici abuzive:
discriminarea prin preţuri stabilite pe zone geografice; returnarea unor sume pentru
fidelitate care împiedică clienţii să deţină produse de la furnizorii concurenţi;
405
reducerea preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzul nejustificat al
furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzul acordării de licenţe.
• Fuziunile (concentrările). Interzicerea acestei practici anticoncurenţiale
îşi are temeiul în art. 81, 82, 85 şi 235 din Tratatul CE.
Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrărilor dintre întreprinderi
prevede că: este „incompatibilă cu piaţa internă orice concentrare la nivel comunitar
care creează sau consolidează o poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa
efectivă pe piaţa internă sau pe o porţiune importantă a acesteia”.
Dimensiunea unei societăţi poate fi definită fie prin definirea unui prag la
nivel european, fie prin definirea unor praguri naţionale diferite.
Sunt două ipoteze de definire:
1. prima ipoteză are drept criterii:
– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 5 miliarde euro;
– cel puţin două din societăţile comerciale în cauză să aibă la nivel comunitar
o cifră de afaceri de minimum 250 milioane euro;
– fiecare dintre aceste societăţi să genereze mai mult de două treimi din cifra
de afaceri la nivel comunitar într-un stat membru.
2. a doua ipoteză are drept criterii:
– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 2,5 miliarde
euro;
– o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel puţin trei
State Membre;
– individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale respective o
cifră de afaceri de minimum 25 milioane de euro în fiecare din cele trei State
Membre şi peste 100 milioane euro în întreaga comunitate.
• Ajutoarele de stat. Art. 87 din Tratatul CE prevede că „va fi considerat
incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de un stat membru din resursele
de stat, sub orice formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze
concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri
atâta timp cât afectează comerţul dintre Statele Membre”.
Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării ajutorului sunt irelevante.
Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii considerate compatibile
cu piaţa internă a Uniunii:
– ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub
garanţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză;
– ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în
situaţii excepţionale;
– ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării, după
reunificarea acesteia.
Comisia Europeană a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:
– ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni;
– ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important de interes
european sau de remediere a unor perturbări grave în economia statelor membre;
– ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului;
– alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

Întrebări de autoevaluare:
1. Ce vizează regulile privind concurenţa?
2. Prin ce se realizează abuzuri de poziţie dominantă?
3. Care sunt ipotezele de definire a fuziunilor supuse controlului?
4. Care sunt ajutoarele de stat compatibile cu Piaţa Internă a Uniunii?
406
 VIII. FONDURILE STRUCTURALE ŞI FONDURILE
DE TIP STRUCTURAL

Concepte-cheie: fonduri structurale; Fondul de Coeziune; fonduri de tip

structural; FSE; FEOGA; IFOP; PHARE; ISPA; SAPARD; FEDER.

VIII.1. Fondurile structurale

Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidării economiilor Statelor
Membre şi pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase a acestora, reducând ecartul
dintre diferitele regiuni şi retardul celor mai puţin favorizate (Tratatul de la Roma din
1957). Se află în responsabilitatea principală a statelor membre şi autorităţilor
regionale. Nu se substituie eforturilor financiare ale Statelor Membre.
• Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 şi a avut ca
obiectiv major prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri
care să faciliteze accesul pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii şanselor, calificarea
profesională, crearea de noi locuri de muncă.
• Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură
(FEOGA) a fost creat în scopul sprijinirii programelor de îmbunătăţire a
condiţiilor de producţie şi marketing în agricultură. Are două componente:
– componenta de orientare, creată în anul 1962 pentru ajustare structurală,
pentru reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi complementare în
agricultură. Este destinat: investiţiilor în agricultură; facilităţilor destinate tinerilor
agricultori; sprijinului pentru ieşirea la pensie în agricultură înainte de limita de
vârstă; sprijinului pentru zonele mai puţin favorizate şi pentru zonele cu restricţii
de mediu; pentru silvicultură; alte măsuri de conversie şi dezvoltare rurală;
– componenta de garantare este concepută pentru susţinerea preţurilor
produselor agricole.
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) este menit să
corecteze principalele dezechilibre regionale şi transformarea regiunilor. A fost
creat în anul 1975 şi are ca domenii de intervenţie: investiţii productive; în
infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate);
dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor; acordarea de asistenţă tehnică.
• Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat
în anul 1993 şi are ca principale domenii de intervenţie: modernizarea flotei;
dezvoltarea acvaculturii; protejarea zonelor maritime ş.a.
Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu
handicapuri specifice; grupurile sociale vulnerabile; colectivităţile locale şi
regionale; ţările candidate.

VIII.2. Fondul de Coeziune

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenţa ţărilor cu dificultăţi
economice, în vederea aderării la Uniunea Economică şi Monetară. Fondurile sunt
alocate pentru două sectoare: 1) mediu; 2) reţele de transport transeuropene.
Cerinţe pentru accesul la Fondul de coeziune:
1. ţările beneficiare să aibă un venit pe locuitor sub 90% faţă de media
comunitară;
2. ţările beneficiare să aibă un program menit să satisfacă condiţiile de
convergenţă. În perioada 2000-2006 bugetul fondului este de 18 miliarde euro.
407
 Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeşte de fondurile structurale în
sensul că urmăreşte reducerea disparităţilor dintre economiile naţionale în timp ce
acestea din urmă au ca scop reducerea disparităţilor dintre regiuni.

VIII.3. Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)

• Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale ţărilor candidate şi ţările
membre UE, precum şi la nivelul regiunilor este mare şi vor îngreuna funcţionarea
armonioasă a Uniunii. Pentru reducerea acestor decalaje, UE acordă sprijin ţărilor
candidate prin instrumente structurale de preaderare (fondurile de tip structural).
Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul Special de pre-Aderare
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) şi Instrumentul Structural de
pre-Aderare (ISPA). După aderare, sprijinul financiar va fi acordat prin fondurile
structurale şi prin Fondul de Coeziune.
• Programul PHARE. A fost înfiinţat în 1989 pentru Polonia şi Ungaria
(Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) şi este un instrument
nerambursabil de sprijinire a ţărilor candidate. În anul 1997 a fost revizuit. Este
orientat către consolidarea instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea
regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu scopul
întăririi instituţiilor democratice, administraţiei publice şi organizaţiilor care au
răspunderea implementării legislaţiei comunitare.
• Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA). Este
un instrument de finanţare destinat statelor candidate, similar cu Fondul de
Coeziune. Obiectivele programului sunt: 1) protecţia mediului înconjurător; 2)
dezvoltarea infrastructurii de transport; 3) familiarizarea administraţiilor statelor
candidate cu politicile şi procedurile fondurilor structurale.
Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu populaţia, PIB/locuitor şi
suprafaţă. Pot acoperi până la 75% din cheltuielile publice, iar, în mod excepţional,
până la 85%.
• Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală (SAPAR). Are menirea de a pregăti ţările candidate pentru participarea la
politica agricolă comună (PAC). Este administrat pe baze complet descentralizate.
• Proiecte finanţate din programul SAPARD: 1) îmbunătăţirea
competitivităţii produselor agricole şi comercializarea produselor agricole şi
piscicole; 2) îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricolă; 3)
dezvoltarea economică a zonelor rurale; 4) dezvoltarea resurselor umane. Bugetul
total pentru perioada 2000-2006 este de 520 miliarde euro.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care este scopul fondurilor structurale?
2. Care sunt componentele FEOGA?
3. Care sunt domeniile de intervenţie ale FEDER?
4. Care sunt cerinţele pentru accesul la fondul de coeziune?
5. Care sunt obiectivele programului ISPA?
6. Ce proiecte finanţează SAPARD?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, 2003.
2. Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, 2001.
3. Marin Voicu, Jurisprudenţă comunitară, Editura Lumina Lex, 2005.
4. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, 2003.
408
Universitatea “Spiru Haret”
Facultatea de Management financiar-contabil
Titular de disciplina:
lect. univ. dr. Galina Florea

Limba franceză
Curs practic
Anul I

1
 Cursul se adresează studenţilor anului I al Facultatii de Management financiar-contabil
(zi, FR, ID) şi prezintă unele mici texte despre Franţa si francezi. El reflectă o realitate
lingvistică modernă şi are ca scop să-l ajute pe student a-şi însuşi deprinderea de a se exprima
clar şi concis într-o mare varietate de situaţii cotidiene. Lexicul propus este inserat, pe cât e
posibil, în contexte fireşti.
Cursul conţine două module a câte şapte unităţi fiecare. Unitatea este împărţită în două
părţi . Prima parte conţine un text despre Franţa (repere geopolitice) însoţite de exerciţii de
fonetică şi gramatică cu trimiteri la compendiul din anexă.
Partea a doua conţine texte si contexte cu lexic de uz general, prezentat
într-o ordine de o anume logică :
- macromediu ( concepte generale);
- micromediu ( locuinţa si obiecte înconjurătoare) ;
- familie (relaţii, activităţi).
Fiecare modul se încheie cu un test de (auto)evaluare.

2
Module 1
Unité 1
L’hexagone

La France ressemble à un hexagone. On distingue six côtés: trois côtés maritimes (mer du
Nord–Manche, océan Atlantique, mer Méditerrannée) et trois côtés terrestres (Belgique–Luxembourg,
Allemagne–Suisse–Italie, Espagne). Elle est soumise à trois influences: atlantique, méditerranéenne,
continentale. C’est un carrefour et cela explique sa diversité.
La France est un pays d’une grande diversité.
Diversité des montagnes: vieilles et peu élevées (Massif armoricain, Massif central, Ardennes,
Vosges) ou jeunes et élevées (Jura, Alpes, Pyrénées). Le sommet le plus haut est le mont Blanc (4807
m) dans les Alpes.
Diversité des fleuves: les cinq fleuves (Seine, Loire, Garonne, Rhin, Rhône) sont de dimension
moyenne (entre 525 km pour la Garonne et 1010 km pour la Loire); trois ont leur source hors de
France: le Rhin et le Rhône en Suisse, la Garonne en Espagne; trois seulement sont navigables); tous
traversent de grandes villes: la Seine traverse Paris; la Loire, Nantes; la Garonne, Toulouse et
Bordeaux; le Rhin, Strasbourg; le Rhône, Lyon.
Le climat de la France est, dans l’ensemble, un climat tempéré. Il est soumis à trois influences:
atlantique, continentale et méditerranéenne. On distingue donc:
- un climat atlantique, maritime et tempéré, plutôt brumeux, humide et frais au nord et en
Bretagne, mais chaud et ensoleillé en Aquitaine;
- un climat continental avec des hivers secs et froids et des étés chauds et secs, mais des
printemps et des automnes pluvieux. Toutefois, le climat montagnard connaît quelques
différences: les étés sont courts et les hivers longs, froids et enneigés; la température peut
y devenir sibérienne et descendre jusqu’à -35°( Doubs situé non loin de Besançon);
- un climat méditerranéen, avec des étés chauds, ensoleillés et secs et des hivers doux; ce
climat est aussi un climat violent à cause du vent (mistral et tramontane) et des orages.
Les Français n’oublient pas l’hiver 1954 et la sécheresse de 1976, ainsi que les deux tempêtes
des 26 et 28 décembre 1999.
La France en chiffres:
Superficie: 550000 km².
Population: 58 millions d’habitants (son encien empire colonial avait 10 millions de km² et une
population de 50 millions).
Distance maximale: nord-sud: 973 km; est-ouest: 945 km.
Altitude moyenne: 342m.
Longueur des frontières: 5670 km, dont 2970 km terrestres et 2700 km maritimes.

Questionnaire:
Quelles montagnes séparent la France de l’Espagne? La France de l’Italie? Quel fleuve est le pus long et
sépare le nord et le sud de la France? Quel fleuve se jette dans la Méditerrannée? Lequel constitue une frontière
entre la France et l’Allemagne? Après avoir lu le texte ci-dessous, présentez aussi la Roumanie (relief, rivières,
montagnes, unités administratives, réseau de transport etc.).

La Roumanie
La position géographique et le milieu naturel ont assuré à la Roumanie des conditions favorables à la
population (23 millions) à partir des temps les plus anciens. Le territoire de la Roumanie offre une unité
d’ensemble remarquable due aux conditions naturelles, aux ressourses et au caractère fonctionnel en dépit de
leur diversité. Les montagnes, les collines et les plaines sont ordonnées en amphithéâtre, et l’arc carpatique, par
sa position centrale, peut être comparé à une cité naturelle. Le relief de la Roumanie est compris entre 2.544m (le
massif de Moldoveanu dans les monts Făgăraş) et la Mer Noire, disposé en trois marches bien délimitées. Les
montagnes, respectivement l’arc carpatique (y compris les Monts Apuseni), forment un bastion central aux
altitudes de 800 à 2500m, en occupant 28% de la surface du pays. Le Plateau transilvain, entouré de montagnes,
auquel viennent s’ajouter les collines et les plateaux de l’extérieur des Carpates, constitue la seconde marche de

3
relief, de 200 à 800m d’altitude, dont le poids représente 42% de la superficie totale. Les plaines au-dessous de
200m, situées du côté sud et sud ouest, représentent 30% du territoire de notre pays. Les Carpates, loin de
constituer un arc montagneux redoutable, sont coupées par de nombreuses dépressions et de larges vallées,
longitudinales ou transversales, comme celles des eaux de l’Olt, du Jiu, du Mureş, du Someş et du Danube, qui
ont favorisé l’habitat depuis les temps les plus reculés.
Les rivières de la Roumanie appartiennent pour la plupart au bassin du Danube (le Delta du Danube a
été déclaré Réserve de la Biosphère). Seul le côté Est de la Dobroudja est drainé par de petites rivières qui se
dirigent directement vers la mer. Les rivières de Transylvanie (excepté l’Olt), de Maramureş et de Crişana se
dirigent vers l’Ouest, pour se jeter dans la Tisa. Toutes les autres, la majorité en direction générale nord-sud ou
nord-ouest (Jiu, Olt, Argeş, Siret, Prut), rejoignent le Danube. Fleuve navigable, le Danube gagne en importance
dans le trafic fluvial européen par les canaux Danube-Rhin et Danube-Mer Noire, permettant ainsi une liaison
directe entre les ports de Rotterdam et Constanţa. Le secteur de Brăila-Soulina assure depuis longtemps (1870) le
trafic maritime de marchandises, étant dôté d’aménagements pour les vaisseaux de fort tonnage. Ces dernières
décennies, le réseau hydrographique de la Roumanie a été élargi par plusieurs lacs de retenue, en vue de mettre
en valeur l’énergie hydroélectrique et pour l’alimentation en eau industrielle, dont les plus importants sont ceux
du Danube (aux Portes de Fer et à Ostrovu Mare) et dans les Carpates, sur Bistriţa, Lotru, Argeş etc.
L’organisation administrative-territoriale de la Roumanie a subi des modifications pendant les
différentes périodes historiques, en relation avec le développement socio-économique et politique. L’unité
administrative de base de la Roumanie est le judeţ (département), forme ancienne d’organisation administrative
sur le territoire de notre pays, ayant à son origine le terme latin de judicium (siège d’un tribunal).
Actuellement, la Roumanie comporte au point de vue administratif 41 départements et le municipe de
Bucarest, la capitale du pays. Comme unités administratives de base dans le cadre des départements il y a les
villes et les communes, formées à leur tour par un ou plusieurs villages, en fonction du développement
économique et des voies d’accès. Le village est la plus ancienne forme d’organisation de la population sur le
territoire de la Roumanie, le noyau de formation du réseau d’établissements qui inclut actuellement 262 villes
(dont 80 sont des municipes) et 2.686 communes avec plus de 13.000 villages.
La ville de Bucarest a plus de 2 millions d’habitants. 24 villes ont plus de 100.000 dont 7 ont dépassé
300.000 (Constanţa, Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca, Galaşi, Braşov et Craiova).
Un réseau routier et féroviaire suffusamment dense assure les liaisons économiques entre localités. La
répartition ordonnée des unités de relief et les nombreuses vallées impriment au réseau de communication une
forme d’anneaux concentriques, liés par de nombreuses ramifications convergeant vers le centre du pays, dont
une partie est intégrée aux grandes artères à trafic européen, reliant l’Ouest et l’Est du continent à la Péninsule
Balcanique.

Exercices de phonétique: (ex.1, p. 35)

Sujet à traiter
Mon pays / ma contrée
“De tous les pays répandus sur la terre, en est-il un de plus beau que toi? Quel autre pays se
pare en été de fleurs plus jolies, de moissons plus riches? Vertes sont tes collines, belles sont tes forêts,
pur et clair est ton ciel; tes monts s’élèvent vers les cieux…
La patrie est le premier et le dernier mot que l’homme prononce; elle est la source de toutes
ses joies. L’amour pour la patrie naît en même temps que nous et cet amour est infini, éternel… La
patrie est le souvenir de notre enfance, la maison paternelle avec son grand arbre au seuil de la porte,
c’est l’amour maternel et nos rêves innocents… c’est la fumée du foyer,…c’est l’air qui nulle part
n’est plus doux!
Les vieillards disaient aux jeunes: ”Là-bas dans la vallée, au loin, où le soleil est si beau, là où
les riusseaux sont frais, là où le ciel est doux, où la terre est fertile, c’est là, mes enfants, le pays!”.
A. Rousseau “Chant de la Roumanie”

Repères lexicaux: amour (m), pays (m), patrie (f), terroir (m), contrée (f), paysan (m), paysage
(m), montagne (f), grotte (f), monastère (m), plaine (f), vallée (f), mer (f), fleuve (f), ruisseau
(m), cascade (f), chute d’eau (f), forêt (f), bois (m), bocage (m), hêtre (m), chêne (m), frêne (m),
pin (m), bouleau (m), champs (m, pl), pâturage (m), troupeau (m), berger (m), mouton (f),
chalumeau (m) / flûte (f) champêtre, flûte de berger; chant (m) / chanson (f), travaux champêtres:
semailles (f, pl), moisson (f), moissonneur (m), moissonneuse (f), vigne (f), vignoble (m),
vendange (f), vigneron (m) etc.

4
La montagne offre des paysages variés.
La moissonneuse-batteuse est une machine agricole qui moissonne et bat les céréales
automatiquement.
La Normandie est un pays célèbre par ses bocages.
Expresions:
- être du pays: je ne suis pas du pays (de la région);
- être patriote: Pierre est très patriote ( il aime beaucoup sa patrie; il est prêt à faire des sacrifices pour
elle);
- par patriotisme: ils ont défendu leur pays par patriotisme (par amour pour leur patrie).
Proverbes et sentences:
Il n’est point de terre plus douce que la patrie (grec).
Nous ne sommes pas nés pour nous, mais pour notre patrie (Platon).
A tous les coeurs bien nés, que la patrie est chère! (Voltaire).

Exercices:
1. Faites le commentaire d’un proverbe.
2. Parlez de votre petite contrée.

Unité 2
Les régions de la France
La France est aujourd’hui divisée en 22 régions regroupées en 6 régions plus grandes: l’Est,
l’Ouest, le Nord, le Sud, le Centre et l’Ile-de-France.
L’Est regroupe quatre régions historiques: la Lorraine, l’Alsace, la Bourgogne et la Franche-
Comté.
Elles connaissent des destins différents.
La Lorraine sort lentement de la crise liée à la fin des industries lourdes (fer, charbon).
L’Alsace bénéficie de sa situation frontalière avec l’Allemagne, de sa riche agro-industrie (vin, bière,
sucre) et de son rôle européen avec Strasbourg où se trouve le Parlement européen et le Conseil de
L’Europe. Le destin de la Franche-Comté est lié au dynamisme de l’industrie automobile (Peugeot) et
des industries mécaniques et féroviaires (Alsthom). Quant à la Bourgogne, elle continue à tirer sa
richesse de son célèbre vignoble et des industries agroalimentaires qui lui sont associées.
La Bretagne, la Normandie et le Pays de la Loire forment la région Ouest.
La Bretagne est célèbre pour ses paysages. C’est une terre de marrins avec de nombreux ports
de pêche. Son agriculture et son élevage se sont beaucoup développés (légumes, porcs). L’industrie
automobile, les télécommunications, la recherche océanographique, le tourisme et la balnéothérapie
ont transformé la Bretagne pauvre en une région riche et dynamique.
La Normandie, avec ses célèbres paysages de bocages, reste une grande terre d’élevage, de
production laitière et d’industrie agroalimentaire.
Les Pays de la Loire sont tournés vers la mer et bénéficient du dynamisme des deux grands
ports, Nantes et Saint-Nazaire, principaux centres de construction navale et d’mportation du pétrole.

Questionnaire :
Décrivez les deux régions: quelles sont les villes principales? quelle est leur industrie? leur agriculture? leur vie
économique? Quelles sont les régions historiques de la Roumanie? Par quoi diffèrent-elles?

Exercices de phonétique: (ex.2, p. 35)

Sujet à traiter
Mon village / ma ville natale
On dit que la vie à la campagne est plus agréable que dans la ville. C’est vrai, mais elle est
aussi plus dure et parfois plus compliquée s’il n’y a pas d’école, de médecin ou de magasin. On
constate toutefois que les citadins construisent de plus en plus des maisons à la campagne pour y

5
passer les week-ends et les vacances. On voit bien cette tendance à fuir l’agitation et l’uniformité
ennuyeuse du paysage citadin chez les habitants de Bucarest. Sur le bord d’un grand lac, ils ont
construit un village-musée, unique en son genre. On a réuni avec un grand art et beaucoup de sagesse
(sur une surface de 9 ha environ) plus de trois cents constructions authentiques: maisons villageoises,
étables, poulaillers, pigeonniers, puits, porches, escaliers, moulins à vent, églises en bois etc. Elles ont
été démontées et transportées jusqu’ici de tous les coins du pays. C’est une histoire vivante de ce qu’a
pu être l’habitat roumain à la montagne, sur la plaine, au bord de la mer, au delta du Danube.
A l’intérieur de chaque maison on peut trouver des ustensiles de la vie rustique, des
décorations qui varient d’une région à l’autre, des artisanats.
On peut voir ici des églises qui datent du XIII-ième siècle et qui gardent les caractéristiques du
temps, à des tours à trois étages. A l’intérieur on admire les arcs, les croix, la perfection des détails
ornamentaux, les colonnes sculptées. Les objets exposés montrent le génie de notre peuple et son
éternelle aspiration vers le beau, l’harmonie et la perfection.
La capitale a aussi d’autres musées, non moins intéressants: le musée historique, le musée
militaire, le musée qui porte le nom de Gr. Antipa, un autre (de littérature) qui porte le nom de
M.Eminescu et même un musée sportif.

Repères lexicaux:
transport: avion (m), train (m), métro (m), autobus (m), automobile (f), trolley (m), tramwai (m),
motocyclette (f), bicyclette (f), charette (f), sémaphore (m), gare (f), aéroport (m) etc.
marché (m), supermarché (m), magasin (m), boutique (f), foire (f) etc.
unité industrielle (f), usine (f), fabrique (f), combinat (m) etc.
école supérieure (f), université (f), institut de recherche (m), clinique (f), hôpital (m) etc.
lieux d’agrément et de récréation: jardin botanique (m), vieux parcs (m.,pl), beaux lacs (m.,pl),
terrasses (f.,pl), restaurants (m.,pl), hôtels (m.,pl) etc.
lieux de prière: grands et vieux monastères(m.,pl), églises (f.,pl) anciennes et modernes, chapelles
(f.,pl) estudiantines etc.

Le gigantisme des cités apporte son cortège de troubles, d’insatisfactions, de contraintes à

subir. Un des fruits amers du gigantisme c’est la solitude, le rejet. On est beaucoup plus seul dans une
grande cité que dans un de nos plus petits villages. On se croise dans les rues, par milliers patfois, sans
se rencontrer une seule fois.
On peut, si l’on vit sans famille, ce qui est le cas de beaucoup, être malade, mourir chez soi,
sans que personne le sache. D’où un terrible anonymat dans la vie, dans la souffrance, dans la mort.
Expressions imagées:
- sortir en ville: elle est sortie en ville;
- habit de ville (vêtements citadins);
- la ville éternelle (Rome); la ville sainte (Jerusalem);
- la cour du roi Pétaud, pétaudière (sat fara caini, satul lui Cremene);
- les racontars/les potins du village (gura/posta satului).
Proverbes et sentences
Que ceux qui veulent un appui le cherche en Dieu (latin).
Pour voir la lumière de Dieu, éteignez votre petite chandelle (anglais).
Qui se connaît, connaît Dieu (latin).
L’homme propose et Dieu dispose (Thomas a Kempis).
Celui qui laisse Dieu hors de ses comptes, ne sait pas compter (italien).

Exercices:
1. Faites le commentaire d’un proverbe (à votre choix).
2. Présentez votre ville / village natal.

6
Unité 3
Le Nord et le Sud

Le Nord, qui comprend le Pas-de-Calais, la Picardie et la région Champagne-Ardennes, est

une terre très contrastée.
Le Nord a perdu ses trois sources de richesses: le charbon, la sidérurgie et le textile. C’est une
région en plein changement. Aujourd’hui, l’industrie du verre domestique et le commerce de la laine
placent la région au premier rang mondial. Lille bénéficie de sa situation de ville carrefour de l’Europe
entre la Flandre, las Pays Bas, l’Allemagne et la Grande-Bretagne grâce à l’Eurotonnel sous la
Manche.
L’agriculture est aussi une grande source de richesse: premier producteur mondial de chicorée
et d’endives; grosse production de céréales sur les plateaux de la Picardie et, autours de la ville de
Reims, bien sûr le vignoble de champagne et ses centaines de millions de bouteilles vendues chaque
années dans le monde entier.
Le Grand Sud, de la région lyonnaise au Languedoc-Roussillon, en passant par la région
Provence-Côte d’Azur et la Corse, est le deuxième pôle économique de la France. Ses avantages sont:
sa situation géographique, lieu de passage obligé entre le nord et le sud de l’Europe; son agriculture à
haut rendement (cultures maraîchaires et fruitières) et un vignoble en plein renouveau; sa diversité
industrielle (industries chimiques, pétrochimiques, métallurgiques, pharmaceutiques, aéronautiques,
mécaniques, informatiques; industries liées aux technologies de l’information et de la
communication); son industrie touristique performante grâce aux sports de montagne en hiver (ski) et
en été (escalades, randonnées) dans les Alpes, aux plages ensolleillées de la Côte d’Azur; grâce aussi à
la variété des paysages et à la richesse du patrimoine culturel.

Questionnaire:
Quelle est l’agriculture et l’industrie des ces deux régions, leur vie économique? Quelles sont les plus grandes
villes de ces deux régions? Quel est leur vignoble le plus connu? Et ceux de la Roumanie?

Exercices de phonétique: (ex.3 et 4, p. 35)

Sujet à traiter
Ma maison / mon appartement
J’habite une grande maison rue Mihai Eminescu. Notre trois pièces est situé au deuxième. Il a
une très grande cuisine où on prépare et où on prend les repas. J’aime les prendre souvent avec des
amis. Aujourd’hui c’est Pierre qui est mon invité. Il me parle de son oncle qui s’est bâti une très belle
maison à la campagne. C’est là que Pierre va passer ses grandes vacances.

Repères lexicaux :
village (m), maison rustique (f), ferme (f), dépendances (f, pl); construire / édifier / bâtir qqch ; maçon (m),
briques (f, pl) ; mettre / jeter les fondements (m, pl); mettre le toit (m) ; faîte (m), poutre (f), chevron (m),
grenier (m), tuile (f) ;
ville (f), quartier (m) ; loger / demeurer / habiter qqch (un bâtiment / une maison / une villa / une tour
etc.) ; logis(m), domicile(m), demeure(f), habitation(m), foyer(m), chez soi (m); étage(m),
rez-de-chaussée(m), mansarde(f) ;
salon (m) / salle à manger (f), dortoir (m), chambre pour les enfants (f), coin-joujoux (m), lit (m),
chaise (f), couverture (f), rideau (m), moquette (f), cuisine (f), vaisselle (f), essuie-mains (m), salle de
bain (f), miroir (m) , peigne (m), brosse à dent (f), peignoir (m) etc.

Récemment, la famille d’un de mes collègues a pris logement dans notre quartier.
Notre appartement a un ameublement moderne.
Les maçons sont des ouvriers dont le métier est d’édifier des murs, des maisons, des
immeubles.
Dans cette vieille ferme, le toit et les plafonds sont soutenus par des poutres (des morceaux de
bois longs et épais).

7
 Le faîte de cette maison est travaillé avec art.

Dialoque entre les deux garçons:

Pierre :
- Il est chic votre salon, mais il est froid ; pas de canapé, pas de coussins.. Et où est votre télé ?
Jean :
- La télé? Nous n’aimons pas la télé! Alors, nous n’en avons pas dans notre appartement.
Pierre :
- Et les jours de match, comment faites-vous?.
Jean :
- Les matchs, nous ne les aimons pas non plus… Chez nous, on ne comprend pas le sport
moderne, c’est plutôt une affaire commerciale, industrielle et publicitaire. Ca fait pitié à voir des
robots bourrés de médicaments stimulants…Tu ne trouves pas, toi ?

Expressions imagées :
- à la maison (chez soi) : venez jouer à la maison ;
- tenir la maison ( être à la tête du gouvernement d’une famille) ;
- être de la maison ( être un ami très intime) ;
- une tarte maison / un pâté maison (qui ont été faits à la maison) : Pour le dessert, le maître
d’hôtel nous a conseillé de prendre des glaces maison.
- avoir le vivre et le couvert (a avea casă şi masă).
Sentences et maximes :
1. A chaque oiseau son nid est beau (chez soi chacun se sent bien).
2. L’âtre de notre maison est plus chaud que celui du voisin.
3. La maison est une belle maison quand elle est habitée par de braves gens.

Exercices :
1. En vous servant du lexique proposé parlez de votre foyer et de votre famille.
2. Commentez un dicton ( à votre choix).

Unité 4
Le Sud-Ouest et le Centre

Le Sud-Ouest regroupe les régions d’Acquitaine et de Midi-Pyrénées. C’est une terre d’union
qui promène le visiteur entre vallées, mer et montagne. Elle réunit le passé de ses vieilles cités (Albi,
Pau) et le futur technologique; les sommets et les cirques des Pyrénées et les vallées tranquilles avec
leurs châteaux et forteresses; la richesse de la nature (Parc national des Pyrénées, forêt des Landes,
gouffre de Padirac) et un patrimoine culturel très divers (grottes, pèlerinages populaires aux
monastères). Deux capitales forment le coeur de ces régions: Bordeaux et Toulouse.
Bordeaux est la capitale prestigieuse d’une région essentiellement agricole où dominent la
vigne et le maïs.
Toulouse, la ville rose, doit son appellation à ses constructions en briques roses. Elle
concentre l’essentiel des activités de sa région. Les plus importantes sont l’aéronautique (Aerbus),
l’aérospatiale (Ariane) et l’électronique. Elle regroupe aussi d’importants centres de recherches
européens.
Le Centre comprend l’Auvergne, le Limousin et la région Centre. Le Centre est d’abord une
terre d’agriculture et d’élevage. Une terre d’agriculture avec les céréales de la grande plaine de la
Beauce (blé, betterave à sucre), les cultures spécialisées de Touraine (fleurs, champignons, légumes,
fruits). Une terre d’élevage avec les spécialités de Limousin: le boeuf et le mouton.
L’industrie est surtout concentrée en Auvergne avec les usines de pneumatiques Michelin et
une industrie pharmaceutique à Clermont-Ferrand.

8
 L’industrie des loisirs connaît une réussite spectaculaire à Poitiers avec le Futuroscope, parc
d’attractions consacré à l’image et aux innovations technologiques.
L’industrie touristique réunit à la fois un tourisme culturel en Touraine, de sports de plage en
Charentes, de randonnées à pied (balades dans le Massif central, escales du Puy de Dôme et des
volcans éteints) et de thermalisme (Vichy) en Auvergne.

Questionnaire:
Quels sont les villes les plus connues de ces deux régions? Quelle est leur industrie? Quelle est l’agriculture de la
région? Et l’industrie touristique et de loisirs? Quels sont les attraits culturels et touristiques de la Roumanie?
Décrivez ceux que vous avez visités.

Exercices de grammaire: (ex.1, p. 35)

Sujet à traiter
Matière
… Puis, le silence. Un instant de silence où Simon retrouva le décor réel. Un comptoir de bois
noirci, une balance de cuivre, des étagères où s’empilaient des paquets de gris, des boites de papier
gommé. Les clochettes rouges d’un fuchia luisaient près de la porte dont le vent gonflait le rideau de
toile. D’où venait ce silence?
Pierre Gamarra

Repères lexicaux
métal (m), plomb (m), fer (m), asier (m), nickel (m), or (m), argent (m), pierre (f), argile (f), papier
(m), bois (m), cuir (m), plastique (m) etc.

Paul explique à ses invités :

- Ces meubles anciens en bois doré sont un héritage de mes grands-parents. Ils s’étaient logés avec
goût. Et cette grosse montre de nickel à brasselet de cuir a appartenu à mon grand-père, mais il y a
longtemps qu’elle ne marche pas. Cette maison de briques rouges aux fondements de pierre et au toit
de tuile, que vous voyez sur cette photo, est une ancienne propriété où mes grands-parents passaient
leurs vacances.

La dame de nage est l’endroit où repose l’aviron. Renforcé par un manchon en plastique il protège le
bois et facilite la rotation.

Expressions imagées
- faire d’une pierre deux coups (avoir plus d’une réalisation);
- dormir d’un sommeil de plomb;
- avoir un ami en or (merveilleux) ; avoir un caractère en or ; un cœur d’or ; faire une
affaire en or (merveilleuse) ; rouler sur l’or (être riche) ;
- avoir une santé de fer ; avoir une main de fer (autoritaire) ;
- avoir des nerfs d’acier.
Sentences et maximes
1. Tout n’est pas or qui brille.
2. L’argent a moins de valeur que l’or, et l’or que la vertu.
3. La fortune est de verre ; au moment où elle brille le plus, elle se brise.
Exercices :
1 . Faites la description des meubles et des objets de votre logis en désignant la matière dont ils sont
composés.
2. Trouvez des équivalents roumains pour les expressions ci-dessus. Choisissez trois expressions
pour les insérer dans de petits contextes.

9
Unité 5
L’Ile-de-France et la région parisienne

Autour de Paris et de ses vingts arrondissements s’est développé un immense ensemble qu’on
appelle aujourd’hui l’Ile-de-France. Elle comprend: la banlieue ou petite couronne avec ses trois
départements; la région parisienne ou la grande couronne avec ses quatre départements et Paris lui-
même. L’ensemble de ces départements, Paris compris, constitue la plus grande agglomération
d’Europe avec 10,9 millions d’habitants dont 2,2 millions à Paris. Malgré la régionalisation, la région
parisienne conserve un poids économique énorme. Elle concentre l’essentiel des pouvoirs de décision
politiques, économiques, bancaires et boursiers. L’Ile de France est aussi le principal centre
intellectuel, culturel et scientifique du pays: grandes écoles, universités, laboratoires de recherches,
principales institutions culturelles, presse nationale, grands réseaux de radio publiques et privés,
chaînes de télévision y sont tous concentrés. La région est également au centre d’un réseau de
transports à dimension européenne: réseau d’autoroutes, réseau de TGV (train à grande vitesse), RER
(réseau express régional), aéroport de Roissy font de la région parisienne un lieu d’interconnexion
totale. Avec ses richesses touristiques historiques (Versailles, Fontainebleau, Chantilly, Saint-
Germain, Compiègne, Chartres, ses parcs de loisirs (Disneyland, Astérix), ses infrastructures pour
accueillir salons et congrès internationnaux, et bien sûr l’attractivité de Paris, l’Ile-de-France est la
première destination touristique au monde.

Questionnaire:
Pourquoi l’Ile-de-France est-elle la région la plus urbanisée de France? Pourquoi peut-on dire que l’Ile-de-
France est la première des 22 régions de France? Quels sont les aéroports de Bucarest? Est-il lui aussi un noeud
de réseaux de transports ( réseau aérien, réseau féroviaire, d’autoroutes)?

Exercices de grammaire: (ex.1a / b, p. 37)

Sujet à traiter
Ma famille
Mes parents sont tous deux professeurs. Je suis en neuvième. Nous habitons une grande maison où je
me sent un peu seule. C’est porquoi j’aime visiter souvent mes grands-parents et ma tante qui habite avec eux.
C’est une jeune femme pleine de beauté et d’élégance. Elle est blonde, souple, avec de beaux yeux bleus qui
rient toujours. Elle est professeur de musique, donc un esprit artistique, plein d’harmonie et de grâce. Dans
son temps libre elle aime soigner les fleurs qui embelissent la maison. et le jardin de mes grands-parents. Elles
sont de différentes espèces et de toutes les couleurs. J’admire beaucoup leur beauté et leur parfum qui
embaume toute la maison. Pendant les grandes vacances, j’aime m’asseoir sous le grand noisier pour
admirer le paysage et faire des lectures édifiantes.

Repères lexicaux :
famille : ménage, couple ; père, mère ; grand-père, grand-mère ; beau-père, belle-mère ; frère, sœur ;
beau-frère, belle-sœur ; petit-fils, petite-fille ; neveu, nièce ; oncle, tante ; cousin, cousine ;
parrain, marraine; filleul, filleule.

Au baptême d’Hélène, son parrain et sa marraine ont promis de l’aider et de veiller sur elle.
Thomas est mon filleul: je suis son parrain.

Expressions imagées:
- avoir un air de famille (ressemblance entre les membres d’une famille) ;
- faire bon ménage avec qqn (a ţine / duce casă bună cu cineva);
- être familier : Ce visage m’est familier (bien connu).
- avoir des manières familières (trop libres, peu respectueuses).
Proverbes et sentences :
1. Honore ton père et ta mère ; comme tu traites tes parents, tes enfants te traiteront.

10
2. La dot la plus riche c’est la vertu des parents.
3. Les enfants des enfants sont la couronne des vieillards, et les pères sont la gloire de leurs enfants.

Exercices:
1. Faites le commentaire d’un des proverbes (à votre choix).
2. Parlez de votre famille.

Unité 6
Paris
Quartiers
La ville de Paris est peu étendue (80 km², 105 avec les bois), comparativement à Londres ou
Berlin. Pourtant, à l’intérieur de cet espace restreint, la ville a découpé des espaces très spécifiques et
facilement reconnaissables.
C’est ainsi que le Quartier latin avec les universités, les grandes écoles, les éditeurs, les cafés
littéraires, concentre l’activité intellectuelle et culturelle.
L’Ile de la Cité, avec la préfecture de police, le palais de justice, les tribunaux est le centre de
l’activité juridique. Mais elle est aussi le lieu monumental de la vie religieuse avec Notre Dame de
Paris, associée à la plupart des événements importants de l’histoire de France.
Sur les grands boulevards, de la place de la République à l’Etoile, se trouvent les énormes
édifices des banques, des assurances, de la Bourse et des grands magasins: c’est le centre des affaires.
Autour de la place Vendôme, de l’avenue de l’Opéra, du faubourg Saint-Honoré et de l’avenue
Montaigne se situent les commerces du luxe, de la joaillerie, de la haute couture et de l’art.
Les Champs-Elysées renovés forment d’abord une perspective unique entre le Louvre et La
Défense. C’est une vitrine où toutes les grandes marques veulent être vues. L’essentiel de l’avenue est
tourné vers la consommation, le tourisme et le loisir. C’est le lieu de rencontre de tous les étrangers de
passage à Paris.
Paris est une ville globale. C’est un statut qu’elle partage avec Londres, Neew-Iork et Tokyo.
Au centre de la plus grande agglomération urbaine d’Europe, elle aparaît toujours plus comme un
centre de richesses, une capitale financière et boursière, un centre de création technologique, culturelle
et intellectuelle.
Capitale politique et administrative, Paris concentre l’essentiel du pouvoir: présidence de la
République, gouvernement, Parlement, Conseil d’Etat, Conseil constitutionnel, Cour de cassation,
Conseil de la magistrature, centrales syndicales et instances patronales, Conseil économique et
social…
Capitale économique et financière, Paris abrite les principaux centres de décisions industriels
(France Télécom, Renault, Alcatel…), les sièges des grandes banques (BNP, Crédit Agricole, Société
Générale, Crédit Lyonnais), des sociétés d’assurances (Axa…), la Bourse.
Capitale culturelle et intellectuelle, Paris regroupe les éditeurs, les journaux, les
hebdomadaires et les magazines nationaux, les grandes institutions culturelles patrimoniales (musées
du Louvre, d’Orsay, Centre Pompidou, Comédie-Française, Opéra et Ballet national, orchestres
symphoniques), l’Institut de France avec l’Académie française… Dix universités, la plupart des
grandes écoles ( ENA, Polytechnique, Ecole des mines, Ecole centrale, Ponts-et-Chaussées, Ecole
nationale des beaux-arts), les centres de recherches dont le CNRS (Centre national de la recherche
scientifique), le Collège de France assurent la prééminence de Paris dans la formation des élites du
pays et la diffusion de la pensée.
Capitale médiatique, Paris abrite les grands groupes de médias, les chaînes de télévision et de
radio, les studios de cinéma, les agences de presse (AFP), les agences de photos, les principaux
opérateurs de l’Internet.
Capitale internationale, elle est le siège des ambassades de 140 pays, mais aussi d’organismes
comme l’UNESCO, l’OCDE, le Secrétariat général de la Francophonie …

Questionnaire :

11
Pourquoi la capitale de la France est-elle une ville globale? Porqoupi est-elle nommée capitale politique et
administrative? Economique et financière? Culturelle et intellectuelle? Médiatique? Internationale? Faites un
parallèle entre Paris et Bucarest.

Exercices de grammaire: (ex.1, p. 38)

Sujet à traiter
Couleurs
…L’automne dans sa chanson de guêpes et de tônneaux prolongeait lentement l’été. Les
feuillées des collines passaient du vert au bronze et du bronze au cuivre roux. Les vignes dépouillées
s’enflammèrent. Dans les jardins, les carrés de fraisiers tournèrent au rouge sang.
Pierre Gamarra
Repères lexicaux
adjectifs : blanc(-che), bleu(-e), vert(-e), noir(-e), violet(-te), jaune, rose, rouge ;
adjectifs réunis (tous deux invariables) : des yeux bleu foncé ; des cheveux châtain clair ;
noms (invariables) employés à la place des adjectifs : des rubans paille (couleur de paille) ; des
écharpes aurôre ; des fichus marron ; des manteaux olive ; des châles ponceau ; des habits
noisette.
L’arc-en-ciel a sept couleurs : le rouge, l’orange, le jaune, le vert, le bleu, l’indigo et le violet.
Tous les matins les soldats saluent les couleurs (le drapeau de leur pays).
Au bord de la mer on reprend couleur (bonne mine).
Dès le début de la discussion il a annoncé la couleur (son opinion et ses intentions).
Ses opinions ont changé de couleur.
Expressions imagées
- avoir un rire jaune (silit) ;
- avoir une colère jaune (furie oarbă) ;
- regarder d’un œil noir (furieux) ;
- avoir des idées noires (être déprimé) ;
- passer une nuit blanche ; se battre à l’arme blanche ; parler d’une voix blanche ; donner à
qqn carte blanche (la possibilité de décider librement) ; être blanc comme neige / comme
un linge ;
- voir la vie en rose ;
- avoir vu de toutes les couleurs (expériences difficiles, douloureuses) ;
- faire un numéro vert (un apel gratuit).

Exercices:
1. Cherchez dans le fragment ci-dessus les mots qui indiquent la couleur. Traduisez-le.
Faites la description de votre contrée natale automnale.
2. Quelles sont les couleurs des tricolores français et roumain ? Et les couleurs de l’arc-en-
ciel ? Trouvez des contextes convenables pour trois expressions imagées (à votre choix).

Unité 7
La V-ième République
La Y-ième République est constituée en 1958 par le général de Gaulle comme sollution à la
grande crise coloniale des années cinquante: les guerres d’Indochine et d’Algérie (1954-1962).
Lorsqu’en 1945, de Gaulle, le Libérateur, se voit confier les rênes du gouvernement, la France se
trouve à la tête d’un immense empire colonial. La construction de cet empire est liée à la défaite de
1870 (guerre franco-prussienne). L’expansion coloniale a pour objectif de rendre à la France son
ancienne puissance, de lui procurer les matières premières qu’elle n’a pas, d’assurer pour sa
production de nouveaux marchés, de constituer un réseau de bases navales dans le monde entier qui

12
garantissent le contrôle des itinéraires essentiels à son essor. L’Afrique du Nord et subsaharienne, le
Moyen-Orient, l’océan Indien, l’Extrême-Orient forment un empire de 10 millions km² peuplé de 50
millions d’habitants. Avec cet empire la France est la deuxième puissance coloniale après le
Royaume–Uni. Elle défend ses intérêts en prenant le prétexte d’une mission civilisatrice “porter
partout sa langue, ses moeurs, son drapeau, ses armes et son génie”. Les volontés d’ndépendance dans
les colonies après la seconde guerre mondiale oblige la France à renoncer à cet empire soit de manière
pacifique, soit après des guerres d’indépendance. “Nous n’avons pas su les assimiler, ni permettre leur
épanouissement”, dit le Général.
Les colonisés d’hier ont adhéré à la dernière phase de son oeuvre décolonisatrice: la
coopération, un système dans lequel la France les aide à se développer. De Gaulle a réussi a
convaincre son pays que la décolonisation signifiait mutation et non défaite. Les territoires soumis à sa
loi composait une mosaïque de peuples troublés par le vent de l’indépendance. Il a fallu changé de
politique.
La politique d’investissement, la coopération politique et militaire, le dialogue Nord-Sud,
l’organisation de la Francophonie sont les nouvelles formes de l’action internationale de la France.
L’article 2 de la Constitution qui a fondé la Y-ième République dit:
“La France est une République indivisible, laïque, démocratique et sociale. Elle assure l’égalité devant
la loi de tous les citoyens sans distinction d’origine, de race ou de religion. L’emblème national est le
drapeau tricolore, bleu, blanc, rouge. L’hymne national est la Marseillaise. La devise de la République
est: liberté, égalité, fraternité. Son principe est: gouvernement du peuple, par le peuple et pour le
peuple”.

Questionnaire:
Qui est le fondateur de la République actuelle? Quand est-elle fondée? A la suite de quoi? Pouquoi la
France s’est elle construit un empire colonial? Quelle en était la raison? Quel était le prétexte? Quelles sont les
relations actuelles avec ses anciennes colonies? Quel est l’emblème national de la Roumanie?

Exercices de grammaire: (ex.1, p. 39)

Sujet à traiter
Poids et mesures
…Après cinquante mètres de terrain nu se dressait le mur de l’école. Alors il se courba en
avant et se mit a marcher.
A dix mètres du mur, il s’allongea et laissa passer quelques minutes…
Personne dans le jardin. Une demi-douzaine de lourdes motos s’appuyaient au mur. Un amas
confus de valises et de caisses se dressait parmi les fraisiers. A ce moment il entendit le pas lourd de la
sentinelle.
Pierre Gamarra
Repères : système de poids et mesures ; kilogramme(m), quintal(m), tonne(f) ;
peser (avoir un certain poids ; déterminer le poids de qqch) ; pesage(m),
pesée(f) ; balance (f), peson (m), pèse-bébé (m), bascule (f) ; léger, lourd ;
mesurer, métrer, arpenter qqch (a măsura în lung şi în lat) ;
mètre à ruban (ruletă) ; compas (m) ;
quantités indéterminées : tas(m), pile(f), groupe(m), équipe(f), foule(f) etc.

Il a arpenté la chambre. Elle fait 3 mètres sur 4.

Cette planche de bois fait / a 1cm d’épaisseur.
Cette étagère mesure / fait 1m de long (elle a 1m de longueur) ;
50 cm de large (elle a 50cm de largeur) ;
1,5m de haut (elle a 1,5m de hauteur).

- Quelle est la profondeur de la piscine ?

13
 - Elle fait 2m de profondeur.
- Quelle est la surface de cette salle sportive ?
- Cette salle sportive a une superficie de 180m2.
- Combien pèse ce disque ? Quel est son poids ?
- Il pèse / fait 10 kilos.

Le terrain fait un hectare = 10.000m2 (mètres carrés).

Ce conteneur fait 50 m3 (mètres cubes).

- A quelle distance sommes nous de Bucarest ?

- Nous sommes à 50 km de Bucarest.

Quelques quantités : un tas de sable; un tas de choses à faire; une pile (vraf) de livres; un
groupe de touristes; une équipe de sportifs; une foule de supporters ( de très nombreux
supporters); une foule de détails (une énorme quantité; une multitude); la plus grande partie (la
pluspart, la majorité):
La plupart de touristes visitent la cathédrale Notre-Dame.
Expressions imagées :
- peser ses mots / mesurer ses paroles ;
- peser le pour et le contre (évaluer une situation) ;
- peser du regard (examiner, apprécier) ;
- un avis qui pèse lourd (qui compte) ;
- toiser qqn : le mesurer de la tête aux pieds (a-l măsura pe cineva din cap pâna în
picioare) ;
- se mesurer avec un adversaire (lutter contre qqn).
Sentences et maximes :
1. Trois choses donnent la mesure de l’homme : la richesse, le pouvoir, l’adversité.
2. Un cheveu de qui l’on aime tire mieux que quatre boeufs.
3. Les jeunes vont en bandes, les adultes par couples, et les vieux tout seuls.

Exercices :
1. Faites le commentaire d’une maxime.
2. Dites comment faites-vous des provisions.

Test d’autoévaluation
Mettez au féminin les noms:
a) ami, Roumain, Français, champion, écolier, lycéen,jumeau, veuf, époux, vendeur,
coiffeur, ambassadeur, chanteur, chat, loup;
b) mari, grand-père, garçon, oncle, gendre, neveu, parrain, cerf, bouc, boeuf, porc, canard,
perroquet, pigeon;
c) enfant, élève, camarade, collègue, libraire, bibliotécaire, locataire, touriste, patriote,
adversaire, comptable, directeur, chef, juge, professeur.
Mettez au pluriel les noms suivants: ingénieur, fonctionnaire technico-commercial, chef
d’équipe, contremaître, dactylo, étudiant, travail, fils, monsieur, madame, mademoiselle.
Trouvez tous les prédéterminants (articles et adjectifs prédéterminatifs) convenables pour
les noms suivants: écologie (f), activités (f, pl), étudiants (m, pl), sucre (m).
Exemple: avion (un, l’, à l’, de l’; cet; quel; mon, ton, son, notre, votre, leur; chaque, même,
autre, aucun, tel, certain, tout, différent; un, premier, second, deuxième, dixième etc. – voir le
thème “Les prédéterminants”).

14
 Trouvez des déterminants (qualificatifs) pour les noms ci-dessous. Exemple:
fonctionnaire diplômé:
bilan (m), budjet (m), salarié (m), fiche de paie (f), prime (f), congé(m), retraite (f),
rémunération (f), gestion (f), salaire (m), bénéfice (m), perte (f), dette (f).
Mettez en français:
El citeşte o carte. Ea şi-a uitat umbrela acasă. Ei au cumpărat o pâine. Ea are unghii mari.
Copilul are un dinte bolnav. Aici lipseşte un apostrof. Acest cuvânt are funcţie de epitet
(atribut adjectival, acordat).
Traduisez le texte:
En général les prix résultent de la confrontation des offres des vendeurs et des
demandes des acheteurs sur le marché des biens et des services.
Mais il y a aussi une politique des prix: chaque agent économique établit son prix en
tenant compte de plusieurs critères, dont le marché de ses biens et la concurrence. Ce prix doit
être résonablement bas pour attirer un grand nombre de consommateurs; mais aussi élevé
pour se mettre en évidence sous le rapport qualitatif vis-à-vis de la concurrence pour
entretenir une image de marque pour les produits concernés.
Décrivez minutieusement votre bureau de travail. Montrez la matière des objets et leur
destination.
Parlez de votre faculté. Que signifie pour vous cette première session? Comment
préparez-vous vos examens?
Présentez-vous en 10-15 lignes.

Module 2
Unité 1
L’organisation des pouvoirs

La Constitution de 1958, modifiée en 1962 et puis en 2000, règle l’organisation des pouvoirs
sous la Y-ième République. Elle a instauré un régime à caractère présidentiel. Le président de la
République est le chef de l’Etat. Il est élu tous les cinq ans par suffrage universel. Il réside au palais de
l’Elysée. Il veille au fonctionnement régulier de l’Etat, au respect de l’indépendance nationale et des
traités. Il nomme le premier ministre, préside le Conseil des ministres et peut dissoudre l’Assemblée
nationale. Il est le chef des armées, conduit la politique extérieure et, en cas de crise grave, peut
disposer de pleins pouvoirs.
Le gouvernement – c’est-à-dire l’ensemble des ministres – avec à sa tête le Premier ministre
conduit la politique de la nation. Il a sous son autorité l’administration,* la police et l’armée. Il est
responsible devant le Parlement. Il réside à l’hôtel Matignon.
Le Parlement comprend deux assemblées, l’Assemblée nationale qui siège au Palais-Bourbons
et le Sénat qui siège au palais du Luxembourg. Ainsi, 557 députés et 321 sénateurs discutent et votent
les lois. Les députés sont élus au suffrage universel direct pour cinq ans, les sénateurs au suffrage
indirect pour neuf ans. Il n’y a qu’une seule session du Parlement: elle commence en octobre et se
termine fin juin.

15
 Les autres institutions de la vie politique sont:
Le Conseil constitutionnel (9 membres), qui veille à la constitutionnalité des lois;
Le Conseil économique et social (230 membres), qui est consulté sur les projets de loi et sur les
problèmes économiques et sociaux;
Le Coseil d’Etat, qui examine les textes de loi pendant leur rédaction et conseille le
gouvernement; il dit aussi le droit quand il y a conflit entre un citoyen et une administration. Il faut
distinguer plusieurs administrations:
- l’adminitration centrale, celle des ministères avec leurs grandes directions;
- l’administration locale, avec ses préfectures de région, ses préfectures de département et ses sous-
préfectures d’arrondissement, qui toutes représentent le pouvoir central, assurent le bon
fonctionnement des services et contrôlent en son nom;
- de grandes directions administratives jouent également un rôle important au niveau local: direction
du Trésor pour les impôts, académies et rectorats pour l’enseignement etc.
La France est divisée en 22 régions, 96 départements, 325 arrondissements, 3714 cantons, 36000
communes. Elle comprend aussi 4 départements et 9 territoires d’Outre- mer.

Questionnaire:
Nommez les institutions de la Y-ième République. Comment le président de la République est-il élu? Pour
combien d’années? Comment devient-on Premier ministre? Et député? Quel est le rôle du Conseil économique et
social? Et du Conseil constitutionnel? Et du Conseil d’Etat? Comparer les institutions de France avec celles de la
Roumanie.

Exercices de grammaire: (ex.1,2 p. 40)

Sujet à traiter
Ma journée de travail
Pour tout réussir, je me lève d’habitude à six heures du matin . Je fais rapidement ma toilette et je
prépare la petit déjeuner pour mon mari et nos trois enfants. Les aînés vont à l’école, le benjamin, à la
maternelle. Il a quatre ans, il se réveille le dernier, quand tout le monde est déjà prêt. Il boit sans trop d’envie
son lait et il est conduit à la maternelle par mon mari qui part le dernier; il doit être au bureau vers neuf
heures. Moi, je prends mes affaires et je sors avec les deux aînés pour être à temps, eux à l’école, moi, à
l’entreprise.

Repères lexicaux :
vie quotidienne ( travail, école, famille); matin (m), midi (m), après-midi (m), soir (m) ; petit déjeuner (m),
déjeuner (m), goûter (m), dîner (m) ; lever (m), coucher (m) ;
entreprise (f), comptable (m, f), structure administratuve (f) : président (directeur général), directeur du
service technique / commercial / administratif ; chef des projets / des ventes / du personnel / de la production /
de la publicité / de la comptabilité etc. ; secrétaire de direction ; dactylo ; techniciens, ingénieurs, spécialistes,
employés ;
activités : étudier un dossier, signer un contrat, aller à la banque, prendre / déposer de l’argent ; faire des
bulletins de paye / de salaire, travailler à l’ordinateur etc.
ordinateur : clavier (unité d’entrée comprenant des touches ressemblant à celle d’une machine à écrire) ;
écran d’affichage / de visualisation (unité de sortie constituée par un écran muni d’un tube à rayons
cathodiques) ; souris (angl. mouse) – dispositif auxiliaire qui permet de déplacer sur l’écran un curseur ;
imprimante (unité de sortie destinée à l’impression des textes ; imprimante à aiguilles, à jet d’encre, à laser, à
transfer thermique) ; sortir un texte (faire une sortie) – produire un document par une imprimante ; logiciel
(angl. software) – ensemble des programmes relatifs au traitement des données.

Autrefois, dans les entreprises françaises le service du personnel croulait sous les questions des
employés relatives à leurs bulletins de salaire. Combien de jours de congé payés me reste-t-il ? Avec trois ans
d’encienneté quel est le montant de ma prime ? Quand seront payées les heures suppléméntaires ? Solution :
concevoir un logitiel interactif et mettre quelques P.C. en libre-service dans l’entreprise (pour 2700
employés). Ce n’est plus le service du personnel qui répond aux questions des employés, mais un ordinateur

16
multimédia. L’utilisation du logitiel est simple : il suffit de cliquer avec la souris de l’ordinateur sur n’importe
quel élément du bulletin de salaire pour obtenir des informations sur les heures supplémentaires, les congés
payés, les cotisations ou l’assurance chômage. L’utilisateur obtient une réponse sous forme de texte et de
dessins qui s’affichent sur l’écran, ou par une voix préenregistrée).
Expressions :
- travail du corps / de l’esprit (fisic / mintal) ;
- travailler à qqch (s’occuper de) : Je veux toujours travailler à mon esprit, à mon âme, à mon
coeur (Mme de Sévigné) ;
- travaux publiques (ouvrages faits aux frais de l’Etat pour l’utilité publique) ;
- bêtes de travail (vite de munca).
Proverbes et sentences :
1. Celui qui ne veut pas travailler ne doit pas manger (Saint Paul).
2. Le travail est pour les hommes un trésor (grec).
3. Travailler c’est prier (latin).
4. Sue et tu seras sauvé (americain).
5. L’homme naquit pour travailler comme l’oiseau pour voler (français).

Exercices:
1. Commentez un des proverbes (à votre choix).
2. Parlez de votre journée de travail.

Unité 2
La vie politique

La vie politique s’organise autour de deux blocs: la droite et la gauche. A droite, deux
tendances dominent: une tendance gaulliste, le Ressemblement pour la République (RPR) qui se
réclame des idées du général de Gaulle: indépendance nationale, intervention de l’Etat dans la vie
économique, rassemblement de toutes les catégories sociales. Son leader est l’actuel président de la
République, Jacques Chirac. L’autre rassemblement à droite, l’Union pour la démocratie française
(UDF), regroupe les tendances chrétiennes.
A gauche, on trouve également deux traditions: la tradition socialiste démocratique (parti
socialiste) et la tradition marxiste (parti communiste). Ce dernier à perdu beaucoup de son influence
d’autrefois.
Le parti socialiste, qui doit son renouveau à François Mitterrand, est actuellement la première
force politique du pays. Il regroupe plusieurs tendances: libérale, planificatrice, européenne. Son
leader est l’actuel Premier ministre, Lionel Jospin.
A côté de ces grands partis, deux forces occupent une place particulière:
- à l’extrême droite, le Front national (FN) et le mouvement national pour la France, mouvements
héritiés du slogan “Famille, travail, patrie”;
- à gauche, les Verts regroupent un électorat jeune, urbain et intellectuel, soucieux de cadre de vie,
de respect écologique etc. Les Verts ont formé avec le parti socialiste et le parti communiste le
gouvernement de la gauche plurielle de 1997 à 2002.
Les présidents de la Y-ième République
Le général Charles de Gaulle quitte le pouvoir en avril 1969 à la suite des événements de mai
1968 (émeute des jeunes et des ouvriers).
Des questions de société peuvent faire naître des mouvements qui ont une influence
importante sur le comportement politique: ce fut le cas de SOS Racisme dans les années 1980.
La présidence de Georges Pompidou a durée jusqu’à 1974. La crise pétrolière de 1974 va
obliger les présidents Giscard d’Estaing (1974-1981) et François Mitterrand (1981– 1995) à une
politique de forte protection sociale, de restructuration de l’économie, d’intégration européenne afin de
créer un espace de développement puissant et protégé.

17
 Depuis 1986, les Français imposent par leur choix aux élections une nouvelle forme de
gouvernement: la cohabitation. Ainsi, un président de gauche a cohabité avec deux premiers ministres
de droite, et aujourd’hui un président de droite cohabite avec un Premier ministre de gauche. Comme
si les Français refusaient la division entre droite et gauche que voudraient leur imposer les partis
politiques.
La cohabitation:
1986 - 1988: Président de gauche: François Mitterrand
Premier ministre de droite: Jacques Chirac
1993 – 1995: Président de gauche: François Mitterrand
Premier ministre de droite: Edouard Balladur
1997 – 2002: Président de droite: Jacques Chirac
Premier ministre de gauche: Lionel Jospin.

Questionnaire:
SOS Racisme a été fondé par les Beurs (enfants français d’immigrés d’origine arabe ou africaine) pour
combattre les thèses racistes. Pourquoi les immigrés sont-ils souvent victimes du racisme? Quels sont les blocs
autours desquels s’organise la vie politique française? Quels sont les deux principaux partis politiques de droite?
Quels sont les partis qui constituent la gauche? Dans notre pays, la vie politique s’organise-t-elle toujours autour
de deux blocs, comme en France? Commentez votre réponse.

Exercices de grammaire: (ex.1,2 p.41)

Sujet à traiter
Chiffres / calculs

… La quatrième planète était celle d’un businessman. Cette homme était si occupé qu’il ne
leva même pas la tête à l’arrivée du petit prince.
- Bonjour, lui dit celui-ci. Votre cigarette est éteinte.
- Trois et deux font cinq. Cinq et sept douze. Douze et trois quinze. Bonjour. Quinze et sept
vingt-deux. Pas le temps de la rallumer . Vingt-six et cinq trente et un…
A. de Saint-Exupéry
Repères lexicaux :
nombre (m), chiffre (m), nombre à trois chiffres, chiffres pairs / impairs ;
fractions : la moitié ½ ; le tiers 1/3 ; le quart ¼ ; le cinquème 1/5 ; le dixième 1/10 etc. ;
calculer, calculette, aditionner, soustraire, multiplier, diviser, faire le total.
- Ils sont combien ? (combien de personnes).
- Ils sont dix.
Les pris ont doublé (triplé etc.)
L’inflation a augmenté de 2O% (vingt pour cent).
Cet élève compte facilement de tête (sans calculette). Il est bon en calcul mental. Il fait
rarement d’erreurs.
Les quatre opérations :
Combien font …?
aditionner (adition) 3 + 3 = 6 ( 3 plus 3 égale 6 ) ;
soustraire (soustraction) 7 - 4 = 3 ( 7 moins 4 égale 3 ) ;
multiplier (multiplication) 2 x 2 = 4 ( 2 multiplié par 2 égale 4) ;
diviser (division) 9 : 3 = 3 ( 9 divisé par 3 égale 3 ).
Les opérations bancaires usuelles
a) de débit (elles diminuent la provision de votre compte): les règlements – régler =payer une
facture; les retraits (retirer de l’argent).
b) de crédit (elles augmentent la provision de votre compte): les encaissements.
La banque fait des prêts (prêter de l’argent aux clients).
Les clients peuvent faire des emprunts à la banque (emprunter de l’argent à la banque).

18
 La banque peut financer une entreprise ou faire des crédits; elle peut envoyer ou recevoir de
l’argent de ses clients.
Expressions imagées :
– faire les cent pas (marcher de long en large) ;
– manger comme quatre (beaucoup) ;
– se mettre / se couper en quatre pour qqn (faire tout) ;
– faire ses quatre volontés (tous ses caprices) ;
– raconter qqch en deux mots (brièvement) ;
– couper les cheveux en quatre (chercher des complications) :
Luc complique les choses, il coupe toujours les cheveux en quatre.
Sentences et maximes :
1. On compte plus facilement ses moutons que ses amis.
2. Avoir beaucoup d’amis, c’est n’avoir point d’ami.
3. On a trois amis sûrs : son père, sa mère et son épouse fidèle.

Exercices :
1. Faites le calcul des frais d’un repas au restaurant.
2. Trouvez les équivalents roumains des expressions ci-dessus.

Unité 3
Vie sociale

La famille a longtemps été le bien aimé de la politique française. Face à une France qui
vieillissait et se dépeuplait, l’Etat à mis en place une politique volontariste, d’où une nette
augmenation de naissances: c’est ce qu’on a appelé le “baby boom”: en 2001 la France a été
championne d’Europe des bébés.
Cette politique a d’abord un aspect financier: les allocations familiales sont une aide directe de
l’Etat à partir du deuxième enfant. L’Etat accorde également des réductions d’impôts importantes
pour les couples avec enfants. Ces familles peuvent aussi bénéficier de réductions dans les transports
en commun ou pour des activités culturelles. Elles ont accès aux bourses d’études pour les enfants si
leurs salaires sont insuffisants.
Sur le plan social l’Etat a souhaité que les maternités ne soient pas un handicap professionnel
pour les femmes: elles ne perdent ni leur salaire ni leur emploi pendant leur congé de maternité de six
mois. A partir du deuxième enfant, elles peuvent bénéficier d’un congé parental d’un an, rémunéré,
pour élever leurs enfants Elever un enfant étant un métier, les femmes qui ont élevé trois enfants et qui
n’ont pas pu avoir une activité professionnelle autre ont droit à une retraite. Dans le cadre de l’égalité
hommes-femmes, les hommes peuvent aussi bénéficier d’un congé de paternité de deux semaines.
Les communes qui veulent faciliter la vie des couples avec enfants ont mis en place des
crèches qui accueuillent les enfants toute la journée. L’accueil à l’école maternelle est aussi une
manière de concilier vie professionnelle et vie familiale.
Enfin, la vie familiale a ses symboles: la fête des Mères et la fête des Pères, et bien sûr la fête
de Noël qui est la fête de tous les enfants.
La famille française est une famille chrétienne: 75% des Français se disent catholiques. Ils se
marient à l’église et baptisent leurs enfants. Les autres croyants de la France sont des protestants
(800000), des mosaïques (600000), des musulmans (4000 000), des bouddhistes et autres croyances
des habitants de ses anciennes colonies.

Questionnaire:
C’est quoi une famille? Qu’est-ce qu’elle représente pour vous? Dites si vous êtes d’accord ou non avec les
affirmations véhiculées par les médias dans le but de justifier les formes anormales de convivialité
(homosexualité, lesbianisme, PACS – pacte civil de solidarité, etc.), ainsi que le profit des grands producteurs du
caputalisme de séduction, qui s’efforcent de transformer le luxe en nécessité et les loisirs en norme de vie:

19
 La famille contemporaine se constitue hors du mariage.
La famille est un groupe de personnes ayant plaisir de vivre ensemble.
Le bonheur du couple est plus important que celui de la famille.
Le bonheur de la famille est le père et la mère mariés pour la vie avec plusieurs enfants.

Exercices de grammaire: (ex.1,2,3 p.43)

Sujet à traiter
Mon week-end
Samedi, moi et mon mari, nous nous occupons du ménage. Moi, je fais le nettoyage et la lessive et lui, il
fait les provisions pour la semaine suivante. Ce n’est pas par plaisir qu’il fait les courses, mais par devoir. Ce
qu’il aime, c’est bricoler. Le bricolage est aussi la passion de l’aîné, qui a douze ans. Il n’est pas passionné par
le sport ou par les discothèques comme les enfants de son âge. Il peut rester des heures entières auprès de son
père pour l’aider dans ses travaux. Et nous trouvons que c’est normal. L’école mixte ne fait pas de différence
d’éducation entre garçons et filles. C’est la famille qui doit accomplir cette tâche, faire de sorte que les filles
(avec leur pudeur) se sentent filles et les garçons s’avouent garçons. Les filles et les garçons ne sont pas
interchangeables. Ils ont besoin, pour leur équilibre et leur bonheur, d’une éducation à la différence. Surtout à
la puberté, car le décalage de maturité entre garçons et filles infantilise les garçon.s. Avec la crise de la
transmission éducative et la démission des adultes, on aura une société non pas mixte, mais sans hommes.
C’est en ce qui concerne les vertus. Quant aux vices, la rue s’en charge: drogue, alcool, cigarettes, prostitution
etc.
La paternité est une grande responsabilité.

Repères lexicaux :
outils à bricoler (à faire de petits travaux dans la maison): boîte (f) à outils, marteau (m), tenailles(f, pl), scie
(f) à métaux, escabeau (m), établi (m), étau (m), rabot (m), maillet (m), vrille (f), clé (f), pince (m) ;
où faire des provisions: boulangerie ( du pain, des baguettes, des produits de pâtisserie, de la farine),
boucherie (de la viande), charcuterie (du jambon, des saucisses, du pâté de foie), crèmerie (du lait, de la
crème, des oeufs, du fromage), épicerie ( du riz, de l’huile, du thé, du sucre, des conserves) etc.
au marché : des légumes (pommes de terre, harricots, choux, carrottes, concombres, tomates, oignon, ail etc.);
des fruits (pommes, poires, prunes, abricots, pêches, cerises, griottes etc.);
où faire des achats : au supermarché qui a plusieurs rayons (prêt-à-porter, chaussures, chapeaux, montres et
bijoux, parfums, papeterie etc.).

Pour les gros achats nous allons ensemble dans les supermarchés où on peut trouver presque tout le
nécessaire. C’est d’habitude avant les grandes fêtes. J’aime visiter surtout le rayon de prêt-à-porter (haine
gata) , mais aussi celui de chaussures, de gants et chapeaux, de parfums… C’est un peu difficile à supporter
pour mon mari qui n’aime pas les supermarchés.
Mes deux filles aiment beaucoup cuisiner. Elles me donnent un coup de main à la préparation des
plats aimés de toute la famille : les galettes, les boulettes, le rôti et la grillade. Nous aimons aissi le poisson frit
et mariné. Tous ces plats nous les préparons samedi. Faute de temps, pendant la semaine on prépare des mets
à la légère.
Expressions:
- première éducation (cei şapte ani de-acasă);
- faire école buissonnière (a chiuli) ;
- l’école du monde / de la vie (şcoala vieţii);
- faire un bon / un mauvais marché (conclure une bonne / une mauvaise affaire) ;
- à bon marché (pour peu de chose / à peu de frais).
Proverbes et sentences:
1. Qui aime bien châtie bien (Bible).
2. L’éducation a des racines amaires, mais ses fruits sont doux (grec)..
3. Il faut conduire l’enfant par la pudeur et l’ambition, comme on conduit les chevaux par le frein et l’éperon
(grec).
4. Une tête bien faite est mieux qu’une tête bien pleine (français).

20
 Exercices :
1. Commentez un des proverbes (à votre choix).
2. Parlez de votre week-end.

Unité 4
L’enseignement

En France les études sont obligatoires jusqu’à 16 ans; l’école est gratuite de la maternelle à
l’université (les droits universitaires étant très peu élevés); c’est un service public qui comprend des
écoles publiques et des écoles privées sous contrat avec l’Etat. Pour les Français, l’école doit permettre
d’abord de trouver un travail; mais son rôle est aussi de donner une culture générale, de former la
réflexion et l’esprit critique.
Le système éducatif français est un système fort centralisé. Les programmes, les diplômes sont
nationaux. L’Education nationale représente le cinquième du budget de l’Etat; ses fonctionnaires
(900000) forment le corps le plus important (28% de la population active); et les élèves constituent à
peu près le quart de la population du pays.
Le système éducatif se compose de trois degrés qui scolarisent environ 14 millions d’élèves;
6,4 millions au premier degré, 5,5 millions au second degré et 2,2 millions d’étudiants dans le
supérieur.
Le premier degré se compose de l’école maternelle qui n’est pas obligatoire (de 2 à 5 ans) et
de l’école primaire obligatoire à partir de 6 ans, dont le rôle est d’apprendre à lire, écrire et compter à
tous les enfants.
Le second degré distingue l’enseignement général et l’enseignement professionnel, le premier
cycle (de la sixième à la troisième) et le second cycle (de la seconde à la terminale).
Le I cycle conduit au brevet des collèges pour l’enseignement général, au CAP (certificat
d’aptitude professionnelle) ou au BEP (brevet d’études profesionnelle) pour l’enseignement
professionnel court.
Le second cycle mène au baccalauréat général ou professionnel ou au brevet de technicien.
75% des élèves arrivent au niveau du bac et 65% environ le réussissent.
L’examen du baccalauréat en juin est le grand moment de l’année scolaire: toute la France
passe le bac et médite sur les sujets reçus.
L’enseignement supérieur comprend les universités et les grandes écoles. L’accès à
l’université est automatique avec le baccalauréat; pour accéder aux grandes écoles, il faut passer un
concours d’entrée très difficile (après une préparation de 2 années). Les grandes écoles sont les plus
recherchées parce qu’elles forment les cadres supérieurs de l’Etat et de l’économie. Tous les grandes
secteurs d’activités ont leurs écoles: l’administration de l’Etat, l’ENA (Ecole nationale
d’administration); les finances, HEC (Ecole des hautes études commerciales); l’élite scientifique,
l’Ecole polytechnique; l’éducation, les Ecoles normales supérieures; les travaux publiques, l’Ecole
nationale des ponts et chaussées; l’industrie, l’Ecole des mines; l’agriculture, l’Institut national
d’agronomie …
Le système universitaire:
DUT - diplôme de l’Institut Universitaire de Technologie (2 ans).
DEUG –diplôme d’études universitaires générales (2 ans).
Licence – 1 an; Maîtrise – 1 an; DESS / DEA – 2 ans (diplôme d’études supérieures spécialisées /
diplôme d’études approfondies); Doctorat - 3 ans.
Le coût total de la scolarité est estimé à 76000 euros par enfant: l’Etat finance 65%, les
communes ou régions 20%, les entreprises 6%, les parents 7%.

Questionnaire:
Les études françaises s’organisent autour de trois niveaux. Quels sont ces niveaux? Quelles sont les distinctions à
l’intérieur de chaque niveau? Quels sont les diplômes offerts aux élèves et étudiants français? Présentez les

21
différences entre le système éducatif français et le système de l’enseignement roumain. Comparez les coûts de la
scolarité en France avec ceux de notre pays.

Exercices de grammaire: (ex.1,2 p.46)

Sujet à traiter

Ma journée de repos
Dimanche, après la messe où nous allons ensemble avec mes parents et nos enfants, nous dînons chez
nous. Je mets toujours le couvert pour sept personnes. C’est une ancienne habitude et c’est très intéressant.
Mes trois enfants ne cessent pas de conter à leurs grands-parents tous leurs « exploits » de la semaine écoulée.
Les grands-parents, à leur tour, commencent à se rappeler des situations semblables de mon enfance ou même
de la leur avec, bien sûr, les couleurs de l’époque. Et les plats des enfants restent souvent intacts en les
écoutant.
Après le dîner, on fait des lectures édifiantes (chez nous on aime beaucoup la philocalie) et on écrit
des lettres. Mon frère et les deux soeurs de mon mari n’habitent pas dans notre ville. Mes enfants ont donc
beaucoup d’oncles, de tantes et de cousins. Ils demandent souvent de leurs nouvelles qu’ils partagent
joyeuseument, le dimanche, avec leurs grands-parents.

Repères lexicaux:
dimanche (m), église(f), messe(f), cierge(m), prière(f), sermon(m), évangile(f), lecture édifiante(f), personne
philocalique (qui aime comtempler la beauté et la sagesse divine);
promenade(f), jeux(m,pl), discussions(f,pl), visites(f,pl), fêtes(f,pl), fiançailles(f,pl), noces(f,pl), baptême(m)
etc.

« Celui qui règne dans les Cieux et de qui relève tous les empires, à qui seul appartient la gloire, la majesté et
l"indépendance est aussi le seul qui se glorifie de faire la loi aux rois et de leur donner, quand il Lui plaît, de
grandes et de terribles leçons.
Soit qu’Il élève les trônes, soit qu’Il les abaisse, soit qu’Il communique sa puissance aux princes, soit
qu’Il la retire à lui-même, et ne leur laisse que leur propre faiblesse, Il leur apprend leur devoir d’une manière
souveraine et digne de Lui. Car en leur donnant sa puissance, Il leur demande d’en user comme Il fait Lui-
même, pour le bien du monde…» (Bossuet, Oraisons).
Expressions :
- air de dimanche (air de fête ; de gaieté) ;
- jour férié (de fête) ;
- se donner une fête (se divertir aux dépens de qqn);
- fête de naissance (commémoration d’un anniversaire) ;
- fête d’une personne (le jour de la fête du saint dont elle porte le nom) ;
- fête patronale / du lieu / du village (le jour de la fête du saint sous l’invocation duquel est placé ce
village) ;
Proverbes et sentences :
1. 1.Le travail du dimanche n’enrichit pas (italien).
2. En petite maison, la part de Dieu est grand.e (français).
3. L’homme qui se confie à Dieu est un arbre qui ne cesse pas de porter du fruit (Bible).
4. Celui qui ne craint pas Dieu, craint-le (latin).

Exercices:
1. Faites le commentaire des proverbes.
2. Parlez de votre journée de repos et de votre violon d’Ingres (hobby).

Unité 5
Vie professionnelle

22
 Un Français sur trois travaille (25 millions d’actifs). Les autres ce sont les enfants, les
étudiants, les adultes qui ne travaillent pas, les chômeurs et les retraités.
Aujourd’hui on entre de plus en plus tard (25 –29 ans) dans la vie active et on en sort plus tôt
(55 – 59ans).
Ceux qui travaillent sont agriculteurs (3%), artisans ou chefs d’entreprise (7%), cadres
d’entreprise ou professions libérales (12%), contremaîtres, agents de maîtrise, enseignants (20%),
employés, policiers, militaires (30%), ouvriers (27%). Avec le procès rapide de desindustrialisation
on constate aujourd’hui une nette baisse du nombre d’ouvriers. Les employés sont désormais le groupe
dominant: en effet, deux emplois sur trois concernent les services, nombreux surtout dans le tourisme (
la France accueille chaque année un nombre de touristes qui dépasse de beaucoup le total de sa
population).
Trois phénomènes dominent les changements dans la vie professionnelle:
- l’augmentation du nombre des femmes, qui occupent la moitié des emplois du secteur des
services, mais qui n’arrivent pas à rivaliser avec les hommes dans les emplois de cadres ou de
chefs d’entreprises;
- l’augmentation du nombre de fonctionnaires, qui sont plus de cinq millions aujourd’hui. Les
enseignants sont ceux qui ont l’image la plus positive avec les employés des postes, des hôpitaux
et la police.
- l’apparition d’une catégorie de professions intermédiaires (ni employés ni cadres) qui s’est
développée dans le commerce, l’informatique et la santé.
Mais le phénomène majeur est le chômage. Il a changé le rapport des Français au travail, il est
à l’origine d’un emploi précaire, d’une baisse de confiance dans les diplômes comme moyen d’accès à
l’emploi. Une nouvelle génération est née qui a grandi avec le chômage, elle a une autre culture et ses
maîtres mots sont flexibilité et adaptibilité, émulation et dépassement de soi. Elle bouleverse
hiérarchies, rôles, carrières et ambitions; elle exige hiérarchies plates, processus de décision rapide et
participation. Elle a un mot d’ordre: réussir vite, et un atout: la maîtrise des technologies de
l’information et de la communication.
Les Français sont 1,7 millions à travailler à l’étranger. C’est en Angleterre qu’ils sont les plus
nombreux, mais on les retrouve aussi en Allemagne, aux Etats-Unis, au Canada ou en Italie.
La France compte aussi 1,6 millions des travailleurs étrangers.

Questionnaire:
Quelles sont les catégories socioprofessionnelles? Pourquoi le secteur de services français emploie plus d’actifs
que le secteur industriel? Quelles catégories sont en baisse? Pourquoi? Quelles sont les nouvelles inégalités
créées par le chômage? Quels sont les problèmes socioprofessionnels de la Roumanie? Quel est ici le taux et le
rôle du chômage?

Exercices de grammaire: (ex.1a / b, 2 p. 47- 48)

Sujet à traiter
Correspondance
… Huit jours après son départ, je recevais d’elle une lettre admirablement sage et bonne. Je ne
lui répondis point, d’après sa prière. « Je vous tiendrai compagnie de loin, m’écrivait-elle, autant que
cela se pourra ». Et pendant tout le temps que dura son absence, à des intervalles réguliers, elle mis la
même patience à m’écrire. Elle ne voulait pas me laisser seul avec son souvenir, sans intervenir de
temps en temps par un signe évident de sa présence.
Eugène Fromentin

Repères lexicaux :
adresse (f), enveloppe (f), correspondant (m), expéditeur (m), destinataire (m),
destination (f) ; écrire / rédiger une lettre ; adresser / envoyer une lettre à qqn ;
types de lettres : lettre de faire-part (d’invitation à une solennité) ;
lettre d’avis (avis d’expédition) ;

23
 lettres de créance (de acreditare) ;
lettre de garantie.

En France l’adresse d’une lettre comporte le numéro de l’immeuble ou de la maison, le nom

de la rue, un numéro codé de cinq chiffres et le nom de la commune.
Exemple : M. Pierre Dupont
77, rue de la Gare
16210 Montmoreau
16 correspond au numéro du département, ici la Charente.
210 à celui de la commune dans le département.

Cher amie,
J’ai reçu ta lettre ce matin. J’ai essayé quelques jours de suite de téléphoner à notre amie
Virginie, mais je tombais sans cesse sur son répondeur. Je suppose qu’elle est partie pour quelque
temps à la campagne . Quand j’aurais de ses nouvelles, je vais te passer un coup de fil.

J’ai adressé une lettre à Claudine ( je la lui ai envoyée)

La lettre n’est pas parvenue à la destination.
Le ministre a prononcé un discours à l’adresse des enseignants (destiné aux enseignants).
Ce jeu sportif demande beaucoup d’adresse (dextérité, habileté).
Le directeur a fait une adresse au ministère (un document / une communication officielle).

Expressions imagées :
- être en / avoir / mener / entretenir une correspondance avec qqn ;
- avoir une belle main (une belle écriture) ;
- trouver une correspondance parfaite entre les choses (conformité, ressemblance) ;
- mettre en écrit / par écrit (a pune pe hârtie) ;
- faire un billet doux (a scrie un bileţel de dragoste).
Sentences et maximes:
1. Une lettre est une conversation écrite.
2. S’il ne se passe rien, écris pour le dire.
3. Une heure de conversation vaut mieux que cinquante lettres (Mme de Sévigné).
Exercices :
1. Après avoir lu la petite lettre ci-dessus, essayez de faire une autre pareille.
2. Commentez les dits de Mme de Sévigné, femme- écrivain (1626 –1696).

Unité 6
Les fêtes et les congés

Les Français travaillent environ 1650 heures par an. Depuis 1982 ils ont cinq semaines de
congés auxquelles s’ajoutent les dix jours fériés répartis dans l’année (jour de l’An, Pâques, 1 mai, 8
mai, Ascension, Pentecôte, 14 juillet, 15 août, 11 novembre, Noël ).
Le catholicisme a donné son rythme au calendrier des Français. Noël, Pâques, Toussaint (1
novembre), Fête de la Vierge sont des repères forts de la pratique religieuse et de la vie sociale:
moments de retrouvailles familiales autour du sapin et des cadeaux à Noël; souvenir des morts pour la
Toussaint (c’est l’occasion de fleurir les tombes le plus souvent avec des chrysanthèmes).
Pâques et Pentecôte ont déjà un goût de vacances et de soleil: c’est le temps de petits voyages.
L’Ascension et le 15 août sont l’occasion de week-ends prolongés: le 15 août, Fête de la Vierge ou
Assomption, correspond au moment où le plus grand nombre de Français sont en vacances. De
nombreuses fêtes de village sont organisées durant cette période.
Signification des fêtes.

24
 Pâques – fête annuelle de l’Eglise chrétienne, “fête des fêtes, solennité des solennités”,
commémorant la Résurrection de Jésus-Christ. La fête de Pâques a été fixée par le concile de Nicée
(325) au premier dimanche après la pleine lune, après l’équinoxe de printemps. Les Eglises orthodoxes
suivent l’ancien calendrier pour fixer la date de Pâques.
Pentecôte – descente du Saint-Esprit sur les Apôtres et la création de l’Eglise.
Ascension – quarante jours après la Résurrection, “Jésus est monté aux Cieux et est assis à la
droite du Père” (Saint Apôtre Luc).
La France républicaine imprime, elle aussi, sa marque sur le temps et sur la vie sociale.
Le I mai (fête du travail) est l’occasion d’offrir du muguet “porte-bonheur”.
8 mai (fête de la Victoire 1939-1945), 14 juillet (Fête nationale), 11 novembre (armistice
1914-1918) sont les temps forts à la célébration de la mémoire nationale.

Questionnaire:
Comparez les jours de congé en France et dans notre pays. Expliquez les différences. A quelles célébrations sont
associés: le sapin? le muguet? les oeufs rouges? le réveillon? la visite des cimetières? les souvenirs des soldats
morts pour la France? les origines démocratiques de la vie nationale? Choisissez un ou plusieurs jours de fête et
décrivez les traditions qui y sont associées.

Exercices de grammaire: (ex.1,2,3 p. 49)

Sujet à traiter
Les voyages
Ce que nous aimons ce sont les randonnées à pieds et les pèlerinages. Nous aimons notre
contrée avec ses bois, ses rivières et ses monastères. Parfois nous allons à la pèche. Non pas pour des
captures, mais pour le plaisir de se trouver au milieu de la nature. Et puis à cause du benjamin qui ne
résiste pas encore aux longues voyages, mais qui est au comble du bonheur si le bouchon de la ligne
disparaît dans l’eau (signe que le poisson “mord”). Combien de plaisirs on rassemble par cette
agréable manière de voyager qui cultive l’amour envers le pays! Sans compter la santé qui s’affermit,
l’humeur qui s’égaye et le fait que pour les enfants ce sont de vraies explorations.

Repères lexicaux: excursion (f), marche touristique (f), ballade (f), randonnée (f), tourisme vert
(voyages à la campagne); sac à dos(m), carte(f), boussole (f);
voyage d’affaire / de plaisir; agence / bureau de tourisme; guide touristique; moyens de transport;
billet(m), hôtel(m), louer une chambre; visiter des monuments historiques/culturels etc.

Pour voyager à pied on n’a pas besoin des chemins tout faits ni de routes commodes. On peut
passer partout où un homme peut passer: on peut s’asseoir à l’ombre d’un bois touffu, on peut entrer
dans une grotte, examiner les minéraux d’une carrière, côtoyer une rivière etc.
Cet écrivain parle dans son “Recueil de Voyages” des pays lointains et pittoresques.

Expressions imagées:
- envoyer promener (se débarasser de quelqu’un);
- promener ses pas;
- promener son regard;
- promener ses pensées;
- la vie est un voyage (nous ne faisons que passer sur cette terre);
- faire le grand voyage (mourir).
Proverbes et sentences:
1. L’univers est une espèce de livre dont la première page est ton pays (français).
2. Les voyages sont la partie frivole des gens sérieux, et la partie sérieuse des gens frivoles russe).
3. Les voyages améliorent les sages et empirent les sots (anglais).
4. Qui veut voyager loin, ménage sa monture (fr.).

Exercices:

25
1. Faites le commentaire d’un proverbe.
1. Parlez de vos voyages (randonnées, pèlerinages).

Unité 7
Gastronomie

Les repas de fête sont des moments gastronomiques où s’illustre le savoir-faire des Français.
“Comment voulez-vous gouverner un pays qui a 350 sortes de fromages?”. Ce bon mot du
général de Gaulle montre à quel point la gastronomie est partout, y compris en politique…La
gastronomie, les plaisirs de la table sont le premier sujet de conversation des Français… à table. Ils
sont à l’origine d’un nombre considérable d’ouvrages, guides, livres de recettes et de nombreuses
émissions de radio et de télévision. La cuisine moderne se veut plus légère et plus respectueuse des
produits et des saveurs. Dans les assiettes des Français, on trouve plus de légumes frais et moins de
pommes de terre, plus de poisson et beaucoup moins de viande qu’autrefois. Ils sucrent deux fois
moins qu’il y a vingt ans et ont triplé leur consommation de vin de qualité. L’attention au corps et à la
forme, le souci de manger sain et équilibré ont modifié sensiblement les habitudes alimentaires des
Français. Le succès le plus spectaculaire est celui des produits “bio”: fruits, légumes, oeufs, produits
laitiers. Ce succès s’explique aussi par les difficultés que connaît l’industrie alimentaire: crise de la
“vache folle” et méfiance à l’égard des produits transgéniques (maïs, soja). Les Français redécouvrent
à cette occasion leur lien passionnel avec la terre. L’agriculture “bio” progresse de 25% chaque année
depuis 1994 et pourrrait atteindre 5% du budget agroalimentaire en 2005.
Il ne faudrait pas oublier la gastronomie faite des produits régionaux et des traditions
familiales qui coupe la France en deux: au nord, la cuisine au beurre, au sud, la cuisine à l’huile et puis
les nombreux fromages. La Normandie est célèbre par son camembert, le centre par son roquefort,
fromage bleu fabriqué avec du lait de brebis, qui est devenu le symbole de la lutte contre une
alimentation industrielle internationale. 93% des Français mangent du fromage régulièrement: 11% en
mangent 25 fois par semaine, 33% 14 fois et 56% 6 fois. “Du pain, du vin et du fromage”: pour
beaucoup de Français, c’est ça le vrai plaisir gastronomique.

Questionnaire:
En France la gastronomie est devenue un art national. Essayez de dire pourquoi? Quels vins français et quels
fromages célèbres connaissez-vous? Quelle place occupent les fromages dans la tradition gastronomique de notre
pays? Parlez de quelques plats régionaux traditionnels.

Exercices de grammaire: (ex.1,2,3 p. 50)

Sujet à traiter
L’éducation civique
Etre citoyen, c’est être responsable. C’est aussi faire preuve d’esprit civique. Or que constate-t-on
aujourd’hui ? La vie civique apparaît dévaluée, beaucoup de gestes et d’habitudes (céder la place aux vieux
dans les transports, par exemple) se sont perdus. Vandalisme, dégradation d’édifices publiques, fraude dans
les transports en commun ou encore destruction des cabines téléphoniques, autant de faits qui sont la
manifestation d’un « incivisme » généralisé.
Souvent indifférente, la famille n’inculque guère aux jeuns enfants la politesse et la courtoisie. A
l’origine de ce phénomène il y a incontestablement une faillite de l’éducation civique: l’école ne sait plus
former les citoyens. On parle souvent des droits de l’homme. Mais sait-on que l’homme a aussi des devoirs à
l’égard des autres ? Autrefois, on nous enseignait une règle d’or : « La liberté consiste à faire tout ce qui ne
nuit pas à autrui. La liberté de chacun finit là où commence celle des autres ». Nous sommes attachés à la
démocratie, mais celle-ci ne peut pas se satisfaire du laisser-aller actuel. Les adoslescents ont un besoin
impérieux de copier de modèles et de s’affirmer. Mais les modèles proposés par les médias sont dans leur
grande majorité des individus violents, agressifs, ayant une vie amorale. C’est la raison pour laquelle en
Grèce les films américains ont été boïcotés par les intellectuels et la jeunesse estudiantine. C’est aussi l’avis

26
des Français, qui mènent depuis longtemps un débat contre l’influence néfaste de la télé. Il y a une dizaine
d’années, les débats qui touchaient les médias prenaient la forme d’un pugilat entre les universitaires et les
journalistes : respectabilité du savoir contre l’ivresse de l’influence, souci de sauver son âme contre envie de
vendre ses livres etc. On n’en est plus là. C’est désormais de réflexion qu’il s’agit. La prévalence de l’image,
de l’émotion, du spectacle. On vit dans l’actualité des signes passagers et très vite remplacés. Notre attention
est sautillante, superficielle. La télé empêche le développement des facultés individuelles naturelles, d’un
raisonnement analytique, logique et personnel. Elle crée un esprit de foule…
Qu’est-ce qu’on pense chez nous ? Comment va-t-on abriter les jeunes brindilles contre les vents du
désert?

Repères lexicaux: enseignement, instruction(f), éducation(f), stimulant(m), manières(f,pl), politesse(f),

étique(f), norme (f) morale/sociale/civique, droit /devoir civique etc.

On ne peut devenir un citoyen éclairé que si l’on est un homme charpenté, avec une armature physique,
intellectuelle et morale. Cette charpente est la responsabilité commune de la famille, de l’école et de la
société.
Les médias comportent une forte polluation morale; elles s’efforsent de répandre métodiquement une
culture d’(auto)destruction, de la mort , une vision “new-age”-iste sur le monde.
Expressions:
- droits civiques (droits que la loi donne aux citoyens);
- devoirs civiques (les devoirs du citoyen);
- état civil (la condition d’une personne, résultant de sa filiation et des ses alliances);
- acts civils (acts qui constatent l’état civil des personnes);
- mariage civil (fait à la mairie);
- civiliser la société (polir les moeurs): les peuples se civilisent difficilement.
Proverbes et sentences:
1. C’est la société d’autrui qui enseigne à l’homme ce qu’il sait (grec).
2. La société serait une chose charmante, si l’on s’intéressait les uns aux autres (fr.).
3. L’arbre vit à l’aide de ses racines et l’homme de la société (géorgien).

Exercices:
1. Faites le commentaire d’un proverbe (à votre choix).
2. Exposez vos idées sur l’éducation. Comment les appliquez-vous dans votre famille?

Test d’autoévaluation
Trouvez des adverbes pertinents pour les verbes proposés. Exemple: marcher lentement etc.
ouvrir…, saluer…, chercher…, travailler…, se développer…, surveiller…, intervenir…, se
réveiller…, investir…, rémunérer…, s’informer…, distribuer…, exploiter…, démarrer….
Formulez trois phrases et mettez-les à la forme négative et interrogative.
Mettez les phrases ci-contre à la voix passive:
Elle a écrit une lettre. Il a payé une facture. Ils ont prévenu leurs amis. Le client a confirmé ma
commande. Le chef de service a remarqué l’absence d’un employé. La Banque de France émet des
billets. Elle surveille toutes les opérations bancaires avec l’étranger.
Continuez les phrases: Marie sait que… Ils pensaient que… Elles étaient sûres que…Vous avez
supposé que… Il a démontré que… Nous avons prouvé que…On nous a dit que…
Fates l’analyse morphosyntaxique de la phrase: Les sectes se dissimulent aujourd’hui derrière des
associations culturelles ou des centres paramédicaux.
Exemple: La publicité transforme le luxe en nécessité.

27
Qu’est-ce qui (transforme le luxe en nécessité)? – la publicité; c’est le sujet de la phrase exprimé par
un nom commun, concret, non animé, non nombrable, collectif, simple de forme, dérivé (du verbe
publier), genre féminin, nombre singulier (voir le schéma d’analyse du nom dans la grammaire du
nom);
La publicité, qu’est-ce qu’elle fait? – transforme, c’est le prédicat (verbal simple) de la phrase exprimé
par le verbe transformer (a transforma), du I-ier groupe, temps: présent, mode: Indicatif, personne: III-
ième, nombre: singulier, forme: affirmative, voix: active, aspect: duratif (voir le schéma d’analyse du
verbe).
Traduisez le texte:
Enfants exploités
Plus de 211 millions d’enfants âgés de 5 à 14 ans sont contraints de travailler. L’image de
l’enfance occulte souvent la réalité vécue des enfants. Et celle-ci, dans de nombreux pays, ressemble
toujours à ces cauchemars que décrivent au XIX-ième siècle , dans des romans hallucinants, des
auteurs comme Charles Dickens, Victor Hugo, Hector Malot ou Edmondo de Amicis dans “Le livre
coeur”(Paris, 2001).
La mondialisation libérale n’a rien arrangé. Car, dans un monde où la libre circulation des
capitaux et des marchandises est désormais globablement instaurée les industries des pays du Sud
ne peuvent maintenir leur place sur le marché qu’en jouant du seul domaine dans lequel elles
restent largement compétitives: le faible coût de leur force de travail. Sans la mise au travail des
enfants, sensiblement moins rémunérés que les adultes, beaucoup de pays verraient leur
compétitivité s’effondrer, leurs exportations diminuer et leurs rentrées en devises chuter.
Les entreprises multinationales ne sont pas les dernières à profiter de cette exploitation de
mineurs. Entre autres, celles du tabac (Philip Morris, Altadis), de la banane (Chiquita, Del Monte),
et du cacao (Cargill). Au Malawi, par exemple, dont l’industrie du tabac est le premier employeur,
des dizaines de milliers d’enfants sont exploités pour la récolte et le séchage des feuilles de tabac.
En Equateur, des enfants de 7 à 8 ans travaillent dans les champs de bananes douze heures par jour.
En Côte d’Ivoire, premier producteur mondial de cacao, des milliers d’enfants-esclaves sont
utilisés pour le travail dans les plantations.
Cette question des enfants-esclaves et du trafic dont ils sont l’objet avait fait la “une” des
journaux en avril 2001, lorsque fut découvert un navire nigérien (l’Etireno), parti du Bénin et
transportant des dizaines d’enfants qui devraient être vendus comme esclaves au Gabon. Selon le
Fonds des Nations unies pour l’enfance (Unicef), plus de 200.000 enfants et adolescents sont
victimes de ces trafics, achetés et vendus, en Afrique centrale et de l’Ouest…
Plus de 700.000 enfants sont victimes, chaque année, du trafic de personnes, retenus contre
leur volonté dans des conditions d’esclavage, à cause, selon l’ONU, “de la demande de main-
d’oeuvre bon marché et celles, toujours croissante, de filles et de garçons pour le commerce
sexuel”… ( Le Monde diplomatique, juillet 2002).
Mettez en français:
Un inventator român a realizat, cu ani in urmă, un dispozitiv de anihilare a radiaţiilor nocive din
habitatul human. Această invenţie a primit medalia de argint la concursul internaţional de inventică
Eurica 2001. Astfel s-a putut constata ca telefonul mobil si calculatorul au o influenţă foarte negativă
asupra sănătăţii. Aceste cercetări coincid cu resultatele obţinute de către cercetătorii unui laborator din
statul Indiana (SUA), care au produs un aparat asemănător.
(Libertatea, 8 ianuarie 2003)
Faites l’organigramme (structure administrative) de votre entreprise. Dites ensuite en quoi consiste
l’activité de chaque compartiment (ou fonction). Ne pas se limiter au schéma!
Nommez les opérations bancaires usuelles. Dites en quoi consiste chaque opération.
Après avoir lu le texte, faites un abrégé des fonctions de la Banque de France:
Fondée par Napoléon Bonaparte en 1800, la Banque de France est la banque centrale, la “banque
des banques”. A la différence de ce qui se passe dans d’autres pays, l’Etat français est actionnaire
à 100% de la banque centrale. La Banque de France est chargée de “veiller sur la monnaie et le
crédit” ainsi que sur le “bon fonctionnement bancaire”. Son privilège est d’émettre des billets. Elle
a aussi pour mission de coopérer à la préparation et à la mise en oeuvre de la politique monétaire
décidée par le gouvernement. Elle exerce sur les autres banques un droit de regard en particulier,
c’est elle qui fixe les taux d’intérêt lorsqu’elles accordent des crédits à leurs clients.

28
 L’augmentation ou la baisse des taux d’intérêt influe largement sur l’économie: la baisse
encourage les particuliers à acheter à crédit (voiture, logement etc.) et relance la consommation,
la hausse, au contraire freine les emprunts, réduit la mase d’argent disponible, pèse sur les prix et
permet de freiner l’inflation.Vis-à-vis à l’étranger, la Banque de France joue le rôle de haute
autorité en matière de change; elle assure la surveillance de toutes les opérations bancaires avec
l’étranger.
Imaginez un dialogue entre un client et un guichetier de la banque.

ANNEXE
Module 1
Unités 1,2, 3
Eléments de phonétique
La phonétique est la discipline qui s’occupe des sons d’une langue (mots et structures). Elle
tient comspte de la prononciation des sons et non de leur orthographe, qui bien souvent en français ne
représente pas exactement cette prononciation. L’orthographe française est étymologique, c’est-à-dire
qu’elle conserve quelque chose de l’ancien aspect des mots.

Phonétique du mot

La langue française a 36 sons : 16 voyelles, 17 consonnes et 3 semi-voyelles.

Pour fixer (transcrire) ces sons le français se sert de 26 lettres : 6 voyelles et 20 consonnes.

L’alphabet français
L’alphabet graphique
A B C D E F G H I J K L M
(a) (be) (se) (de) (e) (f) (e) (a) (i) (i) (k) (l) (n)

N O P Q R S T U V W X Y Z
(n) (o) (pe) (ky) (r) ( s) (te) (y) (ve) (double v)(iks) (igrεk) (zεd)

L’alphabet français comprend trois lettres qui n’existent pas dans l’alphabet roumain : q, w, y. En
revanche, il ne connaît pas les lettres : ă, î, â, ţ , ş de l’alphabet roumain.
La lettre h ne représente aucun son. Il y a deux espèces de h :
h muet qui permet l’élision (l’homme) et la liaison (les hommes)
h aspiré qui ne permet ni l’une ni l’autre : le / héros, les / héros.
Dans les dictionnaires les mots qui commencent par un h aspiré sont marqués par un astérisque
(*) : *héros.
Les lettres de l’alphabet ne peuvent pas exprimer en totalité les sons du langage. On se sert par
dessus des accents et des combinaisons de lettres :
- voyelles (ai, au, ei, eu, eau, oi, ou, oeu)
- voyelles et consonnes (an, am, en, e,, in, im, on, om, um)
- consonnes (ch, ph, th, sch, gn, gu, qu, ss, ts, tz).

L’alphabet phonétique
Les voyelles

1. Voyelles orales

[a] a antérieur pas [ pa ]

[a] base [ ba:z ]
[e] été [ ete ]
[ε] mère [ mε :r ]

29
 [∂] pureté [ pyr∂te ]
[i] ici [ isi ]
[Ɔ] porte [ pƆ.rt ]
[o] héros [ ero ]
[u] pour [ pu:r ]
[y] mur [ my :r ]
[Ø] feu [ fØ ]
[œ] fleur [ flœ :r ]

2. Voyelles nasales
[ã] maman [ mamã ]
[ ε̃ ]̃ incertain [ ε̃sε̃rtε̃ ]
[õ] son [ sõ ]
[œ̃] brun [ brœ̃ ]

Les semi-voyelles

[j] mieux [ mjØ ]

[ρ] nuit [ nρi ]
[w] oie [ wa]

Les consonnes
[b] bal [ bal ]
[d] dispute [ dispyt ]
[f] frère [ frε :r ]
[g] grand [ grã ]
[ʓ] joue [ ʓu ]
[k] coq [ kƆk ]
[l] lit [ li ]
[m] mule [myl ]
[n] nain [ nε̃ ]
[p] père [ pε :r]
[r] rue [ ry ]
[s] santé [ sãte ]
[t] terre [ tε :r ]
[v] voler [ vƆle ]
[z] zéro [ zero ]
[ ∫] chance [∫ã. s ]
[ŋ] mignon [ miŋõ ]

Prononciation
Voyelles orales (articulées à l’aide de la cavité bucale)
a) simples (composées d’un seul son) non arrondies
[i] est l’équivalent de i roumain et peut être représenté par :
i : lit, si
y : stylo, lycée
[ e ] est l’équivalent de e du mot roumain a renega et peut être représenté par :
é : été, année
er : berger, militer
ier : étudier, écolier
ez : nez, skiez (II-ième personne du pluriel)
ied, ef (final) : pied, clef
es (mots monosyllabiques): les, des, ses, ces, mes

30
 et (conjonction)
ai (futur simple I-ière personne) : j’irai, je finirai
[ ε ] est beaucoup plus ouvert que e roumain moyen et peut être exprimé par :
è : mère, rivière
e : fête, être
ai, aî: faire, connaître
ais: (imparfait et conditionnel présent) : je finirais
ai (final) : essai, vrai
(exceptions : gai, quai et la I-ière pers. du passé simple et du futur simple : je parlai, je parlerai) ;
ay : crayon, rayon
ei : Seine, baleine
eil, eille : soleil, abeille
el : bel, nouvel
ès (final) : après, succès
et (final) : ticket, paquet
e (avant une consonne double): belle, nouvelle
e suivi de deux consonnes différentes (excepté l ou r ) : veston, directeur
e + consonne en syllabe accentuée : bec, fer
[a] est l’équivalent du a roumain : papa, camarade
b) simples arrondies
[α] s’articule dans la partie postérieure de la cavité bucale et n’a pas de correspondant en
roumain : pas, âne
[ o ] est plus fermé que o du roumain et s’exprime par :
o (final ou avec consonne non prononcée) : zéro, repos
o : nôtre, diplôme
au : épaule, auteur
eau : chapeau, oiseau
o + tion : nation, émotion
[ Ɔ ] est plus ouvert que o roumain et peut être représenté par :
o + consonne prononcée : sport, octobre
au : Paule, aurore
u + m final : rhum, minimum (exception : parfum)
[ u ] est le même qu’en roumain et s’exprime par une combinaison :
ou : jour, rouge
aou : août
c) composées et arrondiées (formées par la combinaison de deux voylles)
[ y ] est obtenu en prononçant i avec les lèvres arrondies comme pour prononcer u et peut être
représenté par :
u : tu, lune
û : sûr, mûr
eu : dans les formes du verbe avoir (participe passé : eu, passé simple : j’eus etc.)
[ ø ] est obtenu en prononçant e avec les lèvres arrondies comme pour prononcer o et peut être
représenté par :
eu (final ou suivi d’une connsonne non prononcée) : jeu, deux
eu + t,k,z : meute, heureuse
oeu : nœud, œufs (pl.), bœufs (pl.)
[ œ ] est obtenu en prononçant e avec les lèvres arrondies comme pour prononcer o et peut être
représenté par :
eu + consonne prononcée (outre t,c,z) : heure, fleuve
oeu + consonne prononcée : sœur, œuf (sg.), bœuf (sg.)
oe : œil
[ ∂ ] ne se prononce pas ou il est prononcé comme un e arrondi (le son précédent) : chemise, je,
le, de, ne
Voyelles nasales (pour lesquelles le souffle s’échappe à la fois par la bouche et par le nez)
a) simples non arrondies

31
 [ ε̃ ] est représenté par :
in (final ou suivi d’une autre consonne) : matin, institut
im : simple, timbre
yn, ym : syntaxe, symbôle
aim : faim
ain : main, vaincre
ein : plein, peintre
ien : bien, mécanicien
b) simples arrondies
[ ã ] est représenté par :
am, an : an, dans, jambe, chambre
en, em: prendre, vendre, novembre, ensemble
aon : faon, paon
[ õ ] est représenté par :
on, om : non, mon, ombre, rompre
c) composées et arrondies
[œ] est représenté par :
un (suivi d’une consonne ou final) : lundi, chacun
um (suivi d’une consonne) : humble
um final : parfum

Semivoyelles (semiconsonnes)
[w] a presque la même articulation que la voyelle u du roumain suivie d’une
autre voyelle et peut être représenté par :
ou : oui, jouer
oi : trois, mois
ua : square, quartz
oe, oê : moelle, poêle
[ ρ ] a la même articulation que [y] suivi d’une autre voyelle et peut être représenté par :
u : nuance, cuisine
[j] a presque la même articulation que i du roumain suivi d’une autre voyelle et peut être
rerésenté par :
i : cahier, étudiant
y : yeux, yole
ill, il (final) : fille, travail, sourcil.

Consonnes
Un seul trait va être pris en considération ici pour les consonnes : la sonorité. Selon ce critère
elles peuvent être divisées en deux grandes groupes :
- sourdes [ f,k,p,t,s,s ]
- sonores [ b,d,g,l,m,n,gn,,r,v,j,z ].
Les quatre dernières exigent l’allongement des voyelles qui leur précèdent. C’est pourquoi dans
la transcription elles sont précédées le plus souvent du signe [ : ].

Les graphies par lesquelles peuvent être représentées les consonnes :

[ b ] barbe, robe
[ d ] dire, mardi
[f] est représenté par:
f : fils, défiler
ph : photo, téléphone
[g] apparaît dans les graphies suivantes:
g : gare, garçon
gu : guichet, guidon
gh : ghetto
c : second, secondaire

32
 [ ʓ ] est prononcé comme j du roumain et apparaît dans les graphies suivantes :
j : joli, bijou
g + e : geste, langage
g + i : agile, énergie
g + y : gymnase, gymnaste
[ k ] est prononcé comme c du roumain et apparaît dans les graphies:
c : café, concours
k : kilo, képi
q : coq, cinq
qu : qui, qualité
x : excès, expression
mais
exact [egzakt], exercice, exiger, exister
ch : écho, technique, orchestre
[ l ]: livre, ballon
[m]: maternelle, fromage
[n ]: nappe, banane
[p ]: patrie, étape
[ r ]: radio, béret
[ s ] est prononcé comme s du roumain et apparaît dans les graphies:
s (initial et s+cons.) : sucre, stade, esprit
ss : classe, glisser, poisson
sc + e,i : scène, science
c + e,i,y : cercle, cycle, merci
ç + a,o,u : français, garçon, reçu
t + i + autre consonne : nation, démocratie
x : six, dix
[ t ] apparaît dans:
t : tirer, pilote
th : théatre, thème
[v] apparaît dans:
v : ville, avion
w : wagon
[ z ] apparaît dans:
z : zéro, horizon
s intervocalique : prose, désert
x : dixième, dix-huit
[∫] est prononcé comme ş du roumain et apparaît dans:
ch : chat, chien
sch : schéma, schiste
[ŋ] est prononcé comme ni mouillé et apparaît dans:
gn : signe, gagner
mais
g - n dans des mots comme stagnant, diagnostique etc.

2. Les signes orthographiques de la langue française

Accents
Les accents français sont :
- l’accent aigu [ ´ ]
- l’accent grave [ ` ]
- l’accent circonflexe [ ^ ]
L’accent aigu
Cet accent marque un e fermé [e]. Il peut être :

33
- initial (s’il forme une syllabe tout seul) : é-norme, é-tudiant
- final (suivi ou non d’un e muet ou du signe du pluriel s ) : thé, musée, beauté
- dans l’intérieur du mot, s’il ferme la syllabe (s’il est prononcé comme fermé): pré-fé-rer, ré-pé-ter.
L’accent grave
L’accent grave marque un e ouvert [ ε ] . Cette voyelle reçoit un accent grave lorsqu’elle est suivi
d’une syllabe avec e muet : frè-re, poè-me, complè-te.
Portent un accent grave une série de mots terminés en ès :
- noms : procès, accès, succès
- adverbes : auprès, très, près
- prépositions : dès, après, ès
- l’adjectif exprès (fém. expresse).
Deux autres lettres peuvent porter un accent grave : à et ù.
A porte un accent grave dans :
- la préposition à pour la différencier du verbe avoir : il a ;
- les adverbes ça et là pour ne pas les confondre avec le pronom démonstratif ça (cela) et l’article
défini féminin ;
- les formes composées de ces édverbes : deça, delà ;
- l’adverbe déjà ;
- la préposirion voilà.
U porte un accent grave dans l’adverbe ou le pronom relatif où (unde, în care) pour le
différencier de la conjonction ou (sau, ori).
L’accent circonflexe
C’est un accent que peuvent recevoir toutes les voyelles. Il marque généralement une voyelle
longue : âge, gîte, fête, drôle, mûr.
On peut encore le trouver dans :
- les pronoms possessifs : le nôtre, le vôtre ;
- les noms et les adjectifs formés à l’aide du suffixe - âtre : bleuâtre, marâtre, blanchâtre ;
- les participes passés masculins des verbes devoir, mouvoir, croître (dû, mû, crû);
- le présent (III-ième personne) des verbes: plaire, déplaire, complaire (il plaît, il complaît, il
déplaît);
- le passé simple (I-ière et II-ième personne pl.): nous chantâmes / sortîmes / voulûmes) ;
Autres signes orthographiques
La cédille
s’applique à la lettre c devant les voyelle a, o, u pour lui conserver la prononciation de [s] :
façade, garçon, reçu.
Le trema
s’applique aux lettres e , i , u pour souligner le fait, qu’elles se détachent de celles qui leur
précèdent :
ë: Noël, ambiguë, aiguë
ï : maïs, naïf, égoïste
ü : Saül.
L’apostrophe
marque l’élision de la voyelle finale (a,e,i) qui a lieu dans :
- les articles définis le, la : l’école, l’enfant
- le pronom démonstratif neutre ce : c’est mon livre
- le pronom relatif que (pe care) :
Le livre qu’il a lu est intéressant.
Le pronom relatif-interrogatif qui ne s’élide jamais :
Celui qui arrive est mon meilleur ami.
Qui avez-vous vu au cinéma ?
Je ne sais qui il attendait.
- l’adverbe de négation ne :
Il n’a rien dit. Il n’y viendra pas.
- les conjonctions :
si devant les pronoms il, ils :

34
 On ne sait pas s’il vont partir ce soir.
que (ca), lorsque (când), puisque (deoarece), quoique (deşi)
devant les pronoms il(s), elle(s), on, un, une, en :
Je pense qu’il reviendra.
Il faut étudier lorsqu’on est jeune.
- la préposition jusque lorsqu’elle précède les prépositions à, en, ou les adverbes où, ici :
Lisez ce fragment jusqu’au bout.
- les pronoms indéfinis quelqu’un, quelqu’une :
Y a-t-il quelqu’un là-bas ?
Le trait d’union
est employé pour lier :
- les éléments d’un mot composé : arc-en-ciel, tête-à-tête ;
- le pronom sujet inversé et son verbe : dit-on, vient-elle ?
- le pronom complément et le verbe à l’Impératif : vas-y ! couche-toi !
- les adverbes si et là et les mots qui leur précèdent ou leur succèdent : ce garçon-ci, ci-contre,
là-bas etc. ;
- les pronoms personnels toniques et l’adjectif même : moi-même, eux-même ;
- les adjectifs numéraux composés : dix-sept, quatre-vingt-dix-neuf ;
- quelques noms propres : Anne-Marie.

La syllabation
(despărţirea cuvintelor în silabe)
Quand on parle, la première unité qu’on prononce n’est pas un son isolé, mais un groupe de sons,
une syllabe. Ce groupe doit comporter obligatoirement un son vocalique. Si celui-ci se trouve le
dernier la syllabe est dite ouverte : ré-pé-ter.
Si la syllabe se termine par une consonne elle est dite fermée : jour-nal .
On recourt parfois à couper un mot dans l’écriture. On divise le mot en tenant compte des syllabes.
Voici les principales règles de la syllabation française.
Deux consonnes qui se suscèdent
- au début du mot elles font partie de la même syllabe (sta-de) ;
- à l’intérieur du mot elles se séparent (ar-mée).
Les consonnes doubles se séparent obligatoirement : bel-le, ac-cord, af-fai-re, rap-port, ter-rain, im-
mo-bi-le, ab-bé, bles-ser .
En revanche, les groupes où la deuxième consonne est l ou r ne se séparent jamais :
li-bre, cer-cle, ai-gle, o-bli-ger.
Les groupes de consonnes avec h qui représentent un seul son (ph, ch, gh, th) ne se divisent pas :
thé-â-tre, pho-to, a-chat.
Si le groupe comporte trois consonnes, deux restent à la première et la dernière passe à la syllabe
suivante : comp-ter, (s’)obs-ti-ner, sculp-ter, domp-ter.
Si la première syllabe est un préfixe, on va en tenir compte : trans-met-tre, sub-or-don-ner, sur-es-
ti-mer.
Les groupes qui comportent des semivoyelles ne se divisent pas : lieu, ci-toyen etc.
Les groupes de quatre consonnes se dissocient après la deuxième consonne : ins-tru-ment.
L’apostrophe ne se sépare pas du mot qui suit : l’en-fant, l’em-pi-re, l’é-co-le etc.

Phonétique des structures (phonétique syntactique)

L’accent tonique
Outre l’accent orthographique qui a trait au caractère des sons et aux mots isolés, il existe un
accent phonétique lié à l’intensité de la voix et nommé accent tonique. L’accent d’intensité sert à
articuler la dernière syllabe d’un syntagme avec plus de force que les autres. La voyelle de la syllabe
accentuée devient deux fois plus longue que le reste des voyelles du même mot.
Le groupe rythmique
En français, le porteur de l’accent tonique est un groupe de mots qui exprime une idée unique. Ces
groupes de mots sont dits groupes rythmiques.

35
 Dans le groupe rythmique l’accent tombe toujours sur la dernière syllabe du dernier mot. Donc, ce
type d’accent n’est pas fixé sur un mot, mais sur un groupe de mots.
Le groupe rythmique peut avoir plusieurs structures :
- prédéterminant + nom : nos amis ;
- préposition + prédéterminant + nom : sur la table ;
- prédéterminant + déterminant+ nom : les grands sportifs ;
- préposition + prédéterminant + déterminant + nom : avec ses propres mains ;
- prédéterminant + nom + préposition + nom : un cri de joie ;
- prédéterminant + nom + déterminant : une équipe entraînée ;
- prédéterminant + déterminant+ nom + déterminant : un grand chapeau bleu.
Outre ces structures, il existe des groupes rythmiques ayant un pronom sujet et un verbe
(accompagné ou non de déterminants) :
- pronom sujet + verbe : il rit ;
- pronom sujet + verbe à la forme négative : il ne rit pas ;
- pronom sujet + auxiliaire + participe passé / infinitif : il veut manger ;
- pronom sujet + pronom complément + verbe : il nous a dit ;
- pronom sujet (+ pronom complément) + adverbe + verbe : nous l’avons mal compris.
La segmentation en groupes rythmiques est très importante pour l’articulation des énoncés français.
Cela est d’autant plus important pour les étudiants roumains qui sont habitués à la dynamique de
l’accent tonique de la langue maternelle et qui ne déterminent pas toujours des groupements
rythmiques évidents.

L’enchaînement [ ]
En français les mots à l’intérieur d’un syntagme forment toutes une chaîne de syllabes. Ces mots
liés dans une chaîne de syllabes constituent un enchaînement : il est venu avec elle quatre amis.
On distingue deux types d’enchaînement : vocalique et consonantique.
Dans l’enchaînement vocalique la voyelle finale du mot qui précède se lie à la voyelle initiale
(ou h aspiré) du mot qui suit : tu a eu aussi ; le héros.
L’enchaînement consonnantique est la liaison entre la consonne finale du mot qui précède et la
voyelle initiale du mot qui suit : il a accepté ; cette étudiante ; notre enfant.

La liaison [ Μ ]
- Une consonne finale, muette dans un mot pris isolément, s’articule dans un syntagme si le
mot qui suit commence par une voyelle ou h muet : vientΜ-il ? lesΜ hommes.

Liaisons obligatoires :
- entre le pronom personnel sujet on, nous, vous, il, elle et le verbe qui suit commençant par une
voyelle ou h muet : nous Μirons entre les prédéterminants et le nom : tesΜ affaires ;
- entre la préposition et les adverbes : sansΜ espoir ;
- entre les éléments des mots composés et des locutions : lesΜ EtatsΜ-Unis, mot-Μ à-Μ mot ;
Parfois la liaison modifie la prononciation :
- s et x deviennent z : deuxΜ élèves ;
- f devient v dans : neufΜ ans ;
- d devient t : un grandΜ essor.

Liaisons interdites :
- avec les mots qui commencent par un h aspiré : les / homards ;
- avec la conjonction et : il lit et / écrit des lettres ;
- avec les adjectifs numéraux un, une, huit, huitième, onze, onzième : il allait les voir tous les / huit
jours ;
- avec les prépositions vers, envers, à travers : vers un bois.
On va éviter également la liaison après la terminaison -es de la deuxième personne du singulier de
l’Indicatif présent et du Subjonctif présent et après le verbe avoir à la deuxième personne du
singulier : tu es allé ; tu entre en salle ; tu as une bonne mine.

36
 Exercices phonétiques
1. Après avoir lu attentivement le matériel concernant l’alfhabet français, essayez d’identifier les
voyelles orales et nazales en prononçant correctement les mots ci-dessous. Trouvez ensuite
leurs correspondants roumains.
L’extérieur du corps humain : corps (m), crâne (m), front (m), cheveux (m,pl), yeux (m,pl),
oreille (f), nez (m), bouche (f), nuque (f), gorge (f), cou (m), pomme d’adam (f), épaule (f), aisselle
(f), poitrine (f), seins (m,pl), thorax (m), bras (m), poignet (m), coude (m), avant-bras (m), main (f),
doigts (m,pl), hanche (f), reins (m,pl), abdomen (m), ventre (m), aine (f), fesse (f), cuisse (f), genou
(m), jambe (f), talon (m).
2. Tirez des textes des deux premières unités tous les mots ayant un accent ou des combinaisons
de (voyelles et de consonnes). Faites-les entrer dans d’autres phrases en faisant attention à
l’orthographe.
3. Faites la syllabation des mots ci-dessous. Trouvez ensuite leurs correspondants roumains :
a) les muscles :
muscles orbiculaires (m, pl), muscle deltoïde (m), grand pectoral (m), grand dentelé (m),
grand oblique (m), muscles abdominaux (m, pl), muscle biceps (m), triceps (m),
quadriceps fémoral (m), couturier (m), jumeau interne (m), jambier (m) ;
a) les os :
clavicule (f), omoplate (f), cage thoracique (f), humérus (m), collonne vertébrale (f), bassin
(m), cubitus (m), radius (m), carpe (m), phalange (f), fémur (m), rotule (f), tibia (m),
péroné (m), tarse (m).
4. Identifier tous les cas d’enchaînement et de liaison du texte de la troisième partie.

Unité 4
Grammaire (unités 1 - 7 )
Généralités
Parler une langue c’est savoir construire des phrases.
La phrase a deux constituants de base : le groupe nominal (GN) et le groupe verbal (GV) qui
peuvent être complétés par des groupes prépositionnels (GP) :
L’entraîneur travaille.
L’entraîneur de l’équipe nationale de boxe explique à ses disciples les procédés les plus efficaces
de défense sur le ring même.
Questions à formuler sur les constituants de la phrase :
Sujet a) personnes : Qui ? Qui est-ce qui ?
b) choses : Qu’est-ce qui ?
Prédicat (verbal simple ou composé ; nominal): Qu’est-ce qu’on dit du sujet ? Le sujet, qu’est-ce
qu’il fait (a fait, fera) ?
Complément d’objet direct (COD) : Qu’est-ce que ? Quoi ? Qui ? (Elle voit qui ? – pe cine ?)
Complément du nom / épithète (f) : Quel(s) ? Quelle (s) ?
Complément d’objet indirect (COI) : a, de, par, sur, avec, contre…qui ? quoi ?
Compléments prépositionnels :
- de temps : Quand ?
- de lieu : Où ?
- de cause : Pourquoi ?
- de manière : Comment ?
- de quantité : Combien ?
- de but : Dans quel but ? etc .
Exercices:
1. Formulez des questions pour chaque élément des phrases ci-contre :

37
Le système monètaire et financier français est bien réglé. La banque centrale contrôle les opérations
des autres banques du pays. Les marchandises obéïssent à des règles de marché. Ce secteur souffre en
France de lacunes importantes. Plusieurs travaux marquants ont proposé des typologies des systèmes
financiers.

Unité 5
Le groupe nominal
Le noyau du GN est le nom lui-même. C’est une des neuf parties du discours divisées par les
grammairiens en deux grands groupes :
- variables (le nom, l’article, l’adjectif, le pronom, le verbe)
- invariables (l’adverbe, la préposition, la conjonction, l’interjection).
Le nom varie en genre et en nombre.
Genre des noms
Le genre grammatical sert à exprimer la distinction des sexes des noms d’être (personnes, animaux,
oiseaux). Le français connaît deux genres : masculin et féminin (il n’y a pas de forme neutre).
Généralement le féminin se forme du masculin en ajoutant un e :
ami (m) – amie (f)
Le plus souvent le e ajouté sert à sonoriser la dernière consonne de la forme du masculin :
Français – Française.
SI le nom masculin se termine en e, il reste invariable :
collègue (m) – collègue (f).
L’addition de e fait intervenir des changements au niveau
a) des terminaisons :
- ouverture de la voyelle : er -- ière (écolier – écolière)
- redoublement de la consonne :
en -- enne : lycéen – lycéenne, gardien -gardienne
on -- onne : champion - championne (mais : compagnon – compagne)
eau, el -- elle : jumeau – jumelle, colonel - colonelle
at – atte : chat – chatte
et – ette : cadet – cadette
ot – otte : sot – sotte (mais: idiot – idiote)
- modificaton de la consonne finale :
x -- se : curieux – curieuse ; époux – épouse
p -- ve : loup – louve ; veuf – veuve.
b) des suffixes :
eur -- euse : coiffeur – coiffeuse ; vendeur – vendeuse (mais : gouverneur - gouvernante) ;
eur -- esse : demandeur –demanderesse ; pécheur –pécheresse ; mais :
mineur – mineure, majeur – majeure, inférieur – inférieure ; supérieur – supérieure ;
teur -- trice : ambassadeur – ambassadrice; empereur – impératrice ;
mais : docteur – doctoresse (femme docteur), serviteur – servante,
chanteur – chanteuse / cantatrice ;
e -- esse : nègre – négresse; tigre – tigresse ; hôte – hôtesse ; prince – princesse.
Certains noms ont un féminin tout différent du masculin :
a) les termes de paternité :
homme – femme frère – sœur
père – mère gendre – bru
mari – femme oncle – tante
fils – fille neuveu – nièce
garçon – fille parrain – marraine
c) les noms d’animaux et d’oiseaux :
mouton – brebis coq – poule
bœuf – vache canard – cane
cheval – jument dindon – dinde
porc – truie jars – oie
bouc – chèvre perroquet – perruche

38
 cerf – biche pigeon – colombe.
D’autres noms ont une seule forme pour les deux genres :
un / une élève un / une secrétaire un / une artiste
un / une enfant un / une locataire un / une libraire
un / une collègue un / une bibliotécaire un / une touriste
un / une camarade un / une patriote un / une adversaire
Les noms qui désignent des professions exécutées autrefois seulement par des hommes
précisent leur féminin à l’aide du mot femme : une femme auteur / juge / magistrat / ingénieur
/ professeur etc.
Le genre des noms d’animaux et d’oiseaux ayant une seule forme est précisé à l’aide des mots
femelle ou mâle :
un éléphant femelle
un moineau femelle
une girafe mâle
une allouette mâle.
Les noms de choses ont un genre fixé arbitrairement. De ce fait il existe des différences de
genre à retenir.
Cf. : genre masculin en français et féminin en roumain :
art, café, casque, champagne, chiffre, dogme, doute, front, insecte, légume, livre, meuble,
monastère, monde, ongle, pain, parapluie, pétale, sort, souci, sel etc.
genre féminin en français et masculin en roumain :
âme, annonce, apostrophe, armoire, attaque, auto, bague, boxe, chaise, chose, danse, dent,
douche, épaule, épithète, gorge, jambe, joue, omoplate etc.
Pour éviter toute confusion il faut consulter le dictionnaire.
Exercices :
1. Ecrivez le féminin des noms :
a) élève, étudiant, sportif, entraîneur, auteur, marchand, veuf, berger, danseur, lecteur, père,
ambitieux, fils, gendre, oncle, neveu, parrain ;
b) lion, chat, cheval, tigre, cerf, rossignol, pigeon, perroquet

Unité 6
Pluriel des noms
On le forme en ajoutant la lettre s au singulier :
un ballon – des ballons
une ville – des villes
Les noms terminés au singulier par s, x ou z ne changent pas au pluriel :
un fils – des fils
un nez – des nez
une noix – des noix.
Les noms terminés au singulier par au, eu prennent un x au pluriel :
un jeu – des jeux
un oiseau – des oiseaux
Font exception à cette règle quelques noms : bleu, pneu, landeau qui prennent s au pluriel.
Les noms terminés par ou prennent s : des trous, des verrous etc.
Exception : bijou(x), genou(x), joujou(x), chou(x).
Les noms composés monsieur, madame, mademoiselle font le pluriel messieurs, mesdames,
mesdemoiselles.
Remarque : on emploie madame et mademoiselle quand on s’adresse à des personnes concrètes.
Dans tous les autres cas on les remplace par dame et demoiselle :
Il a vu une dame et une demoiselle qui descendaient des valises.
Schéma d’analyse du nom : propre/commun; concret /abstrait; animé/non animé; nombrable/non
nombrable (de quantité); individuel /collectif; simple/composé (de forme); primaire/dérivé; genre
(m,f); nombre (sg., pl).

39
 Exercices:
Tirez du texte de cette unité tous les noms au pluriel.

Unité 7
Mots qui accompagnent le nom
Les prédéterminants (Pd)
Cette classe de mots déterminent le nom du point de vue du genre et du nombre avant même
d’être qualifié (le prédéterminent). Elle comprend :
- l’article, qui indique que les noms sont pris dans un sens défini, indéfini ou partitif ;
- les adjectifs prédéterminatifs (démonstratifs, interrogatifs, possessifs, indéfinis, numéraux) .
L’article
- indéfini : un, une, des
- défini : le, la, les
forme élidée : l’ (devant les noms qui commencent par une voyelle ou h muet : l’étudiant,
l’habitude) ;
forme contractée : à + le = au ( aller au stade )
à + les = aux ( aller aux compétitions )
de + le = du ( revenir du stade )
de + les = des (revenir des compétitions )
- partitif ( devant les noms de quantité ou abstraits) : du (pain, bon sens), de la (crème, bonté).
A la différence du roumain la place de l’article français est toujours avant le nom :
le papillon – fluturele
la couleur - culoarea.
L’article français sert également à exprimer le cas.
Singulier
N. le garçon / l’étudiant / la fillette
G. du garçon / de l’étudiant / de la fillette
D. au garçon / à l’étudiant / à la fillette
A. le garçon / l’étudiant / la fillette
Pluriel
N. les garçons / les étudiants / les fillettes
G. des garçons / des étudiants / des fillettes
D. aux garçons / aux étudiants / aux fillettes
A. les garçons / les étudiants / les fillettes.

Les adjectifs
- démonstratifs : ce / cet, cette, ces (ce garçon, cet avion)
- interrogatifs : quel(s) ? quelle(s) ?
- possessifs :
singulier pluriel
féminin : ma masculin : mon mes
ta ton tes
sa son ses
notre nos
votre vos
leur leurs
Remarque : pour les noms féminins qui commencent par une voyelle on emploie les formes du
masculin : mon amie, mon affaire.
- indéfinis : chaque, même, autre(s), aucun(e), tel(s) / telle(s), certain(e), tout(s) / toute(s), maint /
mainte(s), différent(s) / différente(s), divers / diverse(s) etc.
- numéraux (cardinaux et ordinaux). Les derniers se forment à l’aide du suffixe -ième : deux –
deuxième, dix – dixième etc.
Exception : premier et second .
La forme des numéraux cardinaux peut être simple ou composée (formée par addition et / ou par
multiplication) : dix-sept (10 + 7) ; quatre-vingt (4 x 20); quatre-vingt-deux

40
 (4 x 20 +2) ;
1 un 11 onze 21 vingt et un 90 quatre-vingt-dix
2 deux 12 douze 22 vingt-deux 91 quatre-vingt-onze
3 trois 13 treize 30 trente 97 quatre-vingt-dix-sept
4 quatre 14 quatorze 40 quarante 99 quatre-vingt-dix-neuf
5 cinq 15 quinze 50 cinquante 100 cent
6 six 16 seize 60 soixante 1000 mille (n’a pas de pluriel)
7 sept 17 dix-sept 70 soixante-dix 1000000 million
8 huit 18 dix-huit 80 quatre-vingt 1000000000 milliard
9 neuf 19 dix-neuf
10 dix 20 vingt
Exercices :
1. Trouvez (à l’aide du dictionnaire) un nom convenable pour chaque adjectif indéfini.

Module 2
Unité 1
Une autre classe de mots
qui accompagnent le nom (seul ou en groupe): les prépositions.
Le plus souvent elles marquent un rapport en introdiusant un complément :
Il parle à Marie.
Selon leurs formes elles peuvent être simples ou composées (locutions prépositives).
Rapports marqués par les prépositions :
- temps : à, avant, après, depuis, durant, jusqu’à, pendant, pour (il est parti pour trois jours) ;
- lieu, espace : à, en, chez, dans, de, devant, derrière, après, sous, sur, vers, au-dessus, au-dessous
etc. (devant la maison il y a un arbre) ;
- cause : pour, par, grâce, à cause de etc. ( il est apprécié pour ses succès) ;
- manière : à, avec, de, par, sous, selon, de façon à etc. (il parle de façon à se faire comprendre) ;
- but : à, envers, pour, en but de etc. (on a des devoirs envers sa patrie) ;
- possession : à, de, pour, etc. (c’est pour lui) ;
- conformité : selon, d’après, avec, suivant etc. (on agit selon des règles) ;
- opposition : contre, malgré etc. (on a vaincu malgré la forte opposition) ;
- exclusion : sans, sauf, excepté, hors, hormis etc. (toutes les pièces sont bien éclairées, hormis la
plus petite) ;
- comparaison : près de, auprès de etc. (je suis rien près de toi).
Les plus fréquentes sont à, de et en qui peuvent marquer plusieurs rapports :
A : - la direction (l’étudiant va à la faculté) ;
- le temps ( il sort à midi) ;
- le but, la destination (chambre à louer) ;
- la possession (ce livre est à moi) ;
- le moyen (aller à bicyclette) ;
- la dédicace ( à ma chère amie) ;
- la description, la caractéristique (la fille aux yeux bleus).
Elle est fréquente aussi dans des locutions : à relire, à terre, à vrai dire, au point de vue etc.
De : - le point de départ (il vient de Paris) ;
- l’origine (je suis de Roumanie) ;
- la matière (c’est un bijou d’or) ;
- la qualité (c’est un oiseau de proie) ;
- la cause (pleurer de chagrin) ;
- l’appartenance (le tronc de l’arbre) ;
- le moyen (il joue du violon) ;
- le temps (il est à la faculté de 8 heures jusqu’à 16 heures) ;
- la distance (de Lion à Marseille).

41
 Locutions : de bonne heure, de grand matin, de suite, d’avance etc.
En : - le lieu (en bus, en auto) ;
- la date (il est né en 1902) ;
- la manière (se précipiter en masse) ;
- la matière (en or, en argent,en bois, en papier, en cuir etc.) ;
- l’état (en colère, en bonne santé etc.) ;
- la qualité (il me parle en ami) ;
- la manière de s’exprimer (en français, en prose) ;
- la tenue (en habit de soir).
Locutions : en l’honneur de , en l’état, en l’absence, en la présence etc.
Remarque : Si le nom est déterminé en est substitué par dans :
Il fait ce voyage en auto (dans son auto).
Exercices :
1.Tirez les prépositons du texte de cette partie et dites quel est le rapport exprimé.
2. Mettez en français : Dimensiunile acestei săli sportive corespund standardului.
I-am dat adversarului o lecţie bună. Copiii admiră vitrinele magazinelor. Frunzele copacilor erau
incă verzi. Paginile acestei cărţi au pe ele multe insemnări. Pe ecranele televisoarelor vezi numai
reclame de tot felul. Medicul familiei a intervenit la timp.

Unité 2
Le groupe verbal (GV)
Le centre du groupe verbal est le verbe qui varie selon :
- la personne et le nombre du sujet : je vais, tu vas, il vont…
- le temps : présent, passé, futur (il est, il fut, il sera) ;
- l’aspect (déroulement interne de l’action : commencement, durée, fin) : il lit, il a lu, il est en train
de lire…
- l’attitude du sujet parlant ( le mode) : action, réelle, iréelle, virtuelle etc. (elle vient, il est possible
qu’elle vienne etc.) ;
- la voix : active, passive (forme pronominale ou réfléchie) :
Létudiant lit un livre. Le livre est lu par l’étudiant.
- le genre du nom sujet (à la III-ième personne ) :
Il est venu. Elle set venue.
Le verbe a donc six catégories : voix, mode, aspect, temps, personne et nombre.
Selon la forme et la manière d’être conjugués, les verbes français se répartissent en réguliers et
irréguliers et forment trois groupes :
I-er groupe : 4000 verbes environ, la terminaison de l’infinitif -er. Outre aller et envoyer ces
verbes ont une conjugaison régulière.
II-ième groupe : 1400 verbes environ, infinitif -ir ; participe présent -issant : blanchir –
blanchissant. Tous ces verbes sont réguliers.
III-ième groupe : 1OO verbes environ, infinitif -oir, -re et les verbes en -ir qui n’intercalent pas
le suffixe -iss- au participe présent : partir - partant.
Ces verbes sont irréguliers parce qu’ils modifient leur radical : il est, il fut, il sera etc.
C’est le groupe le moins nombrex, mais le plus difficile à apprendre.
Cependant, pour un niveau moyen, il suffit de bien connaître les plus usités : avoir, être, aller,
venir, qui participent à la formation des temps et les verbes qui ont une large sémantique ( faire,
prendre, mettre, donner, devoir, pouvoir etc.).
Schéma d’analyse du verbe : forme textuelle – infinitif – groupe – traduction – temps – mode
– personne – nombre – forme (positive, négative, interrogative) – voix (active, passive, pronominale) –
aspect (commencement, durée, fin de l’action).
Les temps
Selon leur forme les temps se répartissent en simples et composés. Les temps simples se forment
du radical et des désinences spécifiques pour chaque temps (v. le tableau de formation des temps
simples).
Les formes des verbes auxiliaires (obligatoires à retenir)
Avoir

42
 Présent Imparfait Futur simple Passé simple
J’ai J’avais J’aurai J’eus
Tu as Tu avais Tu auras Tu eus
Il / elle / a Il / elle / on avait Il / elle / on aura Il / elle / on eut
Nous avons Nous avions Nous aurons Nous eûmes
Vous avez Vous aviez Vous aurez Vous eûtes
Ils / elles ont Ils / elles avaient Ils / elles auront Ils / elles eurent
Être
Présent Imparfait Futur simple Passé simple
Je suis J’étais Je serai Je fus
Tu es Tu étais Tu seras Tu fus
Il / elle / on est Il / elle / on était Il / elle / on sera Il / elle / on fut
Nous sommes Nous étions Nous serions Nous fûmes
Vous êtes Vous étiez Vous seriez Vous fûtes
Ils / elles sont Ils / elles étaient Ils / elles seront Ils / elles furent
Note : Ces verbes sont nommées auxiliaires puisqu’ils aident à former les temps composés où ils
précèdent un participe passé. Mais ils peuvent également accompagner un nom, avec ou sans article.
Le verbe être employé auprès d’un nom sans article désigne le métier ou la nationalité : Il est étudiant
/ ingénieur etc.
Le verbe avoir qui précède un nom (avec ou sans article) et lui sert de support
morphologique, forme avec celui-ci une locution verbale (nominalisation à verbe-support) :
Il a du courage / de la bonté etc.
Exercices :
1. Mettez aux temps simples de l’Indicatif les verbes : frapper le ballon, dépasser l’adversaire et
sauter en longueur.
2. Tirez du texte de cette partie tous les verbes à l’Infinitif et dites quel est leur groupe.

Unité 3
Formation des temps composés
Ces structures sont composées de deux éléments : un auxiliaire et un participe passé ; pour les
structures périphrastiques : un verbe semi-auxiliaire et l’infinitif du verbe à conjuguer (v. le tableau de
la formation des temps simples).
A chaque temps composé il correspond un temps simple du verbe auxiliaire.

Schéma de formation
Passé composé ---- Présent
Plus-que-parfait ---- Imparfait
Futur antérieur ---- Futur simple
Passé antérieur ---- Passé simple du verbe avoir ou être et le participe passé du verbe à
conjuguer.
_________________
Futur proche ---- Présent du verbe aller
Passé récent ---- Présent du verbe venir précédé de la préposition de plus l’infinitif du
verbe à conjuguer.
Exemple :
Je suis descendu(e)
J’étais descendu(e)
Je fus descendu(e)
Je serai descendu(e)
Je vais descendre
Je viens de descendre.

43
 Pour former un temps composé on doit donc savoir quel est l’auxiliaire dont on a besoin et quelle
est le forme du participe passé du verbe à conjuguer.

Verbes conjugués avec être :

Aller, venir et ses dérivés (re-, de-, ad-, con-, pro-, pré-, sur-, par-, inter-), arriver – partir,
(r)entrer – sortir, monter – descendre, naître – mourir, tomber, rester.

Formation du participe passé

Pour former le participe passé des verbes réguliers (I-ier et II-ième groupes) on écarte r de la
terminaison infinitivale : lancer --- lancé (attention à l’accent !)
punir --- puni
Le participe passé des verbes irréguliers ont des terminaisons différentes :
partir - parti ; recevoir – reçu ; écrire – écrit ; mettre – mis.
Certains verbes font leur participe d’un radical différent : avoir – eu ; être – été ; pouvoir – pu ;
naître – né etc.
L’accord
Le participe passé des verbes conjugués avec être s’accorde en genre et en nombre avec le sujet :
Il est revenu. Elle est revenue.
Ils sont revenus. Elles sont revenues.
Le participe passé des verbes conjugués avec l’auxiliaire avoir s’accorde en genre et en nombre
avec le complément direct, repris par un pronom :
Les fleurs que j’ai reçues sont belles (j’ai reçu des fleurs).
Si le participe joue le rôle d’adjectif, il s’accorde en genre et en nombre avec le nom qu’il
accompagne :
Les fleurs reçues sont belles.
La lettre envoyée est courte.

Les formes verbales

La forme négative
Pour donner à un verbe une forme négative on se sert des particules ne et pas : il ne vient pas.
A l’infinitif les deux verbes de la négation précèdent le verbe : ne pas fumer !
Aux temps simples on place le verbe entre les deux termes de la négation :
Il ne participera pas à cette compétition.
Aux temps composés, ainsi qu’à la voix passive, c’est l’auxiliaire qu’on met entre les négations : Il
n’a pas participé…
Je ne suis pas aimé.

Forme pronominale
Structures pronominales sont dites les structures construites à l’aide de deux pronoms personnels
(un sujet et un complément) qui désignent la même personne :
Je me lave (se laver).
Le pronom sujet : je, tu, il, elle, nous, vous, ils, elles désigne la personne qui accomplit l’action,
tandis que le pronom complément : me, te, se, nous, vous, se montrent que cette action est subie par
celui qui l’accomplit.
Tous les verbes pronominaux se conjuguent avec l’auxiliaire être .

Forme (voix) passive

La plupart des constructions actives (le sujet fait l’action) ont des constructions équivalentes
passives (le sujet subit l’action) :
L’enfant mange un gâteau.
Le gâteau est mangé par l’enfant.
La voix passive se forme à l’aide du verbe être au temps correspondant et le participe passé du
verbe à conjuguer : il est aimé (présent)
il sera aimé (futur)
il était aimé (imparfait)

44
 il a été aimé (passé composé)
il avait été aimé (plus-que-parfait) etc.
En français comme en roumain le verbe à la voix passive a deux sujets : celui qui supporte
l’action (le gâteau), nommé sujet grammatical et celui qui l’accomplit, le sujet réel, logique, nommé
complément d’agent (l’enfant).
Le complément d’agent est introduit à l’aide des prépositions par et de. La dernière a une aire
plus restreinte. Elle est employée après les verbes :
- qui expriment un sentiment, une attitude : aimer, haïr, estimer, respecter etc.
- croire, connaître, ignorer, oublier : il est connu de vous (vă este cunoscut) ;
- saisir, gagner, envahir, combler : elle est comblée de bonheur (copleşită de ) ;
- accompagner et suivre : il est accompagné de son frère.
Dans tous les autres cas on emploie la préposition par.

Forme interrogative
En français il y a trois procédés de formation de cette structure :
- par l’inversion du sujet : Quel âge avez-vous ?
- à l’aide du tour interrogatif est-ce que : Est-ce qu’il pleut ?
- à l’aide de l’intonation (au niveau familier) : Tu chantes ?
La forme interrogative est employée seulement à l’Indicatif et au Conditionnel.
Exercices :
1. Identifiez les formes composées des verbes du texte de cette partie.
2. Mettez les verbes régler un compte et payer une facture à toutes les personnes du singulier et
du pluriel des temps composés de l’Indicatif.
3. Ecrivez en lettres tous les adjectifs numéraux du texte ci-dessous :
La France
Superficie : 551 km
Population : 58 mln
Population urbaine : 73,5%
Nature de l’état : république
Parlement : 557 députés
2 chambres : Assemblée Nationale, Conseil de la République
Le Président de la République et le Parlement sont élus au suffrage universel direct
(uninominal).
Les conseillers de la République (sénateurs) : 317
Ils sont élus au suffrage indirect.
Monnaie : franc/euro
Langue parlée : français (langue officielle) ;
Langues régionales : breton, catalan, corse, occitan, alsacien, flamand, basque.
Organisation administrative : 96 départements métropolitains, 5 départements d’outre-mer et 2
collectivitées territoriales (Mayotte et Saint-Pierre-et-Miquelon).
Chaque département est divisé en cantons, dont le nombre varie selon la densité de la population.
Les cantons sont divisés en communes.

Unité 4
Le pronom
Les pronoms peuvent être de plusieurs espèces.
Le pronom personnel
Tout comme le nom , il joue dans la phrase le rôle de sujet ou de complément.
Les pronoms personnels sujets (je, tu, il, elle,nous, vous, ils, elles) accompagnent toujours le verbe
aux temps et aux modes personnels pour préciser la personne dont il s’agit. Leur présence est
obligatoire pour la distinction des formes qui ont la même prononciation :
J’écris, tu écris, il écrit…
Ces formes sont dites atones (non accentuées). L’accent de la parole tombe sur le verbe.
Les formes toniques (accentuées) sont généralement isolées par une virgule ou un trait d’union :
Moi, je lis ; eux, ils chantent.

45
 Dors-tu ? Lève-toi !
Les formes moi, toi, soi, eux sont toujours toniques ; les autres (tu, il, elle, le la, nous, vous, ils,
elles) sont toniques ou atones selon le cas.
Les pronoms personnels compléments
A la I-ière et à la II-ième personnes du singulier et du pluriel ces pronoms compléments (directs et
indirects) ont des formes identiques (je, me ; te, te et nous, nous ; vous, vous) :
Complément direct (COD) Complément indirect (COI)
Il me regarde (accusatif : pe mine, mă) Il me prête son stylo (datif : mie, îmi)
Je te félicite (pe tine, te) Je te parle (ţie, îţi)
Il nous invite au restaurant (pe noi, ne) Tu nous propose une affaire (nouă, ne)
Il vous salue (pe voi, vă) Je vous demande pardon (vouă, vă).
A la III-ième personne ces formes sont :
singulier : le / la ; lui ( à lui ; à elle)
pluriel : les ; leur (à eux ; à elles).

La place du pronom personnel complément

S’il y a un seul pronom il se place avant le verbe (aux temps composés avant l’auxiliaire) : Il
nous à répondu.
Si le verbe est accompagné par les deux compléments à la fois, il y a à retenir deux possibilités :
a) le COI se place avant le COD (comme en roumain) , si les personnes sont différentes (I-ière et
II-ième ou II-ième et III-ième) :
Il nous envoie des lettres --- Ils nous les envoie (ni le) ;
b) le COD se place avant le COI si tous les deux sont à la III-ième personne :
Je le lui rend (le dictionnaire).

A ces formes on peut ajouter les pronoms réfléchis se / soi, le pronom neutre il, le pronom
personnel on ainsi que les pronoms adverbiaux en et y .

Se accompagne les verbes dites « pronominaux » : se lever, s’éveiller, s’épanouir, s’éprendre etc.
et change de forme à toutes les personnes : me, te, se / nous, vous se (v. le cours précedent).

La forme tonique soi est employée si le sujet est exprimé par un pronom indéfini ( on, personne,
nul chacun, aucun, tel etc.) :
Personne n’est tout à fait content de soi
ou si le nom est pris dans un sens général :
L’avare n’amasse que pour soi.

Le pronom neutre il
C’est le pronom personnel il employé devant un verbe impersonnel. En ce cas il ne représente pas
un être ou une chose de genre masculin, mais joue le rôle du sujet grammatical :
Ën hiver il neige et il gèle.
Parfois il est employé même si la phrase a déjà un sujet réel :
A cette soirée il est venu beaucoup de gens (gens - sujet réel).

Le pronom personnel indéfini on

est employé seulement pour les noms de personnes. Il accompagne toujours un verbe à la III-ième
personne du singulier et peut remplacer toutes les personnes. On le traduit selon le contexte par :
- des verbes impersonnels ( + supin) : on dit (se spune) ; on doit étudier (trebuie de invăţat) ;
- des verbes à la voix passive : on peut visiter l’exposition entre dix et seize heures (expoziţia poate
fi vizitată) ;
- la I-ière personne du pluriel : chez nous on se couche à onze heures (noi ne culcăm la) ;
- la II-ième personne du singulier : quand on est sûr… (când eşti sigur…).
Les pronoms en et y
En remplace un nom précédé par la préposition de :
Il a besoin de ce stylo. Il en a besoin.

46
 Y remplace des noms précédés de la préposition à : Elle va à la faculté. Elle y va .
En est employé le plus souvent dans les constructions des verbes tels : parler de, douter de, se
contenter de , s’excuser de, s’étonner de, se passer de, se souvenir de etc.
Y est employé auprès des verbes construits avec à : s’adresser à, s’attacher à, s’habituer à, se
mettre à, se décider à :
Cette affaire est sérieuse, pensez-y.

Autres pronoms
Pronom possessif
Un seul possesseur
le mien / la mienne (al meu / a mea) les miens / les miennes (ai mei / ale mele)
le tien / la tienne les tiens / les tiennes
le sien / la sienne les siens / les siennes
Plusieurs possesseurs
le nôtre / la nôtre (al nostru / a noastră) les nôtres (ai noştri / ale noastre)
le vôtre / la vôtre les vôtres
le leur / la leur les leurs

Pronom démonstratif
celui (m,sg), celle (f,sg) ; ceux (m,pl), celles (f,pl)
celui-ci, celui-là ; celle-ci, celle-là ; ceux-ci, ceux-là ; celles-ci, celles-là ;
ceci, cela, ça (ça est la forme non littéraire du pronom cela).

Pronom interrogatif
Qui ? que ? quoi ? (cine ? ce ?) (formes invariables)
Lequel ? laquelle ? lesquels ? lesquelles ? (formes variables)
Le tour interrogatif est-ce que ?
Pronom relatif
Qui, que, quoi, dont, où (care, pe care, ce, despre / de care, unde) (invariables)
Lequel, laquelle, lesquels, lesquelles (variables)
(à l’exception des pronoms dont et où ces formes coincident avec les formes du pronom
interrogatif).

Pronom indéfini
quelqu’un (cineva) ; quelques chose (qqch), personne, tout, rien, quelque part, partour, n’importe
où etc.
Dans leur grande majorité les formes des pronoms indéfinis coïncident avec les formes des
adjectifs indéfinis. Ces derniers accompagnent un substantif et non pas un verbe :
Tout homme est mortel.
Tout est bien qui fini bien.
Exercices :
1.Dites quelle est l’espèce du pronom souligné et là où il est possible dites le nom remplacé :
Le sage se contente de peu. Il ne suffit pas de louer la vertu, il faut surtout la pratiquer.
La force est ce qui agit par soi-même. Les bons vins fortifient, mais il ne faut pas en abuser.
L’homme heureux est celui qui commande à ses passions. Rien n’est plus rare qu’un caractère auquel
toutes les parties soient dans un accord parfait. L’égoïste n’aime personne. On n’instruit pas les
facultés de l’âme, on les réveille. Les hommes ne sentent jamais assez combien ils ont besoin les uns
des autres. Qui veut faire quelque chose trouve un moyen ; qui ne veut rien faire trouve une excuse.
Celui qui est un grand homme, c’est celui qui n’a pas perdu la candeur de son enfance.
2. Identifiez l’équivalent du pronom indéfini on :
On dit que l’hiver sera dur. On vend au marché plus de peaux d’agneau que de peaux de loup. On
fait la guerre quand on veut, on la termine quand on peut. On doit savoir se débrouiller dans les

47
 situations difficiles. On frappe à la porte. Lui et moi, on n’a plus rien à se dire. Est-on prêts ? Si
l’on réfléchit, c’est un peu risquant. On ne s’est pas vus depuis longtemps. Chez nous le soir on
faisait des lectures. On affaiblit toujours ce qu’on exagère.

Unité 5
L’adjectif qualificatif

L’adjectif qualificatif est un constituant facultatif du GN ou un constituant d’un GV, ordinairement

avec être (sembler, paraître, devenir, rester).
Le groupe du nom est alors de la forme :
Déterminant + Nom + Adjectif : Le cheval gris trottine.
Le groupe du verbe est de la forme : Le cheval est gris.
IL est à retenir que parfois l’adjectif peut précéder le nom, fait qui emmene une modification de
sens. A comparer :
Il a sa propre maison. Sa maison est propre (proprie – curată).
J’ai entendu une certaine nouvelle. Cette nouvelle est certaine (oarecare – sigură).
Eminescu a été un grand poète. Son père est un homme grand (de seamă – înalt).
Ce pauvre enfant, il est malade. C’est un homme pauvre (biet – sărac).
C’est un brave homme. C’est un homme brave (cumsecade – viteaz).

Formation du féminin

Règle générale : on ajoute un e à la forme du masculin :

grand – grande intelligent – intelligente
Modifications au niveau de
- désinences : -f --- -ve : vif – vive ; bref – brève
-l --- -lle : réel – réelle ; individuel – individuelle
-t --- -tte : coquet – coquette ; muet – muette
- suffixes : -et --- -ète : concret – concrète ; complet - complète
-s --- -sse : gros – grosse ; épais – épaisse
-ier --- -ière : fier – fière
-eau --- -elle : beau – belle ; nouveau - nouvelle
-eux, -oux --- -euse, -ouse : fameux –fameuse ; jaloux – jalouse.
Les formes du masculin beau, nouveau, vieux, fou, mou ont des formes correspondantes ( bel,
nouvel, vieil, fol, mol) qui s’emploient devant les noms qui commencent par une voyelle : nouvel an.
Certains adjectifs ont des formes spéciales :
franc – franche ; doux – douce ; roux – russe ; blanc – blanche ; franc – franche ;
public - publique ; long – longue etc.

Formation du pluriel

Règle générale : on ajoute un s à la forme du masculin ou du féminin singulier :

petits – petites
Les exceptions concernent les adjectifs masculins.
Les adjectifs terminés au singulier en -s ou -x ne changent pas au pluriel :
un homme las – des hommes las
un enfant joyeux - des enfants joyeux
Les adjectifs en -al font le pluriel en -aux :
un édifice monumental - des édifices monumentaux
Quelques adjectifs font exception : final – finals.
Les adjectifs suivants font le pluriel en -x : beau, nouveau, jumeau.

L’accord

48
 L’adjectif qualificatif s’accorde en genre et en nombre avec le nominal qu’il accompagne. S’il a
une forme composée, l’accord se fait selon sa structure :
- deux adjectifs : les deux éléments s’accordent (des pommes aigres – douces).
- mot invariable sous, mi, demi, nu, -o + adjectif : le premier élément reste invariable (relations
franco-roumaines) ;
Les deux éléments restent invariables si :
- les deux éléments expriment la couleur : des yeux vert clair (deschis) ;
- la nuance est précisée par un nom : chapeaux gris perle ; rubans jaune paille ;
- la nuance est exprimée par un nom qui tient la place de l’djectif de couleur : marron, citron, olive,
orange, paille, cerise etc. :
Elle cherche des blouses orange et des robes citron.
Le partcipe verbal (présent et passé) peut avoir lui aussi une valeur adjectivale.
Le participe présent a la terminaison -ant : enfant obeissant, argument convaincant, être vivant,
travail fatigant, mot intrigant, terrain glissant etc.
Le participe passé a plusieurs terminaisons (en fonction du groupe verbal) : temps perdu, problème
résolu, livre lu, lettre écrite, compte acqis, match remis etc.

Degrés de signification
En français il y a trois degrés de comparaison :
Positif sage
Comparatif de supériorité : plus sage que
d’égalité : aussi sage que
d’infériorité : moins sage que
Superlatif relatif de supériorité : le / la / les plus sage(s) de…
d’infériorité : le / la / les moins sage(s) de…
absolu : très (bien, fort etc.) sage

Quelques adjectifs ont des formes irrégulières

Positif Comparatif Superlatif
Bon meilleur(e) le /la / les meiller(e)s
Mauvais pire le / la / les pires
Petit moindre le / la / les moindres

Exercices :
1. a) Souligner tous les adjectifs (qualificatifs et autres) des phrases suivantes :
Les personnes sensibles sont sujettes à de grands chagrins. Dans tout homme il y a un peu de tous
les hommes. La charité vaut toutes les autres vertus. Mes enfants, une vertu dans votre cœur est
un diamant sur votre front. Quel beau spectacle offre une mer furieuse ! Chaque saison a son
retour périodique et certain. Toute habileté dans un art quelconque mérite des éloges. Cet étang,
cette forêt, ces champs, ces prairies dépendaient autrefois de ce château.
b) Identifiez les adjectifs et leurs degrés de comparaison :
La vertu est la route la plus courte vers la gloire (grec). L’homme habile est supérieur à
l’homme fort (grec). Le silence est le plus beau bijou d’une femme, mais elle le porte rarement
(anglais). L’homme est plus fragile que l’œuf et plus dur que le roc (grec). L’ami est quelquefois plus
proche qu’un frère (bible). L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un
roseau pensant (Pascal). Il n’y a rien de mieux que ce que les Français font bien, et rien de pire que ce
qu’ils font mal.
2. Cherchez dans le texte de cette partie tous les adjectifs et dites le degré exprimé.

Unite 6
L’adverbe

est ainsi nommé parce qu’il accompagne le plus souvent un verbe (lat. : ad – auprès de) ; il
équivaut à une préposition suivie d’un nom :

49
 parler poliment - parler avec politesse.
C’est un modificateur qui sert à modifier la signification d’un adjectif ou d’un autre adverbe :
Sa sœur est très malade.
Cet enfant se couche trop tard.
Les adverbes peuvent marquer :
- l’affirmation : assurément, certainement, certes, vraiment etc.
- la négation : ne, pas, non, nullement, point, rien etc.
- la manière : sagement, doucement, bonnement etc.
- la comparaison : ainsi, aussi, autant etc.
- la quantité : assez, beaucoup, davantage etc.
- le temps : alors, aussitôt, autrefois, depuis etc.
- le lieu : là, loin, partout etc.

Formation des adverbes

La plupart des adverbes dérivent du féminin des adjectifs auxquels on ajoute le suffixe -
ment : clair – claire+ment
attentif – attentive+ment
Exceptions :
- les adjectifs terminés au masculin en –ai, -e, -i, -u qui n’ont pas besoin de -e muet pour former
des adverbes :
(-ai) vrai + ment - vraiment
(-e) modéré + ment - modérément
(-i) poli + ment - poliment
(-u) absolu + ment - absolument
- les adjectifs qui changent -e muet en -é :
commode - commodément
commun - communément
aveugle - aveuglément
confus - confusément
enorme - enormément
precis - précisément
profond - profondément etc.
- les adjectifs terminés en -ant et -ent qui forment les adverbes en -amment et emment :
puissant - puissamment
élégant - élégamment
évident - évidemment
prudent - prudemment etc.

Degrés de comparaison

Tout comme les adjectifs les adverbes forment des degrés de signification à l’aide des adverbes de
comparaison aussi, plus et moins : aussi, plus, moins rapidement que…
Quelques adverbes ont des formes irregulières :
Positif bien mal peu beaucoup
Comparatif de supériorité : mieux pis / plus mal moins plus
d’égalité : aussi bien aussi mal aussi peu -
d’infériorité : moins bien moins mal - -
Superlatif relatif : le miex le pis / le plus mal
absolu : très bien très mal très peu -

Exercices :
1. Identifiez les adverbes et traduisez les phrases :

50
 La façon de donner vaut mieux que ce qu’on donne (fr.). Où force reigne raison n’a lieu (fr.). Tout
ce qui a été faible ne peut jamais être absolument fort (fr.). Plusieurs ne savent nuire à leurs
ennemis sans faire pire à eux-mêmes (fr.). Toutes sont des filles parfaites, d’où viennent les
méchantes épouses ? (angl.).
2. Formez des adverbes à partir des adjectifs ci-dessous : immense, opportun, uniforme, diffus,
intense, élégant, violent, prudent, partiel, sincère.
3. Cherchez dans le texte de cette partie des adjectifs qui pourraient être transformés en
adverbes.

Unité 7
Concordance des temps
On appelle concordance des temps, dans une phrase complexe, les relations qui existent entre
le temps de la principale et celui des subordonnées. Le temps de la parole peut être présent, passé
ou futur. Le fait dont on parle (de la subordonnée) peut être simultané, antérieur ou postérieur à
l’événement de la principale.
Lorsque le verbe de la principale est au présent on emploie pour les trois rapports les temps
suivants :
Présent sim. Présent (il affirme qu’il gagne le match)
post. Futur simple ou Futur proche (il affirme qu’il gagnera ;
qu’il va gagner le match)
ant. Passé composé ou Passé récent ( il affirme qu’il a gagné ;
qu’il vient de gagner le match)
Un temps passé (imparfait, passé simple, passé composé etc.) dans la principale :
Passé sim. Imparfait (il affirma qu’il gagnait le match)
simple post. Futur dans le passé ou Futur immédiat dans le passé
(il affirma qu’il gagnerait ; qu’il allait gagner le match) ;
ant. Plus-que-parfait ou Passé immédiat dans le passé
(il affirma quil avait gagné ; qu’il venait de gagner la match).
Le futur immédiat dans le passé de la phrase : «… L’empereur initia ce qui allait devenir le
football… » exprime un rapport de postérieurité au plan du passé : ceea ce avea să devină…
Transformation du discours direct en discours indirect
Les paroles ou les pensées d’une personne peuvent être reproduites par une autre personne :
- J’ai soif ! Il dit qu’il a soif.
- Apportez-moi un jus ! Il me dit de lui apporter un jus.
- Voulez-vous un jus d’orange ? Il me demande si je veux un jus d’orange.

On transpose ( par rapport au discours direct ) les pronoms personnels et (dans une narration
faite au passé) les temps du verbe.
Pour le sujet, l’attribut ou l’objet direct noms de personnes, on emploie qui; pour le sujet non
animé ce qui et pour l’ojet direct nom de chose ce que:
- Qui est venu? Je ne sais pas qui est venu.
- Qui êtes-vous? J’ignore qui vous êtes.
- Qui cherchez-vous? Je vous demande qui vous cherchez.
- Qu’est-ce qui peut vous intéresser? Je ne sais pas ce qui peut vous intéresser.
- Que lisez-vous? Je veux savoir ce que vous lisez.

Si la question porte sur les autres compléments, la question indirecte est introduite par les
mêmes mots interrogatifs que la question directe: les pronoms qui et quoi précédés de
prépositions, le pronom lequel (laquelle etc.), l’adjectif quel, les adverbes quand, où, d’où;
comment, combien, ce que (=combien), pourquoi:
Il ne sait même plus comment et quand il a appris cette chose.
L’exclamation indirecte est introduite par quel, comme, combien, ce que (=combien):
Il se souvint combien elle était jolie et séduisante.
Ainsi, papa, tu sais comme je t’aime!

51
 Exercices :
1. Déterminez les rapports exprimés et dites quels sont les temps employés :
Les nations qui veulent des protecteurs trouvent des maîtres (amér). Il est bien connu que toutes les
grandes choses ont été faites par les petites nations (angl). Où commence le mystère finit la justice
(angl). Où il y a un étang, il y a des grenouilles (russe). Quand on vit au milieu des roses, on en
prend malgré soi le parfum (russe). Si l’on augmente toujours la finesse du tranchant, la lame se
brisera (chin). Les princes qui ont remporté le plus de victoires sont ceux contre qui personne n’a
jamais osé faire la guerre (chin). Même la guerre finit par où elle aurait dû commencé (esp). Le
génie commence les beaux ouvrages, mais le travail les achève (fr). Les hommes ne sont pas
pendus pour avoir volé des chevaux, mais pour que les chevaux ne soient plus volés (angl). On dit
que les hommes ont été, sont et seront menés par les événéménts (fr).
2. Continuez le phases en exprimant tous les rapports possibles :
Il dit que… Il a dit que…
3. Mettez en français :
Acest sportiv ştia că colegii lui au muncit mult şi că vor avea mari succese. El a aflat că colegii
lui plecaseră la stadion unde trebuia să aibă loc un meci amical. Antrenorul ne-a spus ca urmează
să începem o nouă serie de antrenamente. Eu cred că această carte îmi poate fi de folos. Ea e sigură
că va obţine rezultate bune.

Tableau 1
Formation des temps simples

Terminaison
Mode Temps
Gr. I Gr. II Gr:III Gr. III

Infinitif Présent -er -ir -ir, - oir, - re -ir, -oir, -re

-ant
Présent -ant -issant -ant
Participe -i, -u, -s, -t
Passé -é -i -i, -u; -s, -t

-is, -is, -it -s, -s, -d, (-t)

Sing. -e, -es, -e -s, -s, -d, (-t)
Indicatif Présent -x, -x, -t -x, -x, -t
-issons,-issez,
Pl. -ons, -ez, -ent -ons, -ez, -ent -ons, -ez, -ent
-issent
-ais,-ais,-ait -issais, -issais, -ais, -ais, -ait
Sing.
Indicatif -issait -ais, -ais, -ait
Imparfait
-ions, -iez, -issions, -issiez, -ions, -iez, -aient
Pl. -ions, -iez, -aient
-aient -issaient
-us, -us, -ut -us, -us, -ut
Sing. -ai, -as, -a -is, -is, -it -is, -is, -it
-is, -is, -it
Indicatif Passé -ûmes, -ûtes,
simple -âmes, -âtes, - -îmes, -îtes, -urent -ûmes, -ûtes, -urent
Pl. èrent -irent -îmes, -îtes,
-îmes, -îtes, -irent
-irent

Indicatif Futur -ai, -as, -a (sing.); -ons, -ez, -ent (pl.)

Condi-
Présent -ais, -ais, -ait (sing.); -ions, -iez, -aient (pl.)
tionnel

52
 Sing. -isse, -isses, -e,–es, -e
-e, -es, -e -e, -es, -e
Subjonctif Passé -isse
-ions, -iez,
simple -ions, -iez, -aient -issions, -issiez,
-ent -ions, -iez, -ent
Pl -issent
-usse,-usses, -ût
-usse, -usses, -ût
-isse, -isses, -ît
-asse, -asses, -ât -isse, -isses, -ît
Sing. -isse, -isses, -ît
Imparfait -ussions,
-assions, -assiez, -issions, -issiez, -ussions, -ussiez, -ussent
Pl. -ussiez, -ussent
-assent -issent
-issions, -issiez, -issions, -issiez, -issent
-issent
-e -is -s -s
Impératif Présent -ons -issons -ons -ons
-ez -issez -ez -ez

53
Tableau 2

Conjugaison d’un verbe du I-ier groupe: donner

Temps simples Temps composés Temps simples Temps composés

Indicatif Impératif

Présent Passé composé Présent Passé

Je donne J’ai donné – –

Tu donnes Tu as donné Donne Aie donné
Il/elle/on donne Il/elle/on a donné – –
Nous donnons Nous avons donné Donnons Ayons donné
Vous donnez Vous avez donné Donnez Ayez donné
Ils/elles donnent Ils/elles ont donné – –
Subjonctif
Imparfait Plus-que-parfait
Présent Passé
Je donnais J’avais donné que je donne que j’aie donné
Tu donnais Tu avais donné que tu donnes que tu aie donné
Il/elle/on donnait Il/elle/on avait donné qu’il donne qu’il ait donné
Nous donnions Nous avions donné que nous donnions que nous ayons donné
Vous donniez Vous aviez donné que vous donniez que vous ayez donné
Ils/elles donnaient Ils/elles avaient donné qu’ils/elles donnent qu’ils aient donné

Passé simple Passé antérieur Imparfait Plus-que-parfait

Je donnai J’eus donné que je donnasse que j’eusse donné

Tu donnas Tu eus donné que tu donnasses que tu eusses donné
Il/elle/on donna Il/elle/on eut donné qu’il donnât qu’il eût donné
Nous donnâmes Nous eûmes donné que nous donnassions que nous eussions donné
Vous donnâtes Vous eûtes donné que vous donnassiez que vous eussiez donné
Ils/elles donnèrent Ils/elles eurent donné qu’ils/elles donnassent qu’ils eussent donné
Conditionnel
Futur simple Futur antérieur
Présent Passé

Je donnerai J’aurai donné Je J’aurais donné

Tu donneras Tu auras donné donnerais Tu aurais donné
Il/elle/on donnera Il/elle/on aura donné Tu Il/elle/on aurait donné
Nous donnerons Nous aurons donné donnerais Nous aurions donné
Vous donnerez Vous aurez donné Il/elle/on Vous auriez donné
Ils/elles Ils/elles auront donné donnerait Ils/elles auraient donné
donneront Nous
donnerions
Vous
donneriez
Ils/elles
donneraient

Infinitif Participe

Présent Passé Présent Passé Passé composé Passé composé

donner avoir donné Donnant donné ayant donné ayant donné

54
 Tableau 3

Conjugaison d’un verbe du II-ième groupe: finir

Temps simples Temps composés Temps simples Temps composés

Indicatif Impératif

Présent Passé composé Présent Passé

Je finis J’ai fini – –

Tu finis Tu as fini Finis Aie fini
Il/elle/on finit Il/elle/on a fini – –
Nous finissons Nous avons fini Finissons Ayons fini
Vous finissez Vous avez fini Finissez Ayez fini
Ils/elles Ils/elles ont fini – –
finissent
Subjonctif
Imparfait Plus-que-parfait
Présent Passé
Je finissais J’avais fini que je finisse que j’aie fini
Tu finissais Tu avais fini que tu finisses que tu aie fini
Il/elle/on Il/elle/on avait fini qu’il finisse qu’il ait fini
finissait Nous avions fini que nous finissions que nous ayons fini
Nous finissions Vous aviez fini que vous finissiez que vous ayez fini
Vous finissiez Ils/elles avaient fini qu’ils/elles finissent qu’ils aient fini
Ils/elles
finissaient

Passé simple Passé antérieur Imparfait Plus-que-parfait

Je finis J’eus fini que je finisse que j’eusse fini

Tu finis Tu eus fini que tu finisses que tu eusses fini
Il/elle/on finit Il/elle/on eut fini qu’il finît qu’il eût fini
Nous finîmes Nous eûmes fini que nous finissions que nous eussions fini
Vous finîtes Vous eûtes fini que vous finissiez que vous eussiez fini
Ils/elles finirent Ils/elles eurent fini qu’ils/elles finissent qu’ils eussent fini
Conditionnel
Futur simple Futur antérieur
Présent Passé

Je finirai J’aurai fini Je finirais J’aurais fini

Tu finiras Tu auras fini Tu finirais Tu aurais fini
Il/elle/on finira Il/elle/on aura fini Il/elle/on finirait Il/elle/on aurait fini
Nous finirons Nous aurons fini Nous finirions Nous aurions fini
Vous finirez Vous aurez fini Vous finiriez Vous auriez fini
Ils/elles finiront Ils/elles auront fini Ils/elles finiraient Ils/elles auraient fini

Infinitif Participe

Présent Passé Présent Passé Passé composé

finir avoir fini finissant fini Ayant fini

55
Tableau 4

Conjugaison du verbe avoir

Temps simples Temps composés Temps simples Temps composés

Indicatif Impératif

Présent Passé composé Présent Passé

J’ai J’ai eu – –
Tu as Tu as eu Aie Aie eu
Il/elle/on a Il/elle/on a eu – –
Nous avons Nous avons eu Ayons Ayons eu
Vous avez Vous avez eu Ayez Ayez eu
Ils/elles ont Ils/elles ont eu – –
Subjonctif
Imparfait Plus-que-parfait
Présent Passé
Je avais J’avais eu que j’aie que j’aie eu
Tu avais Tu avais eu que tu aies que tu aie eu
Il/elle/on avait Il/elle/on avait eu qu’il ait qu’il ait eu
Nous avions Nous avions eu que nous ayons que nous ayons eu
Vous aviez Vous aviez eu que vous ayez que vous ayez eu
Ils/elles avaient Ils/elles avaient eu qu’ils/elles aient qu’ils aient eu

Passé simple Passé antérieur Imparfait Plus-que-parfait

J’ eus J’eus eu que j’eusse que j’eusse eu

Tu eus Tu eus eu que tu eusses que tu eusses eu
Il/elle/on eut Il/elle/on eut eu qu’il eùt qu’il eût eu
Nous eùmes Nous eûmes eu que nous eussions que nous eussions eu
Vous eùtes Vous eûtes eu que vous eussiez que vous eussiez eu
Ils/elles eurent Ils/elles eurent eu qu’ils/elles eussent qu’ils eussent eu
Conditionnel
Futur simple Futur antérieur
Présent Passé

J’aurai J’aurai eu J’aurais J’aurais eu

Tu auras Tu auras eu Tu aurais Tu aurais eu
Il/elle/on aura Il/elle/on aura eu Il/elle/on aurait Il/elle/on aurait eu
Nous aurons Nous aurons eu Nous aurions Nous aurions eu
Vous aurez Vous aurez eu Vous auriez Vous auriez eu
Ils/elles auront Ils/elles auront eu Ils/elles auraient Ils/elles auraient eu

Infinitif Participe

Présent Passé Présent Passé Passé composé

Avoir avoir eu ayant eu ayant eu

56
Tableau 5

Conjugaison du verbe être

Temps simples Temps composés Temps simples Temps composés

Indicatif Impératif

Présent Passé composé Présent Passé

Je suis J’ai été – –

Tu es Tu as été Sois Aie été
Il/elle/on est Il/elle/on a été – –
Nous sommes Nous avons été Soyons Ayons été
Vous etes Vous avez été Soyez Ayez été
Ils/elles sont Ils/elles ont été – –
Subjonctif
Imparfait Plus-que-parfait
Présent Passé
J’étais J’avais été que je sois que j’aie été
Tu étais Tu avais été que tu sois que tu aie été
Il/elle/on était Il/elle/on avait été qu’il soit qu’il ait été
Nous etions Nous avions été que nous soyons que nous ayons été
Vous étiez Vous aviez été que vous soyez que vous ayez été
Ils/elles étaient Ils/elles avaient été qu’ils/elles soient qu’ils aient été

Passé simple Passé antérieur Imparfait Plus-que-parfait

Je fus J’eus été que je fusse que j’eusse été

Tu fus Tu eus été que tu fusses que tu eusses été
Il/elle/on fut Il/elle/on eut été qu’il fùt qu’il eût été
Nous fùmes Nous eûmes été que nous fussions que nous eussions été
Vous fùtes Vous eûtes été que vous fussiez que vous eussiez été
Ils/elles furent Ils/elles eurent été qu’ils/elles fussent qu’ils eussent été
Conditionnel
Futur simple Futur antérieur
Présent Passé

Je serai J’aurai été Je serais J’aurais été

Tu seras Tu auras été Tu serais Tu aurais été
Il/elle/on sera Il/elle/on aura été Il/elle/on serait Il/elle/on aurait été
Nous serons Nous aurons été Nous serions Nous aurions été
Vous serez Vous aurez été Vous seriez Vous auriez été
Ils/elles seront Ils/elles auront été Ils/elles seraient Ils/elles auraient été

Infinitif Participe

Présent Passé Présent Passé Passé composé

être avoir été étant été ayant été

57
 Tableau 6
Conjugaison des verbes du III-ième groupe

Remarques
Infinitif Présent de l’Indicatif Passé simple Part. passé Futur simple Présent du Subjonctif
Aller Je vais, tu vas, il va ; nous allons, J’allai allé, -é J’irai Que j’aille, que nous allions,
vous allez, ils vont qu’ils aillent
(s’)asseoir J’assieds,nous asseyons, ils J’assis assis, -e J’assiérai Que j’asseye, que nous Participe présent : asseyant ou
asseyent ; ou : j’assois, nous asseyions ; que j’assoie, que ns assoyant
assoyons, ils assoient assoyions
Attendre J’attends, nous attendons, ils J’attendis attendu,-e J’attendrai Que j’attende Se conjuguent de la meme manière
attendent que tous les verbes en endre, -andre,
-ondre
Battre Je bats, nous battons, ils battent Je battis battu, -e Je battrai Que je batte, que nous battions
Boire Je bois, nous buvons, ils boivent Je bus bu, -e Je boirai Que je boive, que nous buvions
Conduire Je conduis, nous conduisons, ils Je conduisis conduit,-e Je conduirai Que je conduise Se conjuguent de la meme manière
conduisent les verbes : réduire, introduire,
produire, traduire; construire,instruire
Connaître Je connais, il connaît ; nous Je connus connu,-e Je connaîtrai Que je connaisse Tous es verbes en -aître
connaissons, ils connaissent
Courir Je cours, nous courons Je courus couru,-e Je courrai Que je coure
Craindre Je crains, nous craignons, ils Je craignis craint,-e Je craindrai Que je craigne Tous les verbes en -aindre, -
craignent eindre,-oindre
Croire Je crois, nous croyons Je crus cru,-e Je croirai Que je croie / croyions
Descendre Je descends, nous descendons Je descendis descendu Je descendrai Que je descende
Devoir Je dois, nous devons, Je dus dù, Je devrai Que je doive,
ils doivent due,dus que nous devions
Dire Je dis,nous disons, vous dites, ils Je dis dit, -e Je dirai Que je dise
disent
Dormir Je dors, il dort, nous dormons, ils Je dormis dormi,-e Je dormirai Que je dorme
dorment
Ecrire J’écris, nous écrivons J’écrivis écrit,-e J’écrirai Que j’écrive
Envoyer J’envoie, nous envoyons J’envoyai envoyé,-e J’enverrai Que j’envoie, Que nous
envoyions
Faire Je fais, nous faisons, Je fis fait,-e Je ferai Que je fasse
vous faites, ils font Que nous fassions
Lire Je lis, nous lisons Je lus lu,-e Je lirai Que je lise
Mettre Je mets, nous mettons, Je mis mis,-e Je mettrai Que je mette
ils mettent
Mordre Je mords, nous mordons Je mordis mordu,-e Je mordrai Que je morde

58
 Remarques
Infinitif Présent de l’Indicatif Passé simple Part. passé Futur simple Présent du Subjonctif
Mourir Je meurs, nous mourons, ils meurent Je mourus mort,-e Je mourrai Que je meure
Que nous mourions
Naître Je nais,nous naissons Je naquis né,-e Je naîtrai Que je naisse
Ouvrir J’ouvre, nous ouvrons J’ouvris ouvert,-e J’ouvrirai Que j’ouvre Tous les verbes en -vrir, -frir
Perdre Je perds, nous perdons Je perdis perdu,-e Je perdrai Que je perde
Plaire Je plais, il plaît, ns plaisons Je plus plu Je plairai Que je plaise
Pouvoir Je peux ou je puis, tu peux, il peut, Je pus pu Je pourrai Que je puisse
nous pouvons, ils peuvent Que nous puissions
Prendre Je prends, nous prenons, Je pris pris, -e Je prendrai Que je prenne
ils prennent Que nous prenions
Prévoir Je prévois, ns prévoyons Je prévis prévu,-e Je prévoirai Que je prévoie
Recevoir Je reçois, nous recevons, Je reçus reçu,-e Je recevrai Que je reçoive
ils reçoivent
résoudre Je résous, nous résolvons, ils Je résolus résolu,-e Je résoudrai Que je résolve
résolvent
Répondre Je réponds, nous répondons Je répondis répondu,-e Je répondrai Que je répondisse
Rire Je ris, nous rions Je ris ri Je rirai Que je ris / riions
Rompre Je romps, nous rompons Je rompis rompu,-e Je romprai Que je rompe
Savoir Je sais, nous savons, Je sus su,-e Je saurai Que je sache
ils savent Que nous sachions
Servir Je sers, nous servons Je servis servi,-e Je servirai Que je serve
Sortir Je sors, nous sortons Je sortis sorti,-e Je sortirai Que je sorte
Taire Je tais, nous taisons Je tus tu,-e Ja tairai Que je taise
Tenir Je tiens, nous tenons, ils tiennent Je tins, nous tînmes tenu,-e Je tiendrai Que je tienne, Que nous tenions
Vaincre Je vaincs, il vainc, nous vainquons Je vainquis vaincu,-e Je vaincrai Que je vainque
Vendre Je vends, nous vendons Je vendis vendu,-e Je vendrai Que je vende
Venir Je viens, nous venons Je vins, nous vînmes, ils venu,-e Je viendrai Que je vienne
vinrent
Vivre Je vis, nous vivons, ils vivent Je vécus vécu,-e Je vivrai Que je vive
Voir Je vois, nous voyons Je vis vu, -e Je verrai Que je voie, Que nous voyions
Vouloir Je veux, nous voulons, Je voulus voulu,-e Je voudrai Que je veuille
ils veulent Que nous voulions
Valoir Je vaus, nous valons, Je valus valu,-e Je vaudrai Que je vaille
ils valent Que nous valions

59
 Bibliographie

1. Bescherelle „La conjugaison pour tous”, Hatier, Paris, 2000.

2. Jeanrenaud, A. „Langue française contemporaine”, Polirom, Iaşi, 1996.
3. Ghidu, Gh.; Pisoschi, V. “Gramatica limbii franceze cu exerciţii”, Bucureşti, Teora,
1999.
4. Cosaert, P. “La France dans le monde et le monde en France”, Paris, Marketing, 1996.
5. Ross, S. “Civilisation progressive du français”, CLE International, 2000.
Sources littéraires:
Fromentin, E. (1924), „Dominique”, éd. Henri Cyral, Paris.
Gamarra, P. (1983), „Le maître d’école”, éd. Temps Actuels, Paris.
Maupassant, Guy de ( 1921), „Contes. Mon oncle Jules”, éd. Albin Michel, Paris.
Saint-Exupéry, Antoine de (1946), „Le Petit Prince”, Gallimard, Paris.

60
 ISTORIA ECONOMIEI

Conf. univ. dr. EUGEN GHIORGHIŢĂ

SEMESTRUL II

OBIECTIVE
Obiectivul central al disciplinei Istoria economiei îl constituie înţelegerea
evoluţiilor economice din perspectiva devenirii (transformărilor) societăţii.
Procesele economice analizate se desfăşoară în intervalul 1829 (1859) – 2000,
vizând problematica deosebit de complexă specifică analizei economiei reale şi
monetare în contextul derulării diverselor tranziţii economice şi sociale (de la
feudalism la capitalism, de la forme de feudo-capitalism la socialism, de la socialism
la capitalism etc.).
Scopul cursului este de a forma gândirea economică a viitorului economist
prin înţelegerea proceselor fundamentale ale evoluţiei economiei româneşti şi
europene în ultimele două secole. Înţelegerea corectă a funcţionării instituţiilor şi
mecanismelor economice din viaţa de zi cu zi este practic imposibilă fără suportul
analizei istorice (diacronice).
În anul I, pentru înţelegerea proceselor economice şi formarea gândirii
economice este necesară stăpânirea noţiunilor şi categoriilor economice de bază
predate la disciplina Economie politică.
Concepte-cheie: uniformizare sau omogenizare instituţională; costuri de
tranzacţie; liberalizare instituţională; concurenţă şi raţionalism economic; bănci
de emisiune; sistem de drept; sistem de drept romano-germanic; sistem de drept de
common law; drept civil - drept comercial; drepturi de proprietate; atributele
dreptului de proprietate; societăţi comerciale; societate cu răspundere limitată;
societate pe acţiuni; emisiune monetară; acoperirea emisiunii monetare; currency
school/banking school; instrumente de plată şi credit = titluri de credit (cambie);
scontare – rescontare; lombard – lombardare; costuri de tranzacţii.

I. FORMAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ

ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ
Unul dintre sensurile istoriei umanităţii pare a fi uniformizarea instituţională
graduală. Deşi dezvoltarea diferitelor formaţiuni statale europene a avut în general
un caracter relativ autarhic, economiei europene din mileniul al doilea îi sunt
specifice două mari procese de uniformizare:
A. Răspândirea dreptului feudal, care, pe lângă mulţimea de particularisme locale,
conţine şi o serie de trăsături comune aproape tuturor regiunilor continentului european;
B. Intensificarea activităţilor comerciale şi bancare din centrele urbane a deter-
minat perpetuarea, precizarea şi diversificarea instituţiilor şi instrumentelor specifice.
Practicile comerciale, mentalităţile specifice s-au extins treptat şi asupra zonelor
„economiilor naturale” (domeniilor feudale) pe măsura extinderii pieţei mondiale.
Când acest proces nu s-a realizat incremental (prin modificări treptate, în timp) şi de
la sine, expansiunea economiei moderne a fost efectul intervenţionismului, prin
intermediul instituţiilor politice, de stat. De bună seamă că şi în cazul transformărilor
fireşti extinderea şi generalizarea normelor cu caracter local şi regional s-a realizat
şi prin intervenţia statului feudal sau modern.
409
 Potrivit teoriei instituţionaliste, deosebirile şi decalajele dintre structurile şi
nivelurile de organizare ale diferitelor societăţi apar îndeosebi ca urmare a inovaţiilor
impuse de comerţul la distanţă, practicat de centrele comerciale ale Europei Occidentale.
Transformările produse au determinat reducerea costurilor de tranzacţie. Un rol
hotărâtor l-au avut inovaţiile organizaţionale, tehnicile specifice şi diferitele tipuri de
constrângeri. Potrivit concluziilor unuia dintre cei mai renumiţi specialişti în materie,
cele trei elemente menţionate au modificat costurile marginale determinând: a) creş-
terea mobilităţii capitalului; b) reducerea costurilor informaţionale; c) propagarea
(extinderea) riscului în locul insecurităţii.1
costuri de tranzacţie = termen folosit pentru prima oară
de economistul Ronald Coase într-o lucrare din anul 1937,
vizând totalitatea cheltuielilor - unele incluse, cele mai multe -
neincluse în costurile produsului/serviciului final, suportate de
una sau ambele părţi ale tranzacţiei (sunt cuprinse, de exemplu,
printre altele, diferite taxe notariale, aşa-zisele „comisioane”,
mita, bacşişul etc.)

I.1. Obstacole ale modernizării instituţionale

Perioada cuprinsă între secolele XI-XVI a fost caracterizată, în plan european,
de perpetuarea eterogenităţii instituţionale, în unele cazuri chiar de accentuarea unor
frâne în calea introducerii noilor instituţii, determinate în principal de următoarele
cauze generale:
1. slaba configurare a organelor politice abilitate să introducă şi să asigure
respectarea legislaţiei moderne; acestea urmau să fie create la sfârşitul secolului
al XVII-lea în Anglia, potrivit principiului fundamental al organizării politice
moderne: separarea puterilor în stat;
2. lipsa de uniformitate a legislaţiei divizată în cazul zonelor moştenitoare ale
dreptului de tradiţie romanistă în norme de tip feudal şi norme specifice activităţilor
urbane, îndeosebi comerciale şi meşteşugăreşti; de aici slaba structurare a drepturilor
de proprietate în sens modern (întemeiate pe dreptul de dispoziţie);
3. caracterul nesigur al vieţii economice: pe fondul intensificării şi expansiunii
relaţiilor economice crizele erau frecvente, determinate de insecuritatea afacerilor
şi de viteza redusă de transmitere a informaţiei;
4. desele războaie generate de conflictele comerciale, cu referire nu numai la
luptele armate propriu-zise, ci şi la războaiele vamale;
5. instabilitatea politică şi economică a organizării statale, pricinuită de:
a) lipsa unei administrări financiare sănătoase - s-a manifestat în frecventele fali-
mente ale statelor (de fapt ale principilor). Crizele financiare s-au prelungit şi în seco-
lele XVII-XVIII (exemplele notorii fiind cele ale Stuarţilor şi al lui Ludovic al XIV-lea);
b) instabilitatea monetară, cauzată de desele devalorizări, de retragerile de
monedă în vederea retopirii, de tezaurizări. Aceste blocări ale derulării comerţului
prin dezorganizări monetare au primit numele de «crize monetare», cum au fost cele
din 1621-1623 în Germania şi din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea în Anglia;
c) persistenţa insecurităţii creditului, determinată de lipsa unei organizări stabile;
d) insuficienta organizare a comerţului şi transportului. Principalele probleme
le ridica comerţul în consignaţie şi slaba „transparenţă” a informaţiilor;
1
Cf. D.C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance,
Cambridge University Press, 1990, p. 125.
410
 6. instabilitatea forţei de muncă, îndeosebi a celei urbane şi desele migraţii,
determinate de persecuţiile religioase ale Inchiziţiei şi Contrareformei;
7. persistenţa mentalităţilor de factură antieconomică perpetuate de către
autorităţile ecleziastice, de exemplu, prin interdicţiile repetate ale împrumutului cu
dobândă, dar mai cu seamă de caracterul conservator al obiceiurilor şi tradiţiilor,
într-un cuvânt de persistenţa cutumelor.

I.2. Domeniile instituţionale şi elementele structurale supuse transformării

Literatura de specialitate a impus treptat un model (pattern) instituţional con-
ţinând caracteristici şi principii specifice începuturilor proceselor transformatoare atât
în ţările/zonele generatoare, cât şi în cele importatoare ale noilor instituţii.
Procesul de generare a cadrelor statale moderne s-a desfăşurat de-a lungul
unei perioade de peste două sute de ani în cazul statelor avansate (Marea Britanie,
Olanda, Franţa, ţările nordice), respectiv, ulterior, într-un interval mai restrâns, de
50-100 de ani în cazul celorlalte ţări europene.
În continuare sunt prezentate principalele domenii şi elemente modificate în
procesul modernizării sistemelor (organismelor) economico-sociale.
1) Modificarea sistemului juridic. Schimbările instituţionale, în general, au
cunoscut două căi: una oficială „de stat” - legile ordonanţele, edictele, bulele fiind
elaborate de rege, principe sau papă - respectiv una cvasioficială legată de activitatea
comercianţilor, categorie profesională individualizată cu o identitate tot mai mani-
festă pe parcursul intensificării schimburilor economice.
Vreme de peste 700 de ani evoluează în mod nesistematizat două tipuri de
legislaţii care aveau să genereze cele două mari sisteme de drept: romano-germanic
şi de common law (dreptul comun). Sistemului de common law îi este specifică
unitatea, în vreme ce sistemelor juridice de tradiţie romanistă le este specifică
dualitatea dreptului privat.
Sistemele legislative europene se întemeiază pe Codul civil francez din anul
1804. Alcătuit din trei părţi – Persoane, Bunuri, Moduri de transmisiune a
proprietăţii – Codul situează în centrul instituţiilor de drept privat dreptul de
proprietate burgheză, adaptând dreptul roman la raporturile de tip capitalist.
Instituirea dreptului de proprietate burgheză reprezintă realizarea
fundamentală a Codului Civil de la 1804. Proprietarul dobândeşte dreptul de a
dispune liber – nu numai din punct de vedere material, ci şi juridic –, o serie de
acte juridice fiind încheiate nu asupra obiectului, ci asupra dreptului de proprietate
însuşi. Codul stabileşte regimul locaţiilor, chiriilor, ipotecilor. Protejează în mod
deosebit proprietatea imobiliară şi suprimă dreptul de primogenitură cu consecinţe
nefavorabile pe termen lung asupra evoluţiei proprietăţii funciare, supusă unui
permanent proces de fărâmiţare.
Codul civil francez a stat la baza alcătuirii codurilor civile italian (1865),
român (1864), portughez (1868) şi spaniol (1889).
După redactarea Codului Civil, în Franţa a fost întreprinsă realizarea Codului
de Procedură civilă (1806), a Codului de Comerţ (1807), Codului de Instrucţie
Criminală (1808) şi a Codului Penal (1810).
Codul comercial francez de la 1807 a consacrat, pentru prima oară în istoria
codificării dreptului privat, diviziunea acestuia în drept comercial şi drept civil.
411
Această separare a fost preluată, în 1811, de codul olandez, apoi de cel belgian
(1842), de codul italian din 1882, de codul turc (1850), codul german din 1861 şi
codul comercial român din 1887.
2) Emanciparea ţăranilor şi introducerea relaţiilor moderne (burgheze) de
proprietate în agricultură s-a desfăşurat în mod diferit de la ţară la ţară. În general
însă, procesul de constituire şi instituire a proprietăţii de tip modern s-a derulat în
două faze: a) conturarea şi stabilirea marii proprietăţi feudale; b) recunoaşterea
dreptului de proprietate a ţăranilor în urma eliberării lor de sarcinile pe care le
datorau stăpânilor în virtutea normelor feudale.
Caracteristica fundamentală a dreptului feudal o reprezenta condiţionarea
proprietăţii. Niciunuia dintre subiecţii dreptului feudal - principe, nobil, ţăran -
nu-i erau rezervate toate atributele dreptului de proprietate în sens modern:
• posesia,
• folosinţa,
• dispoziţia şi
• uzufructul.
Definitorie este, din punctul de vedere strict formal al dreptului feudal,
absenţa dreptului de a dispune de pământul aflat în posesie şi folosinţă.
Dobândirea dreptului de deplină dispoziţie asupra pământului s-a realizat pe
calea derogării de la normele dreptului feudal, aşa cum fuseseră ele stabilite încă de
la întemeierea Imperiului Carolingian (în anul 800). În mod consecvent cu
principiile consuetudinare ale dreptului britanic, după înregistrarea unui mare
număr de cazuri de uzurpare a drepturilor de posesie şi folosinţă ale şerbilor,
încălcări devenite deja obicei, a fost necesară - şi s-a şi realizat - legitimarea
dreptului absolut asupra pământurilor comasate. Aşadar, procesul specific de
apropriere a terenurilor funciare l-a constituit, în Anglia, sistemul împrejmuirilor
(enclosures), legiferat - după mai bine de două sute de ani de repetare a actelor
derogative - printr-o serie de Bills of enclosure începând din 1701 şi încheiat cu
General Enclosure Act (1801) care simplifica organizarea agriculturii.
În Franţa, procesul a fost declanşat încă din anul 1668 prin ordonanţa
referitoare la dreptul de triage, potrivit căreia stăpânul feudal este declarat proprietar
pe o treime din moşie. Această prevedere se regăseşte în două acte legislative în
Ţările Române, după aproape 150 de ani: aşezământul domnitorului Al. Moruzzi din
1805 - prin care dreptul de folosinţă al ţăranului era redus la două treimi din moşie -
şi Regulamentul Organic de la 1831 (art. 144 pentru Ţara Românească), care prevede
în mod expres calitatea boierilor de proprietari asupra unei treimi din hotarul moşiei.
Revoluţia franceză a instituit sistemul împroprietăririi ţăranilor prin răs-
cumpărare. Metoda avea să fie aplicată şi în România în anul 1864, răscumpărarea
vizând despăgubirea boierilor pentru eliberarea forţei de muncă şi, concomitent,
pierderea mijloacelor de muncă ale ţăranilor. Soluţia este comună Franţei şi
României şi în cazul provenienţei terenurilor pe care s-a făcut, majoritar,
împroprietărirea: proprietăţile ecleziastice. În Franţa exproprierea a luat numele de
Vânzare a Bunurilor Naţionale ale Clerului, iar în România, după cum se ştie, pe
cel de secularizare a averilor mănăstireşti.
În Germania, reformele au fost declanşate prin edictele din 1807 şi 1811 -
reforma Stein-Hardenberg - şi s-au derulat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea
mai importantă realizare a constat în desfiinţarea parcelărilor şi înfăptuirea comasărilor.
412
 3) Libertatea meseriilor şi a comerţului a devenit realitate, treptat, evidente
fiind şi în acest domeniu decalajele manifestate pe ansamblu între zone şi/sau ţări.
În Anglia, libertatea meseriilor şi a comerţului este caracteristică încă din secolul
al XVIII-lea, deşi Navigation Acts, norme cu caracter protecţionist, aveau să fie
suprimate abia la mijlocul secolului al XIX-lea. În Franţa, vămile interne au fost
desfiinţate în noiembrie 1790, iar desfiinţarea corporaţiilor şi breslelor a fost decretată
în martie 1791. În anul 1834 era realizată unificarea vamală a statelor germane, primul
pas spre unificarea politică de mai târziu. În Ţările Române uniunea vamală s-a realizat
în anul 1848. Între 1807 şi 1861 a fost edictată libertatea meseriilor în majoritatea
statelor germane, fiind stabilite şi condiţii de garantare a cunoştinţelor şi calităţii
produselor. Incomparabil mai puţin evoluate, inferioare ca mărime şi importanţă în
viaţa economică a României, breslele au fost formal desfiinţate în anul 1873.
4) Apariţia şi evoluţia societăţilor comerciale se desfăşoară pe parcursul a
peste şapte secole, până la apariţia societăţii pe acţiuni în secolul al XVII-lea
asocierile parteneriale fiind calea obişnuită de unire a două sau mai multe persoane
într-o întreprindere, care nu s-ar fi putut realiza în mod satisfăcător prin capitalul şi
munca unei singure persoane.
Noile forme de întreprindere devin distincte faţă de cele vechi, de factură
medievală, atunci când îndeplinesc următoarele condiţii:
a. să fie de durată, întreprinderile ocazionale neputând fi considerate drept
„capitaliste”;
b. trebuie să aibă un caracter depersonalizat; pentru aceasta erau necesare
următoarelor premise:
1. existenţa şi înregistrarea firmei;
2. capacitatea de a încheia afaceri;
3. contabilitate sistematică.
Spre deosebire de celelalte forme de întreprindere, cele capitaliste se bazează
pe încheierea de contracte de societate. Evoluţia şi maturizarea acestor relaţii
contractuale sunt deosebit de semnificative pentru reflectarea dezvoltării spiritului
capitalist. În evoluţia formelor de asociere se disting următoarele faze:
– cea mai veche asociaţie, a cărei origine urcă până în antichitatea Orientului,
purta numele de commenda şi era deja încetăţenită în oraşele italiene la începutul
secolului XII. Era constituită din doi parteneri, unul participând cu banii (socius
stans), celălalt cu prestaţia (socius tractator). Investitorul îşi încredinţa (“comenda”)
capitalul transportatorului, de regulă pentru o singură călătorie, aceasta fiind cea mai
simplă combinaţie posibilă, prezentată pentru schematizarea relaţiei;
– în secolul al XII-lea, în Genova şi Veneţia funcţionează deja aşa numita
societas maris: transportatorul oferea o parte din capital, de obicei o treime. Pentru
munca sa primea în mod obişnuit un sfert din profit, iar corespunzător părţii sale de
capital i se cuvenea încă o treime din rest, putând ajunge astfel până la o pătrime
din profitul global. În total, el ajungea să primească o jumătate din suma veniturilor
întregii afaceri;
– atât commenda, cât şi societas maris aveau o durată scurtă, fiind destinate
unui număr mic de călătorii, de regulă una singură. Despre o „adevărată asociere”,
vera societas, nu poate fi vorba decât atunci când un grup restrâns de persoane
contribuiau cu sume de bani pe termen de câţiva ani, de cele mai multe ori pe cinci
ani, în condiţii clar prevăzute într-un contract scris. Cele mai durabile asocieri
„adevărate” au fost cele care mobilizau resursele unei familii, astfel încât unii
413
istorici au considerat marea familie ca fiind „instituţia cea mai importantă în
întreprinderea economică particulară”.
În cazurile în care investiţia necesita capitaluri mai mari (ca de pildă
construcţia unei ambarcaţiuni mai mari), prietenii şi cunoştinţele erau invitaţi să
devină deţinători ai unei locum, părţi din navă. Pe această cale mulţi indivizi puteau
să ridice pretenţii asupra veniturilor aduse de navă. Date fiind riscurile întâmpinate
în călătoriile efectuate, finanţarea transporturilor se făcea prin „joint ventures”;
– treptat, contractanţii nu mai sunt rude sau prieteni, societăţile căpătând
numele de generale, libere sau în nume colectiv. Contractele sunt încheiate pe
termen de trei sau şapte ani, putând fi reînnoite. Apare problema răspunderii în caz
de faliment. Pentru cei implicaţi atât în investiţia de capital cât şi în conducerea
efectivă a activităţii, răspunderea este cu întregul patrimoniu (când toţi membrii
participă activ avem de-a face cu societatea în nume colectiv), în vreme ce pentru
cei ce au contribuit numai cu o parte din capital, răspunderea devine limitată la
suma cu care au contribuit. Specifică îndeosebi Franţei şi coloniilor sale, această
formă de societate va lua numele de societate în comandită.
Dacă până la acest nivel al evoluţiei este folosită noţiunea de „societate”,
având drept corespondent în limba engleză termenul „partnership”, forma de
tranziţie, sau cel puţin o formă paralelă a societăţii pe acţiuni o reprezintă
„compania” cu regulament.
Companiile au fost de două feluri: corporative (reglementate < regulated) şi
pe acţiuni:
– cele reglementate erau asocieri de persoane, iar nu de capitaluri, în care fiecare
membru efectua tranzacţii separate, încasând totalitatea beneficiilor şi suportând singur
pierderile. Acest gen de forme de asociere a fost puţin răspândit în afara Angliei.
– societăţile pe acţiuni au apărut ca asocieri de capitaluri, ale căror fonduri erau
administrate de funcţionari numiţi sau aleşi. Cunoştinţele în materie de afaceri ale
acţionarilor, precum şi mărimea contribuţiilor lor devin nesemnificative. Investiţia
asociaţilor s-a concentrat treptat sub forma unor părţi de capital transferabile care
puteau trece din mână în mână, fără să distorsioneze structura financiară sau opera-
ţiunile societăţii. Progresul specific acestor societăţi nu este confirmat decât odată cu
apariţia burselor de valori. În esenţă, societăţile pe acţiuni reprezintă aceeaşi formă de
manifestare a monopolurilor şi a unităţii dintre concentrarea capitalului şi stat.
5) Crearea băncilor centrale nu s-a putut realiza decât după ce normele
ecleziastice şi laice de interdicţie a împrumutului cu dobândă au înregistrat breşe
consistente.
Noţiuni preliminare – definiţii:1
Emisiune monetară: Operaţia de creare a semnelor băneşti şi de stocare
a lor la emitent în vederea punerii lor în circulaţie. Numerarul (bancnote, bani
de hârtie, monezi divizionare) este pus în circulaţie de emitent: Banca Centrală
sau Ministerul Finanţelor.
Acoperirea emisiunii monetare: Consta din stocul de aur şi argint,
eventual valute liber convertibile în metal preţios şi efecte de comerţ rezultate ale
tranzacţiilor comerciale pe care banca îl deţinea şi a cărui valoare, în general, era
stabilită de legea monetară a ţării într-o proporţie fixă faţă de valoarea nominală a
bancnotelor în circulaţie sau a angajamentelor (depozitelor) la vedere (25-40%).

1
Pentru termenii cu specific monetar-bamcar a se vedea: Costin C. Kiriţescu, Emilian
M. Dobrescu, Moneda - Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
414
 Baza emisiunii monetare fiduciare – două orientări teoretice:
Currency school = acoperirea emisiunii monetare numai cu metale preţioase.
Banking school = acoperirea emisiunii monetare cu metale preţioase şi
efecte de comerţ.
Efect de comerţ (titlu de credit): Document scris având formă şi
conţinut consacrate prin acte normative, reprezentând o obligaţie a debitorului
de a rambursa la scadenţă o sumă de bani determinată şi de a plăti o dobândă.
Cambie: Denumire generică pentru efectele de comerţ, titluri negociabile
care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă determinată şi plătibilă
imediat sau pe termen scurt (în genere de 90 de zile).
Scontare: Cumpărarea de către o bancă comercială – contra unui
comision - a unor titluri de credit pe termen scurt (maximum trei luni) înainte de
ajungerea acestora la scadenţă.
Rescontare: Operaţie efectuată de banca centrală în vederea aprovizionării
cu lichidităţi a băncilor comerciale, pe baza prezentării de către acestea a unui
portofoliu de cambii scontate de ele.
Odată cu permisiunea împrumutului cu dobândă şi legalizarea dobânzilor mai
ridicate, costurile scrierii contractelor şi ale aplicării constrângerilor decurgând din ele
au început să se diminueze. Reducerea costurilor de tranzacţie asociată cu abundenţa
capitalului provenit din coloniile spaniole şi olandeze au făcut posibilă organizarea pe
baze moderne a băncilor de depozit, urmate de cele de emisiune şi investiţii.
Prima bancă modernă este considerată a fi Banca Amsterdamului. Fondată
în anul 1609, ca bancă de depozit, acorda credite, emitea bilete asupra depozitelor -
biletele puteau fi negociate la Bursă. Aceste operaţiuni elementare comportau însă
foarte puţin credit, care nu lua niciodată forma scontului şi nu veneau în sprijinul
întreprinderilor „economiei generale”.1 Băncile din secolul al XVIII-lea difereau de
cele din zilele noastre din două puncte de vedere: a) nu acordau împrumuturi decât
persoanelor pe care le cunoşteau bine, nepracticând creditul pe scară largă aşa cum
este el practicat astăzi şi, mai cu seamă, scontul în mod sistematic; b) nu investeau
în întreprinderi industriale sau comerciale, principalii lor debitori continuând să fie
statele sau monarhii. După 1815, funcţiile institutelor de credit se diversifică,
angrenate fiind în sisteme naţionale, coordonate de băncile centrale.2
Băncile centrale au fost create în vederea stabilizării dreptului de
monopol al emisiunii monetare. Noua formă de centralizare a creditului a fost
inaugurată de Anglia încă din anul 1694, urmată de Franţa în 1800. Băncii Angliei
avea să i se confere, în 1742, privilegiul emisiunii, fără ca, nici ea, să acorde
împrumuturi pentru investiţiile industriale. Pentru spaţiul germanic, centralizarea
sistemului bancar a demarat în Prusia în 1765, fiind desăvârşită în Germania în
anul 1875. În linii mari, era copiat sistemul britanic, cu deosebirea că statul
participa într-o mai mare măsură la numirea guvernatorilor în Franţa, iar emisiunile
nu erau legate în mod strict de acoperirea în aur. Erau stabilite plafoane de

1
Cf. J.-A. Lesourd, Cl. Gerard, Nouvelle histoire economique, tome 1, le XIXe siecle,
Armand Colin, Paris, 1976, p. 66.
2
După întemeierea Băncii Angliei (1694) şi a Băncii Franţei (1800), Nederlandsche
Bank avea să înlocuiască în 1814 Banca Amsterdamului; urmează în 1817 Banca Spaniei şi
Banca Naţională a Austriei.
415
emisiune (în Anglia, prin legea Bank Charter Act din 1844, un astfel de plafon era
fixat la 20 milioane £), precum şi un minimum de acoperire - de 30% în cazul
Băncii Reich-ului, de exemplu.1
Avântul societăţilor bancare este încadrabil în triada „căi ferate-fabrică-
bancă”, a cărei dezvoltare explozivă este înregistrată, în mod diferenţiat pe ţări şi
zone geografice, din al doilea sfert al secolului al XIX-lea.
După 1800, aproximativ, operaţiunile bancare se diversifică, cuprinzând:
a. schimburile valutare,
b. scontarea efectelor de comerţ,
c. gestiunea depozitelor spre fructificare,
d. emisiunea de bilete plătibile la purtător (monedă fiduciară),
e. plasarea de titluri - acţiuni ale companiilor comerciale sau rente de stat - fără
ca, pentru aceste capitaluri, să se constituie o mare piaţă a capitalurilor, datorită
numărului încă redus de subscriitori. Băncile acestei perioade deservesc aşadar
marele comerţ, primind în depozite profiturile sale şi scontând un volum tot mai
ridicat de efecte comerciale.
Această evoluţie nu putea avea loc fără dezvoltarea burselor de valori: după
1773 la Londra şi după 1826 la Paris.
După 1850 începe perioada marilor bănci, procesul de diversificare a serviciilor
oferite amplificându-se pe două direcţii, astfel:
• înmulţirea numărului depunătorilor şi a volumului depozitelor lor: depozite
la vedere, la termen, operaţiuni în cont curent;
• utilizarea acestei mase de lichidităţi în vederea acordării de împrumuturi
întreprinderilor, păstrând rezerve de acoperire.
În contextul prezentat foarte sintetic în rândurile de mai sus are loc, după 1859,
instituţionalizarea treptată şi în România a economiei de piaţă. Sistemul legislativ
economic a fost strucurat în paralel cu realizarea marilor reforme sociale şi politice
până în anul 1914.

II. STAREA ECONOMICO-SOCIALĂ

A ROMÂNIEI LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA

Întrebări:
Ce se înţelege prin „mentalitatea de tip fanariot, balcanic?”
Putem considera că această mentalitate a fost depăşită istoric sau a devenit
fondul psihologiei poporului român?
Pentru înţelegerea importanţei acestei părţi introductive vor fi urmărite cate-
goriile de premise fundamentale pentru transformările ce aveau să aibă loc, reflectate
de indicatori macroeconomici. Nivelul exprimat de aceşti indicatori pentru anul 1860
va fi comparat cu cel din alte momente istorice (1914, 1938, 1989, 2000 etc.):
1. Indicatori demo-economici: populaţia totală (aprox. 4 mil. loc. în Vechiul
Regat în anul 1860), structura populaţiei pe medii (urban – cca. 10-12% / rural –
cca. 88-90%), structura populaţiei după ocupaţie (agricultură – peste 80%, industrie
– cca. 6%, comerţ, transporturi etc.).

1
Banca Naţională a României a fost infiinţată in anul 1880, ca societate pe acţiuni,
răspunzând cerinţelor sistemului financiar modern: emisiune, depozit, transfer, credit, scont.
416
 Foarte important:
Pe parcursul însuşirii materiei, indicatorii nu vor fi memoraţi ca
atare, ci corelaţi sincronic (cu ceilalţi indicatori economici şi sociali din
acelaşi moment istoric), respectiv diacronic (în evoluţia lor în timp).
Corelaţia diacronică (în dinamică) presupune un efort de „căutare”, de
identificare a valorilor indicatorilor la celelalte momente istorice – de ex.,
populaţia României „mici” (a Vechiului Regat), care era de aproximativ 4
mil. locuitori în anul 1860 se dublează aproximativ până în 1916 devenind
aproape 8 milioane loc. (cca. 7,7 milioane), pentru ca, după Unire, popu-
laţia României Mari să ajungă la aproape 16 milioane loc. (dublându-se din
nou), iar în anul 1940 la 20 milioane loc.
2. Indicatori geo-economici: suprafaţa totală a teritoriului (un nou exemplu va
fi edificator pentru urmărirea evoluţiei: până în anul 1914, suprafaţa României a
oscilat între 123000 km2 şi 131000 km2, pentru ca după Unirea din anul 1918 să
ajungă la 295000 km2), structura teritoriului după destinaţia terenurilor (arabil,
livezi, păşuni, fâneţe, păduri, alte suprafeţe), structura teritoriului după categorii de
proprietate (până în 5 ha, între 5-10 ha, între 5-50 ha, între 50-100 ha etc.).
3. Indicatori ce reflectă nivelul de dezvoltare a ramurilor economiei naţionale:
P.I.B., producţia industrială, forţa motrice, producţia agricolă etc.
Indicatorii macroeconomici sunt esenţiali pentru realizarea comparaţiilor între
diferitele entităţi economice (state naţionale, imperii, confederaţii, etc.). Iată câteva
exemple de comparare a stadiului economiei româneşti cu nivelul atins în economiile
occidentale şi ale altor ţări.
Populaţia ocupată în industria - de toate formele producătoare pentru
piaţă - reprezenta, în Anglia - 49%, Franţa - 30%, Prusia - 29%, Austria - 13%,
Rusia - 6,3%, Turcia - 5%, România - 6%.s
În privinţa industriei mecanizate, ţările vestice ale continentului erau şi
mai avansate; economia Angliei utiliza o forţă motrice (era vorba de utilizarea
motoarelor cu abur) de 2580 mii/c.p.; Franţa - 383 mii/c.p.; Austria - 58 mii/c.p.
iar România cca 400 c.p. În medie, pe continent, forţa motrice de 1 c.p. revenea
la 49 locuitori; dar în Anglia, la 11,2 locuitori, în Franţa, la 95, în Prusia, la 131,
în Austria, la 618, în Spania, la 632 locuitori iar în România, 1 c.p. forţă motrice
mecanizată revenea la cca 10.000 locuitori.
Producţia industrială pe locuitor, în Anglia, se ridica la 570 fr., în Franţa,
la 517 fr., în Prusia, la 166 fr., în Austria, 86 fr., în Polonia, la 69 fr., în Rusia,
la 38 fr., în România şi alte ţări agrare din sud-estul Europei, între 25-35 fr.
În agricultură, ramura de bază a producţiei materiale, în România se
obţineau randamente la ha de 2-3 ori mai mici în comparaţie cu producţia medie
la ha a statelor occidentale. În schimb, ţara noastră avea o densitate însemnată de
vite mari la unitatea de suprafaţă; pe 1 milă2, Anglia poseda 2527 vite, Franţa,
1398, România, 1318 vite, înaintea Italiei, cu 1285 vite pe milă pătrată, a Austriei,
cu 1218 vite, Serbiei, cu 750 vite, Greciei, cu 230 vite etc.
Având în vedere criteriile (indicatorii) nivelului de dezvoltare menţionate
apare evident caracterul înapoiat al economiei româneşti la mijlocul secolului al XIX.
Cauzele înapoierii economice a României. Printre cauzele slabei dezvoltări
a României comparativ cu nivelul atins de ţările occidentale la mijlocul secolului
al XIX-lea sunt de reţinut: semiizolarea spaţiului sud-est european de fluxurile
417
economice ale Occidentului, războaiele dese purtate pe teritoriul ţării mai cu seamă
în secolul al XVIII-lea, formarea mentalităţii de tip fanariotic, balcanic etc.
Mentalitatea (psihologia) unei colectivităţi (a unui popor) este rezultatul:
– acţiunii unor determinante în plan istoric (mod de organizare pe plan
intern, rezistenţa în faţa tentativelor de înglobare şi dizolvare, raportul dintre
conservarea valorilor autohtone şi flexibilitate în acceptarea unor valori străine -
respectiv relaţia dintre xenofobie şi xenofilie), cât şi al
– unui atavism (însuşirile primare ale psihologiei colective, dacă admitem că
ele au existat!).

III. INSTITUŢIONALIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ

ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1859-1900

Întrebări:
A fost instituţionalizarea economiei de piaţă o necesitate istorică?
De ce a fost nevoie ca România să adopte instituţii străine de evoluţia ei
istorică internă?
Specifică spaţiilor aşa-zis „rămase în urmă” a fost evoluţia distinctă, cu ritmuri
proprii a celor două categorii de instituţii: instituţii (constrângeri) informale, constituite
din normele, regulile determinate de obiceiuri, cutume etc., respectiv instituţii
(constrângeri) formale, instituite de elita politică sub presiunea zonelor de difuziune
(iradiere) (Turcia, Rusia, Franţa, Austro-Ungaria, Germania, Occidentul în genere,
U.R.S.S. etc.). Adoptarea unor norme de organizare socială din ţări devenite civilizate
pare o soluţie indicată şi chiar firească pentru conducătorii politici ai unei ţări aşa-zis
“rămase în urmă”. Cu toate acestea, adaptarea vechilor norme (tradiţii, obiceiuri,
cutume) la noul cadru legislativ comportă riscul unui “eşec de asimilare”. Iată de ce,
analizând modul (calea) de adoptare a instituţiilor economiei de piaţă în România e
necesar să reflectăm asupra următoarelor probleme:

Întrebări:
Sunt instituţiile formale şi informale menite să reflecte mentalităţile, nevoia
de colaborare a membrilor societăţii?
Sau mai degrabă sunt ele destinate – sub formă de legi, reguli, norme - să
determine şi să modifice, pe termen lung, mentalităţile prin intervenţia unui agent
exterior (alogen)?
Este eficient importul de instituţii? În ce condiţii?
Cum se explică persistenţa „formelor fără fond” de-a lungul timpului?
Putem califica evoluţia României drept caricaturală din perspectiva diver-
genţei formal-informal (legi elaborate şi sancţionate de organele legislative, legi
care nu se aplică, dominante fiind mentalităţile, obiceiurile), comparativ cu situaţia
din ţările de origine a sistemelor legislative importate (Franţa, Germania etc.)?
Cum se justifică necesitatea intervenţiei statului pentru introducerea
normelor liberal-democratice occidentale? În Ţările Române, până la mijlocul
secolului al XIX-lea, categoriile sociale determinante posibile ale schimbării
(comercianţi, bancheri, mari meşteşugari şi proprietari de manufacturi) erau slab
reprezentate, comparativ cu forţa pe care acestea o aveau în Occident. Evoluţia
418
 de sine a societăţii, trecerea la un alt tip de societate nu ar fi fost posibilă, decât
cu un ritm propriu, într-o perioadă de timp imposibil de precizat. În condiţiile
prezenţei cu totul firave a iniţiativei şi intereselor particulare care să determine şi
să asigure naturaleţea şi firescul aplicării unor noi reguli, transformarea nu putea
fi realizată decât de stat, unica forţă coercitivă capabilă să asigure generalizarea
şi aplicarea normelor pe întreaga suprafaţă a ţării.
Cine avea nevoie în primul rând de transformarea rapidă a structurilor
instituţionale în România: "Occidentul" sau România? Răspunsul obişnuit la
această întrebare este: transformările instituţionale au avut un caracter obiectiv,
necesar istoric. Expansiunea lumii civilizate, occidentale a impus spaţiilor peri-
ferice, rămase în urmă norme şi structuri superioare. Acest gen de răspuns nu este
incorect, dar trece cu uşurinţă peste esenţa adoptării şi adaptării normelor străine.
Până la necesitate istorică trebuie să ne oprim la nevoile, interesele
individuale şi de grup. Expansiunea Europei industriale a fost expresia căutării
de debuşee (pieţe de desfacere) pentru produsele manufacturate şi de pieţe de
aprovizionare pentru produsele primare (materii prime). Aşadar, înaintea nevoii
de civilizaţie occidentală exprimată de intelectualii noştri progresişti, Occidentul
însuşi avea nevoie de civilizarea României. Interesele bancar-comercial-industriale
occidentale vizau crearea unui spaţiu compatibil din punct de vedere formal
(instituţional) în România, precum şi în toate celelalte zone atrase în circuitul
valorilor materiale şi spirituale occidentale.
Principalele domenii supuse transformărilor instituţionale
a. Relaţiile (dreptul) de proprietate: împroprietărirea ţăranilor prin Legea
Rurală din anul 1864, consacrarea proprietăţii drept sacră şi inviolabilă prin
Constituţia din anul 1866.
b. Forţa de muncă – eliberarea ţăranilor de obligaţiile feudale, desfiinţarea
stării de dependenţă a ţărănimii.
c. Producţia – libertatea de a produce: desfiinţarea privilegiilor feudale ale
marilor proprietari – 1864, desfiinţarea breslelor – 1873.
d. Comerţul – libertatea comerţului – desfiinţarea vămilor interne.
Principalele structuri instituţionale transformate
A. Politic: principiul separaţiei puterilor în stat – Constituţia din anul 1866.
B. Social: instituirea relaţiilor moderne de proprietate – dreptul de dispoziţie
devine atributul fundamental al dreptului de proprietate modernă – Codul Civil
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, Constituţia din anul 1866.
C. Economic: libertatea producţiei şi comerţului – Codul Comercial – 1887.
Legile anului 1864 care au influenţat viaţa majorităţii populaţiei: Legea Rurală,
Legea instrucţiunii publice şi Legea comunală.
Procesele şi tendinţele de transformare a organismului economico-social sunt
reflecate de direcţiile tranziţiei: de la regimul statal feudal la cel democratic-
constituţional al statului de drept; de la regimul juridic întemeiat pe privilegii de
clasă la regimul legislativ modern bazat pe democraţie economică, piaţă liberă,
constrângere economică etc. (a se vedea în manual). Premisa transformării şi
modernizării economiei româneşti a fost potenţialul economic al României la înce-
putul tranziţiei la economia modernă, constituit din: resursele naturale, capitalul
financiar, forţa de muncă salariată, piaţa internă; mentalităţile şi comportamentele
specifice spaţiului etnic românesc.
419
 IV. CONSTRUIREA INFRASTRUCTURII ÎN ROMÂNIA

Revoluţia industrială, proces economic complex demarat în Occident la

sfârşitul secolului al XVIII-lea, a pătruns în România în primul rând în infrastructura
României: începând din deceniul 7 (perioada 1860-1870) asistăm la o adevărată
revoluţie în ramura transporturilor, a căilor şi mijloacelor de transport şi comunicaţie.
Cu preţul îndatorării ţării pe termen lung prin contractarea unor împrumuturi
oneroase, a fost aşezată reţeaua de căi ferate, au fost construite drumuri, poduri,
porturi, docuri, au fost instalate liniile de telecomunicaţii, organizate oficiile
poştale etc. Toate aceste transformări, decisive pentru evoluţia ulterioară a economiei
româneşti, sunt prezentate în subcapitolul 3.3. Modernizarea infrastructurii a făcut
posibilă modernizarea celorlalte ramuri (a industriei şi agriculturii în principal).

V. EVOLUŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

ÎN PERIOADA 1860-1938

Este urmărită evoluţia economiei monetare şi a sectoarelor ei adiacente

(moneda, sistemul bancar şi de credit, finanţele publice), agriculturii, industriei,
comerţului interior şi exterior. Toate aceste sectoare au fost supuse unor importante
transformări instituţionale, agricultura şi industria României marcând, în plus, şi
transformări tehnologice.
(Indicaţie metodologică: abordarea transformărilor - instituţionale sau tehno-
logice - are la bază o schemă simplă: premise – conţinut – consecinţe.)

V.1. Evoluţia sistemului monetar al leului în perioada 1867-1938

Noţiuni preliminare: titlul metalului preţios; uncia de aur = 31,1035 grame
aur fin; 1 lingou de aur = 400 uncii aur fin = 12,4414 kg aur fin; masă monetară –
agregate monetare; convertibilitate; emisiune monetară; acoperirea emisiunii de
monedă; instrumente de plată şi credit; scontarea şi rescontarea cambiilor.
Principalele sisteme monetare - 1800-1914 - gold standard = etalon aur;
1918-1940 - gold bullion standard = aur lingouri; gold-exchange standard = aur-
devize; - 1945-1971 .- sistemul monetar de la Bretton Woods
Sistemul ETALON AUR s-a prezentat sub forma monometalismului şi
bimetalismului, fiind definit prin:
– circulaţia monedelor din aur şi/sau argint
– definirea monedei naţionale prin parităţi în aur şi/sau argint
– acoperirea emisiunii fiduciare cu aur şi/sau argint potrivit definiţiei date
Bimetalismul a fost practicat de toate ţările în primele trei sferturi ale
secolului al XIX-lea. După 1875 majoritatea ţărilor renunţă la argint ca mijloc de
circulaţie, definiţie şi acoperire monetară. În pofida utilizării argintului ca monedă,
secolul al XIX-lea a fost denumit cu titlul generic de secol al etalonului aur.
Marile sisteme monetare naţionale şi regionale dominante la nivel regional
şi mondial până în anul 1914.
Sistemul monetar american – bimetalism (1792-1879); monometalism aur
(1879-1934):
• denumirea de dolar adoptată în anul 1785;
• în anul 1792: este introdus bimetalismul;
• 1 dolar = 1,504 g aur fin sau 22,56 g Ag fin;
420
 • raportul legal Au/Ag = 1/15;
• valoarea legală stabilită în anul 1792 a rămas neschimbată vreme de
141 de ani;
• în anul 1879 S.U.A. renunţă la bimetalism şi adoptă monometalismul aur.
Sistemul monetar britanic - monometalism aur 1816-1931 -
• stabilit prin legea din 22 iunie 1816
• 1 liră sterlină (pound, sovereign) = 7,988 g Au cu titlul de 11/12 sau
7,32 g Au fin
• 1 liră sterlină = 104,6 g Ag fin
• raportul legal Au/Ag = 1/14,29
Aurul este singurul etalon monetar: “standard measure of value and legal
tender for payments without any limitation of amount”
Sistemul monetar francez - bimetalism 1803-1878;
• monometalism aur 1878-1928 stabilit prin legea din 17 Germinal an XI
(7 aprilie 1803)
• 1 franc = 5 g Ag cu titlul de 900‰ sau 4,5 g Ag fin
• 1 franc = 0,32258 g Au cu titlul de 900 ‰ sau 0,29033 g Au fin 1 kg
de Au fin = 3100 fr. Fr.
• 1 kg Ag fin = 200 fr.fr.
Raportul legal Au/Ag = 1/15,5
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată în anul 1865, având ca membri
fondatori: Franţa, Belgia, Italia, Elveţia. Adoptă sistemul monetar francez
(bimetalism), monedele naţionale reprezentând aceleaşi parităţi în aur şi argint
1 franc francez = 1 franc belgian = 1 liră italiană = 1 franc elveţian.
Sistemul monetar al leului
Originea denumirii monedei naţionale
• Löwenthaler = talerul-leu, monedă din argint, cu o greutate aproximativă de
27,5 g, având imprimat un leu rampant pe revers
• prima emisiune de taleri-leu - provincia Holland, 1575, piesele bătute având
greutatea de 27,648 g şi titlul de 750‰
• circulă în Ţările Române în secolele XVI-XVIII emisiuni provenite din
Ţările de Jos şi Imperiul Habsburgic
Trăsăturile vechiului sistem monetar: moneda era considerată o marfă ca
toate celelalte mărfuri; leul avea funcţia de ban de calcul (monedă de cont < fr.
compter = a socoti); lipsa unei monede naţionale reale; circulaţia monetară era
alcătuită dintr-o multitudine de semne monetare străine; sistemul monetar era
expus speculaţiilor şi fluctuaţiilor (externe şi interne) determinate de acestea
Noul sistem monetar: Legea din anul 1867: Leul nou era definit potrivit
sistemului Uniunii Monetare Latine: 1 leu = 1 fr. fr.= 1 fr. belg. = 1 lira it. = 1 fr. elv.;
1 leu = 0,3226 g Au cu titlul 900‰; 1 leu = 5 g Ag cu titlul 835 ‰; Parităţi valutare:
1 $ = 5,18 lei; (1 £ = 4,86 $); 1 £ = 25,25 lei; 1 RM (ReichsMark) = 1,24 lei.
Consecinţele adoptării noului sistem monetar:
• s-a creat prima monedă naţională reală cu valoare intrinsecă (exprimată în
metal preţios monetar);
• sistemul monetar a devenit sistem bănesc de stat;
• s-a înlăturat din circulaţia monetară internă haosul, specula, dezordinea;
421
 • stabilitatea monetară specifică sistemului etalon aur din perioada 1880-1914
a avut drept efect o remarcabilă stabilitate a preţurilor, nemaiîntâlnită – exceptând
perioada socialistă - în următorii 90 de ani;
• România pătrunde pe piaţa schimburilor comerciale şi valutare internaţionale
cu o organizare monetară stabilă şi eficientă.
Emisiunea monetară în perioada 1880-1913: Masa monetară (M1), numerar
în circulaţie a crescut de la 60 milioane lei aur în anul 1880 la 480 milioane lei aur
în anul 1913, respectiv de 8 ori.

V.2. Instabilitatea monetară în perioada interbelică

Declanşată în perioada războiului, inflaţia avea să continue în unele ţări,
printre care şi România, în perioada interbelică.
Principalele evoluţii monetare ale perioadei au fost:
comparativ cu masa monetară (M1) - estimată - aflată în circulaţie pe întreg terito-
riul românesc înaintea Marii Uniri (aprox. 1 miliard lei aur), în anul 1929 circulaţia
monetară (M1) însuma cca. 24 mild. lei, iar în anul 1938 cca. 35 mild. lei aur.
faţă de anul 1914 leul s-a depreciat între 42 de ori în perioada 1925-1926 şi 32
de ori în perioada 1927-1927;
prin Legea de stabilizare monetară din februarie 1929 leul a fost devalorizat de
32 de ori faţă de perioada 1867-1913;
comparativ cu definiţia dată prin legile din anul 1867 şi 1890, un leu reprezenta
doar 0,010 g aur cu titlul de 900 , respectiv 9 mg. aur fin;
în mod corespunzător s-au modificat parităţile valutare: 1 dolar valora aprox.
167 lei, 1 liră sterlinăcca. 813 lei, un franc elveţian 32 lei, iar un franc francez
(devalorizat în anul 1928) 6,55 lei;
sub impactul crizei economice din perioada 1929-1933, sistemul lirei sterline se
prăbuşeşte, principala monedă a lumii secolului al XIX-lea fiind devalorizată în
anul 1934 cu cca. 40%;
efect al gravelor distorsiuni ale sistemului financiar american, convertibilitatea
dolarului este suspendată în anul 1933, un an mai târziu moneda americană
fiind devalorizată, la rândul ei cu aprox. 40%;
sub presiunea evoluţiilor monetare internaţionale, leul este din nou monetare
preţurile interne cresc în mod diferenţiat, de circa 25 de ori la produsele agricole,
respectiv de circa 37 de ori la produsele industriale până în anul 1938;
după anul 1929 se manifestă deschiderea foarfecei preţurilor interne în defavoarea
produselor agricole, scăderea acestei categorii de preţuri fiind de aproape două
ori mai mare în anii crizei (1932-1934) decât a preţurilor produselor industriale.

V.3. Expansiunea şi contractarea sistemului bancar în perioada 1880-1938

V.3.1. Constituirea sistemului bancar şi de credit modern
Trăsăturile vechiului sistem de credit (cămătăresc)
Existau două zone (arii) ale creditului: creditul mare; creditul mic.
Trăsăturile creditului „mare”: era destinat clientelei bogate, boierimii, marilor
negustori, statului; era practicat de bancheri, zarafi, mari negustori; datoriile deveneau
perpetue, debitorii fiind permanent îndatoraţi; comporta riscuri relativ reduse, garanţiile
fiind solide (bunuri imobiliare - moşii, case etc.); avea caracter neproductiv fiind des-
tinat acoperirii cheltuielilor de lux (călătorii, sejururi în străinătate).
422
 Trăsăturile creditului „mic”: era solicitat de ţărănime, meşteşugari, mici ne-
gustori, slujbaşi; era practicat de moşieri, arendaşi, cârciumari, cămătari specializaţi;
ratele dobânzilor ajungeau până la 200%, nivel care reflecta nu numai presiunea
cererii, ci şi riscurile mai mari, determinate de caracterul garanţiilor; avea caracter
antiproductiv, ratele dobânzilor fiind de regulă superioare ratelor medii ale profiturilor
Cerinţele noului sistem de credit: abundenţa faţă de cerere; rata dobânzii
inferioară ratei medii a profitului; specializat pe principalele ramuri ale economiei:
comerţ, industrie, agricultură; caracter preponderent productiv, destinat investiţiilor şi
tranzacţiilor economice; întemeiat pe garanţii rezonabile; stimulativ pentru depuneri.

V.3.2. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României în anul 1880

Trecerea la noul sistem de credit impunea organizarea autorităţii monetare a
statului sub forma unei Bănci centrale şi de emisiune
Principalele operaţiuni ale B.N.R.
1. Emiterea de monedă:
numerar (metalică şi bancnote) şi
scripturală (în cont);
2. Constituirea rezervei de acoperire a emisiunii monetare;
3. Reglementarea circulaţiei băneşti;
4. Acordarea de credite pe termen scurt - până la un an – pe bază de rescont şi
lombard;
5. Determinarea ratei medii a dobânzii pe piaţă prin intermediul ratei scontului;
6. Stabilirea cursului oficial al valutelor străine;
7. Efectuarea de tranzacţii cu metale preţioase;
8. Primirea de depozite şi acordarea de avansuri pe aur şi valute.
Structura sistemului bancar şi de credit modern în România
• B.N.R. - bancă de emisiune şi principalul institut de credit;
• Creditul agricol:
– pentru marii proprietari funciari, reprezentat de Prima Societate de Credit
Funciar – 1873; Societăţile de Credit Funciar Urban (Bucureşti - 1874,
Iaşi - 1881;
– Casele de Credit Agricol; pentru viticultori: Creditul Viticol - 1906;
pentru micii agricultori: Băncile populare;
– Casa Rurală - 1908.
• Creditul pentru urbanizare - 1906;
• Creditul general - comercial: 9 Bănci mari - cu capital străin: Marmorosch -
Blank; Banca de Credit Român; Banca Comercială Română; Banca Generală
Română; cu capital autohton: Banca Românească, Banca Agricolă; Banca de Scont
şi Banca Craiovei.
• Instituţiile de asigurare: 7 mari societăţi înfiinţate la sfârşitul sec. al XIX-lea;
• Instituţiile bancare de stat: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni – 1864;
Casa de Economii şi Cecuri Poştale - 1880.
Consecinţele monetare şi economice ale întemeierii B.N.R.:
1. B.N.R. a introdus ordine în circulaţia bănească, alimentând-o integral cu
monedă naţională;
2. a asigurat piaţa cu cel mai mare volum de credite autohtone;
3. a ieftinit creditul şi a stabilizat preţul lui: rata scontului a oscilat între 4-6%;
4. a stimulat crearea reţelei bancare a ţării;
423
 5. a contribuit, cu îndrumări şi specialişti, la formarea sistemului bancar
modern al ţării;
6. a stabilit canale de credit şi operaţiuni bancare cu băncile naţionale ale
statelor europene şi extraeuropene;
7. a contribuit substanţial la formarea capitalului de împrumut stimulând
astfel dezvoltarea economică a ţării;
8. a acordat preferinţă debitorilor autohtoni, fiind astfel principalul sprijinitor
al capitalului naţional;
9. a constituit principala stavilă expansiunii cămătăriei;
10. prin reglementarea creditelor şi dezvoltarea operaţiunilor bancare legale,
B.N.R. a instituit un climat de încredere pe piaţa banilor, premisă esenţială a
proliferării creditului particular.

Concluzii
♦ în decurs de patru decenii în România a fost creat sistemul modern de
credit, alcătuit dintr-o reţea variată de bănci;
♦ sistemul de credit format a mobilizat resurse băneşti pe care le-a orientat cu
prioritate spre scopuri economice (productive): comerţ intern, agricultură, industria
mare;
♦ nu putea satisface necesarul de investiţii, asigurate de credite pe termen lung;
♦ oferta de capital s-a majorat şi, prin urmare, preţul creditului s-a diminuat;
♦ noul sistem bancar şi de credit s-a integrat în piaţa mondială de capital;
♦ reţeaua bancară a sprijinit capitalul autohton, contribuind la consolidarea
marii burghezii financiare;
♦ politica bancară promovată a avut un pronunţat caracter intervenţionist,
statul român având un rol decisiv în accelerarea formării sistemului de credit prin:
♦ privilegiile acordate B.N.R.;
♦ participarea capitalului public la diferitele instituţii bancare;
♦ garantarea operaţiunilor acestor bănci.

V.3.3. Tendinţele evoluţiei sistemului bancar în perioada interbelică:

• evoluţia este sinusoidală: în perioada 1918-1929 - hipertrofiere (creşterea numă-
rului băncilor sub influenţa inflaţiei şi a speculaţiilor bursiere din perioada 1919-
1926) urmat de un proces de deteriorare şi restrângere în perioada 1930-1934;
• adâncirea specializării creditului (credit industrial, meşteşugăresc, pentru fun-
cţionari etc.);
• marile bănci se orientează spre industria mecanizată şi comerţul exterior, în
vreme ce băncile mici au drept destinaţie comerţul intern şi agricultura mică şi
mijlocie; cea mai mare parte a creditelor se îndreaptă, mai cu seamă după criza
economică, spre marea industrie, agricultura dispunând de mijloace financiare
cu mult sub necesar;
• în deceniul 3 (1921-1930) poziţiile ocupate de capitalurile bancare franceze,
italiene, elveţiene şi britanice se consolidează prin dizlocarea capitalului
german; în perioada 1934-1938 devine manifestă tendinţa de revigorare a
capitalului german;
• devin evidente tendinţele de concentrare şi centralizare a capitalurilor bancare,
cea mai mare parte a activelor fiind deţinută de câteva bănci mari, având în
centru BNR;
424
• în deceniul patru se impune intervenţia statului sub forma acţiunilor de regle-
mentare şi control a activităţii bancare, urmare a dezorganizării provocate de
criza bancară şi prăbuşirea multor instituţii de credit;
Componenţa sistemului bancar:
1. Banca Naţională a României, bancă unică de emisiune monetară şi bancă
centrală de credite de reescont;
2. băncile comerciale private;
3. instituţiile de credit specializate în domeniile industrieimari şi mici, agriculturii,
precum şi instituţiile de credit pentru salariaţi,
4. creditul cooperatist;
5. instituţii de credit public;
6. institutele de asigurări.
Intervenţia statului în deceniul patru s-a manifestat la nivelul BNR
învestită cu noi atribuţii de dirijare şi control:
reglementarea dobânzilor prin manevrarea ratei scontului;
reglementarea şi controlului comerţului cu devize: intrările şi ieşirile de devize
erau coordonate în vederea asigurării majorării excedentului balanţei comerciale
externe;
reglementarea, împreună cu Minsterul de Finanţe a regimului comerţului
exterior: operaţiuni în compensare, contingentări de mărfuri la import, stimulente
(prime) la export;
înfiinţarea Consiliului Superior Bancar a cărui conducere era numită de BNR
având putere de decizie privind crearea şi desfiinţarea băncilor, fluxurilor de
capital etc.
Conversiunea datoriilor agricole: consecinţele devastatoare ale crizei agrare
asupra gospodăriilor mici ţărăneşti a determinat promulgarea, în anul 1934, a Legii
pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane:
• totalul datoriilor se ridica la 52 miliarde lei (echivalent cu de trei ori încasările
bugetare la nivelul anului 1934); din acestea, 37 miliarde reveneau unui număr
de aproape 2,5 milioane gospodării ţărăneşti,
• potrivit Legii datoriile au fost reduse cu 50-60%;
• restul datoriilor a fost reeşalonat la plată pe timp de 34 de semestre, cu dobândă
minimă de 3% pe an;
• statul a preluat o parte a datoriilor pentru a salva unele bănci de la faliment,
determinînd indirect o creştere a presiunii fiscale.

V.4. Evoluţia sistemului de finanţe publice în perioada 1859-1938

V.4.1. Trăsăturile vechiului sistem feudal de finanţe publice:
• gestiunea domnitorului se confunda cu gestiunea vistieriei (statului);
• clasa dominantă beneficia de privilegii şi scutiri de impozite;
• masa impozabilă o reprezenta ţărănimea dependentă, meşteşugarii, negustorii etc.;
• impozabilitatea era personală: caracterul personal al impozabilităţii -
variante de impozite: capitaţia: impozitul pe locuitor; patenta: impozitul pe profesie
(meşteşugar, negustor etc).
• impozitarea directă era metoda cu cea mai mare frecvenţă de aplicare şi arie
de răspândire:
• instabilitatea continuă a impozitelor - perceperea lor în funcţie de nevoile
vistieriei determina mobilitatea continuă a impozitelor - mărimea, felul etc.;
425
 • destinaţia veniturilor era discreţionară, în funcţie de interesele domnitorului,
Curţii, clasei dominante;
• controlul lax al impozitării genera o corupţie de proporţii.

V.4.2. Principiile şi funcţiile sistemului modern de finanţe publice:

• universalitatea impozabilităţii - masa impozabilă era constituită de totali-
tatea cetăţenilor, fără discriminări;
• proporţionalitatea impozabilităţii - mărimea impozitelor era proporţională
cu mărimea veniturilor – obiectul impozitării nu îl mai constituia persoana, ci
veniturile, bunurile etc.;
• centralizarea bugetară: toate veniturile şi cheltuielile trebuie să se regă-
sească ântr-un buget general al statului;
• responsabilitatea bugetară: instituţiile financiare ale statului sunt obligate
să facă dări de seamă asupra executării bugetului - Ministerul de Finanţe răspunde
în faţa Parlamentului;
• este înfiinţată administraţia financiară - instituţie publică specializată în
conceperea, calcularea, aşezarea şi colectarea impozitelor;
• este organizată evidenţa bugetară în scopul calculării veniturilor şi chel-
tuielilor statului şi administraţiilor locale;
• este introdus controlul bugetului de stat - de către organele reprezentative
ale naţiunii - la nivel guvernamental, parlamentar etc.;
• controlul curent financiar - asupra ministerelor, departamentelor etc. – este
asigurat de Curtea de Conturi (1863) pe baza Legii contabilităţii publice - 1881.
Efectivitate instituţională – Cum a fost aplicată noua legislaţie?
– dificultăţi ale introducerii noului sistem de finanţe publice:
• Ritmul lent de formare a personalului financiar calificat;
• Corupţia funcţionarilor, a agenţilor fiscali a dobândit caracter generalizat;
• Deturnarea „sistematică” a fondurilor de către principalii gestionari ai
acestora – miniştrii: Efectuau plăţi fără aprobare, angajau personal după interese
personale, fixau salarii pentru protejaţii lor în afara schemei bugetului etc.;
• Evidenţa fiscală se ţinea formal;
• Controlul se efectua cu greutate.
Concluzie
Spiritul de indisciplină financiară, de corupţie şi voluntarism în mânuirea
banului public, specific vechiului sistem, s-a menţinut încă mult timp în cadrul
noului sistem fiscal.
Eficienţa noului sistem de finanţe publice
– asigurarea fondurilor necesare modernizării societăţii româneşti -
• construirea infrastructurii - căi ferate, dr umuri;
• dezvoltarea aparatului public: administraţie, poliţie, jandarmerie, armată,
învăţământ, asistenţă medicală;
• valoarea patrimoniului statului ajunsese în anul 1914 la peste 1500 milioane lei.
Evoluţia finanţelor publice ale României în perioada 1859-1914
Evoluţia cheltuielilor bugetului de stat - 1859-1914
Cheltuielile bugetare au sporit de peste 15 ori, de la 28 mil lei la 540 mil. lei
Modificarea structurii veniturilor bugetare în perioada 1860-1914
• Impozitele difrecte s-au redus de la 70% în anul 1864 la 16% în anul 1914;
• Impozitele indirecte s-au majorat de la 30% la 84% în acelaşi interval de timp.
426
 Structura cheltuielilor bugetare la începutul secolului XX – după destinaţie:
• administraţie, ordine publică şi armată – 29%;
• economie – căi ferate, întreprinderi etc. – 31%;
• datoria publică – 22%;
• învăţământ, sănătate, cultură – 18%.
Evoluţia fiscalităţii în perioada 1860-1914
Volumul impozitelor a crescut de peste 15 ori, în vreme ce producţia
materială a ţării şi veniturile populaţiei de numai 3-3,5 ori. Pe locuitor, fiscalitatea
a crescut de şase ori, de la 9,60lei în anul 1860 la 64 lei în anul 1910.

V.4.3. Finanţele publice în perioada interbelică

Creşterea intervenţiei statului. Presiunea fiscală sporită în perioada interbelică
a fost determinată de nevoile financiare tot mai mari ale statului determinate de:
• plata datoriilor statului – în special externe - contractate pentru susţinerea răz-
boiului, precum şi a anuităţilor aferente datoriilor contractate în perioada antebelică;
• cheltuielile masive impuse de refacerea mijloacelor de transport şi comu-
nicaţie afectate în perioada războiului;
• plăţi externe pentru mărfurile cumpărate de particulari peste graniţă în
perioada războiului şi, mai cu seamă, în perioada 1919-1920, garantate de stat cu
bonuri de tezaur;
• plata datoriilor ce reveneau României ca stat succesor, stabilite prin tratatele
de pace, cotă-parte din datoria externă a Austro-Ungariei;
• contribuţia impusă statelor succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare şi, prin
urmare, şi României, cheltuieli de eliberare a teritoriilor despărţite din imperiu;
• pensiile de război;
• cheltuielile generate de unificarea monetară;
• emisiunea de rentă cuvenită marilor proprietari, expropriaţi prin legile de
reformă agrară din anul 1921.
Urmare a cheltuielilor uriaşe ale statului, partea din emisiunea monetară ce
revenea acoperirii datoriilor statului a crescut de la aproape 20% în anul 1914 la
peste 80% în anul 1922. Practic, inflaţia, în întregime, fusese cauzată de necesitatea
acoperirii cheltuielilor statului prin emisune de monedă fără acoperire.
După perioada imediat postbelică, o a doua perioadă deosebit de grea pentru
finanţele publice ale României a fost cea a crizei din 1929-1933 care a afectat atât
cheltuielile, cât şi încasările bugetare.
Cauzele crizei financiare a statului au fost:
• dublarea anuităţii datoriei externe a statului, ce ajunsese la 25% din totalul
cheltuielilor bugetareîn urma împrumuturilor contractate pentru stabilzarea monetară
şi dezvoltare între 1929-1931, creşterea corespunzătoare a veniturilor bugetare s-a
realizat prin creşterea fiscalităţii, chiar în perioada primilor ani de criză, când, în mod
firesc, s-ar fi impus o relaxare fiscală;
• creşterea fiscalităţii directe şi indirecte a diminuat veniturile populaţiei,
determinând reducerea cererii agravând starea de criză a econoiei;
• ca urmare, colectarea veniturilor bugetare a întâmpinat serioase dificultăţi,
fiind înregistrate mari deficite bugetare (4,8 miliarde lei în anul 1928, 3,8 miliarde
lei în 1930, respectiv 5,7 miliarde lei în anul 1932);

427
 • pentru reducerea deficitelor bugetare, în condiţiile sărăcirii unei mari mase a
populaţiei, statul a acţionat asupra cheltuielilor bugetare, acţionând în sensul
reducerii salariilor funcţionarilor publici cu 10-20%;
• reducerea veniturilor bugetare a dus la incapacitatea de plată a datoriei
publice externe.
Tendinţele finanţelor publice în perioada interbelică:
• finanţele publice au urmat linia sinuoasă a evoluţiei economiei naţionale,
reflectând fidel perioadele de criză şi cele de dezvoltare;
• bugetul de stat a asigurat funcţionarea aparatului de stat, dar, pe de altă
parte, a constituit un mijloc de redistribuire a unei părţi din venitul naţional în
avantajul potentaţilor pe seama contribuabililor;
• afacerile ilegale, corupşia la cele mai înalte nivele se agravează în perioadele
criză, atât în perioada 1919-1921, cât şi după 1920;
• statul a susţinut financiar anumite ramuri ale economiei, favorizând astfel
direct şi indirect diferite interese particulare;
• exercitarea funcţiilor statului a fost afectată de amploarea politicianismului
şi s biocratizării aparatului de stat, mai ales în deceniul patru.

V.5. Prefacerea socială şi economică a sectorului agriculturii

V.5.1. Reforma arară din anul 1864
Pentru viaţa majorităţii populaţiei ţării, Legea Rurală din anul 1864, Legea
comunală şi cea a instrucţiunii publice au jucat un rol normativ decisiv. Eliberarea şi
împroprietărirea ţăranilor, organizarea comunelor rurale şi a învăţământului primar
obligatoriu au contribuit într-o oarecare măsură la modificarea mentalităţilor, prin
modernizarea cadrului instituţional după modelul structurilor occidentale (modelele
francez şi german). Smnificativ şi specific acestei reforme agrare a fost caracterul
necomercial al alocării terenurilor: conform concepţiilor acceptate, susţinute înde-
osebi de Mihail Kogălniceanu, ţărănimea clăcaşă răscumpăra sarcinile feudale şi nu
pământul pe care se împroprietărea; a învins, în dezbaterile asupra legii rurale, teza
după care pământul, dintotodeauna, a aparţinut ţărănimii şi, deci, ea nu putea să şi-l
cumpere; ceea ce plătea ea reprezenta despăgubirea acordată boierilor pentru
pierderile pe care le sufereau în urma anulării obligaţiilor clăcaşilor de a le mai face
clacă şi a le da dijmă.
În urma Legii Rurale din anul 1864 şi a unor legi ulterioare, până în anul
1889, au fost împroprietărite peste 600 de mii de gospodării ţărăneşti cu
2,5 milioane hectare teren arabil. Specifică reformei agrare din anul 1864 este,
printre altele, distribuirea numai a terenurilor arabile, păşunile, fâneţele şi pădurile
rămânând în continuare în proprietatea marilor moşieri. Această „lacună” a Legii
Rurale, abuzurile săvârşite cu ocazia împroprietăririi, regimul marii arendăşii au
determinat o înrăutăţire a stării materiale a ţărănimii, ajungându-se, în cele din
urmă, la răscoala din anul 1907.
Semnificaţia istorică a reformei agrare din anul 1864 a constat în transformarea
radicală a regimului proprietăţii agrare, precum şi în organizarea celulei de bază a
vieţii rurale, comuna. Cadrul instituţional a fost radical modificat, făcându-se trecerea
de la regimul marii proprietăţi de tip latifundiar la regimul proprietăţii moşiereşti-
ţărăneşti, regim de tranziţie către proprietatea ţărănească devenită dominantă în urma
reformei agrare din anul 1921.
428
 Transformările instituţionale au fost însoţite de transformări tehnologice de mai
mică amploare, ceea ce a determinat menţinerea caracterului primitiv al înzestrării
majorităţii gospodăriilor ţărăneşti. Consecinţa: obţinerea unor producţii medii la
hectar inferioare pe mica exploataţie ţărănească faţă de randamentele obţinute pe
marea exploataţie, fiind evidentă discrepanţa dintre agricultura de subzistenţă practi-
cată pe mica exploataţie comparativ cu agricultura marilor exploataţii, furnizoare ale
majorităţii cerealelor destinate exportului României. De altfel, distribuţia suprafeţelor
funciare este elocventă: potrivit datelor recensământului din anul 1905, circa trei
milioane ha teren arabil reveneau unui număr de 920 mii de gospodării, în vreme ce
peste 3 milioane ha se aflau în proprietatea a circa 6000 de familii de mari moşieri.
Nivelul scăzut al agriculturii româneşti era cauzat şi de investiţiile reduse, de
mentalităţile şi comportamentele specifice unei agriculturi de subzistenţă bazate pe
extensivitate şi monocultură (cereale).

V.5.2. Regresul agriculturii româneşti în perioada interbelică

Pare paradoxal, dar, agricultura românească, în pofida reformei din anul 1921,
în loc să progreseze, a regresat.
Necesitatea Reformei agrare din anul 1921:
• satisfacerea nevoii de pământ a ţărănimii, în continuarea procesului de
individualizare a proprietăţii ţărăneşti.
Întrebare: A avut tendinţa de impunere a individualismului exprimat sub
forma ideii de proprietate privată funciară efecte pozitive asupra evoluţiei agri-
culturii româneşti?
• promisă de regele Ferdinand pe front, în anul 1917, împroprietărirea
ţăranilor urmărea consolidarea unităţii statului naţional român după Marea Unire
din anul 1918;
• sporirea interesului micului producător agricol pentru sporirea producţiei
agricole: se estima că, ţăranul, proprietar al pământului pe care-l lucra urma să
obţină rezultate mult mai bune decât în situaţia în care ar fi lucrat pământul altuia
sau alat în proprietate obştească;
• promovată de Partidul Naţional Liberal, Reforma urmărea anihilarea puterii
marilor moşieri şi anihilarea puterii politice a Partidului Conservator: în anul 1925
Partidul Conservator dispărea de pe scena politică a ţării;
• eliminarea riscului de extindere a ideilor revoluţiei bolşevice.
Premisele şi conţinutul reformei vor fi comparate cu cele ale reformei din
anul 1864.
Întrebare: Au avut cele două reforme (din anul 1864 şi din anul 1921) un
caracter liberal sau mai degrabă socialist? Prin expropriere şi împroprietărire au
fost încălcate principiile liberale ale proprietăţii? Precizaţi înţelesul termenilor liberal
şi socialist.

V.5.3. Consecinţele Reformei agrare din anul 1921:

împroprietărirea a 1,6 milioane gospodării ţărăneşti cu 3,5 milioane ha a dus la
parcelarea proprietăţii ţărăneşti;
parcelarea proprietăţii funciare corelată cu creşterea demografică în mediul
rural (populaţia agricolă a României era de aproape 15 milioane locuitori
în anul 1940) a determinat pulverizarea exploataţiilor agricole ţărăneşti.
Întrebare: Care este deosebirea dintre proprietate şi exploataţie funciară?
429
 corelată cu efectele crizei agrare din perioada 1928-1936, în special urmare a
deschiderii foarfecii preţurilor în defavoarea produselor agricole, pulverizarea
exploataţiilor ţărăneşti a cauzat diminuarea drastică a eficienţei gospodăriilor
ţărăneşti;
– foarfeca preţurilor = inversarea tendinţelor de evoluţie a două categorii de
preţuri (industriale şi agricole în cazul nostru) (a se vedea şi graficul nr. 1);
scăderea eficienţei gospodăriilor ţărăneşti s-a exprimat în principal prin redu-
cerea veniturilor, deprecierea mijloacelor de muncă şi creşterea gradului de
îndatorare a ţărănimii la bănci şi cămătari;
agricultura României devine o agricultură de subzistenţă pentru marea majo-
ritate a locuitorilor rurali, gospodăria ţărănească rămânând în continuare în
afara modului de organizare capitalist propriu-zis.

Grafic nr. 1
FOARFECA PREŢURILOR
exemplificare pentru perioada 1927-1938
120
97,1 100
99,2
100
106,7 82,6
100
80

60
44,1 67
40
1927 1929 1934 1938
Indicele preţurilor produselor agricole
Indicele preţurilor produselor industriale

VI. EVOLUŢIA INDUSTRIEI ÎN PERIOADA 1886-1938

VI.1. Transformarea sistemului industrial 1886-1914

VI.1.1. Revoluţia industrială – Proces demarat în Occident (în Anglia) în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea constând, în esenţă, în: înlocuirea uneltelor
simple cu un sistem de unelte - maşina; descoperirea şi utilizarea unei forţe motrice
noi, a aburului; organizarea fabricii în locul atelierului.
Avantajele generate de revoluţia industrială: expansiunea producţiei de
bunuri şi a serviciilor; activitatea industrială devine continuă; creşterea spectaculoasă
a productivităţii muncii; reducerea considerabilă a costurilor medii; scăderea pre-
ţurilor şi creşterea veniturilor reale.
Ramurile industriale „originatoare” ale revoluţiei industriale: industria
textilă; industria extractivă; industria metalurgică; industria constructoare de maşini.
Configuraţia noului sistem industrial: industria extractivă; industria prelu-
crătoare; industria electricităţii (energiei electrice).
430
 VI.1.2. Premisele constituirii noului sistem industrial în perioada 1886-
1914 au fost: existenţa unei industrii manufacturiere şi meşteşugăreşti dezvoltate;
prezenţa unei forţe de muncă specializate, calificate; disponibilităţi de capitaluri şi
existenţa unui sistem de credit stimulativ pentru investiţii; manifestarea cererii de
produse industriale pe piaţa internă şi externă; accesibilitatea resurselor (materii
prime, energie etc.).
Determinantele procesului de industrializare au constat în: evoluţia celor
trei forme ale industriei manuale (casnice, meşteşugăreşti şi manufacturiere) şi meca-
nizate (impactul revoluţiei industriale occidentale asupra organizării sistemului de
fabrică în România); conturarea diviziunii internaţionale a muncii de tipul „stat
agrar/stat industrial” pe parcursul secolului al XIX-lea; creşterea dependenţei ţărilor
industriale de oferta de produse primare de pe pieţele externe; investiţiile destinate
modernizării infrastructurii în România au determinat contractarea de împrumuturi
externe; achitarea anuităţilor tot mai mari ale datoriei externe a generat problema
constituirii lichidităţilor internaţionale; contribuţia agriculturii la asigurarea capa-
cităţii de plată externe; necesitatea sporirii capacităţii de plată externe a determinat
creşterea dependenţei economiei româneşti de producţia agricolă, punând în evidenţă
slaba eficienţă a agriculturii româneşti; devine decisivă pentru politica economică
problema raportului de schimb în comerţul internaţional - terms of trade.

VI.1.3. Politica industrială: Intervenţia statului s-a manifestat sub forma unei
politici comerciale exterene protecţioniste însoţite de măsuri politică industrială de
încurajare a industriei. Protecţionismul vamal a fost consacrat prin tarifele din anii
1886, 1891, 1893 şi 1904, măsurile şi criteriile de încurajare a industriei fiind cuprinse
în legile din anii 1887 şi 1912.
Legea din anul 1887, Măsuri generale pentru încurajarea industriei naţionale
acorda tuturor întreprinderilor industriale, care îndeplineau condiţiile prevăzute,
următoarele avantaje principale, pe timp de 15 ani: scutire de orice taxe şi impozite
directe; teren până la 5 ha pentru construcţie, în proprietate capitalului autohton şi
numai în folosinţă capitalului străin; reducerea, până la 40%, a tarifelor de transport
al mărfurilor pe căile ferate române; scutirea de taxe la importul de maşini şi utilaje
necesare fabricii şi la importul de materii prime care nu se găseau în ţară; prioritate,
faţă de ofertele străine, la comenzile de furnituri pentru stat.
Condiţiile (criteriile) pentru obţinerea avantajelor de încurajare pentru o
întreprindere erau: capital fix minim de 50 000 lei sau folosirea a cel puţin 25 lucrători
salariaţi în timp de cel puţin patru luni pe an; utilizarea de maşini perfecţionate; asigu-
rarea, în termen de 5 ani, a unei proporţii de 2/3 din lucrători cu personal românesc.
Nu beneficiau de încurajare, morile, fabricile de bere şi cele de spirt, consi-
derându-se că abundenţa de materie primă din ţară le asigura prosperitatea.
Criteriile legii încurajării, din anul 1887, urmăreau avantajarea numai a
unităţilor mari; de pildă, capitalul prevăzut de 50 000 lei, era echivalent cu valoarea
a 500 tone de grâu sau a 16,6 kg aur.
Din anul 1912, se aplică o nouă lege a încurajării industriei, de data aceasta
elaborată de către un guvern al partidului conservator; acesta urmărea încurajarea şi a
industriilor consumatoare de materii prime agricole pe care le produceau marii
proprietari şi arendaşi. Criteriile de acordare a avantajelor se modifică: nu se mai
cerea o anumită mărime a capitalului, ci folosirea a minimum 20 lucrători sau a unor
motoare de forţă motrice de peste 5 c.p.
431
 Legea extindea sfera întreprinderilor beneficiare, incluzând morile, fabricile
de bere şi spirt, precum şi cooperativele de meseriaşi sau atelierele cu peste 4 lucrători,
în anumite condiţii.
Avantajele erau, aproximativ, aceleaşi, dar acordate diversificat şi pentru
intervale variabile, de 21-30 de ani.
Legea punea condiţia ca 75% din lucrători şi minimum 25% din tehnicieni să
fie români, promovând, prin aceasta, angajarea şi formarea personalului autohton în
industrie. Legile de încurajare de până acum priveau numai ramurile prelucrătoare.
Se adoptă însă, şi o legislaţie referitoare la industria extractivă. Legea minelor,
din anul 1895, stabileşte regimul minier în România; ea separă proprietatea asupra
solului de aceea asupra subsolului, care, cu toate resursele sale, aparţine de acum
statului, cu excepţia petrolului etc., ce revine proprietarului solului.
Legea lasă, astfel, liberă exploatarea petrolului, când în lume sporeşte
interesul marilor monopoluri pentru extracţia şi distilarea ţiţeiului, ca urmare a
cererii mari de produse petroliere, generată de descoperirea şi răspândirea moto-
rului cu ardere internă, a automobilului. Industria petrolului din România va
cunoaşte o mare dezvoltare datorită masivelor investiţii străine ce vor domina, până
la mijlocul secolului 20, această ramură.

VI.1.4. Limitele dezvoltării industriei româneşti în perioada 1886-1914 au

fost determinate nu numai de lipsa capitalurilor, a mâinii de lucru calificate sau a
tradiţiei meşteşugăreşti/manufacturiere, ci, mai ales, de absenţa burgheziei, respectiv
a unei clase industriale şi comerciale bine reprezentată. De aceea, pentru accelerarea
dezvoltării industriale a fost nevoie de intervenţia statului.
Atributele procesului de industrializare la nivelul industriei mecanizate,
din anii 1913-1915 erau:
• o structură modernă, în proces de formare a ramurilor şi subramurilor:
• nici o ramură nu era completă sub aspectul compoziţiei tehnico-economice, nu
se produceau, nici cantitativ, nici sortimental toate bunurile necesare pieţei interne;
• industria siderurgică şi cea a construcţiilor de maşini lipseau cu desăvârşire;
revoluţia industrială şi industrializarea, până în anul 1914, s-au realizat pe baza
maşinilor, utilajelor şi tehnologiilor importate, economia românească fiind integral
dependentă de furnizorii externi;
• în loc să exporte produse finite, industria petrolieră şi a lemnului furnizau
pieţei externe materii prime şi unele semifabricate. ţiţei, produse petroliere semipre-
lucrate, buşteni, cherestea;
• industria mecanizată era structurată pe unele ramuri ale industriei uşoare şi
extractive, lipsind ramura industriei constrructoare de maşini, considerată „coloana
vertebrală a oricărei industrii dezvoltate.
Caracteristicile procesului de industrializare în faza lui de început, res-
pectiv în periaoda analizată:
• acoperea doar o parte redusă a nevoilor de bunuri de consum industriale;
• folosea cu precădere cca 4/5 din necesar – materii prime interne agricole şi
extractive;
• principalele ramuri şi subramuri produceau cu precădere bunuri de tehnicitate
şi complexitate redusă;
432
 • antrena în producţia industrială cca 110 mii persoane dintr-o populaţie
activă de cca 3,5 mil., respectiv doar 3% din forţa de muncă a Românieiei;
• deţinea o pondere de cca 25-30% din producţia materială a ţării;
• se întemeia pe tehnică şi tehnologie importată.

VI.2. Dezvoltarea industriei româneşti în perioada interbelică. Accelerarea

industrializării
În planul politicii industriale este continuată legislaţia protecţionistă şi de
încurajare a industriei consacrată până în anul 1914. Industria românească, deşi
afectată în perioada 1929-1932 de criza economică pe plan mondial, a fost
stimulată indirect prin legislaţia comerţului exterior.

VI.2.1. Factorii externi care au frânat dezvoltarea industriei româneşti:

• consecinţele distructive ale războiului mondial;
• diminuarea potenţialului fianciar al puterilor europen, prin distrugerea, în
timpul războiului, a unei mari mase de capital, având drept consecinţă creşterea
preţului creditelor externe;
• criza economică modială din perioada 1929-1933 a afectat industria
românească prin:
– diminuarea preţurilor;
– retragerile masive de capitaluri din partea investitorilor externi;
• deschiderea foarfecii preţurilor în defavoarea produselor de bază exportate
de România, determinând deteriorarea raportului de schimb extern: până în anul
1914 România exporta 3-4 tone de produse în schimbul unei tone importate; după
război, raportul ajunge la 6-10 la 1, respectiv, în perioada crizei la 14 la 1.

VI.2.2. Factorii interni stimulatori ai dezvoltării producţiei industriale:

• prin revenirea la România a Transilvaniei şi Banatului s-a realizat:
– creşterea potenţialului natural (datorită resurselor de cărbuni, minereuri,
sare, gaze naturale, păduri etc.);
– creşterea capacităţii de prelucrare a ţării prin subramurile reprezentate
în noile provincii;
• extinderea pieţei interne în urma realizării Marii Uniri a determinat
creşterea capacităţii de absorbţie a pieţei naţionale;
• factorii de producţie – resursele de materii prime şi forţă de muncă – aveau
preţuri inferioare celor externe;
• continuarea politicii protecţioniste a stimulat dezvoltarea industriei interne.
Întrebare: a avut politica protecţionistă şi consecinţe negative?

VI.2.3. Principalele direcţii ale politicii industriale:

Partidul Naţional Liberal a promovat politica „prin noi înşine” întemeiată
pe următoarele principii: rolul capitalului naţional la dezvoltarea ţării trebuie să fie
determinant; participarea capitalului extern, numai în colaborare, rolul de
conducere urmând să revină capitalului autohton; profiturile şi dobânzile la
capitalurile investite să fie proporţionale cu investiţiiloe şi nediscrimatorii în cazul
capitalului extern comparativ cu cel românesc; respectarea intereselor economice

433
interne şi externe româneşti, în scopul consolidării independenţei economice şi
politice a României.
Partidul Naţional Ţărănesc adoptă lozinca „porţi deschise capitalului
extern”, avansând următoarele principii: în condiţiile insuficienţei de capital
autohton - mijloacele financiare străine, mult mai ieftine decât cele de pe piaţa
internă, „erau necesare şi avantajoase pentru punerea în valoare a bogăţiilor
naturale şi completarea utilajului naţional”; dezvoltarea economică mai puternică,
susţinută de capitalul extern, se considera că va conduce implicit, în viitor, la
asigurarea independenţei economice şi, în consecinţă, a celei politice; noua
orientare în politica economică pornea de la “primatul agriculturii” şi dezvoltarea
industriilor cu resurse din ţară; agricultura era chemată „să aşeze dezvoltarea
economiei româneşti în cadrul ei firesc şi pe temelii solide”;
În acest sens s-a aplicat un nou tarif vamal, în august 1929, având ca
principii: prioritatea acordată agriculturii prin taxe urcate de apărare a produselor
agricole, protejarea industriilor ce valorificau produsele agricole, reducerea taxelor
de import la mijloacele de producţie agricole, la articolele de mare consum şi la
instrumentele de producţie, reducându-se, în general, protecţia industriei.
Întrebare: Care au fost deosebirile dintre politica economică promovată de
PNL şi cea susţinută de Partidul Naţional Ţărănesc sub lozinca „porţi deschise”?
Consecinţele crizei economice mondiale asupra industriei româneşti:
• micşorarea venitului naţional de la 275 mild. lei la 171 mild. lei, cu peste
40%;
• deprecierea valorii potenţialului şi resurselor economice;
• nefolosirea unei părţi din aparatul de producţie;
• diminuarea capitalurilor bancare şi industriale;
• distrugerea unor capitaluri mici şi mijlocii;
• scăderea veniturilor populaţiei.
Întrebare: Care au fost cauzele creşterii producţiei fizice a unor produse
industriale româneşti în perioada crizei?
Locul industriei în economia naţională la sfârşitul perioadei interbelice:
Comparativ cu celelalte două zone ale industriei (casnică şi meşteşugărească),
industria mecanizată ocupa locul central în viaţa economică a ţării prin:
• volumul producţiei de bunuri descfăcute pe piaţa internă;
• capitalurile investite;
• relaţiile financiare cu piaţa externă, precum şi ce celelalte ramuri ale
economiei naţionale.
Deşi nu devenise preponderentă la sfârşitul perioadei interbelice,
importanţa industriei mecanizate era reflectată de următoarele:
• s-a racordat şi a pătruns, într-o măsură mai mare sau mai mică, în toate
sectoarele societăţii româneşti;
• era un important consumator al materiilor prime autohtone;
• ocupa un loc semnificativ pe piaţa internă;
• era un mare beneficiar al creditelor acordate de bănci;
• devenise principala ramură furnizoare pentru export şi beneficiară de
importuri;

434
 • întreprinderile industriei mecanizate contribuiau, prin impozitele directe şi
indirecte, la creşterea veniturilor bugetului de stat;
• alături de bancheri, clasa marilor industriaşi devine dominantă în societatea
românească.
Insuficienţele dezvoltării industriei româneşti până în anul 1940:
dezechilibre structurale determinate de dezvoltarea cu precădere a unor
ramuri industriale (extractivă, alimentară, textilă);
deşi industria mecanizată românească acoperea 80% din consumul intern,
ponderea în cererea potenţială rămânea scăzută din cauza predominanţei
autoconsumului în gospodăria ţărănească;
gradul scăzut de competitivitate a produselor româneşti pe pieţele externe:
la export predominau materiile prime industriale şi unele produse semifabricate,
produsele finite fiind slab reprezentate;
protejată şi încurajată prin politica industrială internă şi comercială externă
industria românescă a beneficiat şi de acţiunea favorizantă a diferitelor oraganizaţii
monopolistice pe piaţa internă, consecinţa fiind creşterea preţurilor produselor
industriale şi diminuarea capacităţii de absorbţie a pieţei interne;
industria constructoare de maşini, axul ăntregii industrii, rămâne o ranură
slab reprezentată, aflată încă la începutul dezvoltării sale, prin volumul şi calitatea
produselor furnizate celorlalte ramuri ale economiei naţionale; economia
românească era în continuare dependentă cu aprovizionarea cu bunuri de investiţii
de pe piaţa externă.

VII. MODERNIZAREA RELAŢIILOR ECONOMICE EXTERNE.

ATRAGEREA ROMÂNIEI ÎN CIRCUITUL EUROPEAN DE VALORI

VII.1 Comerţul exterior al României 1860-1914

VII.1.1. Politica comercială externă a României 1859-1914
1859-1885 - perioada liberului schimb
1886-1914 - perioada protecţionismului
VII.1.1.1 Politica liberului schimb 1859-1885
1859-1874 - politica vamală a României - parte integrantă a politicii
Imperiului Otoman: taxe vamale de import şi export de 7,5% ad valorem.
1875-1885 - aplicarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria: taxe vamale
de 7-7,5% ad valorem. Convenţia a fost încheiată în sistemul clauzei naţiunii celeli
mai favorizate.
Clauza naţiunii celei mai favorizate - clauză aplicată în comerţul internaţional
încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin care părţile semnatare ale unei
convenţii comerciale (tratat comercial) se obligau să-şi acorde reciproc (sau
unilateral) prin extensiune retroactivă acele avantaje pe care le vor acorda în viitor
altor parteneri.
VII.1.1.2. Politica protecţionistă 1886-1914
Tarife vamale cu caracter protecţionist:
• 1886 – nivelul taxelor vamale: 8-20%
• 1904 - nivelul taxelor vamale: 10-30%
435
 Taxele nu mai erau ad valorem, ci specifice, pe greutate (100 kg).
Justificarea protecţionismului vamal (argumentele sunt identice cu cele
susţinute în favoarea industrializării accelerate)
♦ investiţiile destinate modernizării infrastructurii în România au determinat
contractarea de împrumuturi externe;
♦ achitarea anuităţilor tot mai mari ale datoriei externe a generat problema
constituirii lichidităţilor internaţionale;
♦ necesitatea sporirii capacităţii de plată externe a determinat creşterea
dependenţei economiei româneşti de producţia agricolă, punând în evidenţă slaba
eficienţă a agriculturii româneşti;
♦ devine decisivă pentru politica economică problema raportului de schimb în
comerţul internaţional - terms of trade.
Terms of trade - raportul de schimb în comerţul internaţional:
♦ relaţia dintre preţurile de export şi preţurile de import, sau altfel spus:
♦ ce cantitate trebuie să exporte (importe) o ţară pentru a importa
(exporta) 1 tonă de produse?
Se calculează prin raportarea valorii medii a tonei de produse
exportate la valoarea medie a tonei de produse importate, respectiv prin
raportarea volumului fizic al exportului la volumul fizic al importului
Consecinţele politicii protecţioniste în perioada 1886-1914. pe fondul creşterii
economice generale pe plan internaţional, volumul comerţului exterior al României
se majorează:
– valoarea importurilor creşte de aproape două ori;
– valoarea exporturilor creşte de aproape trei ori.

VII.1.2. Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1886-1914

VII.1.2.1. Structura exportului României în perioada 1910-1913 a oscilat
aproximativ în următoarele limite:
produse agricole – 72%-75%;
produse petroliere – 14%-20%;
produse forestiere – 4%-7%;
alte produse – 4%-7%.
VII.1.2.2. Structura valorii importului României, după gradul prelucrare a
produselor, în anul 1913:
produse primare – 7%;
produse intermediare – 18%;
produse finite – 75%.

VII.2. Contractarea datoriei publice externe în perioada 1864-1914

• destinată în principal construirii infrastructurii;
• a avut caracter oneros: s-a contractat la cursuri inferioare valorii nominale a
titlurilor; ratele dobânzilor solicitate erau ridicate (îndeosebi până în anul 1900) în
raport cu ratele medii ale dobânzilor pe pieţele occidentale de capital;
• până în anul 1914 fusese contractată o datorie de aproximativ 2 miliarde lei;
• datoria restantă de plată în anul 1914 era de peste 2 miliarde lei aur.
436
 Principalele corelaţii ale datoriei publice în perioada 1912-1914
• datoria externă totală pe locuitor era aproximativ egală cu venitul naţional
pe locuitor (271-272 lei);
• anuitatea datoriei externe reprezenta:
– 5 % din venitul naţional;
– 22% din cheltuielile bugetului de stat;
• pe locuitor, anuitatea datoriei externe a sporit de la 2,10 lei în anul 1864 la
15 lei în anul 1914, creştere realizată pe seama creşterii fiscalităţii;
Majoritatea datoriei externe a fost contractată pentru construirea infrastructurii,
a edificiilor şi construcţiilor de interes public.

VII.3. Evoluţia relaţiilor economice internaţionale ale României în perioada

interbelică
VII.3.1. Politica comercială externă
• în domeniul polticii comerciale externe, în deceniul trei este continuată
politica tarifară demarată în perioada antebelică; sunt elaborate şi promulgate tarifele
vamale cu caracter din ce în ce mai agresiv în anii 1921, 1924, 1926, 1927 şi 1929;
• în deceniul patru, protecţionismul combină barierele tarifare cu cele
netarifare, cu preponderenţa acestora din urmă (contingentări şi prohibiţii la import,
însoţite de controlul şi dirijarea fluxurilor de lichidităţi valutare potrivit intereselor
economice generale);

VII.3.2. Structura comerţului exterior se modifică faţă de perioada

anterioară primului răzoi mondial. La export produsele industriale (petroliere, în
principal) devin dominante faţă de cele agricole, iar la import creşte, într-o oarecare
măsură, ponderea materiilor prime, reflectând o uşoară creştere a capacităţii de
prelucrare a industriei româneşti (Tabel 1 şi 2).
Tabel 1
Structura valorii exportului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
Grupa de produse 1913 1938
Cereale şi derivate 69,2 29,5
Animale şi produse animaliere 3,1 10,7
Petrol şi derivate 19,7 43,3
Lemn şi derivate 3,6 1,4
Alte 4,5 5,1
Total 100,0 100,0

Tabel 2
Structura valorii importului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
Grupa de produse 1913 1938
Produse primare 6,9 12,4
Produse intermediare 18,2 24,0
Produse finite 74,9 63,6
437
 Grafic nr. 3
RAPORTUL DE SCHIMB
(TERMS OF TRADE )
în comerþul exterior în perioada 1913-1938
15
13,5
- tone exportate pentru o tonã importatã -
12

9 8
6,6
6 5,3
3,6
3

0
1913 1925 1929 1934 1938

VII.3.2.1. Tendinţele generale ale comerţului exterior românesc în perioada

interbelică
• exportul a sporit cantitativ la mai mult decât dublu în anul 1936 comparativ
cu 1925; valoric, însă, volumul exportului reprezenta sub 50% în anul 1934 compa-
rativ cu 1929;
• importul se diminuează cantitativ; valoric, sub presiunea barierelor netarifare,
reducerea este şi mai însemnată decât în cazul exportului (în anul 1938 reprezenta
64% din nivelul anului 1929);
• excedentele balanţei comerciale din deceniul patru au fost utilizate prioritar
pentru constituirea lichidităţilor valutare aferente plăţii datoriei externe.

VII.4. Datoria externă a României în perioada interbelică

VII.4.1. Tendinţele datoriei publice externe
în perioada 1919-1931 tendinţă de creştere;
în perioada 1932-1939 tendinţă de diminuare.

VII.4.2. Cauzele creşterii datoriei externe în perioada 1919-1931:

datoria publică externă a României, precum şi investiţiile creditele
particulare externe moştenite dinaintea primului război mondial ;
investiţiile şi creditele străine din provinciile care s+au unit cu România în
anul 1918;
datoria externă de succesiune care a revenit României prin tratatele de pace;
datoria externă contractată în timpul războiului mondial şi ulterior până în
anul 1931;
importul privat de capital în perioada 1919-1931.

VII.4.3. Cauzele principale ale tedinţelor de diminuare a datoriei publice

externe în perioada 1923-1939:
necontractarea de noi împrumuturi externe importante;
438
 suspendarea, din anul 1932, conform deciziilor forurilor internaţionale, a
datoriilor externe ineraliate ale României, de peste 40 mild. lei;
achitarea unei părţi însemnate din datoria externă;
retrageri masive de capital extern în timpul crizei economice;
trecerea în mâinile capitalului autohton a unor societăţi industriale
controlate anterior de firmele externe.
În anul 1938, datoria externă a României era, estimativ, de 420 milioane dolari
(22 $/locuitor), faţă de 385 milioane dolari (50 $/locuitor) în anul 1916.

VIII. EVOLUŢIA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

ÎN PERIOADA 1859-1938

VIII.1. Bilanţul general al transformărilor din perioada 1859-1914

România a parcurs un ansamblu de procese de tranziţie de la vechea societate
feudală spre cea modernă, de tip burghez, axată pe economia liberă de piaţă,
concretizat în mutaţii profunde şi creaţii noi în domeniile vieţii sociale, politice,
economice şi cultural-spirituale:

VIII.1.1. Principalele procese de tranziţie de la societatea de tip feudal la

societatea modernă:
• Desfiinţarea regimului social-politic feudal, bazat pe constrângeri extraeco-
nomice şi elaborarea noului regim social-politic de tip modern pe principii de drept
democratice;
• Constituirea sistemului statal modern cu un nou cadru legislativ şi
instituţional specific economiei de piaţă;
• Principalele procese de tranziţie de la societatea de tip feudal la societatea
modernă
• Cucerirea independenţei de stat şi recunoaşterea suveranităţii româniei,
respectiv a calităţii de subiect de drept internaţional public;
• Transformarea organismului economic naţional din sistem semiautarhic,
axat preponderent pe autoconsum în sistem deschis, specific economiei de piaţă;
• Legiferarea învăţământului general-obligatoriu;
• Construirea infrastructurii – mijloace şi căi ferate, terestre, fluviale şi
maritime - şi a sistemului de telecomunicaţii moderne - poştă, telegraf, telefon;
• Dezvoltarea structurilor moderne ale sectoarelor economiei naţionale:
industrie, credit, bănci, comerţ interior şi exterior, finanţe publice;
• Tranziţia de la capitalismul comercial-cămătăresc la formele incipiente ale
capitalismului industrial;
• Principalele procese de tranziţie de la societatea de tip feudal la societatea
modernă
• Demararea procesului de urbanizare şi sistematizare a localităţilor;
• Trecerea de la structuri sociale de tip feudal, întemeiate pe ierarhii rigide, la
societatea de tip burghez, cu ierarhii bazate pe puterea economică dobândită, în
principiu, ca urmare a acţiunii libere şi creativităţii.

439
 VIII.1.2. Profilul economiei româneşti în anul 1914: se disting trei zone ale
economiei româneşti:
a. O primă zonă a reproducţiei lărgite de tip capitalist;
b. Zona economiei marfare simple;
c. Zona economiei naturale şi seminaturale.
Cele trei zone ale economiei româneşti în anul 1914:
a. Zona reproducţiei lărgite de tip capitalist, în care economia monetară se află
în expansiune: aproximativ jumătate din produsul social era realizată în sectoare de
tip capitalist, respectiv în industria mare, în domeniul comerţului exterior, al tran-
sporturilor şi telecomunicaţiilor, financiar bancar; (menţiune: capita-lul străin deţinea
o poziţie semnificativă în cadrul acestei zone)
b. Zona economiei marfare simple: cea mai mare parte a gospodăriilor rurale
ţărăneşti se situează în exteriorul acestei arii: populaţia salariată, antrenată în relaţii
directe salariale şi patronale capitaliste nu depăşea o cincime; meşteşugurile,
industria casnică, agricultura ţărănească continuau să funcţioneze în sistemul
reproducţiei simple de mărfuri;
c. Zona economiei naturale şi seminaturale - cuprindea întreg mediul rural,
dispunea de o forţă economică redusă, fiind relativ izolată şi întemeiată pe mijloace
rudimentare de producţie; prezintă tendinţe de erodare pe termen lung sub acţiunea
constrângerilor economiei de piaţă;
Concluzii
1. Atrasă din ce în ce mai intens în circuitul valorilor economice şi culturale
europene, economia românească se caracterizează, mai cu seamă după 1880, prin
tendinţe de dezvoltare de tip capitalist, ireversibile, cu tot ansamblul de factori şi
mecanisme de funcţionare ale economiei de piaţă, cu structurile sociale specifice,
cu problemele şi contradicţiile sale.
2. Economia României rămânea predominant agrară, seminaturală, întemeiată
pe procese de producţie manuale, majoritară fiind producţia simplă de mărfuri faţă
de cea lărgită, de tip capitalist.
3. Ritmul transformărilor era lent, în pofida eforturilor exprimate în politica
economică a perioadei 1886-1914. Perspectivele transformării României dintr-o
ţară predominant agrară într-o ţară industrial-agrară, cu o economie dezvoltată, cu
un grad relativ crescut de independenţă păreau utopice şi celor mai optimişti dintre
contemporanii acelui început de secol.

VIII.2. Bilanţul dezvoltării economico-sociale a României în perioada interbelică

VIII.2.1. Principalele tendinţe de evoluţie şi trăsături ale perioadei
interbelice pe plan european au fost următoarele:
• instabilitatea; punctul culminant al evoluţiei instabile a economiei europene
l-a constituit criza economică din perioada 1929-1933;
• inflaţia (Grafic nr. 2): pentru prima oară în istoria economică a lumii
emisiunea de monedă fiduciară fără acoperire cauzată de nevoile financiare ale
războiului şi ale refacerii postbelice a determinat creşteri ale preţurilor foarte mari
comparativ cu evoluţia anterioară primului război mondial;

440
 Grafic nr. 2
DECLANŞAREA INFLAŢIEI
EVOLUŢIA MASEI MONETARE
ÎN PERIOADA 1914-1921

14000 13722
milioane lei
12000
10000 9486
8000
6000
4215
4000
1961 2489
2000 1452
578 762
0
1914 1915 1916 1917 1918 1919 1920 1921

• destabilizarea circuitelor internaţionale de capital; practic nu a fost vorba

numai de destabilizare, ci de reorientarea fluxurilor către noul bancher al lumii,
Statele Unite ale Americii;
• accentuarea intervenţionismului sub forma politicilor protecţioniste şi de
încurajare a industriei sau agriculturii;
• autarhizarea economiilor naţionale, consecinţă a crizei economice din
perioada 1929-1933, a constat în intervenţia statului pentru stimularea exporturilor,
comprimarea importurilor şi orientarea lichidităţilor valutare în vederea majorării
excedentelor balanţei comerciale;
• industrializarea accelerată a statelor agrare ca efect al restrângerii
importurilor de produse industriale semifinite şi finite, ca reacţie faţă de eforturile
marilor ţări industrializate (în primul rând Italia şi Germania) de reagrarizare a
economiilor lor;
• militarizarea şi înarmarea majorităţii ţărilor europene ca efect al autarhizării
şi adâncirii contradicţiilor dintre interesele marilor puteri.

VIII.2.2. Bilanţul dezvoltării economico-sociale a României în perioada

interbelică
• Votul universal (noua Constituţie din 1923) şi reforma agrară din anul 1921
încheie, în fapt, în linii generale, tranziţia societăţii româneşti de la regimul social
feudal la cel burghez;
• Anul 1938 constituie totodată şi ultima etapă a evoluţiei tipice a sistemului
economiei private de piaţă; după declanşarea războiului al doilea mondial (1939) şi
angajarea României în acesta, economia îşi schimbă radical cursul şi scopul.
Devine economie militarizată, de război, în scopul prioritar al susţinerii frontului,
în care predomină consumul militar, distructiv asupra celui productiv;
• Cu aparatul social de producţie, în proces de transformare îndelungată din
manufacturier - manual - în mecanizat, a crescut producţia marfă, a sporit potenţialul
economic al ţării; la 1938 acesta, în comparaţie cu perioada de început - anul 1859 -
441
se exprima prin suprafeţe şi producţii agricole (sporite şi prin întregirea ţării la 1918)
de 4-5 ori mai mari la diferite culturi; industria mecanizată, inexistentă la începutul
anilor cincizeci din secolul 19, devine a doua ramură de producţie materială a ţării
după agricultură, relevându-se ca cea mai activă şi avansată în creşterea economică;
• Transformările ţării spre progres au fost condiţionate şi s-au accelerat o dată
cu creşterea puterii economice şi a influenţei politice în stat a burgheziei române;
• Cea mai numeroasă clasă a ţării, supusă schimbărilor, a fost ţărănimea;
existenţa şi evoluţia ei au suferit însă cele mai slabe modificări, atât ca modalităţi de
producţie, cât şi ca mod de viaţă şi standard de trai, în comparaţie cu toate celelalte
clase şi categorii ale ţării. Ea a menţinut forme tradiţionale, conservatoare de muncă
şi viaţă, capabile să-i asigure, pentru majoritatea ei, în condiţiile social-economice
dificile de dobândire a traiului, soluţii de supravieţuire. Slabele schimbări ale vieţii
rurale constituiau pentru societatea românească carenţa fundamentală ce determina
caracterele de retardare, de slabă dezvoltare ale României, cu toate că sectoarele
neagrare realizează modernizări şi dezvoltări la conţinut mediu continental;
• Agricultura îşi diminuează substanţial ponderea sa în produsul nou creat de la
cca 70% în 1862 la 38% în 1938; în schimb, industria, transporturile şi construcţiile
şi-o sporesc de la 10% la 42% şi, împreună cu celelalte activităţi neagricole, ajunge
să domine în crearea venitului naţional cu 62%;
• România ca ţară preponderent agrară avea localizată 77,2% din populaţia
activă în ramura cea mai puţin productivă, în agricultură în timp ce în statele
dezvoltate majoritatea populaţiei era ocupată în industrie şi în ramurile de servicii cu
o productivitate ridicată. Dar şi în agricultură populaţia activă în aceste ţări desfăşura
o activitate intensivă, cu randamente de 2-3 ori mai mari ca în agricultura tradiţională
extensivă românească;
• Structura şi conţinutul economiei româneşti cumulau astfel încă mari dezechilibre
economice, sociale, profesionale situate între cei doi poli ai societăţii româneşti:
oraşul şi satul, industria şi agricultura, dezvoltarea şi înapoierea, performanţele şi
mediocritatea; randamentele muncii, veniturile şi consumul de produse industriale,
instrucţiunea şi cultura, nivelul de civilizaţie se aflau în discrepanţe considerabile de
4-10 ori pe locuitor, între cele două zone ale comunităţii noastre naţionale;
• Productivitatea scăzută a muncii în România se datora şi marii suprapopulaţii
agricole, explicată pe larg mai înainte. În comparaţie cu ţările industriale nivelul
productivităţii în România era mai redus de 2-3 ori în industrie şi de 3,5 - 7 ori în
agricultură.
• Această discrepanţă se reflectă şi în indicatorul cel mai sintetic şi important al
exprimării nivelului de dezvoltare economică a unei ţări, în venitul naţional pe
locuitor. În anul 1938, în Anglia, venitul naţional pe locuitor era de 378 dolari, în
Germania de 337 dolari, în Franţa 236 dolari, în Austria de 176 dolari în vreme ce în
Polonia acesta se situa la nivelul de 104 dolari, în Grecia la 80 dolari, în Bulgaria la
68 dolari; România producea, după unii autori, venit naţional pe locuitor de cca 75
dolari. De subliniat că ţările din sudul şi sud estul Europei aveau în medie 89 dolari;
• În consecinţă, venitul naţional, pe locuitor, al României în 1938 reprezenta
circa 60% din venitul naţional al Angliei cu 150 de ani în urmă sau 57% din cel al
Franţei, cu peste un secol în urmă sau 52% din venitul naţional al Italiei cu şapte -
opt decenii în urmă, ceea ce sugerează o distanţă de 100-150 ani faţă de puterea de
producţie a unor ţări occidentale.
442
 VIII.2.3. România – „grânarul Europei”
În anul 1938, România a fost şi este considerată drept „grânar al Europei”.
Aprecierea este necorespunzătoare realităţii şi induce în eroare pe neavizat. Ţara
noastră nici pe departe, prin exportul său interbelic, nu putea, acoperi o parte
însemnată din necesităţile de consum ale continentului. Chiar în perioada 1935-1939,
când s-au obţinut cele mai bune recolte interbelice, ţara noastră realiza doar 8,7% din
producţia de grâu a Europei - fără URSS -, 29,2% din cea de porumb, 6,7% din cea
de orz şi 2,3% din producţia de ovăz. De menţionat că din producţia sa de cereale, în
media perioadei, de 11,4 mil tone, patru cincimi se consumau în interior şi doar o
cincime se exporta.În importul european de cereale de cca 35-40 mil tone, adică în
ceea ce avea nevoie Europa, pe lângă propria sa producţie de 125-130 mil tone,
pentru a-şi asigura consumul, media exportului românesc de 1,8 mil tone reprezenta
doar 7% din importul continentului; restul era furnizat de alte ţări, în Europa prima
fiind URSS, iar peste 50% din importul european de cereale provenea de peste
Ocean, din SUA, Canada, Brazilia, Australia etc. Cu atât mai puţin, cu cele 1,8 mil
tone exportate, România conta în nevoile de consum ale continentului cu abia 1,2%
şi nu putea să fie apreciată ca „grânar al Europei”.

IX. SOCIALISMUL ROMÂNESC

ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Pe baza materialului cuprins în capitolul III al volumului Starea naţiunii 2000.

România încotro?, autor Aurelian Bondrea, p. 65-99 vor fi urmărite următoarele teme:
1. Dezvoltarea industrială şi critica sa în perioada 1950-1959, p. 65-69.
2. Agricultura României - 1950-1989 – între dezvoltare şi slabă eficienţă, p. 70-76.
3. Infrastructura românească între anii 1950-1989, p. 76-78.
4. Urbanizarea modernă a României şi carenţele sale, p. 79-80.
5. Comerţul exterior, evoluţie şi structură în anii 1950-1989, p. 81-83.
6. Standardul de viaţă al populaţiei în anii 1950-1989 şi limitele sale, p. 84-90.
7. Locul periferic al României în economia europeană la sfârşitul secolului XX,
p. 91-94.
8. Contradicţii şi crize în economia socialistă a României, p. 94-97.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Menţionaţi cele trei legi ale anului 1864 care au transformat radical viaţa
majorităţii populaţiei României.
2. Precizaţi patru domenii ale transformărilor instituţionale din perioada 1860-1900.
3. Enumeraţi cele mai importante şase procese de tranziţie de la epoca feudală la
cea modernă în perioada 1859-1914.
4. Menţionaţi numărul populaţiei României la următoarele momente istorice: 1860,
1914, 1918, 1939.
5. Ce se înţelege prin sintagma „acoperire monetară”?
6. În ce a constat funcţionarea sistemului „etalon aur”?
443
7. Ce este „bimetalismul” şi când a fost aplicat în România?
8. De câte ori a sporit masa monetară în perioadele 1880-1913 şi 1913-1938? A
fost inflaţia perioadei 1990-2000 mai mare sau mai mică decât cea a perioadei
1914-1938?
9. Precizaţi cauza principală a declanşării inflaţiei interbelice.
10. Menţionaţi principalele trăsături ale vechiului sistem de credit cămătăresc.
11. Enumeraţi opt operaţiuni (funcţii) principale ale Băncii Naţionale a României
la data înfiinţării sale, în anul 1880?
12. Menţionaţi opt consecinţe ale activităţii Băncii Naţionale a României în
perioada 1880-1914.
13. Enumeraţi cele şase categorii componente ale sistemului financiar şi de credit
din România, constituit până în anul 1914.
14. Prezentaţi structura veniturilor bugetului de stat în anul 1914.
15. Prezentaţi structura cheltuielilor bugetului de stat în anul 1914.
16. În ce scop au fost obligaţi ţăranii să plătească sumele aferente împroprietăririi
lor prin legile din anii 1864 şi 1921?
17. Precizaţi suprafaţa totală atribuită ţăranilor prin reformele din anii 1864 şi 1921.
18. Menţionaţi numărul familiilor împroprietărite prin legile agrare din anii 1864
şi 1921.
19. Menţionaţi cele două politici de stimulare a dezvoltării industriei practicate în
perioada 1886-1912.
20. Precizaţi criteriile (condiţiile) de acordare a avantajelor prevăzute în legile de
încurajare a industriei naţionale adoptate în perioada 1880-1914.
21. Enumeraţi cele cinci avantaje acordate întreprinderilor industriale încurajate
prin legile din perioada 1880-1914.
22. Prin ce se caracteriza procesul de industrializare a României în faza lui de început?
23. Menţionaţi nivelul datoriei publice externe a României rămase de plată în anul
1914 şi care a fost principala cauză a acumulării ei.
24. Care era nivelul datoriei publice externe pe locuitor comparativ cu nivelul
venitului naţional pe locuitor în anul 1914?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1) Paritatea legală a leului în aur în perioada 1867-1914 a fost (alegeţi o singură

variantă corectă):
a) 0,2336 gr.
b) 0,3226 gr.
c) 5,18 gr.
d) 3,226 gr. (Pentru un punct, comentaţi cu argumente suplimentare, într-o
singură frază, varianta aleasă.)
2) Vechiul sistem de credit era incompatibil cu cerinţele sistemului modern,
deoarece (alegeţi variantele corecte):
a) dobânzile la credite erau mari;
b) ratele dobânzilor excedau adeseori ratele medii ale profitului;
c) împrumuturile erau destinate preponderent consumului neproductiv;
d) rata dobânzii la depozite era prea mică;
e) cămătăria era dominantă, având un caracter net speculativ;
444
 f) condiţiile „creditului mic” erau descurajante pentru investiţii, prin nivelul
extrem de ridicat al ratelor dobânzii;
g) nu oferea condiţii minime de mobilizare a economiilor populaţiei.
3) Constrângerile formale sunt reprezentate de obiceiuri, cutume, traditii. Este
adevărat sau fals? _________
4) Rata dobânzii reprezintă pretul creditului. În conditiile vechiului sistem de
credit, nivelul extrem de ridicat al ratelor dobânzii (în cazul creditului mic ele
atingeau chiar 200%) era determinat de (alegeti o singură variantă corectă din
punctul de vedere al unei judecăti economice, iar nu etice. Atentie la formulări!):
a) lăcomia creditorilor cămătari;
b) cererea mare de credite;
c) oferta mică de credite;
d) insuficienta relativă a ofertei în raport cu cererea de credite.
5) Politica industrială adoptată în perioada 1886-1914 este cunoscută sub
denumirea de (alegeti o singură variantă corectă):
a) politica liberului schimb;
b) politica “Porti deschise capitalului străin”;
c) politica protectionismului industrial si a încurajării industriei nationale.
6) În sistemul etalon aur cursurile de schimb ale monedelor nationale se calculau
pe baza paritãtilor teoretice, respectiv a continutului în aur fin, al diferitelor
monede. Definitiile principalelor monede erau (alegeti o singură variantă corectă):
a) 1 dolar = 6,702 g aur fin; 1 lirã sterlinã = 32,54 g aur fin; 1 franc francez =
3,226 g aur fin;
b) 1 dolar = 5,18 g aur fin; 1 lirã sterlinã = 25,25 g aur fin; 1 franc francez =
1,504 g aur fin
c) 1 dolar = 1,504 g aur fin; 1 lirã sterlinã = 7,32 g aur fin; 1 franc francez =
0,2903 g aur fin
d) 1 dolar = 4,86 g aur fin; 1 lirã sterlinã = 22,54 g aur fin; 1 franc francez =
6,55 g aur fin.
7) Emisiunea de moneda generata de finantarea participarii Romaniei la primul
razboi mondial, precum si de costurile unificarii monetare postbelice au determinat
declansarea ________________
8) Transformările tehnologice, alături de cele institutionale, au fost decisive pentru
evolutia economică si socială a României în epoca modernă. Revolutia industrială a
pătruns în România mai întâi în (alegeti o singură variantă corectă)
a) agricultură;
b) industrie;
c) infrastructură.
9) numărul familiilor împroprietãrite în baza legilor din perioada 1864-1889 a fost
_______________
10) În perioada 1919-1939 datoria externă a înregistrat următoarea evolutie (alegeti
o singură variantă corectă):
a) a crescut în permanentă;
b) s-a diminuat în mod constant;
445
 c) a sporit în perioada 1919-1931 si s-a diminuat în perioada 1932-1939;
d) a scăzut în perioada 1919-1931, pentru ca, în urma crizei să crească în
perioada 1932-1939.
11) Prin „foarfeca preturilor” se întelege (atentie la formulări!) (alegeti o singură
variantă corectă):
a) scăderea preturilor agricole si cresterea celor industriale;
b) inversarea tendintelor de evolutie a indicilor a două categorii de preturi;
c) scăderea mai accentuată a preturilor agricole decât a celor industriale,

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Victor Axenciuc, Eugen Ghiorghiţă, Evoluţia economico-socială a României. Epoca
modernă şi contemporană. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005.
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României; Epoca modernă.
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2001.
Aurelian Bondrea, Starea naţiunii 2000. România încotro?, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2000.

Pentru evoluţia relaţiilor externe ale României în perioada 1874-1938, cu privire

specială asupra politicilor comerciale, sunt recomandate lucrările:
Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi protecţionismul, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002.
Eugen Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ exterior în România interbelică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

Monitorizarea la distanţă a activităţilor didactice, indiferent de forma de

învăţământ, se face prin transmiterea de mesaje direct titularului de disciplină la
adresele: eugenghi@hotmail.com, eugenghi@gmail.com

446
 SOCIOLOGIE ECONOMICĂ
Prof.univ.dr. EMILIAN M. DOBRESCU

OBIECTIVE
Cursul îşi propune familiarizarea studenţilor cu elementele de bază ale acestei
discipline aflate la graniţa dintre ştiinţele economice şi sociologie, aprofundarea unor
cunoştiinţe economice şi sociologice strict necesare viitorilor specialişti în domeniul
sociologiei şi psihologiei, cunoaşterea şi interpretarea principalelor intercorelaţii ale
economiei şi sociologiei contemporane, româneşti şi străine.
Nota finală va fi o medie a notelor obţinute la examenul scris (pondere 50%),
precum şi la activitatea de seminar sau lecţii de sinteză (după caz) şi referatul
întocmit înainte de examen de fiecare student (pondere 50%).

1. INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA ECONOMICĂ

Concepte-cheie: concept, activitate economico-socială, sociologie economică,
societate şi economie contemporană, globalizare.

1.1. Conceptele de bază în sociologia economică

Pentru ca o disciplină să existe, trebuie îndeplinite, simultan, trei condiţii:
- să aibă obiect de studiu – în cazul nostru, obiectul de studiu al Sociologiei
economice îl constituie activitatea economico-socială, modul în care economia
influenţeză societatea şi reciproc;
- să posede o metodologie proprie, adică un corpus de metode şi tehnici, cu
ajutorul cărora să măsoare şi să cuantifice obiectul de studiu – în cazul nostru,
Sociologia economică împrumută de la Sociologie şi Economie Politică aceste metode
şi tehnici;
- să existe mai multe cuvinte cheie, noţiuni esenţiale, concepte de lucru, cu care
să opereze în cunoaşterea obiectului său de studiu. Sociologia economică împrumută
concepte cheie din Sociologie şi Economie Politică, precum şi din alte discipline socio-
umane. Cele mai semnificative concepte cheie de care se serveşte sociologia
economică sunt prezentate în dicţionarul de termeni utili, aflat la sfârşitul sintezei.

1.2. Activitatea economico-socială şi sociologia economică

Definind sociologia economică drept o disciplină tematică, aidoma altor ramuri
ale sociologiei, precum sociologia familiei, a grupurilor mici, urbană, rurală,
organizaţională, Alin Teodorescu1 arată că aceasta studiază fenomenele sociale ce
aparţin domeniului economic sau altfel spus, studiază activitatea economico-socială a
oamenilor. Dificultatea de a defini sociologia economică, provine din faptul că
„variabila economică” apare aproape în aproape toate sistemele teoretice şi cercetările
empirice (practice) din sociologie. Astfel, distingem partea economică a unui fenomen
social ( de exemplu, studiul relaţiilor dintre organizarea producţiei şi structura socială
generată de acestea în cazul satelor devălmaşe, studiu realizat de H.H. Stahl în lucrarea
sa, „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe”, 3 volume publicate între 1958 şi 1965) şi

1
Apud Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, coordonatori, Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 577 – 578 (selectiv).
447
partea socială a unui fenomen economic (de exemplu, studiul aspectelor contractuale
ale fenomenelor economice, realizat de E. Durkheim în lucrarea sa „De la division du
travail social”, 1893). Chiar de la originile sociologiei, s-au înregistrat dificultăţi de
delimitare între sociologie şi economie politică, fapt remarcat încă din controversa
dintre Auguste Comte, supranumit „întemeietorul sociologiei” (care susţinea că socio-
logia înglobează economia politică) şi John Stuart Mill (adeptul ideii că sociologia şi
economia politică au acelaşi statut epistemologic). În consecinţă, spune Alin
Teodorescu, sociologia economică este studiul condiţiilor istorice şi sociale în care
funcţionează legile economice.
O clasificare a ramurilor sociologiei economice poate fi făcută după structura
procesului economic, în:
sociologia producţiei – studiază comportamentul uman, relaţiile dintre oameni
şi organizaţiile formate de aceştia în cursul desfăşurării producţiei de bunuri
economice, având ca disciplină de sine stătătoare sociologia muncii;
sociologia schimbului şi repartiţiei economice – sudiază comportamentele
activităţilor de schimb, repartiţie şi circulaţie a bunurilor economice;
sociologia consumului – are în atenţie studiul comportamentelor şi aspiraţiilor de
consum de bunuri mateiale şi culturale şi de servicii (comerciale, turistice, artistice etc).

1.3. Societatea şi economia contemporană în perspectiva globalizării

Alin Teodorescu arată că relaţiile dintre economie şi societate pot fi analizate în
context istoric sau contemporan. Astfel, există studii de sociologie economică a
societăţilor primitive (realizate de sociologii R. Thunrnwald, B. Malinovski, M. J.
Herskovitc etc.), antice, asiatice, feudale, capitaliste, socialiste etc. În fiecare caz în
parte, relaţiile dintre societate şi economie se desfăşoară pe 3 nivele:
- macrosocial, în care sociologia economică studiază raporturile dintre tipul şi
structura societăţii şi subsistemul său economic (vezi lucrarea „Economie şi Societate”,
scrisă de T. Parsons şi N. J. Smelser în 1956);
- mezosocial (interinstituţional), în care sunt studiate relaţiile dintre diferitele
componente ale societăţii : sectoare (economic, social, politic şi cultural); instituţii (stat,
armată, biserică); grupuri (familia, grupurile profesionale, de societate etc.) şi orga-
nizaţii (oficiale, neguvernamentale) şi diviziunile corespunzătoare ale economiei (pro-
ducţie, repartiţie, circulaţie şi consum );
- microsocial (individual), nivel la care sociologia economică studiază com-
portamentele şi valorile după care se ghidează membrii unei societăţi într-o epocă dată,
în raport cu sistemul economic respectiv ce induce: comportamentul de capitalizare,
economisire, cumpărare, raţionalitatea muncii individuale, locul muncii şi al consumu-
lui în viaţa individuală etc.
Examinând perioada pe care o străbatem2, în primul rând, constatăm că ea
reprezintă un complex de tranziţii interdependente:
o tranziţie de la economia centralizată, bazată pe proprietatea colectivă, la o
economie de piaţă, bazată pe proprietatea privată;
o tranziţie a României către un nou loc în economia mondială şi modificarea
corespunzătoare a structurii de ramură a economiei naţionale;
o tranziţie de la o structură socială de clasă la alta;
o tranziţie politică, de la dictatură la democraţia pluralistă şi, în acest context,
de la statul totalitar la statul democratic de drept;

2
Nicolae N. Constantinescu, Reformă şi redresare economică, Bucureşti, Editura
Economică, 1995, p. 111.
448
 o tranziţie de la o structură socială de clasă la alta;
în fine, tranziţie de la un mod de viaţă al populaţiei şi de la un comportament al
ei la altele noi.

2. RAPORTUL SOCIOLOGIEI ECONOMICE

CU ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE
Concepte-cheie: economie politică, sistemul ştiinţelor economice, psihologia şi
disciplinele de graniţă, alte discipline socio-umane (etica, morala, religia, antropologia).

2.1. Relaţia cu economia politică şi sistemul ştiinţelor economice

Sistemele teoretice din sociologia economică pot fi clasificate, după Alin
Teodorescu,3 în:
sisteme în care variabilele economice sunt independente, generatoare de forme
şi relaţii sociale (vezi lucrările şi studiile unor economişti şi sociologi, precum Karl
Marx, Werner Sombart, Vilfredo Pareto, Max Weber, Talcott Parsons, Henri H. Stahl);
sisteme în care variabilele economice sunt dependente, economia find produsă
de structuri: sociale, studiate dintr-o anumită perspectivă (de exemplu, sociologismul
lui Emile Durkheim); biologice (organicismul lui Herber Spencer) sau geoclimatice
(antropogeografismul).
În acelaşi timp, sistemele teoetice ale economiei politice pot avea ca premise:
a) propria structură productivă, studiată de K. Marx în lucrarea sa fundamentală,
„Capitalul” (vol. I, cartea a II-a, cap. al XX-lea);
b) comportamentul individual al oamenilor, studiat de doctirna economică margi-
nalistă;
c) structurile sociale supraindividuale (organizaţiile, clasele) şi înclinaţiile psiho-
sociale ale omului, studiate de economistul John Maynard Keynes.
Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următorul text:
„Sociologia este profund înrudită şi legată de două ştiinţe sociale – economia
politică şi politica, de două grupe de ştiinţe sociale – ştiinţele economice şi ştiinţele
politice. Cercetările şi concluziile sociologice se întemeiază pe cercetările economice,
în primul rând, şi se finalizează în propuneri politice.
… Fără producţia şi reproducţia celor necesare traiului, existenţa socială nu poate
continua.
Aceasta nu înseamnă că voinţa socială se reduce numai la viaţa materială, este
mult mai vastă, mai complexă, mai multilaterală, dar raporturile de producţie formează
nucleul, miezul tuturor relaţiilor sociale de toate felurile… Pe de altă parte, depăşind
planul cunoaşterii şi abordând domeniul vieţii sociale, este un fapt recunoscut că orice
intervenţie radicală în viaţa socială, presupune, în primul rând, acţiunea în economie, în
infrastructura economică”4.

2.2. Relaţia cu psihologia şi disciplinele de graniţă respective

2.3. Relaţia cu alte discipline socio-umane

(etica, morala, religia, antropologia)

3
Op. cit., p. 577 – 578 (selectiv).
4
Miron Constantinescu, Introducere în sociologie, note de curs, partea I şi a II-a,
ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1974, p. 25.
449
 3. REPERE ALE SOCIOLOGIEI ECONOMICE
Concepte-cheie: fiziocratism, mercantilism, liberalism, economie domestică
închisă, economia urbană (orăşenească), economie naţională, economie mondială,
darvinism social.

3.1. Teorii şi doctrine din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea

Fiziocraţii pot fi consideraţi precursorii sociologiei5: ei au arătat pentru prima
oară că fenomenele economice ca şi cele sociale au o regularitate, o desfăşurare
obiectivă, fiind independente de voinţa omenească, precum şi faptul că există în
societate o ordne naturală după care se conduce viaţa socială, în mod necesar, deter-
minat. Pornind de la considerarea strictă a fenomenelor economice, fiziocraţii şi-au
extins deducţiunile până la societate în general, pregătind cercetările sociologiei de
mai târziu.
Contemporani cu fiziocraţii, a căror paradigmă ştiinţifică era pământul,
mercantiliştii au promovat ca paradigmă – banul şi rolul economic şi social al acestuia.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Adam Smith, primul mare economist
clasic lansa, în una din cele mai importante lucrări ale sale şi ale gândirii economice –
„Avuţia naţiunilor” (1776) - conceptul de om economic. Astăzi6, s-a uitat faptul
esenţial că el a scris nu numai „Avuţia naţiunilor”, în care porneşte de la ipoteza că
omul ar fi strict individualist şi egoist, ci şi o a doua mare lucrare, de care era foarte
mândru: „Teoria sentimentelor morale”, care are alt punct de plecare: profund
umanist, moral şi altruist…prin care Adam Smith întregea analiza făcută lumii.
[Astăzi], declarându-se ipoteza lui din „Avuţie” drept singura bază de desfăşurare a
activităţii în societate, se poate promova mai uşor un soi de darvinism social, folositor
unora, dar dăunător marii majorităţi a populaţiei, prin care statului îi mai rămâne
doar rolul să guverneze acumularea primitivă a capitalului şi goana după profit,
oamenii comportându-se unii faţă de alţii, aşa cum spuneau anticii, ca lupii.

3.2. Teorii şi doctrine din secolul al XIX-lea

Economiştii germani domină prima parte a secolului al XIX-lea în teoria
economică. Pornind de la criteriul schimbului, R. Hildebrand a propus trei tipuri de
economii: economia fără schimb, economia cu monedă şi economia cu credit.
Elaborându-şi al său sistem al economiei naţionale, Friedrich List a clasificat patru
tipuri de economii: pastorală, agricolă, agricolă-manufacturieră şi manufacturieră. Iar
Karl Bucher, la rândul său, a propus patru stadii:
- economia domestică închisă (casnică sau familială), în care nu există decât
producţie personală; economia nu cunoaşte schimbul, bunurile se consumă chiar de
producător. Ea există la noi, într-o anumită măsură, în gospodăriile ţărăneşti7: de pildă,
îmbrăcămintea lucrată de ai casei din cânepa sau lâna produsă în gospodărie şi purtată
de familie. Se produce personal şi se consumă chiar de producători;
- economia urbană (orăşenească), în care producţia se face pentru clienţi, adică
schimbul se face direct, bunurile trec nemijlocit de la producător la consumator. Ea se

5
Mihai Ralea, Introducere în sociologie, Casa Şcoalelor, 1944, p. 9.
6
Nicolae N. Constantinescu, Op. cit., p. 9.
7
Dimtrie Gusti şi Traian Herseni, Elemente de sociologie, cu aplicaţii la cunoaşterea
ţării şi a neamului nostru, Chişinău, 1992, p. 185 – 186.
450
întâlneşte şi la noi, la meseriaşii care lucrează la comandă (încălţăminte, mobilă etc.) şi
care cedează direct, fără intermediari, producţia lor clienţilor;
- economia naţională, în care se produce marfă, adică bunuri de circulaţie.
Bunurile trec de la producător la intermediar, până ajung la consumator. Aceasta
presupune libertatea comerţului, chiar liberul schimb;
- economia mondială, în care producţia se realizează într-o ţară, iar prin
comerţul internaţional ajunge să se consume în altă ţară. Aşa sunt toate mărfurile pe
care le cumpărăm din străinătate.
Ţara noastră cunoaşte toate, patru forme în acelaşi timp. Ele nu arată numai patru
forme de relaţii economice ci patru cercuri sociale de manifestare. Prima se manifestă
în familie, a doua într-o localitate (sat sau oraş), a treia în sânul unei naţiuni, a patra
între mai multe naţiuni. Dezvoltarea economică se petrece deci şi aici în funcţie de
dezvoltarea formelor sociale. De aceea, activităţile economice au, ca orice fenomen
social, în mare parte un caracter tradiţional şi obligatoriu.
Darwinismul social8 este un curent sociologic apărut în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, care încearcă să explice dezvoltarea socială şi raporturile dintre
oameni prin extinderea mecanică asupra vieţii sociale a legilor biologice ale luptei
pentru existenţă şi ale selecţiei naturale, descoperite de Darwin în lumea plantelor şi
animalelor. Darwinismul social neagă legitatea obiectivă specifică a dezvoltării
societăţii şi încearcă, pe această bază, să prezinte capitalismul ca o orânduire conformă
naturii şi, prin urmare veşnică.
Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următorul text:
„Progresul şi civilizaţia mea au drept scop îndreptarea relelor şi îmbunătăţirea
societăţi omeneşti, iar nu desfiinţarea lor şi întoarcerea la omul sălbatec sau la omul
naturii…[Omul trebuie să fie neapărat sociabil], fiindcă numai în contactul cu alţi
oameni îşi poate mulţumi aspiraţiunile sufletului şi ale intelectului, căci numai în starea
socială poate găsi sprijinul necesar la împlinirea trebuinţelor şi dorinţelor sale, numai în
viaţa socială se poate lumina şi perfecţiona. Prin schimbul ideilor sale cu acelea ale
altor oameni îşi măreşte cercul cunoştinţelor; puterea fiecăruia se adaugă şi se
înmulţeşte cu puterile de aceeaşi natură ale celorlalţi şi dobândeşte astfel ceea ce putem
numi lucrarea spiritului românesc. Industria şi meşteşugurile, artele, ştiinţele şi
literatura, aceste mari şi frumoase producte ale inteligenţei, care suie pe om atât de sus
în ordinul moral şi intelectual, sunt monumente nedestructibile ridicate de lucrarea
colectivă a spiritului şi a puterii omeneşti, adică a sociabilităţii”.9

3.3. Teorii şi doctrine din secolul al XX-lea

În 1912, Joseph Alois Schumpeter, economist, sociolog şi istoric economic
austriac, susţinea în lucrarea „Teoria evoluţiei economice” că motorul progresului
economic este inovaţia, în lipsa căreia economia ar stagna şi s-ar rezuma la un simplu
circuit. Inovaţia determină dinamismul şi profitul, ea se află la originea dobânzii şi a
creditului. În 1913, în teoria sa asupra ciclurilor, considera inovaţia, cauza explicativă a
celor trei mari cicluri economice capitaliste:
1787 - 1842: caracterizat de producerea bumbacului, a oţelului şi a maşinilor
cu abur;

8
R. Sommer, R. Tomoiagă, Mic dicţionar filosofic, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Politică, 1973, p. 130 – 131 (selectiv).
9
Ion Ghica, Scrisori, vol. I, p. 123-124, citat după Miron Constantinescu şi
colaboratorii, Gândirea sociologică din România, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974, p. 27.
451
 1843 - 1897: căile ferate, forţa aburului;
1898 - 1937: electricitatea, chimia, automobilul.
Sociologul Werner Sombart deosebea între economia socială şi cea individuală,
iar Mihai Ralea a propus patru tipuri de societăţi cu economie specifică în fiecare caz în
parte: domestico-religioasă (corespunzătoare economiei comunitare a clanului),
juridico-religioasă (corespunzătoare economiei familiale), politică (pentru economia
rurală şi urbană) şi economică (corespunzătoare economiei naţionale şi internaţionale).
Definiţia sociologică a fenomenului economic trebuie căutată încă, spunea Mihai
Ralea10. De exemplu, relaţiile economice de schimb ori de producţie sunt foarte greu
imposibile între indivizi izolaţi, pentru că funcţiunea economică e eminamente socială.
După F. Simiand, pentru o apreciere individuală, subiectivă, valoarea este o
problemă e calitate; preţul unui lucru variază extrem de la individ la individ: unul poate
găsi ca cel mai preţios lucru – florile, altul – cărţile, un al treilea – pietrele scumpe.
Capriciul subiectiv poate găsi valoarea acolo unde altul nu găseşte nimic. Valoarea
economică poate fi măsurată obiectiv, generalizarea, socializarea valorii economice
aduce cuantificarea acesteia. Valorile economice, continuă M. Ralea, nu variază după
capriciile individuale, dar pot varia după stările de opinie într-un moment dat.
Economia clasică greşeşte atunci când consideră că homo economicus este acelaşi în
toate timpurile, iar economia este o funcţie eternă, independentă de tipurile sociale în
care apare. Relaţiile economice variază în strînsă legătură cu toate celelalte funcţiuni
sociale.
În teza sa de doctorat în filosofie la Universitatea din Bucureşti, Traian Herseni11
susţine că economicul (sau civilizaţia) este tot spirit obiectiv, dar în alt gen decât
cultura…, sensul economicului nu vine decât de la om, de aceea civilizaţia nu constituie
un domeniu de scopuri, ci, un domeniu de mijloace. Civilizaţia ne ajută să trăim, ne
măreşte confortul, ne face să fim ceea ce suntem şi ne menţine, cultura merge însă mai
departe. Ea constituie adevăratul progres, ea ne indică ceea ce ar trebui să fim şi ajută
la treptata îndepărtare a omului de animalitate, la realizarea omului ca om.

4. CONCEPŢII DESPRE OM ŞI SOCIETATE

Concepte-cheie: tipologia umană, structura psihologică a omului, condiţionarea
economică şi socială a omului.

4.1. Tipologia umană - determinări şi caracteristici

Există numeroase tipuri umane obiective, determinate de condiţiile specifice,
economice, de mediu şi sociale caracteristice fiecărei societăţi în care omul îşi
desfăşoară activitatea sa. Ca atare, există oameni diferiţi în tipuri de economii diferite,
în medii diferite şi, respectiv, în societăţi diferite. Economia, mediul şi societatea îşi
pun hotărâtor amprenta asupra omului respectiv, care le însufleţeşte şi le dinamizează,
în felul acesta formându-se şi modificându-se şi pe sine. Omul este deci produsul
economiei, mediului şi societăţii în care trăieşte, iar, la rândul său, determină şi
influenţează hotărâtor prin acţiunile şi ideile sale economia, mediul şi societatea căruia
îi este contemporan.

10
Mihai Ralea, Introducere în sociologie, Casa Şcoalelor, 1944, p. 62 – 63 (selectiv).
11
Traian Herseni, Realitatea socială – încercare de ontologie regională, Editura
Institutului Social Român, Institutul de Arte Grafice Luceafărul, fără an, p. 102.
452
 4.2. Structura psihologică a omului
În general, fiinţa umană este un complex de influenţe şi factori bio-psiho-sociali.
Norbert Sillamy12 defineşte structura ca un mod în care părţile unui tot se ordonează
între ele. În caest sens, vorbim atât de structura unui edificiu sau a organismului (K.
Goldstein), cât şi de structura unui grup social sau a comportamentului (M. Merleau-
Ponty). Structura este aceea care îi dă ansamblului unitatea sa şi părţilor valoarea lor,
este „forma” unică, nativă şi educată a organizării elementelor care o compun. Struc-
tura psihologică ordonează toţi factorii care ţin de personalitatea umană, elementul
stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de altă
persoană.
Fiecare om are particularităţile sale, a căror structură organizată determină
personalitatea în cauză. Fiecare om este, totodată, asemănător cu semenii săi, dar şi
diferit de ei prin structura unică, irepetabilă în spaţiu şi timp a personalităţii sale. În
esenţă, omul este un ansamblu structurat al: dispoziţiilor înnăscute - transmise prin
ereditate, condiţionărilor economice şi de mediu şi al dispoziţiilor dobândite –
transmise prin educaţie, cultură şi tradiţii.

4.3. Condiţionarea economică şi socială a omului

Vă rugăm să studiaţi şi să comentaţi următoarele texte:
„Orice om conştient îşi dă seama că prosperitatea deplină a unui popor nu se
poate realiza, la scară istorică, într-un mod spontan, miraculos, ca în basmele orientale
străvechi. Cantitatea de fericire a unui popor, ca să spunem aşa, este o funcţie ce
depinde de cantitatea de muncă liberă, creatoare, pe care o depune pentru făurirea
temeliei destinului său istoric”.13
„Mişcarea şi progresul economic al societăţii trebuie să se producă în folosul
ansamblului membrilor ei, mai ales că şi costul acestora le revine inevitabil. Aşa se
face că în toate ţările civilizate, guvernele sunt judecate, în primul rând după evoluţia
nivelului de trai al populaţiei şi după calitatea mediului. Indiscutabil aceloraşi repere se
supune şi justificarea trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă în
România”.14

5. COMPORTAMENTUL ECONOMIC
Concepte-cheie: consum, mod de consum, societate de consum, comportament al
consumatorului, factori de influenţare, modele şi metode de măsurare.

5.1. Concept şi teorii explicative

Consumul reprezintă secvenţa ultimă (ciclul fiind: producţie, circulaţie, repartiţie
şi consum) a activităţii economice, care constă în folosirea bunurilor economice
(mărfuri sau servicii) de către persoane sau stat, pentru satisfacerea trebuinţelor lor
individuale sau colective. Dacă bunul economic este folosit pentru a produce alte
bunuri, atunci consumul este productiv, iar dacă este folosit pentru satisfacerea unor

12
Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, p. 302.
13
Gheorghe Trandafir, Sociologia modului de trai, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1969, p. 127.
14
Nicolae N. Constantinescu, Op. cit., p. 93.
453
trebuinţe personale, este consum final. Consumul este şi un act social, deoarece reflectă
tradiţii, sisteme de valori, obişnuinţe, ritualuri. Autoconsumul reprezintă ceea ce
consumă individul şi este produs în gospodăria proprie; în special în zonele rurale,
autoconsumul constituie un procent, uneori însemnat al consumului total al individului
sau familiei respective. Consumul individual sau privat se referă la persoana care
foloseşte un bun economic în folosul său. Consumul public este alcătuit mai mult din
servicii (precum cele educative, administrative, iluminatul public etc) adresate mai
multor persoane sau chiar întregii colectivităţi (societăţi).
Societatea de consum
Reprezintă un concept care simbolizează caracterul esenţial şi omniprezent al
consumului. Poate desemna situaţia în care indivizii ce compun societatea şi-au cum-
părat în mare măsură bunuri de folosinţă îndelungată (televizor, telefon, autoturism,
frigider), dar şi situaţia multiplicării acestor bunuri pentru folosinţa individuală sau
socială.
Semnele de reuşită se măsoară prin calitatea maşinii, numărul zilelor petrecute în
week-end sau pentru practicarea sporturilor de vară şi iarnă, calitatea echipamentului
de vacanţă folosit.
Consumul devine scopul ultim al vieţii individului şi al activităţii sistemului
economico-social. Toate elementele vieţii cotidiene, precum şi activităţile copiilor şi
adulţilor constituie ocazii de consum şi se constituie în imagini publicitare, simple
accesorii ale mărfurilor şi servicilor oferite.
Societatea de consum mai semnifică şi faptul că toţi consumă în mare măsură, că
domeniul mărfurilor se diversifică şi circulaţia lor se generalizează. Cluburi de întâlniri
vând prietenia, asociaţii matrimoniale fac din căsătorie produsul acţiunii lor. Toate
actele individuale, toate sentimentele devin mărfuri. Societatea de consum nu este
deschisă decât acelora care plătesc pentru a-şi satisface plăcerile.
(După J. Bremond şi A. Geledan, Dicţionar economic şi social, Bucureşti,
Editura Expert, 1995, p. 85)

Modul de consum exprimă forma pe care o ia consumul într-un anumit moment

al evoluţiei economico-sociale, ţinând seama de resursele individuale şi sociale dispo-
nibile. Modul de consum reprezintă şi un mod de reflectare a tradiţiilor, obiceiurilor şi
culturii unei societăţi, într-un anumit moment al evoluţiei sale.
Venitul obţinut de un individ (persoană fizică) sau de un agent economic
(persoană juridică), în urma activităţilor economice şi sociale desfăşurate, poate să fie
consumat sau economisit (o parte din economii pot fi, apoi investite). O egalitate
economică fundamentală ne spune că:
Venitul = Consum + Economisire
Înclinaţia spre consum măsoară procentul din venit destinat consumului.
Elisabeta Nicorescu subliniază că soarta producţiei este hotărâtă de consum, că
nivelul şi structura repartiţiei influenţează nivelul şi structura consumului, iar schimbul
de mărfuri crează o formă specifică de manfestare a trebuinţelor populaţiei, anume
cererea de mărfuri15. După opinia noastră, „soarta producţiei” este influenţată direct de
capacitatea bunului economic respectiv de a satisface în cea mai înaltă măsură necesi-
tăţile şi trebuinţele consumatorului, care, astfel, va prefera să folosească, în repetate
rânduri, acel bun şi nu altul.

15
Elisabeta Nicorescu, Sociologie economică, curs, 1996, p.57.
454
 Comportamentul reprezintă, după N. Sillamy16, conduita unui subiect luat în
considerare într-un timp mediu şi într-o unitate de timp dată. Comportamentul, care
depinde atât de individ cât şi de mediu, are întotdeuna un sens. El corespunde căutării
unei soluţii sau unui obiect susceptibil să reducă tensiunile şi să satisfacă trebuinţele
individului. După H. Pieron, comportamentul desemnează modul de a fi şi de a acţiona
al omului, reprezentând o manifestare obiectivă a întregii activităţi umane.
Comportamentul consumatorului reprezintă un ansamblu de atitudini care au
ca scop satisfacerea – în cel mai înalt grad - a necesităţilor şi trebuinţelor individului în
cauză. După Ph. Kotler comportamentul consumatorului corespunde ieşirilor unui
sistem ale cărui intrări sunt: situaţia economică generală, calitatea bunului economic
(produs sau serviciu), utilitatea acestuia, prezentarea, probabilitatea de alegere,
tradiţiile, obiceiurile şi cultura individului respectiv. Oamenii se deosebesc între ei
după sex, vârstă, ocupaţie, mod de viaţă, ceea ce le determină idei, sentimente, emoţii,
deprinderi diferite, deci comportamente de consumatori diferite.
Publicul consumator reprezintă totalitatea persoanelor care posedă gusturi şi
preferinţe comune pentru anumite bunuri economice, pe care le cumpără în vederea
consumului. Preferinţa pentru anumite mărfuri sau servicii se modifică în funcţie de
acţiunea unor factori de influenţare a achiziţionării acestora şi de nivelul de satisfacere
a trebuinţelor fiecărui individ, membru al publicului.
După Paul Popescu-Neveanu, comportamentul economic al consumatorului
reprezintă actele şi hotărârile consumatorului privind utilizarea veniturilor pentru
diferite cumpărături curente, bunuri de uz îndelungat sau economii, precum şi în
legătură cu atitudinile acestuia.

5.2. Factorii de influenţare pot fi clasificaţi astfel:

– factori biologici: sex, vârstă, rasă;
– factori economici: veniturile individuale, preţurile bunurilor, modul de dezvol-
tare al economiei, modul de consum;
– factori psihologici: afectivitate, nivel al gusturilor, sensibilităţilor, preferinţelor
şi trebuinţelor, temperament şi caracter;
– factori sociali: număr de membri ai familiei, număr de copii, mediu de prove-
nienţă, mod de viaţă;
– factori profesionali: ocupaţie/profesie, condiţiile de exercitare;
– factori spirituali: tradiţii, obiceiuri, cultură, religie.
Fiecare din aceşti factori comportă o analiză separată, iar unii dintre ei o discuţie
specială. De exemplu, persoanele de sex feminin se caracterizează prin afectivitate
pronunţată, sensibilitate şi participare sufletească, receptivitate şi preocupare sporită în
actul alegerii şi cumpărării unui bun economic.
Comportamentul economic poate fi considerat ca efectul a două categorii prin-
cipale de factori:
factori exogeni, corespunzători mediului social în care trăieşte consumatorul,
care cuprind: nevoi, valori, obiceiuri, credinţe sociale etc. şi,
factori endogeni, corespunzători personalităţii consumatorului respectiv şi care
cuprind: nevoi, aspiraţii, percepţii, atitudini, motivaţii individuale etc.
Când omul şi-a satifăcut nevoile fiziologice, spune cunoscutul gânditor şi
economist, John Kenneth Galbraith, nevoile psihologice le iau locul; acestea sunt de
mai mică importanţă, dar pot să fie la fel de presante ca şi nevoile fiziologice.

16
Norbert Sillamy, op. cit., p. 74.
455
 Psihologul Abraham Maslow, recunoscut pentru celebra sa „piramidă a
trebuinţelor sau necesităţilor umane” deosebeşte:
necesităţi de supravieţuire sau fiziologice: aerul, apa, adăpostul;
necesităţi de siguranţă sau securitate: economii băneşti, rezerve de bunuri,
asigurări;
necesităţi de afectivitate sau apartenenţă: acceptarea de către o persoană sau un
grup, participarea la activităţile respective;
necesităţi privind stima şi poziţia socială: statusul, rangul, însemnele distinctive;
necesităţi privind împlinirea personală: a fi ceea ce eşti capabil să devii.
În funcţie de temperament, consumatorul poate fi un:
tip slab, visător, corespunzător temperamentului melancolic;
tip puternic, neechilibrat, corespunzător temperamentului coleric;
tip echilibrat, inert, corespunzător temperamentului flegmatic;
tipul echilibrat, mobil corespunzător temperamentului sanguinic.
Având în vedere, trăsăturile pozitive sau negative de caracter, Elisabeta
Nicorescu17 desprinde următoarele categorii de consumatori:
• consumatorul atotştiutor, care nu pierde vreo ocazie de a-şi etala cunoştinţele,
are multă încredere în competenţa sa şi nu suportă să fie contrazis;
• consumatorul dificil, este pretenţios, se hotărăşte greu, descoperă tot timpul
defecte ale mărfurilor şi serviciilor, are reacţii negative la argumentele vânzătorului;
• consumatorul econom, care apreciază bunul economic dorit şi se hotărăşte să-l
cumpere după o îndelungată chibzuinţă;
• consumatorul timid, care nu are curajul să-şi manifeste micile sale dorinţe şi se
simte jenat dacă i se acordă prea multă atenţie la achiziţionarea unei mărfi;
• consumatorul entuziast, care admiră în mod nejustificat produsele şi laudă
exagerat mărfurile şi serviciile solicitate;
• consumatorul impulsiv, care ia decizii fără o judecată prealabilă, având în
vedere numai anumite trăsături ale ale mărfii sau serviciului (marca, aspectul estetic
etc.);
• consumatorul grăbit, care nu are răbdare şi i se pare mereu că servirea este prea
lentă, iar dacă este nevoit să se aşeze la rând, renunţă;
• consumatorul nemulţumit, care nu este satisfăcut de nici un serviciu sau produs;
• consumatorul nedecis, care nu ştie ce anume să aleagă şi apelează la reco-
mandarea vânzătorului;
• consumatorul ideal este cel ce are un scop precis, ştie bine ce doreşte, vrea să
fie servit repede şi dă indicaţii scurte şi precise în legătură cu bunul solicitat.
Determinante esenţiale ale variabilelor exogene, nevoile sociale reprezintă
ansamblul cerinţelor sau trebuinţelor de consum productiv sau neproductiv al unităţilor
economice, instituţiilor şi populaţiei

5.3. Modele şi metode de măsurare

Investigarea fenomenelor şi proceselor economice şi sociale se concentrează pe
două direcţii principale:
studierea ofertei de bunuri de consum, precum şi a fenomenelor sociale, prin
intermediul unor metode de măsurare cantitativă şi constatativă;
cercetarea cererii de bunuri de consum şi a omului ca fiinţă socială, prin
intermediul unor metode de măsurare calitativă şi proiectivă.

17
Elisabeta Nicorescu, Op. cit., p. 59.
456
 După Elisabeta Nicorescu18, cercetarea calitativă, respectiv cercetarea motivaţio-
nală se concentrează asupra cunoaşterii cât mai adâncite a răspunsurilor la întrebări
fundamentale, precum: de ce?, pentru ce?, cum?, în ce măsură? A răspunde la aceste
întrebări echivalează cu „a explica” sau „a înţelege” mecanismele care se desfăşoară în
psihicul consumatorului sau al cetăţeanului ca fiinţă socială; a găsi înlănţuirile necesare
şi legăturile cauză-efect, care sunt determinate de existenţa anumitor nevoi ce impun
decizii constituite în scopuri pentru consumator.
Cercetarea de tip calitativ, motivaţional şi proiectiv poate răspunde la întrebările
de mai sus, propunând măsurile pentru construcţia feed-back-ului necesar şi depăşind
astfel măsurarea cantitativă şi pur constatativă. Rezultatele cercetărilor de tip motiva-
ţional au permis construirea unor scheme şi modele ale comportamentului consumato-
rului, care descriu procesele comportamentale în funcţie de acţiunea unor stimuli.

6. RELAŢIILE ECONOMICE CA RELAŢII INTERUMANE

Concepte-cheie: comunicare, comunicare empatică, teorii ale comunicării econo-
mice, comunicarea ca liant al acţiunilor umane.

6.1. Comunicarea inter-umană - concept şi forme de manifestare

Comunicarea (de la termenul latin comunis=comun) semnifică încercarea de a
stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le
asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilbur Schram înţelege prin
comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii
între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului19 prin intermediul unui canal de
comunicaţie.Este un concept de bază în sociologie şi psihologie socială, unde se
utilizează în diferite accepţiuni:
a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade
diferite la perceperea lor;
b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă;
c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de propagare şi con-
servare a lor;
d) comunicare socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate
formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi
grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau fuziune a
conştiinţelor (comunicare interpersonală);
e) comunicare economică, definită ca totalitatea relaţiilor stabilite între indivizi în
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice.
Comunicarea poate fi: directă sau indirectă; unilaterală sau reciprocă; privată sau
publică. Combinarea primelor patru tipuri de comunicări poate naşte alte patru forme
de comunicare - cele mai întâlnite de altfel: 1) reciprocă directă (faţă în faţă); 2)
reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului); 3)
unilaterală directă (într-o conferinţă); 4) unilaterală indirectă (prin intermediul discului,
filmului, scrisorii).
După tipurile de activităţi umane, J. L. Aranguren20 deosebeşte: comunicare
obişnuită (comună), ştiinţifică şi/sau tehnică, de noutăţi (informaţii), publicitară,
pedagogică, estetică (artistică), socială, economică, politică, religioasă etc.

18
Idem, p. 70-71 (selectiv).
19
Wilbur Schram, Process and Effects of Mass Communication, 1995.
20
J. L. Aranguren, Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris
Hachette, 1967, cap. III selectiv.
457
 O formă cu totul aparte o reprezintă comunicarea empatică (de la cuvintele
greceşti patheia, pathos=ceea ce simţi) pe care H. Pieron o numeşte o specie de
comunicare afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi
sentimentele, iar H. Sillamy - un fenomen de rezonanţă psihică, de comunicare afectivă
cu altul.
Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare
publică. După Gina Stoiciu21, comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu
caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza
canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a
modului de receptare.
Comunicarea de masă, ca orice comunicare reprezintă un transfer de informaţie,
prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât
circulaţia socială a informaţiei, cât şi blocarea, denaturarea şi standardizarea ei.
Comunicarea de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice
sociale, a căror influenţă este studiată de sociologia propagandei. Astfel, comunicarea
de masă funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente22.
Dicţionarul de sociologie23 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi
emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte
mare de receptori potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloacele tehnice de
comunicaţie de masă (mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune. Comunicarea
de masă este un proces ce se realizează prin intermediul unor mijloace de comunicare
care permit şi înlesnesc efectuarea comunicaţiei de masă. Prin media se înţelege orice
suport pentru un mesaj. Mass media (media de masă) desemnează grupa suporturilor
de aceeaşi natură, constituind un mijloc de expresie destinat publicului (exemplu:
radio, tv, cinema, afişe, presă).

6.2. Teorii ale comunicării economice şi metode de studiere a acesteia

Sunt cunoscute caracteristicile teoriilor ştiinţifice, valabile şi în cadrul sociologiei
economice: a) de a fi izvor izvor de inspiraţie pentru datele empirice; b) de a
interacţiona permanent cu practica; c) de a înlesni orice cunoaştere a faptelor. Pornind
de la principalele grupe de discipline socio-umane înrudite cu sociologia comunicării -
cele lingvistice, psihologice şi sociologice - considerăm că sunt semnificative pentru
procesul comunicării economice, următoarele teorii:
Teoria competenţei comunicative, propusă de Jurgen Habermas24, conform
căreia orice om are o anumită competenţă de comunicare determinată de competenţa
lingvistică şi universaliile pragmatice, utilizate într-una din cele două forme ale
comunicării curente: acţiunea comunicativă şi discursul.
Competenţa lingvistică a fiecărui individ reprezintă capacitatea acestuia de a
comunica semenilor ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate în sensuri şi

21
Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, rezumatul
tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie-filosofie, 1977, p. 11.
22
George Friedmann, Sociologia comunicaţiilor de masă, în Sociologia franceză
contemporană, antologie de I. Drăgan, I. Aluaş, Editura Politică, 1971, p.602.
23
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, coordonatori, Dicţionar de sociologie, Bucureşti,
Editura Babel, 1993, p. 125.
24
J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura politică, 1983, Colecţia
Idei contemporane, p. 190-230.
458
semnificaţii. Între competenţa lingvistică şi cea comunicativă există o determinare
directă în cadrul căreia un rol important îl joacă universaliile pragmatice - propuneri de
sistematizare a actelor de vorbire, cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau
ştiinţific. Principalele universalii pragmatice sunt:
- pronumele personale (eu, tu, el, ea, noi etc);
- cuvintele tipice şi întorsăturile de frază des utilizate;
- exprimările deictice (care fac legătura între spaţiu şi timp): modurile gramati-
cale, timpurile verbelor;
- verbele performative utilizate la forma interogativă, modul imperativ sau vorbi-
rea indirectă;
- verbele intenţionale utilizate neperformativ, precum şi unele adverbe de mod.
Clasele de vorbire determinate de aceste universalii pragmatice sunt următoa-
rele: 1 - comunicative; 2 - constatative; 3 - reprezentative; 4 - regulative (ordonatoare);
5 - universaliile pragmatice propriu-zise (exemple: a saluta, a felicita, a mulţumi, a
exprima condoleanţe, a se căsători, a se logodi, a face cunoscut, a bea, a mânca, a
fuma, a arăta, a vorbi, a prezenta etc.).
În discursul sau acţiunea comunicativă cotidiană, individul îşi manifestă de fapt
prin jocuri de vorbire competenţa comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i
activitatea în societate.
Teoria comunicării interumane şi internivelice, aparţine lui Corneliu
Mircea25 şi este o teorie cu substrat psihologic. Autorul porneşte de la conceptele:
- instinctualitate (sexualitate, libido), aparţinând teoriei psihanalitice a lui S.
Freud;
- afectivitate, aparţinând teoriei sociometrice a lui J. L. Moreno;
- realitate spirituală, aparţinând teoriei spiritualiste a lui Max Scheler.
Luate împreună, acestea determină preferinţa sau alegerea partenerului pentru
comunicare, determinând evoluţia acestei preferinţe în următoarele stadii: tandreţe,
afecţiune, interes, simpatie mentală. Conform părerii lui Corneliu Mircea, Eu-l se
îndreaptă spre altul graţie puterii atractive care sălăşluieşte în instinctualitate,
afectivitate şi spirit. Pentru orice comunicare umană este valabil proverbul popular:
Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cele două criterii ale preferinţei
interpersonale, care conduc la comunicarea între indivizi sunt asemănarea şi
complementaritatea; ele contribuie la identificarea, dar şi la diferenţierea partenerilor,
generând cinci modele aberante de comunicare26:
1) modelul nevrotic - primul pas al alienării în comunicare; mai poartă încă
semnul atracţiei, însă, atracţia nevroticului se preschimbă pe nesimţite în repulsie; eu-l
nevrotic se află între atracţie şi repulsie;
2) modelul desocializant - al introversiunii, lipsei de voinţă, de vlagă şi al inerţiei;
sinele se retrage în singurătatea suferinţei, eşecurile repetate sunt resimţite dureros, se
părăseşte scena intercomunicării, ceea ce conduce la dezinteres şi indiferenţă, este
alterat sentimentul tonic al comunicării normale;
3) modelul psihopatiform - atracţia se preschimbă imprevizibil în repulsie, sinele
se smulge pe neaşteptate din actul comunicării şi respinge brutal fiinţa celuilalt, ceea ce
poate conduce la iritabilitate sau acte agresive;

25
C. Mircea, Inter-comunicare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979,
colecţia Psyche.
26
C. Mircea, Op.cit., p. 100 – 110 (selectiv).
459
 4) modelul delirant - îl conduce pe cel în cauză într-un ţinut străin de realitate,
imaginar, în care sinele este permanent agresat de fiinţa celuilalt;
5) modelul autist - care descrie însingurarea sinelui, până la ruperea acestuia de
realitate.
Acestor modele le corespund cinci zone nivelice: 1) instinctualitatea (inclusiv
sexualitatea); 2) imaginaţia; 3) afectivitatea; 4) raţiunea; 5) cunoaşterea paroxistică de
sine.
Astfel, comunicarea interumană se desfăşoară între aceste zone nivelice, iar
atunci când intră în sfera patologicului, se încadrează într-unul din modelele prezentate
mai sus.
Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare aparţine lui Abraham
Moles27, care, luând în considerare factorii sociali, propune 5 doctrine ce caracterizează
cultura şi comunicarea în societate:
1) doctrina demagogică - se află în serviciul publicităţii subliniind imersiunea
individului în câmpul publicitar (G. Maletzke), pentru a obţine cea mai mare satisfacţie
a majorităţii ascultătorilor (A. Moles);
2) doctrina dogmatică - legată de forme propagandistice, are scopul de a
transforma auditoriul conform unei ideologii, definite în prealabil;
3) doctrina piramidală - separă straturile sociale, cu valorile lor proprii, dispuse
de regulă piramidal;
4) doctrina eclectică (culturalistă) - conform căreia, scopul omului îl constituie
comunicarea valorilor, selectarea şi ierarhizarea lor; reflectarea evenimentelor culturale
joacă un rol relativ secundar în comunicare;
5) doctrina sociodinamică a modurilor de comunicare - care explică, după A.
Moles, schimbările intervenite în comunicarea între indivizi, ca urmare a schimbărilor
produse în cultura acestora; poate fi explicată prin prisma funcţionalismului comunica-
ţional. Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare pune accentul pe factorii
sociali în explicarea fenomenului comunicării; determinarea culturală a acestora este
surprinsă de Moles în cele cinci doctrine ale modelului său teoretic.
Teoria instrumentalistă, propusă de Herbert Marshall Mc Luhan, porneşte da
la ideea că mass-media nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informaţiilor,
ci mediumuri - mesaje, adică factori care contribuie activ şi specific, prin particula-
rităţile tehnologiei lor şi ale modului specific de percepţie pe care îl solicită, la efectele
globale ale comunicării.28
Formula celebră a lui Marshall Mc Luhan - mediumul este mesajul - subliniază
că rolul mass-media nu se reduce la transmiterea unei informaţii; fiecare mijloc mass-
media modifică, în perioada istorică a dominaţiei sale (...), modul în care individul
percepe lumea, îi modelează sensibilitatea şi gândirea, prelungindu-se pe această cale
efectele până la nivelul societăţii globale şi al evoluţiei istorice a omenirii29. După Mc
Luhan, evoluţia modalităţilor de comunicare induce modificări în evoluţia diferitelor
tipuri de societăţi şi civilizaţii: Societăţile au fost totdeauna remodelate mai mult de
natura mediumurilor (mijloacelor de comunicare) prin care oamenii comunică, decât

27
A. Moles, Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1976.
28
Serge Moscovici, sous la direction de, Introduction a la psichologie sociale, Paris,
Larousse Université, 1972, p.226.
29
Ioan Drăgan, Modalităţi de transmitere eficientă a mesajelor propagandei, în Factori
de eficienţă ai propagande politice, coordonator Gh. Arădăvoaice, Bucureşti, Editura Militară,
1984, p. 77.
460
prin conţinutul comunicării30. În realitate însă, apreciem că este important şi conţinutul
comunicării transmise de emiţător receptorului, toţi aceşti factori (emiţătorul,
receptorul, mesajul) fiind condiţionaţi economic şi social. În lucrarea sa, „Galaxia
Gutenberg”, publicată iniţial în 1962, Herbert Marshall Mc Luhan subliniază că istoria
umanităţii se articulează următoarelor trei moduri de comunicare:
- graiul viu - care a dominat viaţa tribală;
- cuvântul scris - din antichitate şi până la jumătatea secolului al XX-lea;
- satul global, care începe cu televiziunea.
Teoria matricei psihosociale, poate constitui o încercare de explicare a
fenomenului comunicării, pornind de la combinarea factorilor psihici (care ţin de Eu-l
individual) cu factori economici şi sociali (care ţin de mediul în care acesta îşi
desfăşoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice şi lingvistice specifice
unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie. Această matrice
psihosocială caracterizează în mod unic fiecare persoană şi personalitate umană.
Pot comunica eficient, inclusiv pe probleme economice, două persoane ale căror
matrici psihosociale sunt asemănătoare, deci persoanele respective au fost condiţionate
similar de factorii psihici proprii şi cei economico-sociali, care le determină existenţa.
O comunicare perfectă, ideală nu este posibilă întrucât nu pot exista două matrici
psihosociale identice. De aceea, prin (auto)educaţie, individul uman îşi poate structura
permanent matricea psihosocială proprie, contribuind în felul acesta la îmbunătăţirea
comunicării sale cu semenii.
6.3. Comunicarea ca liant al acţiunilor umane
Comunicarea este un proces în care un emiţător (E) numit şi sursă de comuni-
care, care transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce cuprinde conţi-
nuturi comunicaţionale, prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R), numit şi
destinatar sau public consumator. Mesajul, înţeles ca ansamblu al semnelor transmise
de emiţător este vehiculat prin intermediul unui canal comunicaţional, care reprezintă
suportul material al comunicării.
Mediile comunicaţionale - radio, tv, cinema, teatru, presă, discuri, casete etc.
formează suporturile clasice ale comunicărilor umane, în care informaţiile sunt codifi-
cate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină tehnică de
specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor se numeşte decodificare.
Răspunsul înglobează ansamblul reacţiilor receptorului după primirea mesajului.
Procesul de retransmitere poate fi direct sau indirect (intermediat). În procesul de trans-
mitere sau retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe
elemente perturbatoare, care influenţează fenomenele de învăţare sau re-învăţare speci-
fică receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Asfel comunicarea se transformă în partici-
pare, scopul oricărei comunicări, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de
a face un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ
sau organism31.
O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg
două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de
decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lanţ de comunicare sau
o reţea de comunicare.

30
Marshall Mc Luhan, Galaxia Gutenberg, Bucureşti, Editura Politică, 1975, Introducere.
31
Cf. Francis Dessart (prof. dr. la Facultatea liberă de ştiinţe ale comunicării,
Levallois, Paris), Abordarea comunicaţională a unei reînnoiri a relaţiilor internaţionale, în
„Revista română de studii internaţionale”, anul XXVI, nr. 3-4 (119 -120), mai-august 1992,
p. 193 – 209.
461
 Orice comunicare poate decurge direct (nemijlocit, natural) între emiţător şi
receptor sau indirect (mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor sau mediilor
comunicaţionale. Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenţelor. Toţi factorii
care concură la realizarea ei o pot influenţa în câmpul comunicaţional creat.
Comunicarea este deci un proces complex, ai cărui factori se intercondiţionează
reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicării: liniar (comunicarea este
unidirecţională); interacţional (comunicare bidirecţională) şi tranzacţional (emiţatorul şi
receptorul mesajului joacă roluri permutabile, alternante pe toată durata comunicării).

7. SISTEMUL ECONOMICO-SOCIAL
Concepte-cheie: rolul individului în economie şi societate, tipologia sistemelor
economice şi sociale, economia şi societatea românească în tranziţie
7.1. Rolul individului în economie şi societate
7.2. Tipologia sistemelor economice şi sociale
7.3. Economia şi societatea românească în tranziţie
Economia şi societatea se află într-o permanentă tranziţie de la o stare la altă stare.
Economia şi societatea românească se găsesc în „tranziţia de la plan la piaţă”. Vă rugăm
să meditaţi asupra următoarelor aspecte ale sinuoasei tranziţii pe care o parcurgem:
ca proces amplu al transformărilor profunde, structurale, ale organizării,
conducerii şi desfăşurării tuturor activităţilor economice, reforma economică nu a
reuşit îmbunătăţirea performanţelor sistemului economic şi nici diversificarea şi
satisfacerea la un nivel optim a trebuinţelor consumatorilor;
în mod similar, reforma socială şi umană - condiţionată de reforma economică
- este mult întârziată.
Studierea tranziţiei economice şi sociale ne ajută la formularea următoarelor idei:
oferă posibilitatea cunoaşterii dinamicii şi contradicţiilor procesului de schimbare, a
efectelor pozitive şi negative ale unor procese şi fenomene din economie şi societate;
poate conduce la identificarea modelelor, strategiilor şi proiectelor sociologice propuse
ca soluţii posibile ale realizării cerinţelor modernizării societăţii româneşti; permite
evalurea aspectelor pozitive şi a limitelor acestora, a posibilităţilor de utilizare în
soluţionarea problemelor practice, concrete; poate asigura - şi în ce măsură - abordarea
şi soluţionarea corectă a exigenţelor trecerii eficiente a societăţii româneşti contem-
porane de la faza tradiţională a dezvoltării, la cea modernă şi postmodernă, în contextul
creşterii interdependenţelor, a internaţionalizării şi globalizării proceselor şi probleme-
lor economice şi sociale.

DICŢIONAR DE TERMENI UTILI (selectiv)

Fapt social – concept propus de E. Durkheim, care-l formula drept „orice mod
de a acţiona, fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra individului o constrângere
exterioară”. În Essai sur le don (1924), M. Mauss introduce conceptul de „fapt social
total” pentru a sublinia „intensitatea legăturilor organice dintre fenomenele juridice,
economice, religioase şi simbolice”. După Durkheim, faptele sociale pot fi considerate
ca lucruri, sunt exterioare conştiinţei noastre şi au un efect coercitiv asupra omului.
Cauza unui fapt social trebuie căutată în alte fapte sociale.
Mod de producţie – concept des utilizat de K. Marx, compus din infrastructură
(totalitatea fenomenelor economice, determinate de factorii şi forţele de producţie) şi
suprastructură (totalitatea relaţiilor de producţie şi sociale dintre oameni, care permit
462
funcţionarea economiei şi societăţii). De-a lungul istoriei au existat mai multe moduri
de producţie: antic, asiatic, feudal, capitalist, socialist.
Sectoare economice şi sociale - diviziunile cele mai importante ale activităţilor
economice şi sociale:
sectorul primar – grupează activităţile legate de transformarea mediului
natural, agricultura, pescuitul, activităţile forestiere; unii autori au inclus şi activităţile
extractive (mine), pe care alţii le situează în sectorul secundar;
sectorul secundar – cuprinde activităţile industriale; se exclud adesea transpor-
turile din acest sector pentru a le include la servicii; reprezintă simbolul societăţii
industriale;
sectorul terţiar – cuprinde totalitatea serviciilor economice şi sociale, precum
şi actvitatea instituţiilor respective;
sectorul cuaternar – include activităţile legate de producerea şi petrecerea
timpului liber; reprezintă, alături de sectorul terţiar, simbolul societăţii post-industriale.
Sistem economic şi social – reprezintă, după Francois Perroux, un ansamblu
coerent de instituţii şi mecanisme ale producţiei, consumului şi repartiţiei, precum şi nu
stil de viaţă, o interpretare generală tradusă în acţiuni ale vieţii sociale, care se bazează
pe o ierarhie determinată de valori.

ÎNTREBĂRI TEST
A. Citiţi cu atenţie următoarele definiţii ale ştiinţei economice şi încercaţi să
stabiliţi o legătură a conţinutului lor ideatic cu sociologia economică:
Ştiinţa economică este ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii,
ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru a subzista (Jean Baptiste Say);
Ştiinţa economică este ştiinţa muncii, adică acţiunea inteligentă a oamenilor
în societate, asupra materiei în scopul prevăzut, de satisfacţie personală (Joseph
Proudhon);
Ştiinţa economică tratează producţia şi distribuţia avuţiilor în măsura în care
această producţie şi distribuţie depind de natura umană (John Stuat Mill);
Ştiinţa economică este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie
între ţeluri şi resursele rare, care au întrebuinţări alternative (John Kenneth
Galbraith);
Ştiinţa economică este ştiinţa administrării resurselor rare. Ea studiază
formele comportamentului uman în procesul de gospodărire a acestor resurse,
analizează şi explică modalităţile prin care un individ sau o societate alocă mijloace
limitate satisfacerii unor nevoi numeroase şi limitate (Raymond Barre);
Ştiinţa economică reprezintă studiul utilizării resurselor productive limitate
dintr-o societate pentru a satisface nevoile nelimitate ale membrilor acestei societăţi
(David N. Hyman);
Ştiinţa economică este ştiinţa care studiază resurse limitate pentru a produce
bunuri (mărfuri şi servicii) evaluabile şi a le distribui pe grupe (Paul A. Samuelson);
Ştiinţa economică – studiul modului în care se organizează omenirea pentru a
aborda problema rarităţii resurselor (Dicţionar Macmillan de Economie Modernă);
Ştiinţa economică studiază modalitatea de desfăşurare a mecanismului care
urmăreşte o satisfacere cât mai bună a nevoilor umane nelimitate ca număr, prin
utlizarea eficientă (raţională) e resurselor limitate (Ioana Laura Pelcaru);
Ştiinţa economică – disciplina al cărei scop este satisfacerea în cel mai înalt
grad a nevoilor umane, printr-o gamă diversificată de bunuri economice (Emilian M.
Dobrescu).
463
 B.
1. Imaginaţi o schemă, conţinând legături logice, între elementele principale ale
unei comunicări: emiţător (E), receptor (R), mesaj (M), canal comunicaţional (C),
repertoriu de mesaje (Rm), câmp comunicaţional. Ce factori economici şi sociali puteţi
introduce în schemă ?
2. Stabiliţi o conexiune şi justificaţi-o, între următoarele tipuri de comunicare:
economică, empatică, de masă şi socială.
3. Dintre teoriile cunoscute asupra comunicării, pe care o agreaţi mai mult
(justificaţi alegerea) ?
4. Care sunt cuvintele cheie (paradigmele) teoriilor:
- competenţei comunicative;
- comunicării interumane şi internivelice;
- sociodinamica modurilor de comunicare;
- instrumentalistă;
- matricei psihosociale.
5. Stabiliţi o ierarhizare a modelelor aberante de comunicare (nevrotic, desocia-
lizant, psihopatiform, delirant, autist).
6. Pe care dintre doctrinele teoriei sociodinamice a modurilor de comunicare o
preferaţi şi de ce ?
7. Explicaţi ce înţelegeţi prin formula celebră a lui Marshall Mc Luhan –
mediumul este mesajul.

C. Propuneri (sugestii) pentru teme de referate:

- Economia şi sociologia - ştiinţe socio-umane importante;
- Statutul şi determinările sociologiei economice;
- Aplicaţiile teoriilor şi doctrinelor sociologiei economice;
- Raportul om – economie - societate;
- Aspecte legate de politica locuirii;
- Comportamentul consumatorului – influenţare şi modelare;
- Comunicarea ca liant al acţiunilor umane;
- Comunicare, economie şi societate;
- Economia şi societate românească în tranziţie;
- Tranziţia economico-socială;
- Comunitatea urbană (rurală) în tranziţie;
- Perceperea schimbărilor sociale în mediul urban (rural);
- Diagnoza oraşului (satului) românesc actual;
- Procese şi tendinţe în evoluţia resurselor umane în mediul urban (rural).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005.

464