$R6HPXNV Comert International

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT DIN CLUJ-NAPOCA
CONF.UNIV.DR.CĂLIN M. COSTIN
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

-Manual de studiu individual-
1
conf.univ.dr.CĂLIN M. COSTIN
DREPTUL COMERȚULUI
INTERNAȚIONAL
-Manual de studiu individual-
2
CUPRINS
INTRODUCERE
MODULUL I
PARTEA GENERALĂ
Unitatea de învăţare 1
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL - CONCEPT. OBIECT. SPECIFIC
RAPORTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL - CONCEPT. PREMISE
1.1.Explicație preliminară
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conținutul unității de învățare
1.3.1. Dreptul comerțului internațional. Concept. Obiect. Specific
1.3.1.1. Concept
1.3.1.2. Obiect
1.3.1.3. Specific
1.3.2. Raportul juridic de comerț internațional. Concept. Premise
1.3.2.1. Concept
A. Comercialitatea
B. Internaționalitatea
1.3.2.2. Premise
A. Actele sau faptele de comerț internațional
B. Norma juridică
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Grupe de participanți la raporturile de comerț internațional
2.3.2. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți de drept internațional
2.3.3. Societățile transnaționale (multinaționale)
2.3.4. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți de drept național
2.3.4.1. Societățile comerciale participante la raporturile de comerț internațional
2.3.4.2. Grupările de societăți comerciale participante la raporturile de comerț
internațional
2.3.4.3. Comercianții persoane fizice participanți la raporturile de comerț internațional
IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
3.1. Explicație preliminară

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3.1. Izvoarele interne ale dreptului comerțului internațional
3
3.3.1.1. Dreptul comun general
3.3.1.2. Legea comercială națională
3.3.1.3. Uzanțele comerciale (sau obiceiul juridic)
3.3.2. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
3.3.2.1. Convenția internațională
3.3.2.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale
ARBITRAJUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
4.1. Introducere
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Clasificări ale arbitrajului de comerț internațional
4.3.2. Aspecte relevante privitoare la principalele forme de arbitraj
4.3.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional)
4.3.2.2. Arbitrajul instituțional (sau instituționalizat)
4.3.2.3. Arbitrajul în echitate ( ex aequo et bono)
4.3.3. Caracterele generale ale arbitrajului de comerț internațional
4.3.3.1. Terminologie. Enumerare
4.3.3.2. Caracterul arbitral
4.3.3.3. Caracterul comercial
4.3.3.4. Caracterul internațional
4.3.4. Convenția de arbitraj
4.3.4.1. Clauza compromisorie
4.3.4.2. Compromisul
4.3.4.3. Legea aplicabilă convenției de arbitraj
MODULUL II
PARTEA SPECIALĂ
CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL. CONCEPT. CARACTERE
JURIDICE. CLASIFICARE. FORMARE. CONȚINUT
5.1. Introducere
5.3.1. Contractul de comerț internațional. Concept. Caractere juridice
5.3.1.1. Concept
5.3.1.2. Caractere juridice
5.3.2. Clasificarea contractelor de comerț internațional
5.3.2.1. Criterii nespecifice
5.3.2.2. Criterii specifice
5.3.3. Elementele contractului de comerț internațional
5.3.3.1. Enumerare
5.3.3.2. Capacitatea părților
5.3.3.3. Consimțământul părților
5.3.3.4. Obiectul contractului de comerț internațional
5.3.4. Formarea contractului de comerț internațional
4
5.3.4.1. Oferta de a contracta
5.3.4.2. Acceptarea ofertei
5.3.4.3. Acceptarea tardivă
5.3.5. Conținutul contractului de comerț internațional
5.3.5.1. Explicație preliminară
5.3.5.2. Clauzele necesare în contractele de comerț internațional
5.3.5.3. Clauze ce evocă aspecte strict juridice vizând contractul de comerț
internațional
5.3.5.4. Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a ricurilor în contractele
de comerț internațional
5.3.5.5. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare
5.3.5.6. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile nevalutare.
5.3.5.7. Clauza de forță majoră
5
INTRODUCERE
Problematica dreptului comerţului internaţional este vastă şi, totodată, deosebit de complexă.
Cercetarea acestei problematici comportă în mod necesar o abordare pluridisciplinară căci dreptul
comerţului internaţional este, prin specificul său, o materie pluridisciplinară, un domeniu de conexiuni şi
interferenţe între instituţii şi concepte aparţinând diferitelor segmente ale dreptului privat, precum: dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat sau chiar dreptul procesual civil, dar și ale dreptului
public, anume: dreptul vamal, dreptul fiscal, dreptul administrativ ori dreptul internațional public.
Prin conţinutul şi problematica abordată, prezenta lucrare se adresează studenților facultății de
drept, în special celor înscriși la forma de învățământ cu frecvenţă redusă.
Obiectivele cursului
Obiectivele acestui manual sunt: cunoașterea de către studenți a principalelor instituții juridice care
definesc raporturile juridice de comerț internațional, cunoașterea principalelor dispoziții de drept
național, dar și de drept material uniform ce reglementează aceste instituții. De asemenea manualul are
ca obiectiv analiza problemelor specifice raporturilor de comerț internațional, a principiilor fundamentale
ce guvernează formarea și derularea acestor raporturi.
Competenţe conferite
Disciplina Dreptul comertului international este prevazuta in planul de invatamant cu un numar
de 5 credite.
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobandi urmatoarele competente:
C1 - Să utilizeze adecvat conceptele, teoriile, paradigmele şi metodologiile din domeniul

juridic (număr credite/competență: 1)
- Descrierea conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor utilizate în domeniul juridic.
- Utilizarea limbajului juridic de specialitate, scris și oral, a instrumentelor de logică juridică pentru
explicarea şi interpretarea conceptelor şi teoriilor specifice domeniului dreptului comerțului
internațional
- Utilizarea limbajului juridic de specialitate şi a unor instrumente de logică juridică, în elaborarea
unor argumentări specifice domeniului, în scris şi oral.
- Utilizarea limbajului juridic de specialitate pentru evaluarea conceptelor, teoriilor şi metodelor
consacrate în domeniul juridic.
- Folosirea limbajului juridic de specialitate în elaborarea proiectelor profesionale.
C3 - Să aplice legislaţia națională, legislaţia europeană, cea de drept material uniform,

precum şi a celorlalte instrumente juridice internaţionale (număr credite/competență: 2)
- Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi european şi a principalelor
instrumente juridice internaţionale.
- Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale, a celor europene şi a prevederilor
internaţionale prin utilizarea cunoştinţelor însuşite.
- Identificarea prevederilor legale din legislaţia românească, europeană sau internaţională, aplicabile
într-un context determinat.
- Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile relevante faţă de cele irelevante care au
incidenţă în rezolvarea unor situaţii specifice.
- Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei româneşti, a celei europene şi
internaţionale în vigoare.
C4 - Să interpreteze, să compare și să coreleze instituţiile juridice din dreptul naţional,

dreptul european şi dreptul altor state (număr credite/competență: 2)
- Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi teoriilor utilizate în interpretarea
şi compararea instituţiilor din dreptul naţional, dreptul european şi dreptul altor state.
6
- Interpretarea raportului dintre instituţiile dreptului român şi cele ale dreptului european şi dreptului
altor state prin utilizarea metodelor comparative şi interpretative.
- Realizarea de corelaţii şi comparaţii între instituţii ale sistemului de drept naţional, european şi cele
ale altor state într-un context determinat, cu utilizarea metodelor şi tehnicilor specifice.
- Interpretarea şi evaluarea metodelor specifice ce pot fi utilizate pentru determinarea raportului dintre
instituţiile dreptului naţional, ale dreptului european şi ale dreptului altor state
- Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de comparare a legislaţiei naţionale,
europene şi a legislaţiei altor state.
Resurse şi mijloace de lucru

Disciplina Dreptul comerțului internațional are curs tipărit care face parte din bibliografia
obligatorie dată pentru studiu.
Pentru desfășurarea orelor de curs și seminar se are în vedere antrenarea studenților la discuțiile
aferente temelor abordate.
Structura cursului
Cursul este compus din 5 unităţi de învăţare:
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL. CONCEPT.
OBIECT. SPECIFIC.
Unitatea de învăţare 1. RAPORTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL. CONCEPT.
PREMISE (6 ORE)
Unitatea de învăţare 2. PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ
INTERNAȚIONAL (6 ORE)
Unitatea de învăţare 3. (6 ORE)
Unitatea de învăţare 4. ARBITRAJUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL (6 ORE)
CONTRACTUL DE COPMERȚ INTERNAȚIONAL. CONCEPT.
Unitatea de învăţare 5. CARACTERE JURIDICE. CLASIFICARE. FORMARE.
CONȚINUT (6 ORE)
Teme de control (TC)

Pe parcursul semestrului fiecare student va întocmi câte un referat pe o temă liber aleasă din
problematica (teoretică/practică) a cursului de Dreptul comerțului internațional.
Bibliografie obligatorie:
1. Mircea N. Costin, Calin M. Costin, Dreptul comertului international, editia a 2-a, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.
2. D.Al.Sitaru, Tratat de dreptul comertului international, vol.1, partea generala, Lumina Lex,
Bucuresti, 2008
3. D.Al.Sitatu, Tratat de dreptul comertului international, vol.2, partea speciala,Lumina
Lex,Bucuresti,2008
4. Mircea N.Costin, Calin M.Costin , Dictionar de dreptul afacerilor, editia a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2012
Metoda de evaluare:
Evaluarea cunoștințelor la această disciplină constă într-un examen scris, cu subiecte de tip
redacțional. La nota finală va fi luată în considerare și nota pe referatul întocmit în timpul semestrului.
Ponderea notei pe referat în nota finală este cea prevăzută în fișa disciplinei.
7
MODULUL I
PARTEA GENERALĂ
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL - CONCEPT. OBIECT. SPECIFIC
RAPORTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL - CONCEPT. PREMISE
Cuprins:
1.1.Explicație preliminară
1.3. Conținutul unității de învățare
1.3.1. Dreptul comerțului internațional. Concept. Obiect. Specific
1.3.1.1. Concept
1.3.1.2. Obiect
1.3.1.3. Specific
1.3.2. Raportul juridic de comerț internațional. Concept. Premise
1.3.2.1. Concept
A. Comercialitatea
1.3.2.2. Premise
B.Norma juridică
1.1. Explicație preliminară.

În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane - ca urmare a
impactului acesteia asupra economiei mondiale - se produce o continuă
diversificare a proceselor de producţie şi o neîncetată amplificare a diviziunii
internaţionale a muncii, ceea ce face ca, la scară planetară, să se contureze din
ce în ce mai pregnant raporturi de complementaritate între economiile
naţionale din diverse state. Nici un stat, oricât de bogat şi de înzestrat din
punct de vedere tehnic ar fi cl, nu poate să producă tot ceea ce îi este necesar
pentru continua sa dezvoltare, după cum nu poate să consume singur tot ceea
ce este în măsură să producă; toate statele lumii, indiferent de mărimea lor şi
de potenţialul economic şi tchnico-ştiinţific de care dispun, au ceva de dat,
dar şi ceva de primit din circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe. Această
realitate eclatantă a prezentului, ce se proiectează ca certitudine şi în
perspectiva viitorului, situează cooperarea internaţională din domeniile
economic şi tehnico-ştiinţific printre imperativele majore ale
contemporaneităţii, ea constituind un modus vivendi lipsit de alternative
rezonabile.
Comerţul internaţional, în diversele sale forme de manifestare, prin
diversele lui mijloace de realizare, reprezintă modalitatea specifică, în care şi
prin care, se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la
alta; aşezarea lui pe principiile noii ordini economice internaţionale face ca el
să devină un factor autentic, un preţios instrument de promovare a înţelegerii
şi încrederii reciproce între naţiuni şi popoare, indiferent de poziţia lor
geografică sau de nivelul de dezvoltare atins. Dar desfăşurarea comerţului
internaţional nu se petrece într-un spaţiu indiferent, pasiv şi neutru, ci într-un
cadru juridic strict reglementat prin normele juridice care consacră formarea,
8
modificarea, executarea şi stingerea raporturilor juridice de comerţ
internaţional, precum şi toate consecinţele juridice aferente unor asemenea
împrejurări. Sunt normele dreptului comercial internaţional consfinţite prin
convenţii internaţionale (bilaterale şi multilaterale) sau prin legislaţiile
naţionale ale statelor, ori prin uzanţele comerciale internaţionale. Cunoaşterea
acestor norme, a instituţiilor juridice în carc ele se grupează, prezintă o
deosebită importanţă pentru toți juriştii, precum şi pentru toţi participanţii la
comerţul internaţional, deoarece numai astfel sunt ei în măsură să contribuie
la asigurarea derulării raporturilor comerciale internaţionale într-un climat de
legalitate şi justiţie internaţională, şi totodată să asigure promovarea
intereselor economice naţionale în jocul de interese inerent realităţilor
economiei mondiale.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea unor definiţii, concepte, terminologii referitoare la
dreptul comerțului internațional ca și componentă a dreptului
privat;
- Abordarea problematicii dreptului comerțului internațional;
- Cunoașterea grupelor de raporturi juridice din domeniul
dreptului comerțului internațional;
- Cunoaşterea criteriilor de calificare a raporturilor de drept
comercial internațional.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească conceptele de norme de comerț

internațional, comercialitatea raporturilor din acest domeniu,
internaționalitatea respectivelor raporturi etc.;
– studenţii vor cunoaşte importanţa dreptului comerțului
internațional și a legalității operațiunilor de comerț internațional;
– studenţii vor cunoaște criteriile de calificare ale raporturilor de
comerț internațional, precum și specificitatea unor astfel de
raporturi juridice și a regulilor care le guvernează.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 6 ore
9
1.3.1. Dreptul comerțului internațional. Concept. Obiect.

Specific
1.3.1.1. Concept
Dată fiind importanţa majoră pe care o prezintă comerţul internaţional

în general, cooperarea economică şi tehnico- ştiinţifică în special, ca factor de
dezvoltare economică a umanităţii şi, totodată, ca instrument pentru crearea
unui climat de înţelegere, de destindere şi de conlucrare multilaterală între
naţiuni şi state, determinarea cadrului legal de desfăşurare a lui şi definirea
grupării de norme juridice incidente în acest domeniu a reţinut atenţia
oamenilor de ştiinţă din domeniul dreptului din diverse ţări ale lumii şi a
format obiect de preocupare chiar pentru Organizaţia Naţiunilor Unite.
Astfel, regulile ce trebuie să guverneze desfăşurarea comerţului
internaţional sunt enunţate într-o formulă generală şi atotcuprinzătoare în cel
de-al şaselea principiu general al UNCTAD potrivit căruia este necesar ca
aceste reguli să fie compatibile cu realizarea progresului economic şi social,
fiind inadmisibilă adoptarea de către state sau de către organizaţiile
internaţionale de state a unor măsuri de natură să stânjenească realizarea
finalităţii arătate. Se impune ca toate ţările să colaboreze pentru crearea unor
condiţii proprii de desfăşurare a comerţului internaţional în contextul cărora
să se asigure ca prioritate creşterea rapidă a exporturilor din ţările în curs de
dezvoltare, să fie favorizată expansiunea şi diversificarea comerţului în toate
statele, fie ele la niveluri asemănătoare de dezvoltare, la niveluri diferite de
dezvoltare sau având sisteme economice şi sociale diferite.11
Dar, urmărind această finalitate economică, cel de-al şaselea principiu
UNCTAD vizează implicit şi o finalitate juridică, deoarece reuşita
colaborării interstatale pe plan economic comportă ca o condiţie necesară
conlucrarea lor pe plan legislativ în vederea elaborării şi dezvoltării normelor
de drept, naţionale sau internaţionale, adecvate comerţului international.
In ideea unei asemenea conlucrări la cea de a XXI-a sesiune a
Adunării Generale a ONU s-a propus adoptarea unei definiţii oficiale a
dreptului comerţului internaţional. Potrivit acestei definiţii, conceptul la
care nc referim desemnează “ansamblul de reguli care reglementează
relaţiile comerciale de drept privat punând în cauză mai multe ţări”2. Prin
urmare, rămân în exteriorul domeniului dreptului comerţului internaţional
raporturile de drept comercial internaţional, precum raporturile interstatale
decurgând din tranzacţiile comerciale interesând teritoriile statelor părţi,
raporturi ce prin natura lor sunt de drept public (ca de exemplu GATT).
Este motivul pentru care definiţia menţionată nu a putut fi oficializată
printr-o hotărâre a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Reprezentanţii mai
multor state participante au obiectat că de vreme ce ea nu vizează şi anumite
probleme de drept public strâns legate de raporturile de comerţ internaţional
nu poate fi considerată completă. S-a apreciat pe bună dreptate, că dreptul
1
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 20.
2
Ibidem.
10
comerţului internaţional trebuie privit ca o totalitate de norme juridice prin
care se reglementează raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere,
desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
După părerea noastră, dreptul comerţului internaţional este ansamblul
dc norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de
drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional
public prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la
circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe.
Ansamblul de norme ce alcătuiesc dreptul comerţului internaţional se
plasează la limita de contact dintre ordinea juridică naţională şi ordinea
juridică internaţională având ramificaţii în ambele acestea; el este un drept
naţional, dar şi un drept internaţional în acelaşi timp. De aceea nu se poate
afirma că dreptul comerţului internaţional este, în sensul propriu al
cuvântului, o componentă intrinsecă a sistemului juridic naţional; el este
doar un element conex acestuia, ataşat lui prin forţa irezistibilă a relaţiilor
vieţii din care îşi trage sorgintea.
1.3.1.2. Obiect
Din definiţia dată dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta

are ca obiect raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică. Sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale care se stabilesc
între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe. Asemenea
raporturi se caracterizcază prin egalitatea juridică a părţilor şi prin echivalenţa
prestaţiilor la care acestea se obligă.
Este însă de observat că nu toate raporturile juridice patrimoniale care
se formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale sunt obiect al
dreptului comerţului internaţional, ci numai acelea dintre ele care sc
caracterizează prin două atribute coexistente, şi anume: comercialitatea şi
internationalitatea3.
Multitudinea raporturilor juridice care se nasc, se modifică, ori se sting
în cadrul circuitului mondial de valori şi de cunoştinţe sunt reglementate, în
întreaga lor diversitate, atât de norme făcând parte din sistemele naţionale de
drept, cât şi de norme aparţinând dreptului internaţional public. Folosind ca
punct de plecare şi de referinţă această constatare, doctrina juridică a grupat
raporturile respective după cum urmează4:
a) Raporturi ce se stabilesc între state suverane şi egale în
drepturi, între state şi organizaţii interguvemamentale sau între
asemenea organizaţii care, prin voinţa statelor membre, dobândesc
calitatea de subiecţi de drept internaţional. Sunt raporturi prin excelenţă
din sfera economicului, dar care, având caracter interstatal, primesc incidenţa
de reglementare a normelor de drept internaţional public.
b) Raporturi la care participă, pe de o parte, state ca titulare de
suveranitate, iar pe de altă parte agenţi economici (persoane juridice sau
persoane fizice). Asemenea raporturi vizează politicile comerciale,
financiar-valutarc şi vamale ale statelor, şi au ca trăsătură caracterizantă
comună subordonarea agenţilor economici implicaţi faţă de organele de stat
competente din statul participant. Ca natură ele sunt raporturi de drept
constituţional, administrativ, financiar, vamal, ce intră sub incidenţa
3
Cu privire la comercialitate şi intemaţionalitate, vezi infra dezvoltările de sub nr. 1.3.2.1.
4
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op.cit., p. 21
11
normelor juridice corespunzătoare din sistemele de drept naţionale.
c) Raporturi ce iau naştere între agenţii economici (persoane
juridice sau persoane fizice) din diverse state în calitatea lor de
participanţi nemijlociţi la comerţul internaţional şi la cooperarea
economică şi tehnico- ştiinţifică internaţională. Ele sunt preponderent
patrimoniale, dar pot avea şi caracter personal nepatrimonial fiind dominate
de principiile egalităţii juridice a părţilor şi a echivalenţei prestaţiilor asumate
de acestea. Normele juridice care le reglementează aparţin, după caz,
dreptului civil, dreptului comercial, ori dreptului comerţului internaţional în
funcţie de distincţiile specifice pe care le comportă sistemul naţional de drept
sub imperiul căruia se află.
d) Raporturi patrimoniale semiintemaţionale sau mixte care au ca
subiecţi, pe de o parte, un stat ce participă în dubla sa calitate de titular
de suveranitate (deci subiect de drept internaţional) şi de persoană
juridică (deci subiect de drept civil, naţional), iar pe de altă parte agenţi
economici din alt stat (subiecţi de drept civil străin). Asemenea raporturi
se stabilesc în virtutea acordurilor de investiţii industriale, precum şi în baza
contractelor de concesiune pentru prospectarea şi valorificarea unor resurse
miniere sau petrolifere. Ele primesc incidenţa dreptului naţional aplicabil care
se completează cu anumite principii sau reguli de drept internaţional public,
conform cu precizările făcute în actele juridice prin care au fost stabilite.
1.3.1.3. Specific
Comerţul internaţional se caracterizează printr-un set de exigenţe -

anume: celeritate, încredere, securitate a tranzacţiilor şi a creditului,
certitudine juridică - în armonie cu care au fost adoptate norme de drept
material şi conflictual uniform, precum şi reglementări specifice în
legislaţiile naţionale diferite de cele ale dreptului civil, fie prin supleţea lor,
fie prin rigurozitatea lor. După cum s-a remarcat în doctrină5, aceste
reglementări specifice comerţului în general şi comerţului internaţional în
special urmăresc o dublă finalitate: simplificarea şi accelerarea operaţiilor
comerciale, precum şi ocrotirea creditului şi, implicit, a creditorilor.
Rapiditatea operaţiilor de comerţ internaţional comportă în mod necesar
simplicitatea acestor operaţiuni. Condiţiile pieţei sunt mereu schimbătoare,
ceea ce face ca participanţii la comerţul internaţional să fie obligaţi să
acţioneze neîntârziat căci orice ezitare comportă riscuri pentru interesele lor.
Adeseori, aceştia trebuie să adopte decizii imediate - cum este bunăoară în
cazul operaţiilor de bursă - şi să încheie tranzacţii de mare valoare tară a
avea timpul necesar pentru constituirea unor garanţii imobiliare (cum este
ipoteca), prin care să-şi protejeze sumele dc bani angajate în operaţiunea
respectivă. De multe ori le lipseşte timpul necesar în vederea preconstituirii
unor probe şi sunt nevoiţi să accepte chiar un acord verbal cu partenerii de
afaceri, realizat uneori doar telefonic, şi să avanseze importante sume de
bani, fie partenerului de negocieri, fie unui intermediar, urmând ca dovada
operaţiunii respective să o facă, când va fi cazul, prin orice mijloace de
probă.
Încrederea reciprocă, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă.
securitatea tranzacţiilor şi îndeobşte a creditului sunt elemente ce dau
certitudine juridică operaţiilor comerciale în general, operaţiilor de comerţ
internaţional în special. Dar o asemenea certitudine este dc imaginat
numai în condiţiile existenţei unui drept riguros care să reglementeze cu
5
T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 19.
12
claritate şi precizie materia obligaţiilor comerciale şi mai cu seamă
aspectele pe care le implică executarea lor. Rigoarea este caracterizantă
pentru dreptul comercial, naţional sau internaţional.
Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale
comerţului internaţional consacră un set de reguli privind simplificarea şi
accelerarea operaţiilor comerciale. Aceste reguli au fost sintetizate în
doctrină6 după cum urmează:
a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime şi
uşor de îndeplinit. Astfel, în unele sisteme de drept naţional (ca de pildă
dreptul francez şi dreptul român), constituirea gajului comcrcial nu
comportă cerinţa unui înscris, iar pentru valorile mobiliare date în gaj nu
este necesară notificarea acestei operaţii către debitorul creanţei, aşa cum se
cere în dreptul civil.
b) In materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional
nu reclamă o formalitate anume pentru punerea în întârziere a debitorului: se
prevede că punerea în întârziere poate rezulta din orice înscris, chiar dintr-o
scrisoare obişnuită, sau chiar din înţelegerea tacită a părţilor în armonie cu
care împlinirea scadenţei operează prin ea însăşi punerea în întârziere a
debitorului. Situaţia este alta în cazul obligaţiilor civile reglementate de
dreptul comun, deoarece aici punerea în întârziere a debitorului se face
printr-o notificare trimisă de creditor debitorului prin executorul
judecătoresc ori de câte ori părţile nu au stabilit expres altfel.
c) Normele dreptului comercial internaţional, cum de altfel şi
normele dreptului comercial naţional consacră în materie de probaţiune
principiul libertăţii probelor potrivit căruia dovada unui contract comercial
se poate face prin orice mijloace, chiar prin martori şi prezumţii, indiferent
de valoarea acelui contract. Fireşte, nu ne aflăm în prezenta unei reguli cu
valoare absolută care nu admite excepţii. Fac excepţii de la această regulă
actele juridice - ca de exemplu contractul de societate şi statutul societăţii
comerciale - pentru valabilitatea cărora legea cere în mod expres forma
autentică16.
d) O altă particularitate a reglementărilor de drept comercial este
aceea că în armonie cu aceste reglementări nu sunt necesare nici formula bun
şi aprobat şi nici formalitatea dublului exemplar pe care Codul civil le cer
pentru unele contracte unilaterale, respectiv, pentru contractele
sinalagmatice. în materie comercială asemenea formalităţi nu trebuie
îndeplinite nici chiar în situaţiile pentru care legea instituie cerinţa redactării
unui înscris.
e) Prin derogare de la dispoziţiile Codului civil român care stabilesc
criterii precise pentru determinarea datei unui contract sau a datei certe.
Proba datei contractului comercial internațional se poate face prin orice
mijloace dc dovadă, la fel ca proba celorlalte elemente ale contractului. Două
sunt raţiunile care legitimează această soluţie: pe de o parte comercianţii,
având obligaţia să-şi evidenţieze în registre speciale operaţiunile pe care le
efectuează, prin menţiunile pe care le fac în aceste registre preconstituie
implicit probe împotriva lor ce vor putea fi folosite ca atare, la caz de nevoie,
de către persoanele interesate, iar pe de altă parte perfectarea tranzacţiilor
comerciale se înfăptuieşte, de regulă, cu rapiditate, împrejurare ce impune
adoptarea unor soluţii legislative în materie de probaţiune adecvate acestei
situaţii.
f) Termenele de prescripţie, în materie comercială sunt diferite de
cele existente în dreptul civil, având durate mai scurte ca acestea din urmă. Și
e firesc să fie aşa deoarece nu pot fi lăsate în incertitudine vreme îndelungată
6
lbidem,
13
situaţii economice care prin specificul lor reclamă certitudine juridică.
g) În fine, nevoia de simplificare a procedurii de soluţionare a
litigiilor decurgând din afacerile comerciale ca şi imperativul de a se asigura
o rezolvare cât mai rapidă a unor asemenea litigii au determinat organizarea
unei jurisdicţii speciale în domeniul comerţului internaţional, anume
arbitrajul internaţional organizat sub diverse forme şi funcţionând pe baza
unei proceduri simplificate, caracterizată prin supleţe. In acest domeniu este
admis chiar arbitrajul ex aequo et bono de specificul căruia este faptul că
arbitrii, în virtutea convenţiei părţilor, acţionează în calitate de amiables
compositeurs.
Normele dreptului comerţului internaţional îşi învederează specificul
şi prin setul de reguli consacrate în vederea ocrotirii creditului. Dintre acestea
reţinem următoarele:
- Sunt edictate garanţii speciale în beneficiul creditorului menite să
neutralizeze riscul neexecutării sau executării nccorcspunzătoare a prestaţiei
datorate de către debitor. Dintre acestea menţionăm: instituirea prezumţiei
legale de solidaritate intre codebitori, prezumţie ce nu se regăseşte şi în
textele Codului civil care consacră o soluţie contrară; reglementarea unor
proceduri de executare colectivă vizând bunurile debitorului, pentru datoriile
comerciale ale acestuia (ca de pildă: falimentul, administrarea controlată,
reglementarea judiciară sau lichidarea bunurilor etc.); instituirea (în unele
legislaţii naţionale) unor proceduri simplificate de recuperare a creanţelor
comercialc având ca obiect sume de bani neimportante; consacrarea regulii
inadmisibilităţii (cel puţin cu privire la titlurile de credit) acordării de câtre
instanţă a unor termene de graţie în favoarea debitorului; facilitarea realizării
gajului de către creditorul gajist.
- Se reglementează diferit, comparativ cu dreptul civil, daunele -
interese pentru neexecutarea unei obligaţii ce are ca obiect sume de bani; în
general acestea sunt mai mari decât dobânda prevăzută de legea civilă.
- Existența, în materie comercială, a unor reguli, fie chiar de drept
cutumiar, care oferă o mai mare supleţe în apreciere decât cele consacrate
prin normele dreptului civil; raţiunea de a fi şi finalitatea lor rezidă în nevoia
practică privind asigurarea unui echilibru contractual între părţi. Menţionăm,
cu titlu de exemplu, faptul că în materie comcrcială se recunoaşte arbitrajului
sau, după caz instanţei, facultatea că atunci când se invocă neexecutarea
parţială a contractului să procedeze la refacerea sau adaptarea acestuia (adică
a contractului), hotărând bunăoară micşorarea preţului pe motiv că marfa
livrată este calitativ necorespunzătoare sau că livrarea mărfii s-a făcut cu
lipsuri cantitative etc. Pe planul dreptului civil, conform Codului civil român
în contractele sinalagmatice condiţia rezolutorie este subînţeleasă în
eventualitatea neexecutării contractului, ceea ce exclude posibilitatea ca
instanţa să procedeze la adaptarea contractului sau la refacerea lui.
- In fine, mai reţinem că principiul executării cu bună-credinţă a
contractelor7, ca şi teoria aparenţei în drept dobândesc în materie comcrcială
valenţe noi comparativ cu cele ce le-au fost recunoscute în dreptul civil.
O notă de specificitate a dreptului comerţului internaţional se
concretizează în ponderea şi importanţa pe care o au în acest domeniu
uzanţele comerciale sau cutumele care uneori au prevalenta chiar în raport cu
legea scrisă.
7
A se vedea în acest sens prevederile art. 1 - 203 din Uniform Commercial Code
(S.U.A.).
14
1.3.2. Raportul juridic de comerț internațional. Concept.
Premise
1.3.2.1. Concept
Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial

reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional care se stabileşte
între participanţii la comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică (persoane fizice şi persoane juridice), subiecţi
de drept aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării economice
internaţionale şi al schimbului mondial de valori şi de cunoştinţe8.
Două elemente definitorii - anume, comcrcialitatea şi intemaţiona-
litatea - determină specificitatea raportului de comerţul internaţional
comparativ cu raporturile juridice de drept naţional.
A. Comercialitatea
In termeni generali, comercialitatea desemnează calitatea sau

atributul unui raport juridic de a fi comercial. La modul concret însă,
comercialitatea se defineşte în dreptul intern al fiecărei ţări, ea fiind
determinată în raport cu critcriile stabilite într-un atare sens de sistemul de
drept respectiv. De aceea raporturile juridice de comerţ internaţional vor fi
calificate ca şi comerciale prin referire la normele dreptului naţional care
potrivit normelor de drept internaţional privat constituie lex causae.
Caracterul comercial al unor asemenea raporturi se apreciază şi se defineşte
în mod obişnuit prin antiteză cu caracterul civil pe care îl inculcă legea civilă
în substanţa raporturilor ce cad sub incidenţa sa.
Dar nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea drept civil-drept
comercial; unele dintre ele au un cod unic pentru ambele feluri de relaţii -
civile şi comerciale - ceea ce însă nu le împiedică să stabilească un regim
juridic diferit pentru actele sau faptele de comerţ, precum şi un statut juridic
special pentru subiecţii de drept implicaţi în raporturile juridice generate de
asemenea acte sau fapte.
Problema determinării caracterului comercial al unui raport juridic, sau
mai exact al unei întregi grupe de raporturi juridice este în fond problema
determinării domeniului dreptului comercial. Fiind un drept cxcepţional9
dreptul comercial ar trebui să aibă un domeniu strict delimitat. Dar o atare
delimitare a fost creată numai prin uzanţe şi din nefericire nu a fost niciodată
clar şi precis conturată.
Legislaţiile naţionale folosesc în scopul determinării caracterului
comercial al unui raport juridic două elemente de distincţie, şi anume:
subiecţii de drept implicaţi şi actele sau faptele juridice concret săvârşite.
Dacă se ia în considerare primul element (adică subiecţii de drept
implicaţi), dreptul comercial va primi aplicare numai cu privire la persoanele
care au calitatea de comerciant. Concepţia fondată pe acest criteriu de
distincţie este numită subiectivă.
Dacă, dimpotrivă, se ia în considerare cel de-al doilea element (adică
actele sau faptele juridice concrete), normele de drept comercial primesc
vocaţie de aplicare numai cu privire la actele necesare vieţii comerciale.
Concepţia care promovează acest criteriu de distincţie a fost numită
8
M. N. Costin, Drept comercial internaţional (ghid alfabetic), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 445.
9
G. Ripcrt, R. Roblot, Trăite de droit commercial, ed. XIV, L.G.D.J. Paris, 1991, p.3
15
obiectivă.
Aşa fiind, opoziţia dintre cele două concepţii apare ca netă şi rămâne
doar să optăm pentru una dintre ele. Este numai o aparenţă deoarece
delimitarea operată pe baza fiecăruia dintre cele două criterii menţionate nu
este suficient de bine individualizată. O atare individualizare este
susceptibilă de realizare numai cu condiţia să existe o noţiune precisă a
comerciantului, în cazul concepţiei subiective, respectiv să existe o noţiune
precisă a actului sau faptului de comerţ, în cazul concepţiei obiective. Or, o
atare condiţie lipseşte, în legislaţiile naţionale din diferite ţări nefiind cele
două noţiuni evocate. În general, potrivit reglementărilor dreptului pozitiv,
indiferent de concepţia consacrată prin acele reglementări, comerciantul se
recunoaşte după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective
este dependentă de calitatea celui care le săvârşeşte.
Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale şi îşi

consumă întreaga existenţă juridică pe teritoriul naţional rămân indiferente
pentru dreptul comerţului internaţional fiind supuse, în tot ceea ce le priveşte,
legilor respective. Asemenea raporturi intră în zona de interes a dreptului
comerţului internaţional numai atunci când şi numai în măsura în care
caracterul lor comercial este dublat de caracterul lor internaţional. Aşadar,
pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţe internaţionale
trebuie să aibă în conţinutul lui, pe lângă atributul comercialităţii, şi un
element de intemaţionalitate ce-i adaugă o valenţă suplimentară, anume
atributul intemaţionalităţii.
Este însă de observat că există raporturi juridice care conţin elemente
de extraneitate fie în însăşi structura lor, fie în circumstanţele de care este
dependentă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv,
precum: locul perfectării actului juridic, locul executării obligaţiilor generate
prin acel act, moneda în care urmează a se face plata etc. Deşi asemenea
raporturi juridice prezintă adeseori importanţă pentru comerţul internaţional,
ele se plasează totuşi în domeniul dreptului internaţional privat.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este dc
natură să confere acestuia atributul intemaţionalităţii. Bunăoară, cetăţenia
părţilor contractante este irelevantă ca element de intemaţionalitatc; aşa s-a
stabilit atât in practica internaţională, cât şi prin normele dreptului uniform10.
În schimb, sediul sau domiciliul, ori în lipsa acestuia din urmă, reşedinţa
părţilor sunt luate în considerare, dacă se află în state diferite. ca elemente de
intemaţionalitate pentru raportul juridic generat de contractul respectiv. Este
însă de observat că nu în toate cazurile împrejurarea evocată dobândeşte o
atare semnificaţie. Astfel, un contract de societate pcrfectat în România între
parteneri contractuali cu cetăţenii diferite şi sedii, respectiv domicilii în ţări
diferite nu poate fi calificat contract internaţional de vreme ce societatea
comercială constituită pe accastă cale, având sediul principal în România,
este persoană juridică română supusă legilor României. Prin consecinţă, într-
o atare ipoteză, deşi în structura raportului juridic respectiv există două
elemente de extraneitate (anume: cetăţenia străină şi sediul sau domiciliul în
străinătate al unuia sau unora dintre asociaţi) nici unul dintre ele nu primeşte
în cazul dat semnificaţia dc element de intemaţionalitate. De aceea, nici
10
În acest sens art. I, pct. 3 din Legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1 iulie 1964
(Convenţia de la Haga) care prevede că "aplicarea acestei legi nu depinde de cetăţenia părţilor”; soluţia este consacrată şi prin
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri dc la Viena din aprilie 1980 (art.3, pct.3).
16
raportul juridic creat prin contractul de societate - contract ce este prin natura
sa un fapt de comerţ - nu va fi un raport de comerţ internaţional, ci un raport
comercial integrat în ordinea juridică naţională.
În practica de comerţ internaţional, adeseori un element de extraneitate
este dublat de alt element de extraneitate în structura aceluiaşi contract.
Exemplul devenit clasic în această privinţă este vânzarea internaţională de
mărfuri cu referire la care se cere, în afara condiţiei ca stabilimentul părţilor
să se afle în state diferite, şi condiţia ca obiectul vânzării să se afle în situaţia
de a fi transportat de pe teritoriul unui stat, pe teritoriul altui stat. Numai
când ambele aceste cerinţe sunt satisfăcute, contractul respectiv poate fi
considerat un contract de vânzare internaţională.
Rămânând în perimetrul vânzării internaţionale de mărfuri, arătăm că
un raport juridic ce are caracter internaţional nu este sinonim cu un raport de
drept internaţional privat. Astfel, vânzarea comercială internaţională
reglementată de legile uniforme nu este o vânzare internă convertită prin
adăugarea unui element de extraneitate. Un contract prin care un cetăţean
străin cumpără anumite bunuri dintr-un magazin din România nu dobândeşte
semnificaţia unei vânzări internaţionale propriu-zise şi rămâne deci în
exteriorul arealului legilor uniforme incidente în acest domeniu. El se
situează în domeniul dreptului internaţional privat, într-o zonă lipsită de
interes pentru normele dreptului comerţului internaţional.
Convenţiile internaţionale, ca şi legile uniforme ce reglementează
numai raporturi juridice cu caracter internaţional definesc ele însele
asemenea raporturi precizând totodată şi criteriile pe baza cărora se
delimitează domeniul lor de incidenţă şi care deci trebuie avute în vedere
pentru stabilirea caracterului internaţional al anumitor raporturi juridice11.
Aceste criterii nu sunt general valabile pentru toate contractele, ci diferă de
la un contract la altul în funcţie de natura şi specificul fiecărui contract. Aşa
bunăoară, în cazul contractelor ce prin specificul lor nu comportă un transfer
de bunuri dintr-o ţară în altă ţară, intemaţionalitatea raportului juridic
respectiv este dată de sediul sau domiciliul (ori reşedinţa) în state diferite a
celor doi contractanţi. Tot astfel, în contractele ce implică transferul dc
bunuri dintr-o ţară într-o altă ţară, elementul de internaţionalitate rezidă în
însuşi faptul obiectiv al transferului. În contractele având ca obiect prestaţii
de a face, iar executarea prestaţiei se înfăptuieşte pe teritoriul a cel puţin
două state (cum se întâmplă la transportul internaţional de mărfuri sau de
persoane) faptul obiectiv al unei asemenea executări dă raportului juridic
respectiv caracter internaţional. Contractul de factoring în care, alături de
aderent, factor şi debitor se implică şi factorul la import, dobândeşte caracter
de contract comercial internaţional tocmai datorită acestei implicări şi a
plăţilor internaţionale antrenate de el; deci, în asemenea contracte,
elementele de intemaţionalitate se concretizează pe de o parte în participarea
la raportul juridic al factorului la import, iar pe de altă parte în caracterul de
plăţi internaţionale a sumelor achitate de acesta din urmă aderentului. În
fine, pentru a încheia exemplificarea învederăm că raporturile juridice
decurgând din intermedierea în comerţul internaţional au şi ele criterii
proprii de determinare a elementului de intemaţionalitate din structura lor
care pot fi şi ele diferite de la un contract de intermediere la altul în funcţie
de specificul fiecărui contract. Există totuşi un criteriu cu valabilitate pentru
toate contractele de intermediere, şi anume: sediul sau domiciliul în ţări
diferite a cel puţin doi din cei trei subiecţi de drept - reprezentantul,
reprezentatul şi terţul - implicaţi în realizarea activităţii de intermediere; mai
11
T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 14.
17
exact avem în vedere sediul sau domiciliul reprezentantului sau
reprezentatului.
In concluzie: Elementul de intemaţionalitate este în fond un element

de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are şi valenţele unui
element de intemaţionalitate de natură să conferc raportului juridic dat
caracterul de raport de comerţ internaţional. Este element de
intemaţionalitate numai acel element de extraneitate ce prezintă suficientă
relevanţă pentru a da raportului juridic în structura căruia se integrează
puterea de a capta acţiunea unor norme juridice de drept al comerţului
internaţional creând acelui raport vocaţia de a se supune acelei acţiuni.
1.3.2.2. Premise
Orice raport juridic este un raport social reglementat dc o normă

juridică. Raportul juridic de comerţ internaţional nu face excepţie de la
această regulă. El este înainte de toate un raport social economic stabilit între
participanţii la activităţile de comerţ internaţional şi cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională. Apariţia sa comportă două premise
necesare, şi anume: un fapt juridic care este un act sau fapt de comerţ
internaţional şi o normă juridică de drept al comerţului internaţional cu
vocaţie de aplicare în privinţa acelui fapt juridic.
Actele sau faptele de comerţ constituie elementul esenţial pentm

determinarea arealului dreptului comercial (intern sau internaţional). Cele
două concepte - acte şi fapte - au aceeaşi semnificaţie: ele sunt mijloace
juridice de înfăptuire a activităţii comerciale. Doctrina de drept comercial,
jurisprudenţa şi dispoziţiile normative ce reglementează raporturile dintre
participanţii la comcrţ le atribuie o singură accepţiune, anume aceea de
operaţii comerciale sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică privind
vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii,
transportul şi expediţiile internaţionale, proiectarea sau executarea de
lucrări, asistenta sau colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de
licenţe pentru folosirea brevetelor dc invenţii sau a procedeelor tehnologice,
consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunile valutare,
asigurările, turismul şi, în general, orice acte dc comcrţ în raporturile dintre
aceşti participanţi.
Corecta definire a actelor sau faptelor de comerţ prezintă un multiplu interes
practic: pe de o parte este stringent necesar să se stabilească un criteriu de
delimitare exactă între actele civile şi actele comerciale deoarece acestea din
urmă sunt supuse, în scopul facilitării tranzacţiilor şi protejării creditului,
unui regim juridic special față dc acela aplicabil celor dintâi; pe de altă
parte, enumerările legale ale actelor sau faptelor de comerţ fiind enunţiative
este imperios necesar să fie stabilite criterii precise în baza cărora jurisdicţia
comercială să poată aprecia dacă da sau nu, care anume alte acte sau fapte
juridice pot fi caracterizate ca acte sau fapte de comerţ deşi nu se regăsese
printre componentele acestor enumerări; în fine, pe un plan mai general,
corecta determinare a domeniului dreptului comercial (intern sau
internaţional) şi delimitarea lui de domeniul dreptului civil este în mare
măsură dependentă de corecta definire a actelor sau faptelor de comerţ
18
(intern sau internaţional).
Dar doctrina juridică nu s-a putut pune de acord asupra unei definiţii
unanim acceptată. Au fost formulate mai multe teorii în această privinţă,
dintre care vom reţine ca fiind mai semnificative următoarele12:
a) Teoria speculaţiei. In esenţă, această teorie priveşte actul de
comerţ ca un act de speculaţie, având ca finalitate realizarea de beneficii,
obţinerea de profit. De altfel, însuşi termenul speculaţie este utilizat aici cu
o atare semnificaţie (beneficiu sau profit). Speculaţia se poate realiza fie
prin transformarea unor materii prime, materiale etc. în produse finite de o
valoare superioară celei iniţiate, fie prin schimbul de produse (cum ar fi
bunăoară cumpărarea unor mărfuri la un anumit preţ şi revânzarea lor la un
preţ mai mare). Finalitatea actului de comerţ fiind obţinerea de beneficii,
comerciantul acţionează în vederea atingerii acestei finalităţi. Prin urmare
el niciodată nu va acţiona dezinteresat.
S-a reproşat acestei teorii că se fondează pe un criteriu inexact: pe de o
parte el (adică criteriul respectiv) este prea larg deoarece se extinde şi asupra
unor operaţii civile (precum activitatea agricolă şi cea meşteşugărească), iar
pe de altă parte este prea îngust întrucât nu toate operaţiile comerciale au
caracter speculativ (cum este cazul vânzării în pierdere pentm atragerea
clientelei pe o anumită piaţă)13.
În ce ne priveşte, considerăm nefondate ambele aceste obiecţii.
Activităţile agricole, ca şi cele meşteşugăreşti nu pot fi plasate în afara sferei
actelor sau faptelor de comerţ deoarece producţia realizată în aceste scctoare
economice este cel puţin în parte destinată comercializării pe piaţa internă şi
chiar pe piaţa externă. Pe de altă parte, aşa-zisele vânzări în pierdere trebuie
considerate prin prisma finalităţii lor şi nu prin referire la rezultatele imediate
pe care le produc. într-adevăr, dacă asemenea vânzări sunt raportate la aceste
din urmă rezultate, atunci calificarea lor ca vânzări în pierdere apare ca
valabilă; dacă însă sunt analizate ca mijloace pentru obţinerea unor beneficii
în viitor, căci aceasta este finalitatea pc care comerciantul o vizează, atunci
calificarea lor ca vânzări în pierdere nu corespunde realităţii. De regulă, un
comerciant recurge la procedeul efectuării de asemenea vânzări fie pentru a
penetra cu marfa sa pe o piaţă nouă, fie pentru a-şi lichida stocul de marfa
greu vandabilă. Şi într-un caz şi în celălalt, pierderea rezultată din vânzarea
sub preţ a mărfii respective este numai aparentă, deoarece pe această cale
comerciantul îşi creează premisele obţinerii în viitor a unui profit convenabil
sau, după caz, previne o pierdere mai importantă pe care inevitabil o va suferi
ulterior dacă n-ar accepta pierderea mai mică în prezent datorată unei astfel
dc vânzări, Intr-adevăr, vânzându-şi marfa la un preţ concurenţial pe o piaţă
nouă, comerciantul va incita interesul cumpărătorilor de pe acea piaţă faţă de
marfa respectivă sau faţă de o altă marfa căreia i se face reclamă pe această
cale ceea ce va duce în final la creşterea cererii pentru o atare mărfi şi îi va
permite ofertantului să-şi creeze în viitor condiţii nu numai de recuperare a
pierderii iniţial suferite, ci chiar să obţină profitul scontat. Tot astfel, în cazul
vânzării de mărfuri soldate (cum este cazul sortimentelor de îmbrăcăminte
ieşite din modă sau care sunt adecvate uriui sezon expirat), comerciantul
previne prin acest procedeu o pierdere pe care ar suferi-o ca urmare a
creşterii dificultăţilor de valorificare a mărfii respective pe măsura trecerii
12
Pentru alte amănunte cu privire la teoriile emise in acest domeniu, a se vedea St. D. Cărpcnaru, Drept comercial român,
voi. I, Introducere in studiul dreptului comerţului, faptele de comerţ, comercianţii, Editura Atlas-Lex, Bucureşti, 1993, p.
34 şi urm.
13
Pentru alte detalii a se vedea I. L. Georgescu, Drept comercial român, voi. 1, Editura Socec, Bucureşti, 1946, p. 169 şi
urm.
19
timpului; totodată, prin vânzarea sub preţ a mărfii devenită greu vandabilă, el
îşi eliberează spaţiile de depozitare făcând posibilă reaprovizionarca cu o altă
marfa mai competitivă.
După părerea noastră criteriul speculaţiei este necesar pentru definirea
actului sau faptului de comerţ, dar nu este suficient într-un atare scop. De
aceea el trebuie asociat cu alte criterii luate în considerare de alte teorii emise
în legătură cu problema în discuţie.
b) Teoria circulaţiei. Priveşte actul sau faptul de comerţ ca un act de
circulație. şi propune drept criteriu de definire a acestuia, obiectul lui (adică
al actului sau faptului de comerţ). Un asemenea act se analizează ca act de
impunere în circulaţia mărfurilor între producătorul direct şi consumatorul
nemijlocit. Prin consecinţă, sunt acte sau fapte de comerţ numai actele
intermediare, adică acelea care se situează între producţie şi consumaţie, din
sfera lor fiind excluse atât activităţile productive propriu- zise, cât şi cele de
consum. Se ajunge astfel la o restrângere neconcordantă cu realitatea a sferei
actelor sau faptelor de comerţ. Astfel, potrivit acestei teorii sunt considerate
comerciale bunăoară vânzările efectuate de către angrosist detailistului, în
vreme ce vânzările făcute de către producătorul agricol angrosistului sunt
calificate acte civile, ceea ce este inexact.
După părerea noastră, criteriul obiectului nu duce de unul singur la
concluzii corecte; el trebuie corelat cu cel al scopului, deoarece numai pnntr-
o astfel dc corelare poate fi stabilită adevărata semnificaţie juridică a unui act
sau fapt dat.
De altfel, în doctrina juridică14 au fost relevate şi alte inconveniente
ale teoriei circulaţiei învederându-se că criteriul pe care aceasta se fondează
este inexact căci există acte comerciale (ca de exemplu cele pe care le
comportă activitatea unei agenţii de afaceri). Pe de altă parte activitatea
productivă, recunoscut ca activitate comercială, este altceva decât activitatea
de intermediere: fabricantul este în principal un creator şi numai în subsidiar
(sau mai exact cu titlu accesoriu) el se manifestă ca intermediar. Datorită
inconvenientelor arătate, teoria circulaţiei nu poate fi considerată o soluţie
pentru definirea actului sau faptului de comerţ. Ea arc totuşi meritul că
sistează o particularitate caracterizantă a acestuia, anume că el este un act de
circulaţie. Nici o definiţie a actului sau faptului de comerţ care se pretinde
corectă nu va putea omite din conţinutul ei accastă particularitate.
c) Teoria întreprinderii. Adoptă drept criteriu pentru definirea actului

sau faptului de comerţ modul de organizare a activităţii comerciale: actul de
comerţ este acel act care se îndeplineşte printr-o întreprindere; el nu este şi nu
trebuie privit ca un act juridic izolat, ci ca o activitate metodic organizată. De
aici o importantă consecinţă:_actul de comerţ se realizează în cadrul unei
întreprinderi care presupune o repetiţie profesională a actelor, potrivit unei
organizări sistematice şi bazate pe anumite mijloace materiale15.
Nici criteriul pe care se fondează această teorie, criteriu ce rezidă m

ideea de întreprindere, nu a rămas în afara oricăror obiecţii. S-a spus pe bună
dreptate că nu toate actele sau faptele de comerţ se realizează într-un cadru
organizatoric de genul întreprinderii şi că cel puţin unele dintre acestea,
precum cele îndeplinite de agenţii de bursă se consumă în circumstanţe de
altă natură. Totodată se afirmă că pe baza criteriului întreprinderii care este
imprecis nu se poate stabili ce anume grad dc organizare al unei activităţi
14
I.L. Georgescu, op. cit., loc. cit.
15
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 36.
20
este necesar pentru a se asigura caracterul comercial al întreprinderii
respective.
Toate obiecţiile formulate sunt întemeiate, dar ideea în sine a

organizării activităţii comerciale sub formă de întreprindere merită reţinută
pentru definirea actelor sau faptelor de comerţ deoarece după părerea
noastră ea constituie una din particularităţile caracteristice ale unor
asemenea acte.
B. Norma juridică
Raportul juridic dc comerţ internaţional este, după cum am arătat, în

esenţa sa un raport social căruia incidenţa unei norme juridice îi conferă
valenţe juridice. Normele juridice care acţionează asupra raporturilor social-
economice din sfera comerţului internaţional devin astfel premise pentru
naşterea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
Se pune însă problema care sunt aceste norme? Intr-o formulă
generală şi atotcuprinzătoare vom spune că pot constitui premise pentru
naşterea raporturilor de comerţ internaţional normele care în totalitatea lor
formează dreptul comerţului internaţional.
Între aceste norme sc detaşează ca având o semnificaţie deosebită
normele materiale de drept uniform. Dar, ele nu sunt singurele reglementări
legale ce au impact asupra raporturilor de comerţ internaţional. Adeseori
asupra unor asemenea raporturi îşi extind incidenţa chiar normele din dreptul
naţional al statelor şi mai frecvent decât acestea din urmă cutumele sau
uzanţele comerciale internaţionale.
Există deci o mare diversitate de reglementări legale aparţinând
ordinii juridice internaţionale, dar şi ordinii juridice naţionale din diferite
state care prin acţiunea lor dau valoare juridică raporturilor social- economice
existente în sfera comerţului internaţional şi a cooperării economice şi
tehnico-ştiinţifice internaţionale. O mare importanţă în determinarea normei
juridice sub incidenţa căreia se află un anumit act sau fapt de comerţ
internaţional o are voinţa părţilor implicate în derularea acelui act sau fapt
juridic, deoarece acestea, în virtutea principiilor libertăţii convenţiilor şi lex
voluntatis, pot statua ele însele asupra acestei incidenţe stabilind ce lege
guvernează contractul lor.

Concepte şi termeni de reţinut
 Conceptul și obiect al dreptului comerțului internațional

 Elemente ce dau specificul dreptului comerțului internațional
 Comercialitatea raportului de comerț internațional
 Internaționalitatea raportului de comerț internațional
 Teoriile privind criteriile de stabilire a comercialității actelor sau faptelor juridice
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este obiectul dreptului comerțului internațional?
2. Ce este specificul dreptului comerțului internațional?
21
3. Enumerați categoriile de raporturi juridice reglementate de normele dreptului comerțului
internațional.
4. Ce este comercialitatea raportului de comerț internațional?
5. Ce este internaționalitatea raportului de comerț internațional?
6. Ce sunt actele sau faptele de comerț?
7. Care sunt teoriile privind criteriile de stabilire a comercialității actelor sau faptelor juridice?
Bibliografie obligatorie
Bucuresti, 2008
Lex,Bucuresti,2008
Bucuresti, 2012
22
PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Cuprins:
2.1. Introducere
2.3.1. Grupe de participanți la raporturile de comerț internațional
2.3.2. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți de drept internațional
2.3.3. Societățile transnaționale (multinaționale)
2.3.4. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți de drept național
2.3.4.1. Societățile comerciale participante la raporturile de comerț internațional
2.3.4.2. Grupările de societăți comerciale participante la raporturile de comerț internațional
2.3.4.3. Comercianții persoane fizice participanți la raporturile de comerț internațional
2.1. Introducere
Multitudinea şi diversitatea raporturilor juridice care se stabilesc între

participanţii la comerţul internaţional în desfăşurarea acestuia comportă
implicarea în asemenea raporturi a unei multitudini şi diversităţi de subiecţi
de drept. După cum s- a remarcat în doctrina juridică16 sfera acestor subiecţi,
ca şi denumirile sub care ei îşi realizează participarea diferă substanţial de la
o legislaţie naţională la alta. Mai mult chiar în cadrul fiecărui sistem naţional
de drept se pot distinge mai multe grupe de asemenea participanţi.
Marea diversitate a subiecţilor de drept implicaţi în raporturi de
comerţ internaţional comportă un set de trăsături distinctive destul dc
importante prin care aceştia se diferenţiază între ei. Sub aspectul activităţii
practice diferenţierile respective sunt mai puţin relevante, iar interesul pe
care ele îl prezintă este relativ modest.
Şi e firesc să fie aşa deoarece, pe de o parte, subiectivitatea lor
juridică adică aptitudinea lor, sau mai exact capacitatea lor de a încheia acte
juridice de comerţ internaţional şi deci de a se manifesta ca subiecţi de drept
- este dată şi guvernată de legea ţării de origine care le stabileşte statutul lor
organic, iar pe de altă parte această subiectivitate juridică le este recunoscută
de legea ţării solicitate primitoare care le asigură posibilitatea exercitării
drepturilor aferente pe teritoriu ei.
- Însuşirea cunoştinţelor de bază privind grupele de participanți la

raporturile de comerț internaţional;
16
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept a comerţului internaţional, voi. 1. Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 47
23
- Cunoașterea modului în care statul și organizațiile internaționale
de state participă la comerțul internațional;
- Cunoaşterea specificului societăților transnaționale și a modului
în care acestea participă la comerțul internațional;
- Cunoaşterea modului în care subiecții de drept național participă
la raporturile de comerț internațional.

– Studenţii vor lua cunoştință despre modul concret în care se
realizeaza participarea subiecților de drept național și a
subiecților de drept internațional la raporturile de comerț
internațional;
– Studenţii vor lua cunoștință despre aspectele relevante privitoare
la grupările de societăți comerciale, modul în care acestea se
formează și în care ele funcționează;
– Studenţii vor cunoaşte modul de stabilire a naționalității
participanților la raporturile de comerț internațional;
– Studenţii vor cunoaşte principalele aspecte referitoare la
fuziunea/divizarea internațională a societăților comerciale,
schimbarea sediului acestora dintr-o țară în altă țară.
2.3.1. Grupe de participanţi la raporturile juridice de comerț

internațional
Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi clasificaţi,

în funcţie de ordinea juridică de apartenenţă, în două grupe distincte şi
anume:
- subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale a
diverselor state şi
- subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale.
Cei care fac parte din prima grupă formează categoria tradiţională
de participanţi; ei sunt prezenţi în majoritatea covârşitoare a raporturilor de
comcrţ internaţional, iar calitatea lor juridică le este dată de dreptul
naţional(adică dc dreptul intern) al statului de origine. Fac parte din această
categorie, în armonie cu prevederile legislaţiei noastre ca şi a unor convenţii
internaţionale la care România a aderat, agenţii economici cu personalitate
juridică (societăţi comerciale şi regii autonome), uniuni economice
internaţionale fără caracter guvernamental şi comercianţi persoane fizice.
Cei care alcătuiesc a doua grupă sunt subiecţi de drept internaţional.
Implicarea lor în raporturile de comerţ internaţional este de dată relativ
recentă fiind determinată de extinderea arealului comerţului internaţional şi
la activităţile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică dintre state şi
naţiuni. Punerea în lucrare a unor operaţiuni complexe de mare anvergură,
24
precum programe pe termen lung pentru dezvoltarea unor ţări rămase în
urma din punct de vedere economic, injectarea de capital străin în economia
acestor ţări pentru realizarea unor obiective de investiţii de mare amploare
etc., comportă inevitabil participarea statelor în cauză şi nu rareori
participarea unor organizaţii interguvemamentale. Or, şi statele şi
organizaţiile interguvemamentale sunt entităţi juridico- politice care aparţin
ordinii juridice internaţionale şi care au deci calitatea de subiecţi de drept
internaţional.
Alături de cele două grupe menţionate este implicată în raporturi de
comerţ internaţional şi o a treia grupă de subiecţi de drept - societăţile
transnaţionale (sau multinaţionale) - care prin statutul lor juridic ocupă un
loc aparte între participanţii la asemenea raporturi. După părerea noastră
aceste societăţi nu pot fi global integrate nici în categoria subiecţilor de drept
internaţional şi nici în categoria subiecţilor de drept naţional. Unele dintre
ele, ca de pildă Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Banca Europeană pentm Reconstrucţie şi Dezvoltare etc. au calitatea de
subiecţi de drept internaţional, iar altele, precum Scandinavian Air System,
nu au nici măcar calitatea de subiecţi de drept naţional fiind astfel concepute
şi organizate încât să evite atât incidenţa legislaţiilor naţionale, cât şi
impactul jurisdicţiilor naţionale. Statutul juridic al acestora din urmă fiind
statornicit prin actele lor constitutive de regulă nu este subordonat vreunei
legi naţionale; el nu este subordonat nici unei legi internaţionale deoarece în
prezent nu a fost adoptată o lege uniformă în privinţa lor. Cu toate acestea,
nu se poate afirma că asemenea societăţi comerciale se situează în afara
ordinii de drept existentă în statele pe teritoriile cărora îşi desfăşoară
activitatea. Dimpotrivă, statele respective condiţionează juridiceşte prezenţa
lor în viaţa economică pe acele teritorii de respectarea unor cerinţe legale
minimale prevăzute de legile naţionale ce consacră anumite reguli
obligatorii pentm toţi aceia care se implică în desfăşurarea activităţilor
economice. Este motivul pentm care statutul juridic al societăţilor
transnaţionale dobândeşte în fiecare ţară unde aceasta îşi implantează
obiective de investiţii sau îşi creează stabilimente spre a se putea desfăşura
activităţi comerciale cu caracter de continuitate, nuanţări şi note de
specificitate datorate impactului produs asupra lor de legislaţia naţională a
respectivei ţări. Ca participanţi la raporturile de comerţ internaţional ele pot
fi asimilate, cel puţin sub acest aspect, cu subiecţii de drept naţional.
2.3.2. Participanţii la raporturile de comerţ internaţional,

subiecţi de drept internaţional
Sfera participanţilor la comerţul internaţional cuprinde şi două

subgrupe de subiecţi de drept internaţional şi anume:
- statele şi
- organizaţiile internaţionale de state cu caracter interguvemamental.
A. Statele. Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de

titular de suveranitate. In lumea contemporană orice stat este titular de
suveranitate şi în această calitate el se manifestă ca subiect de drept
internaţional.
Statul este un subiect originar al ordinii juridice internaţionale. În
toate cazurile el s-a constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat tot astfel
calitatea de subiect de drept motiv pentm care nu poate fi asimilat cu nici o
25
altă grupare de persoane juridice.
Statul deţine o poziţie singulară printre ceilalţi subiecţi de drept. în
virtutea atributului de legiferare, care este o consecinţă a suveranităţii, el
stabileşte statutul juridic al subiecţilor de drept naţional, iar ca titular de
suveranitate poate participa la realizarea unor conveniri internaţionale prin
care se creează organizaţii interguvemamentale ca subiecţi de drept
internaţional.
Statul participă uneori la raporturi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională în care de regulă se implică în dubla sa calitate de
titular de suveranitate şi de subiect de drept civil asumându-şi anumite
obligaţii privind subvenţionarea de investiţii din străinătate sau garantarea de
credite în vederea realizării unor asemenea investiţii de către participanţii
nemijlociţi la raporturile de comerţ internaţional, ori, în fine, garantarea
investiţiilor străine realizate pe teritoriul asupra căruia îşi exercită propria
suveranitate.
Statul nu are calitatea de comerciant şi nici nu-şi revendică o atare
calitate de vreme ce el îşi autoatribuie plenitudine de capacitate juridică ceea
ce-i permite să se implice în orice operaţiuni economice cu străinătatea (fie
ele financiare, de schimb de mărfuri, de acordare de asistenta tehnică, de
colaborare la realizarea în comun cu alte state a unor obiective de investiţii
etc.)
Calitatea de titular de suveranitate conferă statului un loc aparte între
ceilalţi subiecţi de drept internaţional: el este o entitate sui generis
neconfundabilă cu vreo altă categorie de participanţi la viaţa juridică internă
si internaţională.
Statul este finalmente o persoană juridică. Aceasta rezultă fară
echivoc din prevederile art. 25 alin. I al Decretului nr. 31 din 1954, în
conformitate cu care el se înfăţişează ca atare “... în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”.
Raporturile de comerţ internaţional constituie un domeniu de relaţii social-
economice care prin specificul lor sunt compatibile cu participarea statului ca
titular de drepturi şi obligaţii. Şi totuşi, statul român participă numai rareori
în nume propriu la raporturile comerciale internaţionale. Atunci când o face,
acţionează prin intermediul Ministerului Finanţelor care-1 reprezintă. Prin
urmare, în asemenea situaţii participarea Ministerului Finanţelor la
raporturile de comerţ internaţional se face în calitate de reprezentant al
statului, iar nu în calitate de organ central al administraţiei dc stat.
Menţionăm cu titlu de exemplu în acest sens acordurile de garanţie convenite
de România cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Acordul de împrumut intervenit între România şi Royal Bank of Canada 24
septembrie 1992 etc.
Personalitatea juridică a statului nu este supusă regulilor privind
dobândirea sau pierderea ei stabilite de dreptul comun cu referire la celelalte
persoane juridice. Ea are caracter complex, împrejurare graţie căreia
raporturile juridice internaţionale în care se implică statul sunt diferite ca
natură: atunci când statul stabileşte asemenea raporturi în calitate de titular
de suveranitate acestea sunt de drept internaţional public; raporturile la care
statul participă în calitate de titular al patrimoniului propriu şi în exercitarea
gestiunii acestui patrimoniu, sunt de drept al comerţului internaţional.
Doctrina juridică face această distincţie subliniind că26 ea prezintă un interes
practic major deoarcce numai actele încheiate iure imperii - nu şi cele
încheiate ture gestionis - beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de
executare.
B. Organizaţiile internaționale. Sunt create prin acordul de voinţă
al statelor interesate. Apariţia şi existenţa lor decurg, în fiecare caz în parte,
dintr-o convenţie internaţională multilaterală realizată cu participarea mai
26
multor state ca titulare de suveranitate care prin voinţele lor concordante dau
fiinţa unui nou subiect de drept internaţional.
Organizaţiile interguvemamentale sunt subiecţi de drept derivaţi ai
ordinii juridice internaţionale ce încă la înfiinţare dobândesc un statut juridic
propriu care le stabileşte parametrii definitorii ai activităţii ce urmează să o
desfăşoare în vederea atingerii finalităţilor urmărite de statele membre la
constituirea acestora.
Organizaţiile interguvemamentale sunt entităţi internaţionale lipsite
de un teritoriu propriu şi de o populaţie asupra căreia organele de decizie ale
acestora să exercite atribuţii de putere; de asemenea, acestea sunt lipsite de
suveranitate.
Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvemamentale este
determinată prin convenţia internaţională de constituire a lor, convenţie ce
conţine prevederi şi cu privire la structura şi finalităţile acestora. Nu există
deci o normă generală care să stabilească parametrii acestei capacităţi. Tot
astfel nu se poate afirma că diferite organizaţii interguvemamcntale au
capacitate juridică identică. Fiecare dintre acestea are o capacitate adecvată
finalităţilor urmărite la constituirea ei. Deci, după cum s-a remarcat în
doctrina juridică27 această capacitate urmează să fie determinată, în fiecare
caz în parte pe baza analizei documentelor de înfiinţare şi organizare a
organizaţiei vizate.
Este însă de observat că în toate cazurile ea se dedublează, deoarece în
principiu orice organizaţie interguvemamentală îşi desfăşoară activitatea atât
în planul raporturilor de drept internaţional public, cât şi în planul raporturilor
de drept privat. Prin consecinţă, fiecare asemenea organizaţie este înzestrată
cu o capacitate complexă în conţinutul căreia se regăsesc, pe de o parte
elemente ale unei capacităţi internaţionale - suficiente ca pondere şi ca
importanţă pentru ca participarea ei (adică a organizaţiei respective) la
raporturile de drept internaţional să fie posibilă iar pe de altă parte, elemente
de capacitate specifice dreptului naţional care se manifestă în ordinea juridică
de drept privat din statele-părţi (membre ale organizaţiei) şi care sunt
predestinate să servească subiectului de drept în cauză la procurarea
condiţiilor materiale uzuale necesare îndeplinirii corespunzătoare a
finalităţilor internaţionale avute în vedere la constituirea lui.
Se poate afirma deci că orice organizaţie interguvemamentală are o
capacitate juridică internaţională căreia îi revine funcţia primordială şi o
capacitate juridică de drept privat (intern) cu rol auxiliar şi cu funcţie
complementară faţă de cea dintâi. Această dublă capacitate creează o dublă
postură pentm organizaţia respectivă în planul participării ei la viaţa juridică.
Astfel, deşi organizaţiile interguvemamentale sunt în principal subiecţi de
drept internaţional şi deci aparţin ordinii juridice internaţionale, în subsidiar
ele se manifestă în anumite limite ca subiecţi de drept naţional integraţi în
ordinea juridică naţională a fiecăruia dintre statele membre.
Implicarea organizaţiilor interguvemamentale în raporturi juridice de drept
privat făcând parte din ordinea juridică naţională a statelor membre, chiar
dacă se face într-un mod nesemnificativ, pune totuşi în discuţie problema
distincţiei dintre asemenea organizaţii şi ceilalţi participanţi la viaţa juridică
internă din acele state.
Există câteva deosebiri notabile între aceşti subiecţi de drept cu
statut juridic special - am numit organizaţiile interguvemamentale - şi
ceilalţi subiecţi de drept din ordinea juridică internă28, subliniind că
separarea dintre cele două categorii de subiecţi de drept în discuţie
poate fi acută prin utilizarea cumulativă a următoarelor trei criterii:
- participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv ce
sugerează şi defineşte geneza organizaţiilor interguvemamentale;
- desfăşurarea unei activităţi de interes pentru mai multe state,
27
care este criteriul finalist ce arată scopul în jurul căruia se centrează
întreaga implicare a unor atari organizaţii în viaţa juridică (internă şi
internaţională) şi
- existenta unui act constitutiv concretizat într-o convenţie
internaţională sau într-un tratat internaţional, care este criteriul formal
ce sugerează fundamentul juridic al calităţii de subiect de drept al
organizaţiilor respective.
In lumina acestor criterii aparţin ordinii juridice internaţionale
formaţiunile colective înfiinţate printr-un tratat care le fixează un obiect de
activitate cu caracter internaţional şi se asigură totodată posibilitatea de a
participa în nume propriu la raporturi de drept internaţional. Învederăm că
această posibilitate implică în realizarea ei şi posibilitatea acelor formaţiuni
de a participa în nume propriu, în măsura în care este necesar pentru
atingerea finalităţilor lor, la raporturi de drept privat făcând parte din ordinea
juridică internă a ţărilor membre.
2.3.3. Societăţile transnaţionale (sau multinaţionale)
A. Definiţie. Se numesc societăţi transnaţionale sau multinaţio-

nale acele societăţi comerciale care chiar de la constituirea lor se fundează pe
elemente fără caracter naţional (cum sunt: capitalul ce provine de la asociaţi
din diferite ţări; stabilirea uneori a mai multor sedii principale în ţări diferite
etc.) şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în
privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una din legile naţionale, iar litigiile
izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase
(total sau parţial) de sub competenţa instanţelor naţionale, spre a fi date
pentru soluţionare unor instanţe speciale17.
Sub aspect economic, societăţilor transnaţionale contemporane le
este caracteristic faptul că îşi extind mereu activitatea de producţie şi
comercializare concomitent pe multiple pieţe în cadrul unei reţele vaste de
implantări proprii, realizate pe calea investiţiilor directe de capital în
străinătate. Indiferent dacă, sub aspectul apartenenţei, capitalul lor este
naţional sau multinaţional, de esenţa unor asemenea societăţi este structura
internaţională proprie. Prin aceasta ele sc deosebesc de monopolurile şi
companiile internaţionale constituite în trecut sub forma unor înţelegeri
între marile firme industriale din diferite ţări în scopul împărţirii pieţelor de
aprovizionare şi desfacere.
Forța economică a societăţilor transnaţionale manifestă o continuă
tendinţă de creştere. Este motivul pentru care prezenţa şi comportamentul
unor asemenea societăţi în raporturile de comerţ internaţional a reţinut atenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite, tot mai multe state membre pronunţându-se
pentru elaborarea unui cod de comportare a acestora în relaţiile economice
internaţionale spre a se neutraliza anumite tendinţe negative tot mai evidente
în activitatea acestora.
B. Regimul juridic al societăţilor transnaţionale. Normele
juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în funcţie de
structura acestor societăţi. Asemenea societăţi au apărut iniţial ca societăţi
naţionale cu toate că, în realitate, erau multinaţionale. Prima societate de
acest gen a fost compania franco-română de navigaţie aeriană constituită în
anul 1920 pentru efectuarea transportului de călători pe linia Paris- Bucureşti.
Deşi prin natura sa această societate era multinaţională, ea a primit totuşi
17
M. N. Costin, Drept comercial internaţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 501; în acelaşi sens, M. N. Costin,
Dreptul comerţului internaţional, fascicola I - Societăţi comerciale, Universitatea din Cluj-Napoca, 1983, p. 87.
28
naţionalitatea franceză şi, ca urmare, a fost supusă legii franceze.
In cazul altor societăţi multinaţionale, legea naţională a unuia dintre
participanţi primeşte aplicare numai în subsidiar pentru a colmata lacunele
normelor consfinţite prin statutele lor. Aplicarea ei devine aici posibilă,
deoarece înseşi părţile contractului de societate au acceptat-o anticipat printr-
o clauză expresă a acestuia pentru toate situaţiile viitoare în raport cu care
normele cuprinse în statute s-ar dovedi insuficiente spre a le oferi o rezolvare.
Astfel, La Societe Internationale de la Moselle constituită printr-o convenţie
încheiată între Germania şi Luxemburg în anul 1956, este supusă în principal
(după cum prevede convenţia de constituire) regimului juridic stabilit prin
acea convenţie şi prin statutele dezvoltătoare, iar în subsidiar, legii germane
referitoare la societăţile comerciale cu răspundere limitată. De asemenea,
societatea franco- etiopiană de căi ferate, înfiinţată în virtutea unui tratat
încheiat între Franţa şi Etiopia în 1959, este guvernată, după cum se prevede
prin textele acelui tratat, în principal de normele consacrate prin prevederile
lui, precum şi prin acelea cuprinse în statutele anexe, iar în subsidiar, adică în
măsura în care acestea s-ar dovedi insuficiente, şi de regulile înscrise în
proiectul codului comercial etiopian, dar numai dacă ele nu contrazic tratatul
şi statutul. De precizat că textele tratatului nu trimit la legea naţională
etiopiană, ci numai la un proiect de lege etiopiană; pe cale de consecinţă nu
se poate spune că părţile tratatului în discuţie au consimţit ca raporturile
decurgând din societate să fie supuse vreunei legi naţionale, iar trimiterea
expresă la dispoziţiile proiectului unei asemenea legi nu poate avea altă
semnificaţie decât aceea a acceptării, cu titlul de clauză contractuală, a
dispoziţiilor acelui proiect.
Există şi societăţi transnaţionale în ale căror acte constitutive se evită
orice referire la vreun sistem naţional de drept, în privinţa lor primind
aplicare numai normele statornicite prin statutele proprii. Din această
categorie fac parte şi unele organisme constituite sub egida O.N.U., ca de
exemplu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.),
Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.) şi Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare (A.I.D.). Pe principii similare a fost constituită şi societatea
“Scandinavian Air System” (SAS) cu participarea altor trei societăţi
comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Societatea nou formată
(adică SAS) şi-a stabili câte un sediu principal, de valoare juridică egală cu
celelalte asemenea sedii în capitalele celor trei ţări participante: Copenhaga,
Oslo şi Stockholm. Din cuprinsul statutelor acestei societăţi transnaţionale
lipsesc orice trimiteri sau chiar referiri la vreuna din legile naţionale ale celor
trei state ale căror companii de transport aerian au participat la constituirea ei.
In fine, unele societăţi transnaţionale înţeleg să-şi întregească normele
consfinţite prin actele lor constitutive apelând la principiile comune ale
sistemelor de drept din statele participante. Astfel, regimul juridic al Uniunii
Carbonifere Saar-Lorraine (SAARLOR) - constituită pe baza tratatului
franco-german din 1956 - este conturat prin normele consacrate de statutele
sale, completate cu principiile comune ale sistemelor de drept din Franţa şi
Germania. In eventualitatea că aceste norme şi principii s-ar dovedi
insuficiente pentru rezolvarea anumitor situaţii, soluţiile urmează să fie
decise în armonie cu spiritul de cooperare care a prezidat înţelegerea de
constituire a societăţii respective şi de care au fost animate cele două ţări
(Franţa şi Germania) când au consimţit ca această constituire să aibă loc. Tot
aşa, societatea Air Afrique, înfiinţată pe baza tratatului semnat la Yaounde în
Camerun de 11 state africane în 1961, deşi a primit naţionalitatea fiecăruia
dintre statele participante, este guvernată numai de regulile instituite prin
acest tratat şi prin statutele ei, chiar dacă acele reguli nu întotdeauna coincid
cu normele juridice făcând parte din sistemele de drept ale statelor
contractante. Vor primi aplicare, în subsidiar, şi principiile comune ale
29
legislaţiilor naţionale în prezenţă, dar numai în măsura în care nu contrazic
prevederile tratatului şi ale statutelor.
Este posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se constituie
societăţi transnaţionale al căror regim juridic să fie dat prin norme juridice
uniforme cu aplicabilitate mai largă, statornicite prin convenţii internaţionale
încheiate între statele făcând parte din unele organizaţii economice
internaţionale. Există deja, în cadrul Uniunii Europene, tendinţe şi preocupări
pentru punerea în acord a legilor naţionale referitoare la societăţile
comerciale, precum şi pentru constituirea unor socictăţi anonime la nivel
european care să fie dependente în principal de ordinea juridică comunitară.
C. Jurisdicţia aplicabilă societăţilor transnaţionale. De
regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru
litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor lor
constitutive; ele convin ca asemenea litigii să fie supuse spre soluţionare
unor instanţe speciale: tribunale internaţionale ad-hoc, în compunerea cărora
să fie asigurată paritatea internaţională; organe internaţionale de jurisdicţie,
cum este bunăoară Curtea Internaţională de Justiţie; instanțe arbitrale
internaţionale. A optat pentru o instanţă făcând parte din prima categorie,
“La Societe Internationale de la Moselle”, pentru instanţe din cea de-a doua
categorie, societatea “Eurochima ’, iar pentru instanţe din ultima categorie,
societatea “SAARLOR”, “SAS”, “Air A&ique” etc.
De precizat că toate instanţele speciale menţionate sunt
competente să soluţioneze numai litigiile izvorâte din interpretarea şi
aplicarea actelor constitutive ale societăţilor în cauză, litigiile de altă
natură fiind lăsate în competenţa instanţelor de drept comun.
Pe plan juridic, existenţa societăţilor transnaţionale învederează două
aspecte contradictorii: unul negativ constând în sustragerea acestor societăţi
de sub incidenţa legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare ale tratatelor
sau convenţiilor de constituire a lor, iar altul pozitiv, decurgând paradoxal
chiar din consecinţele determinate de această împrejurare, concretizat în
instituirea unor norme şi principii acceptate de statele contractante care ar
putea servi drept premise pentru elaborarea unor legi uniforme cu
aplicabilitate mai largă la anumite categorii de raporturi la care dă naştere
comerţul internaţional.
2.3.4. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți

de drept național.
In marea lor majoritate, raporturile de comerţ internaţional se leagă
între subiecţi de drept naţional - persoane juridice (societăţi comerciale, unele
organizaţii neguvemamentale, regii autonome) şi persoane fizice - din
diferite țări care participă la asemenea raporturi in condiţiile de egalitate
juridică. Intre subiecţii de drept naţional implicaţi în raporturi de comerţ
internaţional, societăţile comerciale deţin ponderea cea mai importantă. Cum
însă problematica juridică a acestora este ccrcetată şi studiată în cadrul
dreptului comercial intern, în cele ce urmează vom aborda numai unele
aspecte ale acesteia, care sunt mai relevante pentru calitatea lor de
participanţi nemijlociţi la comerţul internaţional.
2.3.4.1. Societățile comerciale participante la raporturile de comerț
internațional
A. Statutul juridic al societăţilor comerciale. Activitatea
economică internațională a acestor societăți. În toate sistemele de drept
naţional, societăţilor comerciale li se recunoaşte de drept calitatea de
comerciant, ceea ce face ca ele să aibă statutul juridic rezervat
comercianţilor.
30
De precizat însă că statutul lor juridic ca participanţi la raporturile dc
comerţ internaţional diferă de la un sistem de drept la altul. Legile naţionale
incidcnte în materie stabilesc în mod nuanţat condiţiile de înfiinţare,
organizare, înregistrare şi funcţionare a societăţilor comerciale. Pretutindeni
li se recunoaşte acestora calitatea de persoane juridice, împrejurare ce face ca
în fiecare sistem juridic naţional ele să fie supuse, ca şi comercianţi,
regimului juridic al comercianţilor, iar ca şi persoane juridice regimului
juridic rezervat subiecţilor colectivi dc drept.
Derularea raporturilor de comerţ internaţional face inevitabilă, în
numeroase cazuri, implicarea unor societăţi comerciale constituite într-o
anumită ţară în operaţiuni comerciale care se consumă pe teritoriul altor ţări.
De aici necesitatea unei distincţii, în cadrul fiecărei ordini juridice interne
între participanţii la comerţ în funcţie de naţionalitatea acestora. Această
distincţie se realizează în fiecare stat în strictă concordanţă cu propria lui
legislaţie.
Apartenenţa juridică la un anumit stat a subiecţilor colectivi de drept
se poate întemeia pe criterii variate.
În general, sunt acceptate şi utilizate două criterii pentru
determinarea naţionalităţii entităţilor colective: un criteriu obiectiv şi un
criteriu subiectiv.
- Potrivit criteriului obiectiv, formaţiunea colectivă dobândeşte ca
subiect de drept naţionalitatea statului pe teritoriul cărora s-a înregistrat ori şi-
a stabilit sediul social principal. Locul înregistrării (incorporation) a fost
preferat în sistemele de Common Law. Sediul real al entităţii colective a fost
adoptat ca şi criteriu pentru stabilirea naţionalităţii de către statele având
legislaţie de inspiraţie latină.
- Potrivit criteriului subiectiv (care a fost denumit și criteriul
controlului) naţionalitatea formaţiunii colective este dată de naţionalitatea
(sau după caz cetăţenia) asociaţilor, mai exact a persoanelor juridice şi a
persoanelor fizice care deţin acţiuni sau părţi sociale în număr suficient
pentru a deţine controlul activităţii societăţii.
Numeroase legislaţii adoptă însă soluţii eclectice rezultate din
îmbinarea celor două criterii menţionate ceea ce creează dificultăţi sporite în
identificarea persoanelor juridice străine.
Cât priveşte legislaţia României, aceasta a consacrat ca regulă de
idcntificarc a naţionalităţii persoanei juridice sediul ei principal. Soluţia a
primit consacrare expresă prin art.225 din Noul Cod civil care dispune sunt
de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit
actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.Această soluție
legislativă a primit inițial consacrare prin art.40, alin.1 din Legea nr.105/1992
privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, dacă persoana juridică
(în cazul discutat societatea comercială) are sedii pe teritoriile mai multor
state, determinant pentru identificarea naţionalităţi acesteia este sediul real.
Deși această dispoziție normativă a fost abrogată prin efectul Legii
nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, considerăm că
regula astfel instituită rămâne compatibilă cu prevederile art,225 din Noul
Cod civil și, ca urmare, se impune a fi aplicată în ipoteza pe care a
reglementat-o și care nu se regăsește în textele Codului civil. Precizăm că,
prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere
şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau
asociaţi din alte state.
Participarea societăţilor comerciale la raporturile de comerț
internaţional pune problema recunoaşterii internaţionale a personalităţii lor
31
juridice. Şi e firesc să fie aşa deoarece o atare participare comportă
desfăşurarea de către acestea a unor activităţi pe teritoriul altor state decât
acela care le-a dat naţionalitatea. Numai în condiţiile în care statele străine
unde ele desfăşoară activităţi cu caracter permanent sau temporar le acordă o
deplină recunoaştere a personalităţii juridice, participarea lor la raporturile de
comerţ internaţional poate deveni efectivă şi eficientă.
Legea română recunoaşte de plin drept personalitatea juridică a
societăţilor comerciale străine. Gratie acestei împrejurări, asemenea societăţi
pot încheia acte juridice valabile pe teritoriul României, pot introduce acţiuni
la organele de jurisdicţie română în vederea valorificării unor drepturi sau
interese legitime fără autorizaţie prealabilă din partea vreunui organ de stat şi
fară a fi necesară o verificare prealabilă a reciprocităţii în raport cu statul
unde societatea respectivă şi-a fixat sediul principal.
Persoana juridică străină recunoscută beneficiază de toate drepturile
care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care
face recunoaşterea le refuză prin dispoziţiile sale legale.
Subliniem că, prin recunoaşterea personalităţii juridice a societăţii
comerciale străine, nu trebuie să se creeze persoanei juridice respective un
regim de favoare comparativ cu subiecţii de drept similari existenţi în ordinea
juridică naţională a statutului de recunoaştere. Dimpotrivă, personalitatea
juridică recunoscută suportă anumite limitări:
- societatea străină nu poate dobândi, prin efectul recunoaşterii
personalităţii sale juridice, mai multe drepturi decât cele ce i-au fost
încredinţate dc lex societatis, ceea ce reprezintă o aplicare normală a
principiului respectului internaţional al drepturilor câştigate;
- societatea străină nu poate dobândi în statutul de recunoaştere
drepturi pe care legea acelui stat nu le acordă societăţilor comerciale făcând
parte din ordinea juridică naţională a statului respectiv.
Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine şi
acceptarea de către statul de recunoaştere a reglementării statutului lor organic
de către lex societatis nu înlătură orice impact al legii locale asupra lor.
Această lege poate impune societăţilor respective anumite condiţii particulare
cu referire la operaţiile de comerţ internaţional desfăşurate pe teritoriul acelui
stat. Avem în vedere anumite restrângeri ale capacităţii lor subiectivale menite
fie să protejeze interesele cconomice naţionale, fie să stimuleze activitatea
comercială a propriilor agenţi economici. Menţionăm cu titlu de exemplu
instituirea interdicţiei, pentru societăţile comerciale străine sau cu capital
integral străin, de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care
realizează obiective de investiţii în ţara de recunoaştere sau pe care ar dori să
le utilizeze în armonie cu propriile lor interese. Tot astfel, legea locală poate
condiţiona desfăşurarea de către o societate comercială străină a unor activităţi
comerciale pe teritoriul statului respectiv, de obţinerea unor autorizaţii
administrative prealabile de la organele de stat competente.
B. Schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale. În
concepţia legiuitorului român, potrivit căreia criteriul de determinare al
naţionalităţii unei societăţi comerciale este sediul social principal (mai exact
sediul real) al acesteia, transferarea sediul respectiv în altă ţară determină eo
ipso schimbarea naţionalităţii acelei societăţi comerciale. Desigur, o atare
măsură arc caracter excepţional fiind justificată numai de existenta unor
circumstanţe deosebite şi de aceea decizia privind adoptarea ei necesită un
cvorum special în adunarea generală a asociaţilor.
Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale ridică unele probleme pe
plan juridic, şi anume:
a) O primă chestiune este aceea de a şti ce lege guvernează transferul în
străinătate al sediului social.
32
In rezolvarea acestei chestiuni trebuie să se ţină seama, pe de o parte, de
faptul că lex societatis a fost dată tocmai de localizarea iniţială a sediului
supus schimbării, iar pe da altă parte, de împrejurarea că legea ţării unde se
transferă sediul respectiv nu rămâne indiferentă faţă de această transferare. Se
creează astfel un conflict de legi pe fondul unei schimbări de competenţă
legislativă. Graţie acestei împrejurări, transferarea sediului social într-o altă
ţară creează vocaţie de aplicare atât pentru legea ţării unde sediul a fost fixat
iniţial, cât şi pentru legea ţării unde aceasta se transferă. Ca urmare,
operaţiunea în sine va fi guvernată de ambele accste legi şi va putea fi valabil
efectuată din punct de vedere juridic numai cu respectarea condiţiilor
prevăzute într-un atare sens de fiecare dintre ele. Dar aceasta nu înseamnă că
dispoziţiile legilor respective - care uneori, cel puţin sub anumite aspecte, pot
fi contradictorii - se suprapun în aplicarea lor. Nici una dintre legile aflate în
conflict nu poate cârmui întreaga operaţiune a transferului sediului social;
fiecare dintre acestea are un domeniu în care îşi exercită acţiunea şi care poate
fi net departajat de domeniul celeilalte. Astfel, legea vechiului sediu social va
cârmui condiţiilc de formă ale transmiterii internaţionale ale acestuia, deoarece
la momentul adoptării deciziei de transfer societatea se afla numai sub
imperiul acelei legi, în raport cu prevederile căreia se va stabili şi momentul
când se produce transferul. Legea noului sediu social va guverna modul de
rezolvare a conflictului de legi (în timp şi spaţiu) intervenit ca urmare a
adoptării deciziei de transferare a sediului social. Totodată această lege îşi va
extinde incidenţa şi asupra actului constitutiv (contract de societate şi statut) al
societăţii în cauză care va trebui adaptat exigenţelor ei.
b) A doua chestiune care se cere rezolvată în cazul schimbării
naţionalităţii societăţii comerciale priveşte o ipoteză mai rar întâlnită în
practică, dar care nu este cu totul exclusă. Este vorba de cazul când societatea
comercială îşi schimbă naţionalitatea prin efectul producerii unor mutaţii de
suveranitate. De regulă, situaţia nou creată într-o atare ipoteză este
reglementată sub toate aspectele prin tratatele internaţionale convenite între
statele interesate. E posibil ca, între statele interesate, să nu se realizeze
asemenea tratate sau ca tratatele intervenite între ele să nu rezolve suficient
de concret şi de complet aspectele practice legate de schimbarea naţionalităţii
societăţilor comerciale cu sediul pe teritoriul vizat prin mutaţia de
suveranitate. Într-o atare ipoteză, urmează să primească aplicare regula de
drept comun, potrivit căreia schimbarea de suveranitate pe un anumit teritoriu
atrage după sine şi schimbarea automată de naţionalitate a societăţilor
comerciale ce au sediul principal pe acel teritoriu.
C. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale. Fuziunea este

modul de concentrare al societăţilor comerciale având aceeaşi naţionalitate sau
naţionalităţi diferite. In acest din urmă caz, fuziunea are caracter internaţional.
Indiferent dacă fuziunea are loc între societăţi de aceeaşi naţionalitate sau între
societăţi de naţionalităţi diferite, operaţiunea în sine se concretizează în
reunirea patrimoniilor a două sau mai multe societăţi comerciale pentru a
forma o nouă asemenea societate, distinctă de acelea care i-au dat naştere sau
pentru a amplifica volumul activităţii uneia dintre ele prin încorporarea
celeilalte.
Fuziunea societăţilor comerciale se poate înfăptui pe două căi diferite şi
anume: prin contopire şi prin absorbţie. Terminologia este, desigur,
convenţională, întrucât şi într-un caz şi în celălalt se produce o contopire de
patrimoniu. Am numit contopire, unirea patrimoniilor a două sau mai multe
societăţi comerciale care astfel îşi încetează existenta dând naştere unei noi
societăţi, diferită de cele care i-au preexistat. Am numit absorbţie,
încorporarea în patrimoniul unei societăţi (societatea absorbantă) a
patrimoniilor altor societăţi (societăţi absorbite) care astfel îşi încetează
33
existenţa. în ambele ipoteze, o dată cu reunirea patrimoniilor, se produce şi o
contopire a subiectelor de drept, care de altfel este esenţială pentru orice
fuziune. Drept urmare, simpla reunire de patrimonii aparţinând unor societăţi
comerciale diferite, fară implicaţii asupra calităţii de subiect dc drept a
vreuneia dintre societăţile respective, nu constituie o fuziune. Aşa bunăoară,
încorporarea de către o societate comercială a sucursalelor altei asemenea
societăţi va constitui o cesiune a unui fond de comerţ şi nu o fuziune,
deoarece în urma acestei operaţiuni (care priveşte numai o parte a
patrimoniului societăţii cedente), cedenta va continua să-şi păstreze calitatea
de persoană juridică distinctă de societatea cesionară.
Fuziunea trebuie decisă de către adunările generale ale societăţilor
implicate.
In cazul în care societăţile implicate în fuziune au naţionalităţi diferite,
fiind supuse unor legi naţionale diferite, fuziunea lor poate fi înfăptuită numai
dacă este admisă de către legea fiecărei societăţi, prccum şi de către legea
care ar urma să guverneze societatea nou creată (atunci când societăţile
preexistente se contopesc, încetându-şi existenţa, pentru a da naştere unei noi
societăţi). Legile societăţilor implicate primesc vocaţie în cazul fuziunii
internaţionale a lor şi sub aspectul condiţiilor de înfăptuire a acesteia; uneori
este însă posibilă aplicarea distributivă a legilor, ca de exemplu cu privire la
cvorumul de decizie cerut pentru adoptarea hotărârilor necesare. Alteori se
cere aplicarea cumulativă a legilor, în prezent cum este, bunăoară, cazul
transmisiunilor universale ale patrimoniilor societăţilor care fuzionează, când
pe lângă legile acestor societăţi, poate primi vocaţie şi legea ţării unde se află
bunurile supuse transmisiunii (lex rei sitae) şi aceasta mai ales în ipoteza că
bunurile respective s-ar afla în ţări diferite, căci, în general, legile naţionale
conţin reglementări diferite în materia transmisiunilor universale.
2.3.4.2. Grupările de societăți comerciale participante la

raporturile de comerț internațional
Pe plan internaţional se manifestă tot mai pregnant tendinţa de grupare

a societăţilor comerciale pentru realizarea unor structuri organizatorice de
mare amploare capabilc să facă faţă cu succes concurenţilor potenţiali. Din
punct de vedere economic, acest fenomen dă expresie procesului de
concentrare a capitalurilor care şi el este un fenomen specific actualului stadiu
de evoluţie a economiei de piaţa în ţările dezvoltate. Grupările dc societăţi
comerciale se disting între ele prin gradul de integrare realizat între societăţile
implicate în cadrul fiecărei asemenea structuri. In funcţie de acest criteriu, se
pot distinge trei tipuri de grupări de societăţi comerciale, şi anume:
A. Gruparea de tip trust. Constituie o structură realizată prin reunirea
mai multor societăţi comerciale de forjă economică relativ redusă în cadrul
căreia integrarea acestora (adică a societăţilor implicate) este totală. Trustul
unifică într-o singură entitate colectivă societăţile implicate în grupare, astfel
încât acestea îşi pierd practic autonomia funcţională, fiind subordonate unei
conduceri centralizate care stabileşte direcţiile activităţii economice a grupării
astfel formate, precum şi obiectivele şi mijloacele acestei activităţi.
Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei de comerţ Nord
Americane. In Germania, aceasta are corespondent în ceea ce aici se numeşte
konzern.
Konzem-ul este o societate comercială de mari proporţii ce se
constituie prin reunirea altor societăţi comerciale de proporţii mai reduse, sub
o conducere unică, asigurată de către o întreprindere dominantă, de care
acestea sunt dependente. O asemenea grupare poate lua fiinţă, fie în virtutea
unui contract de dominare, fie prin efectul absorbţiei, ce are ca rezultat
preluarea de către societatea comercială dominantă a conducerii celorlalte
societăţi astfel reunite.
34
B.Gruparea de tip holding. Este în esenţa ei o societate comercială
care, deţinând în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale,
are controlul activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control permite
societăţii holding să influenţeze, în armonie cu interesele sale specifice,
strategia şi tactica societăţilor controlate. De regulă, holdingul stabileşte
directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său pe linie
financiară, de management şi de comercializare a produselor.
Capitalul societăţii de tip holding este în mod obişnuit mult mai mic
decât capitalurile însumate ale tuturor societăţilor controlate. Cu toate acestea,
constituirea unui holding facilitează finalmente achiziţionarea firmelor mici
şi mijlocii afiliate în sfera sa de control.
Unele legislaţii naţionale conţin dispoziţii normative menite să
îngrădească abuzurile în acest domeniu. În Anglia şi în S.U.A. societăţile
controlate de un holding sunt denumite subsidiaries. Integrarea societăţilor
implicate în gruparea de tip holding este relativ moderată deoarece dreptul
societăţii holding de a da directive obligatorii şi a controla activitatea
societăţilor implicate nu anulează integral autonomia gestionară şi funcţională
a acestora din urmă.
C. Gruparea de interes economic. Este o entitate jundico-
economică situată la limita de contact între societatea comercială şi asociaţie.
Societăţile comerciale implicate într-o asemenea grupare îşi păstrează
autonomia gestionară şi funcţională, cât şi identitatea de sine ca persoane
juridice. In aceste condiţii ele îşi reunesc eforturile pentru a realiza în comun
obiective economice limitate-precum: birouri de vânzare, case de import sau
export, centre de cercetare etc. - pentru a le exploata în comun în vederea
facilitării realizării obiectului lor propriu de activitate.
Grupările de interes economic sunt specifice dreptului comcrcial
francez. Ele se deosebesc de societăţile comerciale propriu-zise deoarece nu
urmăresc în mod necesar un scop lucrativ, iar pe de altă parte nu este necesar
să constituie un capital social ca instrument economic de realizare a finalităţii
pentru care au fost create. Totodată se deosebesc şi de asociaţia propriu-zisă
prin aceea că dobândesc personalitate juridică chiar dacă nu au un patrimoniu
autonom. Calitatea lor de persoane juridice dobândită pe fondul absenţei unei
autonomii patrimoniale - care este de esenţa subiectului colectiv de drept face
ca societăţile implicate în constituirea grupării să aibă o responsabilitate
nelimitată şi solidară pentru obligaţiile asumate de grupare.
2.3.4.3. Comercianții persoane fizice participanți la raporturile de

comerț internațional
Sunt şi ei subiecţi de drept naţional care participă, ce-i drept, pe scară
din ce în ce mai redusă, la raporturile de comerţ internaţional.
Condiţia juridică a acestei grupe de participanţi nu a primit o
reglementare unitară pe plan internaţional. Legislaţiile din diferite țări au
adoptat concepţii diferite în ce priveşte definirea calităţii de comerciant cu
referire la persoanele fizice.
a) Concepția subiectivă. Legislaţiile de influenţă germană au
consacrat o concepţie subiectivă în problema la care ne referim recunoscând
calitate de comerciant numai persoanelor fizice care îşi înscriu o firmă în
registrul de comerţ. De aici consecinţa că înscrierea firmei comerciale în
registrul dc comerţ are efect constitutiv privind calitatea de comerciant a
titularului acelei firme. În alţi termeni, calitatea de comerciant se dobândeşte
ca urmare prin efectul înscrierii în registrul de comerţ a unei firme comerciale
pe numele unei persoane fizice, care este titulară a acelei firme, fiind lipsit de
relevanţă faptul că respectiva persoană săvârşeşte actc sau fapte de comerţ cu
titlu profesional, sau numai în mod ocazional.
b) Concepția obiectivă. Este consacrată prin legislaţiile de influenţă
35
franceză. Potrivit acestei concepţii, se recunoaşte calitate de comerciant
persoanei fizice care îndeplineşte cumulativ două condiţii, şi anume:
- săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de
comerţ şi
- activitatea comercială astfel exercitată să fie înfăptuită cu titlu
profesional, ceea ce presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să
vizeze ca finalitate asigurarea mijloacelor de existență pentru acela care o
realizează.
Concepţia obiectivă nu atribuie înregistrării firmei caracter constitutiv
a calităţii de comerciant. Este deci irelevant, sub acest aspect, dacă ccl cc
exercită activitatea comercială cu titlu profesional, săvârşind acte sau fapte de
comerţ în nume propriu şi pe contul său, are sau nu are înregistrată o firmă
comercială.
Ambele concepţii (şi cea subiectivă şi cea obiectivă) pretind ca
subiectul de drept în cauză (adică persoana fizică) să aibă capacitatea de
exerciţiu cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant. În armonie
cu această cerinţă, incapabilii (minori sau majori) nu pot face comerţ, nici
direct, nici indirect (prin intermediul reprezentanţilor lor); unele legislaţii
naţionale instituie această interdicţie, tot pe motiv de incapacitate, şi în
privinţa femeii măritate.
Capacitatea de a săvârşi acte sau fapte de comerţ nu se confundă cu
capacitatea de a fi comerciant. Capacitatea de a săvârşi acte sau fapte de
comerţ este supusă legii care guvernează capacitatea civilă (capacitatea de a
săvârşi acte juridice de drept civil). Aceasta este lex personalis ce are ca
domeniu de incidenţă toate aspectele care ţin de statutul personal al
subiectului de drept. Cel mai important segment al capacităţii de a săvârşi acte
sau fapte de comerţ pare a fi capacitatea de a contracta şi deci de a-şi asuma
obligaţii contractuale.
Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere
legal, unor condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională
la alta, sau chiar în cadrul aceleiaşi legislaţii naţionale, de la un domeniu al
comerţului la altul. Astfel, pentru comerţul dc bancă, pentru asigurări sau
pentru transporturi, se cere în mod obişnuit şi o autorizare prealabilă dată de o
autoritate publică.
In toate legislaţiile naţionale a fost instituită obligaţia pentru
comercianţi de a ţine anumite registre. Unele dintre acestea, precum registrul
jurnal şi registrul inventar, care cuprinde şi bilanţul, sunt obligatorii, iar altele
au caracter facultativ. Obligativitatea registrelor este instituită de lege cu o
dublă finalitate: pe de o parte, ea tinde să ocrotească interesul general al
comerţului, iar pe de altă parte să protejeze interesul propriu al
comerciantului.
In principal, toate registrele comerciale - atât cele obligatorii, cât şi cele
facultative - servesc drept mijloace de probă. Cât priveşte rolul registrelor ca
mijloace de probă, sunt necesare următoarele precizări:
a) Atunci când ele sunt invocate împotriva aceluia care le-a ţinut,
acestea fac proba împotriva comerciantului respectiv, ca şi cum înscrierea din
registru ar constitui o mărturisire a acestuia. Aşa este, bunăoară, ipoteza în
care comerciantul neagă primirea unei mărfi care însă este înscrisă în registrul
lui.
Ca orice mărturisire, şi cea rezultând din înscrierile în registrele
comerciale ale unui comerciant are caracter indivizibil și de aceea cel ce o
invocă trebuie să o evalueze în întregul ei neputându-se prevala numai de
segmentul favorabil lui din conţinutul acesteia.
Proba rezultată din conţinutul registrelor comerciale poate fi
combătută prin orice alte mijloace de probă admise de lege.
b) In cazul în care cel ce invocă registrele ca mijloace dc dovadă este
36
însuşi comerciantul care le-a ţinut, se impune următoarea distincţie18:
- dacă litigiul este între doi comercianţi, registrele pot fi invocate ca
mijloc de probă şi de către comerciantul căruia îi aparţin, împotriva celuilalt
cu condiţia ca ele să fie regulat ţinute; nimic nu îngrădeşte însă libertatea
instanţei de a trage prezumţii chiar din registrele neregulat ţinute, ca şi din
registrele facultative;
- atunci când litigiul apare între un comerciant şi un necomerciant,
acesta din urmă neavând obligaţia de a ţine registre, registrele comerciantului
nu au forţă probantă împotriva lui, deoarece necomerciantul se află în
imposibilitate se a se apăra împotriva lor (illa scripta nihil probat pro seri
benele); comerciantul s-ar putea prevala de registrele sale numai ca un
început de dovadă scrisă care ar urma şi ar trebui completat cu alte mijloace
de probă.
Prin urmare, regula de drept comun potrivit căreia nimeni nu-şi poate
constitui lui însuşi o probă primeşte aplicabilitate numai în litigiile dintre
comercianţi şi necomercianţi, iar nu şi în litigiile dintre comercianţi unde, pe
cale de excepţie, această regulă nu se aplică.
In toate cazurile când este admisibilă proba cu înscrierile din registrele
comerciale, este necesar, după cum s-a precizat în doctrina juridică59, ca
acestea (adică registrele) să fie comunicate părţii adverse care le reclamă
(ceea ce ar contraveni caracterului secret al afacerilor), or să fie înfăţişate
instanţei sau expertului desemnat de aceasta.
Fără excepţie, legislaţiile naţionale conţin norme juridice prin care se
instituie în sarcina comerciantului obligaţii fiscale şi îndatoriri privind plata
unor taxe către administraţia locală ce ţin de specificul activităţii comerciale.
In fine, pretutindeni în lume, cu referire la comercianţi, fiinţează o
procedură execuţională specială numită faliment ce le este aplicabilă numai
lor pentru cazul în care se află în încetare de plăţi. în cadrul acestei proceduri,
comerciantul falit poate intra sub impactul a două instituţii juridice specifice
prin excelenta lor, anume: concordatul şi moratoriul.

 Subiect de drept aparținând ordinii juridice internaționale
 Subiect de drept aparținând ordinii juridice naționale
 Naționalitatea societății comerciale
 Statutul juridic al societății comerciale ca participant la raporturile de comerț internațional
 Societăți transnaționale
 Grupări de societăți comerciale (trust, holding, grupare de interes economic)
 Fuziunea internațională a societăților comerciale
 Comercianții persoane fizice participanți la raporturile de comerț internațional

1. Care sunt participanții la raporturile de comerț internațional?
2. Cum se stabilește naționalitatea societății comerciale?
3. Care sunt regulile de înfăptuire a fuziunii internaționale?
4. Care sunt caracterele specifice ale societăților transnaționale?
18
T. R Popescu, op. cit, p. 69.
37
5. Care sunt principalele grupări de societăți comerciale și elementele specifice ale fiecărui tip de grupare?
6. Care sunt concepțiile legislative în diverse țări privind stabilirea calității de comerciant persoană fizică?
Bucuresti, 2008
Lex,Bucuresti,2008
Bucuresti, 2012
38
Cuprins:

3.3.1. Izvoarele interne ale dreptului comerțului internațional
3.3.1.1. Dreptul comun general
3.3.1.2. Legea comercială națională
3.3.1.3. Uzanțele comerciale (sau obiceiul juridic)
3.3.2. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
3.3.2.1. Convenția internațională
3.3.2.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale
Normele juridice care în totalitatea lor alcătuiesc ansamblul ce

formează dreptul comerţului internaţional aparţin în parte ordinii juridice
internaţionale, iar în parte ordinii juridice naţionale a statelor membre ale
comunităţii de naţiuni. De aici, necesitatea unei distincţii între izvoarele
internaţionale şi izvoarele interne sau de drept naţional ale dreptului
comerţului internaţional. Desigur, nu se poate stabili o ierarhie între aceste
izvoare în funcţie de forţa juridică a fiecăruia dintre ele deoarece, pe de o
parte, apartenenţa lor la ordini juridice diferite, iar pe de altă parte specificul
raporturilor de comerţ internaţional caracterizat printre altele şi prin libertatea
partenerilor de afaceri de a desemna prin acordul lor de voinţe legea aplicabilă
contractului intervenit între ei, fac deopotrivă inutilă şi irelevantă o asemenea
ierarhie.
Dar imposibilitatea stabilirii unei ierarhii bazate pe criteriul menţionat
între normele juridice care alcătuiesc dreptul comerţului internaţional nu
determină implicit şi o lipsă de diferenţiere de importanţă între componentele
ansamblului pe care aceste norme îl formează. Prezenta elementului de
intemaţionalitate în structura raportului juridic de comerţ internaţional conferă
un plus de importanţă izvoarelor internaţionale ale dreptului comerţului
internaţional comparativ cu izvoarele de drept naţional ale acestuia. Şi e firesc
să fie aşa deoarece, datorită aderenţelor internaţionale pe care le prezintă
aceste raporturi juridice, apariţia unor conflicte în legile naţionale cu vocaţie
de aplicare în privinţa lor este inevitabilă, iar această împrejurare creează
aparenţa că legile respective îşi extind fiecare acţiunea într-o zonă exterioară
domeniului propriu dc aplicarc.
In realitate, această zonă excede ariei de incidenţă a ordinii juridice
naţionale pentru a intra în aria de incidenţă a ordinii juridice internaţionale.
Naturalmente raporturile de comerţ internaţional au o vocaţie primordială de a
fi reglementate de norme juridice internaţionale, ceea cc situează aceste
norme într-un plan prioritar şi aşează legile naţionale incidente într-un plan
secundar. De altfel, normele făcând parte din ordinea juridică internaţională,
realizând o reglementare uniformă înlătură complicaţiile pe care, inevitabil, le
comportă diferenţele dc concepţie legislativă exprimate în diferenţele de
reglementare juridică atât de frecvent întâlnite. Este unul din motivele pentru
39
care ele simt preferate faţă de acestea din urmă. Totodată, dreptul uniform
corespunde şi cerinţelor unei desfăşurări rapide a operaţiilor de comerţ
internaţional instituind reguli adecvate unor asemenea cerinţe.
- Însuşirea unor concepte şi probleme privind izvoarele interne și

internaționale ale dreptului comerțului internațional;
- Însușirea unor aspecte privind legea națională ca izvor al
dreptului comerțului internațional;
- Cunoaşterea rolului și importanței uzanțelor comerciale
internaționale;
- Însușirea noțiunilor privitoare la convențiile internaționale ca
izvor al dreptului comerțului internațional;
- Cunoaşterea principalelor categorii de uzanțe internaționale
standardizate.
– studenţii vor cunoaşte noţiunile teoretice și practice privind

problematica izvoarelor interne și internaționale ale dreptului
comerțului internațional;
– studenţii vor cunoaște și înțelege rolul și importanța diferitelor
categorii de uzanțe comerciale internaționale;
– studenţii se vor familiariza cu modul de abordare și analizare a
problematicii specifice raporturilor de comerț internațional (legi
sau uzanțe aplicabile, convenții internaționale, drept național-
drept uniform etc.).
3.3.1. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional

3.3.1.1. Dreptul comun general.
Dreptul comerţului internaţional se analizează ca o prelungire a
acţiunii normelor de drept comercial naţional în domeniul raporturilor de
comerţ internaţional. Fără a se reduce la această semnificaţie, ansamblul de
norme care îl formează rămâne totuşi marcat de importanta pe care legile
comerciale naţionale o au în definirea cadrului juridic de desfăşurare a
comerţului între partenerii de afaceri din ţări diferite.
La rândul lor normele de drept comercial naţional constituie o
prelungire a acţiunii normelor de drept civil naţional asupra raporturilor
40
comerciale. Realităţile economice care în totalitatea lor definesc comerţul ca
activitate prealabilă, concomitentă şi ulterioară producţiei de mărfuri au dat
un specific propriu normelor juridice care acţionează asupra lor, iar această
împrejurare a determinat în cele din urmă autonomizarea dreptului comercial
în raport cu dreptul civil. Dreptul comercial s-a format astfel ca un segment
al dreptului privat, dreptul civil fiind chintesenţa acestuia din urmă. Prin
sorgintea sa dreptul comercial se învederează ca un stadiu de evoluţie a
dreptului civil adecvat cerinţelor şi nevoilor comerţului. Aşa se explică
raportul de complementaritate între cele două segmente ale dreptului privat
menţionat. În concepţia legiuitorului român, legea civilă (îndeobşte Codul
civil) constituie dreptul comun în materie comercială. Dar este de observat că
si reglementările de drept comercial îşi au dreptul lor comun adecvat acestei
materii. Ne referim la legi ordinare - ca de pildă Legea nr. 31 /1990 privind
societăţile comerciale - care conţin reglementări legale de generală aplicare
în domeniul comerţului sau pentru o anumită zonă din acest domeniu (ca de
exemplu aceea a societăţilor comerciale). Pentru a evita orice confuzie între
dreptul comun din materie civilă şi dreptul comun din materie comercială, l-
am denumit pe cel dintâi drept comun general, iar pe cel de-al doilea, drept
comun comercial.
Dreptul comun general poate fi luat în considerare ca izvor al
dreptului comerţului internaţional numai în măsura în care legea
comercială română pe care el o completează atunci când este cazul
constituie ea însăşi un asemenea izvor.
3.3.1.2. Legea comercială naţională.
Prin această expresie se desemnează ansamblul de norme juridice

care în totalitatea lor formează dreptul comercial naţional.
Dar ansamblul la care ne referim se scindează în două subansamblc:
- unul cuprinde normele cu vocaţie de generală aplicare în domeniul
comerţului şi care, în totalitatea lor, formează dreptul comun comercial,
- altul este format din normele cu vocaţie de aplicare numai în
anumite zone ale comerţului şi care, din acest motiv, pot fi considerate norme
juridice comerciale speciale.
Din primul subansamblu fac parte normele cuprinse în unele legi
ordinare (de exemplu, Legea nr. 31/1990 care constituie dreptul comun în
materia societăţilor comerciale).
Din cel de-al doilea subansamblu fac parte toate normele juridice de
drept comercial prin care se reglementează fie o anumită grupă de raporturi
juridice comerciale, fie anumite aspecte ce ţin de specificul raporturilor
comerciale din diferite zone ale comerţului.
Intre normele juridice comerciale speciale, o grupă aparte o formează
acele norme care au fost concepute şi elaborate de legiuitor pentru a se aplica
raporturilor de comerţ internaţional.
Dreptul comun comercial şi normele juridice comerciale speciale,
altele decât acelea cu vocaţie intrinsecă de aplicare în raporturile de comerţ
internaţional sunt susceptibile de a-şi extinde incidenţa şi asupra unor
asemenea raporturi (am numit raporturile de comerţ internaţional) în
următoarele situații:
- când părţile contractante desemnează legea română ca lex
contractus, şi
- când normele de drept conflictual incidente desemnează această lege
ca fiind aplicabilă în cazul dat.
În diverse legislaţii naţionale există acte normative ce conţin norme
cu vocaţie intrinsecă de aplicare în comerţul internaţional. Legile privind
comerţul internaţional sunt de regulă cuprinse fie într-un cod care conţine
41
alături de normele de drept comercial naţional şi reguli aplicabile raporturilor
juridice comerciale cu elemente de intemaţionalitate, fie într- un cod
comercial destinat anume să regrupeze regulile juridice cu specială aplicare
în comerţul internaţional; este propriu-zis un cod de comerţ internaţional, sau
o lege specială privitoare la relaţiile comerciale ale statului respectiv cu
străinătatea.
Menţionăm cu titlu de exemplu în acest sens Codul comercial al
S.U.A. (Uniform Commercial Code - prescurtat U.C.C.) care primeşte
aplicare în toate statele federaţiei americane cu unele rezerve din statul
Louisiana.
Unele precizări se impun însă vis-â-vis de condiţiile în care legile
naţionale cu vocaţie intrinsecă de aplicare la raporturile de comerţ
internaţional primesc efectiv aplicare la asemenea raporturi.
Într- adevăr, posibilitatea ca o lege naţională de acest gen să fie aplicată
la un raport juridic de comerţ internaţional concret stabilit este dependentă de
următoarele circumstanţe:
- subiecţii raportului juridic respectiv să nu fi desemnat ca lex
contractus o altă lege naţională sau o normă juridică de drept material
uniform;
- unul din subiecţii acestui raport juridic să fie resortisant al ţării din
ordinea juridică naţională a căreia face parte integrantă legea respectivă, căci
orice lege naţională cu vocaţie intrinsecă de aplicare la raporturile de comerţ
internaţional este predestinată să se aplice prioritar (sau chiar prin excelenţă)
la raporturile juridice în care sunt implicaţi subiecţi de drept resortisanţi în ţara
respectivă şi
- aplicarea legii naţionale vizate să fie acceptată dc ambii subiecţi ai
raportului juridic de comerţ internaţional; şi e firesc să fie aşa deoarece fiecare
participant la comerţul internaţional preferă ca operaţiunea comercială în care
se implică să fie reglementată de legea lui naţională pe care o cunoaşte mai
bine şi de care se simte mai bine protejat.
După părerea noastră, cele trei condiţii menţionate sunt cumulative,
deşi rămân inegale ca importanţă. Credem că ponderea cea mai mare între ele
o are cerinţa ca ambii subiecţi ai raportului juridic de comerţ internaţional să
consimtă ca o anumită lege naţională cu vocaţie intrinsecă de aplicare în
raporturile de comerţ internaţional să guverneze acel raport juridic. Fireşte,
orice asemenea lege naţională va primi aplicare în toate cazurilc când,
manifestându-şi opţiunea pentru desemnarea legii contractului, partenerii
contractuali vor utiliza formula generală şi atotcuprinzătoare “‘legea română”
sau “legea franceză” etc.
Intr-o atare ipoteză, se creează vocaţie de aplicare faţă de raportul
juridic dat, pentru întregul sistem juridic naţional din ţara respectivă, deci
inclusiv pentru legea cu vocaţie intrinsecă de aplicare la raporturile de
comerţ internaţional făcând parte din acel sistem juridic.
3.3.1.3. Uzanţele (sau obiceiul juridic).
Tendinţa legii scrise de a-şi extinde incidenţa asupra întregului

domeniu al comerţului şi de a reglementa întreaga problematică a raporturilor
juridice stabilite în acest domeniu este din ce în ce mai evidentă. Ca urmare,
ponderea uzanţelor şi în general a cutumei în acest domeniu se află într-un
continuu regres. Totuşi, doctrina juridică reţine printre izvoarele interne ale
dreptului comerţului internaţional şi uzanţele (sau cutuma, ori obiceiul
juridic).
A. Concept. Într-o accepţiune largă, conceptul de uzanţe cuprinde
întreaga gamă de acte sau fapte care se exprimă pe tărâm contractual (sub
42
formă de stipulaţii contractuale) cu ocazia negocierilor în vederea încheierii
unui contract sau chiar independent de orice activitate contractuală şi uneori
chiar împotriva unor stipulaţii contractuale, ori împotriva unor dispoziţii
legale.
B. Clasificare. Doctrina distinge mai multe feluri de uzanţe, şi
anume:19
- uzanţe locale caracterizate prin aceea că acestea sunt determinate pe
baza unui criteriu geografic în sensul că aplicarea lor este limitată la o anumită
piaţă comercială, localitate, port sau regiune etc.;
- uzanţe speciale care se grupează într-o categorie aparte pe baza
criteriului ce are în vedere obiectul contractelor, ori o zonă activităţii
comerciale; din aceasta categorie fac parte bunăoară uzanţele statornicite în
comerţul cu cafea, cele existente în comerţul cu zahăr sau cele din domeniul
comerţului cu cereale etc. Tot aici se încadrează şi uzanţele formate cu referire
la exercitarea unei profesiuni din materia comerţului, precum cea a agenţilor
de bursă, agenților de asigurări etc.;
- uzanţe generale ce se disting prin faptul că vizează ca domeniu de
aplicare comerţul în totalitatea lui, independent de orice criterii de departajare
a acestuia în ramuri, activităţi, profesiuni etc.; aşa este de pildă uzanţa potrivit
căreia, atunci când din contractul comercial lipseşte o stipulaţie privitoare la
calitatea mărfii, această calitate se determină la parametrii calităţii locale şi
comerciale în armonie cu uzanţele ce definesc concurenta loială.
Doctrina juridică mai distinge, după un alt criteriu, ce ţine seama de
forţa juridică a uzanţelor, între uzanţele normative şi uzanţele
convenţionale.
a) Uzanţele normative sunt acelea care, trăgându-şi forţa juridică
dintr-o jurisprudenţă bine stabilită ce le conferă autoritate proprie, dobândesc
o putere similară normei de drept. La asemenea uzanţe face trimitere însăşi
legea pentru completarea ei. Spre pildă, C. civ român dispune: “convenţiile...
obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Un conţinut similar
are si art.1374 C.civ.italian.
De vreme ce legea trimite la anumite uzanţe pentru completarea ei,
acele uzanţe se integrează în conţinutul legii respective ca şi componente ale
ei şi dobândesc aceeaşi forţă juridică precum legea pe care o completează.
Uzanţele normative (numite şi legale sau de drept) pot constitui izvor
al dreptului comerţului internaţional în măsura în care legea pe carc ele o
completează este ea însăşi izvor al dreptului comerţului internaţional.
Uzanţele normative îşi trag geneza din uzanţele convenţionale.
Convertirea în timp a acestora din urmă în uzanţe normative s-a înfăptuit ca
urmare a consacrării repetate, vreme îndelungată, a celor dintâi de către
instanţele judecătoreşti. O asemenea consacrare judiciară a operat o trecere
treptată de la o stare de fapt, la o stare de drept.
Pe această cale s-au impus uzanţele din domeniul bancar, precum şi
multe uzanţe din domeniul comerţului internaţional, chiar atunci când ele au
fost contrare dispoziţiilor legii. Ca exemple menţionăm, prezumţia de
solidaritate pasivă între debitorii contractuali, care este contrară prevederilor
din materie civilă; anatocismul în materie de conturi bancare ce nu este
îngăduit în operaţiile de drept civil; posibilitatea refacerii sau readaptării
contractului pentru evitarea rezoluţiuni acestuia (adică a contractului).
b) Uzanţele convenţionale sunt acelea care se originează din voinţa
contractanţilor care au deplină libertate, în virtutea autonomiei de voinţă, să
19
T. R. Popescu, Dreptul comerţului international, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 26 și urm.
43
stabilească potrivit aprecierii lor conţinutul contractului pe care l-au perfectat.
Acest gen de uzanţe se formează de regulă spontan, la iniţiativa unui partener
contractual, fiind acceptate de celălalt partener contractual, dar ca urmare a
satisfacţiei date ambilor contractanţi aceştia le vor utiliza şi în raporturile lor
viitoare şi le vor oferi spre utilizare şi altor subiecţi de drept care convin să
perfecteze contracte de acelaşi fel cu cel intervenit între aceia care au
statornicit uzanţa respectivă.
Împrejurarea poate determina în timp răspândirea uzanţei respective,
ca regulă de conduită acceptată de participanţii la raporturile juridice
comerciale, în localitatea respectivă sau chiar în zona geografică unde este
amplasată acea localitate.
Aşadar, momentul iniţial de formare a unei uzanţe comerciale se
găseşte în chiar acordul de voinţă a partenerilor contractuali ce au imaginat
soluţia respectivă. Preluarea acelei soluţii şi de către alţi parteneri contractuali
şi respectarea ei de către aceştia în derularea raportului lor juridic a determinat
formarea în timp a unei practici în acest sens, iar constanţa cu care practica
respectivă a fost urmată de participanţii la comerţ din localitatea sau zona
geografică unde ea s-a conturat a avut ca şi consecinţă transformarea soluţiei
iniţiale în regulă de conduită ce prin respectare şi aplicare repetată în
practică a intrat în conştiinţa comercianţilor şi s-a impus în virtutea tradiţiei
respectului tuturor participanţilor la comerţ. Pe această cale s-au format
contractele-tip în care au fost încorporate uzanţe comerciale existente în
domeniul vizat de acele contracte.
Uzanţele convenţionale fiind formate spontan în condiţiile arătate,
prezintă două grave inconveniente, anume: incertitudine şi imprecizie.
Dar aceste inconveniente nu sunt insurmontabile; ele pot fi înlăturate pe
două căi, si anume:
- prin certificarea existenţei lor şi a conţinutului lor dată de
camerele de comerţ la cererea organului de jurisdicţie sau a părţii interesate,
atunci când uzanţele sunt invocate în faţa instanţei de judecată sau a
arbitrajului;
- prin formularea ce uneori le-o dau organizaţiile profesionale
dintr-un anumit domeniu.
Şi într-un caz şi în celălalt, suntem în prezenţa intervenţiei unor
organizaţii private pentru realizarea unei opere de codificare şi standardizare a
uzanţelor comerciale. Dar după cum s-a remarcat în doctrina juridică20,
codificările realizate de către instituţii private nu sunt susceptibile de a
transforma uzanţele comerciale în norme de drept obiectiv, ci ele accentuează
caracterul contractual oferind celor interesaţi o imagine cât mai exactă asupra
conţinutului lor astfel încât aceştia pot să se oblige în deplină cunoştinţă de
cauză.
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale. Şi e firesc
să fie aşa deoarece atât formularea lor, cât şi participarea lor (cu caracter de
masă) se realizează cu participarea subiecţilor de drept implicaţi în înfăptuirea
comerţului.
Formându-se spontan şi impunându-se în timp prin aplicarc repetată
uzanţele comerciale nu-şi dobândesc forţa juridică prin trecerea unei perioade
determinate de timp. Întinderea duratei de timp ce este necesară pentru a
consolida şi impune o anumită uzanţă respectului celor care săvârşesc acte
juridice în domeniul unde ea s-a conturat este şi rămâne o chestiune de
apreciere a organului de jurisdicţie comercială.
Uzanţele comerciale sunt incluse de regulă în conţinutul contractelor
comerciale. De aici, consecinţa că forţa lor juridică nu depăşeşte forţa juridică
20
T.R. Popescu, op.cit., p. 28 şi urm.
44
a clauzelor contractuale, deoarece inserarea lor în contract se face de către
părţi (implicit sau explicit) cu titlu de clauză contractuală, iar nu cu titlu de
normă juridică aparţinând sistemului de drept naţional, din ţara unde ele s-au
format.
Uzanţele convenţionale nu pot îndeplini prin ele însele funcţia de lex
causae (adică de drept aplicabil contractului). E normal să fie aşa deoarece
ele aparţin domeniului contractului, iar rolul lor se reduce la determinarea,
precizarea, completarea conţinutului acestuia (adică a contractului), ori de
câte ori au omis să facă aceasta chiar ele însele sau făcând-o incomplet au
invocat uzanţele pentru a corecta insuficienţa, imprecizia sau incertitudinea
datorate unei atari împrejurări.
Subliniem că, referinţa făcută de părţi la un anumit contract tip dintr-o
anumită ţară nu poate fi determinantă prin ea însăşi pentru desemnarea legii
aplicabile raportului obligaţional existent între ele. O asemenea referinţă
trebuie interpretată ca vizând prin excelenţă contractul respectiv spre a
împrumuta de la el reglementările pe care le conţine şi spre a le introduce apoi
în contractul lor cu titlu de clauză contractuală.
Tot astfel, ideea că părţile pot supune contractul lor lui lex mcrcatoria
(care în context desemnează uzanţele existente într-un anumit port maritim
sau într-un mare centru comercial) trebuie interpretată în acelaşi sens, deci ca
introducere de către ele în contract a uzanţelor respective cu titlu de clauză
contractuală.
Prin consecinţă, dacă uzanţele la care fac trimitere părţile contractante
s-ar dovedi insuficiente pentru rezolvarea sau clarificarea situaţiei ivite ulterior
perfectării contractului (deci pe parcursul executării lui) şi ar necesita să fie
completate, se va recurge într-un atare scop la principiile fundamentale ale
dreptului aplicabil determinat în armonie cu normele conflictuale incidente în
cazul dat, iar nu la principiile fundamentale ale dreptului naţional din ţara
unde se află situat portul maritim sau centrul comercial respectiv, deoarece
acel contract nu are nici o legătură cu acel sistem de drept.
Soluţia are valabilitate şi pentru ipoteza când părţile fac referire la un
contract tip căci un asemenea contract nu are decât valoarea unui model
pentru redactarea altui contract fiind total irelevant în ceea ce priveşte dreptul
aplicabil.
C. Paralelă între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale.
Cele două specii de uzanţe se disting, în principal după trei criterii:
a) În raport cu scopul lor:
- uzanţele normative urmăresc ca finalitate fie să completeze sau să
suplinească legea (praeter legem), fie să înlăture aplicarea legii (contra
legem). In ce ne priveşte, acceptăm numai prima ipoteză, nu şi pe cea de-a
doua. Intr- adevăr, chiar denumirea de normative dată acestor uzanţe se
legitimează, pe de o parte, prin aceea că însăşi legea trimite la ele pentru
completarea sa, iar pe de altă parte, prin faptul că realizând o completare a
legii ele devin parte integrantă a acesteia şi dobândesc forţa juridică a ei. Cât
priveşte uzanţele ce tind la înlăturarea legii, acestea, prin ipoteză, nu-şi pot
trage forţa juridică din lege, şi, totodată, ele nu pot înlătura aplicarea unei legi
imperative. Asemenea uzanţe prin originea lor şi prin specificul lor sunt în
esenţa convenţionale. Ele s-au format din nevoile practice ale comerţului şi
sunt menite să dea satisfacţie unor asemenea nevoi. Formarea lor a fost
determinată de absenţa unei legi comerciale în domeniul respectiv, ceea ce a
tăcut posibilă extinderea acţiunii legii civile în acel domeniu cu toate că
prevederile acesteia nu erau de natură să dea satisfacţie nevoilor comerţului.
Deci dacă se poate spune că uncie dintre uzanţele comerciale tind să înlăture
aplicarea legii, apoi acest lucru trebuie interpretat şi înţeles în sensul că nu
priveşte legea comercială, ci priveşte legea civilă care şi-a extins acţiunea într-
un domeniu ce nu-i este propriu fară a reuşi să se adapteze realităţilor vieţii
45
din acel domeniu.
- uzanţele convenționale urmăresc ca finalitate interpretarea,
completarea şi precizarea conţinutului contractului.
b) În raport cu forţa juridică pe care o au:
- uzanţele normative, datorită strânsei legături pe care o au cu legea,
ţin de domeniul acesteia şi dobândesc puterea şi autoritatea ei. Prin
consecinţă, aplicarea lor nu este dependentă de voinţa părţilor. Ea operează
implicit prin efectul aplicării legii care face trimitere la ele şi pe care o
completează. Pentru a fi aplicate, aceste uzanţe nu necesită acceptarea
voluntară (implicită sau explicită) a părţilor şi nici cunoaşterea lor de câtre
cei în cauză. în alţi termeni, aplicarea lor operează ope legis, nefiind necesar
în acest scop nici stipularea de câtre părţi a unei clauze de acest gen în
contract şi nici comportarea părţilor de aşa natură încât să lase să se înţeleagă
tacit că ele sunt de acord să li se aplice acele uzanţe.
In cazul în care părţile nu doresc să li se aplice uzanţele respective, ele
pot să le înlăture introducând în contract o clauză expresă în acest sens. Vom
conchide deci că uzanţele normative primesc, în principiu, aplicare automată
aidoma legii supletive în care se integrează, dar aplicarea lor la cazul dat este
condiţionată de inexistenta unei manifestări de refuz din partea
contractanţilor.
- uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului, se plasează în
cadrul autonomiei de voinţă a părţilor şi dau expresie libertăţii convenţiilor.
De aceea ele devin susceptibile de aplicare în cazul contractului dat numai
prin efectul acordului de voinţă al părţilor.
De aici se desprind următoarele consecinţe:
- de vreme ce uzanţele convenţionale sunt receptate în contract prin
voinţa părţilor, pe aceeaşi cale poate fi evitată aplicarea lor la contractul
respectiv;
- părţile pot introduce în contractul lor o stipulaţie prin efectul căreia să
sustragă acel contract de sub incidenţa unor uzanţe comerciale ce în mod
firesc i-ar fi aplicabile, sau să recepteze în contractul lor o altă uzanţă
comercială care, prin ea însăşi, să înlăture aplicarea celorlalte uzanţe;
- o uzanţă convenţională (care prin natura ei este expresia unui acord
dc voinţă perpetuat în timp) receptată într-un contract poate lipsi de eficienţă o
clauză contractuală stipulată în acel contract, prezumându-se că tocmai într-un
atare scop părţile au inserat în contractul lor acea uzanţă.
c) Uzanţele normative si cele convenţionale se diferenţiază între ele
si sub aspectul probei existenţei şi conţinutului lor.
- Astfel, cât priveşte proba uzanţelor normative, această problemă nu
cade în sarcina părţilor. Asemenea uzanţe aparţin domeniului legii şi
autorităţii şi, ca urmare, instanţa este obligată să le cunoască la fel cum ea este
obligată să cunoască şi să aplice legea (iura novit curia).
- Situaţia este însă alta în privinţa uzanţelor convenţionale (uzi
negoziali) deoarece acestea, având o natură contractuală şi fiind predestinate
să îndeplinească funcţii similare celor specifice clauzelor contractuale, proba
existenţelor, ca şi aceea a conţinutului lor, incumbă părţii care le mvocă,
conform regulii actor incumbit onus probandi. De aici consecinţa că
cealaltă parte contractantă nu va putea fi obligată la mai mult decât ceea ce s-a
dovedit împotriva sa (adore non probante reus absolvitur).
Dovada uzanţelor convenţionale se face în mod obişnuit prin atestaţii
sau certificate scrise eliberate de camerele de comerţ, de consulate, dc
organizaţii profesionale etc.
D. Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe sau între
uzanţe şi legile civile ori comerciale. Invocarea uzanţelor în contractele de
comerţ internaţional poate genera atât conflicte între uzanţele incidente, cât şi
46
conflicte între acestea şi legile (civile sau comerciale) incidente în situaţia
dată.
Au fost reţinute ca fiind practic posibile următoarele ipoteze şi au fost
propuse următoarele soluţii cu referire la conflictele în care sunt implicate
uzanţele comerciale:
a) Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi.
Uzanţele convenţionale fiind expresia voinţei părţilor, conflictul dintre două
asemenea uzanţe este similar cu conflictul dintre două stipulaţii contractuale.
Un asemenea conflict se soluţionează în armonic cu adagiul posterior
tempore potior iure şi în consecinţă urmează să aibă prioritate uzanţa care se
plasează în timp mai aproape de data perfectării contractului considerându-se
că părţile s-au referit (ori au înţeles să se refere) la acea uzanţă.
Atunci când în intervalul de timp dintre momentul încheierii
contractului şi momentul executării acestuia s-a produs înlocuirea uzanţei
existente la încheierea contractului cu altă uzanţă are prioritate în aplicare
uzanţa existentă la contractare. E normal să fie aşa deoarece în acel moment
numai acea uzanţa era cunoscută de părţi. De vreme ce părţile n-au stipulat o
clauză contrară prin contractul lor, ele sunt ţinute să respecte uzanţa
respectivă. Suntem în prezenţa unui caz de aplicare prin analogie a regulii
tempus regit actum. Este adevărat că, de comun acord, părţile ar putea să se
ralieze implicit sau explicit noii uzanţe ulterior statornicite, dar în concepţia
noastră aceasta ar echivala cu o modificare a contractului iniţial.
b) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă.
Uzanţa normativă are forţa juridică a legii supletive pe care o completează.
Dar legea supletivă este predestinată să suplinească voinţa părţilor. De aici,
consecinţa că în cazul în care părţile au invocat o uzanţă convenţională, acea
uzanţă reflectă voinţa lor şi, ca urmare, nu rămâne loc pentru aplicarea legii
supletive, deci implicit a uzanţei normative la care ea trimite. Aşadar, în
ipoteza la care ne referim are prioritate în aplicare uzanţa convenţională
deoarece ea dă expresie voinţei părţilor.
c) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă
existente concomitent. Soluţia este aceeaşi ca şi cea preconizată în cazul
conflictului dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă deoarece, pe
de o parte forţa juridică a uzanţei normative este echivalentă cu forţa juridică a
legii supletive pe care o completează, iar pe de altă parte uzanţa convenţională
trebuie considerată a fi o stipulaţie contractuală particulară având caracter
special în raport cu regula consacrată prin legea supletivă ce are caracter
general. Intr-adevăr, aplicarea dispoziţiilor unei legi supletive este
condiţionată de omisiunea părţilor de a prevedea o altă rezolvare a situaţiei
date, căci o atare lege este menită să suplinească voinţa, iar nu să o înlăture.
Or, de vreme ce părţile au acceptat uzanţa convenţională, indiferent dacă
acceptarea lor s-a făcut implicit sau explicit, înseamnă că ele au optat pentru
rezolvarea dată de acea uzanţă şi au înlăturat aplicarea legii supletive.
d) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă
existente concomitent. In cazul în care există conflict între o uzanţă
convenţională şi o lege imperativă (civilă sau comercială) are prioritate legea
imperativă. Soluția este firească deoarece între cei doi termeni ai conflictului
există o importantă diferenţă de forţă juridică în favoarea legii imperative,
aplicarea acesteia neputând fi înlăturată de uzanţa convenţională care are doar
forţa juridică a unei stipulaţii contractuale.
e) Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă
sau comercială). Considerăm că într-o atare ipoteză este necesară o primă
distincţie între două situaţii diferite, şi anume:
- în cazul în care uzanţa normativă completează o lege (civilă sau
comercială) supletivă, conflictul se rezolvă în favoarea legii (civile sau
47
comerciale) imperative deoarece această lege are forţă juridică superioară legii
supletive;
- dacă însă uzanţa normativă completează o lege (civilă sau
comercială) imperativă, rezolvarea conflictului dintre acea uzanţă şi o altă
lege (civilă sau comercială) imperativă se va face după regulile aplicabile
conflictelor dintre legi imperative, conform distincţiilor şi precizărilor mai jos
menţionate.
Astfel, atunci când conflictul se naşte între o uzanţă normativă şi o lege
civilă imperativă uzanţa comercială având o forţă juridică egală cu a legii
respective, conflictul se rezolvă în sensul aplicării cu prioritate a uzanţei
comerciale, deoarece aceasta are caracterul unei reglementări speciale
comparativ cu legea civilă care se consideră a avea caracterul unei
reglementări generale. Va primi deci aplicare regula specialia generalibus
derogant. Pe această raţiune, jurisprudenţa a admis anatocismul în materie
comercială cu privire la contul curent bancar, deşi legea civilă îl interzice
printr-o dispoziţie normativă imperativă.
În raport cu legea civilă imperativă, uzanţa comcrcială se analizează ca
o reglementare specială, deoarece ea se integrează prin specificul său în
ansamblul dispoziţiilor normative ce formează dreptul comercial. Or, în raport
cu legea civilă, legea comercială are întotdeauna caracterul unei reglementări
speciale care se va aplica cu prioritate faţă de norma generală.
Dacă însă o uzanţă normativă ce completează o lege comercială,
imperativă vine în conflict cu o altă lege comercială imperativă, acel conflict
fiind în realitate între două legi comerciale imperative se va rezolva în sensul
cunoaşterii primatului legii care în raport cu cealaltă lege are un caracter
special.
f) Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă. Datorită
faptului că legile uniforme din materia comerţului internaţional au caracter
supletiv, în cazul în care s-ar ivi un conflict între o asemenea lege şi o uzanţă
comercială receptată de părţi în contractul lor dobândeşte prevalenţă aceasta
din urmă pentru aceleaşi raţiuni pentru care i s-ar da prioritate în aplicare dacă
s-ar afla în conflict o lege supletivă aparţinând sistemului de drept naţional.
3.3.2. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului

internațional
3.3.2.1. Convenţia internaţională.

Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al
dreptului comerţului internaţional.
A. Definiţie şi terminologie. Sintagma convenţie internaţională este
susceptibilă de o dublă accepţiune. Privită prin prisma semnificaţiei sale
juridice, convenţia internaţională desemnează înţelegerea convenită de două
sau mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea
anumitor probleme internaţionale, determinarea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor, ca şi a regulilor de conduită pe care acestea se îndatorează a lc
rcspecta21. In această accepţiune, ea prezintă interes major pentru dreptul
comerţului internaţional şi se analizează ca izvor al acestuia.
Intr-o altă accepţiune ce vizează doar aspectul formal al conceptului în -
discuţie, sintagma la care ne referim desemnează orice tratat sau acord
21
M. N. Costin, Drept comercial internaţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987. p. 260-261.
48
internaţional încheiat într-o formă ce necesită ratificarea sau adeziunea statelor
contractante22
Prin convenţii internaţionale primesc reglementare legală probleme de
natură diversă: general-politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale,
sanitare, juridice etc.
Pe plan terminologic, convenţia internaţională primeşte în practica
internaţională diferite denumiri, precum: acord, protocol, tratat, pact,
gcntlemcn’s agreement, aide memoire, modus vivendi, proces-verbal,
armistiţiu, aranjament, concordat, compromis, act final, memorandum, carta,
cartel, notă diplomatică etc.
In principiu, convenţia internaţională constituie izvor al dreptului
comerţului internaţional numai când stabileşte norme ce reglementează
raporturile dc comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională.
Cu toate acestea, uneori, ce-i drept mai rar, asemenea norme juridice se
regăsesc şi în prevederile unor convenţii internaţionale ce au ca obiect
principal reglementarea unor relaţii politice, culturale, juridice etc. între
statele semnatare. Statornicirea în viaţa internaţională a unor bune raporturi
interstatale implică în mod necesar, indiferent de domeniul în care s-ar
localiza acele raporturi, relaţii dc cooperare între statele părţi, instaurarea unui
climat de înţelegere între ele, promovarea unor principii de natură să creeze o
ambianţă favorabilă dezvoltării şi amplificării raporturilor dintre acele state
pe toate planurile, inclusiv acela al comerţului.
Exemplul cel mai elocvent în acest sens este Carta ONU care,
proclamând în preambulul său ca scop suprem al Naţiunilor Unite
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, stabileşte printre obiectivele
subordonate acestui scop realizarea colaborării interstatale în soluţionarea
problemelor internaţionale cu caracter economic (art. 8, pct. 3).
B. Clasificarea convenţiilor internaţionale. Convenţiile
internaţionale ce prezintă interes ca izvor de drept al comerţului internaţional
sunt susceptibile de o dublă clasificare pe baza a două criterii distincte, şi
anume:
a) Potrivit criteriului ce are în vedere numărul statelor
semnatare se disting:
- convenţii bilaterale şi
- convenţii multilaterale.
Se numesc bilaterale convenţiile care sunt perfectate între două state
ca titulare de suveranitate şi prin care se reglementează aspecte ale
raporturilor dintre statele semnatare.
Se numesc multilaterale, convenţiile internaţionale ce se realizează cu
participarea mai multor state ca titulare de suveranitate şi prin care se
reglementează raporturi interesând dezvoltarea relaţiilor dintre acele state.
Asemenea convenţii uneori prezintă importanţă la scară planetară deoarece
ele se realizează cu participarea - sau cu achiesarea - cvasitotalităţii statelor
membre ale comunităţii de naţiuni. Alteori, convenţiile internaţionale
multilaterale prezintă interes numai la scară regională, la ele participând
numai state situate într-o anumită zonă geografică a lumii. Aşa sunt
bunăoară: Tratatul de la Roma din 1957, Convenţia de la Stockholm din
1959 (prin care a fost constituită Asociaţia Europeană a Liberului Schimb),
Tratatul de la Montevideo din 1981 (prin care a fost înfiinţată Asociaţia
Latino-Americană de Integrare - ALADI) sau Tratatul din 1967 de la Jakarta
(prin care a fost înfiinţată Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est -ASEAN)
etc.
22
Ibidem.
49
b) Conform criteriului ce are în vedere natura normelor instituite
prin convenţiile internaţionale - criteriu ce vizează numai convenţiile
multilaterale - aceste convenţii se grupează, de asemenea, în două varietăţi, şi
anume:
- convenţii prin care se formulează norme de drept material uniform şi
- convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.
Ambele aceste varietăţi de convenţii internaţionale prezintă o importanţă
deosebită ca izvor al dreptului comercial internaţional, deoarece prin
intermediul lor se reglementează, într-o concepţie normativă unitară diferite
aspecte ale raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională.
Totodată, prin convenţiile internaţionale ce interesează dreptul
comerţului internaţional se urmăreşte ca finalitate remedierea dificultăţilor
decurgând din marea diversitate a reglementărilor naţionale: unele dintre
accstc convenţii tind la uniformizarea regulilor de drept internaţional privat,
iar altele tind la crearea unui drept substanţial (sau material) uniform.
Din prima grupă fac parte de exemplu: Convenţia (adoptată la Geneva
în anul 1930) prin care se reglementează unele conflicte de legi în materie de
cambie şi bilet la ordin; Convenţia (perfectată la Geneva în anul 1931)
reglementând unele conflicte de legi în materie de cecuri; Convenţia (adoptată
la Haga în anul 1955) asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de
bunuri mobile corporale; Convenţia (adoptată la New York în anul 1958)
privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine etc.
In cea de-a doua grupă se includ bunăoară: Convenţia referitoare la
legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale
(Haga, 1964); Convenţia stabilind legea uniformă asupra formării contractelor
de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale (Haga, 1964); Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(Viena, 1980) - menită să înlocuiască cele două convenţii perfectate la Haga
în 1964 în momentul intrării sale în vigoare; Convenţia pentru arbitrajul
comercial internaţional (Geneva, 1961) etc.
* *
Operaţiunile de comerţ internaţional şi de cooperare economică

internaţională al căror cadru juridic este stabilit prin prevederi cuprinse în
acorduri economice internaţionale se realizează de către operatorii de comerț
(participanţi la raporturile de comerţ internaţional) din statele semnatare, iar
nu în mod direct şi nemijlocit de către acele state. Împrejurarea face
inevitabilă întrebarea: care este incidenţa unor asemenea acorduri ce au ca
părţi statele, asupra subiecţilor de drept civil aparţinând ordinii juridice
naţionale din respectivele state?
Întrebarea este legitimă ţinând seama de faptul că prin convenţiile economice
internaţionale bilaterale nu se înfăptuieşte nici o uniformizare, nici o unificare
a normelor de drept material sau a normelor de drept conflictual ce stabilesc
condiţiile de validitate şi determină efectele contractelor de comerţ
internaţional convenite între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice
naţionale din fiecare dintre statele-părţi.
Este însă de observat că prin convenţiile economice bilaterale se
înfăptuieşte totuşi o uniformizare de norme legale din domeniile dreptului
administrativ, financiar, valutar, vamal ce primesc incidenţă de aplicare cu
privire la aceleaşi contracte.
Totodată în acordurile internaţionale de acest gen se stipulează în mod
50
obişnuit clauza de conformitate a contractelor cu legea, clauză conform căreia
contractele de comerţ internaţional convenite între participanţii la operaţiile
de comerţ internaţional din ţările respective trebuie astfel perfectate încât să
se armonizeze cu dispoziţiile de ordine publică în privinţa lor din legislaţiile
naţionale ale statelor semnatare.
Clauza de conformitate a contractelor cu legea dă expresie principiului
egalităţii legislaţiilor din acele ţări independent de nivelul dezvoltării lor
economice, acest principiu fiind o consecinţă firească a egalităţii suverane a
statelor respective. Pe plan practic clauza menţionată prezintă o importanţă
majoră deoarece graţie existenţei sale sunt posibile realizarea în fapt a
facilităţilor fiscale, valutare, vamale, de credit şi de plăţi urmărite ca finalitate
de statele părţi.
Convenţiile economice bilaterale înrâuresc într-o anumită măsură chiar
contractele de comerţ internaţional ce intră în domeniul lor de aplicare. Astfel,
referinţele pe care ele le conţin cu privire la asemenea contracte perfectate
între subiecţii de drept naţional din ţările semnatare subsumează implicit ideea
recunoaşterii reciproce de către acele state a calităţii de subiect de drept a
partenerilor contractuali ce aparţin ordinii juridice naţionale a fiecăruia dintre
ele, şi totodată recunoaşterea autonomiei patrimoniale şi a responsabilităţii
proprii a acestora pentru obligaţiile asumate prin contract. Pe de altă parte, în
unele convenţii bilaterale prin care se caracterizează premisele juridice a
perfectării unor contracte comerciale internaţionale de lungă durată se
stipulează obligativitatea introducerii de către partenerii contractuali, în
conţinutul contractului concret convenit, a unor clauze de menţinere a valorii
contractului, de păstrare nealterat a echilibrului prestaţiilor sau de adaptare a
contractului respectiv la noile împrejurări ce ar putea surveni pe parcursul
executării lui. în fine, prin acordurile economice bilaterale pot fi rezolvate şi
probleme de ordin jurisdicţional stabilindu-se jurisdicţia competentă să
rezolve eventualele litigii pc carc le-ar putea genera contractele concret
convenite.
3.3.2.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.
Alături de convenţia internaţională, constituie izvor internaţional al

dreptului comerţului internaţional şi uzanţele comerciale uniforme
internaţionale.
A. Definiție. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale sunt reguli
statornicite prin folosirea repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu
obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica
comercială internaţională le-a pus în valoare operând o anumită standardizare
şi unificare a lor, realizată prin diverse metode, precum: adoptarea de condiţii
uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu referire la
grupe speciale de mărfuri, includerea într-un anumit contract comercial
internaţional a unor condiţii generale de livrare.
B. Varietăţi de uzanţe comerciale uniforme internaţionale.
Cele mai importante uzanţe comerciale uniforme internaţionale au fost
standardizate sub egida Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, fiind
cunoscute sub denumirea de INCOTERMS (International Rules for the
Interpretation of Trade Terms sau International Commercial Terms -
Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ) care au o
largă aplicare în contractele comerciale internaţionale de vânzare-cumpărare,
în zona europeană.
Corespunzător acestor reguli, în S.U.A. şi Canada au o aplicabilitate
extinsă uzanţele denumite R.A.F.T.D. (The Revised American Foreign
Trade Definitions - Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American). În
51
ultima vreme există o puternică tendinţă de penetrare a regulilor
INCOTERMS şi în zona tradiţională dc aplicare a regulilor R.A.F.T.D.
In practica de comerţ internaţional sunt luate în considerare şi alte documente
de codificare a uzanţelor comerciale, întocmite sub egida Camerei
Internaţionale de Comerţ din Paris, şi anume: Regulile şi uzanţele uniforme
referitoare la acreditivele documentare (Publicaţia 400) şi Regulile uniforme
privind încasările (Publicaţia 322).
Uzanţele comerciale uniforme internaţionale se subsumează
conccptului de cutumă, care are o accepţiune mai largă incluzând şi uzanţele
comerciale nestandardizate (necodificate).
Cutuma este izvorul ccl mai vechi al dreptului internaţional. Într-
adevăr, materii întregi ale acestuia - ca de exemplu, dreptul diplomatic,
dreptul maritim international - s-au format pe cale cutumiară.
In prezent şi, de perspectivă, cutuma pierde din importanţa sa ca izvor
al dreptului comerţului internaţional, pe măsura liberalizării comerțului și a
creşterii numărului dc convenţii internaţionale şi a rolului acestora în
reglementarea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
Este însă de observat că prin codificarea (standardizarea) uzanţelor
comerciale internaţionale, acestea dobândesc o mai mare certitudine şi, ca
urmare, pentru domeniile lor de aplicare constituie veritabile premise ale unui
drept material uniform.
C. Regulile INCOTERMS. Sub această denumire Camera de
Comerţ Internaţională de la Paris a grupat uzanţele comerciale uniforme,
statornicite de-a lungul timpului în zona europeană în domeniul vânzării
comerciale internaţionale.
Nu există o definiţie universală pentru INCOTERMS. Este motivul
pentru care reţinem aici, considerând-o ca fiind cea mai potrivită, definiţia
dată de Camera de Comerţ Internaţională din Paris: reguli internaţionale
având ca scop inteipretarea termenilor comerciali cei mai utilizaţi în comcrţul
internaţional.
INCOTERMS definesc obligaţiile reciproce ale vânzătorului şi ale
cumpărătorului cu privire la livrarea de mărfuri, transferul riscurilor şi la
repartiţia costurilor. Aceste reguli nu vizează transferul dreptului de
proprietate asupra mărfurilor, obiect al vânzării internaţionale, şi nici
cantitatea, calitatea sau preţul acestora. De asemenea, ele nu conţin prevederi
relative la rezilierea sau rezoluţiunea contractului de vânzare internaţional şi
nici cu privire la soluţionarea unui eventual litigiu ivit între părţi, pe cale
arbitrală.
Dezvoltarea schimburilor internaţionale, utilizarea corelativă a
termenilor comerciali şi conflictele de interpretare care s-au ivit frecvent pe
această temă au determinat Camera de Comerţ Internaţională din Paris să
elaboreze în anii 1930 o serie de reguli uniforme pentru interpretarea
termenilor comerciali.
INCOTERMS (abreviaţie pentru International Commercial Terms) a
fost publicat în versiunea iniţială în anul 1936. Aceşti termeni au fost
concepuţi pentru transportul pe mare, dar au fost adaptaţi ulterior mutaţiilor
intervenite în transportul de mărfuri în general, în comerţul internaţional şi au
făcut obiectul unor revizuiri succesive în anii 1953, 1967, 1976, 1980 şi 1990
şi 2000 prin care s-a realizat punerea lor permanentă de acord cu realităţile şi
nevoile vieţii.
Revizuirea operată în 1990 şi 2000 a luat în considerare transformările
intervenite în tehnicile de transport de mărfuri şi impactul produs de acestea
asupra derulării schimburilor comerciale. Astfel, progresele înregistrate în
tehnica conteinerizării, uniformizarea navlului (ca efect al regrupării
mărfurilor în mai multe unităţi de transport, înainte de încărcarea lor pe navă)
52
şi utilizarea transportului multimodal sunt, în aceeaşi măsură, elemente care
au constituit o nouă bază de reflecţie pentru actualizarea INCOTERMS în anii
1990 şi 2000.
Totodată, necesitatea adaptării INCOTERMS la folosirea pe scară din
ce în ce mai largă a schimbului electronic de date (EDI) a legitimat la rândul
ei revizuirea acestora operată în anii 1990 şi 2000. Intr-adevăr, versiunea
INCOTERMS 1980 a fost esenţial construită pe premisa utilizării
documentelor scrise. Câţiva ani mai târziu, în faţa exploziei EDI (schimbul
electronic de date) ea se învedera depăşită, inadaptată noilor realităţi.
INCOTERMS 1990 consacră această evoluţie incluzând în conţinutul
clauzelor specifice o menţiune prin care se permitea utilizarea “datelor
informatice echivalente” în locul documentelor scrise. Cu toate acestea,
INCOTERMS 1990 şi 2000 nu conţin nici o indicaţie cu privire la punerea
lor în aplicare. Este motivul pentru care broşura editată de C.C.I.Paris
recomandă a se urma îndeaproape sistemele internaţionale EDIFACT şi
UNCID, elaborate cu aceasta finalitate sub auspiciile Naţiunilor Unite. În
aceeaşi manieră, în cazul utilizării unui mesaj EDI în locul unui conosament,
se recomandă conformarea cu “regulile uniforme pentru scrisorile de
transport maritim şi conosamente electronice” elaborate de Comitetul
Maritim Internaţional în 1991. Finalitatea urmărită prin această recomandare
este de a se conferi cumpărătorului certitudinea că se află în aceeaşi situaţie
juridică ca şi atunci când ar fi primit un conosament de la vânzător. De
precizat că INCOTERMS pune la punct o serie de reguli internaţionale
privind interpretarea celor mai utilizaţi termeni în comerţul exterior. Este
cunoscut faptul că, în mod curent, părţile ignoră practicile comerciale în
vigoare în ţara partenerului lor contractual. Clarificând repartizarea costurilor
şi responsabilităţilor privitoare la transportul de mărfuri, INCOTERMS
minimalizează riscurile unei interpretări divergente (de către contractanţi) a
unor eventuale conflicte.
INCOTERMS contribuie de această manieră, în mod decisiv, la
armonizarea şi la unificarea dreptului în materia vânzării internaţionale de
mărfuri.
Exprimăm părerea că, prin publicarea INCOTERMS 2000, nu s-a
creat obligaţia pentru participanţii la comerţul internaţional de a prelua în
contractele lor, prin excelenţă, această versiune. Ei rămân liberi, în măsura în
care versiunile anterioare au rămas compatibile cu realităţile actuale să preia
în contractul lor oricare din acele versiuni, având însă obligaţia de a preciza
în mod expres versiunea pe care o agreează şi la care îşi subordonează
raportul juridic obligaţional.
De asemenea, partenerii contractuali, dacă au decis să recepteze în
contractul lor INCOTERMS 1990 şi 2000, ei au deplină libertate să preia
regula sau regulile compatibile cu specificul contractului lor în versiunea lor
originală (adică aşa cum au fost definiţi de Camera de Comerţ Internaţională
din Paris cu ocazia revizuirii din anul 1990) sau să adapteze acea regulă (ori
după caz, acele reguli) la circumstanţele concrete ale contractului lor, aşa
cum apreciază aceştia că le sunt mai bine protejate propriile interese. în
această ultimă ipoteză, sub aspectul tehnicii de redactare a contractului, se va
menţiona în cuprinsul lui termenul (formula) agreat, precizând totodată
modul cum contractanţii înţeleg să recepteze acel termen în contractul lor.
Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional au apreciat în
unanimitate claritatea şi ingeniozitatea noii prezentări realizată prin versiunea
INCOTERMS 1990 şi 2000. Aceste versiuni cuprind un număr de 13 termeni
care au fost clasaţi în 4 grupe (sau categorii) distincte, în funcţie de
complexitatea prestaţiei asumată de vânzător.
GRUPA E este formată dintr-un singur termen: EXW (Ex works - a
53
l'usine - franco fabrică). Acest termen concretizează (exprimă) obligaţia
minimală pentru vânzător, anume numai aceea de a livra la sediul său marfa
către cumpărător. Prin consecinţă, îndeplinirea acestei obligaţii este
considerată realizată în momentul în care vânzătorul a pus marfa la dispoziţia
cumpărătorului la locul de fabricaţie a acesteia (uzina, fabrica etc.), sau la
depozitul unităţii productive. In acest caz, vânzătorul nu răspunde de
încărcarea mărfii în mijlocul de transport pus la dispoziţie de către cumpărător
şi nici de vămuirea mărfii la export, afară numai dacă părţile au convenit
altfel. Cumpărătorul suportă riscurile pe care le implică preluarea mărfii de la
sediul vânzătorului şi transportarea ei până ia destinaţia dorită. Totodată,
cumpărătorului îi revine şi îndatorirea de a suporta toate costurile pe care le
implică asemenea operaţiuni.
GRUPA F este alcătuită din următorii termeni:
- FCA (free carrier - franco transporteur - franco cărăuş);
- FAS (free alongside ship - franco le long du navire - franco de-a
lungul vasului);
- FOB (free on board - franco bord - franco la bord).
Atunci când vânzarea comercială internaţională se face adoptându- se
de către părţi oricare din termenii care formează grupa F, vânzătorului îi
revine obligaţia să remită marfa unui transportor (cărăuş) desemnat de
cumpărător. Bineînţeles, executarea acestei obligaţii se nuanţează în armonie
cu termenul agreat de părţi.
Astfel, dacă partenerii contractuali receptează în contract termenul FCA (...
loc convenit), îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei de livrare se consumă
în momentul când a predat marfa vămuită pentru export în grija cărăuşului
desemnat de către cumpărător, la locul sau punctul convenit. Dacă
cumpărătorul omite să indice un punct precis, ci prccizează doar raza
teritorială unde cărăuşul urmează să preia marfa în custodia sa, vânzătorul are
libertatea să aleagă în acea rază teritorială punctul dc predare a mărfii. în
ipoteza în care, conform practicii comerciale pentru încheierea contractului de
transport cu cărăuşul, cumpărătorul are nevoie de sprijinul vânzătorului (cum
se întâmplă bunăoară în transportul feroviar sau aerian de mărfuri), acesta din
urmă (adică vânzătorul) acţionează pe riscul şi cheltuiala cumpărătorului.
De precizat că acest termen poate fi utilizat pentru toate modalităţile
de transport, fiind compatibil inclusiv cu transportul multimodal.
Cât priveşte livrarea sub condiţia FAS (... port de încărcare convenit),
de specificul acesteia este faptul că îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei
de livrare se consideră realizată în momentul în care marfa a fost pusă de-a
lungul vasului, pe chei sau pe şlepuri, baije sau pe bac în portul de încărcare
convenit. Din acel moment toate cheltuielile şi riscurile de pierdere sau de
deteriorare a mărfii sunt suportate de către cumpărător. în sarcina
cumpărătorului este de asemenea şi obligaţia de vămuire a mărfii pentru
export. De aceea, receptarea acestui termen în contract nu este recomandabilă
atunci când cumpărătorul nu poate îndeplini fie direct, fie indirect,
formalităţile de export.
De reţinut că acest termen este compatibil numai cu vânzarea
presupunând fie transportul maritim de marfa, fie transportul fluvial (intern
sau internaţional).
In fine, livrarea de marfa sub condiţia FOB (... port de încărcare
convenit) presupune că îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei de livrare
are loc numai în momentul când marfa a trecut balustrada vasului în portul de
încărcare convenit. Pe cale de consecinţă, din acel moment, toate costurile şi
riscurile de pierdere sau de avariere a mărfii rămân în sarcina cumpărătorului.
întotdeauna livrarea sub condiţie FOB presupune în sarcina vânzătorului şi
obligaţia de vămuire a mărfii pentru export. La fel ca şi livrarea sub condiţie
FAS, şi livrarea sub condiţie FOB este compatibilă numai cu vânzarea care
54
implică fie un transport maritim fie un transport fluvial de marfa.
GRUPA C cuprinde următorii termeni:
-CFR (cost and freight - cout et fret - cost şi navlu);
-CIF (cost insurance and freight - cout, assurance et fret - cost,
asigurare şi navlu);
-CPT (carriage paid to - port paye jusqu’â - fracht plătit până la);
-CIP ( carriage and insurance paid to - port paye, assurance comprise
jusqu’â - fracht şi asigurare plătite până la).
De specificul livrărilor făcute în oricare din termenii făcând parte din această
grupă este faptul că vânzătorului îi revine obligaţia să organizeze şi să
plătească transportul mărfii fără însă a-şi asuma riscurile privind pierderea
sau avarierea mărfii în timpul transportului datorate acestuia si nici suportarea
costurilor pentru operaţiuni care se îndeplinesc ulterior încărcării mărfii pe
navă.
Livrarea în sistem CFR (... port de destinaţie convenit) conţine
obligaţia vânzătorului de a plăti navlul şi toate costurile necesare pentru
aducerea mărfi în portul de destinaţie convenit. Totodată vânzătorul este
obligat să asigure vămuirea mărfii pentru export. Riscul privind pierderea sau
avarierea mărfii precum şi orice alte costuri suplimentare ocazionate de
evenimente produse după livrarea mărfii la bordul navei sunt în sarcina
cumpărătorului din momentul în care marfa trece balustrada vasului în portul
de încărcare.
Termenul CFR este compatibil numai cu transportul maritim de
mărfuri, precum şi cu transportul fluvial.
Termenul CIF (... port de destinaţie convenit) comportă pentru
vânzător aceleaşi obligaţii pe care le implică termenul CFR în sarcina lui. In
plus însă, vânzătorului îi revine obligaţia să facă asigurarea maritimă pentru
acoperirea riscurilor cumpărătorului privind pierderea sau avarierea mărfii în
timpul transportului. Această obligaţie a vânzătorului vizează numai o
acoperire minimă a riscului menţionat. în îndeplinirea ei, vânzătorul trebuie să
încheie contractul de asigurare şi să achite prima de asigurare.
Termenul CIF este compatibil numai cu transportul maritim şi fluvial
de mărfuri.
Livrarea sub condiţia CPT (... locul de destinaţie convenit) se
caracterizează prin obligaţia vânzătorului de a plăti frachtul pentru transportul
mărfii la destinaţia convenită. Din momentul în care marfa a fost predată de
către vânzător în custodia cărăuşului trec asupra cumpărătorului atât riscul
pierderii sau avarierii mărfii în timpul transportului, cât şi orice alte cheltuieli
suplimentare ocazionate de evenimente produse după predarea mărfii de către
vânzător cărăuşului. în ipoteza când transportul mărfii la destinaţie este
înfăptuit de către cărăuşi succesivi, riscurile menţionate trec de la vânzător, la
cumpărător din momentul în care marfa a fost predată primului cărăuş.
Totodată, vânzătorului îi revine şi obligaţia de a asigura vămuirea
mărfii la export.
Termenul CPT este compatibil cu orice mod de transport inclusiv cu
transportul multimodal.
În fine, livrarea sub condiţia CIP (... locul de destinaţie convenit)
comportă pentru vânzător aceleaşi obligaţii care incumbă acestuia conform
termenului CPT, la care se adaugă însă şi o obligaţie suplimentară,
anumeaceea de a plăti asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau
de avariere a mărfii în timpul transportului. In îndeplinirea acestei ultime
obligaţii, vânzătorul trebuie să încheie contractul de asigurare şi să achite
prima de asigurare. Şi de data aceasta, cumpărătorul trebuie să ia notă că
vânzătorului nu-i poate pretinde decât o asigurare pentru acoperirea minimă a
riscului asigurat.
Termenul CIP poate fi utilizat pentru orice modalitate de transport,
55
inclusiv pentru transportul multimodal.
GRUPA D are în alcătuirea sa următorii termeni:
- DAF (delivered at frontier - rendu frontiere - livrare la frontieră);
- DES (delivered ex ship - rendu ex ship - livrat pe navă);
- DEQ (delivered ex quai, duty paid - rendu â quai, droits acquittes
livrat la chei, axe vamale plătite);
- DDU (delivered duty unpaid - rendu droits non acquittes - livrat taxe
vamale neplătite);
- DDP (delivered duty paid - rendu droits acquittes - livrat cu taxe
vamale plătite).
Caracterizant pentru termenii din alcătuirea grupei D este faptul că
rămân în sarcina vânzătorului toate riscurile, precum şi toate cheltuielile care
privesc marfa până ce aceasta ajunge în țara de destinaţie indicată de
cumpărător (şi care poate fi ţara cumpărătorului sau o terţă ţară).
Atunci când părţile contractante agreează în contractul lor termenul
DAF (... locul convenit) înseamnă că obligaţia de livrare asumată de vânzător
este îndeplinită de acesta în momentul în care marfa obiect al vânzării
internaţionale a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului la punctul şi la locul
convenite prin contract, gata vămuită, dar înainte de punctul vamal de
frontieră al ţării limitrofe.
Utilizarea termenului DAF (... locul convenit) vizează prioritar
transportul de mărfuri rutier sau pe calea ferată, dar este compatibilă cu orice
modalitate de transport.
Dacă părţile convin să se facă o livrare DES (... port de destinaţie
convcnit), îndeplinirea obligaţiei de livrare asumată de vânzător are loc în
momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la bordul
navei, nevămuită pentru import, în portul de destinaţie convenit. în sarcina
vânzătorului rămân toate riscurile privind marfa, precum şi cheltuielile legate
de aducerea mărfi în portul de destinaţie convenit.
Termenul DES poate fi folosit numai în cazul transportului maritim sau
fluvial de mărfuri.
Livrarea sub condiţia DEQ presupune că îndeplinirea obligaţiei de
livrare asumată de vânzător este realizată în momentul în care marfa a fost
pusă la dispoziţia cumpărătorului pe chei în portul de destinaţie convenit,
vămuită la import. Totodată, vânzătorul îşi asumă riscurile şi costurile,
inclusiv taxele vamale, alte taxe şi speze legate de livrarea mărfii până la acest
punct. Nu este recomandabilă utilizarea acestui termen atunci când vânzătorul
nu are certitudinea că va obţine direct sau indirect licenţa de import. Şi e firesc
să fie aşa deoarece într-o astfel de situaţie ar însemna că vânzătorul îşi asumă
de la început o obligaţie a cărei executare este pusă sub semnul îndoielii.
Părţile pot conveni însă ca vămuirea să fie asigurată de către cumpărător şi ca
acesta să achite şi taxele vamale aferente. In această situaţie se va folosi
expresia “taxe vamale neplătite” în loc de “taxe vamale plătite”.
Termenul DEQ (... port de destinaţie convenit) poate fi utilizat numai
pentru transportul maritim sau fluvial de mărfuri.
Utilizarea în contractele de vânzare internaţională de mărfuri a
termenului DDU (... locul de destinaţie convenit) presupune că obligaţia de
livrare este îndeplinită de vânzător în momentul în care marfa a fost pusă la
dispoziţia cumpărătorului la locul convenit, în ţara importatoare. De aici,
consecinţa că vânzătorul îşi asumă costurile şi riscurile legate de aducerea
mărfii în acest loc. Nu cad în sarcina vânzătorului taxele vamale, alte taxe şi
speze oficiale care se plătesc la import, precum şi costurile şi riscurile de
îndeplinire a formalităţilor vamale. Părţile pot conveni însă ca vânzătorul să
îndeplinească formalităţile vamale şi să suporte costurile şi riscurile aferente.
în această situaţie este necesar ca părţile să consemneze expres în contractul
lor o asemenea înţelegere.
56
De reţinut că acest termen poate fi utilizat indiferent de modalitatea de
transport aleasă de părţi.
In fine, termenul DDP (... loc de destinaţie convenit) presupune
îndeplinirea obligaţiei de livrare asumată de vânzător în momentul în care
marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la locul convenit din ţara
importatorului. Vânzătorului îi incumbă totodată şi suportarea tuturor
riscurilor şi costurilor, inclusiv a taxelor vamale, a altor taxe şi speze legate de
livrarea mărfii vămuite pentru import.
Este recomandabil ca acest termen să nu fie utilizat atunci când
vânzătorul nu are certitudinea că va obţine direct sau indirect licenţa dc
import. Utilizarea lui este însă compatibilă cu orice modalitate de transport.
DDP subsumează obligaţia maximală a vânzătorului, fiind astfel în
antiteză cu EXW care subsumează obligaţia minimală pentru vânzător
Analiza specificului celor 13 termeni ai iNCOTERMS 1990 şi 2000 permite
constatarea că la fiecare dintre ei se pune, printre altele, şi problema
transferului de la vânzător la cumpărător a riscurilor privind pierderea sau
avarierea mărfii livrate. Subliniem în context că un astfel de transfer vizează
numai riscurile fortuite, iar nu şi pe acelea ale pierderii sau avarierii mărfii
datorate culpei vânzătorului sau culpei cumpărătorului, cum ar fi de exemplu,
o pagubă rezultând din ambalarea defectuoasă a mărfii.
în fine, mai precizăm că INCOTERMS 1990 şi 2000 au un caracter
facultativ. Ei dobândesc valoare contractuală, sau mai exact, forţă juridică în
contractul concret avut în vedere numai dacă părţile le evocă expres în
conţinutul acelui contract. Aşadar, INCOTERMS 1990 şi 2000 sunt
convenţional integraţi în contract şi de aici o importantă consecinţă juridică şi
practică: ei dobândesc regimul juridic al clauzelor contractuale.
Totodată, termenii INCOTERMS 1990 şi 2000 sunt receptaţi în
contractul convenit de părţi în armonie cu celelalte clauze stipulate în
conţinutul contractului de vânzare internaţională. Acest demers este strict
necesar pentru o corectă distribuire a riscurilor privind pierderea şi avarierea
mărfii. Regulile INCOTERMS se caracterizează printr-o mare flexibilitate
care, uneori poate deveni periculoasă pentru părţi. Această flexibilitate rezultă
din prevalenţa prevederilor speciale ale contractului faţă de cele subsumate de
termenii INCOTERMS receptaţi în contract. Dar pericolul la care ne referim
poate fi neutralizat de la caz la caz.
D. Regulile R.A.F.T.D. 1941 (The Revised American Foreign
Trade Detnitions - Definiţiile Revizuite de Comerţ American Exterior).
Sub această denumire sunt grupate uzanţele comerciale uniforme cu largă
aplicabilitate în materia vânzării comerciale internaţionale ce reprezintă
corespondentul regulilor europene INCOTERMS şi care primesc o utilizare
extinsă pe continentul nord-american.
R.A.F.T.D. - 1941 tratează şapte termeni larg utilizaii în domeniul
arătat, şi anume:
- Ex Point of Origin (ex Factory, ex Plantation, ex Mine, ex Mill,
ex Warehouse). Acest concept corespunde, sub aspectul semnificaţiei sale,
condiţiei franco fabrică din Incoterms, adică exprimă regula potrivit căreia
preţul stabilit se ia în considerare la punctul de origine, vânzătorului
revenindu-i obligaţia de a pune marfa la dispoziţia cumpărătorului la locul
convenit şi la data sau înăuntrul perioadei fixate.
- F.O.B. (named inland carrier at named inland point of
departure). Formula corespunde condiţiei franco vagon sau franco camion
din Incoterms şi dă expresie regulii conform căreia preţul se stabileşte ţinându-
se seama de punctul de încărcare intern, iar vânzătorului îi revine obligaţia să
încarce mărfurile în vagoane, camioane, şlepuri, avioane sau alte vehicule
precizate în contracte.
- F.A.S. (Free Alongside Ship) şi F.A.S. Vessel (named port of
57
shipement). Acest termen exprimă o semnificaţie similară celei atribuite
condiţiei F.O.B. din Incoterms, în armonie cu care preţul stabilit include, în
alcătuirea sa, toate cheltuielile de livrare până la bordul navei maritime
navlosite de către cumpărător sau, pentru el, în portul fixat pentru îmbarcare.
- C and F (Cost and Freight, named point of destination).
Această formulă corespunde aceleiaşi condiţii din Incoterms, prin ea
exprimându-se regula în armonie cu care preţul mărfii este astfel stabilit încât
să includă si costul transportului până la punctul de destinaţie fixat.
- C.I.F. (Cost, Insurance, Freight - named point of destination).
Termenul corespunde aceleiaşi condiţii din Incoterms şi exprimă regula
potrivit căreia în preţul mărfii este inclusă asigurarea maritimă şi orice
cheltuieli de transport până la punctul de destinaţie stabilit.
- F.O.B. (named inland point of country of importation). Are
aceeaşi semnificaţie care se atribuie condiţiei Ex ship din Incoterms (DES -
Delivered ex ship) conform căreia preţul de vânzare se stabileşte astfel încât să
includă şi toate cheltuielile până la punctul intern fixat în ţara de import.
- Ex Dock (named port of importation). Exprimă o regulă similară
celei subsumate de condiţia DEQ (Delivered ex quai) din Incoterms. Potrivit
acestei reguli preţul de vânzare cuprinde orice cheltuieli adiţionale necesare
pentru livrarea mărfurilor pe doc, în portul de import fixat, cu taxe vamale
plătite.

 izvoare interne și izvoare externe ale dreptului comerțului internațional
 drept comun general, drept comun comercial, legi comerciale speciale
 uzanțe comerciale nestandardizate normative și uzanțe comerciale nestandardizate
convenționale
 convenții internaționale
 uzanțe internaționale standardizate
1. Definiți și caracterizați dreptul comun general

2. Definiți și caractrerizați dreptul comun comercial și legile comerciale speciale
3. Ce sunt uzanțele comerciale normative?
4. Ce sunt uzanțele comerciale convenționale?
5. Faceți o paralelă între uzanțele comerciale normative și uzanțele comerciale convenționale.
6. Convențiile internaționale ca izvor de drept comercial internațional și efectul lor în raport cu operatorii de
comerț din statele semnatare.
7. Ce sunt uzanțele comerciale standardizate și care sunt principalele tipuri de astfel de uzanțe?
58
Bucuresti, 2008
Lex,Bucuresti,2008
Bucuresti, 2012
59
ARBITRAJUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1. Clasificări ale arbitrajului de comerț internațional
4.3.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional)
4.3.2.2. Arbitrajul instituțional (sau instituționalizat)
4.3.2.3. Arbitrajul în echitate ( ex aequo et bono)
4.3.3. Caracterele generale ale arbitrajului de comerț internațional
4.3.3.1. Terminologie. Enumerare
4.3.3.2. Caracterul arbitral
4.3.3.3. Caracterul comercial
4.3.3.4. Caracterul internațional
4.3.4. Convenția de arbitraj
4.3.4.1. Clauza compromisorie
4.3.4.2. Compromisul
4.3.4.3. Legea aplicabilă convenției de arbitraj
4.1. Introducere.
Conceptul de arbitraj comercial internaţional este, susceptibil de mai multe

accepţiuni, şi anume: într-o primă accepţiune, acest concept desemnează
mijlocul corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile internaţionale
care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de
bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială.
Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca
metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale.
In fine, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie
specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure
rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale şi totodată
să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a muncii.
Doctrina juridică a formulat şi alte definiţii conceptului în discuţie, dintre
care cea mai corectă ni se pare a fi aceea ce dă acestui concept semnificaţia de
instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor internaţionale, de către persoane
investite cu această sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu.
- Cunoaşterea conceptului de arbitraj comercial internațional;

- Cunoașterea principalelor varietăți de arbitraj comercial
60
internațional;
- Cunoaşterea caracterelor generale ale arbitrajului de comerț
internațional și a legii aplicabile;
- Cunoaşterea noțiunii de convenție de arbitraj și a formelor în
care această convenție se poate prezenta.
– Studenţii vor cunoaşte conceptul de arbitraj comercial

internațional, caracterele generale și formele acestuia;
– Studenţii vor cunoaște cum se stabilește legea aplicabilă
arbitrajului de comerț internațional;
– Studenţii vor cunoaște noțiunea de convenție de arbitraj,
caracterele juridice ale acesteia și formele în care se poate
prezenta.
4.3.1. Clasificări ale arbitrajului comercial internaţional.

Arbitrajul comercial internaţional se prezintă în forme variate. Doctrina
juridică, utilizând diverse criterii de ordonare a acestor forme a făcut
următoarele clasificări:
a) In funcţie de competenţa materială a arbitrajului se disting:
- arbitraje având competenţă generală în materie de comerţ
internaţional; din această categorie fac parte arbitrajele cu sferă generală de
activitate jurisdicţională în ce priveşte litigiile izvorâte din raporturile de comerţ
internaţional şi cooperare economică internaţională, ca de exemplu: Curtea de
Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea de
Arbitraj de la Londra, Institutul Olandez de Arbitraj, Asociaţia Americană de
Arbitraj (A.A.A), Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană
pentru probleme de arbitraj etc. şi
- arbitraje având competenţă specială în domeniul comerţului
internaţional; fac parte din această categorie arbitraje specializate pe
soluţionarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul cu anumite
mărfuri (sau produse), precum: Camera arbitrală de bumbac din Le Hâvre sau
Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen (care sunt profilate pe
soluţionarea litigiilor din domeniul comerţului internaţional cu textile), London
Com Trade Association (specializat pe litigii de comerţ internaţional cu produse
alimentare) etc.
b) In funcţie de competenta teritorială a instanţei de arbitraj se
disting:
- arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii
internaţionale bilaterale şi au competenţa să soluţioneze numai litigiile izvorâte
din raporturile de comerţ internaţional dintre subiecţii de drept aparţinând ordinii
juridice naţionale a statelor părţi la acele convenţii; aşa sunt bunăoară: Camera
arbitrală franco-germană pentru produsele solului şi Comisia americano-
61
canadiană de arbitraj comercial etc.;
- arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenţie multilaterală
perfectată între statele dintr-o anumită zonă geografică şi care sunt competente
să soluţioneze litigii de comerţ internaţional ivite între subiecţii de drept
aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale acelei convenţii;
fac parte din această categorie de pildă, Comisia scandinavă de arbitraj pentru
piei, Comisia interamericană de arbitraj comercial a cărei competenţă include pe
partenerii comerciali din cadrul Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) etc.;
- arbitraje având vocatie universală, a căror competenţă teritorială
se extinde la scară planetară, ele fiind abilitate să soluţioneze litigii dintre
participanţii la raporturi de comerţ internaţional din toate ţările lumii (indiferent
de zona geografică în care acestea sunt situate); menţionăm. în acest sens,
Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris.
c) In funcţie de structura organizatorică se face distincţie între:
- arbitrajul ad-hoc (sau ocazional), care are o durată efemeră şi este
organizat în conformitate cu iniţiativa părţilor; asemenea instanţe funcţionează
numai în vederea soluţionării unui litigiu bine determinat cu care au fost
investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea
termenului în care trebuiau să decidă, şi
- arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, a cărui
existentă nu este dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat; el
îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neîntrerupt şi cu caracter de continuitate ori
de câte ori este sesizat, fiind organizat sub forma unor centre permanente de
arbitraj ce funcţionează în cadrul unor organizaţii profesionale, sau pe lângă o
cameră de comerţ naţională ori internaţională.
d) În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor există:
- arbitraj de drept strict (sau de iure), care se distinge prin aceea că
arbitrii statuează potrivit normelor de drept incidente în cazul dat în care ei
sunt obligaţi să le respecte; acest arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de
drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional; ori de câte ori
părţile nu fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi un arbitraj
ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept
strict, şi
- arbitraj în echitate (sau ex aequo et bono) de specificul căruia este
faptul că se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de
drept; este deci un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele
legale de drept material şi nici pe acelea de procedură.
e) In funcţie de aderenţele (naţionale sau internaţionale) pe care le
are obiectul litigiului se disting:
- arbitraj național (sau intern), ce are ca obiect soluţionarea unui
litigiu izvorât dintr-un contract lipsit de aderenţe internaţionale întrucât toate
elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderenţe (precum: locul
încheierii lui, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul,
reşedinţa, cetăţenia persoanei fizice, ori sediul, naţionalitatea persoanei juridice
etc.) se află într-un singur stat, au legătură cu un singur stat; în cazul în care
vreunul dintre elementele raportului juridic are legătură cu o altă ţară (cu
sistemul de drept al unei alte ţări), acel raport juridic încetează să aibă caracter
intern (sau naţional), dobândind caracter internaţional, şi ca urmare un eventual
litigiu între părţi va primi şi el caracter internaţional.
- arbitraj străin (sau international), ce are ca obiect litigii izvorâte din
contracte cu aderenţe internaţionale, adică legături cu cel puţin două state
diferite, cu cel puţin două sisteme naţionale de drept.
62
4.3.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional).
In exprimarea art. I, pct. 2, lit. b din Convenţia Europeană de Arbitraj
Comercial Internaţional perfectată la Geneva pe data de 21 aprilie 1961, arbitraj
ad-hoc înseamnă “reglementarea litigiilor... de către arbitri numiţi pentru cazuri
determinate...”. Evident această formulă conţine elemente importante pentru o
definiţie a arbitrajului ad-hoc (sau ocazional), dar nu sc poate substitui unei
definiţii propriu-zise a conceptului, deoarece în cuprinsul ei nu se regăsesc cu
claritate cele două elemente esenţiale - genul proxim şi diferente specifică - ale
oricărei definiţii corecte.
In ce ne priveşte, credem că pe baza elementelor conţinute de textul citat
din convenţia internaţională menţionată, arbitrajul ad-hoc (sau ocazional) poate
fi definit ca formă de jurisdicţie nestatală, cu caracter particular susceptibilă de
utilizare în raporturile de comerţ internaţional, constituită prin voinţa părţilor
litigante în vederea soluţionării litigiului ivit între ele.
Arbitrajul ad-hoc sau instituţional constituie dreptul comun în materie de
arbitraj comercial internaţional. EI prezintă următoarele trăsături distinctive:
a) funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu determinat;
o dată cu pronunţarea sentinţei, existenta acestei instanţe de arbitraj încetează;
b) atât structura sa, cât şi regulile de proceduri pe care este chemat să le
respecte se stabilesc de către împricinat în fiecare caz în parte;
c) fiind dependente de voinţa părţilor, structura sa şi procedura pe care
trebuie să o urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la
altul (spre exemplu: într-un caz dat părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat
de un singur arbitru, iar în alt caz ele optează pentru un complet format din doi
arbitri şi un supraarbitru; la fel, ele pot decide ca sentinţa arbitrală pronunţată să
fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.);
d) în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în ţara noastră este guvernat
de prevederile unei convenţii internaţionale (cum este bunăoară cea dc la
Geneva din 1961) este posibilă participarea în calitate de arbitru şi a unei
persoane având cetăţenie străină;
e) un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinţei
părţilor, unei legi străine atunci când o convenţie internaţională le autorizează să
exercite o atare opţiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea
străină preferată de părţi să nu contrazică norme imperative din dreptul nostru;
f) are caracter facultativ, esenţialmente voluntar.
Dispoziţiile de drept procesual român (în măsura în care le revine calitatea
de lex causae) caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o instituţie facultativă, supusă
totodată unei dependenţe accentuate faţă de instanţele judecătoreşti.
Astfel, acestor instanţe le revine rolul de autoritate competentă să
desemneze pe supraarbitru când se ivesc neînţelegeri între arbitri cu privire la
desemnarea acestuia, sau atunci când arbitrii desemnaţi nu sunt împuterniciri
prin compromis sau prin clauza compromisorie să-l aleagă; pe de altă parte,
legea dă în competenţa instanţelor judecătoreşti soluţionarea oricăror cereri de
recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalităţii şi temeiniciei sentinţei
arbitrale se exercită de asemenea de către instanţele judecătoreşti, pe calea
cererii de anulare a recursului contestaţiei sau revizuirii; în fine, numai
instanţele judecătoreşti sunt competente să investească cu o formulă executorie
sentinţele arbitrale, în cazul în care se constată că aceste sentinţe nu pot fi aduse
la îndeplinire de bună voie.
Analiza elementelor de distincţie ale arbitrajului ad-hoc duce inevitabil
la concluzia că ceea ce caracterizează acest arbitraj este înainte de toate
inexistenţa unor elemente legal prestabilite. Dar această particularitate
caracterizantă a lui demonstrează, prin consecinţele pe care le implică,
precaritatea arbitrajului în discuţie ca formă de jurisdicţie. într- adevăr, absenţa
unor reglementări adecvate suficiente conduce adeseori la impas, la
63
imposibilitatea soluţionării diferendului pe calea arbitrajului23. Convenţia de la
Geneva din 1961 oferă o soluţie pentru depăşirea deficienţei semnalate
determinând procedura de urmat atunci când părţile, deşi au convenit să supună
litigiul unui arbitraj ad-hoc, nu au decis şi cu privire la activitatea arbitrajului.
Dar această soluţie, nu şi-a dovedit până în prezent utilitatea practică.
Faţă de această situaţie, rămâne totuşi o modalitate dc depăşire a
dificultăţii semnalate ce trebuie luată în considerare, anume ca părţile să
stabilească un minim de măsuri organizatorice pentru acest arbitraj creat de ele,
prin trimiterea la un regulament de arbitraj care naturalmente cuprinde toate
condiţiile şi regulile apte să asigure normala desfăşurare a procesului arbitrai.
4.3.2.2. Arbitrajul instituţional (sau instituţionalizat).
Conform art. I, pct. 2, lit. b din Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional, semnată la Geneva în 21 aprilie 1961, reglementarea
litigiilor de către instituţii permanente de arbitraj constituie, alături de arbitrajul
ad-hoc, o formă de realizare a arbitrajului de comerţ internaţional.
Arbitrajul instituţional (sau instituţionalizat) este o formă a arbitrajului
dc comerţ internaţional a cărei existenţă nu depinde de durata unui anumit
litigiu şi care presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod
neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituţionalizat prin lege şi având un
caractcr de permanenţă şi continuitate.
Aşadar, arbitrajul instituţionalizat se defineşte printr-o organizare
prestabilită pe baza unui regulament propriu, care determină structurile
permanente tipice unei asemenea jurisdicţii.
In doctrină s-a precizat că arbitrajul instituţionalizat trebuie supus unei
analize nuanţate. Astfel, dacă legea care instituie arbitrajul fixează şi
modalitatea procedurală atunci există arbitrajul instituţional, iar dacă legea
instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective urmează a fi
soluţionate pe cale de arbitraj, arbitrajul respectiv nu diferă esenţial de arbitrajul
voluntar, deoarece într-o atare ipoteză părţile sunt acelea care, prin clauza
compromisorie sau prin compromis, fixează modalităţile de arbitrare.
Arbitrajul instituţionalizat prezintă numeroase şi importante avantaje
care-1 fac din ce în ce mai preferat faţă de arbitrajul ad-hoc. Asemenea avantaje
se verifică mai pregnant în domeniul executării sentinţelor arbitrale. Şi e firesc
să fie aşa deoarece tocmai în momentul punerii în executare a unor asemenea
sentinţe se pune problema de a se şti dacă au fost respectate regulile
fundamentale minimale, precum cele referitoare la respectul drepturilor
apărării, soluţionarea litigiului de către arbitrii desemnaţi (şi nu de către alţii)
etc.
Printre avantajele mai semnificative pe care le prezintă instituţiile
permanente de arbitraj menţionăm:
- competenţa profesională a arbitrilor,
- procedura prestabilită pe care părţile o pot recunoaşte uşor şi i se pot
conforma la fel de uşor,
- posibilităţile de a colmata lacunele convenţiei de arbitraj dacă este
incompletă sau insuficientă, completarea tribunalului arbitrai, sediul arbitrajului
etc.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat nici faptul că o instituţie permanentă
prezintă o oarecare stabilitate şi deci, implicit, şi un anumit grad de certitudine,
ceea ce îi conferă multiple posibilităţi de a-şi aduce contribuţia la formarea unei
practici mai uniforme. Toate aceste avantaje au determinat în ultima vreme în
practica de comerţ internaţional o evidentă predilecţie a participanţilor la comerţ
23
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 213.
64
către instituţiile permanente de arbitraj, astfel încât marea majoritate a litigiilor
ivite între aceştia au fost încredinţate spre soluţionare unor asemenea instituţii.
Există o mare varietate de centre permanente de arbitraj care se
deoscbesc între ele sub mai multe aspecte dintre care cele privind competenţa
teritorială şi competenţa materială sunt mai relevante.
Dar dincolo de deosebirile care le separă, instituţiile de arbitraj au şi
unele note comune care le apropie, făcând posibile anumite generalităţi. Dintre
acestea menţionăm:
a) Caracterul de permanentă şi continuitate a acestei forme de
jurisdicţie. Arbitrajul instituţionalizat nu este constituit pentru a rezolva un
litigiu comerţ determinat, ci ca jurisdicţie permanentă cu vocaţia de a soluţiona
orice litigiu ce intră în competenţa ei şi cu privire la care a fost investită să
îndeplinească procedura arbitrală şi să dea o soluţie. Aşa fiind existenţa în timp a
arbitrajului instituţionalizat nu se epuizează o dată cu soluţionarea unui anumit
litigiu ce i-a fost încredinţat spre rezolvare, ci ea durează atâta vreme cât rămâne
în fiinţă temeiul legal pe baza căruia a fost înfiinţată şi poate funcţiona
respectiva instituţie de arbitraj.
b) Existenţa unui regulament propriu de organizare şi funcţionare a
instituţiei arbitrale. Prin acest regulament, se determină structurile
organizatorice permanente specifice de arbitraj, între care autoritatea competentă
să desemneze arbitri, lista arbitrilor şi secretariatul;
- Cât priveşte autoritatea competentă să desemneze arbitrii - appointing
authority - aceasta poate fi un organ colectiv sau o anumită persoană. Aşa
bunăoară, în cazul în care părţile nu nominalizează arbitrul sau atunci când se
pune problema înlocuirii arbitrului desemnat, nominalizarea şi respectiv
înlocuirea arbitrului va fi decisă de preşedintele comisiei de arbitraj. Tot astfel
preşedintele are competenta să desemneze supraarbitrul ori de câte ori arbitrii
desemnaţi nu se vor putea pune de acord cu privire la persoana supraarbitrului.
- Lista de arbitri constituie un element component al structurii fiecărui
centru de arbitraj. Ea cuprinde o enumerare limitativă a persoanelor ce pot
îndeplini această funcţie şi dintre care părţile ce s-au adresat respectivei instituţii
de arbitraj urmează să aleagă fiecare câte un arbitru care să facă parte din
completul de arbitri care va soluţiona litigiul ivit între ele. Cei doi arbitri
desemnaţi de părţi vor desemna la rândul lor supraarbitrul. Lista de arbitri se
întocmeşte periodic, ceea ce înseamnă că alcătuirea ei este valabilă numai până
la o nouă întocmire a sa. Fireşte, dacă unul sau unii dintre membrii completului
de arbitraj nu ar figura în noua alcătuire a listei de arbitri făcută înaintea
finalizării litigiului cu a cărui soluţionare a fost investit acel complet, mandatul
arbitrilor ce nu se regăsesc pe noua listă va înceta numai odată cu pronunţarea
sentinţei litigiului aflat în curs de soluţionare.
- Secretariatul îndeplineşte importante atribuţii administrative precum:
face comunicarea actelor către părţi, emite citaţii pentru termenele de dezbateri,
asigură consemnarea susţinerilor acute de participanţii la procedura arbitrală în
cadrul şedinţelor de dezbateri, efectuează comunicarea hotărârilor date de
organul arbitrai.
c) Stabilirea prin regulamentul propriu a unor reguli de procedură
privind soluţionarea litigiilor cu care este investită instanţa arbitrală.
Desfăşurarea procesului arbitrai începe după constituirea completului de arbitri.
In principiu, ea urmează regulile instituite prin Regulamentul propriu al
centrului de arbitraj la care s-au adresat părţile litigante.
Este de menţionat că unele din precizările regulamentului au caracter
obligatoriu fiind considerate ca acceptate implicit de către împricinaţi aşa cum
sunt formulate. Ele se impun respectului părţilor neadmiţând derogări convenite
de părţi Alte prevederi regulamentare au caracter facultativ pentru părţi, acestea
din urmă putându-le aduce amendamentele convenite si considerate de ele ca
necesare.
65
4.3.2.3. Arbitrajul în echitate (ex aequo et bono).
Normele de drept naţional sau internațional permit alături de arbitrajul
instituţional şi cel ad-hoc (sau ocazional) şi arbitrajul în echitate. În realitate,
acest arbitraj se analizează ca o varietate particulară a arbitrajului ad-hoc (sau
ocazional).
Arbitrajul în echitate este acea formă a arbitrajului comercial internaţional
care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept.
Arbitrajul de echitate este de facto şi se caracterizează prin următoarele
particularităţi specifice:
a) arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi
nici pe acelea de procedură;
b) soluţia dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă
instanţă dc arbitraj.
Cu toate acestea, arbitrajul de echitate rămâne în perimetrul dreptului
comercial internaţional; în caz contrar el nu ar putea da satisfacţie exigenţelor
fundamentale ale comerţului internaţional: securitate, certitudine şi stabilitate.
Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conştiinţei lor este reglementată
prin diferite dispoziţii normative, fie cu caracter naţional (cum este cazul
sistemelor de drept din Franţa, Elveţia, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în
regulamentele unor instituţii de arbitraj comercial internaţional (de exemplu, cel
al Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional din Paris), fie
consacrate prin convenţii internaţionale (de pildă Convenţia europeană cu
privire la arbitrajul comercial internaţional semnată la 21 aprilie 1961 la
Geneva).
Integrarea arbitrajului de echitate în aria de incidenţă a dreptului rezultă
din următoarele elemente de specificitate ale acestuia:
- facultatea părţilor de a-şi alege arbitrajul (amiabile compositeur) este
recunoscută prin lege; în acest sens, art. VII, pct. 2 din Convenţia europeană de
arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 1961 dispune: „arbitrii vor
hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care
reglementează arbitrajul permite acest lucru”;
- ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justiţie dc drept,
ceea ce face ca arbitrul, soluţionând un litigiu să nu se poată limita riguros la
simple tranzacţii pe care părţile îşi întemeiază pretenţiile;
- arbitrajul de echitate urmăreşte ca scop principal nu plasarea judecăţii
litigiului în afara spaţiului de incidenţă al dreptului, ci asigurarea unei proceduri
mai simple şi mai uşoare în rezolvarea acestuia;
- arbitrii se pot pronunţa numai în limitele învestiturii lor;
- independenţa procedurală este limitată de principiile respectului
drepturilor apărării (a cărui ignorare face ca sentinţa arbitrală să nu poată fi
executată) şi al respectului ordinii publice internaţionale a statelor (principiu
care constituie o îngrădire a arbitrilor în echitate).
Arbitrajul de echitate îşi găseşte legitimarea numai în măsura în care
rezolvarea litigiului depinde în mod hotărâtor de aprecierile stării de fapt; de
aceea este recomandabil, din considerente de prudenţă, ca participanţii la
raporturile de comerţ internaţional să manifeste circumspecţie atunci când se
decid să supună litigiile ce eventual s-ar ivi între ei unui arbitraj de echitate.
Totodată este de observat că integrarea arbitrajului de echitate în sfera de
incidenţă a dreptului nu este totală. Ea se face de o manieră carc lasă arbitrilor
largi posibilităţi de a ocoli dreptul evocând principii de echitate al căror conţinut
urmează a fi precizat chiar de către aceştia, în fiecare caz în parte. Pare în afara
oricărei îndoieli că totdeauna arbitrii vor rămâne ataşaţi unui concept propriu de
echitate care îşi poate trage geneza în sistemul lor de drept şi care poate fi diferit
de la un sistem de drept la altul.
66
4.3.3. Caracterele generale ale arbitrajului comercial
internaţional.
4.3.3.1. Terminologie. Enumerare.
Caracterele arbitrajului comercial internaţional sunt sugerate prin chiar
denumirea dată acestei jurisdicţii.
Denumirea de arbitraj internaţional a primit consacrare prin convenţii
internaţionale, ca şi în practica de comerţ internaţional şi în doctrina juridică de
specialitate. Este suficient să amintim în acest sens că această denumire apare în
chiar titlul Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial internaţional din
21 aprilie 1961 (semnată la Geneva). Pe de altă parte, Convenţia pentru
recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New
York, a fost precedată de o conferinţă a Naţiunilor Unite asupra arbitrajului
comercial internaţional. în fine, denumirea dc arbitraj comercial internaţional
este consacrată şi în documentele Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul
comerţului internaţional.
Denumirea la care ne referim (arbitraj comercial internaţional) este
acceptată fără rezerve şi în practica de comerţ internaţional şi în doctrina juridică
de drept al comerţului internaţional, şi de drept internaţional al afaccrilor.
Din analiza acestei denumiri se desprind trei caractere generale
semnificative ale arbitrajului comercial internaţional, anume: caracterul arbitrai,
caracterul comercial şi caracterul internaţional.
O precizare se impune vis-â-vis de aceste caractere, şi anume: ele
privesc arbitrajul ca instituţie, sau mai exact ca organ de jurisdicţie, iar nu
litigiul arbitrai propriu-zis care se distinge prin caractere proprii, ce vor fi
analizate într-un alt paragraf
4.3.3.2. Caracterul arbitrai.
Acest caracter exprimă ideea că arbitrii au abilitatea necesară, sau mai
exact puterea suficientă de a statua (adică de a judeca) cu privire la litigiul cu
care au fost investiţi să-l rezolve.
Este însă de observat că sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită
pricină nu este legea - cum se întâmplă în cazul instanţelor dc drept comun - ci
voinţa părţilor litigante exprimată într-un atare sens în convenţia de arbitraj, sau
mai concret, în clauza compromisorie sau în actul de compromis convenit de
ele cu referire la litigiul existent.
Puterea arbitrilor de a statua se referă la pretenţiile formulate de părţi.
Aceste pretenţii se pot concretiza, de exemplu, în revendicarea rezultatului
economic al unei afaceri cu privire la care arbitrajul este chemat să stabilească,
conform cu prevederile normelor de drept incidente, care sunt drepturile şi
obligaţiile împricinaţilor, care şunt condiţiile de executare a respectivelor
obligaţii şi de exercitare a respectivelor drepturi, în funcţie de probele
administrate în proces şi de convingerea pe care arbitrii şi-o formează analizând
acele probe, Soluţia dată de ei va putea fi una de condamnare a ambelor părţi
ori numai a uneia dintre ele sau de exonerare de plată a ambelor părţi. In cazul
în care arbitrii constată că elementele de fapt ale pretenţiei corespund cu cele
avute în vedere dc norma de drept aplicabilă, vor decide că pretenţia formulată
este întemeiată, şi vor tranşa litigiul ca atare.
Arbitrul şi atribuţiile sale se compară cu judecătorul şi atribuţiile sale.
Intr-adevăr, deşi arbitrul este desemnat de părţi, el se comportă şi are îndatorirea
să se comporte la fel ca un judecător obişnuit: el nu acţionează în numele
părţilor sau a uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor
formulate de acestea manifestând imparţialitate. Sentinţa pe care el o pronunţă
trebuie să fie rezultatul verificărilor şi constatărilor ce le-a făcut în cadrul şi pe
parcursul desfăşurării unei proceduri jurisdicţionale cu respectarea principiului
contradictorialităţii.
Faptul că puterile arbitrilor de a soluţiona litigiul cu care au fost investiţi
îşi au sursa în acordul de voinţă al părţilor litigante este de natură să confere
67
arbitrajului o indiscutabilă componentă contractuală. Împrejurarea nu este însă
susceptibilă să răpească arbitrajului natura de organ de jurisdicţie iar sentinţei
date de arbitri calitatea de act jurisdicţional. Orice comparaţie a sentinţei
arbitrale cu alte acte juridice din materia contractelor, precum tranzacţia sau
mandatul va pune în evidenţă înainte de toate această calitate a ei şi va exclude
posibilitatea asimilării sale cu celelalte elemente de comparaţie.
4.3.3.3. Caracterul comercial.
Conform art. 1, alin. 1, pct. a din Convenţia europeană asupra arbitrajului
comercial internaţional (Geneva 1961) are caracter comercial arbitrajul având ca
obiect litigii născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comerţ internaţional,
între persoane fizice sau juridice ce în momentul încheierii Convenţiei de
arbitraj au reşedinţe sau sedii în state diferite.
Analiza textului menţionat permite concluzia potrivit căreia caracterul
comercial al arbitrajului decurge din caracterul comercial al litigiului arbitrai.
4.3.3.4. Caracterul internaţional.

Din cuprinsul art. 1, alin. 1, pct. a al Convenţiei europene asupra
arbitrajului comercial internaţional (Geneva, 1961) rezultă şi caracterul
internaţional al arbitrajului. Într-adevăr, delimitând domeniul arbitrajului
comercial internaţional acest text face referire expresă la, litigii născute sau care
se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional. Analiza acestui text permite
concluzia că un asemenea arbitraj are vocaţia de a soluţiona litigii care la rândul
lor au caracter internaţional. S-ar putea spune deci că arbitrajul naţional are ca
obiect litigii internaţionale din domeniul comerţului. Din caracterul internaţional
al respectivelor litigii decurge inevitabil şi caracterul internaţional al arbitrajului.
4.3.4. Convenţia de arbitraj
4.3.4.1. Concept.
Expresia convenţie de arbitraj desemnează în mod generic acordul
părţilor contractului de comerţ internaţional de a supune litigiul ivit între ele în
legătură cu executarea acelui contract arbitrajului.
Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii
sau sub forma compromisului.
4.3.4.2. Clauza compromisorie.

Clauza compromisorie este acordul părţilor unui contract principal,
exprimat printr-o stipulaţie inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un
înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea
sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.
A. Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii mai
importante:
a) Produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din moment ce a
fost semnat contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să
respecte sentinţa ce se va da de către organul de jurisdicţie desemnat. Prin
consecinţă, abilitarea dată pentru semnarea unui atare contract (atunci când ea
este necesară) implică şi abilitarea pentru toate efectele pe care clauza
compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar fi bunăoară, obligaţia de
a plăti despăgubiri pentru neexecutarea contractului, dacă arbitrajul va decide
astfel etc.
b) Înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema
soluţionării litigiului (cel puţin până la soluţionarea sentinţei arbitrale).
c) Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile
contractante.
d) Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de
eficienţă optimă, la pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.
68
B. Clauza compromisorie are urmatoarele note de specificitate:
a) Este un acord anterior oricărui contencios între părţile
contractante. Prin aceasta, clauza compromisorie se deosebeşte de compromis,
care este tot o convenţie de arbitraj, ce priveşte însă litigii deja existente între
părţi.
De regulă, clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, deşi
nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze şi numele arbitrilor, ceea
ce ar permite arbitrarea contenciosului de îndată ce aceasta s-ar ivi.
In mod obişnuit clauza compromisorie se înserează în cuprinsul
contractului la care se referă. Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului
respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu
orice clauze doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea
litigiului, deoarece după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire
la aceasta ar constitui un compromis.
In conţinutul clauzei compromisorii se exprimă voinţa părţilor prin care
acestea decid că litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se
analizează astfel ca o formulă generală de prorogare de competenţă fără
desemnarea arbitrilor, motiv pentru care cerinţele ce privesc compromisul nu i
se aplică.
Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puţin din
punct de vedere formal, se înfăţişează ca o stipulaţie contractuală.
In realitate, este un veritabil contract distinct, având un obiect specific şi
o fizionomie proprie.
Convenţia de arbitraj materializată în clauza compromisorie având ca
obiect scoaterea litigiului din competenţa instanţelor de drept comun este
incompatibilă cu orice demers prin care s-ar tinde la sustragerea litigiului
respectiv de la jurisdicţia arbitrală spre a fi supus jurisdicţiei de drept comun.
Indiferent dacă clauza compromisorie este inserată în contractul principal
ca o stipulaţie distinctă a acestuia sau este consacrată printr-un înscris separat
(întocmit concomitent cu contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii
litigiului între părţi) ea trebuie redactată astfel încât să nu lase nici o urmă de
îndoială cu privire la voinţa partenerilor contractuali de a supune eventualele
litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu executarea obligaţiilor asumate prin
contractul principal unui anumit arbitraj.
Stabilirea conţinutului clauzei compromisorii este o facultate recunoscută
părţilor în toate cazurile. De aceea, atunci când textul contractului principal este
imprimat (cum se întâmplă bunăoară în ipoteza în care părţile contractează pe
bază de condiţii generale on pe bază de contract-tip) iar în cuprinsul lui este
înscrisă o clauză atributivă de competenţă în favoarea unei anumite instanţe şi
părţile ignoră acea clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie
manuscrisă având un conţinut diferit, primează clauza manuscrisă.
Existenţa şi conţinutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice
mijloace de dovadă, dacă bineînţeles legea aplicabilă conform normelor
conflictuale de drept internaţional privat nu dispune altfel.
b) Este autonomă față de contractul principal în care este inserată.
Premisa acestei autonomii se regăseşte în însuşi obiectul clauzei la care ne
referim concretizat în crearea condiţiilor necesare pentru ca eventualele litigii
referitoare la contractul principal să fie supuse unei jurisdicţii şi unei proceduri
deosebite. Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă
pentru a da o anumită independenţă acestei clauze faţă de contractul de care se
leagă.
Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele
aspecte:
- invaliditatea contractului principal nu antrenează eo ipso invaliditatea
clauzei compromisorii: chiar în cazul în care contractul principal este lovit de
nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa de a statua şi, înainte de toate,
69
de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe;
- rezoluţiunea, ca şi rezilierea contractului principal nu pot produce nici
un impact asupra clauzei compromisorii;
- legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea apli-
cabilă contractului principal: legea contractului principal (lex contractus)
guvernează şi fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor (lex causae); legea
incidenţă asupra convenţiei de arbitraj guvernează de regulă numai procedura
arbitrală.
4.3.4.3. Compromisul.
Este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie
supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va
statua arbitrajul astfel desemnat.
Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Să se refere la un litigiu existent. Deci litigiul trebuie să fie actual, iar
nu eventual şi să fie menţionat ca atare în actul de compromis. In cazul în care
părţile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanşat, acordul lor privind
arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză compromisorie. Părţile
pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios,
deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu. Existenta
unui litigiu este de esenţa contractului de compromis. Inexistenţa litigiului
semnifică lipsa de obiect a compromisului şi este sancţionată cu nulitatea actului
de compromis, precum şi a sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Arbitrii pot
statua numai asupra cererii cu care nu au fost sesizaţi. Dacă ei se pronunţă cu
privire la un litigiu inexistent, înseamnă că statuează ultra petita, cu toate
consecinţele aferente unei asemenea statuări. Competenţa arbitrilor privind
cererile ce constituie accesorii ale cererii principale este aceeaşi ca pentru
cererea principală (accesorium sequitur principalem). Intr-o astfel de situaţie
se află cererile incidente. Cererile adiţionale sunt luate în considerare numai în
măsura în care obiectul lor se află cuprins în actul de compromis sau când
constituie accesorii indispensabile ale cererii principale (de exemplu dobânzile).
În celelalte situaţii, pentru ca asemenea cereri să poată fi supuse arbitrajului, este
necesar un nou acord de părţi. Cererea reconvenţională are în raport cu actul de
compromis o situaţie aparte: ea poate fi menţionată în compromis ca unul din
obiectele acestuia, deoarece un compromis poate avea mai multe obiecte. Dacă
nu este prevăzută în actul de compromis, poate fi primită de către arbitri numai
în cazul în care se înfăţişează ca o apărare faţă de cererea principală (cum este,
bunăoară, ipoteza în care cererea reconvenţională tinde la compensare legală
sau judiciară).
b) Să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre
soluţionare arbitrajului. Este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu
suficientă claritate, încât să nu lase vreo îndoială asupra faptului că arbitrii sunt
investiţi cu puterea de a judeca. Nevoia ca exprimarea să fie clară se legitimează
prin raţiunea de a se înlătura posibilitatea oricărei interpretări în sensul că
acordul părţilor priveşte un alt contract (tranzacţie, expertiză), iar nu un
compromis, convenţie de arbitraj.
c) În cuprinsul compromisului părţile să desemneze arbitrul
(arbitrii) ce urmează să statueze asupra contenciosului lor. Desemnarea
arbitrilor trebuie făcută prin numele lor, sau în orice alt mod de natură să creeze
certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate (cum ar fi, desemnarea ca
arbitru a preşedintelui Curţii de arbitraj, caz în care se subînţelege că părţile au
indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul când
urmează să aibă loc arbitrajul). Nedesemnarea arbitrilor prin actul de
compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părţile au însă posibilitatea să
înlăture acest viciu şi să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior
arbitrul sau arbitrii.
70
d) Actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu
privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit,
precum şi la procedura de arbitrare. De asemenea părţile fixează şi termenul
în care urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus - în ce pnveştc
modul de calcul - regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres
sau tacit, prin acordul de voinţă al părţilor.
Termenul poate fi suspendat în prezenţa unor împrejurări, cum ar fi
bunăoară desfăşurarea unei proceduri penale fondată pe aceleaşi elemente de
fapt cu privire la care este chemat să se pronunţe arbitrajul, precum şi în cazul
în care există o chestiune prejudicială.
Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se insereze o danzq prin
care arbitrii să fie îndreptăţiţi a statua ex aequo et bono. Expirarea termenului
fixat de părţi pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrâureşte situaţia de drept a
acestora existenţă în momentul împlinirii termenului. Astfel, dacă în actul de
compromis s-a consemnat o recunoaştere sau o mărturisire a uneia din părţi,
acestea rămân câştigate cauzei, putând fi invocate ulterior de câtre cealaltă parte
împotriva celui care le-a făcut. în ipoteza în care actul de compromis este nul,
rămân valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a
provocat nulitatea (şi care poate fi spre exemplu, omisiunea de expunere a
litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a arbitrilor etc.).
Compromisul fiind un acord de voinţă produce efectele unui contract,
cum sunt bunăoară cele privind opozabilitatea între părţi şi opozabilitatea faţă
de terţi. Tot astfel, actul de compromis poate fi atacat prin acţiunea în simulaţie
sau prin acţiunea pauliană, când sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru
promovarea acestor acţiuni.
Totodată compromisul se analizează şi ca act judiciar, deoarece el
produce efecte specifice unor asemenea acte precum: întreruperea prescripţiei
acţiunii cu referire la care el s-a perfectat, suspendarea perimării unei proceduri
declanşate între aceleaşi părţi, pentru aceeaşi împiedicarea părţilor de a supune
litigiul respectiv unei alte jurisdicţii.
Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind
vorba de un act pur consensual.
Inexistenţa compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă,
ea se constată prin inserarea protestului părţii interesate în procesul-verbal sau
în cuprinsul încheierii date de arbitri. Participarea părţilor la procedura de
arbitraj sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală - tăcută expres ori tacit (în acest
din urmă caz prin executarea voluntară a sentinţei) - acoperă lipsa actului de
compromis redactat în scris.
4.3.4.3. Legea aplicabilă convenției de arbitraj.

Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj se învederează ca bivalentă
având şi ea, la fel ca întreaga instituţie a arbitrajului comercial internaţional, o
dublă componentă: contractuală şi jurisdicţională. Această împrejurare face
posibilă o pluralitate de soluţii în ce priveşte determinarea legii aplicabilă unei
asemenea convenţii.
a) Astfel, dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fară
echivoc soluţia potrivit căreia convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei.
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, cere prin art. 5 alin. 1 lit. a. ca
valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată „... în virtutea legii căreia
părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii
ţării în care sentinţa a fost dată...” Deşi textul menţionat consacră pe lângă legea
autonomiei şi o soluţie de rezervă el nu lasă nici o urmă de îndoială că cea dintâi
soluţie este prioritară.
Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, adoptată la
Geneva în 1961, consacră de asemenea legea autonomiei cu referire la
71
convenţia de arbitraj. Astfel prin art. 6 pct. 2, lit. a şi b se prevede că atunci când
tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei
convenţii de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia părţile au supus convenţia
de arbitraj” (lit. a), iar „în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii
ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată” (lit. b). Se reconfirmă, în termeni
expliciţi, soluţia consacrată prin Convenţia Internaţională pentru recunoaşterea
şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New-York în 1958.
Art. 9 alin. 1 lit. a din aceeaşi convenţie internaţională reconfirmă soluţia
legii autonomiei statuând că anularea în unul din statele contractante a unei
sentinţe arbitrale nu poate constitui motiv de refuz de recunoaştere sau de
executare a acelei sentinţe într-un alt stat contractant decât dacă respectiva
anulare a fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost
dată, şi numai pentru motive determinate, printre care lipsa de valabilitate a
convenţiei de arbitraj “... potrivit legii căreia părţile au supus-o sau în lipsa
indicaţilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost
pronunţată...”
Din textele menţionate, se desprinde clar constatarea că dreptul uniform
consacră explicit ca soluţie pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de
arbitraj legea autonomiei şi de aceea considerăm că orice discuţie pe această
temă pare superfluă.
b) O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile Convenţiei de
arbitraj este legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa. Este însă de observat că, deşi
această soluţie a fost consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din
textele menţionate din cele două convenţii internaţionale la care ne-am referit),
ea arc un caracter subsidiar în raport cu legea autonomiei, putând primi aplicare
numai în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o
lege aplicabilă acesteia.
c) În fine, o a treia soluţie consacrată de dreptul uniform în materie este
acea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte incidenţa legii indicată de
normele conflictuale ale forului. Dar şi această soluţie este concepută ca una de
rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat pentru o
anumită lege, iar prima soluţie subsidiară avută în vedere nu poate nici ea primi
aplicare. într-adevăr, din cuprinsul art. 6 alin. 2 pct. c al Convenţiei europene
asupra arbitrajului comercial internaţional adoptată la Geneva în 1961, rezultă că
atunci când părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina legea
aplicabilă convenţiei dc arbitraj, iar la momentul în care se pune problema
determinării unei atare legi de către tribunalul arbitrai ce a fost investit cu
soluţionarea pricinii, nu se poate prevedea în ce ţară se va pronunţa sentinţa (caz
mai rar întâlnit), existenta şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de
legea competenţei conform normelor conflictuale din ţara unde se află instanţa
de arbitraj sesizată.
In concluzie, de principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei
desemnată de părţi (lex voluntatis), soluţie ce dă expresie pe de o parte
egalităţii juridicc a acestora (adică a părţilor), iar pe de altă parte caracterului
contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune deci pe terenul formării
contractului. Dar, în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale şi mai cu seamă pe
terenul executării sentinţelor arbitrale, în condiţiile în care această lege datorită
omisiunii sau pasivităţii părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţie de a
interveni alte norme conflictuale.
72
 arbitraj de comerț internațional
 arbitraj ad-hoc
 arbitraj instituțional
 convenție de arbitraj
 clauză compromisorie
 compromis
1. Care sunt principalele varietăți de arbitraj comercial internațional?

2. Ce este convenția de arbitraj și sub ce formă se poate prezenta?
3. Prin ce se exprimă autonomia clauzei compromisorii?
4. Cum se stabilește legea aplicabilă convenției de arbitraj?
Bucuresti, 2008
Lex,Bucuresti,2008
Bucuresti, 2012
73
MODULUL II
PARTEA SPECIALĂ
CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL. CONCEPT. CARACTERE JURIDICE.
CLASIFICARE. FORMARE. CONȚINUT
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.1. Contractul de comerț internațional. Concept. Caractere juridice
5.3.1.1. Concept
5.3.1.2. Caractere juridice
5.3.2. Clasificarea contractelor de comerț internațional
5.3.2.2. Criterii specifice
5.3.3. Elementele contractului de comerț internațional
5.3.3.1. Enumerare
5.3.3.2. Capacitatea părților
5.3.3.3. Consimțământul părților
5.3.3.4. Obiectul contractului de comerț internațional
5.3.4.1. Oferta de a contracta
5.3.5.1. Explicație preliminară
5.3.5.2. Clauzele necesare în contractele de comerț internațional
5.3.5.3. Clauze ce evocă aspecte strict juridice vizând contractul de comerț internațional
5.3.5.4. Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a ricurilor în contractele de comerț
internațional
5.3.5.5. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare
5.3.5.6. Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile nevalutare
5.3.5.7. Clauza de forță majoră
74
5.1. Introducere
Contractul de comerț internațional constituie una din cele mai

importante instituţii juridice ale dreptului comercial internaţional şi
îndeplineşte rolul de instrument juridic primordial de înfăptuire a schimburilor
economice şi comerciale internaţionale.
Fac parte din sfera contractului de comerţ internaţional: vânzarea
comercială internaţională; mandatul comercial internaţional; comisionul
internaţional; transportul internaţional de mărfuri şi de persoane; asigurările
internaţionale; contractele de distribuție comercială internațională etc.
Generalizând, vom spune că sfera contractului de comerţ internaţional
cuprinde orice contract comercial convenit în raporturile cu străinătatea sau cu
pieţele externe.
Contractul de comerţ internaţional se distinge de contractele încheiate
între participanţii la comerţul intern prin elementul de intemaţionalitate care,
alături de atributul de comercialitate, îi definesc specificul şi-l delimitează de
celelalte contracte reglementate prin normele dreptului comun general.
Contractul de comerţ internaţional se analizează astfel ca fiind un act de
comerţ care generează obligaţii comerciale şi juridice din ţări diferite.
Comercialitatea şi intemaţionalitatea, ca note de specificitate ale contractului
de comerţ internaţional, trebuie să existe cumulativ, căci absenta uneia dintre
ele face ca acel contract să se situeze fie în domeniul contractelor civile, fie în
domeniul contractelor comerciale supuse incidenţci exclusive a dreptului
naţional. Astfel, inexistenţa caracterului comercial în cazul operaţiunilor de
introducere sau de scoatere din ţară prin colctc sau de către călători, în
condiţiile legii, a unor bunuri de uz personal sau familial face ca asemenea
operaţiuni să nu poată fi considerate contracte de comerţ internaţional deşi
prezintă elemente de extraneitate. Ele intră în sfera contractelor civile. Tot aşa,
vânzarea comercială, mandatul comercial, asigurările etc., atunci când sunt
lipsite de un element de intemaţionalitate, rămân simple contracte comerciale
care-şi consumă întreaga existenţă sub incidenţa dreptului naţional. Acestea
devin contracte de comerţ internaţional numai în cazul în care în structura lor
se produce intruziunea a cel puţin unui element de intemaţionalitate.
Prezenţa elementului de intemaţionalitate într-un contract comercial
determină eo ipso scoaterea acelui contract de sub incidenţa exclusivă a
sistemului de drept material al forului creându-i vocalic pentru a suporta
incidenţa concomitentă a mai multor sisteme de drept.
Legislaţia, doctrina şi practica jurisdicţională utilizează pc plan
terminologic expresii diferite pentm desemnarea conceptului în discuţie,
precum: contracte externe, contract comercial internaţional, contract de
comerţ internaţional. Diferenţa de terminologie nu se legitimează printr-o
diferenţă de semnificaţie juridică, deoarece conceptul la care ne referim are
caracter unitar şi o unică semnificaţie juridică. Ea pare mai curând a fi
rezultatul unor abordări din unghiuri diferite a ideii de contract ca instrument
juridic principal de înfăptuire a comerţului mondial. în ce ne priveşte, am
preferat expresia contract de comerţ internaţional din dorinţa de a păstra o
consecvenţă de terminologie în toată problematica domeniului investigat.
75
- Cunoaşterea caracterelor juridice specifice ale contractului de

comerț internațional;
- Cunoaşterea particularităților diferitelor categorii de contracte de
comerț internațional;
- Cunoașterea modului de formare a contractului de comerț
internațional;
- Însușirea principalelor aspecte ce țin de conținutul contractului
de comerț internațional.
– Studenţii vor cunoaşte caracterelor juridice specifice ale

contractului de comerț internațional;
– Studenţii vor cunoaşte particularităților diferitelor categorii de
contracte de comerț internațional;
– Studenţii vor înţelege modul de formare a contractului de comerț
internațional;
– Studenţii vor cunoaşte care sunt principalele categorii de clauze
care formează conținutul contractului de comerț internațional.
5.3.1. Contractul de comerț internaíonal. Concept. Caractere juridice.

5.3.1.1. Concept.
Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă realizat între
doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional (subiecţi de drept
aparţinând ordinii juridice internaţionale, sau subiecţi de drept aparţinând
ordinii juridice naţionale) din state diferite în scopul de a crea, modifica ori
stinge raporturi juridice de comerţ internaţional.
5.3.1.2. Caractere juridice.
Există o multitudine de contracte dc comerţ internaţional şi o mare
diversitate a acestora. Dar o atare împrejurare nu poate constitui un obstacol
în identificarea unor note comune tuturor contractelor de acest gen. Asemenea
contracte au un set de caractere juridice prin care îşi exprimă specificitatea în
raport cu contractele reglementate de dreptul comun şi pe care, în cele ce
urmează, le vom prezenta în sinteză:
a) Sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele de comerţ
76
internaţional fac parte din categoria faptelor de comerţ urmărind ca finalitate
obţinerea unui profit. Dar această finalitate generală a oricămi contract, dintre
cele la care ne referim, subsumează scopuri similare avute în vedere de către
fiecare partener contractual la asumarea angajamentului său juridic faţă de
celălalt partener contractual. Fiecare contractant se obligă deci în vederea
obţinerii unui avantaj material prin executarea prestaţiei asumată de
partenerul său contractual. Realizarea unui câştig ţine de esenţa comerţului,
iar contractele de comerţ internaţional se analizează ca instrumente juridice
principale de înfăptuire a comerţului mondial.
Cu toate acestea, intruziunea titlului gratuit în structura unor contracte
de comerţ internaţional nu poate fi negată. Există cel puţin trei situaţii
distincte care confirmă o atare constatare, şi anume: distribuirea gratuită de
eşantioane, soldarea unor mărfuri şi licenţele neremunerate de brevete de
invenţie.
O analiză mai atentă a fiecăreia dintre situaţiile menţionate permite
însă concluzia că nici una dintre acestea nu rămâne în exteriorul domeniului
specific titlului oneros.
- Astfel, distribuirea de eşantioane fară plată urmăreşte exclusiv
scopuri publicitare, de reclamă vizând atragerea clientelei. O asemenea
operaţiune nu se fondează pe intenţia de gratificare (care este de esenţa actelor
juridice cu titlu gratuit) ci pe dorinţa egoistă de a incita interesul virtualilor
cumpărători pentru marfa oferită. Distribuirea gratuită de eşantioane se
învederează astfel ca un mijloc juridic pentru obţinerea de avantaje materiale
substanţiale în perspectivă.
- Cât priveşte vânzarea de marfa în regim de solduri (care în realitate
este o vânzare sub cost) nu se fondează nici ea pe o intenţie de gratificare a
cumpărătorilor, concretizată în crearea anumitor avantaje materiale în
beneficiul acestora, ci pe ideea protejării intereselor comerciantului prin
crearea unor avantaje materiale indirecte în favoarea acestuia. De regulă, sunt
soldate mărfuri existente în stoc devenite greu vandabile fie pentru că sunt
necompetitive din cauza parametrilor tehnico-calitativi inferiori, prin care se
caracterizează comparativ cu cei ai mărfurilor concurente, fie pentru că au
ieşit din modă sau din sezon. Dacă asemenea mărfuri ar fi ţinute la preţ,
vânzarea lor ar deveni, prin trecerea timpului, din ce în ce mai dificilă, iar în
cele din urmă, chiar imposibilă. Prin urmare, comerciantul ar avea de suportat
o pagubă mai mare decât cea pe care o implică pierderea suferită prin
vânzarea mărfurilor respective sub cost. Pe de altă parte, prin stocarea mărfii
greu vandabile, în speranţa vânzării ei în viitor, comerciantul îşi blochează cu
totul ineficient spaţiile de depozitare punându-se singur în dificultate cât
priveşte aprovizionarea suficientă cu marfa cerută pe piaţă. Or, datorită acestei
împrejurări ar avea de suferit pierderi, comerţul său neputând fi exercitat în
condiţii optime de eficienţă.
- O variantă destul de frecvent întâlnită a vânzării sub cost este
vânzarea promoţională. Aceasta este practicată de marii producători ca
metodă de penetrare cu produsele lor pe noi pieţe. Într-un atare scop, până
când respectivele produse reuşesc să se impună şi să se facă cerutc pc noua
piaţă, producătorul le va comercializa pe acea piaţa la un preţ promoţional,
adică sub preţurile practicate de el pe alte pieţe. Nici în acest caz pierderea
suferită iniţial de acel producător, şi care este deliberat acceptată de el, nu se
subsumează ideii de titlu gratuit, ci constituie un aparent sacrificiu momentan
menit să-i aducă un important câştig în perspectivă.
- In fine, contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie
rămâne şi el, contrar aparenţelor, în exteriorul sferei propriu-zise a titlului
gratuit. Un asemenea contract urmăreşte ca finalitate principală crearea
anumitor avantaje în viitor pentru cel care cedează gratuit licenţa. Este vorba
77
de avantajele ce ar putea rezulta din operaţiile corelative acelui contract,
precum: livrarea de instalaţii adecvate pentru punerea în valoare a licenţei
respective, acordarea asistenţei tehnice necesare funcţionării normale a acelei
instalaţii, asigurarea de service şi întreţinere pentru subansamblurile ei şi,
desigur, nu în ultimul rând, pătrunderea pe acea piaţa cu produsele sale.
b) Sunt contracte sinalagmatice. Contractele de comerţ
internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. Ele sunt
bilaterale, sinalagmatice. Această constatare priveşte atât contractele ce au un
atare caracter şi în dreptul comun, precum vânzarea-cumpărarea, transportul,
antrepriza etc., cât şi contractele ce potrivit Codului civil au caracter unilateral,
ca de pildă, depozitul, mandatul, împrumutul etc.
Intr-adevăr, contractele de comerţ internaţional generează obligaţii
reciproce între părţi. Reciprocitatea acestora (adică a obligaţiilor) determină
implicit interdependenţa lor, iar de aici decurg consecinţele specifice unor
asemenea obligaţii şi anume posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare,
ca şi facultatea de a cere executarea contractului ori rezoluţiunea lui de către
partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-şi îndeplineşte
prestaţia asumată prin contract.
De esenţa operaţiunilor de comerţ internaţional este caracterul
lucrativ al acestora (finis mercatorium est lucrum). Aşa se explică de ce
contractele existente în acest domeniu sunt, cu o singură excepţie,
sinalagmatice. Chiar şi contracte precum mandatul, depozitul sau împrumutul,
care în raporturile civile sunt de regulă unilaterale şi numai rareori dobândesc
natura de contracte sinalagmatice imperfecte, în raporturile de comerţ
internaţional se analizează invariabil ca fiind contracte sinalagmatice perfecte,
deoarece aici mandantele se obligă şi el faţă de mandatar, deponentul se
obligă şi el faţă de depozitar, iar împrumutatul la rândul său trebuie să
plătească împrumutătorului dobânda convenită. Şi e firesc aşa, căci în
domeniul comerţului orice serviciu se plăteşte.
Numai contractul de gaj comercial îşi păstrează caracterul sinalagmatic
imperfect, deoarece, în principiu, generează obligaţii inerente posesiei anima
pignoris doar în sarcina creditorului garantat, în măsura în care nu a prilejuit
cheltuieli de conservare şi întreţinere ce incumbă debitorului.
c) Sunt contracte comutative. In contractele de comerţ internaţional
existenţa şi întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe, şi
determinate (sau determinabile) din chiar momentul perfectării actului juridic.
Aceasta este regula, dar ea nu are valoare absolută. Contractele de
comcrţ internaţional nu sunt ireductibil incompatibile cu prezenţa în
conţinutul lor a unor elemente aleatorii. Unele asemenea contracte - prin
excepţii de la regula enunţată - au caracter aleatoriu. Aşa este bunăoară
contractul de asigurare internaţională, ca şi cel de reasigurare internaţională
împotriva riscurilor în care, cel puţin pentru una dintre părţi (asigurătorul sau,
după caz, reasiguratul) existența şi întinderea prestaţiei sunt strict dependente
de producerea riscului asigurat, adică de un eveniment viitor incert.
d) Sunt contracte consensuale. În principiu, contractele de comerţ
internaţional se realizează în formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că o atare
formă reprezintă o condiţie de validitate a lor. Aici forma scrisă constituie
doar o cerinţă de ordin probator. Redactarea de către părţi a unui înscris
constatator al contractului este necesară pentru a da acestora deplină
certitudine cât priveşte existenţa, întinderea şi condiţiile de executare a
obligaţiilor ce revin fiecăruia dintre ele. Aceasta deoarece conţinutul unor
asemenea contracte are de regulă un caracter complex, iar valoarea lor este
deosebit de ridicată. Cu cât valoarea contractului este mai mare, cu atât şi
riscurile decurgând din eventualele incertitudini referitoare la anumite
aspecte ale acestuia sunt şi ele mai mari. De aceea redactarea contractelor de
comerţ internaţional se impune ca o cerinţă ad probationem. Nu suntem
78
deci în prezenţa unei condiţii ad validitatem căci o asemenea condiţie nu
este compatibilă cu nevoile desfăşurăm rapide a operaţiilor de comerţ
internaţional.
e) Sunt acte sau fapte de comerţ. Contractele de comerţ internaţio-
nal sunt, după părerea noastră, fară excepţie, acte sau fapte de comerţ. Intr-
adevăr, ele au întotdeauna caracter speculativ, fiecare dintre părţi încheind
contractul în ideea obţinerii unui profit. Chiar contractele de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică urmăresc o atare finalitate. Or, finalitatea ce
vizează obţinerea profitului ţine de specificul actelor sau faptelor de comerţ.
5.3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional.
Contractele de comerţ internaţional sunt susceptibile de clasificare pe

baza mai multor criterii dintre care unele sunt nespecifice, iar altele sunt
specifice pentru acest gen de acte juridice.
Doctrina juridică a reţinut24 ca valabile şi pentru contractele de comerţ

internaţional mai multe criterii de clasificare aplicabile contractelor civile.
Exprimăm însă părerea că dintre aceste criterii (care în raport cu contractele
de comerţ internaţional sunt nespecifice) numai unele pot primi aplicare şi la
asemenea contracte. De aceea, în cele ce urmează ne vom opri numai asupra
lor, celelalte fiind irelevante pentru problematica aici investigată.
a) Astfel, în raport cu efectele pe care le generează contractcle -
inclusiv cele de comerţ internaţional pot fi:
- constitutive de drepturi,
- translative de drepturi sau
- declarative de drepturi.
Au caracter constitutiv de drepturi contractele prin care se creează pe
seama părţilor sau pe seama unui terţ anumite drepturi subiective până atunci
inexistente în patrimoniul titularului lor. În raporturile de comerţ internaţional
prin contracte se creează, de regulă, drepturi de creanţă. Aşa se întâmplă
bunăoară în cazul contractului de mandat comercial internaţional prin efectul
căruia mandatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva mandantului sau
în cazul contractului internaţional de depozit regulat care generează pe seama
depozitarului un drept de creanţă împotriva deponentului, ori în cazul
contractului de transport internaţional de mărfuri, în virtutea căruia cărăuşul
dobândeşte un drept de creanţă împotriva expeditorului. În general contractele
având ca obiect prestări de servicii sunt generatoare de drepturi de creanţă.
Uneori, prin efectul unor contracte de comerţ internaţional se constituie chiar
drepturi reale. Aşa bunăoară, contractul de antrepriză generează în favoarea
beneficiarului un drept de proprietate asupra construcţiei (civile sau
industriale) ridicată de antreprenor indiferent dacă realizarea acelei construcţii
s-a făcut cu materialele antreprenorului sau cu materialele beneficiarului. Tot
astfel, contractul de ipotecă, utilizat mai ales în domeniul bancar, generează
un drept real accesoriu - anume dreptul de ipotecă - în favoarea creditorului
garantat.
Cât priveşte contractele translative de drepturi, acestea produc ca
efect transmiterea unor drepturi reale de la un titular la altul. Excelează în
această privinţă vânzarea comercială internaţională (în diferitele ei variante)
24
A se vedea în acest sens C. Bârsan, D. AI. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, voi. II, partea 1, Universitatea
Bucureşti, 1990, p. 7 şi urm.
79
ce are ca efect principal transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător cu privire la marfă ca obiect al contractului. La fel, contractul de
schimb care, în cazul operaţiunilor în contrapartidă se prezintă în forme
variate şi complexe, comportă un dublu transfer de proprietate între
copermutanţi cu privire la mărfurile ce formează obiectul unor asemenea
operaţiuni. Uneori contractele de comerţ internaţional produc ca efect numai
transmiterea unui drept real de folosinţă. Avem în vedere operaţiile de leasing,
precum şi contractul de licenţă de brevet de invenţie. Rareori contractele de
comerţ internaţional operează un transfer de drepturi de creanţă. În acest
domeniu, cesiunea de creanţă, deşi nu este cu desăvârşire exclusă, se practică
numai cu titlu excepţional.
In fine, contractele declarative de drepturi, adică acelea prin care se
constată şi se confirmă existenta unor drepturi ale părţilor, sunt şi ele mai rar
întâlnite în practica de comerţ internaţional.
Face parte din această categorie tranzacţia care este un contract
sinalagmatic ce produce concesii reciproce conşimţite de părţi în vederea
stingerii unui diferend existent între ele sau a prevenirii declanşării unui
diferend iminent. Reciprocitatea concesiilor constituie trăsătura esenţială a
tranzacţiei şi care se poate concretiza fie în renunţarea la anumite drepturi
pretinse, fie în recunoaşterea unor drepturi contestate.
b) In funcţie de modul de executare, contractele de comerţ
internaţional pot fi:
- cu executare instantanee,
- cu executare succesivă sau
- cu executare continuă.
Contractele cu executare instantanee (sau imediată) au ca obiect una
sau mai multe prestaţii care se aduc la îndeplinire imediat, instantaneu, dintr-o
dată (uno ictu). Asemenea contracte sunt relativ rar întâlnite în comerţul
internaţional căci în acest domeniu ele se încheie doar ocazional. Participanţii
la raporturile comerciale internaţionale sunt interesaţi să perfecteze contracte
pe durată medie sau lungă de timp pentru a avea atât certitudinea
aprovizionării tehnico-materiale, cât şi certitudinea desfacerii pe o anumită
piaţă a mărfurilor pe care le produc. Asemenea certitudini trebuie să aibă
persistenţă în timp, deoarece altminteri normala desfăşurare a comerţului
internaţional ar fi grav periclitată.
Contractele cu executare succesivă sunt însă foarte frecvent întâlnite

în comerţul internaţional, aici ele reprezentând regula. De specificul unor
asemenea contracte este faptul că obligaţiile părţilor, sau cel puţin obligaţia ce
incumbă uneia dintre ele, comportă o executare în timp printr-o serie de
prestaţii de acelaşi fel, repetate la intervale de timp regulate sau neregulate.
Aşa se întâmplă de exemplu, în cazul contractului de leasing care generează
în sarcina utilizatorului obligaţia de plată a chiriei pentru folosinţa bunului
obiect al contractului. Executarea acestei obligaţii se face eşalonat în timp, la
intervale regulate (lunar sau trimestrial) pe întreaga durată a contractului. Tot
astfel, în cazul vânzării internaţionale de mărfuri convenită pe durată medie
sau lungă dc timp, atât obligaţia de livrare a mărfii, cât şi obligaţia de plată a
preţului se execută eşalonat, printr-o pluralitate de prestaţii pe care debitorul le
îndeplineşte, la intervale prestabilite, pe întreaga durată a contractului.
Contractele comerciale internaţionale, fiind de regulă încheiate pe durată de
timp medie sau lungă, comportă inevitabil executarea succesivă a cel puţin
uneia dintre obligaţiile pe care le generează.
În fine, există şi contracte de comerţ internaţional cu executare
continuă. Obligaţiile izvorâte din asemenea contracte pot fi aduse la
îndeplinire numai printr-o activitate neîntreruptă desfăşurată de debitor pe
întreaga durată a contractului. Aşa este bunăoară contractul internaţional de
80
furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale. Privit prin prisma
obligaţiei finanţatorului de a asigura în beneficiul utilizatorului folosinţa
lucrului închiriat acestuia, chiar şi contractul de leasing se analizează ca fiind
cu executare continuă.
c) După corelaţia existentă între ele, contractele de comerţ
internaţional pot fi grupate în:
- principale şi
- accesorii.
Sunt contracte principale toate acele convenţii care au valoare juridică
de sine stătătoare şi nu depind de vreun alt contract. In majoritatea lor
covârşitoare, contractele de comerţ internaţional sunt principale. Menţionăm
cu titlu de exemplu: transportul internaţional de mărfuri, vânzarea comercială
internaţională, mandatul comercial internaţional etc.
d) În fine, ţinând seama de obiectul obligaţiilor pe care le
generează, contractele de comerţ internaţional pot fi grupate în trei subgrupe
şi anume:
- contracte ce dau naştere la obligaţii de a da (dare), din subgrupa
cărora fac parte contractele translative de drepturi reale, precum şi toate acelca
care comportă o contraprestaţie pecuniară, ca de exemplu: plata preţului, plata
unui comision sau plata unei chirii (cum este cazul operaţiilor de leasing);
- contracte din care rezultă obligaţii de a face (facere) cum sunt:
contractele de executări de lucrări (în special antrepriză) sau cele de prestări
de servicii în întreaga lor diversitate (consulting, transport, comision, mandat
etc.);
- contracte care generează obligaţia de a nu face (non facere), cum
sunt acelea în conţinutul cărora există obligaţia de a nu face concurenţă etc.
Desigur, acest criteriu nu permite o delimitare riguroasă a celor trei
subgrupe de contracte menţionate, deoarece practic orice contract generează
obligaţii diferite sub aspectul obiectului lor. Aşa de pildă, un contract de
vânzare comercială internaţională dă naştere întotdeauna atât la o obligaţie de
a da cât şi la o obligaţie de a face; uneori el poate genera chiar şi o obligaţie
de a nu face (când cumpărătorul îşi asumă obligaţia ca pe durata contractului
convenit cu vânzătorul să nu se aprovizioneze cu marfă de acelaşi gen de la
un alt furnizor). Pluralitatea de obligaţii este specifică în general contractelor
sinalagmatice şi îndeobşte contractelor complexe.
Totuşi nu s-ar putea spune că această clasificare este complet lipsită de
interes practic. Intr-adevăr, anumite clauze - precum aceea numită best
efforts - sunt, prin specificul lor, susceptibile de a fi stipulate numai în
contractele ce au ca obiect o obligaţie de a face. Clauza best efforts comportă
un angajament din partea debitorului de a depune un maxim de efort pentru a
îndeplini prestaţia la care s-a obligat faţă de creditor. Această clauză se
stipulează frecvent în contractele de consignaţie, de agenţie exclusivă, de
publicitate comercială, de service, de vânzare exclusivă etc.
O altă clasificare, realizată şi ea în funcţie de obiectul obligaţiilor
generate de contractele de comerţ internaţional ar fi aceea care permite
distincţia între contractele ce dau naştere la obligaţii de rezultat şi contractele
prin care se creează obligaţii de mijloace. De regulă, partenerii contractuali
(participanţi la raporturile de comerţ internaţional) îşi asumă obligaţii de
rezultat căci asemenea obligaţii sunt de esenţa comerţului. Aici se pot întâlni
situaţii în care un contract generează o pluralitate de asemenea obligaţii între
care există corelaţii din cele mai interesante. Aşa de pildă este ipoteza când pe
obligaţia de rezultat principală ce incumbă debitorului contractual se grefează
o altă obligaţie de rezultat condiţională asumată de creditorul contractual.
Eficienţa juridică a acesteia din urmă depinde în mod hotărâtor de respectarea
condiţiei convenită de părţi cu privire la executarea celei dintâi.
O obligaţie specifică de a face, care prin trăsăturile ei caracteristice se
analizează ca fiind o obligaţie de mijloace, este obligaţia de securitate.
Aceasta se concretizează în îndatorirea debitorului de a asigura
81
securitatea persoanelor şi a bunurilor ce pot avea o anumită legătură cu
contractul care dă naştere acelei obligaţii. De pildă, contractul de transport
internaţional de persoane generează în sarcina transportatorului, alături dc
obligaţia principală caracteristică pentru acest contract, dc a înfăptui
transportul convenit, şi obligaţia conexă ei, subsumată în conţinutul său de a
proteja viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a călătorilor. Această
împrejurare legitimează îndreptăţirea călătorului care a avut de suferit dc pe
urma unui accident survenit în timpul transportului de a reclama despăgubiri
de la transportator invocând răspunderea lui contractuală pentru
neîndeplinirea obligaţiei de securitate. Proba neîndeplinirii obligaţiei
menţionate este în sarcina călătorului interesat şi se realizează prin dovada
contractului şi a prejudiciului încercat. Situaţia ar fi cu totul alta în ipoteza în
care nu ar fi fost luată în considerare existenţa obligaţiei de securitate; într-o
atare ipoteză, călătorul accidentat ar putea pretinde despăgubiri numai în
temeiul răspunderii delictuale, fiind nevoit să facă dificila dovadă a culpei
transportatorului. Transportatorului îi revine o obligaţie de securitate şi prin
efectul contractului de transport internaţional de mărfuri, în virtutea căreia el
este ţinut să asigure securitatea bunurilor transportate.
Obligaţia de securitate este implicită şi în conţinutul a numeroase alte
contracte de comerţ internaţional. Astfel, ea se regăseşte în anumite cazuri în
conţinutul contractului de vânzare comercială internaţională. Avem în vedere
ipoteza când un asemenea contract are ca obiect mărfuri alimentare ce pot
prezenta riscuri majore pentru consumatorii din ţara importatorului, dacă
produsele respective sunt expirate, alterate sau realizate din came infestată
provenită din sacrificarea unor animale suferinde de o boală transmisibilă şi la
om.
Contractul de depozit internaţional conţine şi el o obligaţie de securitate
implicită în sarcina depozitarului mărfurilor primite spre păstrare de la
deponent.
Contractul internaţional de antrepriză generează în sarcina antrepre-
norului o obligaţie de securitate privind construcţia, bunurile amplasate în
interioral ei, cât şi persoanele care se folosesc de ea.
Întotdeauna obligaţia de securitate este conexă altei obligaţii: când ca
izvorăşte dintr-un contract este conexă fie cu obligaţia de a da, fie cu obligaţia
dc a face; când îşi are sursa în lege, se leagă fie de obligaţia de a face, fie dc
obligaţia de a nu facc. Prin consecinţă, această obligaţie nu are un regim
juridic propriu şi nici unic, ci dobândeşte regimul juridic al obligaţiei la care
este conexă, putând influenţa însă acel regim sub aspectul răspunderii
debitorului pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a prestaţiei pe
care o datorează.
Distincţia dintre diversele contracte de comerţ internaţional pe baza
criteriului naturii juridice a obligaţiilor la care acestea dau naştere este, fireşte,
numai aproximativă. Într-adevăr, multe dintre aceste contracte generează
concomitent obligaţii având natură juridică diferită. Astfel, contractul de
mandat comercial internaţional dă naştere concomitent la două obligaţii
diferite ca natură juridică: o obligaţie de a face (care în cazul dat se analizează
ca o obligaţie de mijloace), concretizată în prestaţia asumată de mandatar şi o
obligaţie de a da (ce prin specificul ei este o obligaţie de rezultat),
materializată în suma de bani pe care mandantul urmează să o plătească
acestuia (adică mandatarului) pentru serviciile prestate în favoarea sa. Şi
contractul internaţional de comision generează obligaţii similare: în sarcina
comitentului, obligaţia de a plăti comisionul, iar în sarcina comisionarului,
obligaţia de a îndeplini serviciile cerute de comitent.
5.3.2.2. Criterii specifice.

Clasificări mult mai relevante ale contractelor de comerţ internaţional
sunt date de criteriile specifice acestui domeniu. Dintre ele vom reţine pe cele
82
mai importante sub aspectul regimului juridic aplicabil unor grupe sau
subgrupe de asemenea contracte.
a) În raport cu subiecţii de drept care participă la realizarea
contractului se disting:
- contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii
juridice naţionale din state diferite; de specificul acestor contracte - care
deţin ponderea covârşitoare în ansamblul raporturilor contractuale de comerţ
internaţional - este faptul că partenerii contractuali au calităţi şi natură juridică
similară precum: societăţi comerciale, comercianţi persoane fizice, alţi
subiecţi de drept (persoane juridice) cu vocaţie de a participa la asemenea
raporturi;
- contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii
juridice internaţionale şi entităţi aparţinând ordinii juridice naţionale din
diverse ţări; sunt aşa numitele state contracts, a câtor apariţie printre
realităţile juridice ale comerţului internaţional a fost determinată de impactul
procesului de industrializare din ţările în curs dc dezvoltare şi de specificul
cărora este faptul că legătura juridică se stabileşte nemijlocit între un stat şi o
persoană juridică de drept privat dintr-un alt stat25.
Contractele din prima grupă au fost numite în doctrină26 contracte
obişnuite, iar cele din a doua grupă au fost considerate semi-internaţionale
sau mixte. Desigur, aceste denumiri sunt pur convenţionale, deoarece
terminologia utilizată pare improprie pentru a sugera legitimitatea distincţiei.
S-a arătat27, pe bună dreptate, că în contractele mixte statul participă acţionând
iure gestionis şi, adăugăm noi, nu iure imperii. Cu toate acestea, prezenţa
statului ca parte contractantă în contractele mixte determină aplicarea în
privinţa lor, alături de regulile incidente în materia contractelor obişnuite, şi a
unor principii proprii dreptului internaţional public. O atare împrejurare
conferă un specific aparte regimului juridic aplicabil acestor contracte şi
justifică astfel utilitatea şi interesul practic al clasificării.
b) In funcţie de obiect, se disting cinci grupe de contracte, şi anume:

- Contracte translative de drepturi. Se numesc astfel contractele prin
efectul cărora se operează o transmitere de drepturi reale sau de creanţă intre
părţi. In cadrul acestei grupe de contracte se face distincţie între două
subgrupe şi anume: contracte dc livrare de materii prime, materiale şi produse,
prin efectul cărora se realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra
mărfii vândute de la vânzător la cumpărător; contracte prin care se transferă în
mod temporar dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat, precum
închirierea de bunuri mobile (care este tipul generic al acestei subgrupe de
contracte), sau licenţa unor programe de informatică, brevete de invenţie,
mărci de fabrică, de comerţ etc.
- Contracte pentru prestări de servicii. Fac parte din accastă grupă
toate contractele având ca obiect o prestare de servicii la care se obligă una
dintre părţi în favoarea celeilalte părţi, ca de pildă: transportul internaţional (de
25
Pentru detalii cu privire la această categorie de contracte, a se vedea O. Căpăţână, Caracteristiques des contracts conclus
entre Etats et personnes de nationalite etrangere, în Revue roumaine d'etudes intemationales nr.2/1984, p.121-129;
R.Munteanu, Consideraţii privind contractele de investiţii încheiate între un stat şi o persoană străină de drept civil, în S.C.J.
nr. 1/1978, p. 65 şi urm.
26
C. Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit., p. 11-12.
27
Ibidem.
83
mărfuri şi de persoane), mandatul comercial internaţional, comisionul
internaţional, serviciile bancare etc.
- Contracte de executare de lucrări. Asemenea contracte au ca
obiect realizarea unor lucrări de construcţii sau a unor lucrări de montaj. Cel
mai reprezentativ dintre acestea pentru specificul grupei în discuţie este
contractul de antrepriză (de întreprindere). Dintre lucrările susceptibile a fi
aduse la îndeplinire în baza unor contracte de acest gen menţionăm: edificarea
unor construcţii civile sau industriale, construirea de autostrăzi sau dc căi
ferate, construirea de canale navigabile sau de sisteme de irigaţii etc.
- Contracte de cooperare economică internaţională. Sunt
contractele prin care se concretizează raporturile juridice de conlucrare între
parteneri din ţări diferite în producţia de bunuri, în comercializarea unor
mărfuri, în executarea unor lucrări, prestarea unor servicii sau în domeniul
tehnico-ştiinţific. Prin asemenea contracte, se instituţionalizează atât raporturi
juridice stabilite ocazional între părţi, cât şi raporturi juridice având o existenţă
de lungă durată (cum sunt bunăoară cele concretizate în constituirea de
societăţi mixte) şi învederând o anumită permanenţă. Cele dintâi vizează ca
finalitate realizarea unor obiective limitate, strict determinate şi de aceea au,
fără excepţie, caracter temporar; în schimb acestea din urmă urmăresc
finalităţi complexe realizabile în timp, ceea ce legitimează încheierea unor
contracte de lungă durată sau chiar cu durată nedeterminată, contracte ce se
analizează ca fiind instrumente juridice pentai realizarea unor investiţii de
capital străin.
- Contracte de aport valutar. Sub această denumire sunt grupate
operaţiunile de comerţ internaţional prin a căror îndeplinire se facilitează
sporirea rezervelor valutare ale participanţilor la comerţul internaţional (şi
implicit ale statului). Astfel de operaţii sunt, bunăoară, cumpărarea de mărfuri
din străinătate în vederea reexportării lor, operaţiile spcculativc înfăptuite prin
arbitrajul bancar etc.
b) In funcţie de complexitatea contractelor se disting două grupe

diferite de operaţii de comerţ internaţional, şi anume:
- Contracte unitare. Se numesc astfel acele contracte care, potrivit
naturii lor, comportă un singur acord de voinţă între părţi. Din punct de vedere
structural, aceste contracte pot avea o alcătuire monolitică, cum este bunăoară
vânzarea comercială internaţională, mandatul comercial internaţional,
depozitul internaţional etc. sau se pot înfăţişa sub forma unor construcţii
juridice de tip mixt, precum contractul de antrepriză prin care executantul îşi
asumă obligaţia de a realiza lucrarea întrebuinţând materiale procurate de el.
Cele două subgrupe de contracte unitare sc diferenţiază între ele sub aspectul
purităţii conţinutului lor. Astfel, contractele de tip monolit au un conţinut pur
în care se regăsesc numai elemente ce ţin de specificul unui anumit contract
(ca de pildă, depozitul regulat, transportul de mărfuri sau de persoane etc.). în
cazul lor, acordul de voinţă care le materializează generează pentru părţi
numai drepturi şi obligaţii caracterizante pentru raportul obligaţional convenit
de părţi şi definit de lege ca atare. Situaţia este însă diferită în ipoteza
contractelor de tip mixt, deoarece aici acordul unic de voinţă ce stă la baza lor
dă naştere concomitent la drepturi şi obligaţii ce ţin de specificul a cel puţin
două contracte de tip monolit diferite. Prin consecinţă, conţinutul unor
asemenea contracte nu este pur, ci cuprinde o diversitate de elemente preluate
din conţinutul altor contracte dar pe care prin voinţa lor părţile le-au aşezat
într-o legătură de conexitate. In contractul de antrepriză menţionat este
absorbită o vânzare (anume vânzarea materialelor încorporate în lucrare de
către executantul acesteia în favoarea beneficiarului sau clientului) şi ca
urmare conţinutul acestui contract cuprinde pe lângă elementele specifice lui o
serie de elemente specifice vânzării. Prin voinţa părţilor contractante însă
84
respectiva vânzare îşi pierde identitatea de sine integrându-se organic în
antrepriza care a absorbit-o şi a asimilat-o total. Distincţia între cele două
subgrupe de contracte unitare nu este însă incompatibilă cu exigenţele care
adeseori impun gruparea contractelor de tip monolit atunci când şi în măsura
în care între ele există o strânsă legătură. Fireşte, avem în vedere o
înmănunchere de asemenea contracte care nu pune în cauză nici existenţa şi
nici autonomia ca entitate juridică a fiecăruia dintre ele. De regulă, orice
vânzare comercială internaţională de mărfuri se completează cu poliţa de
asigurare a mărfii şi cu contractul de transport internaţional, precum şi cu o
convenţie bancară de credit documentar, cu angajamentul de control calitativ
asumat de un organ de specialitate şi cu contracte perfectate de diverşi
intermediari (expediţionar, broker etc.)28. Suntem deci în prezenţa unei
pluralităţi de raporturi obligaţionale asociate prin voinţa părţilor din contractul
de bază (care este vânzarea la export), dar această pluralitate nu se constituie
totuşi într-un ansamblu contractual coerent şi complex de natură să anihileze
individualitatea şi trăsăturile proprii ale contractelor asociate; fiecare dintre
acestea rămâne ceea ce prin specificul său este şi continuă să se manifeste,
chiar în interiorul domeniului de asociere, ca o entitate juridică distinctă şi
autonomă de celelalte entităţi asociate.
- Contracte complexe. Doctrina le numeşte, după părerea noastră,
impropriu operaţiuni contractuale complexe29. Nu agreem această
terminologie deoarece, pe de o parte, ea nu acoperă conţinutul pe care trebuie
să-l exprime şi care se subsumează ideii de pluralitate de contracte, iar pe de
altă parte, distincţia dintre contract şi operaţiune contractuală este vagă şi
imprecisă şi nu-şi găseşte legitimare în textele legale incidente în domeniul
raporturilor de comerţ internaţional. Preferăm sintagma contracte complexe
deoarece chiar dacă aici ea dobândeşte valenţe suplimentare faţă de acelea pe
care tradiţional le are în dreptul civil30, păstrează totuşi aceeaşi semnificaţie.
Aşadar, ce sunt contractele complexe în dreptul comerţului internaţional?
Sintagma contract complex desemnează o structură juridică plurivalentă,
subsumând o pluralitate de contracte distincte reciproc intercondiţionate, care
alcătuiesc împreună un ansamblu contractual închegat şi coerent. Liantul
juridic care susţine acest ansamblu şi care dă acestei structuri o individualitate
proprie este voinţa juridică a partenerilor contractuali proiectată spre
realizarea unei finalităţi către care tind toate contractele componente căci ea
reprezintă raţiunea de afla oricăruia dintre ele. E posibil ca o asemenea
pluralitate dc contracte să fie constatată printr-un singur înscris sau printr-o
pluralitate de înscrisuri, dar această împrejurare nu prezintă relevanţă pentru
existenţa ansamblului format prin interconexiunea ce caracterizează
respectivele contracte. Fac parte din grupa contractelor complexe contractul
de leasing, contractul de factoring, contractul de construcţii-montaj, contractul
de turism internaţional etc.
Aparent, delimitarea dintre contractele unitare şi contractele complexe
nu ridică probleme deosebite, criteriul de distincţie între cele două grupări
fiind clar. în realitate însă graniţa dintre acestea este şocant de flexibilă: există
forme intermediare ce, stricto sensu, nu aparţin nici contractelor unitare şi
28
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., p.14
29
Ibidem.
30
În doctrina juridică de drept civil, contractul complex este definit ca fiind contractul unic care se referă la două sau mai multe
operaţii economice şi juridice diferite, reprezentând astfel o combinaţie a mai multor feluri de contracte simple (M. N. Costin,
M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 108-109.
85
nici contractelor complexe şi datorită acestei împrejurări creează dificultăţi de
calificare. Astfel, vânzarea "la cheie" a unei uzine dă impresia unui contract
unitar, dar o analiză mai atentă a conţinutului operaţiunii duce la concluzia că
ea trebuie privită ca un contract complex, deoarece ea presupune nu numai o
antrepriză, ce de altfel constituie chintesenţa operaţiunii, ci şi un set de alte
contracte adiacente de prestări de servicii, de transfer de know-how etc. Este
motivul pentru care în doctrina juridică31 s-a apreciat, pe bună dreptate, că
delimitarea dintre contractele unitare şi cele complexe nu trebuie concepută
ca o operaţie mecanică, ci trebuie realizată prin interpretare, de la caz la caz,
ţinându-se seama de intenţia comună a părţilor.
c) In fine, pe baza duratei pentru care se încheie, contractele de
comerţ internaţional pot fi clasificate în trei grupe, după cum urmează:
- Contracte de scurtă durată, Se numesc astfel contractele care se
încheie pentru operaţiuni ocazionale şi care de regulă se execută dintr-o dată,
ori a căror executare nu depăşeşte în timp durata unui an. Asemenea contracte
nu sunt caracteristice pentru raporturile de comerţ internaţional deoarece ele
nu sunt de natură să confere suficientă certitudine acestor raporturi.
- Contracte de medie durată. Fac parte din această grupă contractele
care se încheie pe o perioadă până la 5 ani. Asemenea contracte sunt frecvent
întâlnite în practică fiind preferate datorită avantajelor pe care le prezintă
pentru ambii parteneri contractuali. Astfel, pentru importator, conferă
certitudinea aprovizionării cu marfa dorită şi siguranţa obţinerii serviciilor de
care are nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale pe o perioadă
rezonabil de extinsă a activităţii sale comerciale. Pentru exportator, ele
creează certitudinea comercializării produselor şi respectiv serviciilor sale pe
o piaţă sigură şi pe o perioadă suficient de mare pentru ca respectiva afacere
să-i fie rentabilă. Pe de altă parte, durata medie pentru care se încheie
contractul permite prognozarea corectă a evoluţiei preţurilor şi a conjuncturii
existente pe piaţa avută în vedere la contractare; o atare împrejurare conferă
părţilor contractante suficiente elemente pentru negocierea contractului în aşa
fel încât clauzele convenite de ele să asigure menţinerea echilibrului
contractual pe întreaga durată a contractului.
- Contracte de lungă durată. Se includ în această grupă contractele
încheiate pe o durată mai mare de 5 ani. Asemenea contracte sunt preferabile
cel puţin în anumite zone ale comerţului internaţional, cum ar fi
aprovizionarea cu materii prime şi energie, domeniu în care durata
contractelor internaţionale este în mod obişnuit de 15-25 ani; contractele de
cooperare economică internaţională, având ca obiect livrări de mărfuri,
coproducţie, prestări de servicii şi executări de lucrări în condiţii de
reciprocitate, se încheie de regulă pe o durată de 10-15 ani. Anumite
contracte, precum cele de cooperare pentru construirea şi exploatarea în
comun cu partenerul străin de obiective economice noi (în ţară sau în
străinătate), ca şi cele convenite pentru modernizarea de obiective industriale
existente, sau de obiective agricole existente, ori pentru obiective din alte
ramuri, inclusiv cele pentru realizarea de activităţi comcrciale pe terţe pieţe se
încheie pe o durată de timp echivalentă cu întreaga perioadă necesară
realizării obiectivului avut în vedere. Regimul juridic al contractelor de lungă
durată prezintă unele particularităţi ce nu se regăsesc la contractele de scurtă
sau medie durată. Datorită faptului că executarea contractelor de lungă durată
se prelungeşte de-a lungul mai multor ani, apare necesitatea stipulării în
conţinutul lor a unor clauze preventive care să le asigure derularea ritmică în
cadrul programului global dinainte stabilit şi, totodată, să menţină echilibrul
31
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., p. 14.
86
valoric între prestaţiile reciproce în eventualitatea producerii pe parcurs a unor
perturbări economice susceptibile să determine repercusiuni asupra preţurilor
şi cursului valutelor32. Uzual, în cazul contractelor de lungă durată, se proce-
dează la întocmirea unui contract-cadru căruia i se dă numai un conţinut
generic ce serveşte ca înţelegere de bază care urmează să fie întregită şi
detaliată ulterior, la termene prestabilite prin contracte complementare
adecvate stadiului atins la data perfectării fiecăruia dintre ele, de executarea
prestaţiei corespunzătoare operaţiunii primare (sau de bază).
5.3.3. Elementele contractului de comerţ internaţional

5.3.3.1. Enumerare.
Contractul de comerţ internaţional comportă, aidoma oricărui contract,
următoarele elemente:
- capacitatea părţilor,
- consimţământul acestora,
- un obiect în care se concretizează prestaţiile asumate de către părţi
- o cauză ce dă expresie scopului în vederea căruia se exprimă
consimţământul
5.3.3.2. Capacitatea părţilor

Subiecţii de drept între care se leagă raportul juridic obligaţional din
zona comerţului internaţional se caracterizează printr-o mare diversitate: unii
dintre ei (statele şi organizaţiile internaţionale de state) aparţin ordinii juridice
internaţionale, iar alţii (societăţi comerciale, comercianţi persoane fizice etc.)
aparţin ordinii juridice naţionale din diferite ţări. In funcţie de apartenenţa lor
la ordinea juridică internaţională sau la ordinea juridică naţională, precum şi
de legea aplicabilă statutului lor juridic aceştia au capacitate de folosință şi
capacitate de exerciţiu diferite ca întindere.
Astfel, capacitatea statului, ca şi reprezentarea sa în contractele de
comerţ internaţional suportă impactul unor norme de drept naţional, dar şi a
unor norme de drept internaţional. De aici, consecinţa că statul, ca parte
contractantă, dobândeşte un statut juridic special.
Cât priveşte organizaţiile interguvemamentale, şi acestea au un statut
juridic special în ce priveşte capacitatea de a contracta. Statutul lor este
întrucâtva similar cu cel al statelor, dar învederează şi note de specificitate
care-i marchează profund conţinutul. Şi e firesc să fie aşa deoarcce
organizaţiile interguvemamentale, fiind o creaţie a statelor părţi la convenţia
de constituire a lor, au calitatea de subiecţi de drept derivaţi a căror capacitate
juridică este subordonată realizării finalităţii avută în vedere la înfiinţarea
acestora.
In fine, capacitatea de a contracta a persoanelor juridice subiecţi de
drept naţional este determinată de lex societatis, iar capacitatea
comercianţilor persoane fizice participanţi la contractele de comerţ
internaţional este reglementată de lex personalis33.
5.3.3.3. Consimţământul părţilor

Conceptul de consimţământ este susceptibil dc o dublă accepţiune, şi
anume:
- în sens restrâns, el reprezintă manifestarea voinţei juridice a unei
32
Idem, p. 12-13
33
Pentru detalii cu privire la statutul juridic al participanţilor la raporturile de comerţ internaţional a se vedea M.N. Costin, S.
Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, voi. 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 52 şi urm. şi p. 61 şi unn.
87
persoane în vederea formării unui act juridic;
- în sens larg, consimţământul este un acord de voinţe între două sau
mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral
(sau multilateral).
În această ultimă accepţiune, consimţământul se exprimă prin oferta
făcută de una dintre părţi şi prin acceptarea acestei oferte de către cealaltă
parte. Practic, acordul de voinţe se realizează "treptat, prin tratative, propuneri
şi contrapropuneri, acceptări parţiale şi concesii reciproce, până se ajunge la
concordanţa deplină între voinţa juridică a celor două părţi"34.
Îndiferent de accepţiunea care i se atribuie, consimţământul produce
efecte juridice, fiind considerat valabil exprimat numai dacă a fost dat de
către parte în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză. Aşadar,
consimţământul nu trebuie să fie viciat nici în conţinutul său intelectual (prin
eroare sau doi) şi nici în libertatea exerciţiului său (prin violenţă).
Regimul juridic al consimţământului ca element al contractelor de
comerţ internaţional prezintă unele note de specificitate comparativ cu
regimul juridic al consimţământului ca element al contractelor civile instituit
prin dispozițiile normative ale Codului civil. Astfel, în raporturile de comerţ
internaţional există o diferențiere între modul de abordare a leziunii
contractuale, precum și în ceea ce privește limitările instituite referitor la
eroarea substanţială, dublate de o extindere a cazurilor în care eroarea de
drept dobândeşte relevanţă practică. De asemenea, validitatea
consimţământului exprimat de state şi de organizaţiile interguvemamentale ca
părţi contractante suportă impactul reglementărilor de drept internaţional
public care comportă exigenţe deosebite faţă de cele instituite prin normele
dreptului privat.
a) Leziunea. Este o pagubă materială pe care o suferă una dintre
părţile contractante, din cauza disproporţiei vădite de valoare (existente în
chiar momentul încheierii contractului) între prestaţia la care s-a obligat şi
prestaţia pe care ar urma s-o primească în schimbul ei. Din această definiţie
rezultă că problema leziunii se poate pune numai în contractele sinalagmatice,
oneroase şi comutative, fiind exclusă în contractele gratuite, în cele
unilaterale şi în cele aleatorii. În dreptul civil, leziunea este reglementată prin
art.1221, alin.1 C.civ. care prevede: "există leziune atunci când una dintre
părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane
o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului,
decât valoarea propriei prestaţii". În contractele de comerț internațional
starea de nevoie are corespondent în starea de dependență economică în care
se poate afla un operator de comerț în raport cu un alt operator de comerț.
Operatorul mai puternic economic poate impune partenerului său contractual
aflat în dependență economică față de el executarea unor prestații care fie
sunt excesive, fie prin natura lor sau conform uzanțelor sunt lipsite de orice
legătură cu obiectul contractului convenit de părți, făcând astfel deosebit de
oneroasă prestația asumată de respectivul contractant. Considerăm că, în
contractele de comerț internațional nu se poate pune problema luării în
considerare a lipsei de experienţă ori de lipsei de cunoștințe a uneia dintre
părți câtă vreme asemenea contracte se încheie între profesioniști.
b) Eroarea. Constituie o reprezentare falsă, inexactă, denaturată a
realităţii cu ocazia încheierii contractului. În funcţie de elementul real asupra
căruia poartă această reprezentare falsă, eroarea poate fi de fapt (când partea
care încheie actul juridic are o greşită reprezentare a situaţiei de fapt) sau poate
fi de drept (când eroarea priveşte existenţa sau conţinutul unei norme de
34
M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit, p. 102.
88
drept). De regulă, în dreptul naţional (în raporturile de drept civil), eroarea de
drept nu afectează valabilitatea consimţământului şi a actului juridic încheiat,
operând prezumţia că toţi cunosc legea, aşa încât nimeni nu se poate apăra
invocând necunoaşterea ei exactă (nemo censetur ignorare legem).
Situaţia se prezintă însă altfel în dreptul comerţului internaţional
deoarece aici se admite că prezumţia de cunoaştere a legii nu operează cu
privire la normele de drept dintr-un stat străin, iar eventualitatea unei
informări incomplete asupra existenţei şi conţinutului acelor norme devine
plauzibilă. Pentru comerciantul dintr-o anumită ţară, după cum s-a remarcat în
doctrina juridică35, reglementările aplicabile într-o altă ţară nu pot fi atât de
familiare ca reglementările din propria lui ţară.
Aşadar, consimţământul participanţilor la contractele de comerţ
internaţional este în principiu vulnerabil atunci când suferă impactul unei erori
de drept în care s-ar afla cel puţin unul dintre aceştia. De precizat însă că
vulnerabilitatea sa nu este verificabilă prin orice eroare de drept care poate
influenţa voinţa juridică a unuia dintre contractanţi. Numai o eroare de drept
gravă prezintă relevanţă ca viciu de consimţământ. S-a admis în acest sens36
că o asemenea eroare va anula contractul când vizează însăşi cauza obligaţiei,
adică ori de câte ori contractantul aflat în eroare de drept s-a înşelat asupra
scopului juridic pe care voia să-l atingă. Curtea de Casaţie franceză a decis,
printr-o jurisprudenţa veche37, dar care îşi păstrează şi în prezent valabilitatea
şi actualitatea, că angajamentul de a repara anumite daune poate fi desfiinţat
pentru viciu de consimţământ atunci când contractantul şi l-a asumat crezând
în mod greşit că avea în baza legii obligaţia să suporte despăgubirile, deşi în
realitate nu-i incumba o atare îndatorire.
c) Dolul. Pentru identitate de raţiune, credem că nici dolul nu poate fi
reţinut ca viciu de consimţământ în asemenea contracte. Intr-adevăr, dolul este
un viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane
prin întrebuinţarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să
încheie un act juridic. Nu se consideră a fi mijloace viclenc constitutive de dol
manifestările lipsite de gravitate, precum simpla exagerare, în scop de reclamă
a calităţii mărfurilor oferite spre vânzare, ori trecerea sub tăcere a unor defecte
pe care cumpărătorul putea lesne să le descopere singur în împrejurările date,
ori alte asemenea manifestări admise în cadrul practicii contractuale. De altfel,
ceea ce viciază consimţământul în cazul dolului nu sunt mijloacele viclene
(manoperele dolosive) ci eroarea provocată prin utilizarea unor asemenea
mijloace. Particularităţile încheierii contractelor de comerţ internaţional,
precum şi profesionalismul ce caracterizează pe participanţii la asemenea
contracte fac improbabile atât utilizarea eficientă de manopere dolosive cu
ocazia perfectării contractului, cât mai ales posibilitatea inducerii în eroare a
unui contractant de către partenerul său contractual.
d) Violenţa. In fine, în accepțiunea ei clasică (așa cum este
reglementată prin art.1216 și urm. C.civ.) nici violenţa nu poate fi luată, în
principiu, în considerare ca viciu de consimţământ în cazul contractelor de
comerţ internaţional, deoarece este greu de imaginat că participanţii la
asemenea contracte s-ar putea preta la o astfel de conduită, şi dacă prin absurd
s-ar admite o atare eventualitate, ar fi şi mai greu de imaginat ca respectivele
35
O. Căpăţână, B. Ştefanescu, op. cit., p. 16.
36
Idem, p. 17; a se vedea si autorii acolo citaţi.
37
Curtea de Casaţie franceză, decizia din 1 iulie 1926, în Dalloz Periodique, 1926, 1, p. 7.
89
contracte să fie executate. Sunt rare cazurile când contracte de acest gen se
încheie spontan, fară negocieri prealabile. Regula este perfectarea contractelor
după prealabile negocieri (complicate sau mai puţin complicate) între
partenerii contractuali. Or, într-o atare situaţie nu se poate concepe ca unul
dintre partenerii de negocieri să fie constrâns prin violenţă de către celălalt
partener pentru a accepta condiţiile de contractare impuse de acesta. Şi asta cu
atât mai mult cu cât, în marea majoritate a cazurilor, contractele de comcrţ
internaţional se încheie prin corespondenţă.
În acest domeniu însă, violența poate îmbrăca o formă de manifestare
aparte. Este vorba de violența economică. Aceasta se poate concretiza în
amenințarea cu boicotul economic ori în amenințarea cu ruperea relațiilor
contractuale. Operatorii de comerț internațional sunt diferiți ca forță
economică, în sensul că unii dintre ei sunt mai puternici financiar, au o cotă de
piață mai mare sau comercializează materii prime ori produse finite sau
semifinite mai rar întâlnite pe respectiva piață fapt ce le creează din start un
avantaj semnificativ față de ceilalți operatori de comerț, mai cu seamă față de
cei care se aprovizionează cu astfel de mărfuri de la cei dintâi. Această
împrejurare determină implicit o stare de dependență economică a celor din
urmă față de cei dintâi făcându-i posibile victime ale violenței economice.
5.3.3.4. Obiectul contractului

Sintagma obiect al contractului desemnează prestaţia (acţiunea sau
inacţiunea) la care părţile sau una dintre ele se obligă prin contract. Când
prestaţia se referă la bunuri, acestea se subsumează şi ele conceptului de
obiect al contractului.
Prestaţia care constituie obiectul contractului poate fi pozitivă (o
obligaţie de a da ori una de a face) sau negativă (o obligaţie de a nu face);
obiectul contractului poate fi adesea complex, alcătuit atât din obligaţii dc a
da, cât şi de obligaţii de a face sau de a nu face. Constatarea este în egală
măsură valabilă pentru contractele civile, ca şi pentru contractele de comerţ
internaţional. Cu referire la acestea din urmă, dobândeşte o semnificaţie
aparte distincţia între prestaţiile în natură de orice fel - cum sunt cele ce
incumbă antreprenorului, vânzătorului, cărăuşului etc., ce se pot concretiza în
livrări de mărfuri (dare), prestări de servicii sau executare de lucrări (facere),
ori în abţinerea de la săvârşirea unor anumite fapte (non facere), ca de pildă
cele prin care se materializează concurenţa neloială, şi prestaţiile pecuniare
(care în raport cu cele dintâi se analizează ca şi contraprestaţii) concretizate în
preţ, prime de asigurare, navlu etc. ce întotdeauna se materializează în plata
(în numerar sau prin decontare bancară) a unei sume de bani (dare).
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Să fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil
în viitor, pe baza unor elemente de determinare prevăzute în contract.
Caracteristic pentru raporturile de comerţ internaţional este obiectul
determinabil în viitor. Mai exact, contractele de comerţ internaţional concret
perfectate având obiect determinabil sunt mult mai frecvente decât contractele
civile cu un astfel de obiect.
Bunul la care se referă obligaţia contractuală poate fi individual
determinat (adică un bun cert) sau determinat numai prin trăsăturile genului
său (adică un bun de gen). Atunci când obiectul contractului îl constituic
bunuri dc gen - şi aceasta este regula în raporturile de comerţ internaţional -
acestea trebuie să fie determinate în contract prin calitatea şi cantitatea lor, în
vederea individualizării lor viitoare.
b) Să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic, cât şi din
punct dc vedere juridic; nimeni nu se poate obliga la imposibil.
90
Imposibilitatea obiectului contractului se apreciază in abstacto: ea trebuie să
fie absolută şi de neînvins pentru oricine.
c) Să fie licit. Caracterul licit al obiectului în cazul contractelor de
comerţ internaţional se raportează atât la ordinea juridică internaţională, cât şi
la ordinea juridică naţională existentă în ţările de provenienţă a partenerilor
contractuali. Bunăoară comerţul cu droguri, ca şi comerţul cu sclavi contravin
atât ordinii juridice internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale din toate
statele membre ale comunităţii de naţiuni.
5.3.3.5. Cauza
Reprezintă şi ea un element constitutiv în structura contractului.
Totodată se analizează ca o condiţie de validitate a acestuia constituind în
realitate cauza obligaţiei (sau obligaţiilor) asumate de fiecare dintre părţile
contractante. Cauza este scopul în vederea căruia partenerii contractuali îşi
dau consimţământul.
Cauza trebuie să fie licită şi morală. Liceitatea şi moralitatea cauzei
sunt cerinţe de îndeplinirea cărora este condiţionată validitatea contractului.
Aceste condiţii (sau, mai exact, cerinţc) se apreciază în funcţie de legea
aplicabilă contractului (lex contractus), ceea ce înseamnă că ele nu au un
conţinut mereu acelaşi, ci pot fi diferite de la un contract la altul
corespunzător semnificaţiei ce le este dată de legea concret aplicabilă fiecărui
contract. Desigur, chiar dacă diferite legi naţionale dau accepţiuni deosebite
cerinţelor menţionate, diferenţierile dc optică legislativă nu vizează esenţa
respectivelor concepte, ci numai unele aspecte de detaliu. Există în general o
unitate de concepţie legislativă în toate legislaţiile naţionale privind criteriile
de determinare a ceea ce este licit sau ilicit, ca şi a ceea ce este moral sau
imoral. Dar nu întotdeauna ordinea juridică naţională dintr-o anumită ţară
coincide sub aspectul conţinutului cu ordinea juridică dintr-o altă ţară. Şi cum
caracterul licit sau ilicit al unui act juridic (al unui contract) se determină prin
raportarea acelui act la exigenţele ordinii juridice din care face parte legea
care-1 guvernează, iar aceste exigenţe uneori diferă faţă de ordinea juridică
ce corespunde altui sistem de drept, pare firesc şi normal ca însuşi conceptul
de liceitate să învedereze nuanţe diferite la contractele ce intră sub incidenţa
de reglementare a unor legi naţionale diferite.
Situaţia este oarecum aceeaşi şi în ce priveşte determinarea a ceea ce
este moral sau imoral când se analizează cauza unui contract de comerţ
internaţional. Sintagma lege morală ca şi aceea de bune moravuri, evocate
în diferite sisteme de drept nu are un conţinut standard valabil pentru orice
societate civilă, ci are un conţinut nuanţat în care se reflectă gradul de
evoluare a societăţii civile existente în fiecare stat. Această nuanţare îşi lasă
amprenta atât pe sistemul juridic, cât şi pc jurisprudenţa formată în acel stat.
Este motivul pentru care cele două caractere - licit şi moral - pe care trebuie să
le aibă cauza contractului sunt, într-un anumit fel, interdependente şi de aceea
aprecierea lor de către organul de jurisdicţie în cazul contractelor de comerţ
internaţional trebuie să se facă ţinându-se seama, înainte de toate, de legea
aplicabilă ficcărui asemenea contract şi de orientarea de principiu a
jurisprudenţei create în statul care a edictat acea lege.
O particularitate specifică operaţiunilor de comerţ internaţional este că
acestea se realizează nu numai prin acte juridice cauzale, ci şi prin acte
juridice abstracte, valabile independent de cauza lor, precum titlurile de credit,
caracterizate printr-o natură pur formală, care încorporează în document
dreptul de creanţă ce-1 exprimă. Avem în vedere cambia, biletul la ordin,
cecul, conosamentul, a căror valorificare pe plan juridic de către posesorul lor
legitim poate fi realizată independent de cauza raporturilor juridice exprimate
prin înscrisul constatator al titlului, căci aici cauza nu contează.
91
5.3.4.1. Oferta de a contracta.

Oferta de a contracta (sau oferta fermă) este propunerea pe care o
persoană (fizică sau juridică) o face altei persoane (fizice sau juridice) sau
publicului în general, în vederea perfectării unui contract, şi care dă expresie
unei manifestări unilaterale de voinţă ce - prin natura şi finalitatea sa - îşi
poate produce efectele specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa
destinatarului.
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii cumulative:
- Să fie fermă, adică să fie făcută în maniera de angajament juridic
(animo contrahendi negotii). Aceasta înseamnă că, pe de o parte, oferta
trebuie să ateste voinţa ofertantului de a se obliga (adică trebuie să fie făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice), iar pe de altă parte, ea trebuie să aibă
caracter cert şi definitiv, adică să fie făcută fără rezerve. În caz contrar,
suntem în prezenta unei oferte fără angajament (un simplu engagement
d'honneur sau offer in honour) numită şi ofertă publicitară sau prospectivă,
care constituie numai o invitaţie la negocieri viitoare (invitatio ad
offerendum). Într-o atare ipoteză, doar propunerea făcută de destinatarul
ofertei lipsită de angajament poate fi luată în considerare ca o veritabilă ofertă
de contractare dacă, bineînţeles, îndeplineşte condiţiile unei astfel de oferte,
adresată celui care a făcut invitaţia la negocieri. De regulă, oferta fermă - şi
mai pregnant când aceasta se exprimă printr-o comandă - este particulară,
adică se adresează unei persoane determinate. Spre deosebire de aceasta,
oferta fără angajament este în principiu adresată unor persoane
nedeterminate, dar nimic nu se opune ca ea să fie adresată şi unor persoane
determinate.
- Să fie precisă şi completă. Este necesar ca oferta să conţină
suficiente precizări referitoare la toate elementele contractului spre a cărui
perfectare tinde, astfel încât încheierea acestuia să devină posibilă prin
simpla acceptare a ei; se consideră că o ofertă întruneşte această condiţie
dacă, de exemplu, determină mărfurile, explicit sau implicit, cantitatea şi
preţul, ori conţine alte indicaţii în temeiul cărora se poate face determinarea
lor. În alţi termeni, oferta trebuie să indice măcar natura contractului şi
obiectul (determinat) al acestuia, respectiv obiectul obligaţiei fiecăreia dintre
părţi, în contractele de comerţ internaţional, care prin excelenţă sunt
bilaterale. Nu este necesar ca oferta să cuprindă condiţiile sau clauzele care
rezultă din reglementările legale supletive, şi cu atât mai puţin cele care,
oricum, se impun părţilor prin efectul dispoziţiilor legale imperative.
Conţinutul ofertei se interpretează ţinându- se seama şi de negocieri, iar în
raporturile de comerţ internaţional şi de obişnuinţele statornicite între părţi,
de uzanţe, precum şi de orice regulă specială susceptibilă de aplicare
contractului respectiv.
- Să fie adresată uneia sau mai multor persoane (fizice sau
juridice) determinate. Este necesar ca oferta să fie adresată persoanei sau
persoanelor cu care ofertantul intenţionează să perfecteze contractul. În
armonie cu legislaţia României, propunerea adresată publicului - care în
comerţul internaţional poate lua forma publicaţiilor în ziare sau reviste de
specialitate, expunerii la târguri şi expoziţii internaţionale, prezentării de filme
documentare, susţinerii de conferinţe de presă etc. - constituie ofertă fără
angajament (publicitară)38. Aceeaşi semnificaţie are şi trimiterea către firmele
38
C. Bârsan, D. Al. Sitaru, Dreptul comerţului internațional, voi. II, partea I Universitatea Bucureşti, 1990, p. 17.
92
de profil a unor prospecte, mostre, cataloage, tarife cu preţurile curente, facturi
proforma sau alte documente de publicitate similare, dacă expeditorul nu
menţionează explicit altfel39. Dreptul uniform stabileşte că oferta adresată
unor persoane nedeterminate trebuie considerată numai ca o simplă invitaţie
la contractare, cu excepţia cazurilor când ofertantul a indicat expres contrariul.
Legislaţiile naţionale au adoptat soluţii diferite în această privinţă. Astfel,
unele dintre ele statornicesc că oferta către persoane nedeterminate este doar o
invitaţie de a contracta şi, ca urmare, acceptarea pură şi simplă a condiţiilor pe
care le indică, nu are semnificaţia perfectării contractului. Alte legislaţii
recunosc ca valabile numai ofertele publice. Sunt şi legislaţii care disting între
diferitele forme de exprimare ale ofertei către persoane nedeterminate,
atribuindu-le semnificaţie juridică diferită: trimiterea la liste de preţuri curente
şi alte documente similare nu sunt considerate ca oferte de a contracta, în
vreme ce expunerea de mărfuri cu indicarea preţurilor şi oferta de recompensă
sunt privite ca veritabile oferte. Potrivit soluţiei consacrate de anumite
legislaţii, stabilirea împrejurării că ofertele adresate unor persoane
nedeterminate (altele decât ofertele publice de recompensă) sunt adevărate
oferte sau nu sunt oferte constituie o problemă de fapt: în funcţie de
circumstanţe, ele pot fi considerate ca veritabile oferte, sau numai ca simple
invitaţii de a contracta40.
Distincţia dintre ofertă şi simpla invitaţie la negocieri prezintă
importanţă practică. Pe când oferta, dacă este acceptată, contractul este
perfcctat, iar părţile sunt obligate să treacă la executarea sa, invitaţia la
negocieri nu creează nici un fel de obligaţie juridică în sarcina iniţiatorului ei,
chiar dacă este acceptată de către cel căruia i-a fost adresată.
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane
absente.
În primul caz, poate fi acceptată imediat, situaţie ce comportă prin ea
însăşi perfectarea contractului. Într-o atare ipoteză, contractul fiind încheiat,
nu se mai pune problema efectelor ofertei, ci numai aceea a efectelor
contractului.
În cel de-al doilea caz, ca şi atunci când oferta este făcută cu termen
datorita faptului că acceptarea nu poate surveni de îndată, ci necesită o
perioadă de timp, se pune problema efectelor ofertei până la acceptare. În alţi
termeni, se cere răspuns la întrebarea: este ofertantul legat prin propunerea
făcută sau îşi păstrează libertatea de a reveni asupra ei?
Problema revocării ofertei nu se pune, în principiu, între persoane
prezente (inter praesentes) deoarece într-o atare ipoteză oferta nu comportă
angajarea în timp a ofertantului. Şi e firesc să fie aşa deoarece cei doi
potenţiali parteneri contractuali fiind faţă în faţă, acceptarea ofertei trebuie
exprimată neîntârziat. Totuşi, prin excepţie de la această regulă, ofertantul
poate acorda celeilalte părţi un termen de reflecţie, iar în această ipoteză
oferta devine irevocabilă până la împlinirea acelui termen.
Situaţia este însă diferită în cazul ofertei între persoane absente (inter
absentes), deci între persoane depărtate (cum s-a exprimat art.35 din
Codul comercial, în prezent abrogat) căci, de această dată, contractul de
comerţ internaţional se încheie prin corespondentă, ceea ce face ca între
momentul emiterii ofertei şi acela al încunoştinţării ofertantului despre
39
Ibidem.
40
Pentru amănunte, a se vedea O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. II. Editura Academiei, Bucureşti,
1978, p. 27 şi urm.; M. N. Costin, Drept comercial internaţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 397-399.
93
acceptarea ei să existe un anumit decalaj în timp.
Posibilitatea revocării ofertei într-o atare ipoteză necesită distincţia
între situaţia în care oferta a ajuns la destinatarul ei şi situaţia când aceasta
încă nu a ajuns la respectivul destinatar.
Regula este că, atâta vreme cât oferta nu a ajuns la destinatar,
ofertantul o poate revoca necondiţionat, adică în mod liber şi fără nici o
motivare. Dar pentru ca revocarea să fie eficientă din punct de vedere juridic
şi totodată lipsită de consecinţe negative pentru ofertant este necesar ca ea să
ajungă la destinatar cel mai târziu concomitent cu oferta. Or, o atare ipoteză
este de imaginat numai atunci când ofertantul transmite revocarea ofertei
printr-un mijloc de comunicaţie mai rapid decât acela utilizat de el pentru
transmiterea ofertei (de exemplu, oferta este trimisă prin poștă, iar revocarea
se face prin e-mail sau telefonic).
Raţiunea exonerării ofertantului de orice consecinţe negative pentru
revocarea ofertei până cel mai târziu la data când aceasta (adică oferta)
ajunge la destinatarul ei rezidă în ideea că în condiţiile respective oferta
revocată nu putea forma obiectul de preocupare pentru acela căruia i-a fost
adresată.
Doctrina juridică română41 şi practica arbitrală din România42 admit
două excepţii la regula revocabilităţii ofertei, şi anume:
- atunci când ofertantul stabileşte un termen pentru acceptare, oferta
devine ireversibilă (fermă, garantată) până la expirarea acelui termen;
- în cazul în care ofertantul nu stabileşte un termen pentm acceptare,
oferta este irevocabilă într-o perioadă de timp apreciată ca necesară în
vederea exprimării acceptării de către destinatar şi pentru ca răspunsul
acestuia din urmă să poată ajunge la ofertant conform uzanţelor existente
între părţi sau uzanţelor comerciale internaţionale. Cu alte cuvinte, oferta fară
termen rămâne irevocabilă o perioadă de timp ce, în armonie cu uzanţele în
domeniu, este rezonabilă pentru ca destinatarul ofertei să-şi poată exprima
voinţa de a contracta, iar ofertantul să poată lua cunoştinţa despre această
voinţă.
Cu referire la revocarea ofertei, se impune o precizare: un asemenea
demers produce efecte juridice numai dacă a fost făcut mai înainte de
încheierea contractului; atunci când el are loc ulterior acestui moment, în toate
cazurile va fi lipsit de efecte juridice.
De asemenea, revocarea ofertei nu este de natură să producă efecte
juridice atunci când intervine după ce propunerea de contractare făcută de
ofertant a devenit caducă.
Oferta devine caducă în cazul în care termenul fixat de ofertant pentru
acceptarea ei a expirat fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului cu referire
la propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului. Situaţia este
aceeaşi şi atunci când, în cuprinsul ofertei, nu se fixează un termen pentru
acceptarea sa; de această dată însă, caducitatea se produce la împlinirea unui
termen rezonabil de la emiterea ei, fără ca în acel termen ofertantul să fi fost
încunoştiinţat de cătrc destinatar despre acceptarea propunerii de contractare.
Caducitatea ofertei operează de plin drept făcând inutilă retractarea
acesteia (adică a ofertei). Dar ofertantul este liber să considere ca valabilă
acceptarea tardivă, caz în care contractul se perfectează ca şi cum nu ar fi
intervenit caducitatea ofertei.
Refuzul de acceptare adus la cunoştinţa ofertantului produce în toate
41
A se vedea C, Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit., p. 19.
42
Curtea de Arbitraj Bucureşti, Hot. nr. 68/1974.
94
cazurile - chiar în ipoteza când oferta este irevocabilă - încetarea efectelor
acesteia.

Acceptarea este o manifestare unilaterală de voinţă menită a se integra
în actul de voinţă exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul
acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea deplină şi necondiţionată la
propunerea ce i-a fost adresată de ofertant.
Aidoma ofertei, acceptarea are un caracter tranzitoriu fiind menită să-şi
piardă utilitatea juridică, raţiunea de a fi un act juridic de-sinc-stătător din
chiar momentul întâlnirii ei cu voinţa ofertantului, căci din acel moment
ambele declaraţii de voinţă (cea conţinută în ofertă şi cea exprimată prin
acceptare) sunt înlocuite cu un contract perfectat prin contopirea într-un acord
total al ambelor voinţe. Cele două declaraţii de voinţă distincte îşi pot înceta
existenţa ca acte juridice chiar mai înaintea întâlnirii lor într-un acord
contractual fie prin revocare, fie prin caducitate (în cazul ofertei) sau prin
tardivitate (în cazul acceptării).
Atunci când oferta se înfăţişează sub formă de comandă, acceptarea
semnifică confirmarea comenzii. Acceptarea poate să fie expresă - atunci
când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei ce conţine acordul
acestuia cu propunerea de contractare a ofertantului - şi tacită (dacă se
înfăţişează ca un fapt juridic oarecare ce dă expresie voinţei neîndoielnice a
acceptantului de a perfecta contractul în maniera propusă prin ofertă). Aşa,
bunăoară, pot fi considerate fapte prin care se exprimă o acceptare tacită:
săvârşirea unor acte de executare a contractelor, promisiunea de executare a
contractului etc. După cum s-a remarcat în doctrină43 pot fi luate în
considerare ca şi criterii de apreciere a acceptării tacite: conţinutul ofertei,
natura contractului, uzanţele comerciale internaţionale şi obişnuinţele stabilite
între părţi. Nu este desigur o enumerare limitativă, deoarece fiecare caz
concret se particularizează prin note de specificitate din care se pot desprinde
şi alte criterii de apreciere.
Acceptarea expresă şi acceptarea tacită, chiar dacă se deosebesc între
ele prin modurile de realizare sensibil diferite, totuşi din punct de vedere
juridic au aceeaşi semnificaţie, sunt egale ca valoare.
Acceptarea tacită se exprimă prin acte de executare a contractului.
Acest gen de acceptare determină efecte juridice numai în prezenţa a trei
condiţii minimale cumulative, şi anume:
- ofertantul să fi cerut acceptarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare, şi
- un asemenea răspuns să nu fi fost necesar nici chiar în raport cu
natura contractului.
Atunci când ofertantul condiţionează perfectarea contractului de
exprimarea acceptării ofertei într-un anumit mod (precizat chiar în cuprinsul
propunerii de contractare), această condiţie trebuie, în principiu, să fie
îndeplinită de către acceptant, căci în caz contrar contractul nu se va putea
considera încheiat.
S-a apreciat44 că ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a
propunerii sale de contractare tăcerea destinatarului ofertei. În consecinţă,
trebuie considerată nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea
destinatarului valorează acceptarea. A fortiori, tăcerea nu poate constitui
43
C. Bârsan, D. Al. Sitaru, op. cit., p. 20.
44
Ibidem.
95
acceptare atunci când o asemenea clauză nu există. După cum s-a precizat în
doctrină45, voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv, care să
o exprime fară echivoc; o atare voinţă nu poate fi dedusă dintr-o atitudine
pasivă a destinatarului ofertei şi nici din tăcerea acestuia, deoarece tăcerea, ca
şi inacţiunea, nu valorează prin ele însele acceptare. Şi e firesc să fie aşa
întrucât o soluţie contrară nu ar fi de natură să dea satisfacţie cerinţei privind
desfăşurarea tranzacţiilor internaţionale în deplină securitate juridică. Tăcerea
nu poate constitui, prin ea însăşi, un mod de exteriorizare a unui
consimţământ cert şi precis. Este motivul pentru care ea nu este şi nici nu
trebuie să fie luată în considerare ca formă de exprimare a acceptării ofertei.
Aceasta este regula, dar valoarea ei nu are caracter absolut. Doctrina
juridică46, practica jurisdicţională şi chiar legea admit că o atare regulă
comportă următoarele excepţii:
- tăcerea valorează acceptare atunci când însăşi legea rccunoaştc
tăcerii unele efecte juridice;
- tăcerea valorează acceptare şi atunci când părţile, prin voinţa lor
concret exprimată (de pildă, printr-un antecontract), au decis să-i recunoască o
atare valenţă juridică;
- în fine, tăcerea valorează acceptare ori de câte ori uzanţele
statornicite între părţile contractante îi conferă această forţă juridică.
În lumina celor ce preced vom reţine că, în principiu, tăcerea nu
echivalează cu o declaraţie de voinţă, dar există unele situaţii când ea produce
efectele juridice ale acceptării. Este motivul pentru care organul de jurisdicţie
nu poate aplica, în toate cazurile acelaşi regim juridic tăcerii destinatarului
ofertei. In fiecare situaţie, instanţa chemată să se pronunţe într-o atare
problemă va trebui să aibă în vedere atât împrejurările care au precedat
transmiterea ofertei, cât şi împrejurările ce au determinat tăcerea destinatarului
acesteia pentru a putea stabili semnificaţia corectă a atitudinii respectivului
destinatar.
Dacă, dimpotrivă, s-ar admite că tăcerea destinatarului ofertei are
semnificaţia unei acceptări a acesteia din urmă ar însemna să se creeze
implicit pe seama lui o obligaţie generală de a răspunde tuturor ofertelor ce-i
sunt adresate, indiferent dacă ele îl interesează sau nu, ori dacă sunt serioase
sau nu. O atare obligaţie ar fi lipsită de sens căci ea ar viza persoane care nu
şi-au asumat-o şi nici nu au interes să o asume şi s-ar referi la cauze străine de
voinţa lor, fiind fondată pe un act juridic emanat de la alte persoane la
realizarea căruia cei obligaţi nu au participat cu nimic.
Încheierea contractului de comerţ internaţional reclamă imperativ
consimţământul liber al ambelor părţi. De regulă, un asemenea contract
generează drepturi şi obligaţii reciproce între contractanţi, fiecare dintre
aceştia asumându-şi o anumită prestaţie caracterizantă pentru poziţia sa
contractuală şi dobândind totodată îndreptăţirea de a pretinde celuilalt
executarea prestaţiei la care s-a îndatorat. Liantul juridic ce leagă pe partenerii
contractuali emană din consimţământul exprimat de fiecare din aceştia.
Tăcerea nu poate constitui un mod de exprimare a voinţei juridice căci ea
produce un echivoc de nepătruns asupra adevăratei intenţii a părţii. Este
motivul pentru care, în principiu, acesteia (adică tăcerii) nu i se poate acorda
valoare juridică; prin specificul său, ea dă expresie unei atitudini negative a
părţii şi în nici un caz nu poate crea o prezumţie de răspuns afirmativ.
Sunt oferte care, prin natura lor, reclamă un răspuns categoric şi
urgent: afaceri de bursă, oferirea unor mărfuri supuse deprecierii sau chiar
45
M. N. Costin, op. cit., p. 9 şi urm.
46
A se vedea în acest sens C. Bârsan, D.A1. Sitaru, op.cit, p.21.
96
pieirii, ori a unor mărfuri al căror preţ (datorită conjuncturii existente pe piaţa
internaţională la un moment dat) este susceptibil să înregistreze mari variaţii
de la o zi la alta. În privinţa lor, răspunsul destinatarului trebuie să rezulte
necesarmente dintr-o atitudine activă a acestuia: tăcerea lui nu înseamnă
acceptare, ci inerţie, iar inerţia are aceeaşi semnificaţie ca şi pasivitatea. Dar,
deşi tăcerea nu este echivalentă acceptării, ea nu poate fi totuşi asimilată cu un
refuz. Refuzul este şi el o manifestare de voinţă şi ca urmare trebuie astfel
exprimat încât să nu lase nici o îndoială asupra intenţiei părţii. Această
interpretare a tăcerii, după cum s-a remarcat în doctrina juridică încă de la
începutul secolului XX47, nu este de natură să aducă vreo atenuare severităţii
principiului potrivit căruia, cu excepţiile menţionate, tăcerea este lipsită de
valoarea juridică în formarea contractului.
Jurisprudenţa mai veche a manifestat atâta rigiditate în aplicarea
acestui principiu încât a refuzat tăcerii valoare juridică chiar pentru ipoteza în
care destinatarul ofertei, păstrând tăcerea, nesocoteşte exigenţele bunei
credinţe şi ale diligenţei obişnuite48. Orientarea ni se pare corectă şi exprimăm
opinia că o asemenea conduită este generatoare dc răspundere civilă
delictuală ori de câte ori pasivitatea destinatarului se fondează pc culpa ori
frauda acestuia. Intr-o atare ipoteză, ofertantul va putea promova o acţiune în
daune-interese împotriva destinatarului invocând principiul responsabilităţii
delictuale, iar nu existenta unui raport juridic contractual, deoarece contractul
nu s-a format în absenţa unei acceptări clar exprimate.
Acceptarea produce efectele care îi sunt specifice numai dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:
- emană de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său
autorizat;
- este conformă cu oferta;
- ajunge la cunoştinţa destinatarului în termenul de acceptare.
Numai acceptarea pură şi simplă, (căci numai o atare acceptare este
perfect concordantă cu conţinutul contractului), produce ca efect încheierea
contractului. Acceptarea condiţionată sau limitată se consideră refuz al ofertei
şi este luată în considerare ca o contra-ofertă. Intr-o atare ipoteză, oferta
iniţială rămâne un moment al negocierilor precontractuale, iar perfectarea
contractului va avea loc numai atunci când primul ofertant acceptă pur şi
simplu contraoferta.
Numai acceptarea tempestivă - adică aceea care a fost exprimată şi
transmisă ofertantului într-un anumit termen - este valabilă. Acest termen nu
este uniform, ci variază în funcţie de situaţii şi de circumstanţe. Ca natură el
poate fi convențional sau legal.
Termenul convenţional. Este termenul de acceptare stabilit prin chiar
conţinutul ofertei. Există diverse moduri de determinare a unui astfel de
termen, precum: stabilirea de către ofertant a duratei lui (adică a termenului)
în zile; fixarea unei date calendaristice limită până la care destinatarul ofertei
poate exprima acceptarea acesteia; indicarea unui anumit procedeu de a
răspunde la ofertă prin a cărui îndeplinire se consumă un anumit timp ce
poate fi precis evaluat (ca de pildă, utilizarea neîntârziată a curierului rapid
sau alt sistem, comunicarea imediată a răspunsului prin e-mail, telefon sau
fax, ori printr-o scrisoare recomandată expediată prin curier rapid etc.). In
toate cazurile, stabilirea termenului şi a modului său de determinare
reprezintă o chestiune ce ţine de voinţa ofertantului, întotdeauna însă,
termenul trebuie să fie posibil (adică să fie cel puţin egal cu timpul strict
necesar pentru ajungerea ofertei la destinatar la care se adaugă timpul nccesar
47
E. Cristoforeanu, încheierea contractelor comerciale, Editura Tiparul Românesc S.A., Bucureşti, 1929, p. 38.
48
Ibidem.
97
pentru ajungerea acceptării la ofertant). Dacă termenul este imposibil (adică
insuficient pentru realizarea schimbului de corespondenţă între ofertant şi
acceptant), oferta se consideră ineficace din punct de vedere juridic.
Termenul legal. Se numeşte astfel termenul stabilit de lege. În
legislațiile naționale care prevăd un astfel de termen, el nu este precis
determinat, ci variază ca durată în funcție de natura contractului astfel încât să
fie suficient timpul necesar pentru ca destinatarul ofertei să poată lua decizia
de a contracta și ca această decizie să fie comunicată ofertantului. După
părerea noastră, legiuitorul instituie doar un criteriu de apreciere pentru
organul de jurisdicţie cu referire la determinarea termenului de acceptare. Se
ajunge astfel inevitabil la ceea ce noi am numit termen rezonabil.
Fixarea prin lege a unui termen cu durată precis determinată în
domeniul raporturilor comerciale nici nu ar fi compatibilă cu specificul
acestor raporturi. Într-adevăr, există afaceri comerciale care, prin natura lor,
necesită o rezolvare urgentă şi există afaceri care se perfectează numai după
un timp oarecare. Or, într-o atare situaţie stabilirea unui termen cu generală
aplicare la toate afacerile, indiferent de natura lor ar fi contraproductivă.
Dacă legiuitorul ar stabili totuşi un termen, acel termen n-ar putea fi
decât unul scurt ca durată deoarece, pe de o parte, condiţiile pieţei sunt supuse
unei permanente schimbări, iar pe de altă parte, ţinându-se seama de această
împrejurare, se prezumă că însăşi intenţia ofertantului a fost de a fixa un
termen scurt pentru acceptare spre a nu fi ţinut legat de oferta sa vreme mai
îndelungată.
Considerăm că pe lângă criteriul de apreciere stabilit de lege pentru
determinarea duratei termenului legal, organul de jurisdicţie chemat să
stabilească pentru un caz dat o asemenea durată va trebui să țină cont şi de
uzanţele existente în materie.
Doctrina juridică mai veche a optat pentru următoarele criterii pe care
organul de jurisdicţie ar putea să le aibă în vedere pentru stabilirea termenului
de acceptare49:
- natura afacerii;
- importanţa afacerii;
- durata termenului obişnuit în afaceri similare;
- uzanţa existentă între părţi (în cazul în care între acestea au mai fost
stabilite afaceri);
- natura obiectului contractului (dacă este marfa perisabilă sau marfa
neperisabilă);
- persoana ofertantului: dacă ofertantul este angrosist, termenul se
prezumă a fi mai scurt deoarece preţul la vânzările en gros, fiind în legătură
cu preţul mondial, este mai variabil decât preţul en detail; dacă oferta este
adresată unei societăţi comerciale, termenul poate fi mai scurt sau mai lung,
după cum directorul executiv al societăţii respective are dreptul să accepte
oferta fără avizul prealabil al consiliului de administraţie sau numai cu
aprobarea consiliului de administraţie;
- persoana destinatarului ofertei: termenul de acceptare va fi mai lung
dacă oferta este adresată unui agent al destinatarului fară putere de decizie în
ce priveşte încheierea contractului, ţinând seama dc faptul că acesta trebuie să
o transmită destinatarului; atunci când oferta este adresată nemijlocit
destinatarului, termenul de acceptare va fi mai scurt.
Considerăm că aceste criterii își păstrează valabilitatea și în prezent, iar
organul de jurisdicţie trebuie să analizeze situaţia prin prisma tuturor acestor
criterii pentru a putea stabili un termen cu adevărat rezonabil.
In toate cazurile în care organul de jurisdicţie este chemat să stabi-
lească durata termenului rezonabil de acceptare se prezumă invariabil că
49
Ibidem, p.44
98
oferta a sosit fără întârziere la destinatarul ei, căci în situaţie contrară ar trebui
să se introducă în calcul ca elemente de apreciere şi durata întârzierii şi
cauzele acesteia din urmă, ceea ce ar complica inutil rezolvarea problemei.
Mai mult, într-o asemenea ipoteză inevitabil trebuie lămurită şi chestiunea
dacă oferta mai este actuală sau a devenit caducă.
In toate cazurile, termenul stabilit de ofertant în vederea acceptării
poate fi prelungit de către el (adică de ofertant) fie din proprie iniţiativă, fie la
solicitarea destinatarului ofertei50.
O problemă discutabilă în doctrina de specialitate este aceea referitoare
la modul de calcul al termenului de acceptare.
Dacă ofertantul a precizat un termen pentru acceptare dar nu a indicat
(fie în cuprinsul ofertei, fie printr-un alt mijloc) şi modul cum acesta se
calculează, respectivul termen va fi calculat diferit, de la caz la caz, ţinându-se
seama de mijlocul de comunicare utilizat.
In toate situaţiile, momentul de începere a termenului în discuţie va fi
acela al trimiterii ofertei, iar nu acela al sosirii ei la destinatar. Astfel, atunci
când oferta este expediată prin scrisoare, termenul de acceptare curge de la
data ştampilei poştale aplicată pe plic de oficiul de expediere. Dacă ofertantul
foloseşte un mijloc de comunicare instantaneu (ca de pildă, e-mail sau fax)
termenul începe să curgă de la data trimiterii mesajului sau a comunicării prin
fax, dată care coincide şi cu aceea a recepţiei respectivei comunicări la
destinatar.
Ca natură juridică, termenul de acceptare este un termen de drept
material şi, ca urmare, atunci când a fost fixat în zile, el se calculează potrivit
legislație române pe zile pline. Conform art.2553, alin.1 C.proc.civ., "când
termenul se stabileste pe zile, nu se iau in calcul prima și ultima zi a
termenului".
Dacă el a fost fixat pe săptămâni sau luni, este supus regulii consacrate
în art.2552 C. proc. civ. care se aplică deopotrivă termenelor procedurale şi
termenelor de drept material substanţial.
Fixând un termen de acceptare, ofertantul îşi asumă anticipat obligaţia
de a considera contractul ca valabil încheiat dacă este îndeplinită condiţia
potestativă a sosirii acceptării în termenul prestabilit de el şi de a nu revoca
oferta în acel termen. In cazul în care destinatarul ofertei ezită să accepte
oferta sau face o contraofertă, înăuntrul termenului prestabilit de ofertant, el
(adică destinatarul) poate reveni ulterior şi să accepte propunerea de
contractare ce i-a fost făcută dacă se mai află în termen, cu condiţia ca
atitudinea sa ezitantă sau contrapropunerea făcută să nu fi fost considerate de
către ofertant expresia unui refuz neîndoielnic.

Se numeşte tardivă acceptarea expresă care ajunge la ofertant după
expirarea termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, într-
o perioadă de timp rezonabilă ca durată considerată de la data expedierii
ofertei.
Este considerată tardivă şi acceptarea care a fost expediată de
destinatarul ofertei înăuntrul termenului de acceptare (fie el prestabilit sau
rezonabil) dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior expirării
acelui termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii
comunicării: o dereglare în funcţionarea serviciului poştal cauzată de o grevă
a funcţionarilor poştali (sau alt caz de forţă majoră), o culpă a oficiului poştal
de expediere sau de destinaţie etc.
50
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti încă în anul 1974 prin Hot. nr. 68/1974 (30 octombrie) nepublicată.
99
Regula în această materie este că acceptarea tardivă nu produce efecte
juridice, ea nefiind aptă să conducă la perfectarea contractului. Se prezumă că
prin faptul expirării termenului de acceptare, fără ca înăuntrul lui destinatarul
ofertei să fi comunicat ofertantului adeziunea sa necondiţionată la propunerea
de contractare primită, intenţia acestuia din urmă (adică a ofertantului) de a se
obliga juridiceşte se epuizează, dispare, astfel că acceptarea tardiv ajunsă la
cunoştinţa celui care a propus încheierea contractului nu mai găseşte în
actualitate acea propunere. într- o atare ipoteză, oferta devine caducă
pierzându-şi eficacitatea juridică prin făptui în sine fară a fi nevoie în acest
scop şi de o revocare a ci.
S-ar putea discuta dacă regula menţionată primeşte aplicare şi pentru
cazul când acceptarea soseşte în termen la sediul ofertantului, dar din culpa
acestuia sau a prepuşilor lui el îi poate cunoaşte conţinutul numai după
expirarea termenului respectiv. Suntem de părere că ipoteza discutată se
plasează în exteriorul domeniului de aplicare a regulii la care ne referim. Prin
consecinţă, o atare acceptare se consideră valabilă şi deci contractul trebuie
privit ca fiind perfectat deoarece nici culpa ofertantului şi nici culpa prepuşilor
lui nu pot legitima liberarea sa de o obligaţie voluntar asumată. Este de altfel
ceea ce rezultă din economia art. 1405 alin.1 C. civ. conform cu care condiţia
ce afectează o obligaţie se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub
această condiţie a împiedicat îndeplinirea ei. Deşi textul nu precizează în ce
mod trebuie să se producă împiedicarea pentru ca acea condiţie să poată fi
considerată îndeplinită, după părerea noastră este în afara oricărei îndoieli că
orice culpă (fie ea sub formă de intenţie, ori sub formă de neglijenţă sau
imprudenţă) comisă de debitor sau de prepuşii lui se înscrie în parametrii de
aplicare a dispoziţiei legale conţinută de acest text.
Împotriva punctului de vedere pe care îl susţinem, s-ar putea obiecta că
faptul de a primi cu întârziere acceptarea nu poate avea semnificaţia unei
declaraţii de voinţă de vreme ce tocmai din culpa ofertantului sau a prepuşilor
săi este împiedicată realizarea acordului de voinţă dintre părţi. Aşadar,
acceptarea devenită tardivă datorită culpei ofertantului sau a prepuşilor lui nu
duce la încheierea contractului, dar ea generează în favoarea acceptantului un
drept la acţiune în despăgubire împotriva celui care a propus încheierea
contractului.
O asemenea obiecţie pare, cel puţin la prima vedere, seducătoare prin
modul de a pune problema, dar se învederează deficitară în raport cu nevoia
dc asigurare a unei protecţii juridice eficiente a acceptantului împotriva
eventualei rele credinţe a ofertantului, cât şi în raport cu exigenţele
desfăşurării comerţului internaţional în deplină securitate juridică şi
certitudine.
Obiecţia la care ne referim nu poate fi luată în considerare sub
următoarele aspecte:
- argumentarea sa dă o primă de încurajare pentru un comportament cu
rca-credinţă din partea ofertantului, deoarece acesta ar putea oricând să nege
formarea raportului contractual fie înfăţişând plicul ce conţine acceptarea
nedeschis, fie susţinând că a luat cunoştinţă despre acceptare mai târziu, fără a
fi obligat să probeze această împrejurare;
- de vreme ce legiuitorul a pus în sarcina destinatarului ofertei
riscurile primirii cu întârziere, din motive neimputabile lui, a propunerii de
contractare trimisă de ofertant, nu este nici logic, nici echitabil şi nici juridic să
se pună tot în sarcina lui şi riscul datorat relei credinţe sau culpei ofertantului
în ce priveşte amânarea luării la cunoştinţă a conţinutului acceptării.
Credem că orice incertitudine, orice abuz sau orice culpă în problema
discutată ar putea rămâne ineficace dacă ofertantul ar fi prezumat că a luat la
cunoştinţă despre condiţiile acceptării la chiar data când comunicarea acestei
acceptări a fost recepţionată la sediul acestuia. Ceea ce contează deci în
100
aprecierea unei acceptări ca fiind tempestivă sau tardivă trebuie să fie data la
care materialmente corespondenţa (scrisoare, e-mail, fax etc.) a sosit la sediul
ofertantului fiind irelevant faptul că el (adică ofertantul), dintr-un motiv sau
altul, a luat sau nu cunoştinţă la aceeaşi dată despre comunicarea respectivă.
Raţiunile pentru care legiuitorul a pus în sarcina destinatarului ofertei riscurile
primirii cu întârziere a propunerii de contractare sunt, după părerea noastră,
valabile şi suficiente şi pentru a legitima soluţia punerii în sarcina ofertantului
a riscurilor luării de către acesta la cunoştinţă cu întârziere despre conţinutul
scrisorii de acceptare.
In concluzie, ceea ce prezintă relevanţă este sosirea în termen a
acceptării la sediul ofertantului, acesta urmând a fi prezumat că a luat la
cunoştinţă despre conţinutul ei în chiar ziua în care aceasta a fost recepţionată
de mijloacele de comunicare instalate la acel sediu ori predată de către agentul
poştal unui prepus al ofertantului.
Ofertantul nu are obligaţia să-l înştiinţeze pe acceptant despre primirea
cu întârziere a acceptării dacă el (adică ofertantul) nu înţelege să considere
valabilă totuşi acceptarea tardivă.
In doctrina juridică51 s-a emis părerea că acceptarea tardivă, deşi este
lipsită de efectele juridice care-i sunt specifice, poate fi considerată de ofertant
ca fiind o nouă ofertă, faţă de care el are dreptul să o accepte sau să o
respingă.
Nu împărtăşim această opinie deoarece acceptarea, chiar tardivă, nu
poate fi considerată ca fiind o nouă ofertă de vreme ce, în esenţa sa, ea
reprezintă o adeziune necondiţionată la propunerea de contractare făcută dc
ofertant. Pe de altă parte, tardivitatea acceptării nu poate constitui o
circumstanţă care să schimbe însăşi natura juridică a acesteia din urmă.
Intr-adevăr, dacă din punct de vedere al conţinutului acceptarea
tempestivă şi acceptarea tardivă sunt identice ele trebuie să rămână identice şi
sub aspectul naturii lor juridice. Acceptantul nu poate fi transformat în
ofertant într-un moment când el poate nici nu ştie că acceptarea sa este tardivă
- nu pentru că a expediat-o cu întârziere, ci pentru că a ajuns cu întârziere la
destinaţie - iar conţinutul acesteia a rămas neschimbat faţă de acela pe care
acceptantul i l-a dat iniţial fiind în cunoştinţa de cauză că face o acceptare
tempestivă.
Ofertantul care, prin voinţa proprie, a stabilit termenul de acceptare
este liber ca tot astfel să prelungească tacit acel termen şi să considere ca
valabilă chiar o acceptare tardivă. Bineînţeles, într-o atare ipoteză, credem că
el (adică ofertantul) va trebui să-l înştiinţeze pe acccptant despre faptul că a
recepţionat cu întârziere acceptarea sa şi că o consideră totuşi valabilă.
Sub aspect probator, dovada tardivităţii acceptării cade în sarcina
ofertantului. Acceptantul trebuie să probeze că a expediat în termen
acceptarea, iar aceasta (adică acceptarea) se prezumă că a sosit în termen la
ofertant, afară numai dacă ofertantul face dovada contrară.
5.3.5.1. Explicaţie preliminară.
Sintagma conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a
contractanţilor, materializată într-un contract dat convenit între participanţii la
comerţul internaţional.
51
C. Bârsan, D. Al. Sitaru, op. cit., p. 24.
101
Conţinutul contractului de comerţ internaţional se exprimă prin clauze,
dintre care unele fiind impuse de împrejurări ce scapă incidenţei dreptului
intern al statelor (cum ar fi, probleme de conjunctură, cazuri dc forţă majoră
specifice etc.) nu sunt necesare în contractele reglementate de normele prin
care se concretizează acest drept, iar altele sunt menite să exprime soluţii
diferite de acelea adoptate de dreptul intern. Astfel de clauze sunt, de
exemplu: pactum de lege utenda prin care contractanţii determină sau aleg
legea ce va guverna raportul lor juridic obligaţional (electio juris); clauza de
arbitraj, prin care părţile stabilesc modul de soluţionare a litigiilor dintre ele
pe calea arbitrajului, clauză ce, în fapt, reprezintă ea însăşi un contract, inclus
în contractul principal sub forma unei conveniţii de arbitraj (aşa-numita
clauză compromisorie); clauzele având drept scop menţinerea valorii
contractului faţă de fluctuaţiile pieţei internaţionale şi care pot fi clauze dc
indexare ori de revizuire a preţului, clauze valutare sau de variaţie a
schimbului etc.; clauze referitoare la adaptarea sau readaptarea contractului
pe termen lung la noile circumstanţe imprevizibile în momentul încheierii
contractului, împrejurări ce potrivit dreptului comun ar fi de natură să
legitimeze desfiinţarea contractului (din această categorie face parte, spre
exemplu, clauza de hardship); clauzele privind raporturile dintre contractanţi
şi terţi, cum sunt bunăoară clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei
concurente, clauza primului refuz etc.52
Privit dintr-o altă perspectivă, conţinutul contractului de comerţ
internaţional cuprinde atât clauze de drept comun (care se regăsesc în
conţinutul cvasitotalităţii contractelor civile), cât şi clauze specifice
determinate de particularităţile caracteristice ale acestui contract. După cum s-
a remarcat în doctrina juridică53, clauzele specifice sunt, la rândul lor, fie
comune tuturor contractelor de comerţ internaţional (ca de pildă, clauzele prin
care se atenuează sau se agravează răspunderea, cele privind soluţionarea
litigiilor sau determinarea dreptului aplicabil etc.), fie particulare (adică, în
principiu, uzitate numai în anumite contracte externe, cum ar fi bunăoară
contractele pe termen lung) între care prezintă relevanţă deosebită clauzele de
asigurare împotriva riscurilor valutare şi a celor nevalutare.
Deşi în contractele de comerţ internaţional principiul libertăţii
convenţiilor are valenţe juridice suplimentare faţă de dreptul comun, părţile
putând include în contractul lor cele mai diverse clauze, totuşi după părerea
noastră multitudinea de stipulaţii contractuale susceptibile de a fi incluse în
conţinutul unui astfel de contract nu trebuie privită ca un conglomerat
incoerent în cadrul căruia nu există o ordine prestabilită bazată pe ierarhizare
valorică a lor în funcţie de importanţa pe care o prezintă pentru eficienţa şi
chiar existenta raportului juridic obligaţional dat. Astfel, unele clauze nu pot
lipsi din conţinutul oricărui contract de comerţ internaţional, deoarece de
prezenţa lor depinde însăşi valabilitatea acelui contract ca act juridic, precum
şi certitudinea şi securitatea juridică a raportului obligaţional pe care el îl
concretizează. Sunt ceea ce doctrina juridică a numit clauze necesare.54 Alte
stipulaţii contractuale nu sunt strict indispensabile pentru configurarea
raportului juridic obligaţional, ci ele au doar menirea să creeze pentru părţi o
marjă de siguranţă în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile generate de
contract pe seama lor. Sunt ceea ce s-ar putea numi clauze opţionale.
Acestea din urmă pot lipsi din conţinutul contractului fară ca o atare
52
M. N. Costin, Drept comercial internaţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 256.
53
C.Bârsan, D. Al. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, voi. II, partea I, Universitatea Bucureşti, 1990, p. 44.
54
O. Căpăţana, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului international, voi. 2, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 31.
102
împrejurare să impieteze asupra valabilităţii raportului juridic în sine. Singura
consecinţă pe care ea o antrenează priveşte riscurile contractuale faţă de care
părţile rămân mai puţin protejate.
5.3.5.2. Clauzele necesare în contractele de comerţ internaţional.
A. Concept. Clauzele necesare sunt stipulaţiile contractuale ce au

caracter esenţial pentru calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică,
pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic.
Asemenea clauze privesc identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor
autorizaţi (atunci când este cazul), conţinutul economic al operaţiunii
comerciale realizată prin contract, unele aspecte referitoare la executarea
acestuia, dreptul ce-i este aplicabil şi jurisdicţia competentă să soluţioneze
eventualele diferende dintre partenerii contractuali.
Arealul conceptului în discuţie cuprinde atât stipulaţii contractuale în
absenţa cărora contractul nu ar putea exista ca act juridic valabil perfectat
(cum sunt, de exemplu, cele referitoare la identificarea părţilor sau a
reprezentanţilor lor, ori cele vizând obiectul contractului), cât şi clauze prin
care se configurează realitatea economică creată prin contract şi, totodată, se
precizează mijloacele juridice considerate de părţi ca fiind necesare pentru
protejarea şi conservarea acestei realităţii. Ultimele sunt clauze prin care se
exprimă conţinutul economic al tranzacţiei materializată pe plan juridic prin
contract. Omiterea unora dintre ele (precum a celor care vizează condiţiile de
ambalare a mărfii, ori a celor ce se referă la calitatea mărfii etc.) nu duce la
ineficienţa contractului pe plan juridic, dar este de natură să creeze dificultăţi
şi confuzii în ce priveşte executarea obligaţiilor izvorâte din contract şi să
creeze incertitudini cu referire la existenţa şi întinderea lor. De aceea am
considerat ca fiind necesare în conţinutul contractului şi clauzele de acest gen,
ele fiind menite să prevină astfel de incertitudini şi să creeze un cadru juridic
adecvat pentru îndeplinirea prestaţiilor asumate de părţi.
B. Conţinutul clauzelor necesare. Dreptul pozitiv nu precizează
conţinutul clauzelor contractului de comerţ internaţional. Şi e firesc să fie aşa
deoarece, dacă părţile sunt libere să decidă ce clauze trebuie să fie stipulate în
contractul lor, apoi cu atât mai mult ele au libertatea să decidă asupra
conţinutului acelor clauze. în tăcerea legii, doctrina juridică55 a conturat câteva
repere pentru determinarea, în linii generale, a conţinutului clauzelor necesare,
repere pe care, în cele ce urmează, vom încerca să le prezentăm sintetic.
a) Clauza privind părţile contractante. Această clauză trebuie
considerată a fi esenţială deoarece identificarea prin contract a subiecţilor
raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului juridic
respectiv. Este motivul pentru care în cuprinsul contractului trebuie precizate
atributele de identificare a părţilor: nume, prenume, domiciliu, CNP (în cazul
contractanţilor persoane fizice); denumire, sediu, forma juridică și codul de
înregistrare fiscală (cu privire la contractanţii persoane juridice). De
asemenea, se cer precizate datele de identitate şi calitatea reprezentanţilor
partenerilor contractuali, ori de câte ori aceştia (adică contractanţii) dau
împuternicire de reprezentare a lor la perfectarea contractului altor subiecţi de
drept.
b) Clauze referitoare la obiectul contractului. În cazul în care
contractul de comerţ internaţional are ca obiect o marfă, este necesar ca părţile
să precizeze în conţinutul lui (adică a contractului) elemente suficiente pentru
identificarea şi determinarea acelei mărfi, precum: denumirea exactă (şi, deci,
completă) a ei, tipul, seria, caracteristici specifice prin care aceasta (adică
55
C. Bârsan, D. Al Sitaru, op. cit, p. 44 şi urm.
103
marfa) se individualizează în genul căruia îi aparţine.
Atunci când, prin excepţie, părţile contractante nu determină în
cuprinsul contractului obiectul acestuia dar precizează elemente suficiente pe
baza cărora el va putea fi determinat ulterior (împrejurare perfect compatibilă
cu specificul contractului de comerţ internaţional)56 acel contract este valabil
şi executabil. Dacă însă elementele menţionate de contractanţi sunt
insuficiente pentru determinarea obiectului contractului în viitor, acel contract
nu va putea fi executat şi, prin consecinţă, nu va putea fi considerat valabil
căci îi lipseşte obiectul, adică unul din elementele lui esenţiale.
In majoritatea cazurilor, contractele de comerţ internaţional au ca
obiect bunuri viitoare. Orice asemenea contract este necesar să conţină clauze
prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind
determinarea caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea
în fabricaţie a produselor respective sau procurarea lor de pe piaţă de către
exportator.
c) Clauze referitoare la cantitatea mărfii. In conţinutul contrac-
tului de comerţ internaţional, având ca obiect bunuri în natură, trebuie ca
părţile să stipuleze cel puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfa
care se are în vedere şi să arate unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut
(sau urmează a se face) determinarea cantitativă a mărfii vizate, locul unde se
va cântări, măsura ori număra acea marfa, precum şi documentul constatator
al cantităţii.
În funcţie de specificitatea mărfii şi de particularităţile mijloacelor de
transport utilizate, părţile contractante pot stipula o clauză de toleranţă
cantitativă ce, prin finalitatea ei implicită, va produce repercusiuni pe planul
răspunderii contractuale având o semnificaţie similară celei învederată de
convenţiile referitoare la răspundere.
d) Clauze referitoare la calitate. Din conţinutul contractului de
comerţ internaţional nu pot lipsi - dacă obiectul acestui contract este o
prestaţie constând în livrarea unei cantităţi de marfă - clauze referitoare la
calitatea mărfii respective şi la modurile de determinare a acelei calităţi. Este
deci necesar ca prin contract părţile să indice calitatea mărfii, locul,
momentul şi modul de determinare a acesteia, precum şi documentul care o
atestă. Debitorul obligaţiei de livrare a mărfii obiect al contractului răspunde
pentru corecta îndeplinire a stipulaţiilor contractuale privind calitatea acelei
mărfi. Prin instituirea acestei responsabilităţi - de altfel întrutotul firească
contractul de comerţ internaţional devine ceea ce normal el trebuie să fie, un
instrument eficace de asigurare a calităţii mărfii la care se referă.
Metodologia de determinare a calităţii se stabileşte de părţi printr-o
clauză expresă inserată în contract. In cuprinsul acelei clauze se va preciza
partea care propune specificaţiile de calitate, natura acestor specificaţii,
termenele şi modalităţile de aprobare de către cealaltă parte, precum şi
consecinţele ce le au asupra contractului eventualele modificări ulterioare ale
respectivelor specificaţii.
Pentru a se proteja împotriva riscurilor unei livrări neconforme
calitativ cu prevederile contractului, părţile stipulează de regulă obligaţia
exportatorului de a alătura mărfii livrate atestate de calitate, de garanţie,
buletine de analiză, cartea tehnică a produsului (pentru cele de folosinţă
îndelungată) sau alte documente de certificare a calităţii. Este recomandabil
56
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti a statuat cu valoare de principiu într-o speţă că "în sensul art. 948 şi 964 C. civ.(de la 1864 -
n.n.), dispoziţii aplicabile cu titlu de lex voluntatis, obiectul contractului este nu mimai acel determinat dar şi acel determinabil în specia şi cantitatea
sa. Obiectul contractului este determinabil de câte ori există elemente certe sau suficiente pentru determinarea lui în viitor, în timpul executării
contractului" (Hot. nr. 136 din 4 iunie 1981, în Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior, Bucureşti, 1987, p. 14, nr. 208).
104
ca în cuprinsul contractului de comerţ internaţional să se stipuleze şi clauze
precise referitoare la controlul şi recepţia calitativă a mărfii. In vederea
asigurării unui control al calităţii efectuat cu profesionalism şi obiectivitate,
părţile pot apela la serviciile unei societăţi sau unui organism specializat pe
activităţi de acest gen. Clauza referitoare la efectuarea controlului privind
calitatea mărfii va cuprinde şi o menţiune cu referire la locul unde va fi
exercitat respectivul control, modalitatea tehnică de realizare a controlului,
precum şi documentele de control pe care cumpărătorul îşi va putea fonda o
eventuală reclamaţie de calitate.
Controlul de calitate poate fi efectuat la locul de fabricaţie a mărfii
sau la locul de destinaţie a acesteia. Cele arătate se referă în special la
ipoteza când controlul urmează a se face la locul de destinaţie a mărfii. Dacă
însă părţile convin ca efectuarea controlului de calitate să se facă la locul de
fabricaţie a mărfii, în contract este necesară o clauză prin care să se
precizeze momentul când urmează să se facă controlul, limitele exercitării
dreptului de control, obligaţia furnizorului de a-1 înştiinţa pe importator cu
privire la data când marfa poate fi supusă controlului, consecinţele
decurgând din neprezentarea cumpărătorului la executarea controlului şi la
recepţia mărfii.
Totodată, prin contract se va stipula o clauză referitoare la modul de
distribuire între părţi a cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea operaţiunilor
de control a calităţii mărfii. În acest sens, părţile au libertate să-şi însuşească
o regulă INCOTERMS pe care nu sunt obligate să o reproducă în cuprinsul
contractului, fiind suficientă simpla trimitere la ea.
Părţile contractante trebuie să stipuleze o clauză referitoare la
obligaţia furnizorului privind garanţia pentru calitatea mărfii în cuprinsul
căreia să se precizeze totodată şi termenul de garanţie, precum şi modul cum
urmează a fi remediate eventualele deficienţe calitative constatate de
cumpărător ca şi sancţiunea la care se expune debitorul acestei obligaţii în
cazul nesocotirii ei.
De asemenea, este recomandabil ca partenerii contractuali să insereze
în conţinutul contractului şi o clauză privind condiţiile de acordare a
asistenţei tehnice, de servire şi de livrare de piese de schimb, ori de câte ori
pentru astfel de operaţii nu se perfectează înţelegeri separate.
e) Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate.
Stipularea prin contractul de comerţ internaţional a clauzelor privind
cantitatea şi calitatea mărfii comportă în mod necesar ca acele clauze să fie
întregite prin alte clauze referitoare la condiţiile, termenele şi modalităţile de
rezolvare a reclamaţiilor ce vizează lipsurile cantitative şi calitative. Astfel
de clauze vor preciza în esenţă conţinutul care se cere să-l aibă reclamaţia
(de cantitate sau de calitate), documentele ce trebuie să însoţească o atare
reclamaţie, obligaţiile ce incumbă cumpărătorului până la soluţionarea
reclamaţiei (ca de pildă, conservarea mărfii, păstrarea mărfii etc.), procedura
de comunicare a reclamaţiei57.
Cât priveşte termenele de formulare a reclamaţiilor, este necesar ca
acestea să fie corelate cu celelalte termene stipulate prin contract referitor la
recepţia cantitativă şi calitativă, precum şi cu termenele de garanţie (în cazul
mărfurilor pentru care părţile au convenit asemenea termene). În fine, prin
contract se va preciza termenul acordat vânzătorului pentru a comunica
răspunsul său cumpărătorului cu privire la reclamaţia formulată de acesta din
urmă.
f) Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la
57
C. Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit., p. 50
105
ambalaj, părţile trebuie să stipuleze o clauză din care să rezulte felul acestuia,
dacă el trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în proprietatea
vânzătorului, iar pentru această ultimă ipoteză să se arate termenul de
retumare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de o asemenea
operaţiune. Totodată, clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la
preţul ambalajului (mai ales atunci când ambalajul rămâne la cumpărător),
precum şi măsurile de protecţie a mărfii care se livrează vrac (neambalată).
Cât priveşte marcarea ambalajului, se va preciza conţinutul
marcajului şi limba sau codul în care se face marcajul.
g) Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi
termenele de livrare. Predarea (livrarea) mărfii către cumpărător, fiind
principala obligaţie a vânzătorului (furnizorului exportator) este necesar ca în
conţinutul contractului de comerţ internaţional să se stipuleze clauze precise
cu privire la executarea acestei obligaţii. Astfel, se vor menţiona: termenele
de livrare (indicându-se data calendaristică sau perioada de timp când devine
scadentă livrarea), iar dacă aceasta urmează a se face în tranşe vor fi arătate
termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare. Totodată, trebuie
precizate condiţiile în prezența cărora devine posibilă modificarea
termenelor de livrare convenite precum şi documentele prin care se confirmă
efectuarea livrării şi data la care aceasta a avut loc. Vor fi menţionate
condiţiile în care livrarea poate fi refuzată de către cumpărător.
În fine, această ultimă clauză trebuie să fie întregită cu o clauză
complementară prin care să se stabilească răspunderea furnizorului pentru
nerespectarea termenelor de livrare stipulate prin contract. Printr-o atare
clauză, părţile vor preciza penalităţile ce trebuie plătite de exportator pe zi
de întârziere în caz de livrare întârziată. Totodată ele (adică părţile) pot
stipula o clauză rezolutorie indicând condiţiile în care partea îndreptăţită
poate promova acţiunea în rezoluţiune.
h) Alte clauze prin care se reglementează diverse aspecte
privind livrarea mărfii. Este recomandabil ca în contractul de comerţ
internaţional părţile să clarifice, printr-o clauză adecvată, şi modalităţile de
livrare, locul unde aceasta (adică livrarea) urmează a se face, cui revine
obligaţia de a suporta cheltuielile de livrare, cine suportă riscurile aferente
livrării etc. Desigur, părţile au libertatea să stipuleze cu referire la toate
aceste aspecte cerinţe particulare valabile numai pentru contractul dat sau
să facă trimitere la o uzanţă standardizată aplicabilă în acel domeniu.
De asemenea, părţile trebuie să lămurească printr-o clauză a
contractului lor şi problema momentului transmiterii dreptului de proprietate
asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. De precizat că regulile
INCOTERMS nu evocă şi nu rezolvă acest aspect. În cazul în carc contractul
are ca obiect bunuri generice (şi aceasta pare a fi regula), din contract nu va
putea lipsi o clauză referitoare la modul de individualizare a acelor bunuri.
i) Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii
în timpul transportului. Încărcarea mărfii în mijlocul de transport la locul
de expediţie, descărcarea ei la locul de destinaţie, ca şi transportul acesteia la
destinaţia indicată de cumpărător, precum şi asigurarea sa pe timpul
transportului comportă importante cheltuieli. De aceea, prin contract, părţile
trebuie să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli fie stipulând o
clauză distinctă în acest sens, fie trimiţând la o uzanţă standardizată ce
rezolvă o atare problemă.
j) Clauze referitoare la obligaţia de preluare a mărfii. Contractul
de comerţ internaţional trebuie să conţină o clauză prin care să se clarifice
diferitele aspecte legate de îndeplinirea de către cumpărător a obligaţiei de
preluare a mărfi, precum şi o clauză ce să stabilească condiţiile în prezenţa
cărora cumpărătorul poate refuza executarea acestei obligaţii.
k) Clauze referitoare la preţ. Regula este că partenerii contractuali
106
determină prin contractul lor preţul ca valoare totală, dar şi pe unitatea de
produs. Această regulă nu are însă valoare absolută, preţul putând fi
determinat sau determinabil. Sunt destul de frecvente situaţiile când preţul
este considerat de părţi ca fiind numai determinabil. Într-o atare ipoteză, ele
(adică părţile) trebuie să precizeze printr-o clauză contractuală criteriile pe
baza cărora urmează a se calcula ulterior preţul, stabilind ca repere în acest
sens o limită inferioară şi o limită superioară între care trebuie să se situeze
preţul definitiv. Atunci când lex contractus este legea română, părţile pot
prelua în contract, pentru determinarea preţului, terminologia Codului civil
român.
Părţile sunt libere să stipuleze în contract orice clauze privind
stabilirea şi plata preţului. Astfel, este posibil ca vânzătorul să acorde
cumpărătorului o reducere de preţ prestabilită dacă acesta din urmă achită
până la o anumită dată (anterioară scadenţei convenite), întreaga sumă pe
care o datorează cu titlu de preţ58.
Deşi obligaţia de plată a preţului este subînţeleasă în orice contract în
care plata preţului reprezintă cauza obligaţiei asumată de una dintre părţi59,
totuşi din raţiuni ce ţin de securitatea juridică şi certitudinea raportului
obligaţional în contractele de comerţ internaţional trebuie să se stipuleze clar
această obligaţie în sarcina părţii care se îndatorează să o execute. Totodată,
trebuie să se menţioneze şi condiţiile de executare a obligaţiei menţionate,
precizându-se: modalitatea de plată (ordin de plată, acreditiv documentar,
incaso etc.); modul de garantare a plăţii; data şi locul plăţii; documentele
necesare efectuării acesteia; instrumentele dc plată.
In fine, atunci când se pune problema imputaţiei plăţii - ipoteză ce nu
reprezintă însă regula în contractele de comerţ internaţional - este necesar ca
părţile să stipuleze o clauză prin care să convină asupra ordinii de stingere a
debitelor. O astfel de înţelegere va avea prioritate în aplicare faţă de
dispoziţiile legale incidente care în dreptul român sunt interpretative de
voinţă.
*
* *
Fireşte, nu toate clauzele învederate sunt esenţiale pentru contractul

de comerţ internaţional. Unele dintre ele vizează direct şi nemijlocit
elemente esenţiale ale contractului şi de aceea omiterea lor din conţinutul
acestora duce finalmente la ineficienţa actului juridic. Altele însă prezintă
importanţă numai sub aspectul securităţii juridice şi certitudinii raportului
obligaţional. Prin consecinţă, omiterea lor nu lipseşte de eficienţă juridică
contractul, ci este numai de natură să creeze anumite incertitudini cu privire
la anumite aspecte ce ţin de executarea acestuia.
Totuşi le-am numit pe toate clauze necesare pentru a sugera că
fiecare dintre ele îşi are importanţa sa la realizarea unei desfăşurări normale
a raportului juridic contractual şi la formarea pentru fiecare dintre părţi a
58
Într-o speţă soluţionată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti prin Hot. nr. 201 din 24 octombrie 1985 (publicată în
Repertoriu..., 1987, p. 16) printr-o clauză contractuală creditorul a acordat debitorului o reducere de 20% din suma datorată de acesta, cu
condiţia expresă ca el (adică debitorul) să facă plata integrală până la data convenită. Instanţa arbitrală a statuat corect că debitorul pierde
beneficiul acestei reduceri dacă a efectuat plata cu întârziere. Este irelevant sub acest aspect faptul că debitorul a dat dispoziţie de plată băncii la
timp, deoarece raporturile dintre debitor şi banca sa sunt inopozabile creditorului.
59
Avem în vedere, pe lângă vânzarea internaţională, şi orice alt contract internaţional prin care una din părţi îşi asumă o prestaţie pecuniară (ca
de pildă, navlu, comision etc.).
107
unui sentiment de securitate juridică şi de certitudine atât în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile proprii, decurgând din contract pe seama sa, cât şi în
ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile corelative generate de respectivul
contract pe seama celeilalte părţi.
Prezența clauzelor necesare în conţinutul contractului de comerţ
internaţional nu anulează, desigur, principiul libertăţii convenţiilor, ci îl
nuanţează şi-i conferă valenţe juridice suplimentare. Într-adevăr, faptul că
părţile sunt obligate ca, în interesul lor, să dea conţinutului contractului o
anumita structură, nu le împiedică să modeleze această structură în armonie
cu propria lor voinţă juridică pe care se fondează contractul şi să le dea un
înţeles adecvat intereselor de care au fost animate când au convenit
perfectarea acelui contract. Conţinutul contractului va fi complet numai în
prezenta tuturor acestor clauze, indiferent de ceea ce părţile au convenit că
trebuie să cuprindă fiecare dintre ele. Şi e firesc să fie aşa deoarece chiar
dacă reperele conţinutului sunt aceleaşi pentru toate contractele de comerţ
internaţional (cel puţin cu privire la elementele esenţiale ale raportului
juridic obligaţional), aceasta nu poate legitima nici ideea şi nici existenţa
unui conţinut standard pentru toate contractele de comerţ internaţional.
Orice contract este opera voinţei părţilor, iar acestea sunt libere ca, ţinând
seama de reperele menţionate, să-i dea conţinutul dorit.
5.3.5.3. Clauzele ce evocă aspecte strict juridice vizând contractul
de comerţ internaţional.
A. Explicaţie preliminară. Un rol important în conţinutul
contractului de comerţ internaţional îl au clauzele ce evocă aspecte strict
juridice legate de executarea lui, de consecinţele neîndeplinirii sau îndepli-
nirii defectuoase a acestuia sau de reglementarea legală ce-i este incidentă.
Prin astfel de clauze părţile stabilesc reperele răspunderii lor pentru
felul cum îşi execută obligaţiile contractualmente asumate, determină legea
aplicabilă contractului lor şi hotărăsc jurisdicţia la care înţeleg să supună spre
soluţionare eventualele diferende ce s-ar putea ivi între ele cu referire la
executarea contractului.
Clauzele ce evocă aspecte strict juridice nu sunt absolut indispensabile
conţinutului contractului. Ele nu sunt menite să clarifice elemente sale
esenţiale ci, urmăresc ca finalitate să definească sancţiunile la care se expune
contractantul care nu-şi execută sau îşi execută defectuos prestaţia asumată,
să determine legea care guvernează contractul şi jurisdicţia competentă să
soluţioneze eventualele diferende generate de contract. Aşa fiind, omiterea
unor asemenea clauze din conţinutul contractului nu afectează eficienţa
contractului, ci poate doar determina anumite dificultăţi în stabilirea
răspunderii contractanţilor sau în determinarea legii aplicabile contractului
etc.
B. Conţinutul clauzelor care evocă aspecte strict juridice.
Principalele aspecte pe care trebuie să le clarifice părţile prin clauzele de
acest gen sunt cele mai jos arătate:
a) Clauzele referitoare la răspunderea contractanţilor.
Clauzele privind răspunderea părţilor trebuie să conţină precizări referitoare
la sancţiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligaţiei de
plată, precum şi la sancţiunile aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării
sau executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de predare a mărfii ca
şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii. În general, aceste sancţiuni îmbracă
forma penalităţilor de neexecutare sau de întârziere. Ele se regăsesc în clauza
penală a cărei inserare în conţinutul contractului, deşi nu este obligatorie (ea
nefiind strict necesară), prezintă totuşi o mare utilitate prin tripla funcţie pe
care ea o îndeplineşte: stimulatorie, reparatorie şi sancţionatorie.
108
De asemenea, în conţinutul contractului de comerţ internaţional
părţile pot stipula clauze exoneratorii sau limitative de răspundere pentru
ipoteza când, pe parcursul executării obligaţiunilor generate de contract, ar
surveni evenimente imprevizibile şi insurmontabile de natură să împiedice
pe una din părţi să-şi îndeplinească prestaţia asumată în condiţiile stabilite
prin contract sau să facă mai oneroasă îndeplinirea acelei prestaţii. Prin astfel
de clauze trebuie să se precizeze modul de constatare şi de notificare a
cauzei de împiedicare sau de agravare a executării prestaţiei.
Contractul de comerţ internaţional este perfect compatibil şi cu
pactele comisorii. În consecinţă, părţile au deplină libertate să insereze în
conţinutul lui o clauză rezolutorie, precizând condiţiile în care poate fi cerută
rezoluţiunea contractului.
b) Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului. În armonie cu
principiul lex voluntatis, părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o
clauză prin care să desemneze sistemul de drept aplicabil contractului lor cu
referire la aspectele de fond şi efectele acestuia (adică ale contractului).
Inserarea unei asemenea clauze în contract este uzuală în raporturile de
comerţ internaţional. Ca şi componentă a ansamblului contractual, clauza
prin care se concretizează înţelegerea părţilor referitoare la desemnarea legii
aplicabile se analizează a fi un veritabil pactum de lege utenda. Facultatea
părţilor de a face o electio juris (alegere a dreptului) printr-un pactum de
lege utenda decurge din principiul libertăţii convenţiilor care, după cum s-a
subliniat în doctrină60, în contractele de comerţ internaţional are valenţe
suplimentare comparativ cu contractele din dreptul comun. Atunci când
părţile omit clauza de electio juris din conţinutul contractului lor, lex
contractus (legea contractului) va fi determinată de către organul de
jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidenţă în cazul dat.
c)Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele
litigii dintre părţi. Uzual, în contractele de comerţ internaţional, părţile
stipulează şi o clauză compromisorie (numită şi clauză de arbitraj) prin care
se exprimă voinţa lor comună (negotium juris) ca un eventual litigiu ce s-ar
ivi între ele cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligaţional
convenit să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură, astfel, jurisdicţia
de drept comun normal competentă pentru un asemenea litigiu61.
In contractele complexe, ca şi în cele pe termen lung, părţile inserează
frecvent o clauză de prevenire a diferendelor, prin care se pun de acord să
organizeze periodic întâlniri între reprezentanţii lor, cu scopul de a evalua
modul de desfăşurare a executării contractului, de a analiza dificultăţile ivite
în îndeplinirea prestaţiilor asumate şi de a lua măsurile adecvate pentru
atenuarea sau eliminarea acelor dificultăţi, astfel încât raportul juridic
obligaţional să aibă o derulare normală şi să se prevină apariţia unor litigii
între ele. Dacă litigiile nu pot fi totuşi evitate este preferabilă soluţionarea lor
pe cale amiabilă de către părţi. In acest sens, se obişnuieşte inserarea în
conţinutul contractului a unei clauze speciale prin care părţile să prevadă
obligativitatea concilierii ca modalitate prealabilă, nejurisdicţională de
rezolvare a eventualelor neînţelegeri dintre ele.
Desigur, nici clauza de arbitraj şi nici clauza de conciliere nu sunt
strict necesare în conţinutul contractului de comerţ internaţional şi de aceea
stipularea lor nu este obligatorie. Prezenţa lor însă în ansamblul contractual
care leagă juridiceşte părţile constituie întotdeauna un element benefic.
d) Alte clauze ce pot fi stipulate în contract. Corespunzător
specificului obiectului contractului, condiţiilor de piaţă şi conjuncturale
60
M. N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, voi. I, Partea generală. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 137 şi urm.
61
Pentru amănunte, a se vedea in acest sens M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 177 şi urm.
109
existente, precum şi condiţiilor executării contractului, părţile au deplină
libertate să includă în conţinutul acestuia (adică al contractului) oricc elauze
pe care le socotesc utile pentru definirea cât mai exactă a parametrilor
raportului juridic obligaţional convenit. Ele sunt libere să-şi asume orice
obligaţii ce decurg din natura contractului, din particularităţile specifice ale
mărfii şi din conţinutul reglementărilor legale care-i sunt aplicabile.
Astfel, părţile pot stipula o clauză prin care să se interzică transmiterea către
terţe persoane de către una din părţi a bunurilor ce formează obiectul
contractului, fără consimţământului celeilalte părţi. De asemenea, se poate
stipula o clauză în virtutea căreia părţile îşi asumă reciproc obligaţia de a se
informa una pe cealaltă în caz de reorganizare sau de schimbare a atributelor
de identificare (denumire, sediu, formă juridică). Totodată, părţile pot stipula
o clauză prin care să declare caduce, pe data perfectării contractului,
documentele preparatorii încheiate în timpul negocierilor şi să menţină ca
valabile numai pe acelea dintre respectivele documente despre care fac
menţiune expresă că se integrează în contract.
După cum s-a remarcat în doctrină62, este obligatorie înscrierea în
contract a următoarelor menţiuni: numărul de exemplare în care se
redactează contractul (minimum două) şi că fiecare parte primeşte cel puţin
un exemplar; limba în care este redactat contractul şi exemplarul de referinţă
pentru ipoteza apariţiei unor neînţelegeri între părţi cu referire la
interpretarea contractului; data (anul, luna şi ziua) şi locul perfectării lui; data
semnării contractului de către toate părţile (care marchează momentul
perfectării lui); felul cum a fost perfectat contractul (anume dacă el s-a
încheiat între prezenţi sau între absenţi); în cazul când contractul se închcic
între absenţi se va preciza data ofertei şi respectiv data acceptării, fiind
necesar ca atât oferta, cât şi acceptarea să fie făcută de către emitent sau de
către reprezentantul autorizat al acestuia.
De regulă, în contractele ce conţin ca obligaţie caracterizantă o
obligaţie de a face se stipulează clauze best efforts, potrivit cărora debitorul
îşi asumă îndatorirea să depună efortul maxim pentru a realiza prestaţiile de
care este ţinut faţă de creditor63.
5.3.5.4. Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a

riscurilor în contractele de comerţ internaţional.
Riscurile contractuale sunt evenimente survenite pe parcursul
executării contractului ce determină inconveniente care trebuie suportate de
către debitorul obligaţiei devenită imposibil de executat. Ele se
concretizează în consecinţele patrimoniale negative ce decurg din liberarea
creditorului de obligaţia sa corelativă, deoarece respectiva obligaţie rămâne
fară cauză juridică de vreme ce prestaţia asumată de debitor nu mai poate fi
executată din motive independente de voinţa lui. Folosind ca premisă şi
totodată ca element de referinţă această constatare, vom conchide, alături de
alţi autori64, că riscurile contractuale nu trebuie privite ca o fatalitate (deşi
producerea lor este întotdeauna fortuită) ci, ca o circumstanţă survenită pe
parcursul executării contractului ce înrâureşte negativ executarea dar, ale
cărei efecte nedorite de părţi pot fi evitate sau neutralizate de către acestea
62
C. Bârsan, D. Al. Sitaru, op. cit., p. 58
63
Această clauză se regăseşte mai cu seamă în unele contracte de consignaţie, de publicitate comercială, de vânzare exclusivă, agenţie
exclusivă, de service
64
I. Stoian, R. Pencea, L. Brotac, Tehnici de comerţ internaţional, voi. II, Editura Economica, Bucureşti, 1992, p. 132 și urm.
110
(adică de către părţi) printr-un set de mijloace juridice la care ele pot apela
într-un atare scop şi pe care le prezentăm în cele ce urmează:
A. Stipularea unor clauze de natură să faciliteze întreruperea
oportună a raportului juridic obligaţional. Pe parcursul desfăşurării
raportului juridic obligaţional uneori se poate întrevedea ca certă producerea
riscului, alteori se conturează cu puterea evidenţei o atare împrejurare. În
astfel de situaţii, întreruperea desfăşurăm raportului obligaţional, prin voinţa
ambelor părţi sau numai prin voinţa uneia dintre părţi, devine oportună. Pe
această cale este posibilă evitarea sau neutralizarea impactului produs asupra
executării contractului de realizarea riscului.
Este însă de observat că întreruperea executării contractului prin
voinţa unilaterală a orcărui contractant nu este posibilă atunci când prin
aceasta se lezează interesele celeilalte părţi. Dacă totuşi o asemenea
întrerupere s-ar produce, contractantul care o provoacă este răspunzător față
de partenerul său contractual pentru prejudiciile încercate de acesta. Nici
chiar iminenţa realizării riscului nu-1 poate exonera de răspundere pentru o
atare întrerupere. Aceasta deoarece nici unul dintre contractanţi nu se poate
eschiva în detrimentul celuilalt de la rigorile regulii potrivit căreia riscul
contractual se suportă de către debitorul prestaţiei imposibil de executat.
Nimic nu se opune însă ca părţile, prin consensul lor, să decidă
împreună întreruperea raportului obligaţional spre a evita, atenua sau
neutraliza consecinţele realizării riscului. Dar o asemenea înţelegere între,
părţi ulterior perfectării contractului nu este întotdeauna posibilă fie datorită
faptului că acestea au percepţii diferite cu privire la perspectiva realizării
riscului, fie pentru că interesele lor nu sunt convergente cu referire la
continuarea sau întreruperea derulării raportului obligaţional.
De aceea, este necesar ca în conţinutul contractului să se stipuleze,
chiar la momentul perfectării lui, clauze suspensive, o clauză rezolutorie sau
o clauză care să permită denunţarea unilaterală a contractului de către partea
ale cărei interese sunt periclitate prin conturarea iminenţei producerii
riscului.
Clauzele suspensive amână exccutarea contractului până la îndepli-
nirea unor cerinţe convenite de părţi, ca de pildă: plata avansului, deschi-
derea acreditivului, avalizarea cambiilor, obţinerea licenţelor (dc import sau
de export când este cazul), sau a altor autorizări cerute de legislaţia din ţara
importatorului sau de legislaţia din ţara exportatorului etc.
Clauza rezolutorie (sau pactul comisoriu) permite desfiinţarea
retroactivă a contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară
(restitutio in integmm). Părţile sunt libere să adapteze conţinutul accstei
clauze astfel încât prezenţa ei în contractul prin care sunt legate juridiceşte să
corespundă, să dea satisfacţie intereselor lor.
Clauza de denunţare unilaterală a contractului consfinţeşte
dreptul contractantului periclitat de realizarea riscului, care la un moment dat
devine evidentă şi iminentă, de a se retrage din raportul juridic obligaţional
pentru o mai bună protejare a intereselor sale. Desigur, o astfel de clauză
trebuie formulată de aşa manieră încât să nu devină susceptibilă dc abuz. In
acest scop este necesar ca părţile să precizeze fară echivoc şi mijloacele
juridice de protejare a intereselor celuilalt contractant împotriva eventualelor
consecinţe negative ce ar decurge din denunţarea unilaterală a contractului.
Exprimăm opinia că o clauză de denunţare unilaterală a contractului este
compatibilă cu finalităţile urmărite de părţi prin perfectarea acelui contract
numai dacă funcţionarea sa devine benefică pentru ambii parteneri
contractuali. În caz contrar, ea ar avea semnificaţia de mijloc juridic de
răsturnare a sarcinii riscurilor de la debitorul obligaţiei imposibil de executat,
la creditorul acelei obligaţii, ceea ce este inadmisibil.
B. Stipularea unor clauze asigurătorii. Clauzele asigurătorii sunt
111
prevederi contractuale convenite de părţi pentru a evita sau a neutraliza
riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe durata executării
contractului. Asemenea riscuri sunt numeroase şi diverse. Varietatea sub care
ele se prezintă determină firesc o varietate corespunzătoare a clauzelor
asigurătorii convenite de părţi pentru neutralizarea lor.
Într-adevăr, contractele de comerţ internaţional de medie durată, dar
mai cu seamă cele de lungă durată, sunt expuse să suporte impactul unei
game diverse şi adeseori complexe de fenomene economice, sociale,
politico-administrative sau naturale susceptibile să determine modificarea
echilibrului contractual şi chiar să împiedice executarea prestaţiilor asumate
de părţi. De aceea, părţile nu pot rămâne indiferente faţă de o atare
eventualitate căci este în interesul lor comun ca raportul juridic obligaţional
prin care sunt legate să aibă o desfăşurare normală pe tot parcursul existenţei
sale şi să rămână mereu în echilibru conform parametrilor iniţial conveniţi.
Riscurile de orice fel trebuie, pe cât posibil, prevenite şi evitate, iar dacă
totuşi unele dintre ele se realizează, consecinţele lor păgubitoare trebuie
neutralizate.
Clauzele asigurătorii sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie
de diverse criterii:65
a) Astfel, potrivit criteriului ce are în vedere felul riscurilor vizate, se
disting:
- Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare. Numite şi
clauze de variaţie a schimbului, acestea urmăresc ca finalitate principală
menţinerea valorii contractului. Fac parte din această grupă: clauza aur,
clauzele de consolidare valutară, clauza de opţiune a monedei liberatorii,
clauza de opţiune a locului de plată etc.
- Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare având
prioritar natură economică. Această grupă cuprinde: clauza de revizuire a
preţului sau de indexare nemonetară, clauzele de postcalculare a preţului,
prccum şi clauzclc ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de
impreviziune sau de hardship, cele preventive cu referire la efectele
diferitelor măsuri de protecţie a concurenţei etc.
- Clauza de forţă majoră. Urmăreşte ca finalitate neutralizarea
consecinţelor negative pe care le antrenează realizarea anumitor riscuri
decurgând din măsuri politico-administrative sau din producerea unor
evenimente ale naturii cauzatoare de calamităţi.
Gruparea tripartită a clauzelor asigurătorii pe baza criteriului în
discuţie nu arc o valoare absolută. Libertatea părţilor de a stabili conţinutul
contractului conform propriilor lor aprecieri permite acestora să dea clauze-
lor stipulate în contract finalităţi complexe, care nu coincid cu finalităţile ce,
în mod obişnuit, sunt atribuite unora dintre ele. Astfel, clauza de hardship şi
cea de postcalculare a preţului pot fi stipulate şi în vederea neutralizării
consccinţclor defavorabile pe care le produc fluctuaţiile valutare.
b) După criteriul finalităţii urmărite, clauzele asigurătorii pot fi
grupate în66:
- Clauze de menţinere a valorii contractului. De specificul acestora
este faptul că ele vizează, prin excelenţă, prestaţia monetară şi urmăresc ca
finalitate menţinerea valorii ei în parametrii săi iniţiali. Se asigură astfel
65
C. Bârsan, D. Al. Sitaru, op. cit., p. 73 şi urm.
66
Doctrina franceză, în majoritatea ei, apreciază că această clasificare se fondează pe criteriul obiectului acestora (a se vedea spre exemplu I.
Rucăreanu, V. Tănăsescu, V. Babiuc, Contractele comerciale internaţionale de lungă durată. Clauze de adaptare a contractelor şi de
extindere a relaţiilor dintre părţi, în S.C.J. nr. 3/1980, p. 246-247).
112
menţinerea valorii contractului în ansamblul său, căci menţionata prestaţie
reprezintă reperul esenţial pentru determinarea acelei valori. După cum s-a
remarcat în doctrină67, sintagma prestatie monetară cuprinde în arealul ei
preţul, tariful serviciilor inclusiv al transporturilor (de exemplu, navlul la cele
maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobânzile etc.
Sunt clauze de menţinere a valorii contractului: clauza aur, clauzele valutare,
clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a preţului, clauza
de postcalculare a preţului.
Grupa clauzelor de menţinere a valorii contractului poate fi scindată în
trei subgrupe pe baza criteriului care are în vedere natura riscurilor ce trebuie
evitate, şi anume:
- Clauze pur monetare. Se numesc astfel stipulaţiile contractuale ce
vizează evitarea riscurilor decurgând din fluctuaţia valorii de schimb a
monedei de plată fală de moneda de referinţă. Fac parte din accastă
subgrupă: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei
liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.
- Clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei dc
plată. Sunt considerate a fi clauze de acest gen stipulaţiile contractuale
menite să prezerve valoarea corelaţiei existentă la momentul perfectării
contractului între cuantumul obligaţiei pecuniare a uneia din părţi şi preţul
real al bunurilor şi serviciilor pe o anumită piaţă. Fac parte din această
subgrupă: clauzele de revizuire a preţului şi cele de postcalculare a preţului.
- Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări. Sunt
stipulaţii ce vizează întreg ansamblul contractual fiind de natură să conducă
la reaşezarea lui în noi parametri. Ele se referă atât la prestaţia monetară, cât
şi la alte drepturi şi obligaţii generate de contract pe seama părţilor, precum:
cele privind cantitatea şi calitatea mărfii, condiţiile de livrare a mărfii, cele
de piaţă etc. Se includ în această grupă: clauza ofertei concurente, clauza
clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, precum şi clauzele de
protecţie a concurenţei. Alături de acestea, mai pot fi luate în considerare şi
clauzele de ajustare cantitativă şi de forţă majoră.
5.3.5.5. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile

valutare.
Prevenirea, atenuarea şi chiar neutralizarea riscurilor valutare se

realizează în principal prin inserarea de către părţi în contractul de comerţ
internaţional a unor clauze asigurătorii specifice precum: clauze valutare,
clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de plată,
etc.
A. Clauzele valutare. Sunt stipulaţii contractuale ce fac parte din

grupa clauzelor de menţinere a valorii contractului şi care urmăresc ca scop
protejarea părţilor din contractul de comerţ internaţional împotriva riscului
aferent variaţiei parităţii monedei de plată în raport cu moneda de cont,
aleasă de comun acord de către contractanţi68. În doctrină, aceste clauze mai
sunt denumite clauze de consolidare valutară69.
Clauzele valutare permit reajustarea parităţii monetare aleasă prin
contract, ori de câte ori aceasta ar oscila în sus sau în jos, în perioada de timp
dintre momentul perfectării contractului şi acela al executării lui. De
specificul clauzelor valutare este faptul că presupun stabilirea de către părţi a
67
C. Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit, p. 74; R. Munteanu, Clauze de menţinere a valorii, cu specială privire la clauza de indexare în contractele de
comerţ exterior, în S.C.J., nr. 4/1984, p. 323.
68
M. N. Costin, op. cit., p. 130.
69
O. Căpăţână, B. Ştefanescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 33.
113
două monede - una de plată, iar alta de cont - prin corelarea cărora se
detemiină reperul principal al echilibrului contractual.
Doctrina distinge70 trei varietăţi de clauze valutare, şi anume:
- monovalutare;
- multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş valutar stabilit de
părţi şi
- multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş valutar instituţionalizat
(sau unitate dc cont instituţionalizată).
a) Clauza monovalutară. Presupune luarea în considerare de către
părţi a două monede diferite: una de plată şi alta de cont. Prin ipoteză, cea
dintâi (adică moneda de plată) este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi
deprecierii, iar cea de-a doua (adică moneda de cont) este mai puternică, deci
mai stabilă, mai puţin fluctuantă.
Moneda de plată este acceptată de părţi în vederea executării de cătrc
debitor a obligaţiei de plată. Acesta (adică debitorul) va face o plată valabilă
achitând creditorului cantitatea de însemne monetare convenită de părţi ca
preţ în moneda de plată.
Moneda de cont este etalonul la care se raportează moneda de plată şi
în raport de care se stabileşte la scadenţă cantitatea de însemne monetare din
moneda de plată (între timp depreciată) ce trebuie achitate cu titlu de preţ
către debitor creditorului. Aşa fiind, moneda de cont devine instrument de
exprimare a preţului si, totodată, de evaluare a prestaţiei pecuniare asumată
de debitor fată de creditor71. Clauza monovalutară este compatibilă şi cu
exprimarea preţului contractual în aceeaşi monedă în care se face plata şi
care, de altfel, este şi moneda admisă de ele pentru derularea operaţiunilor
financiare ce ţin de executarea contractului. în acest caz, părţile stabilesc că
preţul trebuie recalculat la data plăţii pe baza cursului unei monede de
referinţă căreia îi atribuie prin excelenţă rol de monedă de calcul. Astfel,
clauza monovalutară dobândeşte caracterul de clauză de indexare valutară.
Conţinutul clauzei monovaluare dă expresie mecanismului juridic
imaginat de părţi pentru menţinerea valorii contractului în condiţiile variaţiei
cursului de schimb a monedei de plată. Astfel, părţile stabilesc preţul
contractual (al mărfii, al serviciului, al lucrării) luând în considerare un
anumit curs de schimb (de regulă cel din ziua perfectării contractului) între
moneda de plată şi moneda de cont. Totodată ele convin că, dacă la
momentul plăţii respectivul curs va fi modificat, se va proceda la
recalcularea preţului în aşa fel încât acesta să corespundă cursului modificat.
Prin consecinţă, atunci când moneda de plată va suferi o depreciere, spre
pildă cu 10% faţă de moneda de cont comparativ cu paritatea existentă între
cele două monede la data perfectării contractului, preţul va înregistra o
creştere cu 10% la data plăţii, iar dacă moneda de plată va înregistra o
creştere cu 10%, preţul va suferi o scădere cu acelaşi procent. Aşa fiind, prin
efectul clauzei monovalutare, variaţiile de curs ale monedei de plată nu
înrâuresc valoarea reală a prestaţiei asumată de debitor şi deci echilibrul
contractual rămâne nealterat.
In principiu, clauza monovalutară operează automat. Nimic nu se
opune însă ca părţile să stipuleze necesitatea unor negocieri prealabile
intrării sale în acţiune pentru a determina efectele sale concrete. Este posibil
ca acţiunea acestei clauze să fie condiţionată de părţi de existenţa unei
70
C. Bârsan D. AI. Sitaru, op. cit., p. 83.
71
Clauza monovalutară poate fi exprimată prin formula: "în momentul unei variaţii a parităţii monetare, sau în lipsa unei parităţi oficiale a
cursului de schimb a monedei de plată (de facturare) in ziua executării contractului, preţurile vor fi reajustate aşa încât să fie dedus procentajul
de creştere sau să fie inclus procentajul de scădere intervenit" (M. N. Costin, op. cit., p. 130).
114
variaţii dc curs a monedei de plată peste un anumit procent (de exemplu,
5%). Într-o atare ipoteză, variaţiile care se încadrează în limitele acelui
procent (fie ele pozitive sau negative) devin lipsite de semnificaţie pe plan
juridic, nefiind susceptibile să antreneze adaptarea contractului la
respectivele împrejurări.
Uneori, prin acorduri internaţionale de tip bilateral, procentul de
recalculare a preţului în caz de modificare a parităţii monedei în care este
exprimat preţul este fixat imperativ, nelăsându-se părţilor contractante (dacă
acestea sunt resortisanţi din ţările semnatare) libertatea de a negocia un alt
procent.
b) Clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş
valutar convenit de părţi. Sintagma coş valutar desemnează modalitatea de
a crea un etalon artificial de valoare şi, totodată, un instrument de rezervă
menit să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi utilizat datorită
demonetizării aurului) cât şi etalonul dolar SUA (ce nici el nu mai este agreat
deoarece manifestă oarecare instabilitate) pentru măsurarea valorii altor
monede.
Operaţia dc stabilire a coşului valutar poate fi îndeplinită de către părţi
printr-o clauză contractuală, sau de către un organ internaţional specializat.
în toate cazurile însă ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie
cuprinse în coşul valutar şi determinarea ponderii pentru fiecare valută în
coşul valutar.
Valoarea de ansamblu a coşului valutar este în funcţie de cursurile
valutelor componente. Astfel, pentru a stabili valoarea coşului de dolari
(presupunând că în componenţa lui intră dolari SUA, lire sterline, euro şi
franci elveţieni), fiecare componentă se împarte la cursul dolarului de pe
piaţa ţării respective sau se înmulţeşte cu cursul bursier de la New York al
valutelor componente.
Atunci când stabilirea coşului valutar este făcută de părţi, operaţiunea se
concretizează într-o clauză contractuală multivalutară. De regulă, în
cuprinsul acestei clauze, se precizează că preţul contractual exprimat în
moneda de plată aleasă de părţi a fost convenit acceptându-se ca şi cursuri de
referinţă cele existente între această monedă şi alte câteva monede (frecvent
3-5 monede) din ziua perfectării contractului. Respectivele cursuri de
referinţă urmează a fi raportate la cursurile existente între aceleaşi monede la
data plăţii şi dacă se va constata existenţa între ele (adică între cursurile care
se raportează) a unei diferenţe medii (pozitive sau negative) depăşind un
anumit procent (prestabilit de părţi) preţul se va recalcula în mod
corespunzător.
Alegerea valutelor care se includ în coş se face de către părţi, de
comun acord, în funcţie de interesele lor, preferându-se acele monede a căror
fluctuaţie este relevantă pentru domeniul respectiv de activitate comercială.
Clauza multivalutară prezintă, în raport cu clauza monovalutară,
semnificative avantaje, dar şi importante dezavantaje. Astfel, ea conferă o
mai mare stabilitate şi constanţă valorii contractului. Şi e firesc să fie aşa
deoarece ea comportă posibilitatea compensării între tendinţele de creştere,
respectiv cele de scădere, ale monedei de plată faţă de diversele componente
ale coşului valutar. într-adevăr, aceste tendinţe pot fi de creştere faţă de unele
componente ale coşului valutar şi de scădere faţă de alte componente ale
acestui coş, ceea ce face ca elementele contrare să se neutralizeze, iar
valoarea medie să rămână neinfluenţată semnificativ prin manifestarea
concomitentă a acelor tendinţe. Totodată, clauza multivalutară este şi
dezavantajoasă deoarece comportă negocieri, adeseori dificile şi anevoioase,
între părţi pentru determinarea componentelor coşului valutar şi a
metodologiei de calcul. Aducerea ei la îndeplinire în momentul plăţii poate
genera complicaţii de natură tehnică.
115
c) Clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş
valutar instituţionalizat (sau unitate de cont instituţionalizată). în
această variantă, clauza multivalutară se învederează ca fiind o construcţie
juridică definită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care
operează de către un organ internaţional specializat care stabileşte atât
valutele ce se includ în coş, cât şi metodologia de calcul a modificărilor de
curs. Părţile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Intervenţia
organului internaţional specializat în stabilirea conţinutului coşului valutar şi
a modului de determinare a unităţii de cont pe baza acelui conţinut
instituţionalizează respectiva unitate de cont atribuindu-i calitatea de unitate
de cont instituţionalizată.
Această unitate de cont reprezintă, în esenţă, bani internaţionali72.
Raţiunile introducerii ei în practica valutară rezidă în necesitatea sporirii
lichidităţilor statelor şi de creare a unor instrumente de evidenţă şi de
decontare cu mai mare stabilitate având independenţă faţă de evoluţia unei
anumite economii naţionale. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt:
- DST (Drepturi Speciale de Tragere), care a fost introdusă în practica
relaţiilor valutare de către FMI (Fondul Monetar Internaţional) cu începere
din anul 1969. DST este un ban de cont ce nu are acoperire reală. Este emisă
de FMI în tranşe periodice, alocate în conturile ţărilor membre proporţional
cu cota de participare la fond73;
- AMU (Asian Monetary Unity). Constituie unitatea monetară de cont
care se utilizează, începând cu anul 1974, în cadrul Uniunii Asiatice de
Clearing. Valoarea acesteia este egală cu 1 DST.
Prin efectul adoptării celui de-al doilea amendament la Statutele FMI
în baza acordurilor de la Kingston (1976) DST (Special Drawing Riglits sau
Droits Speciales de Tirage) au devenit principalul etalon al sistemului
monetar internaţional. DST sunt unităţi monetare de cont, cu funcţii limitate
de activ internaţional de rezervă, emise pe baza încrederii reciproce dintre
membrii FMI. Emiterea lor se face fără garanţie materială. Aceste unităţi dc
cont nu sunt convertibile în aur. Ele sunt destinate să asigure echilibrarea
lichidităţilor internaţionale.
Coşul valutar pe baza căruia se determină valoarea DST este format
din 4 valute (anume: dolarul SUA, euro, yenul japonez, lira sterlină, cu
coeficient de ponderație 45%, 29%, 15% și, respectiv, 11%) aparţinând
ţărilor ce deţin ponderea cea mai importantă în exportul de bunuri şi servicii.
Sumele alocate anual în DST se distribuie de către FMI în procent de 30%
ţărilor membre cu titlu de credit rambursabil, iar 70% le sunt acordate gratuit,
cu titlu definitiv.
B. Clauza de opţiune a monedei liberatorii (sau clauza de monede
multiple). Este stipulaţia contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul
convenit în două sau mai multe monede de plată având în vedere paritatea
existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul
ca la scadenţă să aleagă dintre acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă
debitorului să facă plata în moneda astfel aleasă.
De regulă, părţile stabilesc ca monede de plată monede ale căror
cursuri înregistrează valori sensibil apropiate. Dacă monedele preferate de
părţi sunt francul elveţian şi euro, preţul contractual va fi stabilit astfel:
10.000 franci elveţieni sau 9000 euro. Presupunând că la data plăţii a
intervenit o modificare a cursului de schimb între cele două monede de plată
menţionate, creditorul va opta pentru aceea care îi este mai favorabilă lui ca
monedă liberatorie, deoarece cursul acesteia s-a păstrat mai aproape de acela
existent la data perfectării contractului şi în raport de care s-a stabilit preţul
72
G. Buşe (coordonator), Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Editor Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994, p.344.
73
Ibidem.
116
datorat de debitor. Fireşte, regula menţionată (anume ca monedele de plată
să aibă cursuri sensibil apropiate) nu este obligatorie pentru părţi. Acestea
pot desemna ca monede dc plată orice monede doresc, indiferent de paritatea
existentă între cursurile lor la momentul perfectării contractului.
Operând în felul acesta, clauza de opţiune a monedei liberatorii se
învederează ca un instrument juridic eficace de menţinere a valorii
contractului.
Nimic nu se opune ca dreptul de opţiune privind moneda liberatorie
să fie stabilit de părţi în beneficiul debitorului. De altfel, în practica de
încheiere a contractelor de comerţ internaţional se întâlnesc situaţii de acest
gen.
C. Clauza de opţiune a locului de plată. Este o variantă a clauzei
monovalutare şi se caracterizează prin aceea că, în virtutea ei, creditorul
dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei sale calculată pe
baza unei valute de cont prestabilită prin contract în locul ales de acesta
dintre cele convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a
satisface opţiunea astfel exprimată plătind în moneda locului ales de creditor.
În conţinutul clauzei de opţiune a locului de plată se consemnează
înţelegerea părţilor contractante privind moneda în care se exprimă preţul,
precum şi localităţile dintre care creditorul poate să aleagă, la scadenţă, una
ca loc de plată.
Prin ipoteză, localităţile respective sunt situate în ţări diferite şi de aici
consecinţă că alegând un anumit loc dc plată, creditorul alege implicit şi
moneda în care urmează a i se face plata.
5.3.5.6. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile

nevalutare.
Riscurile nevalutare pot avea o natură diversă şi se pot înfăţişa în
variate specii. Cel mai frecvent, ele se manifestă, în practica executării
contractelor de comerţ internaţional sub forma riscului de preţ. Într-adevăr,
pe piaţă se produce o permanentă fluctuaţie a preţurilor care uneori este
cauzată de fluctuaţia monetară, iar alteori de împrejurări diverse ce pot
surveni între momentul perfectării contractului şi acela al finalizării executării
lui. Dintre acestea se remarcă, prin frecvenţa producerii lor: modificarea
raportului dintre cerere şi ofertă datorită unor factori conjuncturali ce apar
fortuit şi care prin acţiunea lor înrâuresc (pozitiv sau negativ) fie cererea, fie
oferta la anumite mărfuri sau servicii ce intră în obiectul contractului concret
avute în vedere.
Riscul de preţ poate fi neutralizat prin stipularea de către părţi în
conţinutul contractului lor a clauzelor de recalculare sau de postcalculare
a preţului.
Dar există şi alte riscuri contractuale ce pot surveni ca urmare a
apariţiei, pe parcursul executării contactului, a unor împrejurări noi de natură
să modifice condiţiile avute în vedere de către părţi cu privire la îndeplinirea
prestaţiilor asumate de ele facându-le mai oneroase, sau chiar imposibil de
realizat ori, să-l pună pe debitor într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de
debitorii aceluiaşi creditor din alte raporturi obligationale similare.
Astfel de riscuri pot fi evitate prin inserarea în contract a unor clauze
de adaptare a acestuia la noile împrejurări, precum: clauza clientului cel mai
favorizat; clauza ofertei concurente; clauza de hardship (sau de
impreviziune); clauza de forţă majoră, precum şi clauzele preventive faţă de
diverse măsuri de protecţie a concurenţei.
A. Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului. Numite de
noi, alături de alţi autori74, şi clauze de indexare a preţului, acestea au ca
finalitate menţinerea valorii contractului. Aici, conceptul de indexare
74
O. Căpăţână, B. Ştefanescu, op. cit., p. 35; C. Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit., p.90 și urm..
117
dobândeşte semnificaţia de procedeu juridic general de raportare a unui
element contractual (de regulă, preţul) la un anumit etalon având ca finalitate
menţinerea valorii celui dintâi.
Acest procedeu este pus în valoare prin clauza de revizuire a preţului,
care în doctrină mai este numită si clauză de escaladare a preţurilor sau
clauză de preţ mobil.
Clauza de revizuire a preţului este stipulaţia contractuală prin care
părţile convin că atunci când, între momentul perfectării contractului lor şi
acela al executării lui, survin modificări semnificative ale preţului materiilor
prime, energiei, forţei de muncă sau alte elemente avute în vedere la
stabilirea preţului contractual (precum primele de asigurare, tarifele de
transport, tarifele de depozitare a mărfii în magazii generale, antrepozite sau
pe docuri etc.), oricare dintre ele (adică dintre părţi) să fie îndreptăţită să
procedeze la recalcularea acestuia (adică a preţului contractual).
In doctrină s-a exprimat ideea75 potrivit căreia clauza dc revizuire a
preţului are o dublă natură şi anume: pe de o parte ea se analizează ca fiind o
clauză monetară deoarece se bazează pe indici ce reflectă variaţiile de
valoare (sau de curs) ale monedelor, iar pe de altă parte ea se înfăţişează
prioritar ca o clauză de protecţie economică menită să asigure menţinerea
valorii prestaţiei prin aşezarea contractului între realităţile juridice şi
economice marcate de evoluţia economică a ramurii de producţie de care
este legat.
Intr-adevăr, mecanismul de funcţionare a indexării pare să confirmc
dubla natură a acestei clauze. Astfel, deşi indexarea este prioritar nevalutară,
nemonetară, funcţionând pe baza unui etalon de altă natură decât cel
concretizat în adoptarea unei monede de calcul, totuşi ea poate fi şi monetară
(valutară) dacă preţul contractual este raportat la un etalon monetar. În acest
din urmă caz însă, după părerea noastră, clauza de revizuire îşi pierde
identitatea de sine convertindu-se într-o clauză monovalutară. Este motivul
pentru care, în cele ce urmează, vom cerceta clauza în discuţie numai ca o
clauză de indexare nemonetară.
Privită prin această prismă, clauza la care ne referim se poate prezenta
în trei variante, şi anume:
a) Clauza de revizuire cu indexare unică (sau specială). În această
variantă, preţul contractual este raportat la preţul curent al unei unităţi de
măsură uzuale al unui produs de bază, aprioric determinat de părţi, precum:
tona de cărbune, tona de cereale, barilul de petrol, Kworă etc. De asemenea,
contractanţii pot fixa ca element de raportare a preţului (deci ca etalon) şi un
indice statistic calculat ca valoare medie prin care se exprimă sintetic evoluţia
preţurilor pentru un grup de produse (mărfuri) care pot fi selecţionate de părţi
în acest scop dintr-o singură ramura economică sau din diferite ramuri
economice. După cum s-a remarcat în doctrină76, etalonul unic trebuie astfel
ales de partenerii contractuali încât el să reflecte, de o manieră sintetică,
eventuala variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente pe baza
cărora s-a calculat preţul contractual. In practică, frecvent, se adoptă ca
produs de referinţă principala materie primă utilizată la realizarea mărfii
obiect al contractului.
Este necesar ca părţile să indice documentul pe baza căruia a fost
stabilit etalonul, care poate fi: jurnalul unei burse de mărfuri (caz în care
trebuie să se precizeze bursa, data de referinţă, denumirea jurnalului etc.);
75
Ph. Kahn, în Le contrat economique international. Stabilite et evolution, Bruylant, Bruxelles 1975, p. 195.
76
C. Bârsan, D. AI. Sitaru, op. cit., p. 91.
118
jurnalul unei camere de comerţ sau al unei organizaţii profesionale; o
publicaţie oficială (de exemplu, Publicaţia Biroului de Statistică al
O.N.U.) etc.
Este posibil ca indicele de referinţă să nu poată fi utilizat la momentul
executării contractului din diferite motive, precum faptul că el nu mai este
publicat, ori publicaţia avută în vedere şi-a încetat (temporar sau definitiv)
apariţia etc. Într-o atare ipoteză, partenerii contractuali pot conveni cu privire
la un indice suplimentar, iar dacă o asemenea înţelegere nu se realizează,
urmează ca partea interesată să recurgă la serviciile unui expert în vederea
calculării indicelui respectiv sau atunci când procedura arbitrală este deja în
curs, să se adreseze instanţei de arbitraj solicitându-i să numească un expert.
b) Clauza de revizuire cu indexare cumulativă (sau complexă). O
astfel de clauză este compatibilă cu situaţia în care preţul contractual este
dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente de referinţă considerate
împreună (cumulativ), ca de pildă: materiile prime, materialele, forţă de
muncă etc., care se subsumează în valoarea obiectului contractului. Clauza de
revizuire cu indexare cumulativă este frecvent stipulată în contractul de
antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj în executarea căruia, de regulă,
antreprenorul utilizează atât materiale, cât şi forţă de muncă din ţara
beneficiarului.
Metoda indexării cumulative comportă, în mod necesar, o formulă de
calcul adecvat finalităţii urmărită de părţile contractante. Această formulă
trebuie indicată de ele (adică de părţi), urmând ca revizuirea preţului să fie
înfăptuită prin efectuarea calculelor cerute de acea formulă. Indicarea
formulei se poate face fie direct, fie indirect prin trimiterea la o prevedere
legală sau la o uzanţă standardizată aplicabilă în domeniul respectiv77.
c) Clauza de revizuire a preţului cu indexare generală. Această
variantă a clauzei de revizuire a preţului urmăreşte ca finalitate menţinerea
puterii globale de cumpărare a monedei de plată (sau liberatorii). Ea
presupune raportarea preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor ce pot fi procurate, într-o zonă geografică determinată (de
exemplu, zona Caraibelor) cu suma de bani în care se exprimă acel preţ. Într-
o atare ipoteză, se adoptă ca element de referinţă un indice statistic relevant
pentru evoluţia preţurilor la nivelul macroeconomic pe întreaga ţară, pc
ansamblul economiei unui oraş sau a unei unităţi administrativ-teritoriale etc.
Dar, calcularea unui asemenea indice statistic având semnificaţie globală pe
un anumit teritoriu geografic (ţară, unitate administrativ- teritorială, oraş etc.)
constituie o problemă dificil de rezolvat. Este motivul pentru care această
metodă de indexare este mai puţin utilizată în practica contractuală
internaţională.
B. Clauze de postcalculare a preţului. Sunt mai rar utilizate în
practică. Atunci când părţile includ în conţinutul contractului lor o clauză de
postcalculare a preţului, aceasta are ca finalitate menţinerea preţului mărfii
(sau a serviciului, ori a lucrării) la parametrii conjuncturii existente pe piaţă
în momentul finalizării executării prestaţiei asumată de debitor.
In virtutea acestei clauze, creditorul (vânzător, furnizor, antreprenor
etc.) dobândeşte dreptul să procedeze la stabilirea preţului, ori la definitiva-
rea lui (când la perfectarea contractului acesta a fost prevăzut doar estimativ),
fie ulterior executării integrale a obligaţiilor contractuale, fie la termene
intermediare convenite de partenerii contractuali, urmând ca în acest scop să
se ia în calcul şi toate modificările factorilor economici de influenţare
77
Bunăoară, o formulă de acest gen se găseşte în "Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi
export", nr.188 şi 574A, elaborate de CEE/ONU la Geneva în 1957.
119
survenite între momentul perfectării contractului şi cel al cxecutării lui.
În principiu, clauzele de postcalculare a preţului sunt menite să
neutralizeze riscurile nevalutare provenind din modificările posibile ale
cheltuielilor materiale (de producţie) şi a nivelelor de salarizare a forţei de
muncă între momentul perfectării contractului şi acela al finalizării executării
lui. Părţile contractante îi pot da însă şi destinaţia de a preveni riscurile
valutare datorate eventualelor diferenţe de curs valutar, înregistrate în aceeaşi
perioadă.
Dintre aceste clauze, aceea denumită "cost + fee” pare să aibă cea
mai largă utilizare în practică. Termenul cost primeşte aici semnificaţia de
preţ de producţie (format din costurile materiilor prime, materialelor,
energiei, combustibililor etc. consumate în procesul de producţie), iar
termenul fee (cheltuieli) este utilizat pentru a desemna valoarea manoperei
(incluzând salariile, profitul şi, în general, orice alte adaosuri la preţul de
producţie). Contractele în care se stipulează clauza cost + fee sunt denumite
în doctrină78 contracte cu costuri rambursabile.
Această clauză, ca de altfel toate clauzele de postcalculare a preţului
contractual, prezintă avantaje pentru ambii contractanţi. Astfel, furnizorul şi
antreprenorul care execută lucrarea cu materialele proprii sunt protejaţi
împotriva riscului de preţ atât în ceea ce priveşte costurile acelor materiale,
cât şi referitor la costul manoperei. Riscul creşterii preţurilor este deplasat pe
această cale exclusiv în sarcina beneficiarului contractual (cumpărător, client
etc.). Prin efectul clauzei cost + fee preţul contractual urmează să fie
definitivat fie numai la finalizarea executării întregii prestaţii, fie pe faze de
executare a acesteia, calculându-se secvenţial pentru fiecare asemenea fază.
Definitivarea Iui va fi realizată de către creditor (furnizor, antreprenor)
folosindu-se ca elemente de calcul în acest scop preţurile zilei, ceea ce
înseamnă că beneficiarul prestaţiei respective (cumpărătorul, clientul) va
plăti, atunci când este cazul, un preţ majorat comparativ cu cel estimativ
stabilit la momentul perfectării contractului.
Clauza cost + fee oferă o anumită protecţie şi debitorului obligaţiei dc
plată a preţului contractual. În virtutea ei, acesta (adică debitorul)
dobândeşte, pe de o parte, un drept de verificare a corespondenţei dintre
consumurile de materiale şi manoperă necesitate de fabricarea produsului
sau de executarea lucrării comandate şi cele înscrise în situaţiile de plată
întocmite şi prezentate de către creditor (adică de către fabricant ori
antreprenor), putând refuza plata sumelor ce în realitate n-au fost cheltuite,
iar pe de altă parte el poate pretinde partenerului său contractual să execute
prestaţia asumată folosind tehnica zilei, deci să lucreze cu eficienţa
economică pe care o implică utilizarea unei asemenea tehnici. Pe această
cale, sunt descurajate eventualele tendinţe ale creditorului preţului
contractual de a mări artificial costurile de producţie. Totodată, el este
stimulat să lucreze cu productivitatea dată de utilizarea tehnicii de vârf din
domeniul său dc activitate.
C. Clauza clientului cel mai favorizat. După cum s-a arătat în
doctrină79, clauza clientului cel mai favorizat este o stipulaţie contractuală
prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să
acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile
condiţii pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contracte
având acelaşi obiect.
Domeniul de utilizare a acestei clauze cuprinde: contractele asigurând
78
A. Mezghani, Le contrat cost \ fee, în Clunet nr. 2/1984, p. 211 şi urm.
79
M. N. Costin, op. cit., p.109-110.
120
aprovizionarea, contractele de concesiune, de vânzare, precum şi contractele
de transfer de tehnologie. Această clauză urmăreşte ca finalitate adaptarea
contractelor la cerinţele pieţei, pentru a se evita crearea, cu referire la unul
dintre contractanţi, a unei situaţii dezavantajoase comparativ cu aceea a
terţului concurent.
Prin efectul clauzei clientului cel mai favorizat, dacă vânzătorul sau
furnizorul acordă unui terţ, pe parcursul executării contractului convenit cu
cumpărătorul (sau beneficiarul) condiţii mai favorabile decât cele pe care
le-a consimţit partenerului său contractual, aceleaşi condiţii se vor aplica ex
nunc, din chiar momentul când ele au fost acordate terţului, şi în favoarea
celui cu care a contractat iniţial. Alinierea contractului iniţial la condiţiile mai
favorabile acordate de vânzător terţului se va face automat, fără negocieri
prealabile între părţi, deoarece într-o corectă conduită comercială nu se pot
concepe noi tratative, dacă în situaţii legale cel dintâi (adică vânzătorul) a
consimţit altui client condiţii mai avantajoase.
Se pune însă problema ce trebuie să se înţeleagă prin expresia
condiţii mai favorabile şi la ce aspecte concrete ale raportului contractual
aceasta se referă?
Firesc, soluţia acestei probleme ar trebui să se găsească în chiar
conţinutul clauzei clientului cel mai favorizat. Într-adevăr, părţile contrac-
tante sunt şi trebuie să fie prioritar interesate să dea contactului lor un
conţinut limpede, să-i redacteze clauzele în termeni clari şi să precizeze în
cuprinsul acestora clemente suficiente de natură a risipi orice îndoială cu
privire la conţinutul lor şi la finalitatea lor.
Este însă posibil ca părţile să omită stabilirea unui criteriu de
apreciere a caracterului mai favorabil al condiţiilor stipulate în contractele
avute în vedere. Într-o atare ipoteză se cere a şti dacă termenii supuşi
comparaţiei sunt ansamblul condiţiilor contractuale sau numai preţul.
Exprimăm părerea că ori de câte ori părţile nu limitează prin acordul lor de
voinţă explicit sau implicit elementul supus comparaţiei urmează a se lua în
considerare întregul ansamblu contractual. Este de prezumat că, stipulând
clauza clientului cel mai favorizat, partenerii contractuali au înţeles să se
refere la toate aspectele raportului juridic obligaţional susceptibile ca
împreună să confere situaţiei terţului care contractează ulterior, în
ansamblul ei, caracter mai avantajos decât situaţia dobândită de primul
contractant. De aceea, preţul nu poate fi luat în considerare, dacă părţile nu
dispun altfel, ca unic element de comparaţie şi de apreciere al caracterului
mai favorabil al condiţiilor de contractare consimţite de vânzător unui nou
client. Clauza referitoare la preţ nu poate fi desprinsă din ansamblul
contractual, ci ea trebuie analizată doar ca şi componentă a acestui
ansamblu. Toate celelalte clauze contractuale cu conţinut economic, precum
cele privind: modul de livrare a mărfii, condiţiile de ambalare a acesteia,
garanţiile date de vânzător în ce priveşte durabilitatea şi buna funcţionare a
bunurilor respective, distribuirea între părţi a cheltuielilor de transport şi de
asigurare a mărfii pe durata transportului etc., sunt repere certe pentru
evaluarea avantajelor consimţite de vânzători cumpărătorului în comparaţie
cu situaţia creată de acelaşi vânzător pentru un alt cumpărător în cadrul altui
contract având ca obiect mărfuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate, de
acelaşi sortiment şi de aceeaşi cantitate.
Clauza clientului cel mai favorizat este incompatibilă cu un eventual
refuz de adaptare a contractului la condiţiile mai favorabile acordate în
beneficiul unui terţ. Şi e firesc să fie aşa, deoarece ea dă expresie unui
angajament juridic ferm asumat de vânzător faţă de cumpărător în acest
sens. Dacă totuşi ar surveni un astfel de refuz, beneficiarul clauzci ar putea
recurge la mijloace de constrângere împotriva partenerului său contractual
pentru a-1 determina să-şi respecte angajamentul asumat.
Cât priveşte procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel
mai favorizat, aceasta comportă notificarea de către contractantul care a
121
consimţit condiţii mai favorabile unui terţ a respectivei împrejurări celuilalt
contractant. Termenul în care urmează a se face o atare notificare poate fi
stabilit prin chiar conţinutul clauzei. În caz de omisiune a părţilor, notifica-
rea va trebui să se facă de îndată ce a fost perfectat contractul cu terţul.
Atunci când cel obligat să facă notificarea întârzie nejustificat să-şi
îndeplinească această îndatorire, ori se abţine deliberat de la îndeplinirea ci,
partenerul său contractual poate notifica el însuşi, după ce află din alte surse
despre existenta contractului cu terţul, părţii în culpă, că înţelege să se
prevaleze de clauza clientului cel mai favorizat şi că, în consecinţă, îi cere să
procedeze la alinierea contractului condiţiilor mai favorabile consimţite
terţului.
D. Clauza ofertei concurente. În doctrina juridică s-a învederat80 că
prin expresia clauza ofertei concurente se desemnează stipulaţia contractuală,
făcând parte din grupa clauzelor de adaptare a contractului comercial
internaţional la împrejurări noi şi presupunând asumarea de către vânzător a
obligaţiei de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi
acestuia din urmă, pentru aceeaşi marfă alţi furnizori concurenţi.
Evident, este vorba de ipoteza în care condiţiile de contractare oferite
de furnizorii concurenţi, care sunt terţi faţă de contractul perfectat şi aflat în
curs de derulare au caracter mai favorabil în raport cu cele convenite prin
acel contract.
Potrivit altei opinii81, în temeiul clauzei ofertei concurente "promi-
tentul (vânzător, prestator de servicii, executant de lucrări) se obligă să
acorde contractantului (cumpărător etc.) condiţii mai avantajoase, oferite
acestuia de către un terţ concurent, în cadrul unei operaţiuni similare".
In esenţă, ideea pe care o exprimă cele două definiţii citate este
aceeași.
Aşadar, în temeiul clauzei ofertei concurente cumpărătorul dobândeşte
dreptul de a valorifica faţă de partenerul său contractual oferta mai favorabilă
a unui terţ faţă de obiectul contractului aflat în curs de executare. În prezența
ofertei astfel prezentate de către cumpărător, vânzătorul are opţiunea a două
soluţii, şi anume:
- să accepte condiţiile ofertei concurente şi să alinieze contractul la
oferta respectivă (caz în care contractul va continua să se execute în noile
condiţii) ori
- să refuze alinierea contractului la oferta terţului (ipoteză în care
cumpărătorul este liber să încheie un nou contract, dar de astă dată cu terţul
ofertant, contractul iniţial fiind, după caz, suspendat sau reziliat)82.
De regulă, clauza ofertei concurente se stipulează în contractele de
aprovizionare încheiate pe termen lung; ea dă expresie dorinţei
cumpărătorului de a se aproviziona în condiţii mai favorabile şi, totodată,
asigură adaptarea preţului mărfii la evoluţia pieţei. Având acest specific,
clauza ofertei concurente se aseamănă, într-o anumită măsură, cu clauzele de
revizuire a preţului de care rămâne însă distinctă datorită faptului că etalonul
la carc se referă se concretizează în oferta concurentă mai avantajoasă,
adaptarea preţului nefiind automată, deoarece vânzătorul are facultatea să
accepte sau să refuze alinierea la preţul din oferta respectivă. In raport cu
această împrejurare, cumpărătorul continuă să rămână legat contractual sau
devine liber să contracteze cu terţul ofertant. Dreptul cumpărătorului de a
accepta oferta terţului poate fi limitat în timp (de pildă, numai pentru
80
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului international, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 37.
81
M. N. Costin, Dicţionar de drept international al afacerilor, voi. I, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 1996, p. 202.
82
M. N. Costin, op. cit., p. 203
122
aprovizionarea pe timp de un an), ipoteză în care contractul iniţial se
suspendă pe întreg acest interval de timp.
Dc asemenea, părţile au libertate să stipuleze nu o schimbare automată
a contractului ci numai obligaţia lor de a rcnegocia contractul, împrejurare ce
apropie clauza ofertei concurente de clauza de hardship.
Pentru a deveni operantă clauza ofertei concurente, este necesar, după
cum am anticipat, să existe o ofertă mai favorabilă din partea unui
terţ. Caracterul mai favorabil al unei astfel de oferte vizează ansamblul
condiţiilor contractuale şi se stabileşte prin comparaţie. De regulă, elementul
de diferenţiere este preţul, celelalte elemente fiind identice sau sensibil
apropiate. Intr-o atare ipoteză, operaţiunea de comparare este mai uşor de
realizat, mai ales atunci când între oferta terţului şi contractul deja încheiat
există o diferenţă de preţ. Este însă posibil ca preţul din ofertă şi cel
contractualmente convenit să fie identice, dar condiţiile de plată a preţului,
acceptate de terţul ofertant, să fie mai favorabile pentru cumpărător. Aşa
bunăoară, în oferta concurentă se stabilesc termene dc scadenţă pentru plata
preţului mai lungi, se stabilesc penalităţi de întârziere, sau dobânzi mai mici,
se conferă cumpărătorului libertatea unei opţiuni între două sau mai multe
monede liberatorii ca monede de plată etc. In numeroase cazuri, atât preţul
cât şi condiţiile de plată a lui sunt identice, dar diferă celelalte elemente
contractuale, precum: condiţiilc dc livrare a mărfii, garanţiile oferite de
vânzător privind buna funcţionare şi durabilitatea mărfii, modul de distribuire
a riscurilor, referitoare la pierderea sau avarierea mărfii etc. În fine, este
posibil ca toate elementele contractuale, inclusiv preţul şi condiţiile de plată a
lui să difere. În situaţii de acest gen, trebuie să se ia în considerare toate
clauzele contractului deoarece numai prin compararea lor se poate constata
dacă oferta terţului este mai favorabilă sau nu.
E. Clauza de hardship (sau de impreviziune). Într-o opinie83 de largă
audienţă în doctrină, clauza de hardship este definită ca fiind stipulaţia
contractuală făcând parte din clauzele de adaptare a conţinutului contractului
comercial internaţional la noile împrejurări, graţie căreia devine posibilă
modificarea conţinutului contractului, atunci când pe parcursul executării
sale se produc, fară culpa contractanţilor, evenimentele ce nu puteau fi
prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de obligaţie, dar care
schimbând substanţial şi elementele avute în vedere de părţi în momentul
contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea
oneroase pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte singur.
Din analiza definiţiei reproduse rezultă că includerea în conţinutul
contractului a clauzei în discuţie urmăreşte ca finalitate principală
neutralizarea efectelor negative pe care le produce cu privire la executarea
acestuia (adică a contractului) impactul unei situaţii de hardship asupra
circumstanţelor în care, o parte sau ambele părţi, ar fi urmat să îşi
îndeplinească prestaţia (ori prestaţiile) asumate.
Dar ce este o situaţie de hardship?
Încercând un răspuns la această întrebare, unii autori84 au învederat
corect că situaţia (sau starea) de hardship desemnează o împrejurare (sau
ansamblu de împrejurări) cu caracter deosebit, am putea spune chiar
excepţional, generate de evenimente survenite pe parcursul executării unui
contract de comerţ internaţional, fară o culpă a partenerilor contractuali
care, oricât ar fi fost de rezonabili şi de prudenţi, nu le-ar fi putut prevedea în
momentul perfectării contractului. Este vorba de împrejurări de natură să
modifice esenţial datele şi elementele avute în vedere de părţi cu ocazia
contractării, generând astfel pentru unul dintre contractanţi consecinţe atât de
83
M. N. Costin, Dicţionar de drept internaponal al afacerilor, voi. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996 ,p,188.
84
M. N. Costin, Dicponar de drept comercial internaponal Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1987, p. 334.
123
oneroase încât s-ar crea o gravă inechitate dacă acesta ar fi obligat să le
suporte singur.
Situaţia de hardship rupe deci echilibrul contractual punându-1 pe
unul dintre contractanţi într-o poziţie net dezavantajoasă faţă de celălalt prin
crearea unor dificultăţi majore în aducerea la îndeplinire a angajamentelor
sale contractualmente asumate.
Situaţia de hardship nu împiedică executarea prestaţiei la care s-a
obligat contractantul vizat ci doar modifică condiţiile de executare ale ei,
astfel încât aceasta devine inacceptabil de oneroasă pentru debitor.
Situaţia de hardship se deosebeşte astfel de evenimentul de forţă
majoră, carc, şi el, este un eveniment imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil,
survenit pe parcursul executării unui contract. Intr-adevăr, un atare eveniment
împiedică total sau parţial, temporar sau definitiv, executarea obligaţiei
contractuale, pe când situaţia de hardship nu blochează executarea
contractului ci îi schimbă doar circumstanţele în care ea urmează să se
producă, rupând echilibrul contractual.
Dc regulă, clauza de hardship se stipulează în contractele de lungă
durată. Ea îndreptățește partea contractantă vizată să ceară revizuirea sau
readaptarea contractului în măsura în care schimbarea circumstanţelor
iniţiale, în considerarea cărora s-a angajat, i-au perturbat atât de grav
echilibrul încât este expusă să sufere consecinţe de o rigoare injustă85.
Clauza de hardship - care uneori, în doctrina juridică română mai
veche, este denumită clauză "de duritate" - s-a conturat şi modelat potrivit
nevoilor comerţului internaţional în practica de încheiere a contractelor din
S.U.A. și Marea Britanie. Ulterior, ea a fost preluată şi în practica similară
din celelalte ţări europene.
Mecanismul de funcţionare al clauzei de hardship se desfăşoară după
cum urmează:
Partea care consideră că se află într-o situaţie de hardship trebuie să-i
notifice în scris, într-un anumit termen, celeilalte părţi evenimentul survenit
care a determinat schimbarea circumstanţelor de executare a contractului,
precum şi măsurile pe care le propune în vederea restabilirii echilibrului
contractual.
In termen scurt de la primirea notificării, cealaltă parte trebuie să
precizeze punctul său de vedere adoptând una din următoarele atitudini:
a) să accepte propunerea ce i s-a făcut; este cazul cel mai fericit
deoarece, într-o atare ipoteză, părţile contractante vor face aplicarea
întocmai, de comun acord, a clauzei de hardship stipulată în contract, iar
contractul se va derula în continuare, adaptat la noile împrejurări în care se
desfăşoară executarea lui;
b) să accepte că în împrejurările date există situaţie de hardship, dar
să propună o altă soluţie pentru adaptarea contractului la noua realitate
survenită; în acest caz, răspunsul dat de contractantul notificat prezintă
semnificaţia unei provocări la consultări şi, de ce nu, chiar la negocieri cu
celălalt contractant, iar dacă rezultatul consultărilor sau, după caz, a
negocierilor va consta într-un punct de vedere comun al părţilor ne aflăm
într-o situaţie similară cu acea din prima ipoteză, şi când părţile nu vor putea
ajunge la consens, rămâne soluţia extremă a recurgerii lor la arbitraj;
c) să respingă propunerea ce i se face, pretextând că pretinsa stare de
hardship nu întruneşte condiţiile prevăzute în contract spre a nu fi
considerată ca atare; este ipoteza cea mai nedorită, deoarece de această dată
părţile nu pot evita sesizarea arbitrajului.
Atunci când părţile convin asupra unei consultări sau renegocieri a
contractului, aceasta trebuie să aibă loc într-un anumit termen socotit de la
85
O. Căpăţână, B. Ştefanescu, Tratat de drept al comerţului intemaponal, Editura Academiei, 1987, p. 40.
124
data primirii notificării făcută de contractantul ce invocă starea de hardship.
Este preferabil ca termenul respectiv să fie prevăzut prin contract, în chiar
cuprinsul clauzei de hardship dar, dacă părţile au omis să îl precizeze, în
acest fel, durata consultărilor sau, respectiv, a negocierilor nu va putea
depăşi limitele unui termen rezonabil în raport cu finalitatea concret
urmărită. In principiu, părţile au deplină libertate să aibă o altă apreciere
relativă la durata termenului pentru consultări sau pentru negocieri, dar, cu
toate acestea, ele nu vor putea stabili un termen care, prin durata lui, să
compromită interesul lor în executarea contractului.
Trebuie deci să se ţină seama în toate cazurile şi de acest aspect care
nu poate fi ignorat.
Se pune problema care din părţile contractante poate sesiza arbitrajul
în eventualitatea că acestea nu se pun de acord asupra unei soluţii amiabile.
Fireşte, cel mai interesat să facă o asemenea sesizare este contractantul a
cărui prestaţie se modifică, devine prea oneroasă. Dar, s-ar putea ca
partenerul său contractual să fie şi el la fel de interesat, sau chiar mai interesat
în derularea în continuare a contractului. De aceea, doctrina admite86 că
sesizarea arbitrajului poate fi făcută de către oricare dintre părţile
contractante. Şi e firesc să fie aşa deoarece fiecare dintre asociaţi urmăreşte
propriile sale interese legitime încheind şi executând acel contract.
Arbitrajul sesizat poate decide că:
- nu sunt întrunite condiţiile situaţiei de hardship, caz în care
contractul continuă să-şi producă efectele sale normale;
- că aceste condiţii sunt întrunite, ipoteză în care organul arbitrai poate
hotărî şi măsurile ce se impun.
Indiferent ce soluţie pronunţă arbitrajul, aceasta este obligatorie pentru
ambele părţi contractante care trebuie să i se conformeze.
Clauza de hardship a fost impusă de exigenţele afacerilor comerciale
internaţionale ca instrument juridic de adaptare a contractului de comerţ
internaţional la noile împrejurări survenite pe parcursul executării lui,
independent de voinţa părţilor.
În doctrină s-a învederat87 că această clauză se distinge de alte clauze
stipulate în contractele comerciale internaţionale prin următoarele aspecte
specifice:
a. Urmăreşte ca scop menţinerea sau restabilirea echilibrului contrac-
tual independent de orice împrejurare de natură să modifice elementele
originare pe care s-a întemeiat contractul; se referă la orice modificări grave
carc ar putea schimba echilibrul contractului originar, spre deosebire de
clauzele de revizuire, cum sunt cele valutare, ce privesc numai modificări
bine determinate şi circumstanţiale la clauze monetare;
b. Presupune producerea unor modificări substanţiale determinate de
schimbarea elementelor avute în vedere de părţi la încheierea contractului;
situaţia de hardship, prin caracterul ei grav şi deosebit de oneros pentru una
din părţi, provoacă rezultate şi efecte atât de diferite comparativ cu cele avute
în vedere de contractanţi, încât nici nu mai poate fi vorba de acelaşi contract;
gravitatea acestei situaţii se precizează în raport cu impactul pe care ea îl
produce asupra echilibrului contractual;
c. Implică apariţia situaţiei de hardship, de specificul căreia este
caracterul de exterioritate, evenimentele ce o definesc scăpând de sub
controlul rezonabil al părţilor contractante (motiv pentru care nu se putea
86
M.N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, cit supra, p. 188-189.
87
Ibidem
125
pretinde părţilor să le aibă în vedere la momentul perfectării contractului);
evenimentele respective sunt neimputabile părţii care invocă clauza de
hardship neavând puterea de a le prevedea şi de a le evita şi nefiind culpabilă
de producerea lor; criteriul de apreciere a comportării părţii vizate este unul
obiectiv, şi anume: comportarea pe care ar fi avut-o orice om rezonabil aflat
în aceeaşi situaţie;
d. Are în vedere caracterul inechitabil al situaţiei create; de aceea,
readaptarea contractului devine oportună numai în măsura în care poate fi
considerat că este contrar echităţii şi loialităţii comerciale ca rezultatele
produse de asemenea schimbări de împrejurări să fie suportate numai de
către unul din contractanţi, căruia nici măcar nu-i este imputabilă o lipsă de
prevedere sau o imprudenţă;
e. Exclude orice automatism în căutarea soluţiei corespunzătoare,
spre deosebire de clauzele de menţinere a valorii (de exemplu, clauza de
indexare), conform cărora, în prezenţa anumitor criterii, preţul, ca clement al
contractului, se adaptează automat, prezumându-se că, de vreme ce variaţia
indicelui avută în vedere de părţi a atins pragul de revizuire, preţul vechi este
caduc, fiind înlocuit automat printr-un alt preţ, cert, determinat în raport de
escaladarea de la un anumit punct al scării la un alt punct.
Clauza de hardship este o creaţie a practicii în încercarea ei de a da
satisfacţie exigenţelor relaţiilor comerciale internaţionale spre a le facilita. A
primit consacrare legală pe planul dreptului comerţului internaţional prin
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor internaţionale de vânzare de
mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
5.3.5.7. Clauza de forță majoră.

Potrivit opiniei majoritare în doctrină88, clauza de forţă majoră este
stipulaţia contractuală având caracterul unui succedaneu sau substitut de
clauză de adaptare, atunci când conţine prevederea potrivit căreia contractul
se suspendă în caz de forţă majoră, urmând ca el să continue după perioada
de suspendare, în noile condiţii, care vor fi negociate între timp.
Forţa majoră în contractele comerciale internaţionale este privită ca o
împrejurare de fapt, imprevizibilă la data încheierii contractului şi
insurmontabilă, care face imposibilă executarea obligaţiilor asumate de către
un contractant, determinând pe plan juridic exonerarea de răspundere a
debitorului respectiv.
In practica anglo-saxonă, a cărei orientare se reflectă în unele din
condiţiile generale elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a
Naţiunilor Unite (cum sunt bunăoară Condiţiile generale nr.188 A privind
furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi la export) se
consideră că pot fi cauze de exonerare, dacă intervin după încheierea
contractului şi împiedică executarea acestuia: "... conflictele de muncă si
orice altă imprejurare, ca incendiu, mobilizare, rechiziţie, embargo,
interdicţia transferului de devize, insurecţia, lipsa mijloacelor de transport,
lipsa generală de aprovizionare, restricţia utilizării energiei, când aceste
împrejurări sunt independente de voinţa părţilor"89.
Împrejurările susceptibile de a constitui evenimente de forţă majoră
diferă în raport cu obiectul contractului. Indiferent de specificul acestuia, ele
se definesc prin următoarele particularităţi:
- prezintă caracter imprevizibil şi insurmontabil (sau irezistibil) şi
exterior celui care îl invocă;
88
M. N. Costin, Dicponar de drept international al afacerilor, voi. 1. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 185.
89
M. N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, voi. 1. editura Lumina Lex. Bucureşti, 1996, p. 118.
126
- sunt fapte ce intervin ulterior încheierii contractului şi care împiedică
executarea acestuia;
- intervenţia lor se produce fară nici o vină din partea debitorului,
punându-1 pe acesta în imposibilitate absolută de a executa contractul.
Evenimentele de forţă majoră devin cauze exoneratoare de răspundere
a debitorului numai în prezenţa următoarelor condiţii:
- avertizarea creditorului de către debitor asupra intervenţiei cazului de
forţă majoră;
- dovada forţei majore.
Avertizarea creditorului dă expresie îndatoririi debitorului (care invocă
imposibilitatea executării contractului) de a lua toate măsurile rezonabile în
vederea diminuării prejudiciului decurgând dintr-o atare neexecutare.
Avertismentul trebuie să se facă de îndată; această cerinţă va fi
prevăzută în clauza de forţă majoră, arătându-se şi modul de avertizare (e-
mail, fax, scrisoare recomandată etc ).
Atunci când anunţarea cazului de forţă majoră nu se face de îndată
(adică în termenul şi la momentul prevăzut în contract) sau măcar în
limitele termenului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale, nu se produce
efectul exonerator de răspundere, partea vizată urmând să o dezdăuneze pe
cealaltă parte contractantă.
Cât priveşte dovada cazului de forţă majoră, aceasta poate fi
certificata de un organ oficial din ţara respectivă (de pildă de Camera de
Comerţ sau de consulul ţării parte la contract). Împiedicarea cauzată de
evenimentul de forţă majoră poate să fie totală sau temporară.
In cazul în care împiedicarea este totală, debitorul este exonerat
integral de plata oricăror penalităţi sau daune.
Atunci când împiedicarea este doar parţială, exonerarea de
răspundere a debitorului este proporţională cu efectele specifice acelei
împiedicări.
Evenimentul de forţă majoră poate împiedica definitiv executarea
contractului sau numai pentru o perioadă de timp. De regulă, se stabilesc
anumite limite de timp, ţinându-se seama de faptul că o executare a
contractului prea întârziată n-ar mai prezenta interes pentru creditorul
obligaţiilor respective; ea poate fi apreciată ca o veritabilă necxecutarc de
natură să conducă la rezilierea contractului fără daune-interese.
In majoritatea condiţiilor generale, se evită referirea la conceptul de
forţă majoră (force majeure, frustation sau Gewalt) preferându-se expresia
"cauze de exonerare" (causes d'exoneration ori cases of relief).
Stipularea clauzei de forţă majoră se face în ideea ca debitorul să aibă
o comportare activă faţă de evenimentele invocate, ceea ce presupune ca el
să-l avizeze pe creditor asupra împiedicării survenite. Totodată, în virtutea
principiului colaborării dintre părţile contractante, debitorul trebuie să
depună eforturi pentru readucerea relaţiilor contractuale la situaţia normală,
ori cel puţin să se salveze ceva. Bineînţeles, eforturile lui trebuie susţinute de
către creditor căci şi acesta are obligaţia, în virtutea principiului menţionat, să
participe la normala desfăşurare a relaţiei contractuale în care s-a implicat.
In practica internaţională a fost consacrată şi soluţia de a încredinţa
arbitrajului aprecierea consecinţelor determinate de evenimentele invocate
cu titlu de forţă majoră, ori de a decide dacă este posibilă adaptarea
contractului sau, dimpotrivă, inoportună, urmând ca în acest ultim caz să
decidă rezilierea respectivului contract.
Clauza de forţă majoră este frecvent inserată în contractele comer-
ciale internaţionale, deşi ea este greu de formulat; utilitatea sa este
incontestabilă ca mijloc de asigurare a desfăşurării normale a raporturilor
dintre părţile contractante, în eventualitatea că pe parcursul executării
contractului ar surveni împrejurări neprevăzute, de natură să modifice
127
situaţia avută în vedere de contractanţi la încheierea actului juridic.
Clauza de forţă majoră trebuie să prevadă şi mijloacele prin care
urmează să se facă dovada acestei împrejurări. O asemenea dovadă poate fi
certificată (cum am menţionat) de un organ al ţării respective; certificatul
respectiv va constata faptele, problema interpretării acestora rămânând
deschisă atât pentru părţi cât şi pentru arbitri.
Cel mai frecvent, în practică, forţa majoră se invocă cu referire la
întârzierea în executare a contractelor, dar o atare întârziere, dacă este de
lungă durată, poate dobândi pentru cumpărător semnificaţia de neexecutare.
Este motivul pentru care unele clauze stabilesc că întârzierea, dacă
depăşeşte o anumită durată (o lună, trei luni etc.), determină rezilierea
automată a contractului. Dacă durata este mai scurtă, contractul se suspendă
doar, urmând ca el să continue, după perioada de suspendare, în condiţiile
originare, dacă părţile nu au stabilit altfel.
Impactul evenimentului de forţă majoră asupra derulării contractului
de comerţ internaţional produce o împiedicare a executării unei prestaţii
constituind un obstacol de netrecut pentru atingerea finalităţii urmărită de
contractanţi.
Împiedicarea poate să fie totală sau parţială, definitivă sau temporară.
In funcţie de natura împiedicării pe care o produce, evenimentul de forţă
majoră înrâureşte mai profund sau mai puţin profund relaţia contractuală
dintre părţi.
Astfel, în cazul în care împiedicarea este definitivă şi totală, raţiunea
contractului de a fi menţinut în continuare dispare şi, ca urmare, el se va
desfiinţa fără ca vreuna dintre părţi să fie în culpă pentru această consecinţă.
Situaţia se prezintă oarecum diferit atunci când împiedicarea este
definitivă şi parţială deoarece, într-o atare ipoteză, ea nu blochează
executarea contractului în totalitatea sa ci numai în parte.
Aici trebuie să se facă distincţie între situaţia când prestațiile din
contract, a căror exercitare este definitiv blocată, au relevanţă semnificativă
pentru una dintre părţi sau nu prezintă o astfel de relevanţă. Atunci când
segmentul de prestaţie, ce nu mai poate fi executat, prezintă importanţă
majoră pentru creditorul acesteia, împiedicarea, deşi are caracter parţial,
prezintă semnificaţia unei împiedicări definitive deoarece continuarea
executării prestaţiei respective, în segmentul său, care mai poate fi executat,
nu prezintă interes pentru creditor. Intr-adevăr, creditorul nu poate utiliza
respectiva prestaţie la realizarea scopului pe care l-a avut în vedere cu ocazia
perfectării contractului. De aceea, şi în această ipoteză, contractul se va
rezilia neputând fi imputată vreo culpă debitorului prestaţiei ce nu poate fi
executată decât parţial.
Dacă, dimpotrivă, segmentul de prestaţie blocat în executarea lui nu
prezintă relevanţi pentru creditorul acesteia, executarea contractului va
continua în ce priveşte segmentul de prestaţie care nu intră în raza de
împiedicare a evenimentului de forţă majoră. Într-o atare ipoteză, părţile
contractante vor renegocia termenii contractului în raport de situaţia creată şi
vor adapta relaţia lor contractuală la noile împrejurări survenite.
Împiedicarea poate fi totală şi temporară, caz în care, pe durata ei,
contractul se suspendă. Dar, şi de data aceasta trebuie avută în vedere durata
împiedicării şi impactul pe care îl produce asupra intereselor creditorului
suspendarea contractului pe acea durată. Dacă ea se prelungeşte în timp peste
limita în care prestaţia la care s-a obligat debitorul prezintă interes pentru
creditor, atunci, deşi temporară, acea împiedicare produce efectele unei
împiedicări definitive şi va determina rezilierea contractului din motive
neimputabile vreuneia din părţi. Soluţia se impune deoarece, într-o atare
situaţie, executarea tardivă a prestaţiei de către debitor nu mai prezintă
interes pentru creditor.
128
Dimpotrivă, în cazul în care durata împiedicării este rezonabilă sub
aspectul intereselor creditorului prestaţiei, care temporar nu poate fi
executată, contractul se va suspenda urmând să fie reactivat la momentul
când a încetat împiedicarea. Şi in acest caz, este necesar ca partenerii
contractuali să opteze pentru suspendarea, iar nu pentru rezilierea
contractului care nu s-ar justifica.
In fine, împiedicarea poate fi temporară şi parţială. în această ipoteză,
trebuie să se ţină seama, pe de o parte de durata împiedicării, iar pe de altă
parte de importanţa pe care o are pentru creditor segmentul de prestaţie ce
temporar nu poate fi executat de către debitor. Dacă segmentul de prestaţie
ce nu poate fi executat prezintă importanţă majoră pentru creditor, iar durata
împiedicării se prelungeşte peste limita de timp în care interesele legitime ale
creditorului ar putea fi satisfăcute prin executarea prestaţiei de către debitor,
împiedicarea este comparabilă cu una definitivă şi totală. Aşa fiind,
contractul se va rezilia, debitorului nefiindu-i imputabilă imposibilitatea
executării lui în condiţii optime pentru creditor.
 definiția și caracterele juridice ale contractului de comerț internațional;

 clasificarea contractelor de comerț internațional;
 capacitatea părților contractului de comerț internațional;
 particularitățile viciilor de consimțământ în contractele de comerț internațional;
 formarea contractului de comerț internațional;
 clauzele necesare în contractele de comerț internațional;
 clauzele asiguratorii în contractele de comerț internațional;
 clauza de hardship (sau de impreviziune);
 clauza de forță majoră în contractele de comerț internațional.
1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comerț internațional?

2. Leziunea. eroarea și dolul în contractele de comerț internațional.
3. Enumerați clauzele necesare în contractele de comerț internațional.
4. Care sunt mijloacele juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor în contractele de comerț
internațional?
5. Ce este clauza de hardship și ce este situația de hardship?.
129
Bucuresti, 2008
Lex,Bucuresti,2008
Bucuresti, 2012
130

$R6HPXNV Comert International

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

$R6HPXNV Comert International

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT DIN CLUJ-NAPOCA

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

3.1. Explicație preliminară

C1 - Să utilizeze adecvat conceptele, teoriile, paradigmele şi metodologiile din domeniul

C3 - Să aplice legislaţia națională, legislaţia europeană, cea de drept material uniform,

C4 - Să interpreteze, să compare și să coreleze instituţiile juridice din dreptul naţional,

Resurse şi mijloace de lucru

Teme de control (TC)

1.1. Explicație preliminară.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească conceptele de norme de comerț

Timpul alocat unităţii de învăţare: 6 ore

1.3.1. Dreptul comerțului internațional. Concept. Obiect.

Dată fiind importanţa majoră pe care o prezintă comerţul internaţional

Din definiţia dată dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta

Comerţul internaţional se caracterizează printr-un set de exigenţe -

Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial

In termeni generali, comercialitatea desemnează calitatea sau

Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale şi îşi

In concluzie: Elementul de intemaţionalitate este în fond un element

Orice raport juridic este un raport social reglementat dc o normă

A. Actele sau faptele de comerț internațional

Actele sau faptele de comerţ constituie elementul esenţial pentm

c) Teoria întreprinderii. Adoptă drept criteriu pentru definirea actului

Nici criteriul pe care se fondează această teorie, criteriu ce rezidă m

Toate obiecţiile formulate sunt întemeiate, dar ideea în sine a

Raportul juridic dc comerţ internaţional este, după cum am arătat, în

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

 Conceptul și obiect al dreptului comerțului internațional

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Multitudinea şi diversitatea raporturilor juridice care se stabilesc între

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea cunoştinţelor de bază privind grupele de participanți la

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare: 6 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Grupe de participanţi la raporturile juridice de comerț

Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi clasificaţi,

2.3.2. Participanţii la raporturile de comerţ internaţional,

Sfera participanţilor la comerţul internaţional cuprinde şi două

A. Statele. Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de

2.3.3. Societăţile transnaţionale (sau multinaţionale)

A. Definiţie. Se numesc societăţi transnaţionale sau multinaţio-

2.3.4. Participanții la raporturile de comerț internațional subiecți

C. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale. Fuziunea este

2.3.4.2. Grupările de societăți comerciale participante la

Pe plan internaţional se manifestă tot mai pregnant tendinţa de grupare

2.3.4.3. Comercianții persoane fizice participanți la raporturile de

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

3.1. Explicație preliminară

3.1. Explicație preliminară

Normele juridice care în totalitatea lor alcătuiesc ansamblul ce

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea unor concepte şi probleme privind izvoarele interne și

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaşte noţiunile teoretice și practice privind

Timpul alocat unităţii de învăţare: 6 ore