50.

Jerome Bruner:
Motivaţia şi percepţia

Un birou pe lângă care trec în fiecare zi are numărul 400 D;

în mod inevitabil atunci când se aproprie ora mesei, percep ace­
laşi lucru ca FOOD (mâncare). Maşina pe care obişnuiam să o
conduc avea eufemistica denumire SILVER STREAK pe tabloul
de bord; în mod inevitabil atunci când se apropia ora mesei, ci­
team această inscripţie SILVER STEAK (friptură).

C.E. 0 S G 0 0 D

Oare motivele noastre ne influenţează percepţiile? într-un experi­

ment cu adevărat memorabil care poate fi descris foarte pe scurt, dar
care îşi merită calificarea de experiment clasic pe drept cuvânt, Has-
torf şi Cantril (1954) le-au cerut participanţilor să urmărească un
film — toţi acelaşi film — despre un meci de fotbal american dintre
Dartmouth şi Princeton. Era un meci greu, cu multe lovituri de pe­
deapsă, un nas spart pe de-o parte şi un picior rupt de cealaltă parte.
Participanţii erau studenţi de la universităţile Dartmouth şi Prince­
ton, iar sarcina lor era să catalogheze infracţiunile care au survenit de
ambele părţi. Studenţii de la Princeton „au văzut" echipa Dartmouth
încălcând de două ori mai multe reguli decât „au văzut" studenţii de
la Dartmouth.
Jerome Bruner a adus această chestiune în laborator. El şi colabo­
ratorii lui au prezentat dovezi experimentale conform cărora chiar şi
procese perceptuale mai simple pot fi afectate — şi distorsionate —
de motivele şi valorile noastre.
Jerome S. Bruner (1915-) s-a născut în New York. Şi-a finalizat stu­
diile la Universitatea Duke, după care şi-a luat doctoratul la Harvard
în 1941. In timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat la Servi­
ciul de Spionaj al Armatei Statelor Unite, unde s-a concentrat asupra
activităţii de propagandă (subiectul tezei sale de doctorat), precum şi
 Jerome Bruner: Motivaţia şi percepţia 397

a opiniei publice în Statele Unite. A fost editor al publicaţiei trimestria­

le Public Opinion Quarterly (Trimestrialul opiniei publice) în 1934-44. Bru­
ner s-a întors în 1945 la activitatea de predare la Harvard şi a jucat un
rol de bază în înfiinţarea inovatorului Centru pentru Studii Cognitive,
unde a funcţionat drept director din 1961 până în 1972. în 1991 a ple­
cat la Universitatea New York, unde este şi acum profesor cercetător în
psihologie.
Bruner a fost fondatorul „Noii perspective" („New Look") în do­
meniul percepţiei: studiul proceselor perceptuale ca subiect al influ­
enţelor nonperceptuale — de exemplu, cele motivaţionale (Bruner,
1992). Experimentul descris în cele ce urmează a fost un reper clasic
în acea tradiţie de cercetare.
Ideea era că valoarea obiectelor ar trebui să influenţeze modul în
care simt percepute. Aparatul nostru perceptual ar trebui să accentu­
eze percepţia lucrurilor importante. Ar putea aceasta să influenţeze cât
de clar conturat le vedem — poate chiar şi cât de mari? Bruner şi co­
legii săi au explorat această posibilitate.
In primul experiment (Bruner şi Goodman, 1947), participanţii erau
copii de şcoală de 10 ani. Dintre aceşti copii, unii erau aleşi dintr-o co­
munitate influentă din zona Boston, alţii dintr-un adăpost situat într-o
zonă mai defavorizată a Bostonului; pentru cei din urmă, în mod ipo­
tetic, monedele aveau o valoare mai mare.
Fiecărui participant i s-a prezentat o pată circulară de lumină pe
un ecran situat chiar în faţa lui. Un buton care controla mărimea lu­
minii era pus la dispoziţia copiilor, şi fiecărui copil i se făcea un in­
structaj privind folosirea acestuia înainte ca experimentul să încea­
pă. Sarcina lor era să estimeze mărimea diferitelor monede ajustând
cercul de lumină la mărimea potrivită. Fiecare copil ţinea în mână
o monedă atunci când manipula butonul. Participanţii de control au
fost testaţi în acelaşi fel, dar cu discuri gri în loc de monede. Acest
lucru a fost făcut de mai multe ori pentru fiecare monedă cu valoa­
re diferită.
Ce s-a întâmplat? Atunci când erau prezentate monedele, toţi copiii
le supraestimau mărimea în raport cu mărimea lor reală. Mai mult de­
cât atât, gradul de supraestimam depindea de valoarea monedei, şi nu
de mărimea acesteia. Astfel, o monedă de 10 cenţi, care este mai mică
decât un penny, dar are valoare mai mare, era supraestimată mai mult.
In sfârşit, estimările erau mult mai mari pentru copiii din mediul nein­
fluent faţă de cei din mediul influent. Dacă moneda era de 25 de cenţi
398 Douglas Mook

(aceasta a produs cele mai multe supraestimări), media supraestimată

era de aproximativ 20% pentru copiii din familii influente, dar de 50%
pentru cei mai puţin influenţi. Erorile în ceea ce a privit discurile erau
mult mai mici.
Bruner şi Postman (1948), într-un experiment similar, s-au concen­
trat atât pe simbolurile pozitive, cât şi pe cele negative privind per­
cepţia mărimii. Schema era la fel ca şi înainte, doar că de această dată
erau folosite discuri de plastic pe care erau desenate nişte semne. La
unele probe, semnul era o figură geometrică abstractă (neutru), la al­
tele semnul dolarului (pozitiv) şi la următoarele o svastică (negativ).
(Asta se întâmpla la puţin timp după ce se terminase al Doilea Răz­
boi Mondial.) In cazul acesta, atât semnele pozitive, cât şi cele nega­
tive au condus la supraestimări ale mărimii prin comparaţie cu con­
trolul neutru.
De ce ar fi percepută svastica, un simbol negativ, ca fiind mai mare?
Bruner şi Postman sugerează că stimulii periculoşi sau ameninţători, la
fel ca şi cei valorizaţi pozitiv, pot fi amplificaţi de sistemul perceptual —
poate că acesta exagerează pericolele ca şi lucrurile pozitive. Dar există
şi alte posibilităţi. Factorul critic poate fi pur şi simplu o capacitate mă­
rită de discriminare — deşi acest lucru ar implica ca astfel de factori cum
ar fi capacitatea de discriminare sau valoarea să ne poată distorsiona es­
timările privind mărimea.
Aceste efecte nu s-au dovedit a fi foarte de încredere, unele încer­
cări de replicare ale acestor descoperiri eşuând. Totuşi, experimente
de alt tip sugerează că percepţiile noastre pot fi distorsionate de un
mecanism de tipul „mai bun e mai mare". (Pentru discuţii vezi Matlin
şi Stâng, 1978.) In apropierea Crăciunului, s-a observat că de fapt co­
piii desenează imagini ale lui Moş Crăciun mai mari, deşi nu la fel stau
lucrurile şi în cazul altor obiecte neutre. înainte de alegerile din 1960
dintre John F. Kennedy şi Richard Nixon, participanţii au fost întrebaţi
care dintre cei doi credeau că este mai înalt. Ceea ce a reieşit a fost că
mai mulţi dintre susţinătorii lui Kennedy faţă de cei ai lui Nixon au
considerat că Kennedy era mai înalt — cum şi era de fapt, dar doar cu
aproximativ un centimetru. în alt experiment, unor grupuri de stu­
denţi americani un bărbat le-a fost prezentat unora ca „Dl. England,
un student de la Cambridge", iar altora ca „Profesorul England de la
Cambridge." Atunci când studenţilor li s-a cerut mai târziu să estime­
ze înălţimea bărbatului, „Profesorul England" a fost considerat în me­
die ca fiind mai înalt decât „Dl. England"!
 Jerome Bruner: Motivaţia şi percepţia 399

Faptul că efectele sunt mici nu este surprinzător, până la urmă pu­

tem să vedem foarte bine cât de mari sunt de fapt monedele sau per­
soanele. Dacă ne uităm la cazurile care nu sunt atât de constrânse de
ceea ce se află în faţa ochilor noştri, găsim un sprijin chiar mai puter­
nic pentru ideea că motivele noastre — preferinţe, valori şi dorinţe —
pot şi chiar influenţează judecăţile pe care le facem şi impresiile pe
care ni le formăm despre ceea ce este „acolo, afară" în lume.
Doar ca simplu exemplu, dorinţele noastre pot să ne influenţeze
judecăţile privind probabilităţile unor diverse evenimente. într-un ex­
periment cu copii de şcoală, de exemplu, experimentatorul a folosit
un joc cu cărţi de joc în care unele dintre cărţi valorau un număr de
puncte, iar altele nu. Copiii ştiau câte puncte erau în fiecare pachet
de cărţi. Chiar şi aşa, atunci când erau întrebaţi, înainte de a trage
cărţi, care era probabilitatea ca ei să extragă o carte care valora punc­
te, copiii supraestimau în mod consecvent probabilitatea rezultatului
favorabil. Intr-adevăr, un rezultat pozitiv care avea o probabilitate de
doar 10% era prezis aproape tot atât de des ca şi un rezultat negativ
care avea o probabilitate de 90%. Aşa stăteau lucrurile cu copiii de
şcoală, e adevărat, dar rezultatele erau similare şi în cazul studenţi­
lor. Valoarea rezultatelor afectează nu percepţia mărimii de această
dată, ci aprecierea posibilităţii (pentru discuţie vezi Mook, 1996).
O altă problemă corelată este iluzia controlului (Langer, 1975) —
credinţe iraţionale conform cărora o persoană poate controla rezul­
tatul evenimentelor. Participanţii tind să creadă că pot face să se în­
tâmple lucruri bune sau să împiedice lucrurile rele să se întâmple,
chiar şi în situaţii în care evenimentele nu depind din punct de ve­
dere obiectiv de ei.
în toate aceste cazuri, ceea ce vedem este că dorinţele noastre pot
produce o percepţie distorsionată nu în ceea ce priveşte obiectele vi­
zibile şi care se află în faţa noastră, ci a probabilităţii evenimentelor
din viitor. Putem încă vorbi de percepţie şi aici, pentru că acele pro­
babilităţi sunt percepute, iar cursurile acţiunii sunt decise, acum.
Aceste procese par să conducă la un optimism atotcuprinzător, cel
puţin în societatea americană. O persoană de rând crede că va trăi mai
mult decât media, că este mai puţin pasibilă unui accident şi că este
mai avantajată decât alte persoane obişnuite care se află în circumstan­
ţe asemănătoare cu ale ei (Nisbett şi Ross, 1980). Bineînţeles, dacă per­
soana de nivel mediu se crede deasupra mediei în vreun fel, atunci este
doar un calcul rece, aritmetic faptul că persoana respectivă se înşală.
400 Douglas Mook

Aceste distorsiuni au însă avantajele lor. Aşa cum au arătat Nis­

bett şi Ross (1980), dacă un cuplu este pe cale să se căsătorească, se
poate întâmpla la fel de bine, chiar dacă lor nu le este clar, ca şansele
de divorţ să fie egale. La fel, în cazul pacienţilor foarte bolnavi, cre­
dinţa că ar putea avea un control asupra bolii lor, chiar dacă această
credinţă este falsă, poate de fapt să ducă la rezultate mai bune (Tay-
lor, 1989). Optimismul, chiar dacă nejustificat, ne poate ajuta să facem
faţă dezamăgirilor şi ne poate face mai eficienţi atunci când avem de
înfruntat provocări (Seligman, 1990).
Pe de altă parte, poate fi şi foarte periculos. Să ne gândim, de exem­
plu, cum ar putea conduce o persoană care ştie că a băut prea mult.
In mod evident, persoana respectivă riscă nişte consecinţe teribile
atunci când face acest lucru — o coliziune fatală sau faptul că ar pu­
tea lovi un copil. Ajungem să ne întrebăm dacă facem uneori aceste
lucruri nu în ciuda riscurilor, ci poate tocmai datorită lor. Efectele mo-
tivaţionale asupra apropierii probabilităţii pot intra în joc în mod di­
rect: „Este atât de îngrozitor, încât nu pare posibil". Din nefericire,
s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa.
Ceva la care să ne gândim!
 Jerome Bruner: Motivaţia şi percepţia 401

Bibliografie:

Bruner, J.S., In search o f mind: Essays in autobiography, Harper Colo-

phon, New York, 1984
Bruner, J.S., Act ofmeaning, Harvard University Press, Cambridge,
MA, 1992
Bruner, J.S. şi Goodman, C.C., „Value and need as organizing fac-
tors in perception" în Journal o f Abnormal and Social Psychology, 42,
1947, pp. 33-44
Bruner, J.S. şi Postman, L., „Symbolic value as an organizing fac­
tor in perception." în Journal o f Social Psychology, 2 7 ,1948, p. 203-208
Hastorf, A. şi Cantril, H., „They saw a game: A case study" în Jo­
urnal o f Abnormal and Social Psychology, 4 9 ,1954, pp. 129-134
Langer, E.J., „The illusion of control" în Journal o f Personality and
Social Psychology, 3 2 ,1975, pp. 311-328
Matlin, M. şi Stâng, D., The Pollyanna principie, Schenkman, Cam­
bridge, MA, 1978
Mook, D.G., Motivation: The organization ofaction, (ediţia a 2-a), Nor­
ton, New York, 1996
Nisbett, R.E. şi Ross, L., Human inference: Strategies and shortcomings
o f social judgment, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1980
Osgood, C.E., Method and theory in experimental psychology, Oxford
University Press, New York, 1953
Seligman, M.E.P, Learned optimism: How to change your mind and
your life, Simon & Schuster, New York, 1990
Taylor, S.E., Positive illusions: Creative self-deception and the healthy
mind, Basic Books, New York, 1989