Antichitate

Literatura sumero-babiloniană
Inscripţie sumeriană
În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă,
însumând o bogată literatură, care poate fi grupată în:
Literatură religioasă
Scrieri moral-filozofice
Eposuri
Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime
se situează la începutul mileniului al III-lea î.Hr.
Literatura egipteană
Fragment din Cartea Morților, 300 î.Hr.
Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate
realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene
vechi sub forma unei mari varietăți de opere literare dintre care cele mai valoroase sunt
imnurile și povestirile.
Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la
legendele despre viața zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult loc sentimentului de
venerație a naturii, iar în final să se ajungă la imagini din viața cotidiană. Încep să fie
utilizate figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația.
Atribuită lui Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar
în scopul limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a
antichității, aduce imagini vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii
și popoare, al binefacerii, al fertilității și al păcii.
Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura
universală, realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât
reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai complet tablou al vechii societăți egiptene,
cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase este Povestea celor doi
frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.
Literatura ebraică
Codexul de la Leningrad
Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din
epoci diferite. Printre teme putem menționa: aventura fantastică (Cartea lui Iosua),
fanatismul și setea de răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac (Cartea lui Tobit),
grațiosul (Cartea lui Rut), umorul ușor picant (Istoria Susanei). Caracterul emotiv al
subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația
povestitorului anonim spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță
deosebită în cadrul literaturii antice.
De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită
intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave.
Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele
secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin
intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism.
Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea
î.Hr.) impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptății, asupririi,
lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentă amenințare. Când
iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de
umanitate, dar și de revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci.
Prin elocința lor, Cărțile profeților se ridică la înalte culmi de proză literară,
reprezentând o creație inedită pentru acea epocă.
Literatura indiană
Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra
În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie de imnuri care
alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului,
aurorei, pământului etc.) Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care
dobândesc un caracter filozofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii
matrimoniale, pentru funeralii etc.
Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana.
Mahābhārata (considerată cei mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată
între secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite,
fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două
neamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare și la lupta comună
împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă grandoare, în scene
de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar.
Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai
unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale.
Există aici multe elemente de feerie și de basm, mai multă finețe și rafinament.
Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție.
Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră
operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și
lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dushyanta
reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă.
O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei
a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o
influență deosebită asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni
persane și arabe, asupra celei medievale europene.
Literatura chineză
Detaliu dintr-un poem scris de Du Mu
Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de
poezii populare.[1] Opera a fost alcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens
material de poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la
începutul mileniului al doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile
cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii).
Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care finețea
notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul
său este grav și plin de forță.
Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă profunzimea
sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este reținut în special de
spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt
exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond de umanitate, prin
participarea afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du
Fu este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii.
Literatura persană
Manuscris din Șah-Namé (Cartea regilor) a lui Firdoùsi
 În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553), sistemul
religios al epocii a fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria
culturii.
După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și apoi mongolă, se
instituie un regim feudal, iar literatura se centrează în domeniul celei de curte.
Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsi
reconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele
de dragoste dau epopeii o forță și grandoare incomparabile.
Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de știință ai
Orientului, matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise
în arabă, este și autorul a circa 250 catrene. În aceste micropoeme, marcate de
melancolie, dezamăgire și scepticism, este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă.
Pagină din Coran, una dintre cele mai importante opere ale literaturii arabe
Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 – 1283/1291?). Cele două capodopere ale
sale, Livada cu fructe și Grădina florilor conțin elemente autobiografice, marcate de o
simplitate și naturalețe care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsim
aforisme, sfaturi practice sau precepte morale, precum și observații critice asupra
oamenilor din acea epocă.
Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea.
Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liricii sale
putem enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spre deosebire de
Khayyám, Hāfez este mai optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea,
sinceritatea, spontaneitatea și eleganța versului.
Literatura arabă
În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, o vastă
culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri
din India, Persia, Egipt și Arabia.
Literatura greacă
Începutul poemului epic Odiseea
Epoca homerică
În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul epic, prin
ciclurile de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea, și poemele
lui Hesiod, Teogonia și Munci și zile.
În secolele VII - VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi: poezia lirică (Alceu, Safo,
Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).
Epoca antică
În secolele V - IV î.Hr. apar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, odele lui
Pindar, comediile lui Aristofan, precum și operele marilor filozofi Socrate, Platon și
Aristotel.
Epoca elenistică
În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai
cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a
textelor.
Literatura romană
Perioada preclasică
Pagină din manuscrisul Vergilius Romanus din secolul al V-lea d.Hr. înfăţişând
şi un portret al lui Vergilius
 Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica
acesteia conține: viața, moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toatea acestea
sunt cântate în creații lirice, cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea
populară este surprinsă în proverbe[2] și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor
diverse forme de descântece, incantationes, și cântece de ospețe, carmina convivalia.
Tot prin creații de acest gen s-au transmis din generație în generație legenda lui
Romulus și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați.
Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic,
în cadrul legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani
cultul eroilor are o notă mai puțin religioasă, ci de de evocare a istoriei.
Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.
Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după
modelele grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus și
Quintus Ennius. Deși încă se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o
literatură originală.
Cnaeus Naevius (c. 270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii,
tragedii, dar și cel epic prin care prelucrează legendele greci și romane.
În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.),
Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-?), Lucius Cincius Alimentus și alții.
În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).
Secolul I î.Hr.
În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale, printre care
Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.
Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello Gallico" și
"Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc
important și portretelor, nu numai narațiunii.
Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos
este primul biograf roman important.
Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54 î.e.n.) și Titus
Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum
natura". Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.
Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)
Pagina-titlu a unei traduceri în germană din 1752 a Odelor lui Horațiu
Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model
idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de "Munci și zile" ale lui
Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său,
Aeneas, evocă momente importante ale istoriei naționale.
Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți poeți
romani a scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită
este Epistula ad Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub
forma unui tratat de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai
târziu de către Nicolas Boileau-Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme
erotice, "Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În perioada exilului scrie "Tristele" și
"Ponticele". Într-o altă etapă a creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".
Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producții
specifice genului latin. A servit ca izvor de inspirație pentru scriitori clasici francezi ca:
Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alții scriitori de valoare universală, ca
Shakespeare și Goethe, precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat
izvoare ale literaturii grecești și latine.
Literatura medievală
Pagină din incunabulul "Cronica saxonilor" (Cronecken der Sassen), apărută în
1492, descriind o scenă de luptă.
Epicul medieval
Evul Mediu a fost în primul rând o perioadă de războaie și cuceriri. Reflectând
evenimentele epocii, literatura a dezvoltat cu precădere genul epic.
Poemele eroice
Avem de-a face cu poeme epice ample, care slăvesc vitejia unor eroi și care
îmbină elementele istorice cu cele de legendă:
"Cântecul Nibelungilor" relatează faptele eroice ale lui Siegfried și apoi
răzbunarea văduvei sale, Kriemhilda;
"Cântecul lui Roland" evocă luptele duse de francii conduși de Carol cel Mare
împotriva sarazinilor și moartea cavalerului Roland;
"Cântecul Cidului" redă luptele dintre spanioli și mauri în special vitejia lui Don
Rodrigo Díaz de Vivar;
"Cântecul oastei lui Igor" redă faptele de vitejie ale cneazului Igor Sviatoslavich în
lupta cu poloveții;
"Beowulf" descrie faptele eroice ale lui viteazului cu același nume în luptele cu
monștrii. Acest poem epic a devenit ulterior sursă de inspirație pentru romanul fantasy
"Stăpânul inelelor".
Romanele cavalerești
Avem romane de inspirație antică: Romanul Troiei și Romanul lui Alexandru cel
Mare. În cadrul ciclului breton, avem: romanele referitoare la Sfântul Graal (printre
care Perceval sau Povestea Graalului de Chrétien de Troyes), scrierile referitoare la
Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde, "Tristan și Isolda", Lancelot (al lui Chrétien
de Troyes), romanul Parzival al lui Wolfram von Eschenbach.
După apariția tiparului, romanul cavaleresc cunoaște o deosebită răspândire și un
mare succes la public. Ecouri ale acestei specii le întâlnim la "Infernul" lui Dante (unde
în episodul Francescăi da Rimini este amintit cavalerul Lancelot) sau la "Don Quijote"
de Cervantes (care satirizează exagerările).
Lirica medievală
Poezia trubadurilor
Apărută în Franța, poezia trubadurilor se răspândește în toată Europa
Occidentală. Subiectul îl constituie dragostea (sub forma de adorare și slujire a femeii
nobile) și virtuțile cavalerești (statornicia, fielitatea, buna-cuviință, onoarea).
Printre poeții medievali europeni, amintim truverii (cel mai cunoscut fiind Chrétien de
Troyes) și minnesingerii (printre care: Walther von der Vogelweide și Wolfram von
Eschenbach).