ANTIGENE. VACCINURI.

VARIATIA ANTIGENICA A UNOR AGENTI INFECTIOSI

Clasificarea antigenelor. Structura si proprietati functionale

Antigenele exogene, se clasifică după provenienţa lor în: naturale, artificiale şi sintetice. Acesta
clasificare interferă cu cea bazată pe criteriul chimic.
1) Antigenele naturale au fost descrise în 1897 de către Robert Kraus care a descoperit
acţiunea imunogenă a proteinelor. Ag-le naturale sunt reprezentate de virusuri, microorganisme, celule
eucariote şi componente de suprafaţă ale acestora, proteine solubile:
- particulate (corpusculare): virusuri, microorganisme (fig. 5), celule eucariote;
- solubile - diferite macromolecule, cum ar fi :
- proteine – foarte variabile ca structură primară (secvenţa aminoacizilor) şi conformaţie spatială; de ex. :
- proteine structurale – mioglobina (153 AA), albumina serică umană, albumina serică bovină (BSA),
ovalbumina, proteinele capsidale ale VMT (2130 de capsomere, alcătuite din câte 158 AA) etc.;
- proteine catalitice –enzime (ribonucleaza pancreatică bovină, lizozim–129 AA);
- hormoni proteici (insulina, glucagonul, hormonii tiroidieni etc.);
- exotoxinele bacteriene, de natură proteică, sintetizate şi eliminate în mediu, mai
ales de către bacteriile Gram pozitive ;
- alte macromolecule: polizaharide, lipide, LPS (lipopolizaharide sau endotoxinele din
structura peretelui celular al bacteriilor Gram negative), acizi nucleici.
După intensitatea răspunsului imun determinat, antigenele se clasifică în antigene puternice
(proteine, glicoproteine) şi antigene slabe: polizaharide, lipide, acizi nucleici.
2) Antigenele artificiale sunt antigene naturale modificate chimic prin cuplarea, adesea prin
legarea covalentă a una sau mai multor grupari chimice care le modifică specificitatea. Din acest proces
de cuplare rezulta conjugate. Astfel de antigene artificiale au fost create pentru prima data de
Landsteiner, în 1917, care a continuat să le studieze timp de aprox. 50 de ani. Cele mai utilizate
antigene artificiale sunt conjugatele obţinute din proteine cuplate cu diferite grupări chimice (de ex., cu
anilină sau cu acid o,m,p - aminobenzoic), proteină–proteină (cuplate cu agenţi bifuncţionali, cum ar fi
diizocianaţii sau carbodiimidele), proteine adsorbite de suporturi insolubile, de tipul derivatilor
celulozici: Sephadex şi Sepharose, rezultând un aşa-numit imunosorbent. Acest ultim tip de antigene
artificiale este utilizat pentru producerea coloanelor folosite în tehnica cromatografiei de afinitate,
metodă foarte eficientă de purificare a proteinelor. Proteine adsorbite pe un suport de plastic se
utilizeaza şi în metoda de diagnostic immunologic tip ELISA (Enzyme linked immunosorbent assay).

Fig. 5. Antigen corpuscular complex, respectiv o bacterie cu componentele sale

structurale şi antigenice de suprafaţă : perete celular (Ag somatice), flageli (Ag H), pili
şi capsulă (Ag K); polizaharidele capsulare pot trece şi în mediu ca Ag solubile.

3) Antigenele sintetice sunt antigene produse în laborator prin polimerizarea aminoacizilor, rezultând
polipeptide (sintetizate pentru prima dată de către Sela, 1960). Se pot obţine homopolimeri sau heteroplimeri,
aceştia din urmă fiind Ag mai puternice, mai ales dacă au structură ramificată (de ex., poli – L-Lys + grupări
laterale de poli - D-L- Ala, cu glicocol şi tirozina la capete, în poziţii întâmplătoare).
 Structura şi proprietăţile funcţionale ale antigenelor
Studiul antigenelor artificiale şi sintetice a contribuit la descifrarea structurii, ca şi
particularităţilor care definesc în prezent termenul de Ag, ca şi ale reacţiilor Ag-Ac.
Antigen = o substanţă care, pătrunsă într-un organism imunocompetent, iniţiază un proces
biologic complex, constând în proliferarea şi diferenţierea celulelor specifice ale S. I., respectiv a
celulelor limfoide capabile să facă sinteza unor molecule de recunoaştere (receptori pentru Ag şi
molecule libere de Ac), care au proprietatea de a se combina cu Ag-ul care le-a indus sinteza. Din
această definiţie, care o include şi pe cea a răspunsului imun, reies cele două particularităţi funţionale
definitorii ale Ag-lor:
 imunogenitatea – capacitatea Ag-lor de a provoca un răspuns imun decelabil (producere de
efectori imunitari), când pătrund în organismul unui animal apt să răspundă imunologic
(imunocompetent);
 specificitatea – capacitatea Ag-lor a fi recunoscute de efectorii imunitari (celule şi molecule) a
căror sinteză au indus-o; această recunoaştere are ca efect combinarea specifică a fiecărui Ag cu
efectorii corespunzători (de ex., reacţia Ag-Ac).
Deci, antigenele se caracterizează printr-o dualitate funcţională, căreia îi corespunde şi o
dualitate la nivelul structurii moleculare. Astfel, s-a constatat că antigenele sunt compuse dintr-un
suport macromolecular (de regulă, un lanţ polipeptidic) denumit “purtător” (engl. carrier), pe suprafaţa
căruia se găsesc determinanţi antigenici (D.A.), numiţi şi epitopi sau grupări determinante de
specificitate (G.D.S.) (fig. 6). Epitopii reprezintă componentele antigenului care sunt recunoscute şi
care reacţionează cu situsurile combinative corespunzatoare ale efectorilor imunitari (rec. limfocitari şi
respectiv situsurile combinative sau paratopii anticorpilor). Epitopii pot fi diferiţi sau identici
(repetitivi); Ag-le naturale sunt adevărate mozaicuri antigenice, cu un număr mare de epitopi diferiţi.

Fig. 6. Structura antigenelor şi interacţiunea acestora cu molecule de recunoaştere.

Epitopii separaţi de molecula purtătoare, care au capacitatea de a se lega specific de situsurile

combinative ale efectorilor imunitari corespunzători, dar nu pot induce un răspuns imun, poartă denumitrea de
“haptene” (gr. haptein = a apuca, a lega, a fixa). Haptenele sunt dotate deci cu specificitate, dar sunt lipsite de
imunogenitate (de capacitatea de a induce un răspuns imun) astfel că, din punct de vedere funcţional sunt
considerate jumătăţi de antigen şi pot fi transformate în antigene complete prin cuplare cu o moleculă – purtător,
rezultând conjugate (Ag artificiale). Haptenele, pot fi naturale sau sintetice. Ca molecule-purtător pot fi utilizate
proteine (albumină, globuline), hematii, capside virale, ca şi suporturi sintetice inerte, insolubile (microbile de
latex, Sephadex) (fig. 7). Astfel de conjugate se folosesc în reacţii de aglutinare pasivă, folosind ca purtători
particule pe care se adsorb molecule solubile de Ag sau Ac, cu scopul de a amplifica efectul vizibil al reacţiilor,
utile atât imunodiagnosticului, cât şi serotipizării agenţilor infecţioşi.
Calitatea de Ag nu este o proprietate exclusiv intrinsecă a substanţelor (precum proprietăţile fizico-
chimice), ci depinde şi de o serie de factori referitori la organismul gazdă stimulat, ca şi la modalităţile de
administrare a antigenului.
A. Factorii care determină imunogenitatea antigenelor
Pentru a avea calitatea de antigen, o substanţă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii sau
factori (Olinescu, 1995) care se referă la:
I. molecula de antigen;
II. organismul gazdă stimulat;
III. modalitaţile de administrare a antigenului.

Fig. 7. Antigene artificiale obţinute prin cuplarea unor macromolecule – purtător

(proteine, polizaharide) cu haptene (diferite – Ag 1 şi 2 sau identice – Ag 3).

…………………………………………………
B. Specificitatea si factori care determină specificitatea antigenelor
Specificitatea unui Ag constă în capacitatea acestuia de a fi recunoscut de efectorii imunitari
(receptorii celulari ai limfocitelor şi molecule libere de Ac) a căror sinteză a indus-o; această
recunoaştere are ca efect combinarea specifică a Ag-lor cu efectorii corespunzători. Specificitatea este
influenţată de compoziţia chimică şi conformaţia sterică a moleculelor de Ag (de epitopi) şi la rândul
său influenţează sinteza şi afinitatea anticorpilor. Molecula purtător contribuie la recunoaşterea Ag-lor
de către limfocitele T şi la declanşarea răspunsului imun specific, respectiv la imunogenitatea Ag.
Specificitatea Ag-lor naturale şi în special a proteinelor animale, este multiplă, existând mai
multe specificităţi: de specie, de grup, de organ, de stadiu evolutiv etc.
Specificitatea de specie sau izotipică (gr. isos = acelaşi) se referă la faptul că membrii unei
specii au Ag specifice speciei lor numite izoantigene, care lipsesc la alte specii. De exemplu, Ag-le de
pe suprafaţa muşchilor striaţi, a leucocitelor, a moleculelor de albumină, de Ac (Ig), se deosebesc de
Ag-le existente la nivelul organelor, celulelor sau moleculelor analoge ale altor specii, deci
specificitatea de specie sau izotipică este comună tuturor membrilor unei specii.
Antigenele heterofile constituie o excepţie de la regula specificităţii de specie şi se caracterizează
prin faptul că sunt exprimate la nivelul indivizilor unor specii diferite, chiar foarte îndepărtate
filogenetic. Din punct de vedere chimic sunt în majoritate de natură polizaharidică. Exemplul tipic de
Ag heterofile îl constituie Ag-le Forssman, care sunt prezente la mamifere, reptile, peşti, bacterii, unele
plante. Exemple de mamifere Forssman pozitive - om de grup A, cal, câine, pisică, capră, oaie, cămilă,
şoarece, cobai; Forssman negative – om cu altă grupă sanguină, cimpanzeu, gorilă, bovine, iepure.
Alte Ag heterofile: Ag-ul Rh – prezent la maimuţa Macaccus rhesus şi pe eritrocitele umane a 85%
dintre indivizi, numiţi Rh pozitivi. Alte heteroantigene sunt comune unor specii de mamifere şi unor
bacterii: - Ag A din sistemul ABO şi polizaharidul capsular al pneumococului serotip XIV;
- ,, ,, ,, şi virusul variolic ;
- Ag B ,, ,, şi E. coli serotip O86 (tulpină enteropatogenă);
- Ag H (pe hematiile din grupul 0) şi Yersinia pestis (agentul patogen al ciumei).
 Consecinţele existenţei Ag-lor heterofile sunt, de regulă, negative, gazdele care prezintă Ag comune
cu anumiţi agenţi infecţioşi, putând reacţiona în două moduri:
1) reacţionează mai slab sau se instalează toleranţa imunologică faţă de aceşti agenţi, putând
constitui adevărate rezervoare naturale ale agenţilor infecţioşi respectivi (focare de infecţie);
2) reacţionează normal, dar Ac produşi vor recunoaşte şi vor interacţiona încrucişat şi cu Ag
proprii organismului, conducând în cazul unor infecţii netratate sau incorect tratate la complicaţii de
tipul bolilor autoimune. De ex., streptococii hemolitici de grup serologic A prezintă Ag comune
(proteina M din structura peretelui celular bacterian şi acidul hialuronic capsular) cu fibra musculară
cardiacă, membrana glomerulară şi respectiv cu ţesutul conjunctiv, astfel că persoanele care suferă de
infecţii streptococice cronice pot face complicaţii de tipul carditei reumatismale, glomerulonefritei
poststreptococice sau reumatismului degenerativ).
Din punct de vedere practic, Ag-le heterofile au câteva aplicaţii:
1) Existenţa unor antigene comune rickettsiilor (Rickettsia prowazeckii – bacterie parazită obligat intracelular, agentul
patogen al tifosului exantematic) şi unei tulpini de Proteus (Proteus OX19), a făcut posibilă evidenţierea Ac-lor anti-ricketsii
şi imunodiagnosticul tifosului prin reacţia de paraaglutinare Weil-Felix, bazată pe o reacţie imunologică încrucişată, cu Ag
nespecifice, scopul fiind înlocuirea celor specifice, dificil de obţinut.
2) Reacţia Bordet – Wassermann (RBW) - folosită ca test de screening al populaţiei pentru imunodiagnosticul
sifilisului, de evidenţiere a Ac-lor specifici ce reacţionează încrucişat cu Ag cardiolipinic de diagnostic. Ag-ul cardiolipinic
este de natură lipoproteică, preparat artificial în laborator = extract de cord bovin + lecitină). Agentul etiologic al sifilisului -
bacteria Treponema pallidum (bacterie necultivabilă pe medii artificiale), are în structura sa Ag foarte asemănătoare cu cele
eliberate din ţesuturile lezate (cardiolipina = Ag comun unor bacterii si membranei plasmatice si mitocondriale – la celulele
animale si eliberat in cursul infectiei cu agentul patogen al sifilisului), astfel că Ag cardiolininic, va reacţiona încrucişat cu
Ac antitreponemici. Un test pozitiv va fi obligatoriu urmat de un test de confirmare cu Ag treponemice, specifice.
Specificitatea de grup sau alotipica (gr. allos = diferit) este caracteristică unor grupe de indivizi
dintr-o specie. Aceste Ag se numesc aloantigene şi se întâlnesc la nivelul hematiilor, limfocitelor şi în
domeniile constante ale lanţurilor din strucura moleculelor de Ig. De exemplu, la nivelul hematiilor
umane există aprox. 100 de determinanţi antigenici diferiţi care pot provoca reacţii imunologice,
grupaţi în 20 de sisteme aloantigenice (AB0, Rh, Lewis, Ii, Kell, MNSs, Duffy etc.).
Deosebirile antigenice de specie şi de grup sunt cunoscute şi la organismele procariote: astfel,
stafilococii, salmonelele prezintă în structura lor epitopi care pot fi situaţi la diferite niveluri ale celulei,
cu specificitate de specie, prin urmare bacteriile pot fi uşor diferenţiate, cu ajutorul anticorpilor
specifici anti-Staphylococcus sp. şi anti-Salmonella sp. În cadrul aceleiaşi specii există specificităţi
serologice de grup (serogrupuri) sau de tip (serotipuri) care permit diferenţierea tulpinilor bacteriene
utilizând seruri monospecifice de grup şi de tip (de ex., serotipizarea tulpinilor de Salmonella sp.).
Specificităţi de grup şi de tip sunt prezente şi la virusuri şi pot fi mai numeroase (la virusurile gripale)
sau mai puţin numeroase (virusul variolei).
Serotipizarea bacteriilor şi virusurilor are o mare importanţă practică, pentru imunodiagnosticul
bolilor infecţioase, dar în special în studiile de epidemiologie.
Specificitatea de organ este caracteristică unor organe sau ţesuturi, indiferent de specie. De ex.,
există unele organe, cum ar fi ficatul, cristalinul, cu D.A. specifici lor, care nu sunt prezenţi la nivelul
altor organe ale aceluiaşi organism, dar exprimaţi pe ficatul sau cristalinul indivizilor altor specii.
Specificitatea de stadiu evolutiv sau de dezvoltare ontogenetică caracterizează majoritatea celulelor
organismului, dar mai ales celulele sistemului limfoid. De ex., limfocitele T aflate în stadii timpurii de
dezvoltare ontogenetică exprimă anumiţi D.A., care dispar la celulele mature, apărând alţi D.A.
caracteristici acestui stadiu de diferenţiere.
Alt exemplu: Ag-le specifice ţesuturilor şi lichidelor embrionare, care la maturitate dispar,
reapărând în cazuri patologice, de exemplu în neoplazii (markeri tumorali nespecifici), prin derepresia
genelor care codifică aceste proteine, represate la naştere, fenomenul fiind numit reversie antigenică.
Deci, există şi specificităţi antigenice patologice, de un interes deosebit fiind Ag-le neoplazice sau
oncofetale: antigenul carcinoembrionic (CEA) şi alfa-fetoproteina (AFP). La indivizii sănătoşi aceste
Ag se găsesc în cantităţi extrem de mici, de ordinul nano- şi pico-gramelor. La pacienţii cu anumite
forme de cancer (de colon şi alte localizări la nivelul tubului digestiv – CEA; hepatom primar şi
metastaze hepatice– AFP) aceste Ag sunt prezente în cantităţi mari atât în ser, cât şi pe membranele
celulelor anumitor ţesuturi şi organe; AFP evidenţiată în timpul sarcinii este şi un marker biochimic al
unor maladii genetice ale fătului. Ag-le oncofetale, apărute prin reversie antigenică, sunt diferite de Ag-
le tumorale specifice (tumor specific antigens=TSA).
Valenţa antigenelor – termen preluat din chimie care desemnează numărul de epitopi
exprimaţi, ce pot reacţiona cu situsurile combinative ale moleculelor de Ac (fig.). Valenţa unui Ag are o
valoare dublă faţă de numărul moleculelor de Ac din clasa IgG cu care poate reacţiona, aceste molecule
având câte 2 situsuri combinative, care leagă 2 epitopi. Determinarea valenţei Ag-lor se face prin
reacţii imunochimice de precipitare; astfel, s-a stabilit că o moleculă de Ag are în medie 10–20 epitopi
= 10–20 valenţe. Aprecierea valenţei unui Ag complex este relativă, deoarece după prelucrarea în M-
fage, pot fi expuse şi situsuri intramoleculare anterior mascate, inaccesibile Ac-lor.
această practică a variolizării

A B.

Fig. Scheme care ilustrează valenţa antigenelor: A. Ag tetravalent, cu n epitopi repetitivi, dintre care 4 pot reacţiona
cu 2 molecule de IgG, datorită conformaţiei spaţiale; B. Ag 4-valent, cu 4 epitopi diferiţi, ce 4 reacţionează cu 4 mol.de IgG.

Antigene timo-dependente. Sunt Ag care necesită pentru producerea unui răspuns imun
umoral, respectiv pentru sinteza de Ac, cooperararea dintre limfocitele Th şi B. Prototip al acestor Ag,
sunt proteinele serice heterologe, polipeptidele sintetice formate din L-aminoacizi, hematiile
heterologe, flagelina monomeră şi în general, produşi nepolimerizaţi.
Antigene timo-independente. Sunt Ag care determină activarea directă a limfocitelor B, fără
intervenţia Limfocitelor Th. Prin urmare, determină sinteza de Ac, la fel de intens la şoarecii normali,
ca şi la cei nuzi, lipsiţi de timus şi LT imunocompetente. Aceste Ag sunt în general compuşi
polimerizaţi, cu numeroşi D.A. repetitivi, au o structura tridimensională care favorizează interacţiunea
cu receptorii de Ag de pe membrana LB, au o rezistenţă dosebită la degradarea enzimatică şi o
persistenţă îndelungată în organism. Determină aproape exclusiv sinteză de IgM ; ex: polizaharide
pneumococice- tip III, LPS, dextrani, flagelina polimerizată, polipeptide formate din D-aminoacizi etc.
Superantigene = spre deosebire de Ag-le obişnuite care activează una – câteva clone de limfocite Th, anumite
toxine bacteriene se leagă direct de moleculele CMH clasa II, fără a mai fi internalizate şi prelucrate;
- aceste complexe interacţionează cu rec. T celular (TCR) al multor celule Th, activează deci un mare număr de
clone limfocitare, determinând eliberarea consecutivă a unor mari cantităţi de citokine : IL-2 (Th), ca şi de IL-1 din
M-fage.

Rezultatele cercetărilor privitoare la structura şi proprietăţile funcţionale ale antigenelor, la

condiţiile care influenţează aceste proprietăţi şi-au găsit utilitatea în producerea de vaccinuri.
Vaccinarea are ca scop stimularea activă a sistemului imunitar (S.I.), cu scopul de a obţine instalarea
stării de imunoprotecţie antiinfecţioasă/antitoxică a organismului.

IMUNITATEA - FUNCŢIE BIOLOGICĂ ESENŢIALĂ

 Imunitatea este o proprietate esenţială a tuturor sistemelor biologice, cu diferite grade de
complexitate şi eficienţă.
Imunitatea poate fi:
– Înnăscută sau neadaptativă (=rezistenţa naturală) - este o proprietate de specie ce
constă în capacitatea unui organism normal de a rămâne neafectat de un
anumit agent patogen cu care vine în contact;
- Dobândită sau adaptativă - proprietate inductibilă, individuală si poate fi dobandita:
- Natural - activ- prin infecţie - aparentă (simptomatică) – starea de boală;
- inaparentă (asimptomatică)-starea de purtător;
- pasiv– prin transplacentar (IgG) sau prin secreţia lactată (sIgA);
- Artificial - activ – prin vaccinare ;
- pasiv – prin seroterapie (administrare de imunoseruri);
- prin transfer de celule imunocompetente (transplant de măduvă hematogenă).

Imunitatea înnascuta (rezistenta naturala) a organismului la infecţii

Strategiile de apărare ale organismului gazdă faţă de infecţii, indiferent de natura agenţilor
infecţioşi (microorganisme parazite şi virusuri) aparţin la două categorii de mecanisme de apărare: cu
acţiune nespecifică, care nu se bazează pe recunoaşterea agentului infecţios, prin care este blocată
penetrarea şi/sau multiplicarea agenţilor patogeni indiferent de proprietăţile lor de patogenitate,
virulenţă sau de structura antigenică şi cu acţiune specifică, bazată pe recunoaşterea specifică a
agentului infecţios.
Mecanismele nespecifice sau neadaptative de apărare acţionează întotdeauna la fel, pe o cale
fixă, care nu se îmbunătăţeşte la al doilea contact şi următoarele cu acelaşi agent infecţios sau substanţă
străină, în general. Aceste mecanisme sunt reprezentate de bariere mecanice (tegumente si mucoase,
descuamarea epiteliilor), celule şi molecule (pH-ul acid al pielii, lizozim, proteinele sistemului
complement etc.) care pot bloca nespecific pătrunderea sau multiplicarea microorganismelor (MO).
Aceste mecanisme primare de apărare sunt moştenite, fiind prezente încă de la cele mai simple
organisme. De pildă, la vertebrate, funcţia fagocitară de apărare faţă de particule străine este atributul
unor celule de origine mezenchimală care îşi păstrează rolul de înglobare şi de degradare a materialului
ingerat, rol evoluat din cel de nutriţie. În decursul evoluţiei filogenetice, în afară de aceste mijloace
primitive, care acţionează imediat şi în acelaşi mod indiferent de natura agentului infecţios, au aparut şi
altele mai evoluate. Celulele nespecifice ale S.I. sunt leucocitele polimorfonucleare (PMN), care
fagocitează şi distrug în totalitate toate substanţele non-self, ca si macrofagele care fagocitează şi digeră
parţial MO, păstrând intacţi epitopii imunogeni pe care îi prezintă limfocitelor. Celule nespecifice sunt
şi celulele NK (engl. natural killer), celule limfoide (non-T, non-B) care distrug microorganisme de
dimensiuni mari, ca şi celulele tumorale, pe cale nefagocitară.
Limfocitele T sau B fac parte dintre mecanismele specifice de apărare, adaptative, fiind celule
cu o remarcabilă specificitate de recunoaştere, datorită unor receptori membranari specifici pentru
diferiţi epitopi din structura antigenelor, constituind clone de limfocite capabile, fiecare dintre ele, să
recunoască teoretic un singur epitop dintre toţi cei existenţi în natură. De asemenea sunt capabile de a
păstra amintirea primului contact cu un antigen, reacţionând pe o cale îmbunătăţită (mai rapid şi mai
intens) al doilea contact şi următoarele cu acelaşi antigen. În afară de celulele imunitare specifice, în
organismul uman sunt sintetizate diferite molecule care pot neutraliza specific diferite antigene:
imunoglobuline cu funcţie de anticorpi, ca si molecule care pot controla şi regla funcţiile sistemului
imunitar: interleukine (IL), interferoni etc.
Aşadar, în natură există un conflict permanent între agenţii infecţioşi pe de o parte, reprezentaţi prin
virusuri, bacterii, microfungi, paraziţi şi gazdele lor pe de altă parte, care sunt folosite de agenţii infecţioşi ca
habitat, sursă de hrană şi energie necesare pentru perpetuarea genelor lor şi menţinerea în natură. Organismul
gazdă la rândul său, dispune de un arsenal de mijloace de apărare complexe faţă de agenţii infecţioşi şi factorii
lor de virulenţă evoluaţi chiar sub presiunea acestor mecanisme de apărare ale gazdei.

Imunitatea dobândită artificial activ

Imunitatea dobândită în mod artificial şi activ se realizează prin vaccinare (administrare de
agenți infectioși atenuați/ neviabili sau componente ale acestora, prelucrate astfel încât să își păstreze
imunogenitatea = capacitatea de a induce un răspuns imun protector, atunci când sunt inoculate într-un
organism imunocompetent), procedeu care a fost acceptat încă din perioada pasteuriană ca o parte a
modului nostru de viaţă, constituind confirmarea practică a cunoştinţelor fundamentale de imunologie
şi un exemplu de manipulare, de modulare a activităţii sistemului imunitar.
Vaccinuri convenţionale
Imunologia ca ştiinţă a debutat prin aplicaţii practice, mai exact prin vaccinări sau imunizări
active empirice. Începând de la Jenner din 1798, se realiza protecţia antivariolică, prin inocularea
oamenilor prin scarificare, cu pulbere obţinută din crustele de vaccină, boală infecţioasă a vacilor,
asemanătoare cu variola (numită şi vărsatul negru), dar mult mai puţin gravă. Aceste inoculări au primit
numele de vaccinare, de la termenii latineşti vacca = vacă şi vaccinia – boala specifica a bovinelor.

Clasificarea vaccinurilor convenţionale

a) După modul de obţinere:
 Vaccinuri atenuate. Bazele ştiinţifice ale vaccinării au fost puse de L. Pasteur, care a stabilit
principiul atenuării virulenţei agenţilor patogeni. Primele vaccinuri folosite au fost cele
reprezentate de agenţi patogeni viabili, sălbatici, respectiv din bacterii sau virusuri intacte, dar
cu virulenţă atenuată, astfel incât să nu mai poată determina boala la om, dar să rămână capabile
să iniţieze o infecţie inaparentă, dar imunogenă, deci capabilă să determine starea de imunitate.
Vaccinurile atenuate s-au utilizat mult în secolul al XX-lea determinând o scădere semnificativă
a morbidităţii şi mortalităţii datorate bolilor infecţioase şi se folosesc şi în prezent, cu
respectarea unei condiţii importante: atenuarea virulenţei agenţilor patogeni să fie stabilă şi
ireversibilă.
În practică se folosesc vaccinuri vii cu mutante bacteriene sau virale cu virulenţă atenuată, care
determină o infecţie, dar nu şi boala, avantajul vaccinurilor antivirale (ca şi faţă de bacterii parazite
intracelular) obţinute pe această cale fiind că stimulează şi imunitatea celulară, nu doar pe cea umorală.
Atenuarea se obţine fie prin cultivarea în alte gazde decât cele naturale, fie în condiţii suboptimale de
cultivare in vitro, care să le atenueze până la anulare patogenitatea, cu păstrarea imunogenitatii.
Ex.: - vaccinul antirabic – obţinut prin treceri în serie pe animal;
- vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guérin), antituberculos, obţinut prin numeroase
(230) pasaje repetate în decursul a 13 ani, ale unei tulpini de Mycobacterium bovis
(specie patogenă la bovine, dar transmisibilă şi omului) pe un mediu nefavorabil (mediu cu
cartof glicerinat şi adaos de bilă bovină) şi care determină şi imunoprotecţie faţă de
Mycobacterium tuberculosis, agentul patogen al tuberculozei umane;
- vaccinul antirujeolic (conferă protecţie faţă de rujeolă sau pojar);
- vaccinul antioreion (împotriva parotiditei epidemice);
- vaccinul antipoliomielitic (varianta Sabin);
- vaccinul antivariolic – cu un virus înrudit cu cel împotriva căruia se face
vaccinarea; o campanie de vaccinare în masă iniţiată în 1967 şi finanţată de către
O.M.S. (150 milioane USD) a condus la eradicarea variolei în lume, a acestei boli grave care
a fost declarată învinsă în 1978, la 3 ani după raportarea ultimului caz (Somalia). La succesul acestei
campanii au contribuit anumite proprietăţi structurale şi epidemiologice ale virusului variolic: 1)
vindecarea clinică este însoţită şi de eliminarea virusului, deci nu există starea de purtător; 2) omul este
 singura gazdă, deci nu există vectori; 3) vaccinul este foarte eficient, datorită stabilităţii genetice şi
antigenice a virusului (Mims şi colab., 1998);
-campaniile de vaccinare în masă au fost organizate cu scopul reducerii morbidităţii până la eradicare; în prezent
exista programme de eradicare a poliomielitei si rujeolei, boli grave cu complicaţii neurologice şi invalidante.

 Vaccinuri cu agenţi infecţioşi neviabili

Metoda s-a folosit iniţial pentru virusuri, inactivate prin caldură şi agenţi chimici, pentru a le anula
infecţiozitatea. Aceste vaccinuri stimulează eficient sinteza de anticorpi, dar nu mai pot stimula
imunitatea celulară. Aşa se obţin vaccinurile antigripal, antirabic, antipoliomielitic (vaccinul Salk), anti-
HAV (virusul hepatitei A), dar şi vaccinuri antibacteriene; se utilizează suspensii de celule bacteriene
omorâte prin încălzire la temperaturi superioare celei de 60ºC sau sub acţiunea formolului sau fenolului
(acesta având şi rol de prezervant). Ex.: vaccinul antiholeric, antistafilococic.
Riscul administrării de vaccinuri inactivate este reprezentat de posibilitatea ca unele particule
infecţioase să supravieţuiască procedeelor de inactivare (aşa cum s-a întâmplat cu vaccinul
antipoliomielitic în 1950). În prezent se utilizează inactivatori mai fiabili care acţionează asupra
materialului genetic, de tipul β-propiolactonei sau hidroxilaminei.
 Anatoxinele – sunt vaccinuri obţinute prin tratarea exotoxinelor (de natură proteică) cu
formol 4%o şi încălzire (37º - 40ºC), condiţii în care toxinele îşi pierd complet toxicitatea,
dar îşi păstrează imunogenitatea. Ex.: anatoxina difterică, tetanică, stafilococică etc.
b) După conţinutul lor, vaccinurile pot fi:
- monovalente – obţinute dintr-o singură specie bacteriană sau serotip viral (vaccinul antistafilococic);
- bi-, tri- şi polivalente – ex.:
- vaccinul DiTePer (DTP), este un trivaccin compus din anatoxină difterică, tetanică şi celule atenuate
de Bordetella pertussis, agentul patogen al tusei convulsive (în prezent se utilizează şi Ag pertussis
acelular (acellular pertusis), vaccinul fiind DTaP;
- vaccinul ROR (protejeaza împotriva a 3 boli virale: rujeola, oreion, rubeola);
- vaccinul tetravalent (diftero-tetano-pertussis-polio inactivat); antigenele componente: difteric, tetanic,
pertussis acelular, poliomielitic trivalent inactivat;
- vaccinul hexavalent; antigene în componență: difteric, tetanic, pertussis acelular, poliomielitic
trivalent inactivat, haemophilus influenzae tip b, hepatitic B.

c) După provenienţa agenţilor patogeni folosiţi la prepararea vaccinurilor:

- autovaccinuri – un autovaccin este preparat cu o tulpină bacteriană izolată de la un bolnav şi folosită
pentru vaccinarea aceluiaşi individ; vaccin anticolibacil, anti-stafilococic, anti-piocianic, în cazul unor
infecţii cronice, recidivante, rebele la tratamentul cu antibiotice.
- stock- vaccinuri- produse in general din mai multe tulpini bacteriene sau virale şi destinate pentru
imunizari în masă; ex.: vaccinurile antigripal, antirujeolic, DiTePer, antistafilococic etc.
Toate aceste tipuri de vaccinuri reprezintă vaccinuri convenţionale, care s-au dovedit a fi în
ultimul secol instrumente importante în profilaxia şi limitarea unor boli infecţioase cu răspândire
endemică sau epidemică şi chiar în eradicarea unor boli. Dar aceste vaccinuri, pe lângă rolul lor pozitiv
incontestabil, pot avea şi efecte secundare nedorite: unele pot genera accidente postvaccinale, cum ar fi
declanşarea unor reacţii de autoagresiune sau alergice sau, dacă agenţii patogeni sunt incorect atenuaţi,
pot determina boala. Uneori, componentele unui vaccin pot competiţiona între ele sau vaccinurile pot
conţine, pe lângă componentele imunogene şi substanţe supresoare ale răspunsului imun (de ex.
prezervanţi). Vaccinurile atenuate sunt contraindicate la anumite grupuri de populaţie cu risc, cum ar fi
femeile însărcinate, persoanele imunosupresate sau cele suspecte de leucemii şi limfoame, ca şi în
cursul unor infecţii simptomatice.
Vaccinuri moderne
Pentru evitarea efectelor adverse ale vaccinurilor convenţionale au fost imaginate procedee de
obţinere a unor noi tipuri de vaccinuri, bine definite şi cunoscute la nivel molecular, care să inducă
numai răspunsul imun dorit, nu şi reacţii secundare, adverse. Astfel de vaccinuri moderne sau vaccinuri
ale viitorului se obţin prin diferite metode şi tehnologii:
 Vaccinuri produse prin tehnologia ADN recombinant:
- vaccinuri corpusculare: vaccinul corpuscular holeric care are inactivată gena pentru subunitatea A a tox.
holerice; Ag carcinoembrionic recombinat (pt tratarea cancerului de colon şi sân);
- vaccinuri cu vectori recombinaţi, obţinuţi prin clonarea genelor pentru anumite proteine imunogene
virale sau bacteriene în virusuri, celule procariote sau eucariote (levuri) atenuate; de ex., aşa s-a obţinut vaccinul
anti – hepatită tip B pe celule de levuri; vaccinul antivariolic, prin inserarea unor gene ale virusului variolei, în
virusul vaccinei; vaccinul BCG recombinat, care exprimă proteina majoră (antigenul 85B) antigenică, prezentă la
Mycobacterium tuberculosis;
 Vaccinuri ADN – cercetări recente au arătat că atunci când se injectează ADN i.m., celulele musculare
expuse pot exprima mesajul respectiv şi sintetiza proteine imunogene. Practic, ADN-ul este reprezentat de o
plasmidă, plus un promotor care asigură sinteza unei cantitaţi mari de proteină imunogenă. Acest tip de vaccinuri
stimuleaza imunitatea umorală şi celulară, sunt foarte stabile şi nu necesită păstrare la frigider. Numeroase
vaccinuri produse pe această cale sunt în curs de verificare.
 Vaccinuri subunitare – utilizează ca Ag subunităţi, componente ale agenţilor infecţioşi:
- vaccinuri ribosomale- sunt reprezentate de ribozomi bacterieni izolaţi (70S). S-a constatat că mai
imunogene sunt subunităţile ribozomale separate (30S şi 50 S), modul lor de acţiune fiind incomplet elucidat;
ipoteze: proteinele ribozomale ar fi imunogene, prezenţa LPS contaminante şi a ARNr, substanţe care ar avea un
efect adjuvant;
- vaccinul anti-hepatită B, cu AgHBs (Ag Australia, componenta de suprafaţă a virusului);
- vaccinuri sintetice (polipeptide) – sunt potenţial cele mai sigure, ieftine şi uşor de păstrat; este dificil
de depistat însă care sunt cei mai imunogeni epitopi din structura agenţilor patogeni;
- vaccinuri anti-adezine: obţinute faţă de adezinele bacteriene, structuri de suprafaţă care
mediază aderenţa bacteriilor patogene la substratul celular sensibil, fenomen care constituie prima fază, sine qua
non, a unui proces infecţios. De ex. vaccinuri anti-antigenele capsulare de la Haemophilus influenzae (agentul
cauzal al unei infecţii influenza-like), anti-Neisseria meningitidis (unul dintre agenţii potenţiali ai unor meningite
fatale). Ag-le capsulare sunt adesea de natură polizaharidică, astfel că nu stimulează limfocitele Th şi determină
doar sinteza de IgM. Pentru a evita acest neajuns, antigenele polizaharidice se conjugă cu anatoxină tetanică.
 Vaccinuri antiidiotipice– sunt constituite din Ac din setul 2 (antiidiotipici), anti- Ac1, a căror
sinteză se datorează unicităţii structurale a situsurilor combinative ale anticorpilor şi caracterului
antigenic al acestora (vezi Subcap. Heterogenitatea idiotipică a Ig-lor).
Dificultatea majoră de obţinere a unor vaccinuri eficiente este uneori efectul fenomenului de variaţie
antigenică a agenţilor patogeni, un mecanism de evitare a răspunsului imun al gazdei. Un alt motiv de insucces
al vaccinurilor anti-adezine în general, îl constituie, concentraţia mică a anticorpilor specifici la nivelul
mucoaselor.

Variaţia antigenică a agenţilor infecţioşi. Agenţii patogeni (virusuri, microorganisme) conţin

numeroase Ag, fiind mozaicuri de antigene, foarte diferite ca localizare, compoziţie chimică (P, GP, GL,
LPS, A.N.) şi imunogenitate. Variaţia antigenică este un rezultat al coevoluţiei gazdă – parazit.
Deoarece organismele gazdă au dezvoltat mecanisme de apărare faţă de M.O. parazite şi factorii lor
virulenţă, acestea la rândul lor au dezvoltat noi mecanisme de virulenţă şi strategii de evitare a
răspunsului imun. Acest fenomen al variaţiei antigenice reprezintă un mecanism prin care anumite
specii de M.O. patogene sintetizează succesiv un număr mare de variante antigenice ale structurilor de
suprafaţă, pentru a scăpa de efectorii imunitari ai gazdei. Se asigură astfel supravieţuirea unei părţi din
populaţia de M.O. infectante, chiar în prezenţa unui răspuns imun eficient, pornind de la care se reface
o populaţie de M.O. cu structură antigenică diferită.
Variaţia antigenică produsă in vivo este determinată de presiunea imună, care ar putea accelera
evoluţia sau selecţia unor noi variante antigenice. De exemplu, flagelii sunt structuri imunogene
(antigene H) faţă de care organismul gazdă produce anticorpi. Ca rezultat al coevoluţiei gazdă - parazit,
acesta din urmă “contraatacă“ sintetizând antigene flagelare diferite (Ag H1 şi Ag H2); fenomenul a fost
descris sub denumirea de variaţie de fază a antigenelor flagelare de la Salmonella sp., ca un sistem de
variaţie de fază, controlat genetic; se pare ca variaţia de fază a flagelilor s-ar realiza aleatoriu o dată la
fiecare 103-105 generaţii şi ar avea un rol deosebit în patogenitate, respectiv în capacitatea bacteriilor de
a se adapta la diferite medii ostile în cursul infecţiei şi de “a înşela“ efectorii sistemului imunitar.
Un factor agravant al unei infecţii, dar cu valoare adaptativă pentru bacterii este capacitatea
fimbriilor de a suferi variaţii de fază. Acesta explică pe de o parte, heterogenitatea tulpinilor de E. coli
din căile urinare şi capacitatea lor de a adera la diferite niveluri ale căilor urinare, iar pe de altă parte
capacitatea de a evita acţiunea Ac-lor, cu specificitate faţă de adezinele exprimate într-o fază anterioară.
Dar, exemplul tipic de variaţie antigenică la bacterii îl constituie Neisseria gonorrhoeae ; în 1982 s-a
demonstrat ca diferite tulpini izolate de la bolnavi sunt diferite din punct de vedere antigenic, ceea ce
explica de ce Ac anti-fimbrii nu sunt activi faţă de toate tulpinile de gonococ.
Celulele de N. gonorrhoeae exprimă în orice moment un tip caracteristic de fimbrii, constituite din fimbrilină, o
proteina cu g.m. care variază între 18 – 24 kDa. Fimbriile mature mediază aderenţa la diferite tipuri de celule eucariote. S-a
demonstrat că fimbrilina, proteina de constituţie a fimbriilor este codificată nu de o genă, ci de câteva sute de gene
cromozomale. Genomul bacteriei conţine însă mai multe secvenţe incomplete ale genelor pentru fimbrilină, care sunt
“tăcute”, neexprimate (engl. silent genes). Acestea conţin pe lângă unele secvenţe conservate şi unele variabile.
Funcţionarea lor este condiţionată de fenomenul de conversie a genelor, care se produce printr-un mecanism asemănator
celui descris sub denumirea de modelul casetei, care implică existenţa unui situs de exprimare şi deplasarea aleatorie a uneia
din genele ”tăcute” în acest situs, care înlocuieşte şi deplasează gena anterior functională. Astfel se sintetizează un nou tip de
molecule de fimbrilină. Fenomenul explică încercările nereuşite de a obţine un vaccin anti-adezine pentru profilaxia
gonoreei.

Alte exemple de variaţie antigenică la diferiţi agenţi infecţioşi:

 Klebsiella pneumoniae - bacterie capsulata care determină infecţii cronice, dificil de tratat; s-a încercat stimularea
imunităţii, utilizând antigene capsulare K-specifice ca vaccinuri anti-adezine. Imunoterapia K-specifică a trebuit să
acopere cele mai frecvente serotipuri dintre cele 70 de serotipuri capsulare identificate în cadrul acestei specii. Un
vaccin 24-valent K-specific, acoperă 60-70 % dintre tulpinile de K. pneumoniae izolate din cazuri de bacteriemie.
 Trypanosoma sp. - membrana plasmatică a acestui parazit este acoperită de un înveliş gros de glicoproteine
variabile de suprafaţă (GVS) şi împachetarea strânsă a acestor molecule împiedică accesul Ac–lor la epitopii
criptici. Se apreciază ca 9% din genomul tripanosomelor codifică sinteza şi rearanjările genelor pentru GVS, deci o
cantitate mare de informatie genetica, dar foarte necesara, pentru a asigura supravieţuirea parazitului în sânge, în
contact cu anticorpii.

Strategii virale de evitare a răspunsului imun – la unele virusuri, paraziţi absoluţi ai celulelor vii,
au apărut mecanisme care le permit să evite efectele neutralizante ale răspunsului imun şi să se menţină
în natură. Aceste mecanisme acţionează la diferite niveluri şi asigură:
1) persistenţa virusului în organismul unui individ;
2) persistenţa virusului în populaţie prin variaţie antigenică;
- aceasta se realizează prin deriva antigenică (drift genetic si antigenic - mutaţii punctiforme
care determină modificări în structura spiculelor virale cu rol esenţial în infecţiozitate) şi prin reasortare
genetică (shift genetic) – fenomen determinat de recombinarea segmentelor de ARN genomic ale
virusurilor cu genom multipartit, când o celula gazdă este infectată simultan cu 2 virusuri diferite,
apărând noi tulpini virale; de ex, apariţia de noi tulpini de virus gripal în timp, se explică prin astfel de
pseudorecombinări între un virus gripal uman şi unul animal (aviar, porcin).

Similar, in cazul virusului HIV, există dificultăţi pentru producerea unui vaccin profilactic eficient,
dificultăţi atât de ordin imunologic (rata mare de mutaţii ale proteinelor de suprafaţă gp 120 şi p24), cât
şi logistic, care se referă la testarea eficienţei vaccinului în cazul acestei infecţii cronice, cu perioadă
mare de latenţă, asimptomatică; tradiţional, vaccinurile s-au dezvoltat pentru proteţia populaţiei
împotriva bolilor acute, cu evoluţie epidemică. Există preocupări şi pentru obţinerea unor vaccinuri
terapeutice, destinate tratamentului persoanelor deja infectate (HIV pozitive).