Antologia Virtuala Noesis

Vol. 2

Acasă de Jean Lorin Sterian.

Străduţa Maltopol se află aproape de gară. Nu e foarte lungă şi face
legătura între Bulevardul Titulescu şi strada de unde îşi începe sisifica călătorie
spre Berceni tramvaiul 34. Pe Maltopol sunt puţine case. Două dintre ele au
magazinaşe la parter, conformându-se tradiţionalei dughenizări iar proprietarii
alteia au transformat curtea şi beciul într-un local ce a fost pe rând cârciumă
de cartier, restaurant de lux, loc de întâlnire al boemei. Fiind situată între Gară
şi Piaţa Victoriei, străduţa Maltopol are câte ceva din ambele zone: unele clădiri
sunt proaspăt renovate şi locul din faţa porţii e ocupat de maşini luxoase, altele
au aceeaşi faţadă din perioada interbelică, atunci când au fost construite, iar în
faţa lor pot fi întâlniţi bătrâni apatici care discută despre boli, pensii şi
vremurile de odinioară. În curţile lor nu latră nici un câine. Într-una din aceste
case, cu ziduri năruite în care se află încastrate decoraţii metalice şi ferestre în
formă de ogivă se află un tânăr înalt, brunet, îmbrăcat în blugi negri, tricou gri,
cu guler cu nasturi, având gâtul înconjurat de o eşarfă albastră. Priveşte cu
atenţie curtea unde se află un lădoi de lemn scorojit pe care stă atârnat un
preş; e probabil locul unde se odihneşte stăpâna casei. Alături se găsesc un
morman de fierătănii care par a fi unelte agricole sau, mai degrabă, rămăşiţele
unei sculpturi abstracte. Dalele de piatră sunt crăpate şi invadate de buruieni.
E linişte, din casă nu se aude nici un zgomot. Străduţa e destul de liniştită, nu
se circulă decât într-un singur sens şi nici un autovehicul de transport în
comun nu are acces aici. Maltopol e scurtătura dintre două lumi: cea pestriţă şi
de proastă condiţie, a Gării şi cea a lumii bune, mutate în blocurile ce încep pe
bulevardul Titulescu din piaţa Victoriei. Pe o dală de piatră se întinde o pisică;
ochii ei leneşi îl privesc cu indiferenţă pe tânăr şi privirea nu i se ridică nici
măcar la apariţia unor vrăbii.
Emil Eremia mai stătu câteva secunde în faţa uşii întredeschise.
Înăuntru nu se vedea nimic. Se foi niţel, îşi încordă mai bine ochii şi zări
silueta unui bărbat. Făcu un pas înapoi, îşi muşcă buza de jos şi intră în
vestibul încercând să pară sigur pe sine. Nu era nimeni acolo; în încăpere se
afla doar un cuier de lemn negru pe care se aflau agăţate haine şi două
umbrele. După o uşă se ghiceşte animaţie; se aude zgomot de voci, un bocănit
şi apare baba din faţa chioşcului de ziare. E îmbrăcată, spre deosebire de
dimineaţă, cu o rochie croşetată din lână roşie încinsă cu o curea lată de
culoare neagră care atârnă într-o parte. La gât, ca şi el, are o eşarfă de un roşu
mai închis, iar în cap poartă o pălăriuţă cu panglică de aceeaşi culoare.
— Mircea, tu eşti! Exclamă bucuroasă bătrâna. Face doi paşi înapoi şi
strigă către un auditoriu pe care tânărul nu are cum să-l vadă:
— Oameni buni, a venit şi Mircea, după care se repede şi-l pupă pe ambii
obraji. Sărutul ei pare atingerea unui sân veşted. Emil nu are timp să se
gândească la cine e Mircea (deşi fusese îndrumat în această privinţă) şi se
trezeşte direct într-o sufragerie mare şi zgomotoasă în care prezenţa lui trezeşte
valuri de bucurie. E luat în braţe, sărutat, bătut pe spate, împroşcat cu salivă
de un bătrân transparent şi, în sfârşit, aşezat pe un scaun cu tapiţerie verzuie,
lângă doamna cea în vârstă. În dreapta lui se află o domnişoară cam de treizeci
de ani ce-l priveşte cu interes. Încearcă să o identifice după lista şi fotografiile
pe care i le dăduse baba. Reuşeşte: e verişoara de la Iaşi, dar numele ei îi scapă
pe moment.
Damian se rostogoli pe spate. Sub pernă avea revistele porno primite de
la nişte prieteni unguri care se ocupau cu distribuirea prin poştă de obiecte
erotice. Scoase una la întâmplare şi o deschise. Pe copertă, o blondă cu sânii
uriaşi călărea o motocicletă aşezată într-o poziţie care-i permitea să i se vadă
labiile. Neinteresant. Dădu pagina şi se răsuci într-o poziţie mai convenabilă.
Stătea în cot şi-i era cam greu să răsfoiască cu o singură mână, în timp ce se
masturba cu cealaltă. Două japoneze îi făceau o felaţie unui individ plinuţ
şi?‘cu penis mic. Nu păreau prea încântate de ceea ce făceau nici măcar când
îşi stimulau clitorisul reciproc. Nu-l excitau cu nimic nici măcar când se
înfigeau în ambele capete ale unei banane. Pe următoarea pagină se aflau doi
poponari aşa că dădu mai departe până la un concurs de pişoarcă. Un grup de
femeiuşti azvârleau cu pipi una în guriţa celeilalte. Pentru o clipă, crezu că
imaginile aveau să trezească ceva în el şi începu să şi-o frece cu furie. După
numai câteva secunde, gândul întâlnirii de după-amiază i se strecură din nou
perfid în minte şi-l blegi la loc. Înfuriat, închise revista şi se duse la baie. Se
spălă pe mâini, îşi rase barba de două zile şi se dădu cu apa de toaletă
învechită pe care i-o dăduse baba. Se tăiase în două locuri, era nervos că nu-i
reuşise laba şi că nu reuşise să scoată din mintea ce avea să urmeze. Se
masturba, cel mai adesea, nu dintr-o nevoie erotică, ci din cauza unui stress pe
care nu avea altfel cum să-l stăpânească. Îşi puse costumul maro, pe care-l
detesta fiindcă îl făcea să arate cu zece ani mai bătrân şi ieşi în stradă. Aproape
de colţul străzii dădu peste vecina de la parter. Era o femeie bine, cu trăsături
delicate şi ochii mari, în jurul cărora se machia întotdeauna cu albastru. Mulţi
dintre vecini vroiau să o călărească, dar niciunul nu se lăuda că i-ar fi pus-o.
Cu el se comporta ca o pisică în călduri. Căuta prilej de vorbă de câte ori se
întâlneau. Aflase despre el că divorţase şi comenta adesea despre cât de rău e
să fii singur când eşti în floarea vârstei. În mod normal, n-ar fi stat pe gânduri
să i-o tragă, dar apariţia Mariei în viaţa lui excludea orice altă femeie. O
tâmpenie, socoteau amicii lui, dar era complet incapabil să mai se uite la
altcineva. Vecina începuse să turuie despre ce săptămână minunată
anunţaseră ăia de la meteo şi de cât câştigase nu ştiu ce olteanul la bingo. Nu
ştia cum să scape mai repede de ea. În timp ce-i vorbea îşi tot trecea mâinile
prin păr şi toate gesturile ei păreau o invitaţie. Se întrebă ce i-ar putea spune
dacă o să-l invite direct la ea acasă. O să i-o trag odată şi odată îşi spuse
Damian şi pretextă că întârzie la o întâlnire cu un fost coleg de liceu. Ieşi pe
strada Secuilor şi se opri nehotărât, neştiind în ce parte să o ia. Era strada
Secuilor – Secuilor, nu Secuilor A, B, sau C ori una din cele câteva alei ale
Secuilor. Edilii nu dăduseră dovadă de prea mare fantezie la alegerea numelor
din moment ce atâtea străduţe purtau acelaşi nume. Unele primiseră nume ale
eroilor morţi la Revoluţie şi o dată văzuse la televizor pe mama lui Urucu Adrian
Dan. Urucu Adrian Dan era chiar numele aleii în care dădea străduţa pe care
se afla blocul lui.
Dacă ar fi luat-o la dreapta ar fi ieşit la Piaţa Sudului, o zonă cam
aglomerată pentru dispoziţia lui din acel moment. Dacă ar fi putut, ar fi trecut
prin piaţă cu mâinile la ochi şi cu dopuri în urechi. Dacă o lua la stânga ieşea
pe Bulevardul Brâncoveanu şi avea de mers o staţie de autobuz până la
metrou. Îi plăceau blocurile de pe bulevard, erau construite recent şi aveau
apartamente cu camere mari şi destul de luminoase. Era lume proastă şi acolo,
dar stătea în cartierul ăsta de prea mult timp ca să-i mai pese de calitatea
vecinilor. Se hotărî să o ia, totuşi, spre Piaţa Sudului. Putea să ia de acolo
tramvaiul 34. Îi plăcea să meargă cu tramvaiul ăsta, chiar dacă făcea aproape o
oră până la gară. Pe trotuar, bătrânici înbrobodite vindeau brânză în găleţi. Era
tare bună brânza de la ele. Nicăieri în Bucureşti nu se mai găsea aşa ceva. Era
în stare să mănânce jumătate de kilogram singur, la o masă. Îşi promise ca la
întoarcere să cumpere neapărat. În dreapta, se deschidea aleea care ducea la
bordelul lui. Trecu pe lângă taraba cu ceasuri. Dacă ar fi avut bani, i le-ar fi
cumpărat moşneagului pe toate. Avea şi el câteva acasă, din cele mari,
deşteptătoare, stricate de mult. I-ar fi plăcut să aibă în casă unul din acele
ceasornice uriaşe care se pun în turnuri. Începuseră să-l pasioneze ceasurile de
când aflase că, în 1400 şi ceva, existau unele ale căror ace se roteau în sensul
invers celui cu care suntem obişnuiţi. Mai exista unul la Florenţa şi se spunea
că e o experienţă unică să-i urmăreşti mişcare acelor. Damian se afla într-o
relaţie specială cu timpul. Nu-i ajungea niciodată. De fapt, asta era impresia
lui, că nu are timp pentru nimic. Din acestă cauză, nu era în stare să ducă
nimic până la capăt, pentru că se apuca de altceva ce i se părea mai important.
Puţine lucruri meritau atenţia lui. Îi era nespus de greu să aibă o slujbă care să
presupună un program fix. Gândul că trebuie să stea lipit opt ore de scaunul
unui birou îl umplea de spaimă. Spaima venea de la faptul că îşi închipuia că
viaţa trece pe lângă el chiar în acele ore când el îşi freca fundul de scaun. Nu se
simţea nicăieri cu adevărat bine şi avea senzaţia că locul lui e oriunde în altă
parte. De fapt, el nu căuta un loc, ci o stare de spirit în care să se simtă
confortabil cu el însuşi. O stare de spirit care s-ar putea numi acasă. Acolo
locuise până la plecarea Mariei.
Burjuii îl credeau un idiot care nu e în stare să spună decât Daţi-mi şi
mie un bănuţ. La orice întrebare îi puneau, el răspundea stereotip fapt care-i
determina să nu insiste niciodată în a afla mai multe despre viaţa lui. Nimic nu
era mai enervant decât să audă chestii de genul: Cum te cheamă? Unde-i
mama ta? Unde stai? Ştii să citeşti? Burjuii erau nişte cretini, mai ales
doamnele acelea în vârstă, sulemenite pe faţă care se uitau la el cu scârbă şi-i
întindeau o hârtie de 1000 de lei cu scârbă, ţinând bancnota cu două degete.
Burjui. Îi plăcea cuvântul ăsta. Nu mai ştia de unde-l auzise, dar li se potrivea
perfect tuturor prefăcuţilor în haine scumpe care-şi făceau cumpărăturile în
supermarketul Mega Image. Ştia că între lumile lor nu se întâlnesc decât în
momentul când el le taie calea pentru a le cere bani după care, fieare se retrage
scârbit în teritoriul lui. Uneori se întreba dacă sunt reali sau toţi aceşti domni
în costum şi femei în blănuri, mirosind puternic, nu sunt decât plăsmuiri ale
minţii lui prea îmbibate de aurolac. Singurul lucru palpabil venind de la ei erau
banii, banii cu care îşi putea procura drogul, ţigări, băutură şi mâncare. Tot ce
avea de făcut pentru a-i câştiga era să se aşeze la uşa magazinului şi să
cerşească cu voce umilă. Era convins că oamenii aceştia îşi câştigă banii mult
mai greu ca el şi îi folosesc pentru aceleaşi lucruri.
Deşi nu ştia să citească, cunoştea după nume toate străzile din zonă.
Dormea într-o cocioabă din curtea unei case vechi de pe Iacob Negruzzi, acolo
unde se aflau mai multe depozite de cărţi şi un depozit de vinuri. Îşi amenjase
un culcuş straşnic unde se simţea ca un împărat. De la Gară până în Piaţa
Victoriei se întindea regatul lui pe care nu trebuia să-l împartă cu nimeni. Ştia
că era prea mărunt să facă probleme adevăraţilor stăpâni ai zonei. Nu-i era
teamă nici măcar de cuibul de legionari din capul străzii. Erau nişte fraieri care
se strângeau în ficare săptămână, recitau poezii şi îndrugau tot soiul de
tâmpenii. Când se plictisea, îi urmărea pe geam cum se scălâmbăiau şi se
distra de minune de prostia lor. Pe unul dintre ei îl ştia bine, locuia lângă fosta
pizzarie Giulia, împreună cu alţi doi burjui. Era un puştan cu părul lung şi
cârleonţat care-l făcea să arate ca o căpriţă. Mult mai interesanţi erau cei din
grupul care se strângea pe străduţa Maltopol, la casa băbătiei care fusese
boieroaică. Cam de două ori pe lună vreo şase, şapte burjui veneau pe seara,
dar nu soseau niciodată în grup şi nici măcar la aceeaşi oră. La plecare era la
fel, plecau unul câte unul ca şi cum s-ar fi ferit să fie văzuţi împreună. Pe doi
dintre ei îi întâlnise pe Titulescu, pe lângă primărie. Îi observase atent şi-şi
dăduse seama că şi ei se întâlniseră din întâmplare. Se priviseră scurt în ochi şi
nici măcar nu se salutaseră. Cel mai ciudat era un burjui mai în vârstă, cu faţă
dură, care, atunci când venea cu taxiul arăta ca toţi oamenii, sănătos, pe două
picioare, dar, înainte de a intra în casă se urca într-un cărucior cu rotile pe
care-l scotea din maşină. Erau cu siguranţă nişte conspiratori care unelteau
împotriva a ceva şi, din acestă cauză, îi păreau nişte burjui simpatici.
Doi oameni îşi pot spune un număr finit de cuvinte. Din acestă cauză,
Damian vorbea puţin, de teamă să nu le consume pe toate prea devreme. Îşi
înlocuise vorbele prin gesturi pe care le transformase toate în mângâieri. Maria
simţea dragostea din gesturile lui şi îi era teamă. Ea avea nevoie de cuvinte.
Pentru ea, iubirea trebuia confirmată sonor tot timpul. Avea nevoie de un
partener căruia să-i povestească tot ce făcuse în ziua respectivă, că tramvaiul
întârziase, cum un mojic a bruscat-o şi ea a răspuns cu aceeaşi monedă, ce
mizerii i-au mai făcut colegii de serviciu, ce haine a văzut în magazin. Era în
stare să-i povestească în două ore un film care durase o oră şi jumătate. O
enervau tăcerile prelungite, lipsa lui de comunicare, starea posacă în care-l
vedea cufundat în cea mai mare parte a timpului. Doar ochii ei o linişteau şi o
speriau în acelaşi timp. Pentru a exemplifica legătura dintre ei, următoarea
întâmplare e semnificativă: în timp ce se uitau la televizor, privirile lui Damian
s-au oprit asupra profilului ei delicat şi nu s-au mai putut desprinde de acolo.
Focul din inima lui a erupt şi a spart barierele tăcerii. Eşti frumoasă, i-a zis.
Maria a început să plângă. Din când în când, Damian avea accese de veselie
inexplicabile şi redevenea cel de la început, când o cucerise prin acel ceva-ul
lui, pe care nu-l mai întâlnise la nici un bărbat. Îi plăcea să-l chinuie, să-l
scoată din amorţeala lui şi devenea răutăcioasă numai ca să-l facă să
vorbească. Regreta însă repede căci, odată pornit, Damian devenea o maşină de
reproşuri şi ironia pe care o îndrepta în general asupra întregii lumi se îndrepta
numai către ea. Era destul de greu să-i faci faţă. Nu ăsta a fost însă motivul
pentru care l-a părăsit.
Într-o noapte, când nu putea dormi din cauza căldurii, Emil descoperise
că părerea care o avea despre el însuşi nu e deloc aceeaşi cu părerea care şi-o
formaseră ceilalţi despre el, mai ales cei apropiaţi. Cu câteva ore în urmă îl
părăsise prietena cu care era împreună încă din anii de liceu. Nu fusese o
ceartă, deşi ar fi preferat să fie una. Claudia îi vorbise pe un ton insuportabil de
calm şi, după ce-i spusese tot avea de spus, îl sărutase pe obraz şi plecase. Ştia
că nu o să o mai vadă niciodată, îi arătase viza de plecare în State pentru zece
ani şi chiar dacă s-ar fi întors şi s-ar fi întâlnit, din întâmplare, ea avea să fie o
altă Claudie, iar el un alt Emil. Era posibil ca Emil şi Claudia din viitor să se
placă, şi să ajungă să facă dragoste din nou, dorind să-şi amintească de trecut.
Gândul ăsta îl făcu să zâmbească. Cu siguranţă că acei doi străini, pe care
hazardul i-ar fi pus să se întâlnească din nou, n-ar fi avut ce să-şi mai spună.
Dacă s-ar fi întâlnit mâine cu ea, ar fi fost aceeaşi situaţie. Îi era greu să se uite
în oglindă şi să recunoască că, aproape tot ce spusese Claudia despre el era
adevărat. Hotărî să ducă în baie, să-şi examineze chipul în lumina de neon.
Simţea nevoia să fie nemilos cu sine. Stabili că Emil din oglindă e acel Emil
văzut de Claudia şi că el e încă vechiul Emil, dar nu mai era aşa sigur. Cei doi
păreau la fel, dar Emil văzut de Claudia părea mai nervos şi avea nasul mai
ascuţit. El părea destul de calm, deşi era răvăşit pe dinăuntru. Simţea cum un
vârtej îi urcă dinspre tălpi, jupuindu-l de muşchi pe interior, răsucindu-i
tendoanele, cuprinzând într-o vâltoare însângerată organele interne, strivindu-i
ficatul de sfărâmăturile coloanei vertebrale, biciundu-i plămânii, înnodându-i
arterele. Inima îi explodă ca un bec prin care a trecut curent cu tensiune mult
mai mare şi se trezi cu mâinile încleştate de chiuvetă, cu faţa lividă atât de
apropiată de oglindă încât Emilul de acolo nu mai putea fi recunoscut. Aproape
că atingea cu globii oculari sticla rece. Răsufla greu şi, când îşi ridică capul
văzu în oglindă nu un Emil, ci sute, foarte diferiţi între ei, dar făcând cu toţii
parte din acea familie Erau acolo Emil văzut de maică-sa, de taică-su, de colegi,
profesori, prieteni, vecini, rude îndepărtate. Unii dintre ei aveau trăsăturile abia
conturate ceea ce însemna că erau văzuţi prin prisma unor persoane care-i
cunoşteau foarte puţin. Văzu Emili simpatici, Emili, trişti, Emili prost
îmbrăcaţi, Emili furioşi şi agresivi. Era acolo şi un Emil bătrân, cu cearcăne şi
cu părul vâlvoi, semănând cumva cu imaginea tipică a savantului nebun. Se
întrebă cine îl vedea în acest fel. Bătrânul îl privi cu înţelegere şi îi făcu cu
ochiul. Dintre toţi, îi părea cel mai simpatic şi se gândi că acesta este Emil
văzut de Emil. Atunci cine era dincolo de oglindă?
Într-o seară de toamnă, Melcea Răzvan a ieşit bine-dispus de la un film
american care rulase la cinematograful Popular din Constanţa. Afară era
frumos, încă nu începuseră ploile interminabile care transformau oraşul într-o
baltă mohorâtă. Fusese o comedie cu Eddie Murphy. Îl plăcea pe actor pentru
că-l văzuse doar în filme vesele şi îşi închipuia că e, la rândul lui, un om vesel.
Nu avea chef să se întoarcă imediat acasă deşi acolo îl aşteptau soţia şi fetiţa.
Se îndreptă spre Piaţa Ovidiu şi o luă pe una din puţinele străduţe care mai
rămăseseră din oraşul vechi. Nu se gândea la nimic important şi, în timp ce
mergea, scene din film îi reveneau în minte şi îl făceau să zâmbească. La un
colţ, un bărbat i-a cerut un foc. A scos bricheta şi în acea clipă a simţit o
durere arzătoare în stomac. Unul din ultimele lui gânduri, înainte de a muri
înjunghiat de cuţitul necunoscutului, a fost legat de chipul lui Eddie Murphy în
momentul când o babetă îşi scoate proteza pentru a se arunca sub apă spre
sexul lui. I se părea, datorită acestui gând, că moartea e ceva foarte frivol. Muri
fericit. Mariei i-au spus că tatăl a plecat într-o călătorie foarte lungă şi că se va
întoarce peste câţiva ani. Toată copilăria a fost supărată pe el pentru că nu şi-a
lut rămas bun de la ea. Această plecare a marcat-o atât de tare, încât, de câte
ori a simţit că ţine la un bărbat, l-a părăsit.
Se privi în oglindă. Era încă bărbat bine. Părul grizonat, încă des îi dădea
un aer respectabil. Avea ochii albaştri şi tăioşi dar se îndulceau imediat în
apropierea unei femei. Profesorul Silviu Curariu avea două plăceri în viaţă:
sexul şi dormitul. Se mândrea că se culcase cu aproape toate profesoarele de la
liceul unde fusese atâta timp director şi dăduse iama, de câte ori avusese
ocazia, şi printre eleve. Fusese întotdeauna discret şi nu făcuse niciodată
paradă de cuceririle lui. Şi acum primea o mulţime de scrisori şi vederi de
sărbători, iar de ziua lui simţea nevoia, după câteva ore, să scoată telefonul din
priză. Avea casa plină de amintiri de la femeile care-i trecuseră prin pat.
Profesorul Curariu zâmbi, dar îi ieşi o grimasă. Era mulţumit de cum arăta, dar
starea lui, în ansamblu, nu era prea bună. Avusese atâtea femei, dar acum,
când ar fi avut nevoie de un suflet alături, era singur. Copii, nu făcuse, fusese
prea egoist. Scoase din debara un scaun cu rotile pliat şi-l asamblă cu destulă
îndemânare. Se aşeză în el să verifice dacă mai e în stare de funcţionare şi se
deplasă puţin prin holul pardosit cu gresie cărămizie, de Spania. Era bun.
Sună la compania de taximetre şi o rugă pe dispecer să-i spună şoferului să
urce până la etajul I. Era un tip gras, cu mustaţă, ce bombăni în continuu în
timp ce căra căruciorul. Îi puse o bancnotă în buzunar şi bombănitul încetă
brusc. Deveni chiar vorbăreţ, dar pe Curariu îl plictisea tot ce spunea un
bărbat.
— Strada Maltopol, comandă profesorul.
— Pe lângă Irish Pub? Întrebă mustăciosul, deşi ştia foarte bine unde era
străduţa Maltopol. Cu două zile înainte dusese acolo pe un puştan care vroia
să-şi cumpere cărţi cu preţ redus de la depozite.
 Profesorul tăcu, ursuz. Când ajunseră pe bulevardul Titulescu, maşina
opri la o trecere de pietoni şi văzu pe trotuar pe una din fostele lui amante. Vru
să o strige, dar şoferul porni, fapt care-l indispuse mai tare. Ajuns în faţa casei
îl rugă pe taximetrist să-l ajute să scoată scaunul din portbagaj şi se gândi că
ar trebui să-l lase acolo, oricum nu-l folosea decât la întruniri. Ar fi trebuit să
se lase de tot ce ţinea de casa asta, dar ceva îl împiedica. Venea aici de aprope
un an şi începuse să se simtă bine. Nu-l mai atrăgea demult suma pe care o
primea pentru fiecare venire. Uneori, se gândea la cei prezenţi ca fiind familia
lui. Nu-l deranja deloc faptul că-l tratau ca un handicapat, deşi el mai putea
juca încă fotbal. Dimpotrivă, era tot timpul în centrul atenţiei şi căutau cu toţii
să-i intre în voie. Când mai ieşea la câte-o bere cu alţi prieteni, şi ei foşti
profesori, se simţea parcă nelalocul lui în momentele când altcineva captiva
interesul povestind despre bolile bătrâneţii. Se ţinea cel mai bine dintre toţi şi
erau un adevărat răsfăţ momentele petrecute pe străduţa Maltopol. Coana
Magda ar fi fost fericită să ştie că gândeşte aşa. Se urcă în scaunul cu rotile şi
sună la uşă. Îi deschise verişoara Giulia, care-l pupă pe frunte şi-l ajută să
treacă pragul. Imediat, după ea, se iţi şi capul coanei.
— Victore, strigă ea, credeam că n-ai să mai vii.
— Apăi cum, coană Magda. Credeaţi că scăpaţi aşa uşor de mine? Oi fi eu
beteag, da…
În tramvaiul 34 nu se afla prea multă lume. Damian privea fără să vadă
blocurile pe lângă care trecea şi tresărea când un alt călător se atingea de el.
Nu-i plăcea să fie atins şi ura să meargă prin mulţime. Din când în când se uita
la ceas şi, cu fiecare minut care trece, se simţea tot mai Iulian. Cartierul
Berceni i se stingea din memorie, ca o melodie filată de un DJ pentru a face loc
alteia şi, în locul lui, îi apărea vechea casă de lângă Griviţei, acum locuită de
ţigani. Trecuse de curând pe acolo şi zăbovise câteva clipe în faţa gardului
ruginit, în spatele căruia se afla un balansoar. Înainte, în curte se ţineau mese
mari la care veneau toate rudele şi prietenii. Ca şi acum, Coana Magda era
sufletul petrecerilor. Se cufundă în falsele amintiri cu voluptate. Întotdeauna îşi
dorise să aibă sânge albastru şi căutase în van în arborele lui genealogic vreun
personaj nobil. Nu găsise nimic, numai ţărani şi muncitori. Dacă s-ar fi putut,
ar fi cumpărat, ca Mateiu Caragiale, un blazon şi o moşie unde s-ar fi retras să-
şi plângă dragostele pierdute. Când tramvaiul ajunse către Ştefan cel Mare, nu
mai ştia dacă pe Maria o întâlnise la vreun bal dat de prinţul Ghica sau la
banchetul de sfârşit de an al liceului industrial nr. 2.
Giulia stătea între nea Petrică şi Mircea, nepotul de care se povestea
întotdeauna ca fiind mândria familiei. Nu-l mai întâlnise până acum, dar îl
văzuse în albumul care trona pe scrinul din sufragerie. În fotografie, Coana
Magda, cu zece ani mai tânără stătea alături de Victor, care pe vremea aceea
nu se afla în căruciorul cu rotile, iar în spatele lor zâmbea Iulian. Se aflau în
faţa unei case frumoase, cu etaj şi ferestre mari. La picioarele lor se afla un
dulău de curte.
Îl plăcuse imediat pe Iulian şi căutase adesea să intre în vorbă cu el, dar
descoperise că nu e prea sociabil şi părea complet neinteresat de farmecele ei
femeieşti. O dată, fiind cam ameţit de la ţuică, îi povestise de cineva cu numele
Maria de care nu auzise până acum şi o simţise pe Doamna Magda zbârlindu-
se toată. Îl luase pe Iulian deoparte şi vorbiseră cu glas scăzut câteva minute.
Bărbatul nu mai vorbise niciodată de altcineva decât de cei din familie. O
deranja adesea ochiul de vultur al bătrânei. Mai rău decât ochiul era urechea ei
care părea a avea un pavilion cât o şură, că nu-i scăpa nimic din ce se discuta
la masă. Ar fi vrut să-i vadă pe cei de aici şi în altă parte decât în casa asta
veche. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, Doamna Magda ar fi aflat cu
siguranţă şi atunci, adio întâlniri, adio bani, adio mese îmbelşugate. Rupse o
bucăţică din pieptul de pui, mai puse salată în farfurie şi, mestecând, începu
să-l studieze pe furiş pe Mircea, sau cum naiba l-o fi chemând. Era băiat
frumos şi nu părea a se simţi prea în largul lui. Aşa se întâmplase şi cu ea
prima oară. Era atât de ciudat să stea printre necunoscuţi şi să-i trateze ca pe
nişte rude iubite. Se simţise ca dracu în rolul unei verişoare din Iaşi, care nu
venea în Bucureşti decât la reuniunile de familie. O bună perioadă de timp se
străduise să imite accentul moldovenesc, dar, treptat, renunţă la el şi nimeni
nu păru că observă, nici chiar baba. Cu toate astea, când începu să vorbească
cu Mircea despre studiile lui de la Paris, se amuză să-l folosească din nou, mai
ales că-şi dădu seama că accentul lui numai franţuzesc nu era. Se anunţa o
seară veselă şi mulţumi în gând hoaştei pentru nebunia ei.
În sufragerie se făcuse fum şi se gândi să deschidă ferestrele, chiar dacă
se lăsase cam frig. Dădu la o parte draperiile groase şi-şi dădu seama că nimeni
nu observase că se ridicase de la masă. Ceilalţi vorbeau cu voce tare, se
spuneau bancuri, se depănau amintiri şi, la un moment dat, nea Petrică
începuse să cânte o romanţă. Magda se strecură din încăpere şi se retrase în
dormitor, pe vechiul pat boieresc pe care-l salvase când casa le fusese
naţionalizată. De pe pereţi o priveau tablourile de familie, chipuri de femei şi
bărbaţi, mai severe sau mai bonome, în care puteai recunoaşte trăsăturile
neamului Callimachi. Un pic din aceste trăsături se regăseau şi la cei care
benchetuiau în sufragerie. Îi fusese destul de greu să-i găsească, petrecuse
mult timp colindând străzile Bucureştiului cu albumul de fotografii sub braţ,
căutându-i pe vărul Victor, pe nepotul Iulian sau pe fătuca aceea din Iaşi care
era nelipsită pe vremuri la toate reuniunile mondene. Acum, când îi avea pe toţi
strânşi din nou laolaltă şi-l găsise şi pe Mircea, era fericită. Nu credea că avea
să mai fie fericită vreodată şi uite, acum, graţie strădaniei ei, se întâmplase.
Magda zâmbi şi închise ochii. Vocile mesenilor erau cea mai dulce muzică şi
gândurile o duseră la balurile de odinioară, la plimbările cu trăsura şi bătăile
cu flori de podul Mogoşoaia. Meritase orice efort, fizic sau financiar. Erau din
nou o familie. Dar era ea o Callimachi? Toată viaţa trăise cu acestă chinuitoare
incertitudine. Eliza, sora mai mare, îi aruncase într-un moment de ceartă vorbe
usturătoare referitoare la originea ei. Mai târziu îşi ceruse scuze, dar simţise că
ceva era fals în scuzele ei. Orice încercare de a fala ceva mai mult despre
subiect fusese lipsită de succes. Cu toată fericirea ei, gândul răutăcios îi da
târcoale… Se ridică în capul oaselor, făcu o grimasă şi se repezi la oglinda
afumată din spatele uşii de la şifonier. Sticla îi întoarse un chip smochinit,
încadrat de laţe albe, nişte ochi şterşi şi o gură cu buze subţiri ca două feliuţe
de salam. Era ea o Calimachi? Sau un actor plătit ca toţi ceilalţi? Îşi duse
mâinile la faţă şi gemu. Se aruncă în pat şi rămase aşa până ce Giulia veni
îngrijorată după ea.
— Ce-i, coană Magda, ţi-e rău?
— N-am nimic, se răţoi bătrâna. Mă odihneam un pic. Nu mai am treizeci
de ani ca tine. Păi la vârsta ta, aveam nevoie de trei cavaleri să mă danseze.
Vara mergeam la călărie, iar toamna, mergeam pe domeniul lu tatătău, la
vânătoare de becaţe. Ce vremuri!
Magda reintră în sufragerie şi se aşeză lângă Mircea în aplauzele
celorlalţi. Le zâmbi recunoscătoare şi aproape că o podiră lacrimile. Cu toţi
observară cât e de emoţionată şi băiatul o strânse uşor de mână. Nu se mai
putu abţine şi izbucni în plâns. În mintea ei se zbătea în continuare un gând,
ca un fluture orbit de flacăra lumânării: era sau nu o Callimachi?
Adina Dabija Data naşterii:15.10.1974
Adresă:76522 Bucureşti, Aleea Lereşti, NR 8, D1, Ap.4, Telefon:650.26.01
Mobil:092.304.510
E-mail: adaabija@hotmail.com Absolventa a Facultăţii de Relaţii
Economice Internaţionale, Universitatea din Galaţi Experienta profesională: Din
iulie 2000 – redactor sef la Q Media Magazine Iunie 1998-mai 2000 Redactor
şef la revista de afaceri „Succes”, editată Ringier Romania Noiembrie 1997-iunie
1998 – redactor la revista economica „Înveşt Romania” economic quarterly and
şi la situl Internetwww. Investromania.ro Colaboratoare la „Capital” şi „Banii
noştri”
Activitate literară:
— Publica volumul „Poezia-papusa”, la Editura Cartea Româneasca
Publishing, pentru care ulterior a primit Premiul pentru Debut al Uniunii
Scriitorilor (1998)
— Participa la ateliere de creaţie la Berlin and Towsville (Australia), în
cadrul unor festivaluri internaţionale ale tinerilor autori peste 15 premii
naţionale pentru poezie ALBASTRE De Coşti Gurgu Acum mult, mult timp,
adânc în negura vremurilor, pe când Bucureştiul era capitala tuturor fiinţelor
inteligente ce sălăşluiau în Romania, iar Romania era buricul Pământului, care
era buricul Universului, acesta fiind întâiul Buric, existând etern în spaţiu şi
timp, deci în fine, în acele vremuri şi tărâmuri de legendă. În oraşul înconjurat
de păduri milenare revărsându-şi verdeaţa tocmai de pe culmile tăioase ale
munţilor Carpaţi, undeva în buricul Bucureştiului locuia un băiat pe nume
Ionel Acordeonistu, care stătea toată ziua până noaptea târziu pe rama ferestrei
lui de la dormitor şi cânta ultima modă la acea vreme, cânta nişte albastre de
rupea inima tuturor fetelor.
Petronela, o tânără vampiroaică, coborî fără grabă din autobuz în staţia
Polizu, sub singurul felinar nespart de pe stradă. Era vineri, ziua în care se
întorcea acasă pentru a-şi petrece sfârşitul de săptămână în familie. Era
internă în ultimul an la şcoala de maici Sf. Magdalena şi binenţeles, începuseră
deja grijile pentru viitor. Părinţii ei, firi romantice, o vedeau artistă, dar ea ştia
că nu numai mâinile, corzile vocale şi urechile îi erau de lemn, ci toţi nervii, ori
toate simţurile care ar fi putut-o ajuta să creeze cel mai mic tablouaş, melodie
ori text literar. Ei i-ar fi plăcut mai mult să călătorească, să vadă lumea, da,
arheolog în Egipt ori călăuză în Kenia! Oftă şi-şi ridică privirea. Aerul familiar al
împrejurimilor îi mai uşură povara gândurilor.
În faţă se înălţa întunecat şi ameninţător scheletul de beton şi oţel a ceea
ce cu câteva decenii în urmă fusese Hotelul Nord, actualmente constituind un
important punct de reper notat pe toate hărţile ca Şantierul Nord. Ar fi putut
ocoli locul prin dreapta şi să meargă pe la lumină, pe bulevarde largi, prin faţa
Gării, spre scara de bloc unde locuia cu părinţii ei, dar o dublă motivaţie îi
purtă paşii spre stânga, acolo unde nu numai că erau mai puţine felinare, dar
şi acestea aveau becuri mai slabe, pâlpâind indecise în ceaţa cartierului.
Întotdeauna îşi făcea datoria faţă de părinţii ei de a străbate acelaşi drum, pe
străduţele dosnice din spatele blocurilor dar atât de romantice după cum îi
explicase mama ei de câte ori avusese ocazia: „. Luminile astea care mai mult
adâncesc întunericul şi ceaţa ce pare că nu se mai ridică, fumurile de la
gunoaiele arse, ori de la focurile aurolacilor ieşiţi după pradă, urletele nocturne
ale câinilor vagabonzi şi peste toate, subliniind contorsiunile din oţel ale
Şantierului, Luna.”, explicaţie care îi crease ideea pentru întreaga copilărie, că
aceea era Luna cartierului Gării de Nord şi se mirase să vadă ce asemănătoare
erau Lunile celorlalte cartiere, până când, la şcoală, profesoara de geografie îi
lămurise problema şi de atunci nu mai putuse vorbi de Lună decât cu numele
„Satelit”, uneori adăugând „Natural” pentru a face mai clar obiectul discuţiei.
Ajunsă la colţul blocurilor făcu dreapta pe Aleea Piticilor, îndreptându-se
spre scara 3. Privi de jur-împrejur cu atenţie. Vedea la fel de bine ca ziua în
amiaza mare. O potaie rătăcită ieşi din curtea şcolii cartierului, adulmecă preţ
de câteva secunde, apoi reperându-l pe vampir se opri încordată. Mârâi umilă şi
se retrase în fugă. Deşi noaptea era vremea la care cei mai buni prieteni ai
omului ieşeau în haită, ţinându-şi prietenii oameni închişi în case, ori cel puţin
departe de străduţele dosnice şi întunecate, nici o urmă de câine nu se zărea în
zonă. Petronela îi simţea ascunşi în cotloane, prin grămezile de gunoi şi moloz
de pe Şantier, ori pe sub maşinile din parcarea blocurilor şi ştia că atâta timp
cât ea va fi prin preajmă niciunul nu va ieşi din ascunzători. Explicase
comportamentul lor pe baza memoriei speciei ce îi împiedica să uite cum la
cinci ani se jucase cu dulăul unui vecin, un doberman mare şi frumos. Îl
scoseseră din mâinile ei cu greutate şi-l duseseră direct la spital. Doar mama ei
susţinea o altă opinie asupra reacţiei câinilor, dar nu avea chef s-o dea iar pe
romanticismul cronic al părinţilor.
Undeva între scara 4 şi 3 era puţin mai multă lumină de la Hanul
Piticilor, iar la una din ferestrele de la mezanin ale scării 4, încălecând pe rama
din lemn, stătea Ionel, strângând şi desfăcând cu măiestrie burduful
acordeonului, cu privirea pierdută spre drumul dosnic. Ionel şi muzica lui
vrăjită, albastrele lui ce sculau şi morţii din morminte, şi care atrăgeau seară
de seară zeci de suflete rătăcite, zeci de fete de cartier ori din cartierele
alăturate, ce se înghesuiau să-l asculte cu priviri pierdute.
Felinarul din colţul blocului, de la scara 6, îi proiectă Petronelei umbra
înainte şi când vârful acesteia atinse călcâiul primei fete din grupul strâns sub
fereastra cântăreţului, aceasta tresări înfrigurată. Îşi întoarse capul şi o văzu pe
eleva de la şcoala de maici înaintând hotărâtă, cu paşi neauziţi. În grup se
ridică un murmur apoi, una câte una, fetele se risipiră pe la casele lor, evitând
să se intersecteze cu ea. Se obişnuise de acum cu faptul că era ocolită de fetele
de cartier: „un neam distins şi o educaţie aleasă te-a separat pentru totdeauna
de pleavă.” avusese mama ei, ca de obicei, o explicaţie pregătită. Înainta
fermecată spre fereastră când notele ezitară o clipă, apoi melodia se rupse cu
un zgomot strident. Ionel descălecă pervazul cu o căutătură furioasă şi închise
fereastra. O lacrimă se rostogoli pe obrazul alb al fetei. Auzi o pufnitură la fel de
furioasă şi o putu vedea pe terasa Hanului, cu mâinile în şolduri, pe fata
hangiului, mică, îndesată, păroasă, îmbrăcată cu cele mai lucioase veşminte pe
care reuşise să le găsească prin garderoba mamei ei. „O eroare a naturii”, nu se
putu stăpâni să nu gândească Petronela şi lacrimile i se zvântară pe obraji.
Arătarea bătu cu piciorul în podeaua de lemn, mai pufni o dată zgomotos şi
intră în casă cu un aer ofensat. Pe uşa hanului ieşiră împleticiţi doi pitici
bărboşi, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, ţinându-se pe după umeri şi cântând
cu voci baritonale în greoiul lor dialect, încă vorbit pe tărâmurile lor natale, în
inima munţilor.
Le făcu loc şi-i aşteptă să treacă. Piticii erau printre puţinele fiinţe care
nu se fereau din calea vampirilor. Poate pentru că sângele lor era mult prea
gros şi bogat în metale. Ori, poate pentru că sângele apă nu se face. Între timp,
fata ajunse la scara 3, îşi desfăcu aripile şi se înălţă cu uşurinţă spre ultimul
etaj. Se opri în dreptul ferestrei, păşi pe pervaz şi ciocăni în geam.
— Petronela! O luă imediat în primire mama ei. Ţi-am zis să nu mai faci
asta, vecinii nu sunt de acord să-i spionezi pe la geamuri şi noi nu avem nevoie
de scandal.
— N-am spionat pe la nici un geam, mamă, o întrerupse ea mohorâtă.
— Ooh, fata mea e tristă, o trase femeia în cameră şi închise fereastra. E
tristă şi cu privirea întunecată, continuă abordând o voce cu o intonaţie cât mai
dramatică. O romantică incurabilă! Încheie ea apoteotic.
Petronela pufni în plâns şi fugi în camera ei.
Se opri în faţa scării 4 studiind cu nehotărâre uşa. Auzise de dimineaţă la
radio nenorocirea şi se cutremurase – tot ce însemnase muzică până mai ieri
fusese redus la tăcere. Toate instrumentele muzicale rămăseseră fără glas,
toate înregistrările păreau şterse, cuiva nu-i plăcea muzica şi pur şi simplu o
desfinţase. Iar primul ei gând fusese la Ionel Acordeonistu, la albastrele lui
pierdute, poate pentru totdeauna.
I se puse un nod în gât numai când îşi închipui lucrul ăsta şi atunci
prinse curaj şi deschise uşa. În faţa scărilor se opri zâmbind, încercând să-şi
ascundă surpriza. Pe uşa din spate intrase şi se îndrepta spre scări, pitica, care
se opri la rândul ei cu o figură oripilată.
— Da? Atacă prima vampiroaică.
— Da, ce?
— Ai vreo problemă în blocul ăsta?
— Cred că asta ar trebui să te întrebi pe tine însăţi. Şi acum dacă mă
scuzi, încercă pitica să treacă pe lângă ea, dar nu reuşi.
— Încotro?
— La prietenul meu, Ionel.
 — Ha, prietenul tău! Pufni cu dispreţ Petronela.
— Da, cum prietenul la nevoie se cunoaşte, acum va vedea cine este cu
adevărat alături de el.
Cântări cele spuse, apoi încercând să-şi umfle pieptul cât mai mult,
ripostă:
— Ai venit prea târziu. Eu sunt deja aici.
— Tu să-l ajuţi pe el? Urcă o treaptă pitica cu un aer ameninţător. Şi de
ce crezi că ai fi în stare?
— Ghiceşte, zâmbi ea arătându-şi colţii.
— Ha, şi crezi că un liliac are ceva special de oferit?
— Un vampir! Ripostă Petronela cu o undă de enervare în glas.
— Un liliac.
— Un vampir!
— Un liliac.
— Pitico! Ţipă ea isterizată.
— Ai vreo problemă cu asta?
— Pitico?!
— Altceva mai ştii? Oricum, deşi nu te agreez, poţi să-mi spui Minion.
— Pitico!
— Minion.
— Pitico!
— Liliaco!
— Hei, gălăgia, veni o voce răguşită de undeva, de sus, de la etajele
superioare.
Cele două tinere se opriră roşii la faţă la câţiva centimetri una de alta,
gata să sară la bătaie. Brusc, Petronela îşi regăsi stăpânirea se sine, se întoarse
pe călcâie şi urcă cu graţie treptele. Minion îşi recăpătă rapid prezenţa de spirit
şi urcă în fugă în urma ei. La uşă apăru chiar Ionel, care le privi mirat pe
amândouă.
Încăperea era aproape goală, doar cu două fotolii şi un cufăr din lemn
învelit în piele, cu aspect foarte vechi. Un aer de părăsire şi dezolare plutea în
toată casa. Băiatul îşi ridică ochii spre ele şi le privi printre şuviţele de păr
atârnând în neorânduială.
— Ce s-a întâmplat, de fapt? Îl întrebă Minion cu o sfioşenie în glas şi în
priviri ce-i contraziceau statura îndesată şi chipul păros de pitică.
Petronela pufni în râs, apoi îşi drese glasul rapid şi rămase privind pe
fereastră în timp ce repeta întrebarea cu un glas dulce, dar ferm:
— Deci, ce s-a întâmplat?
— N-aş vrea să mă pripesc cu răspunsurile, oftă băiatul.
— Adică, tu ştii care-i motivul?
— Am doar o bănuială, însă e nevoie de sfatul unui specialist.
— Deci, ar mai fi o speranţă., zise cu glasul întretăiat de emoţie pitica.
— Da.
— Noi doi, Ionel, o să rezolvăm problema, se lansă Minion, şi tu vei putea
cânta din nou, iar eu voi sta pe pervaz alături de tine.
— Hm., o întrerupse băiatul.
 — Hm, nu se putu abţine nici Petronela, apoi continuă: cred că ar trebui
să anunţăm poliţia. E o chestiune foarte gravă.
— Poliţia?!
Sectoristul ştia deja despre ce e vorba, doar avea şi el radio acasă şi
constatase lipsa muzicii, ba chiar auzise comentariile analiştilor şi ale
ghicitoarelor. Se spusese că era o vrăjitoare care sigur ar fi putut descifra
misterul.
— Baba Gică? Îl întrebă nepăsător Ionel.
— Da, îi confirmă mândru sectoristul că reţinuse numele toată
dimineaţa.
— Dar, poliţia nu poate face nimic? Întrebă Petronela exasperată.
— Nu, şi ştii de ce?
Cei trei tineri clătinară din cap neştiutori:
— Nullum crimen sine lege”.
— Aha, răspunse Minion menţinându-şi figura interogativă, poate, poate
o mai fi vreo continuare.
— V-am zis eu, făcu Ionel dând să se întoarcă şi să plece, dar Petronela îl
opri şi fixându-l în ochi pe sectorist îl întrebă:
— Şi ce-ar putea însemna asta, domnule poliţist?
— ~ă, păi, aşa ne spune procurorul când nu vrea să ancheteze vreun caz.
— Procurorul!
— Omul ăla mic şi îndesat care are legea într-o mână şi pistolul în
cealaltă.
— Şi l-ai întrebat dumneata pe procuror despre acest lucru?
— Nu, dar s-a afişat în toată secţia un anunţ: „În cazul dispariţiei muzicii
– nullum crimen sine lege”.
Cei trei plecară desumflaţi de la întâlnirea cu omul legii.
— Acum, că am încercat-o şi pe asta, putem merge pe căi mai bătătorite?
Întrebă Ionel ironic.
— Şi care ar fi alea? Se întoarse spre el cu un aer încurajator Minion.
— Mergem la bătrâna vrăjitoare şi-i cerem sfatul. Ea ar trebui să ştie.
— Pe asta de unde o cunoşti? Interveni acidă vampiroaică.
— Din familie. Ne-am lovit de câteva ori de ea prin Galaţi.
Cele două tinere tăcură impresionate. Cu un aşa trecut tenebros, Ionel ar
fi făcut mândria unei familii cum era cea a Petronelei. Părinţii ei ar fi stat să-şi
depene memoriile de vampiri supravieţuitori de sute de ani prin sumbrii munţi
Carpaţi, alături de tânărul a cărui familie se pare că supravieţuise în chiar
inima luptei puterilor magice din Deltă. Minion însă, se gândea deja a doua
oară – părinţii ei erau pitici harnici şi relativ înstăriţi, cu mult simţ al
comerţului, dar simpli în traiul lor. Nu le plăceau magia, vrăjitoarele ori
vampirii, poate doar, uneori, zânele şi numai alea bune. Tot ce făceau era prin
muncă simplă şi bazat pe hârtii legale semnate cu Primăria. Aşa obţinuseră
spaţiul din spatele blocurilor, unde şobolanii făceau ravagii alături de câini.
Familia ei promisese să pună capăt situaţiei. Şi în numai jumătate de an,
prinseseră şi încuiaseră în crescătorii toată şoricimea zonei, transformând
pacostea cartierului într-o afacere prosperă, ştiut fiind faptul că preparatele din
şobolan sunt delicatese pentru pitici, în special pentru cei coborâtori din zone
montane.
Sălaşul vrăjitoarei era sumbru şi neângrijit. Metalul ce îi forma structura
se dezlipea în foiţe de rugină, ori atârna în ţurţuri de cocleală. Nişte cartoane
putrezite acopereau plasa de sârmă ce forma acoperişul. Înăuntru, întuneric,
umezeală, o harababură de lucruri vechi şi stricate, strânse de prin gunoaie şi
un miros puternic, la a cărui provenienţă era mai bine să nu te gândeşti.
Ionel pufni şi se ridică galben la faţă. Respira adânc, încercând să-şi
găsească o figură gânditoare. Minion făcu la rândul ei o încercare de
pătrundere, dar reveni la fel de repede:
— Ai putea să spui că e un miros care doare, remarcă ea cu lacrimi în
ochi.
Petronela privi calmă în sus, deasupra sălaşului vrăjitoarei, spre
structura metalică a Podului Basarab. Traversase de atâtea ori podul ăsta şi
niciodată nu-i trecuse prin cap să se uite în jos, spre picioarele lui, niciodată
nu bănuise că una din cele mai puternice vrăjitoare din Romania şi-ar fi putut
clădi sălaşul sub podul cel ruginit, la câţiva metri de şinele de tren.
— N-ar fi mai bine s-o chemăm pe ea afară? Sugestionă ea.
Ionel o privi cu reproş, apoi spuse cu un glas blând, aproape părintesc:
— Nu ştiu ce vă învaţă pe voi la orele de religie. Niciodată nu scoţi o
vrăjitoare din sălaş, dacă vrei să-ţi fie de ajutor. Toată energia, puterea magică
şi ştiinţa lor sunt concentrate în buricul sălaşului.
— Vrei să spui că adăpostul ăsta are un buric?
— Orice vrăjitoare face mai întâi buricul şi apoi în jurul lui începe
construcţia, adăugă un pic nerăbdător Ionel, apoi se întoarse iar spre intrare şi
deja verde la faţă se aplecă şi pătrunse.
— Poţi să ne aştepţi aici, îi strecură Minion printre buzele groase,
umbrite de o mustaţă nu foarte stufoasă. Respiră adânc de câteva ori, ca şi
când ar fi vrut să-şi ia zborul şi intră la rândul ei.
Petronela îşi scoase batista din buzunar şi o adulmecă. Parfumul de
musk cu care o stropise acum câteva zile era încă puternic. Şi-o puse pe nas,
şi-o legă la spate şi pătrunse cu toate simţurile încordate.
Vrăjitoarea era în vârful unui morman de cârpe şi sacoşe murdare. În
poale avea o pisică neagră, pe care o mângâia, se vedea treaba, într-un gest de
rutină. Nici urmă de duioşie în mişcări, iar expresia plictisită a pisicii spunea la
rândul ei totul. Ionel se aşezase turceşte la poalele grămezii, iar Minion îl
imitase cu faţa brăzdată de lacrimi şi maxilarul încleştat. Mirosul dureros îi
punea greu la încercare voinţa. Dintr-o gaură în pământ ieşea un fum negru,
înncecăcios, care contribuia într-o mare măsură la rotunjirea magică a
duhoarei.
— Şahli bimrue ah patiştot, i se adresă vrăjitoarea lui Ionel cu un zâmbet
insinuant.
— Patiştish akale y pehmurot. Kalimi nat rue, îi ripostă agitat băiatul.
— Poate cineva să ne traducă şi nouă? Îi întrerupse Petronela.
— Talke y rue! Se răsti Ionel spre vrăjitoare şi aceasta zâmbi şi mai mult.
Apoi se întoarse cu faţa spre centrul încăperii şi rămase tăcută.
 — Să înţeleg că e o reuniune de familie aici? Rupse tăcerea Petronela.
— Încercam s-o fac să vorbească în romana, se scuză Ionel.
— Şi aia ce ar trebui să fie – vreo limbă din Deltă?
— Da, e limba strămoşilor mei.
— Vrăjitoareo, începu pitica încercând să-i acopere, dar baba şuieră
ameninţător spre ea şi pisica se curbă toată cu blana făcută perie pe spate.
Minion se retrase şocată, până când simţii umezeala metalului coclit în spinare.
— Bună mamă, începu Ionel privind-o cu reproş pe pitică, bună mamă,
avem nevoie de sfatul şi înţelepciunea matale.
— Aţi venit pentru muzică. Îi vreţi sufletul înapoi, făcu vrăjitoarea
încercând să-şi compună o figură cât mai înţeleaptă.
— Da, bună mamă. Ne poţi spune cine i-a furat sufletul şi cum îl putem
recupera?
Baba rămase câteva clipe pe gânduri apoi făcu în aer un gest din degete a
cărei simbolistică era clară chiar şi pentru o fată de pension. Vroia plata în
schimb.
— Trebuie să-i dăm ceva mai întâi, se simţii dator Ionel să le explice.
~sta-i obiceiul – trocul magic.
— Am ceva bani în buzunar., începu Minion.
— NU, nu bani se dau de obicei. Trebuie ceva personal, ceva ce realmente
îţi aparţine.
— Care ar fi.? Pitica era nelămurită, dar vrăjitoarea o arătă cu degetul şi-i
făcu semn să se apropie. Deşi observase gestul, nici nu se clinti, împietrită de
frică. Îşi pipăi toporul de la şold, arma tradiţională a piticilor.
— Vrea să te apropii, explică în continuare Ionel.
— Cred că am înţeles şi eu asta, mârâi Minion ameninţător, dar rămase
nemişcată.
— Bine, oftă băiatul făcând un gest să se ridice. Dacă nu mă puteţi ajuta,
o să renunţ la muzică.
Gâfâind zgomotos, cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, fata se apropie încet,
uimitor de încet pentru nervozitateta unui pitic, de mâna descărnată şi
murdară. Petronela urmărea scena cu o fascinaţie morbidă. Brusc, degetele
babei se mişcară cu viteza fulgerului şi-i smulseră piticei un fir din mustaţă.
Minion sări în spate cu un strigăt uimit şi îndurerat şi cu toporul deja ridicat.
Ionel îi puse o palmă liniştitoare pe umăr.
— Gată, ţi-a luat deja ce a avut nevoie, acum totul e în ordine.
— Ba nu e! Ripostă era cu un ton răzbunător.
— Ba este, ba este, Minion, o linişti cu un glas cântat Ionel, totul e în
ordine, trebuie să te linişteşti şi să te concentrezi, şi culmea, pitica se liniştea
văzând cu ochii. Un zâmbet tâmp îi înflori la colţul gurii.
Baba bolborosi ceva şi strecură firul de păr din mustaţa piticei într-o
punguliţă pe care o linse cu o limbă umflată şi neagră şi o lipii. Apoi se întoarse
spre Petronela şi întinse mâna într-un gest blând, cu palma în sus. Tânăra
întinse la rândul ei mâna şi şi-o lăsă în palma vrăjitoarei, reţinându-şi un fior
de dezgust. Cu un gest suav, aceasta îi tăie cu o foarfecă ruginită o aşchie de
unghie, apoi îi dădu drumul. Introduse aşchia într-o altă punguţă şi-şi reluă
poziţia.
— Tu de ce nu-i dai nimic? Îl întrebă Petronela pe Ionel.
— Eu i-am dat deja ce vroia de la mine.
— Nu te-am văzut.
— Nu acum, mai de mult.
— Ah, n-am ştiut că aici se merge pe credit.
Dar Ionel o ignoră şi se întoarse spre vrăjitoare:
— Bună mamă?
Vrăjitoarea se aplecă asupra găurii în care fierbeau cine ştie ce deşeuri
puturoase şi rămânând câteva clipe cu faţa în fumul înnecăcios bolborosi ceva
numai pentru ea, îşi ridică capul şi abia atunci vampiroaică îi remarcă toţi negii
de pe faţă şi de pe mâini. Baba se cutremură din tot corpul şi rosti ca pe o
incantaţie:
— Men sana în corpore sano et sana e buno del gustaio, şi se prăvăli ca-n
extaz pe spate, cu trupul scuturat de o criză de epilepsie.
— Hă, Petronela o privi uimită pe Minion şi aceasta-i întoarse aceiaşi
uimire.
După câteva minute, pitica îi şopti lui Ionel:
— Crezi că ar trebui să plecăm?
Băiatul clătină însă din cap şi rămase pe loc. Baba se ridică şi începu să
vorbească cu o voce groasă, scobindu-se între dinţi:
— Sufletul muzicii a fost furat de Şaliman, duhul rău al apelor. El se află
acum în tunelurile metroului, de unde a alungat şi poporul de aurolaci.
Sufletul muzicii se găseşte într-o ascunzătoare din zid, în spatele unor gratii
invizibile, dar ucigătoare. Şi luaţi aminte, singurul punct slab al duhului este
buricul.
— Iarăşi buricul?! Nu se putu stăpâni Petronela.
— Prin vrăjile pe care le-am făcut acum, buricul lui e slăbit şi vulnerabil,
încheie solemn baba şi reîncepu să-şi mângâie pisica.
— Tu n-ai impresia că e ceva aici care ne scapă? O întrebă cu glas scăzut
Minion pe Petronela, când se regăsiră în afara sălaşului.
— Sunt chiar convinsă, o linişti vampiroaică şi o porni la drum alături de
băiat.
— Nu cred că familia mea se înţelege prea bine cu aurolacii, încercă
pentru ultima oară Minion.
— N-avem altă cale. Este tărâmul lor şi apoi, aţi uitat ce a spus baba?
Însăşi poporul lor a fost prigonit de pe pământurile ce le aparţineau de către
Şaliman. În mod sigur o să ni se alăture, indiferent pe câţi şoareci s-au certat ai
tăi cu ei.
Minion îi aruncă o privire rănită lui Ionel şi tăcu.
— Poporul aurolacilor? Nu crezi că exagerăm? În fond, oricine are dreptul
să călătorească cu metroul. Şi totuşi, popor?
— Aici nu mai e vorba de metrou. Renurile mai circulă doar prin
tunelurile concesionate de aurolaci, oamenilor. În rest, e domeniul lor. În plus,
au fost recunoscuţi oficial ca specie distinctă.
 — Am lipsit la ştirile astea, îi răspunse insinuant Petronela.
— De câţiva ani încoace tot mai mulţi oameni au recunoscut că de fapt
sunt aurolaci şi şi-au părăsit locurile de muncă, familiile, tot avutul şi au
coborât în Bucureştiul subteran, în reţeaua de canalizare şi în tunelurile
metroului. Sunt sute de mii acum. Ingineri respectabili, oameni cu renume
până mai ieri, ingineri cu familii solide şi bani în bancă.
— Şi au renunţat la tot pentru a sta într-un canal? Întrebă cu voce
şovăitoare Minion.
— E-n sângele lor. Nu se mai pot opune.
— Şi ce alţi oameni au mai recunoscut?
— Tot felul de ingineri. Bună ziua dom’ inginer, se întoarse Ionel să-l
salute pe un individ ce intra la metrou.
— Sunt doctor, nu inginer, mormăi acesta printre dinţi, cu un aer
înciudat.
— Ca şi când ar conta, răspunse pentru sine Ionel, apoi continuă spre
cele două fete: e vecin cu mine, face şi el pe grozavul. Deci, tot felul de ingineri –
mai mari, mai mici, unii cu bani în bancă, alţii cu maşini.
Petronela clătină din cap cu un aer mulţumit. Probabil că nici maică-sa
nu ar fi reuşit să-i explice mai bine, orI. Altfel. Aşa că renunţă la discuţii şi
începu să coboare treptele spre subterane. Ceilalţi doi tineri o urmară.
În staţie, pe peron, nu erau prea mulţi călători. Cei trei trecură de
gărduleţul mic care delimita zona pietonală de subterane şi se îndepărtară în
grabă, pierzându-şi contururile în bezna din tunelele nefolosite de trenuri.
— Ţine-mă de mână şi încearcă să calci exact pe unde calc eu, îi
explicase Petronela lui Minion şi aceasta se supuse pentru prima oară fără nici
un comentariu. Vederea piticilor pe întuneric nu era chiar atât de bună ca a
vampirilor. Exista chiar o controversă că ar fi la fel de slabă ca a oamenilor,
deşi majoritatea piticilor veneau din adâncurile întunecate ale munţilor.
Ionel le călăuzea şi părea, în ciuda controversei mai sus amintite, să se
descurce destul de bine pe întuneric. Oricum, dădea impresia clară că de fapt
chiar cunoştea terenul. Că nu era pentru prima oară prin acele locuri. La un
moment dat se opri brusc şi le împinse pe fete cu spatele la un stâlp şi se postă
în faţa lor. Petronela, concentrată până atunci la drum şi adâncită în gânduri
nu tocmai ortodoxe, nu sesizase mişcarea di n jur, aşa că surpriza îi fu la fel de
mare ca şi lui Minion. Erau înconjuraţi din toate părţile de aurolaci. Bandajaţi
în cârpe murdare, unii chiar şi pe faţă, cu mănuşi din tricot, fără degete, cei
mai mulţi ţinând în mâna stângă punga de plastic plină de fumul magic. Punga
de plastic ajunsă simbol de blazon, afişată la intrarea la metrou, alături de la
fel de celebrul „M” roşu.
Discuţia a fost scurtă. Înţelegând că veniseră să lupte cu monstrul din
adâncuri ce le răpise din domeniu şi le cutreiera nopţile cu coşmaruri, aurolacii
le oferiră punga păcii şi abia după ce fiecare din cei trei traseră câte un fum în
piept, drumul lor continuă din ce în ce mai în adâncuri, în tuneluri din ce în ce
mai prost finisate şi securizate. Şi în timp ce Petronela îşi pierdea din avânt,
strângându-şi aripile tremurânde pe lângă corp, pitica simţea spiritul
strămoşilor, locuitori ai inimii munţilor, renăscând şi redându-i curajul pierdut.
Se pare că fumul păcii avusese şi el contribuţia sa, dar sufletul de miner al
piticei îşi spunea în mod clar cuvântul.
Se opriră într-un loc unde plăci mari de beton fuseseră aşezate sub formă
de baricadă. Ionel pufni dispreţuitor:
— Un duh nu poate fi oprit de bariere materiale. Neghiobii!
— Da, îl aprobă împăciuitoare Petronela. Şi ei care creadeau că.,
neghiobii.
— E chiar acolo, în fundătura aia, le arătă unul dintre aurolaci. N-are pe
unde să iasă, decât pe aici. Dar la ora asta doarme de obicei. Cutreieră doar
noaptea.
— Ajutaţi-ne să mutăm plăcile astea, îi rugă Ionel.
Se puseră pe muncă în cea mai mare linişte. După o oră, drumul era
liber. Petronela îşi privi ceasul:
— E deja şase. Mai avem doar vreo două-trei ore şi monstrul se trezeşte.
Eu aş zice să ne grăbim.
Înaintară prin ultimul tunel. După câţiva paşi, privind înapoi, văzură
restul subteranelor deja pustii şi vampiroaică putu simţii că orice formă de
viaţă se retrăsese din împrejurimi. Erau singuri. Aurolacii păreau un neam
uşor de cucerit şi ţinut sub călcâi, gândi şi imediat se miră de ea însăşi.
Asemenea gânduri erau demne de nişte părinţi vampiri romantici, ce trăiau
permanent în umbra trecutului, iar nu de o viitoare studentă la drept.
— La drept? Întrebă ea uimită, cu voce tare.
— Ce-i? S-a întâmplat ceva? O chestionă pitica.
— Nu, nu, totul e-n regulă, apoi continuă în gând: La drept, de unde şi
până unde? Subteranele astea or atrage avocaţii, dar nu pe mine, mai pufni ea
odată şi se concentră în jur. Simţea deja o prezenţă puternică străină. Şi un
miros, pe lângă care, cel din sălaşul vrăjitoarei era un iz primăvăratec. Un
curent de aer rânced le mângâia pletele în expiraţii regulate, fiecare, lungi
damfuri cu iz de putreziciune. Minion se opri, se spijini de zid şi vărsă
încercând să-şi înnăbuşe orice zgomot. Ionel arăta nerăbdător. Era ceva ciudat
şi cu înfăţişarea lui, dar uneori, privirea Petronelei putea să-i creeze efecte din
cele mai neaşteptate, aşa că nu mai dădu nici o atenţie băiatului, ci ţinând-o de
frunte pe pitică, o aşteptă să-şi termine meniul micului dejun. Apoi o ajută să
se ridice şi-şi continuară drumul.
Ajunseră la capătul tunelului şi nu observară nimic neobişnuit. Era
sfârşitul drumului. Petronela îşi concentră toate simţurile în jur, dar nu
percepea nimic viu. Bineînţeles, fraiero, îşi zise, doar nu credeai că un duh e
viu. Un duh E. Altceva! I se păru că vede o vibraţie în zidul din faţă, dar trecu
ca o părere. Mama ei îi explicase de multe ori că unui vampir nu îi e frică
niciodată. În fond, vampirii sunt deja dincolo de moarte. Şi totuşi, Petronela
simţea un fior parcurgându-i neîncetat şira spinării. Iar Minion tremura din
toate încheieturile, tot trupul ei mic şi îndesat părând o piftie păroasă. Ionel se
ghemuise pe vine ca o fiară şi adulmeca. Îşi întoarse privirea spre cele două fete
şi le făcu semn spre pereţi:
— Căutaţi sufletul muzicii.
 „Sufletul muzicii se găseşte într-o ascunzătoare din zid, în spatele unor
gratii invizibile, dar ucigătoare.”, îşi amintiea vocea vrăjitoarei. Privi cu atenţie
pereţii, cercetând fiecare detaliu. Nu părea nicăieri vreo ascunzătoare. Sufletul
muzicii, îşi repetă ea, sufletul. Orice are suflet este viu, iar dacă sufletul e încă
aici, el este viu. Trebuie să detectez viaţă, trebuie să mă concentrez.
Închise ochii şi cu mâinile la tâmple se concentră. Nu făcuse asta
niciodată, dar simţea că aşa se face. Mama ei îi mai explicase că un vampir are
puteri speciale, despre care nu învaţă, ci trebuie să le descopere în el însuşi şi
să le folosească aşa cum simte. De asta o şi dăduseră ai ei într-o şcoală de
maici, pentru că atunci când îşi va descoperi puterile speciale să ştie cum să le
folosească cu înţelepciunea dobândită.
Percepu efluvii de energie din stânga. Deschise ochii cu încetineală şi
atunci văzu cu claritate. Văzu cum nu mai văzuse ea niciodată. Detalii de care
nici nu avusese habar că ar putea exista. Zidurile erau adevărate hărţi în care
erau uneori scrise secole de istorie a materialelor alcătuitoare, ori aventurile
tuturor fiinţelor ce într-un fel sau altul atinseseră betonul. Şi mai distinse
liniile curentului electric ce parcurgea cablul întins prin toate tunelurile până
acolo, rupt şi lăsat să atârne la câţiva centimetri de capătul rupt al altui cablu
plin de curent. Capcana fatală şi invizibilă. Între cele două capete de cabluri,
stătea atârnată prin invizibile fire de energie, sufletul muzicii. Oricine încerca
să-l ia de acolo făcea legătura între cele două cabluri şi era carbonizat pe loc
prin electrocutare. Gratiile invizibile, gândi Petronela începând să caute rapid
soluţii.
Ionel adulmeca fiecare centimetru de zid şi se unduia ca un uriaş şarpe
ieşit la vânătoare. Minion îl privea fascinată. Băiatul era ca un acordeon din
piele întins şi strâns în unduiri rtmice de mâini nevăzute. Iar muzica era în
mintea ei. Albastre cum nu mai auzise niciodată, sunete şi acorduri stranii
parcă izvorâte din inima pământului, vibrându-i duios şi sfâşietor în minte.
Tresări când simţi că vampiroaică ai dă drumul la mână. O văzu înălţându-se
cu graţie, zvâcnind uşor din aripile pieloase a căror albeaţă lumina încăperea.
Pluti cu încetineală spre un zid în faţă căruia se opri temătoare.
Petronela închise ochii şi-şi recapitulă toate lecţiile de fizică. Acum era
momentul pentru puţină practică. Şi dacă învăţase greşit, atunci părinţii vor
trebui să vină s-o culeagă cu făraşul. Întinse mâna spre sufletul captiv având
grijă să nu se atingă de nimic din jur, să fie complet în aer. Atâta timp cât nu
făcea contact cu zidurile ori pardoseala, curentul electric va trece prin ea, mai
departe şi nu-i va face nici un rău. Cel puţin aşa ţinea ea minte. Deodată, o
cutremurătură groaznică o făcu să se dezechilibreze şi să se proptească în zid.
Îşi retrase mâna înfricoşată şi privi spre capătul tunelului. Spre surpriza ei,
peretele prinsese a se undui în valuri uriaşe şi deveni transparent. Apoi se
scurse pe sol într-o băltoacă murdară ce prindea contur de peşte şi un luciu
argintiu. Adevăratul perete ce înfunda tunelul era de fapt cu câţiva metri mai în
spate. Duhul se trezise, iar ei erau încă acolo.
— Luaţi sufletul şi fugiţi! Ţipă Ionel încercând să se ţină departe de
Şaliman.
 Petronela zvâcni din aripi, îşi recăpătă echilibrul şi cu o viteză de care nu
se crezuse în stare smulse sufletul dintre cabluri şi reveni pe sol. Teoria ţinuse.
Simţi o căldură mare în palme şi văzu sufletul topindui-se în piele. O aură
strălucitoare îi nimbui trupul.
— Fugiţi, mai ţipă Ionel cu vocea mult îngroşată.
Vampiroaică nu mai stătu pe gânduri, o smuci pe Minion şi prinse a
alerga spre ieşirea din subterane. Mai aruncă o privire înapoi şi nu-l mai văzu
pe băiat. Două forme uriaşe şi solzoase erau încleştate într-o luptă pe viaţă şi
pe moarte.
— Buricul lui Şaliman, mai strigă Petronela şi o luară iar la fugă.
Trecură grăbite pe lângă grupul de aurolaci şi se opriră doar în stradă, pe
balustrada din piatră de la intrarea la metrou, gâfâind, încă ţinându-se de
mână.
— Ascultă puţin, o făcu atentă Minion şi atunci Petronela auzi din nou
păsările cântând.
Se privi şi observă că aura dispăruse, iar Bucureştiul se umpluse iar de
triluri. Undeva, dintr-o maşină, răsunară primele note, primul cântec. Sufletul
muzicii se reîntorsese la locul lui. Trecătorii le priveau miraţi pe cele două fete
transpirate, respirând cu dificultate şi ţinându-se de mână.
Minion aştepta în holul blocului.
— Ai vreo veste de la el?
Petronela clătină mâhnită din cap şi se opri pe prima treaptă.
— N-ar fi trebuit să-l lăsăm singur, continuă pitica strângând mânerul
toporului în palme.
— Eşti sigură că ai bătut la uşă?
— Degeaba, nu-i acasă. Aştept aici de trei ore, de când am bătut prima
oară.
Petronela urcă scara şi se postă în faţa uşii lui Ionel. Avu tendinţa să
ciocăne, dar renunţă. Se concentră şi închise ochii. Îşi amintea foarte bine
experienţa. Apoi îi deschise şi privi prin uşă. Distinse viaţă, destul de vagă, însă
în mod cert viaţă! Cineva, sau ceva era în apartamentul băiatului. Poate chiar
el, dar rănit, abia rezistând.
— Minion, o strigă, vino repede.
Pitica se apropie în fugă.
— Sparge uşa asta, îi comandă scurt Petronela.
— Ai înnebunit? Ne ridică pe amândouă dacă ne prinde.
— Ionel e înăuntru. Pare să fie rănit, poate acum îşi dă ultima suflare.
Pitica nu mai ceru nici o altă explicaţie. Ridică toporul şi lovi. Cu destul
de multă forţă pentru înălţimea ei. Încă trei lovituri şi uşa franjurată cedă în
faţa celor două fete. Viaţa simţită de vampiroaică se afla în sufragerie, ghemuită
pe un fotoliu şi strivită sub greutatea unei pături. Era Ionel, cu părul
atârnându-i în şuviţe ude, tremurând şi strângând marginile păturii în pumnii
albiţi.
— Repede, să chemăm un doctor! Se repezi Minion.
— Nu-i nevoie. În nici un caz să nu chemaţi vreun doctor.
 Petronela observă dâra de apă ce unea fotoliul în care zăcea băiatul cu
baia. În timp ce pitica îl asalta cu întrebări, vampiroaică se deplasă rapid până
la baie. Cada era plină cu apă, ce încă se mai mişca formând mici cercuri
concentrice şi vălurele spărgându-se de pereţi. Pe marginea ei picurau stropi
mari de apă. Cineva tocmai ieşise din cadă şi se târâse afară din baie! Un miros
straniu plutea în încăpere. Fata se aplecă curioasă şi studie un mic detaliu
prins de unul din pereţii căzii. Apoi se ridică şi se reîntoarse în sufragerie.
— Îl cunoşteai di-nainte pe Şaliman?
Băiatul o privi surprins, apoi prinse a clănţăni şi mai tare. Pitica se opri
din întrebări şi se îndreptă de spate:
— Petronela, nu cred că e cazul.
— Ionel, tocmai am., lăsă fraza suspendată când văzu expresia mirată şi
neliniştită a lui Minion. Reintroduse mână în buzunar şi lăsă să-i scape dintre
degete obiectul desprins din cadă.
— Da? O întrebă pitica.
Băiatul o privea cu o expresie îndurerată. De sub pătură picura sânge
amestecat cu apă. Iar mirosul ciudat persista.
— Nu-mi place să fiu folosită, asta-i tot, şuieră cu greutate vampiroaică.
— Nu înţeleg, scânci nervoasă pitica.
— Minion, cred că ar fi mai bine să-l lăsăm pe Ionel să se însănătoşească.
— Eu nu vreau să plec, se opuse aceasta scuturându-şi braţul. Umerii
săi mici şi îndesaţi îi căzură cu un aer jalnic. Buza de sus, umbrită de
mustăcioară, îi tremura cu nehotărâre.
Petronela se îndepărtă un pas încercând să-şi aleagă cuvintele. Cum să-i
spună? În situaţia dată, nu mai era cazul să fie îndrăgostită de Ionel!
— Eu nu pot să plec, pentru că vreau să învăţ să cânt. Trebuie.
Fu rândul vampiroaicei să se mire, privind-o şi neînţelegând ce se
întâmplă. Se ştia că în afară de „Hei, rup! Hei, rup!” piticii nu se aventurează
niciodată într-un domeniu atât de vag şi neprofitabil. Uşuratic, după părerea
unora!
— Aşa spuneţi toate, oftă cu reproş Ionel.
— O simt, e în mine.
— Minion, cred că e cazul să ne oprim aici, o avertiză Petronela
înroşindu-se, dar Minion nu îi dădu atenţie şi continuă privindu-l ţintă pe
băiat:
— De când am fost în subterane muzica mă însoţeşte pretutindeni, îmi
vibrează în sânge, nu mă mai pot odihni. Măcar atât merit şi eu., glasul i se
pierdu cu un ton plângăcios.
Văzând expresia fioroasă a Petronelei, Ionel consimţi:
— Bine, începem imediat ce-mi revin.
— Am eu grijă de asta, încercă să-l liniştească Minion, dar în ochii lui se
citea mai multă panică ca niciodată.
— Noroc! Le ură vampiroaică şi se retrase.
Ieşi pe uşa din spate a blocului, îşi deschise larg aripile şi începu să se
înalţe spre etajul nouă. Era o dimineaţă frumoasă, cu păsări ciripind şi radiouri
revărsându-şi muzica pe ferestre, în afară. Se gândise bine toată noaptea şi se
hotărâse să urmeze dreptul şi să reglementeze erori de genul acelui misterios şi
obsedant „nullum crimen sine lege”. Acum era pregătită să i-o spună şi mamei
ei.
Înainte să intre însă, îşi aminti şi scoase din buzunar obiectul cules în
cadă – un solz argintiu, cu margini ascuţite, ca o lamă. Fu tentată să-l păstreze
amintire, dar zâmbind trist îl azvârli cât de departe putu.
— De sireni, e mai bine să te fereşti!
Alexandru Matei Vârsta 25 ani Locul şi data naşterii Bucureşti
11.04.1975
Studii
— Absolvent Liceul Sanitar Tg. Mureş
— Licenţiat al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul
Universităţii Bucureşti, secţia franceză – engleză
— Absolvent al cursurilor de masterat organizate de Catedra de Franceză
(„Studii Culturale Franceze”)
— Doctorand al Universităţii Bucureşti Apariţii în presă
— Poeme în revistele: „Steaua”, „Almanahul copiilor 1984 (!)”, „Cuvântul”,
„Contemporanul”, „Vatra”, „România Literară”, „Art-Panorama”
— Eseu în revista „Contemporanul”
— Articole teoretice şi eseuri în revistele „Vineri” (supliment al
revistei”Dilema”), „România literară” (1999) şi „Observator cultural” (2000)
— Preparator colaborator al Departamentului de Franceză la Facultatea
de limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea Bucureşti (1998-1999)
— Profesor titular de limba franceză la Grupul Şcolar Economic „Mircea
Vulcănescu”, Bucureşti (1998-1999), apoi colaborator (1999-2000)
— Preparator la Colegiul Pedagogic al Universităţii „Spiru Haret” (1999),
asistent la aceeaşi instituţie (2000)
TRICKSTER CREATORUL DE ILUZII De ANA MARIA NEGRILĂ
1. Sângi nu văzuse marea apă până atunci, auzise de ea, şi-o imaginase,
dar niciodată nu călătorise în regiunile de pe litoral. Oceanul era agitat în seara
aceea, iar galera de forma unei cutii de lemn alungite la un capăt, ce sălta pe
valuri, îi dădea un sentiment neplăcut de gol în stomac. Vântul bătea
împrăştiind crestele valurilor pe puntea şi aşa instabilă.
În depărtare se vedea o insulă muntoasă acoperită de o vegetaţie deasă,
luxuriantă şi protejată de un recif ce se întrezărea sub apă pândind să muşte
carena alunecoasă. Din cauza vântului, pescăruşii planau în apropierea navei
cu aripile larg desfăcute, coborând şi urcând pe curenţii din aer de parcă ar fi
fost mânuiţi de firele unui păpuşar aplecat deasupra oceanului. Păsările erau
atât de aproape încât Sângi ar fi putut să le atingă cu mâna.
Se spunea că în jurul insulei se vedeau plăsmuiri subţiri, tridimensionale
reprezentând bestiarul sacru, împerecheri de animale şi oameni ce păzeau
muntele. În ziua aceea nu apăruse niciuna şi asta era semn bun arătând că
informaţiile Casei erau corecte. Pe puntea vasului câţiva pelerini se închinau în
direcţia stâncilor. Slabi şi prost îmbrăcaţi, erau imaginea vie a unei lumi în care
la împărţirea banchetului final unii nu căpătaseră nimic, iar alţii prea mult.
Mai devreme, Sângi îi văzuse cum se hrăniseră umili cu conserve de carne
ieftină şi pâine şi se umpluse de scârbă şi dispreţ mai ales că, în ce-l privea,
considera că sărăcia şi prostia mergeau mână în mână.
De sute de ani oamenii aceştia trăiau cu războaiele, cu locuinţele lor
ieftine încărcate cu lucruri inutile pe care le plătiseră toată viaţa, cu
restaurantele şi spectacolele, situate la limita intelectului, ce le asigurau
distracţia de care aveau nevoie pentru a nu li se părea existenţa insuportabilă
şi împovărătoare, iar munca prea grea şi fără scop, cu drogurile pe care le luau
ca să simtă puterea dată numai de bani, cu zeii la care veneau pentru
consolarea şi sprijinul pe care societatea nu era în stare sau nu vroia să li-l
dea. Aşa era lumea de la începuturi, cu săraci şi bogaţi, profitori şi păcăliţi, ale
căror priviri obişnuite cu universul strâmt al oraşelor se îngustau treptat,
incapabile să mai perceapă şi să mai înţeleagă spaţiile vaste ale tuturor
posibilităţilor. În spatele acestora se aflau însă marii păpuşari ai civilizaţiei
evoluând fără milă prin apele tulburi ale războaielor şi ale imperiilor financiare.
Oamenii aceştia făcuseră întotdeauna ce doriseră ajutaţi de subordonaţi mult
mai importanţi decât marionetele politice sacrificate din când în când.
Pentru unul din ei, familia lui Sângi lucrase timp de câteva generaţii, iar
acum venise momentul ca el să-şi demonstreze loialitatea şi să încerce să-l
distrugă pe acel autoproclamat nou Dumnezeu ce le îngrădise afacerile şi le
subminase autoritatea. Izolat pe muntele lui, apărut de nu se ştie unde cu opt
decenii în urmă.
Anii trecuseră şi marile Case se aflau în pragul falimentului şi alunecau
uşor, dar sigur pe panta ridicolului şi a uitării. În lume situaţia nu era cu mult
mai bună, dar nimeni nu mai reuşea să profite, natura era lăsată în paragină,
lucru care părea să-i meargă de minune.
În ultima vreme familiile cu tradiţie în afacerile financiare o duceau din
ce în ce mai greu, iar Sângi se revolta numai la gândul că va fi nevoit să
trăiască în sărăcie. Privind în zare, la stâncile ce străpungeau faţa oceanului,
îşi aminti că, dacă eşua, toată situaţia lui, casa luxoasă, banii pe care nu era
nevoie decât să-i ceară ca să-i aibă, tot belşugul, jucăriile blonde şi exotice,
mâncărurile fine şi nopţile extravagante aveau să dispară pentru totdeauna.
Uitându-se la puntea navei plină de oameni obişnuiţi se simţi cuprins de ură şi
i se păru că nu era drept ce i se întâmpla.
Cu un foşnet în mijlocul tăcerii ce se lăsase odată cu apropierea de insulă
în jurul căreia vântul şi apa îşi domoliseră zbuciumul, Sângi văzu cum
deasupra galerei plutea un nor galben şi des ce sclipea în soare. Peste vas se
abătu o ploaie de manifeste tipărite elegant pe hârtie lucioasă de culoarea
lămâii coapte. Sângi se aplecă şi luă unul. Era introducerea unei cărţi apărute
sub patronajul bărbatului de pe insulă, Spashti. Cum era posibil să se ocupe
de astfel de lucruri fără să-şi părăsească muntele şi fără să apeleze la firme
specializate, era greu de înţeles. Sângi citi reclama scrisă cu litere negre,
majuscule ale căror picioruşe executau curbe fantastice: „Carte dă sfaturi de
folos”: „De pofteşti aur, argint şi alte bogăţii, o, omule, care este la mulţi dată,
aici vei afla bogăţie nefurată şi nepierdută purure’ rămâitoare. De pofteşti
cinste, mărire, laude, aciasta îţi arată cum să dobândeşti nu fiece cinste de
nimica, dar una dintre aceia ca toate zidurile să te asculte, dracii să fugă să se
teamă de tine şi îngerii să te aibă în bună cucerie şi cinste.”
Sângi se enervă citind minciunile lui Spashti şi aruncă manifestul în apă
sub privirile dezaprobatoare ale căpitanului şi pasagerilor pe care numai armele
şi hainele şi staţia virtuală Kess îi mai ţinea la distanţă. Se pare că încă mai
păstrau un respect atavic pentru bani. Sângi nu se mulţumi numai cu atât. Se
apucă să strângă toate hârtiile şi le trimise peste bord, apoi obosit, dar
mulţumit le urmări cum săltau pe valuri.<Bine că am venit eu să îndrept
lucrurile>îşi spuse. Privi condescendent la pasagerii de pe punte şi se întrebă
cum era posibil să creadă cineva în prostiile egalitariste pe care le debita noul
Dumnezeu.
Apoi se uită din nou la insulă, cu un aer sfidător. El era un învingător,
nu avea să dea greş. Între timp, însă, în spatele lui, ascunşi după un colac de
frânghie câţiva marinari pescuiau manifestele aruncate în apă cu un mincioc
nou, cu mâner metalic marca Spinger.
2. După debarcare, Sângi trebui să-şi care singur echipamentul şi se
simţi din nou nemulţumit de situaţia în care se găsea. Dacă misiunea nu ar fi
fost atât de importantă ar fi angajat un cărăuş, dar ştia că era periculos să
încredinţeze altcuiva măcar o parte din planurile sale. Întotdeauna lucrase
singur, cu o oarecare eleganţă şi inventivitate, spera el, iar Casa fusese
întotdeauna mulţumită. E adevărat că până atunci nu depusese un efort
deosebit, iar ţintele sale nu fuseseră decât oameni de rând, adepţi ai lui
Spashti, prea speriaţi pentru a mai opune rezistenţă, victime ale unor scurte
întâlniri consumate între două petreceri nocturne sau două croaziere exotice.
Ştia că nu era cel mai bun în meseria lui, dar se afla la început şi spera ca
după moartea lui Spashti să nu-şi mai facă niciodată probleme financiare.
În prima zi merse destul de uşor şi asta-i mări încrederea. Exerciţiile
fizice pe care le făcuse pe când îşi pierdea timpul în saloanele la modă îl ajutau,
deşi constată că urcatul pe munte era mult mai greu decât îşi imaginase pe
când îşi urmărea victimele pe străzile oraşului. Era totuşi liniştit mai ales că-şi
luase o provizie de stimulente care scăpaseră controlului final. La instructaj i se
spusese că era posibil să trăiască diferite evenimente, să nu înainteze de loc, să
meargă în cerc, să piardă simţul realităţii şi de aceea vrusese să fie pregătit
pentru orice situaţie. Până în acel moment nu i se întâmplase încă nimic
neobişnuit. Se gândi că era mult mai bun decât cei care veniseră pe munte
înaintea lui dintre care, unii pieriseră, alţii se întorseseră ca apoi să li se piardă
urma sau să fie implicaţi în crimele care zguduiseră sfârşitul de secol. Mulţi
spuneau că până la urmă fuseseră suprimaţi, dar Sângi nu credea aceste
zvonuri ce subminau autoritatea Casei.
Muntele era acoperit la poale de vegetaţie tropicală, dar pe măsură ce
urca, vremea devenea din ce în ce mai rece şi mai instabilă. A doua zi traversă
o pădure de foioase ca spre seară să remarce apariţia coniferelor. După o
noapte friguroasă petrecută în cortul strâmt şi după o masă formată din
conserve energizante şi lipsite de gust, entuziasmul îi mai scăzu, dar consideră
neplăcerile drumului ca jertfe personale pe altarul Casei şi a bunăstării lui
viitoare.
 La un moment dat, din neatenţie rătăci drumul deşi îi era indicat de
Kess, staţia virtuală pe care Casa i-o dăduse ca să-l ajute şi să-l supravegheze.
Kess avea înregistrate caracteristicile unuia dintre primii oameni trimişi de
Casă să-l distrugă pe impostorul de Spashti care îndrăznea să se dea drept un
Dumnezeu adevărat. După el, urmaseră mulţi alţii; câţiva se întorseseră, câţiva
dispăruseră, dar important era că niciunul dintre ei nu-şi îndeplinise misiunea.
Pe Kess îl conectă după ce se abătu de la ruta stabilită. Drumul
decursese fără incidente, fără nici o întâlnire deşi zona era des străbătută de
pelerini. La un moment dat, i se păru că observă ceva trecând printre tufişuri,
dar când se uită mai bine, nu mai văzu nimic. Pădurea foşnea cu puterea
tuturor ramurilor şi a frunzelor ce se agitau bătute de vânt, iar şuierul rezultat
se amplifica prin văile muntelui până aproape de malul oceanului.
— Ai luat-o pe alt drum? Îl întrebă Kess imediat ce imaginea i se înfiripă
pe ocular.
Redarea audio era destul de fidelă, semn că programul costase o mulţime
mai ales că investiţiile în hard şi soft scăzuseră simţitor după război şi numai
câteva centre se mai ocupau de îmbunătăţirea vechilor tehnologii.
— M-am rătăcit. E adevărat, admise Sângi hotărât să nu dea întâmplării
o importanţă prea mare.
— Să nu te rătăceşti de tot cum a făcut unul de teapa ta căruia i-a venit
ideea să se arate mai ceva decât Dumnezeu şi care s-a pierdut atât de bine de
el însuşi, încât nu cred să se fi regăsit până în prezent!
— Spashti nu este Dumnezeu, mormăi Sângi. E doar un om care a
devenit prea puternic, care se foloseşte de tehnologie ca să ne înşele.
— Dar ce puritan eşti, un adevărat sfânt! Noi nu facem la fel? Ce te doare
pe tine că Spashti urmează moda zilei? Râse Kess care ori avea o oarecare
autonomie, ori fusese programat să încerce din când în când loialitatea
proprietarului său.
— Mă deranjează! Răspunse Sângi care ar fi preferat să nu fie dublat de
un program care să-i supravegheze toate mişcările.
Se întrebă dacă în cazul în care ar fi dat greş, Kess nu era pus să-l
elimite. Gândul nu-i plăcu şi-l alungă din minte.
— Ai grijă, îi spuse Kess. După ce ieşi din pădure, s-ar putea să ai
probleme. Să fii atent.
Programul trebuia să-i fie călăuză şi sfătuitor, dar Sângi se hotărâse deja
să nu se folosească prea mult de serviciiile lui.
Imaginea lui Kess era destul de ştearsă pe ocularul transparent şi părea
conturul unei feţe stilizate şi banale pe fundalul unei pajişti imense, verde
închis, ce urca până în zona stâncilor unde trăia Spashti închis în universul lui
misterios. După ce Kess afişă din nou coordonatele exacte fără să-l scutească
de câteva comentarii sarcastice, acidulate special pentru acel moment şi bine
înfipte în baza lui de date pentru a le mai putea folosi şi cu alte ocazii, Sângi îl
puse în aşteptare şi-şi continuă drumul destul de enervat.
Când ieşi din pădure începu să simtă căldura, aerul deveni fierbinte şi
nici o adiere de vânt nu bătea ca să mai răcorească pajiştea. La început Sângi
se deplasă destul de repede ca apoi, sub soarele ce dogorea să meargă din ce în
ce mai încet. După o jumătate de oră măsurată de cifrele albastre ale ceasului
virtual afişat pe ocular, se târa deja printr-o zonă aridă şi roşie ce nu mai
semăna de loc cu verdele intens al ierbii pe care o admirase mai devreme.
Pământul negru ce fusese îmbibat devenise tot mai uscat.
Înainta tot mai greu când deodată îşi dădu seama că se afla în mijlocul
unui deşert pe suprafaţa căruia căldura tremura ca un abur, iar vântul tulbura
aerul încărcându-l cu particule de praf. Sângi se opri şi privi fără să înţeleagă
la schimbările din jurul lui. Se afla în vârful unei dune şi până la orizont,
deşertul încreţit îşi încălzea spinările la soare. Stâncile nu se mai vedeau, doar
nisip şi tufişuri ţepoase şi, din când în când, câte o umbră care plana la
marginea câmpului său vizual. Îl conectă pe Kess, dar acesta îi spuse că se
găsea pe drumul cel bun şi-i afişă harta din nou.
Se hotărî să meargă mai departe convins că, în câteva clipe, iluzia se va
spulbera de la sine. Totuşi aceasta persistă şi în curând începu să simtă efectul
expunerii îndelungate la soare. Lumina era roşie şi nefirească, deşertul
strălucea cărămiziu şi deasupra lui se rostogolea un cerc incandescent. Povara
cortului şi-a alimentelor era acum prea mare. Se prăbuşi pe-o parte şi cu mâini
tremurânde încercă să desfacă metalul fierbinte al curelelor. Temperatura
creştea continuu, iar el nu mai era în stare să facă nici o mişcare. Zăcea cu faţa
acoperită de pânza unei haine pe care reuşise s-o tragă afară din bagaj. Îl durea
capul şi respira greu de parcă s-ar fi sufocat.
La un moment dat, lumina scăzu în intensitate, căldura se mai domoli,
iar Sângi respiră uşurat. Deschise ochii şi ridică marginea hainei. Zăcea în
mijlocul unei pete de umbră ale cărei forme neregulate se vedeau pe nisip. Se
ridică încă nesigur. Soarele nu mai lucea galben, ci domolit se pregătea să
dispară, roşu ca un semn de avertizare, în spatele unei stânci apărute aproape
de orizont.
Când fenomenul se manifestase era abia ora prânzului aşa că inexplicabil
pierduse opt ore. Privi încrezător în sus. Pe cer nu se vedea nimic, iar umbra
dispăruse. Probabil i se păruse. Când se duse să-şi adune echipamentul pe
care-l aruncase constată că se simţea perfect. Totul fusese doar o halucinaţie,
iar Spashti încercase să-l sperie şi să-l facă să se întoarcă. Începu să râdă
uitând de cele opt ore pe care le pierduse. „Ce păcăleală!”, îşi zise, şi doar
fusese avertizat de instructori şi de Kess. Se întoarse să mai privească o dată
deşertul – în locul lui apăruse însă un câmp de ghiaţă. Apoi se trezi înconjurat
de viscol, iar şocul termic îl zgudui cu putere. În jurul lui nu era decât o
nebuloasă de fulgi mânaţi de vânt în toate direcţiile, iar Sângi părea că se
gândeşte chiar în mijlocul furtunii de zăpadă.
3. După război oamenii înţeleseseră pentru prima dată că în lume nu mai
existau lucruri ce nu puteau fi realizate de cei ce strânseseră atâţia bani încât
îşi permiteau să considere omenirea ca rezultat al acţiunii lor asupra mediului
înconjurător.
Spashti apăruse într-un moment potrivit şi profitase de asta, iar uneori
Sângi îşi spunea dacă situaţia nu ar fi fost atât de încordată, acel fals profet nu
ar fi reuşit niciodată să adune un număr atât de mare de adepţi într-un timp
atât de scurt. Despre asta, despre viaţă, despre moarte şi despre speranţă,
Spashti vorbise pe larg în cartea galbenă pe care-o răspândise în lume.
Pretindea că alesese galbenul deoarece era o culoare solară a încrederii în sine
şi în ceilalţi. Oricum cartea tipărită cu litere negre, elegante, avusese un mare
succes atât ca design, cât şi prin promisiunile pe care le făcea şi pe care
comentatorii şi presa le consideraseră aberante şi periculoase. Ceea ce îi speria
însă cu adevărat pe cei ce conduceau concernele multinaţionale era că Spashti
nu numai că le ameninţase stabilitatea imperiilor, dar îşi şi pusese planurile în
aplicare. Crimele, dispariţiile oamenilor importanţi, suspiciunile, protestele
sectelor, toate păcatele lumii fuseseră spălate în sângele curs în ultimele opt
decenii de când se credea că Spashti coborâse pe Pământ.
Desigur, la început „Cartea galbenă” nu fusese luată în serios, dar
situaţia se schimbase după câteva asasinate politice şi chiar după dispariţia
oamenilor de încredere ai Casei, care se îmbogăţiseră din afaceri şi crezuseră că
banii le ofereau totală imunitate. Mulţi îl asimilaseră pe Spashti lui Dumnezeu,
mulţi încercaseră să-l suprime, dar în ultimii ani se credea că îşi construise o
fortăreaţă unde trăia retras.
Dacă lumea în ansamblu devenise mai bună în urma morţii marilor
financiari, nu se putea spune, dar în anumite regiuni lucrurile începuseră să se
îmbunătăţească treptat pe măsură ce ţările deveneau autonome ieşind din zona
de influenţă a corporaţiilor multinaţionale. În „Cartea galbenă” Spashti susţinea
că acestea se aflau la baza dezastrului social şi a sărăciei în care se zbăteau
majoritatea celor care reuşiseră să supravieţuiască războiului.
4. Când Sângi îşi reveni, se afla într-un adăpost improvizat din scânduri
prost îmbinate lăsând spaţii prin care razele soarelui pătrundeau formând
gratiile unei închisori virtuale. Nu se simţea ameţit sau cel puţin nu avea acea
oboseală care marca trecerea de la somn la realitate. Nu-şi amintea ce se
întâmplase după ce intrase în furtuna de zăpadă şi nici cum ajunsese acolo. Se
afla întins într-un culcuş de fân şi paie iar mirosul de flori şi aer curat era prea
puternic pentru el care era obişnuit să respire smogul marelui oraş.
Se ridică gata să se lovească de tavanul scund. Nu mai văzuse niciodată o
astfel de construcţie, dar în acel moment nu se gândi decât la echipamentul pe
care reuşise să nu-l abandoneze chiar şi în timpul traversării deşertului şi care
acum dispăruse împreună cu staţia virtuală Kess.
Se repezi afară. Era neînarmat şi dezorientat. Se afla într-o vale în formă
de potcoavă înconjurată de stânci. În apropiere văzu strălucirea verde a unui
lac glaciar. De jur-împrejur pantele erau destul de abrupte şi imposibil de
urcat. În mijlocul văii sprijinită de un colţ de stâncă se găsea o cabană simplă
de lemn şi piatră văruită în alb. Sângi recunoscu locuinţa lui Spashti aşa cum
îi fusese prezentată de Kess. Nu se mai gândi cum nimerise acolo dar se bucură
că era atât de aproape de reuşita misiunii. Dintr-o dată era încrezător.
Important era că reuşise să ajungă până la Spashti şi acest lucru i se părea
extraordinar de vreme ce atât de puţini trăiseră să vadă valea dintre munţi.
Puterea Casei i se părea nemăsurată iar ajutorul pe care aceasta i-l promisese
venise când se aşteptase mai puţin. Cine ştie care dintre acoliţii lui Spashti se
lăsase cumpărat şi-l cărase dincolo de bariera deşertului? Misiunea lui
decurgea fără obstacole, aşa cum îi fusese întreaga viaţă.
 Se îndreptă spre cabană fără să se mai neliniştească de lipsa armelor.
Spashti era înalt şi mai voinic decât el, dar ultima oară când fusese întâlnit
arăta ca un bătrân de 70 de ani aşa că Sângi nu-şi făcea probleme că s-ar fi
putut împotrivi tinereţii şi puterii lui. Se apropie de casă fără să-şi mai ia
măsuri de precauţie. Din depărtare se auzeau lătrături, dar în rest valea era
liniştită, iar lângă cabană nu se vedea nimeni. Sângi descoperi o toporişcă
arhaică înfiptă într-un butuc ce aştepta să fie spart. Era o armă bună aşa că şi-
o însuşi.
Un timp pândi lângă uşă întrebându-se dacă Spashti era înăuntru. Se
spunea că în apropierea lui se vedea strălucind o aureolă, iar aerul scânteia
încărcat de energie. Încet Sângi deschise uşa sculptată cu lei care păreau că
freamătă şi-l fixează cu ochii mari şi căprui de lemn lustruit. Interiorul era
întunecos şi sărăcăcios mobilat, dar oricum nu reuşi să înregistreze toate
amănuntele! I se păru că observă câteva vase mari de lut bogat pictate şi o
masă hexagonală acoperită cu un material în carouri roşu cu alb. Atunci îşi
dădu seama că îi era frică, inima îi bătea puternic iar mâinile îi tremurau uşor.
Un bătrân dormea pe podeaua de scânduri. Era întins pe o parte cu spatele la
Sângi şi acesta nu avea de unde să ştie dacă era Spashti. Lovi însă fără să se
gândească. La început loviturile nu căzură cu putere. Apoi, pe măsură ce
energia nervoasă puse stăpânire pe el, Sângi nu-şi mai controlă mişcările ci
doar îşi descărcă toată spaima şi nesiguranţa. La sfârşit se simţi eliberat. Se
repezi afară fără să mai arunce nici o privire grămezii însângerate de pe podea.
Triumful îl copleşi şi dintr-o dată i se păru că nimic nu mai avea importanţă, că
până în acel moment nu trăise cu adevărat şi chiar atunci deschisese ochii
asupra unei lumi care-i oferea multiple posibilităţi. Senzaţia nu dură decât
până ieşi din cabană pentru că afară i se făcu din nou frică.
Începu să alerge spre hambarul unde se trezise de dimineaţă. Peisajul nu
se schimbase de când fusese în casa lui Spashti, dar cu toate acestea ceva nu
mai era ca înainte. Liniştea fusese tulburată. Auzi sunete diferite – bocănituri,
voci, zgomote de paşi ce îl însoţiră de-a lungul văii.
Pentru o clipă avu impresia că imaginea hambarului se dublase, iar
umbra i se mişcase pe potecă, dar poate nu fusese decât un moment de
ameţeală. Apoi se auzi strigat şi întoarse capul. În uşa cabanei stătea un bătrân
care-l fixa cu o expresie nedefinită. Era înalt, foarte puternic, iar părul şi barba
lungă chiar aminteau de imaginile sfinte pictate de-a lungul secolelor.
Sângi îl recunoscu pe Spashti aşa cum arăta într-o înregistrare făcută cu
zeci de ani în urmă. Se întoarse să fugă, observă din nou că poziţia soarelui se
schimbase şi apoi, dintr-o dată totul îşi pierdu forma în jurul lui şi când
deschise ochii îşi dădu seama că se afla în hambar, în acelaşi loc unde fusese
de dimineaţă. Se simţea de parcă ar fi pierdut ceva, de parcă ar fi avut o şansă
pe care ar fi ratat-o şi privind razele de lumină ce pătrundeau oblic printre
scândurile prost îmbinate, i se făcu frig.
11. Era o nouă zi care se insinuase pe neaşteptate în ordinea firească a
unui alt timp. Lui Sângi i se păru că se trezise de abia atunci din somn. Avea
sentimentul că se întâmplase ceva înainte, dar nu reuşea să-şi amintească.
Într-un colţ se aflau bagajele lui, dar când umblă prin ele descoperi că fuseseră
golite de conţinut. Îl găsi şi pe Kess strivit şi aruncat lângă perete. Se repezi
afară din hambar şi observă cabana. De data asta nu se mai apropie de ea
ştiind că Spashti îl pândea de undeva, din spatele ferestrelor casei sau poate
din zona umbrită de lângă lac. Îşi căută un loc să se ascundă şi se întrebă de
ce nu avusese mai înainte îndoieli legate de misiunea lui, de ce nu se gândise
cum de era posibil ca un bătrân care trăia în asemenea condiţii şi într-un loc
atât de izolat să aibă atâta putere şi să fie atât de temut! Iar dacă Spashti avea
într-adevăr puteri deosebite sau dacă era într-adevăr Dumnezeul care coborâse
pe pământ ca să pună ordine printre oile ce se răzleţiseră din turmă, ce spera
el, un pion pe tabla de joc a Casei, să reuşească ducându-se să-l înfrunte
înarmat cu o toporişcă?
Atmosfera era liniştită şi în aer se simţea parfum de iarbă şi flori
sălbatice, totuşi, deasupra văii plutea o apăsare ca umbra unui dezastru viitor.
Se îndreptă spre stâncile opuse cabanei şi se ghemui în spatele lor. Rămase pe
loc mai multe ore aşteptând să se întâmple ceva, dar în cele din urmă căldura
şi foamea îl făcură să iasă din ascunzătoare.
Imediat ce se îndreptă spre casa lui Spashti soarele dispăru în nori, deşi
mai devreme strălucise cu toată puterea unei zile de vară. Setea şi foamea îl
chinuiau îngrozitor de parcă nu ar mai fi mâncat de mult. Îl cuprinse ameţeala
şi în timp ce se clătina pe povârniş încercând să nu se prăbuşească, nu se
gândea decât cum să ajungă cât mai repede la adăpost. Imaginea lui Spashti îi
pierise din minte, dar mai păstra încă sentimentul că era în pericol. Într-o clipă
norii coborâră şi valea străbătută de fulgere se roti în jurul lui. Ploaia răpăi pe
pietre şi picături grele îl loviră peste faţă. În apropiere nu se vedea decât o ceaţă
de stropi ce se lăsau deasupra stâncilor. Când vântul începu să bată, Sângi
alunecă pe un bolovan şi căzu rostogolindu-se până în vale. Zăcu fără să se
mişte până când tunetele ce zguduiau pământul de parcă cerul s-ar fi spart
deasupra lui, îl determinară să se ridice şi să înfrunte furtuna şchiopătând spre
casă.
Din interior nu răzbătea nici o rază de lumină, iar uşa de stejar ferecat în
fier era închisă. Capetele de lei îşi căscară boturile când încercă s-o deschidă şi
urlară făcând să vibreze fibrele lemnului. Sângi îşi aminti vag că mai devreme
nu-i fusese greu să pătrundă în cabană, dar poate că de data asta lucrurile se
schimbaseră, iar, dacă prima oară nu i se interzisese accesul, în acel moment,
ca urmare a ce făcuse când îl întâlnise pe Spashti, porţile locuinţei sfinte i se
închiseseră pentru totdeauna. Dacă ar fi crezut în transfigurarea lui Spashti, s-
ar fi temut că profanarea lui avea să fie scump plătită. El nu era un credincios,
dar totuşi în acea clipă, frica de a sta afară, de a înfrunat muntele, era singurul
lucru pe care-l mai simţea.
Se zbătu şi se rugă în mijlocul furtunii, dar casa lui Spashti rămase
închisă cu obloanele acoperind ochiurile de geam. La o mişcare bruscă, piciorul
la care se lovise îl împunse cu ascuţişul unei dureri ce-i opri răsuflarea. Se
ghemui în pridvor fără să se mişte, încercând să se încălzească. Furtuna
continuă până a doua zi dimineaţa, dar în acest timp nimeni nu deshise uşa
cabanei.
 La un moment dat, Sângi ridică ochii şi privi acoperişul pridvorului.
Căpriorii erau înnegriţi şi vopseaua albă se scorojise lăsând fibra plesnită a
lemnului. Totul părea vechi de când lumea deşi casa nu fusese construită de
mult. Într-un colţ rămăsese încă neştearsă o figură în culori în formă de con
trunchiat desenată deasupra unei bolte în semicerc. Dedesupt scria cu litere
galbene, încârligate: „oaomostonbgl” (Templul lui Baal)
Inscripţia nu-i spuse nimic în starea în care se afla.
Valea era tot pustie şi Sângi încercă să profite de adăpostul improvizat.
Dacă ar fi mai avut putere s-ar fi dus până în hambarul unde se trezise de
dimineaţă şi ar fi luat un braţ de paie. Aşa însă rămase întins pe podeaua de
lemn, îngheţat de frigul nopţii, cu hainele ude fără să îndrăznească să se mişte
ca să nu se trezească demonul ce i se cuibărise în coapsă. Nu reuşi să doarmă,
dar moţăi şi după multe, multe ore amorţit de oboseală, de durere şi de foame
începu să moţăie chircit pe pragul uşii.
Dimineaţa următoare se dovedi însorită, dar rece. La început lumina
încinse treptat vârfurile munţilor şi coloră stâncile în roşu şi galben, apoi
soarele privi în vale de după o culme. Sângi văzu printre umbrele pietrelor un
pârâu ce cobora de pe înălţimi. Născut în urma ultimei ploi încerca să-şi sape o
albie spre punctul cel mai jos al văii în care lucea ochiul rotund şi magic al
lacului glaciar.
Pe măsură ce soarele avansa pe cer, căldura creştea iar umbrele se
subţiau. Lui Sângi i se făcu sete şi se târî până la pârâu. Apa era rece şi-l
învioră. Soarele îi alungă din corp frigul nopţii şi-i uscă hainele. Rămase un
timp întins pe pietre ca o şopârlă ce acumula căldură, până când zăpuşeala îl
alungă pe prispă, la umbră. Ajuns acolo adormi în sfârşit. Dormi adânc, fără
vise şi se trezi ameţit şi sălciu ca după o noapte de petrecere. Se ridică şi
descoperi că nu se mai afla aşezat pe pragul uşii, ci era întins într-un colţ pe
un culcuş improvizat din paie şi câteva pături zdrenţuite şi cârpite din loc în loc
cu aţă groasă galbenă. Lângă cabană Sângi îl recunoscu pe Spashti şi-şi aminti
vag că-l rănise grav sau poate chiar îl omorâse, dar îşi alungă repede din minte
acest gând. Bătrânul părea foarte sănătos. Cu o sapă pe umăr, acesta studia
solul stâncos pe care creşteau din loc în loc petice de iarbă şi plante cu frunze
şi flori cărnoase rezistente la schimbările bruşte de temperatură.
Sângi se prinse de balustrada de lemn a pridvorului şi se ridică în
picioare. Se simţea atât de slăbit încât nici nu-i trecu prin minte să-l atace pe
Spashti. Umil şi speriat de ce s-ar fi întâmplat dacă acesta ar fi vrut să se
răzbune pentru că intenţionase să-l omoare, Sângi rămase pe loc neştiind ce să
facă. Ar fi intrat în cabană, dar nu îndrăznea să se mişte.
Îl văzu pe Spashti cum clatină nemulţumit din cap. Bătrânul era
îmbrăcat în haine simple, închise la culoare, dar privindu-l din spate, lui Sângi
i se păru că era un om tânăr gata să-şi înceapă viaţa. Spashti lepădă sapa de
pe umăr, lovi de câteva ori solul stâncos, iar pietrele deveniră pulbere şi praf
care se ridică în aer ca apoi să coboare să se amestece cu apa şi cu iarba şi cu
florile şi să formeze o pastă zemoasă ce se uscă treptat devenind pământ
roditor. Apoi luă câteva seminţe dintr-un săculeţ de pânză şi le aruncă pe micul
ogor unde se scufundară printre brazde, încolţiră, îşi înălţară plantulele spre
soare, le crescu o tijă verde cu frunze aspre, ascuţite şi tăioase care se
dezvoltară, se îngălbeniră şi lăsară să se întrevadă spicul ce se îngreună şi se
pârgui legănat de vânt până când boabele-fructe căpătară dimensiunile
fantastice ale unor franzele ovale prinse de o tulpină fabuloasă. În aer se
răspândi miros de făină, de mirodenii şi de pâine coaptă.
Lui Sângi îi veni aproape rău de foame. Coborî şchiopătând cele trei
trepte ale pridvorului şi se apropie fascinat să atingă minunea care răsărise din
apă şi stâncă. Întinse mâna să culeagă o pâine, dar ceva îl reţinu şi-l trase
înapoi. Încercă să se zbată, dar braţul lui Spashti îl strânse până când trebui
să cedeze.
— Te rog! Gemu Sângi. Mi-e foame, lasă-mă să mănânc, se rugă el, dar
strânsoarea nu încetă.
Faţa lui Spashti era liniştită când cu o mână culegea bogăţia spicului
fantastic în timp ce braţul celălalt îl folosea ca să-l ţintuiască pe Sângi la
pământ.
— Ăsta este singurul lucru care se poate mânca în aceste locuri. Ştiu că
nu ai îndurat foamea până acum, îi spuse Spashti măsurat, totuşi pâinea asta
nu este pentru tine. Şi văzând că Sângi se calmase şi-l asculta cu atenţie,
continuă. O să-ţi dau aceste seminţe care vor creşte şi ele îmbelşugate, dar nu
trebuie să uiţi că vei culege ce vei semăna, iar fructele au nevoie de căldură.
Sângi luă seminţele şi-şi plecă fruntea. Apoi Spashti se întoarse în
cabană, iar Sângi se grăbi să-şi îngroape comoara cât mai era soare. Ce puţin îi
luase să-l înfrângă, gândi el cu amărăciune fără să-şi mai amintească de zilele
pierdute, de dimineţile repetate.
Săpă o mică groapă şi puse seminţele cu grijă apoi le acoperi cu bulgării
negri de pământ. De fapt nu avea importanţă dacă Spashti scăpase
deocamdată, se gândi. În curând va mânca, îşi va recăpăta puterile şi de
astădată va fi mai atent. Nu avea nevoie decât de un scurt răgaz ca să se
odihnească şi poate încă mai exista o şansă să-şi îndeplinească misiunea şi să
se întoarcă în oraş. Altfel nu-şi făcea iluzii că va fi lăsat în viaţă dacă dădea
greş. Casa nu l-ar fi iertat. Îşi concentră atenţia asupra seminţelor. Din sol
răsărise un mugur verde deschis cu vârf alb şi fragil cu totul diferit de planta
lui Spashti. Şi totuşi Sângi era sigur că nu-l înşelase. Se ridică să-l întrebe ce
se întâmplase când observă că soarele dispăruse într-un nor cenuşiu ce
acoperea petecul de cer de deasupra văii. În aer se simţea răcoarea şi mirosea a
pământ şi apă. Căldura de până atunci se dizolva rapid în vântul îngheţat ce
preceda venirea furtunii.
Sângi privi cum mugurul tremura şi se chircea din ce în ce mai alb şi mai
firav pe măsură ce lumina zilei scădea în intensitate. Se uită spre cabană vrând
să-i ceară ajutor lui Spashti, dar uşa şi ferestrele erau închise, iar locul părea
din nou pustiu. Era singur. Se ridică şi se duse în pridvor unde se găsea
culcuşul în care se trezise de dimineaţă. Luă paiele şi păturile şi le cără lângă
casă. Trebuia să încălzească spicul, dacă vroia să supravieţuiască şi în mijlocul
rafalelor de vânt se întinse pe pământ şi se ghemui în jurul plantei după care
se acoperi cu paiele şi cu pledurile ale căror margini le prinse sub genunchi ca
să nu fie smulse de vânt.
 Ploaia se dezlănţui şi în curând simţi apa cum îi şiroia pe spate. Rămase
nemişcat şi se strânse şi mai mult în jurul plantei. Spera că se mai păstrase
ceva căldură în trupul lui înţepenit de frig ca s-o ţină în viaţă până avea să
apară din nou soarele. Îşi aşeză faţa în îndoitura braţului şi încercă să se
gândească la momentul în care din spicul galben şi îmbelşugat se vor desprinde
pâinile ovale bine coapte cu coajă crocantă care clănţănea în dinţi la fiecare
muşcătură. Foamea îl înnebunea. La un moment dat simţi o mişcare, un
freamăt, o atingere uşoară şi-şi dădu seama că planta începuse să crească
amăgită de căldura corpului său. Frunzele ascuţite şi aspre îi crestară pielea în
timp ce se dezvoltară. Sângele i se prelinse din răni, se diluă în apa de ploaie şi
se scurse ca să îngraşe pământul. Sângi nu încercă să-şi schimbe poziţia, nici
să se apere. Nu avea importanţă că planta îl rănise pentru că sângele lui o va
ajuta să crească şi mai roditoare. Trebuia să supravieţuiască. Îşi îndreptă
gândurile spre trecut, spre siguranţa oraşului, spre zilele în care nimic nu avea
importanţă, în care nu era nevoie să ceară ca să i se dea, în care avea putere
asupra oamenilor şi era protejat de legile Casei. Acum, cu fiecare nouă durere
pe care planta i-o cauza, ura îi creştea şi-i înfierbânta trupul, iar la această
căldură frunzele deveneau şi mai aspre şi mai tăioase.
Când în sfârşit ultimele tunete se rotiră deasupra văii şi furtuna dispăru
după munţi, Sângi se ridică ud şi însângerat. Aruncă păturile şi paiele şi privi
planta care de un verde închis triumfător se dezvolta rapid în lumina soarelui.
Sângi se bucură de parcă viaţa lui de mai înainte i-ar fi fost redată în toată
splendoarea şi risipa sfârşitului de secol. Se gândi la faima pe care o va câştiga
o dată cu întoarcerea în oraş, la toţi oamenii importanţi ai lumii care-l vor
căuta, îl vor ruga şi-l vor plăti. Se gândi că prima crimă, moartea lui Spashti, o
va comite imediat ce va mânca din bogăţia spicului pe care-l socotise pierdut.
Deşi Spashti crezuse că va distruge planta trimiţându-i furtuna, el reuşise să-l
înfrângă şi era sigur că acesta nu se aştepta să-l mai vadă în viaţă.
Aşteptă liniştit să vadă spicul crescând, îngreunându-se şi pârguindu-se
legănat de vânt; plin de speranţă văzu cum acesta se alungea şi se mărea, dar
frunzele nu mai erau verzi, ci roşiatice iar boabele ce urmau să se transforme în
pâini se colorau în vineţiu. Mai apoi însă mugurii umflaţi plesniră şi lăsară să
se zărească coaja maronie a unor fructe ţepoase. Sângi se cutremură de spaimă
şi încercă să le culeagă fără să reuşească decât să se rănească. Imediat mâinile
i se acoperiră de băşici şi i se umflară de parcă ţepii ar fi fost otrăviţi. Atunci nu
mai încercă; rămase întins lângă ogor, cu foamea răsucindu-i-se în măruntaie,
singur cu durerea şi cu spaima de moarte.
Mai târziu i se păru că-l aude pe Spashti ieşind din cabană, dar nu se
mişcă. Nu avea nici un rost. În starea în care era tot nu va reuşi să-l distrugă.
Apoi îl simţi cum se apropie ca în final să-l strige uşor şi să-l zgâlţâie de umăr.
Sângi se întoarse cu greu cu faţa în sus şi-l privi. Era sigur că venise să-l
omoare.
Spashti îl cercetă liniştit şi clătină din cap:
— Ce ţi-a trecut prin minte în timp ce ai încălzit planta? Nu ţi-am spus
că vei culege ce-ai semănat? De ce n-ai încercat să te gândeşti numai la lucruri
care să ajute creaţia, s-o facă mai bogată.
 — Ai putea să-mi dai din pâinile pe care le-ai făcut de dimineaţă? Dacă
eşti într-adevăr cine se crede că eşti, cum de mă laşi să mor de foame fără să
mă ajuţi? Şopti Sângi. Încerca să stăpânească să nu strige de durere. Din
expresia de pe faţa lui Spashti îşi dădea seama că nu exista nici o şansă să
capete ce-i ceruse.
— Nu pot face asta pentru că n-ar avea nici un rost. Pâinile ar deveni tot
fructe otrăvitoare pentru că tu nu eşti în stare să creezi decât aşa ceva. Ţi-am
dat o şansă să trăieşti n-ai ştiut să profiţi de ea, îţi voi mai da una, dar trebuie
să încerci să înţelegi că dacă vrei să distrugi, nu vei reuşi să creezi şi că acum
viaţa ta atârnă de cât de repede te vei schimba. De altfel moartea mea, chiar
dacă ar fi posibilă, tot nu te-ar salva.
— Dacă nu mă ajuţi de ce ai mai venit? Întrebă Sângi.
— Dar n-ai înţeles? Eu nu sunt decât cel care are grijă ca răul să
reverbereze şi să creeze tot rău ca să se întoarcă împotriva celor care au greşit
în primul rând. Toţi acei oameni au murit din cauza propriilor greşeli, aşa cum
şi tu vei dispărea dacă nu te schimbi pentru că propria ta prostie şi vanitate te-
au adus aici. Cum poţi să mă învinuieşti pe mine pentru asta?
— Nu te învinuiesc! Dar nici nu vreau să mor.
— Încearcă să trăieşti atunci! Exclamă Spashti. Eu îţi voi mai da zece
boabe, dar dacă plantele vor creşte îmbelşugate nu ţine decât de tine, de ce vei
gândi, de cum te vei controla şi înţelege.
Îi aruncă un săculeţ de piele. Sângi se ridică pe jumătate şi răsturnă pe
pământ cele zece seminţe.
— Ai grijă cum le sădeşti. Nu-mi place să văd oamenii murind degeaba, îi
mai spuse Spashti după care se îndreptă spre cabană.
Sângi ascultă cum leii de pe uşă urlară o dată apoi se lăsă tăcerea.
Ticălosul! Venise să-i dea instrucţiuni, nu să-l ajute, îşi zise el, apoi imediat îi
păru rău amintindu-şi de avertismentul lui. Luă seminţele şi le îngropă în
partea cea mai însorită a ogorului. Nu ştia dacă va mai avea destulă putere să
se mai îngrijească de viitoarea plantă. Se întinse lângă mugurul care răsărise şi
aşteptă să vină din nou furtuna. Dacă n-ar fi fost atât de obosit l-ar fi atacat pe
Spashti pe când îi debita slogane pe un ton superior şi l-ar fi îngropat în
pământ şi ar fi îngrăşat cu el ogorul. Şi atunci ce mai recoltă ar fi ieşit! Imediat
însă încercă să alunge gândul care-l ispitise. Îl ura pe Spashti, dar mai mult se
temea ca planta să nu crească strâmbă şi otrăvitoare. Îşi îngropă faţa în ogor şi
îşi imagină că se afla invitat la una din petrecerile Casei şi că mânca din
supele, fripturile, antreurile meşteşugit aranjate şi din pateurile franţuzeşti,
fine şi gustoase. Apoi fără să-şi dea seama întinse mâna şi se servi din fiecare
platou. Ciudat, dar toată mâncarea avea gust de pământ sălciu şi iute!
6. Spashti aşteptă până a doua zi când răsări soarele, ieşi la plimbare
prin lume ca să vadă de ce mai erau în stare oamenii. Multe minuni întâlni,
multe rele, vrajbă, minciuni, păcate din cele mari şi din cele mici şi se scârbi
peste măsură. Găsi şi câteva lucruri bune dar şi acestea bine ascunse prin
mlaştina fără de fund a răutăţilor de tot felul. Încercă să-i mai ajute pe
propovăduitorii celor sfinte, însă când le privi lucrarea mai de aproape constată
că era atât de haotică şi de lipsită de minte încât cea mai mare minune ar fi fost
să izbutească.
Spre prânz se întoarse acasă gândindu-se că s-ar fi lipsit bucuros de o
asemenea misiune. Totuşi mai exista o speranţă. Dacă preschimbarea lumii
mergea greu, poate că experimentul pe care-l încercase avea să se dovedească o
reuşită care să demonstreze că oamenii erau mai de înţeles când erau luaţi
separat şi se discuta cu ei. Se feri să se ducă la Sângi ca să-i mai dea timp şi
mai aşteptă câteva ore umblând fără treabă prin casă. Pe la amiază i se făcu
foame şi-şi înmuie într-un castron cu lapte miezul de pâine pe care-l cultivase
pe ogor mai înainte.
În seara aceea expira termenul limită pe care-l impusese lui Sângi, dar şi
cele trei săptămâni care-i fuseseră acordate. Mâncând dumicaţii bine pătrunşi
îşi zise că era aproape imposibil ca Sângi să nu crească o plantă adevărată de
vreme ce viaţa lui atârna de asta. Poate oamenii erau puţin înceţi şi gângăvitori
când era vorba să lucreze mai de Doamne ajută în lunile şi anii în care nimic
nu-i ameninţa, dar dacă se întâmpla să fie în pericol de moarte, minţile lor ce
înainte scârţâiau şi pufneau ca neunse, căpătau puteri nebănuite, se întreceau
pe ele însele şi nu se opreau până nu găseau o soluţie. De aceea era sigur că
Sângi va supravieţui şi nici nu concepea alt final pentru experimentul său.
Înviorat de acest gând îşi mai turnă un castron cu lapte şi mâncă şi
cealaltă jumătate de pâine pe care intenţionase s-o păstreze pentru a doua zi.
După ce termină masa, îşi spălă blidul şi nemaiavând ce face se simţi ispitit să
întredeschidă puţin oblonul şi să arunce o privire afară. Apoi îşi dădu seama de
ce era gata să facă şi se burzului în sinea sa „Într-adevăr, Doamne, că bine se
zice că dracul dă de lucru mâinilor leneşe!” Apoi oftă. Tare grea se dovedea a fi
munca unui sfânt în lumea sălbatică de sub soare. Grea şi migăloasă şi fără
sfârşit.
7. Lui Sângi ziua aceea i se păru mai lungă decât o săptămână întreagă.
Încercând să apere mugurul de ploaie, timpul trecuse destul de repede pe
cadranul ceasornicului său dar fără ca soarele să avanseze prea mult în
călătoria spre lumea cealaltă. În afară de rarele momente când se târâse până
la pârâu, rămăsese lângă plantă, îngrijind-o, aranjându-i pământul de jur
împrejur, smulgând buruienile care nu se ştia de ce, dar creşteau mai repede şi
mai viguroase de parcă s-ar fi hrănit cu ultimele pâlpâiri de viaţă ce-i
rămăseseră în trup. În rest nu mai avea dureri decât arareori şi ar fi preferat să
se ghemuiască într-un colţ la umbră şi să zacă, în loc să se ocupe de planta ce
nu vroia să se dezvolte. Totuşi nu se mişca de lângă ea, urmând un obicei pe
care şi-l crease pe când încă mai gândea limpede. Acum doar mai repeta
gesturile făcute mai înainte şi care-şi pierduseră orice semnificaţie după ce
avusese câteva crize de furie şi durere în care se tăvălise prin noroiul ogorului
strigând obscenităţi la adresa lui Spashti. Acesta însă nu apăruse şi nici nu
dăduse vreun semn că l-ar fi auzit sau că i-ar fi păsat. În acele clipe de
luciditate se întrebase de ce nu încercase să părăsească valea oricât de
înfometat şi schilodit ar fi fost, de ce nu încercase să fugă chiar cu riscul de a
muri la traversarea celor două cercuri de foc şi ghiaţă ce apărau muntele.
 Din cele zece seminţe date de Spashti plantase la început cinci care după
ore de îngrijiri se transformaseră într-o tijă lungă şi subţire ce făcea plecăciuni
la fiecare rafală de vânt. Pe acea tulpină lemnoasă nu crescuse însă nimic, nici
frunze, nici flori şi nici fructe. Lui Sângi îi amintise de beţele lustruite cu care
străpunsese o dată doi admiratori ai lui Spashti care se nimeriseră să
protesteze chiar în faţa sediului în care membrii Casei îşi desfăşurau activităţile
educative. Paralela nu i se păruse de bun augur şi smulsese din pământ
hibridul aruncându-l printre pietre.
Celelalte cinci seminţe se ascunseseră adânc în sol şi nu aduseseră la
suprafaţă decât un mic mugur, gata să se dizolve şi să dispară în prima
picătură de ploaie. Sângi încercă să-l apere de furtună, dar deja mintea i se
rătăcise şi, din ce în ce mai des, se întorcea acum la viaţa lui din oraş visând
un amalgam de ospeţe pantagruelice la care, invariabil, se prezentau planuri de
distrugere a lui Spashti sculptate cu litere de carne pe suprafaţa enormă a
fripturilor sau scrise cu cremă pe suprafeţele ruladelor şi torturilor.
În cele din urmă, când soarele se pregătea să apună, Sângi nu mai
suportă şi se hotărî să smulgă planta pipernicită ce se înălţa acum la doar o
palmă de pământ. Deşi tremura, reuşi să rupă tulpina lemnoasă în bucăţi mici,
să fărâmiţeze rădăcinile şi să sfâşie frunzele. Apoi încercă să le mestece, deşi
gustul lor era iute şi ameţitor. Dacă nu putea să mănânce roadele, măcar să-şi
amăgească foamea şi să supravieţuiască până la întoarcerea lui Spashti!
Termenul pe care acesta i-l dăduse se apropia de sfârşit şi după aceea nu ştia
ce-l aştepta.
După ce termină de mâncat, foamea i se păru şi mai mare, dar când privi
în jur nu mai văzu decât pietre. Iarba şi florile dispăruseră în clipa în care se
gândise să le consume! Stomacul începu să-l ardă, iar în curând focul acela
intern îi urcă spre esofag. Se repezi la pârâu şi bău, dar apa nu păru să-l ajute.
Simţi că burta i se umflă şi se întoarse la ogor unde se învârti printre brazde.
„O să mor!” îi trecu prin minte, apoi gândurile i se amestecară în timp ce gemea
şi se tăvălea de durere. Stomacul îi creştea continuu de parcă un corp străin i
s-ar fi dezvoltat înăuntru.
8. Spashti ieşi din cabană după ce ultimele raze încetară să se mai
strecoare pe deasupra vârfurilor munţilor. Era atâta linişte şi pace în vale încât
creatorul simţi că nimic rău nu se putea întâmpla. Respiră adânc şi privi în sus
la cerul ce mai păstra culoarea albastru-deschis a zilei ce apunea. Norii
împrăştiaţi eliberară pentru o clipă spaţiul de deasupra lacului întunecat ca un
vechi ecran stins pe suprafaţa căruia începeau să apară umbrele unei emisiuni
alb-negru. Spashti văzu un oraş şi blocurile lui – turn, impersonale şi numai
fier şi sticlă cu ferestrele înalte în care se oglindea multiplicat un soare gri ce
dispăru la orizontul unei mări cu sclipiri metalice. Spashti recunoscu oraşul,
iar viziunea dispăru de îndată ce vântul începu să bată încreţind suprafaţa
lacului. Dintr-o dată valea se scutură de frig. Iarba pitică se îngălbeni şi din
munţi pâraie reci căzură în cascadă, pustiind pământul de jur împrejur. Venise
toamna. „Semn rău” gândi Spashti cu ochii la schimbările ce degradau peisajul.
„Un nou tiran a apărut în lume? O nouă catastrofă îi aşteaptă pe oameni?”
Erau tot atâtea semne nefaste, dar cine să le descifreze?
 Spashti se îndreptă spre ogor fără să mai spere într-o minune. Stratul
subţire de pământ dispăruse în urma ultimelor torente ce traversaseră valea şi
în locul lui rămăsese o mocirlă subţire ce băltea printre bolovani. Sângi zăcea
pe o parte, cu faţa murdară de noroi şi gura plină de ţărână. Trăsăturile îi erau
contorsionate de parcă s-ar fi luptat cu sine însuşi înainte de a muri şi a fi
pierdut. Spashti se aplecă şi-i atinse grumazul. Era rece şi rigid, semn că totul
se sfârşise cu ore în urmă.
— Păcat, şopti el şi-i păru rău că nu ieşise din cabană când vrusese s-o
facă. Ştia că asta nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Sângi, dar sentimentul că nu
încercase să-i vorbească nu-i dădea pace. Se ridică şi privi spre cer ca şi când
ar fi căutat un răspuns.
Lacul întunecat se văluri, când un nor de forma cărţii sfinte descărcă
deasupra văii un fulger ce lovi fostul ogor. Pământul se zgudui, bolovanii se
transformară în pulbere, aşchii de piatră zburară în toate direcţiile, soarele
dispăru şi apăru din nou, valea se înverzi, se îngălbeni, se acoperi de zăpadă,
apoi ghiată se topi, torentele se scurseră pe pante, dincolo de bariera deşertului
până se vărsară în mare, imaginea neclară a unui oraş se întrezări din nou pe
cer până când leii de la cabană gemură din gâtlejurile lor de lemn împrăştiind
iluzia. Un al doilea fulger lovi ogorul şi trupul lui Sângi tremură şi se rostogoli
pe pantă până în dreptul pârâului. Apa trecu peste el, îi spălă faţa, îi îndepărtă
noroiul ce-i îmbiba hainele şi-l lăsă curat, deşi neînsufleţit. Când fulgerul lovi a
treia oară, pleoapele lui Sângi tresăriră, chipul i se destinse pătruns de un nou
suflu. Spashti rosti o rugă de mulţumire şi rămase lângă el urmărindu-l cum
treptat revenea la viaţă încălzit de soarele ce răsărise şi se înălţa rapid
deasupra văii. Acum era din nou linişte – natura era calmă ca la început, când
Sângi venise la cabana lui Spashti cu trei săptămâni în urmă. Dacă murise,
dacă nu reuşise să se îndrepte sau să treacă peste sine, dacă-i mai rămăsese
un rest de viaţă de trăit şi dacă avea să se bucure de ea, nimeni nu ştia?!
Spashti spera că, din tot ce se întâmplase, avea să desprindă o învăţătură care-
l va ajuta să înţeleagă mecanismul ce anima neamul omenesc. Rămase lângă el
plin de speranţă, lăsând nesupravegheate destinele omenirii. De fapt, dacă
reuşea să salveze chiar şi un suflet, tot el era în câştig. „Mai bine un păcătos
pocăit, decât 10 drepţi”, aşa răsunau poruncile. „Pentru cel ce întâlnise răul şi-l
negase apoi, cerurile se bucurau însutit.”
Curând Sângi îşi reveni şi deschise ochii. Cerul părea să fie tot la locul lui
îndoit de mijloc şi aplecat peste vale, iar aerul era la fel de clar ca în oricare zi a
săptămânii. Sângi se întrebă mirat cum de se afla în acelaşi loc. Era lumea
cealaltă o copie fidelă a tărâmului acesta? Fusese oare transportat dincolo cu
trup cu tot ca nu se ştie care sfânt? Îşi întoarse uşor capul spre dreapta şi-l
văzu pe Spashti. Deci nu murise, îşi spuse, iar totul nu fusese decât o ordalie
sau un test sau Dumnezeu ştie ce, plan pus la cale chiar de Spashti. Se
întoarse din nou cu faţa în sus şi privi cerul. Se simţea obosit, dar totuşi
mulţumit de parcă ar fi ajuns la un sfârşit de drum.
— Deci, se pare că nu am murit, spuse el ca o concluzie.
 — Încă nu, îi răspunse Spashti. A fost oricum interesant chiar dacă nu
m-am lămurit de ce oamenii aşteaptă întotdeauna sprijin din partea altora, dar
ei refuză să se ajute singuri.
— Într-adevăr, murmură Sângi fără să fi auzit de fapt ce i se spusese. Se
simţea atât de ciudat! Sfârşit de puteri, dar totuşi lucid. Spashti îi vorbi în
continuare dar el nu-l ascultă. Privea soarele ce strălucea oarecum voalat de
parcă n-ar fi fost decât reflexia lui într-un ochi de apă. Mari puteri avea
Spashti! Chiar dacă nu fusese trimis de nimeni şi era poate doar un psihic, [i
tot nu trebuia să-l aibă drept duşman. Era momentul să schimbe taberele, de
vreme ce Spashti îl cruţase. De fapt, ce mare lucru să se întoarcă drept
propovăduitor al credinţei lui? În fond ar fi făcut acelaşi lucru – ar fi fost dator
cu alte morţi dar nu şi-ar fi modificat modul de viaţă. Simţi cum sângele începe
să-i curgă rapid prin trup. Era viu, era întreg şi de fapt doar asta conta!
— Sper că acum ai înţeles valoarea unei vieţi, îl auzi pe Spashti spunând.
După ce vei părăsi valea, vei putea lua totul de la început.
— Da, murmură Sângi, da, da. Viaţa mea va fi schimbată. Nimic nu va
mai fi ca înainte.
9. Spre seară Sângi părăsi valea plin de speranţa unui nou început.
Drumul nu mai era atât de greu, iar cercurile de foc şi de ghiaţă dispăruseră!
Era nerăbdător să ajungă la ţărm şi deşi aproape alerga, i se părea că nu
înaintează destul de repede. La un moment dat se opri totuşi şi privi în urmă.
Lumea lui Spashti rămăsese departe, suspendată sus pe munte, pierdută între
culmi pietroase.
Privind de jos, de pe povârniş, lui Sângi i se năzări că valea deschisă şi
străjuită doar din trei părţi semăna cu amprenta lăsată de călcâiul vreunui zeu
antic ce ieşise din mare şi se căţărase pe munte încercând să ajungă înapoi în
cer. Era o privelişte deosebită şi Sângi se închină plin de teamă. Avea să fie
primul ucigaş protejat de un mandat ceresc. Respirând aerul curat, Sângi se
simţi extraordinar de norocos pentru că-l întâlnise pe Spashti. Acum era un alt
om. Se închină din nou, privind spre cer şi îşi continuă drumul spre pădure.
În spatele lui cele două inele protectoare se închiseră în jurul culmii de
pe care Spashti se uita în vale. Pe vârful muntelui, între cele trei culmi, în jurul
cabanei şi a lacului glaciar, se dezlănţiuse furtuna. Desigur, nimic nu se vedea
în exterior, nimic nu trecea de cercurile de foc şi ghiaţă. Norii erau întunecaţi la
culoare şi păreau să formeze o plasă prin ochiurile căreia nu se distingea
albastrul cerului, ci doar, dreptunghiuri de întuneric.
— Oamenii! Pufni Spashti. Oare nu meritau să dispară cu toţi, să fie arşi,
îngheţaţi, striviţi, să se aleagă praful şi pulberea pentru totdeauna? Spashti nu
ştia şi poate că nici nu exista vreun răspuns la întrebarea aceasta.
MASCA FOCULUI De Ana-Maria Negrilă Era război şi oraşul se ducea
naibii ca toate lucrurile bune pe care oamenii fără bun simţ le făcuseră pe
lumea aceasta. Se putea spune că o duceam destul de bine, dar asta depindea
în special de unghiul din care cei care mai aveau ceva viaţă în ei îi priveau pe
ceilalţi ce depăşiseră de mult acest stadiu. Fostul adăpost în jurul căruia ne
învârteam fără rost nu mai semăna deloc cu prezentarea pe care trebuise s-o
urmărim la centru din lipsă de altceva mai bun. Poate că rămăşiţele acelea ar fi
adus cu o groapă de gunoi în stadiu incipient dacă ne-am fi forţat imaginaţia,
dar, din fericire, nimeni nu avea chef de exerciţii mentale.
Trecuse aproape o oră de când aşteptam echipa de specialişti, care
probabil că avea alte treburi. De când cu bombardamentele toţi erau foarte
ocupaţi. De altfel, nici nu era prima dată când investigam un incendiu şi
stăteam şi pierdeam vremea printre ruine. Îmi aminteam de incendii mai vechi
care în decursul istoriei distruseseră cartiere întregi şi mă miram cum de o
explozie atât de mare nu ruinase nimic în jur, cum focul mistuise doar o
clădire, cum de arsese vâlvătaie şi se stinsese de la sine în mai puţin de o oră.
Mă uitam la fabrica părăsită ce rămăsese intactă, mă uitam la cele câteva
magazii din lemn risipite prin apropiere şi mă miram.
Din tot adăpostul nu se mai păstrase nimic, iar dacă „nimic” era un
cuvânt prea elastic, aş fi putut spune că totuşi mai rămăsese ceva – un schelet
absolut stingher al unei mese metalice. Prietenul meu Gin scormonea prin
gunoaie de parcă ar fi fost cuprins de interes pentru siturile arheologice de dată
mai recentă. Era supărat, era mic şi cu pretenţii de duritate excesivă pe care
nimeni nu i le lua în seamă. Foarte rău din partea lor. Gin avusese câţiva
prieteni care fuseseră făcuţi bucăţele în adăpostul care se presupunea că era
părăsit. De curând, câteva minţi isteţe amenajaseră acolo un fel de laborator.
Se bănuia că nimeni nu ştia de asta, dar din întâmplare, din absolută
întâmplare, cunoscusem şi eu pe cineva care lucrase acolo şi-şi găsise cel mai
prost moment să se ducă la serviciu şi să ajungă pe lumea cealaltă. Poate dacă
n-ar fi murit, n-ar mai fi trebuit să-mi ocolesc apartamentul şi să umblu
noaptea pe străzi în compania lui Gin. Poate nici Gin n-ar mai fi fost acum
îngrozitor de supărat şi nici lumea n-ar fi fost plină de prieteni morţi. Dar
probabil că vroiam prea multe de la viaţă!
Nu era prima explozie pe care-o investigam şi nu avea să fie nici ultima
de vreme ce nu eram oamenii potriviţi să se ocupe de aşa ceva. Nu ştiam de ce
fusesem trimişi acolo, nici de ce specialiştii care trebuiau să ne ajute întârziau
de fiecare dată sau nici nu mai ajungeau. Totuşi, oricât am fi de neajutoraţi, nu
se putea să nu ne dăm seama că adăpostul nu fusese bombardat, iar focul
izbucnise din interior. În rest, eram amândoi în aşa o stare încât n-aveam nici
un chef de umblat pe coclauri. O fi fost de vină şi ziua extraordinar de
frumoasă, soarele care strălucea şi ciripitul păsărilor care scăpaseră tefere şi
nemutate genetic în urma ultimului bombardament. Şi apoi viaţa era
minunată, iar noi eram daţi dracului, deşi niciunul din aceste lucruri nu era
vizi-bil!
I-am făcut semn lui Gin să vadă ce sclipea sub masă, dar mi-a întors
spatele, gest tipic pentru el. Cei care distruseseră adăpostul făcuseră o treabă
atât de bună încât răseseră de pe faţa pământului câţiva zeci de metri pătraţi
de tunele şi camere plus două încăperi care se aflaseră deasupra. Din
personalul de înaltă clasă nu mai rămăsese nimic, iar mie mi se părea că mă
tot repetam în după amiaza aceea tot vorbind despre „nimicuri”. Când într-un
târziu am luat-o spre masă, m-am întrebat dacă era ceva important care să-mi
explice distrugerea tuturor adăposturilor, în toate zilele de vară? Nu credeam
asta. Sub masă n-am descoperit, însă, decât ambalajul unei ciocolate la modă –
pe faţă avea desenată o nucă învelită într-o cremă albă, iar pe spate scria cu
litere mari, aplecate de şale: Mic – ciocolata voastră E posibil să conţină urme
de nucă.
— Asta sună adevărat, l-am auzit pe Gin spunând lângă urechea mea
stângă.
— Cam aşa e, am zis întorcând ambalajul pe-o parte şi pe alta. Gin se
holba la el de parcă s-ar fi aşteptat să-i sară în nas câteva indicii. Oricum eu
eram plină de idei. Mi se pare ciudat că toată hardughia a fost făcută praf, iar
flecuşteţul ăsta a scăpat cu viaţă.
— Ciudat e puţin spus, m-a completat Gin solemn, dar poate a fost pus
după aceea.
— Parcă noi trebuia să ajungem aici primii sau mi s-a părut?
— Nu ţi s-a părut, dacă nu cumva mi se pare şi mie că soarele
străluceşte, vântul bate şi noi o ducem prost.
Cum răspunsul nu era decât unul, dar nimeni nu avea chef să-l
rostească, am luat ambalajul, l-am pus într-un plic şi l-am dosit în buzunar.
Din depărtare se auzeau tunete, iar orizontul se lumina de străfulgerări ritmice,
ca nişte descărcări electrice destul de îndepărtate pentru a nu mai fi
periculoase. Acolo luptele erau în plină desfăşurare. În apropiere, o clădire
mare şi sinistră ocupa aproape tot spaţiul dintre adăpost şi şosea. O fostă
fabrică, un hangar împodobit cu o arhitectură îndoielnică cu arcade şi
încrustraţii de ipsos colorat şi apoi scorojit de ploaie sau de vânt, o construcţie
nefolositoare, înnegrită de fum, fără geamuri şi cu gergevelele roşii şi albastre
pe care plantele agăţătoare se căţăraseră în vreo vară din lipsă de altceva mai
bun. Totul era gri în jur, totul era cenuşă, nimic nu mişca prin grămada de
rămăşiţe de metal şi de ciment.
Priveam peste cele trei movile şi mă minunam ce dezlănţuire de energie
transformase totul în praf şi-n pulbere. Fusesem trimişi să încurcăm lucrurile
acolo? În acel moment posedam o grămadă de indicii şi o mie şi una de posibile
motive, din care cel mai posibil era că nimeni nu avea de ce să distrugă un
adăpost cu nişte amărâţi lucrând prin colţuri şi o fabrică în care în ultimii ani
oamenii se ocupaseră de condensarea fumurilor în cutii de tablă de mărimea
celor de coca-cola. Totuşi posedam câteva idei, tocmai bune de studiat când
aveam să ajung la optzeci de ani şi avea să fie anul 2060.
M-am uitat spre cer pentru că începuse să mi se facă frig şi am văzut că
soarele dispăruse din peisaj.
— Mare păcat, l-am auzit pe Gin zicând. Mare păcat de prietenii mei; dar
oricum tipului care-a făcut asta n-o să-i stea bine deloc.
— Şi o să-l faci tu să nu-i stea bine?
Gin a ridicat din umeri. Era furios şi părea de două ori mai mic şi mai
dur. Îl credeam în stare să-l urmărească pe incendiator până când moartea
avea să-i despartă sau ceva de genul ăsta. În acest moment se vedea că era
necăjit şi cuprins de presimţiri funeste. Am foşnit cu intenţie ambalajul de
ciocolată ştiind că nu se putea să nu-mi răsară ceva prin minte.
Dacă, însă, un gând s-a materializat, dacă în acel moment carnea cea
păcătoasă s-a cutremurat, eu nu am reuşit să prind de veste. În afară de lucrul
absolut evident că amatorul de dulciuri concentrate vizitase locul exploziei
după ce aceasta avusese loc, nici o revelaţie nu se arăta la orizont. Cum însă pe
acolo nu se plimba nici un admirator al naturii cu bocanci cu ţinte, mă
întrebam cam ce alte treburi o mai fi avut? Venise poate să inspecteze ce mai
rămăsese din adăpost ca să raporteze rezultatul mai departe câtorva barosani
bine înfipţi în scaune cu spătare înalte? Sau poate chiar el pusese bomba,
dăduse indicaţii sau doar supraveghease acţiunea şi chiar în acel moment ne
urmărea ascuns prin fabrica părăsită. Am lăsat gândurile să se dezvolte cât mai
paranoic posibil şi l-am anunţat pe Gin că aveam un suspect.
Gin, însă, m-a întrebat:
— Ce naiba caută un laborator la distanţa asta de oraş? Ce să facă în el,
să inventeze formula apei? Aici n-aveau nici un echipament.
— De unde ştii tu asta? Aici n-ar bombarda niciunul întreg la minte şi ai
idee de ce? Pentru că n-ar avea de distrus decât o dărăpănătură şi trei movile
de gunoi. E cumva pe neînţelesul tău?
— Nu ştiu, a spus. Încă nu am înţeles neînţelesul ăsta. Oricum, pe aici s-
au jucat localnicii cu chibritele, nici vorbă să fi fost ceva duşmani. Laboratorul
de abia se deschisese, n-aveau cum să afle de el atât de repede.
Ne-am uitat unul la altul. Orice am fi făcut, cam tot la vânătoarea de
vrăjitoare ajungeam. L-am aprobat vehement. Lucrurile fiind deja aranjate,
văzute şi împărţite, nu prea mai aveam ce face prin acele locuri. L-am lăsat pe
Gin să mai scormonească printre rămăşiţe şi m-am dus la maşină să iau
legătura cu un tip care se mai ocupa de noi din când în când. Între timp seara
părea că-şi pusese în gând să-şi facă apariţia pe lume. M-am aşezat cât mai
comod pe bancheta din spate, cu gândul ca, după ce aveam să vorbesc cu
legătura noastră, să apuc să trag un pui de somn. De fapt, mi-era frig, mi-era
foame, mi-era lehamite de întuneric, de noapte în general şi de încă mai multe
lucruri, în particular. Probabil că sufeream şi eu ca mulţi alţii de psihoza
războiului, de acea boală care nu se manifestă decât în singurătate şi-n linişte.
Era boala sfârşitului de secol, toţi o aveam şi-o târam după noi dintr-un cotlon
într-altul. Toţi mai sufeream din când în când, poate mai puţin Gin pe care în
acel moment îl auzeam lălăind din depărtare frânturi dintr-un şlagăr la modă:
Primăvara începe din nou o nouă nebunie se adaugă celei vechi.
Vocea suna subţire şi falsă şi în rest era multă, mult prea multă linişte.
Poate şi Gin se simţea singur şi ar fi dat orice pentru un zgomot de fond.
Oricum, eu îi eram recunoscătoare pentru interludiul lansat la marginea
crepusculului. M-am ridicat de pe banchetă şi când am vrut să trag un fum,
pachetul a tremurat în toate părţile şi o ţigară mi s-a frânt în mână de parcă ar
fi fost cuprinsă de crampe. Între timp, restul pachetului s-a răsturnat pe jos,
iar ţigările s-au împrăştiat care încotro. Parcă mă încerca un început de
ameţeală, aşa c-am aşteptat să mă liniştesc. Mă simţeam ca o fotografie uitată
pe fundul unui sertar şi aş fi lăsat şi anchetă şi tot şi-aş fi dispărut de acolo. Pe
fereastră vedeam cum fabrica îşi arunca umbra chiar asupra maşinii. M-am
gândit să-l strig pe Gin, dar m-am răzgândit. Oricum nu putea să mă ajute,
doar să mă ţină de mână şi să mă mângâie pe creştetul pletos şoptindu-mi
melodia ultimului cântec lansat din satelit în satelit. Am rămas liniştită şi când
ameţeala a trecut, m-am aplecat să culeg ţigările care nu se tăvăliseră prea
mult în praf. Aveam destule motive să fiu nervoasă, chiar dacă nimeni nu ştia
nimic despre ele. Mai eram încă aplecată adunând ţigările, când printre praf şi
scame cu miros de mucegai, mi s-a părut că se găsea ceva interesant. M-am
ghemuit, m-am contorsionat, m-am îndoit, am atârnat pe jumătate afară din
maşină. În final, însă, am descoperit un alt ambalaj de ciocolată zăcând sub
banchetă. M-am uitat lung la el. Pe o faţă avea desenată aceeaşi nucă învelită
în cremă, iar pe cealaltă scria aceeaşi reclamă: Mic – ciocolata voastră E posibil
să conţină urme de nucă.
„Ca să vezi!” mi-am zis. Aş fi putut să mă îngrijorez pentru că tipul
reuşise să treacă de sistemul de securitate al maşinii, dar cine avea timp de
asta? L-am strigat pe Gin, care încă mai trebăluia pe afară căutându-şi
prietenii. Nu-i făcea nici o plăcere, o ştiam, dar el era întotdeauna greu de
convins să abandoneze un rol sau altul, aşa că l-am mai strigat o dată şi apoi
m-am aşezat la volan.
2. Mai târziu când ne-am întors în oraş şi am cotit pe lângă parc, drumul
era blocat de câteva maşini blindate. Bărbaţi cu feţe dure şi plate sub chipiurile
de culoarea mlaştinilor putrede dedesubt şi verzi deasupra, trăgeau din când în
când spre turla unei biserici din apropiere. Câţiva porumbei zburătăceau de
colo până colo ameţiţi de zgomot. M-am dat jos din maşină, deşi Gin mi-a spus
să-mi văd de treabă. De, curiozitatea săraca! M-am dus la un tip care părea să
nu aibă nimic de făcut:
— Care-i mişcarea p-aici? Am întrebat. Ceva duşmani prin preajmă?
— Aşa se pare, mi-a zis fără să-şi mute privirea de la biserică. Nişte copii
s-au distrat, s-au jucat şi ei şi-au sunat puţin clopotul şi toată lumea s-a grăbit
încoa’. Se strâmba a lehamite în timp ce-mi spunea toate astea şi-şi îndesa şi
mai aprig în buzunar mâna bandajată. Faza năroadă e că nimeni nu mă crede.
Acum şi porumbeii ăştia se agită pe aici şi fac zgomot.
— Ce-ai păţit la mână? L-am întrebat.
S-a holbat la pansament de parcă nu i-ar fi aparţinut. Se vedea că-l
preocupa ceva.
— Asta? Nu-i nimic. Mi-am prins degetele în încărcător. M-a privit
oarecum vag. Aveţi oricum grijă pe unde mergeţi. Drumurile sunt nesigure,
indiferent câtă armată e pe străzi.
I-am mulţumit pentru sfat:
— În timpurile astea orice deştept poate cădea de fraier!
Când m-am întors la maşină, Gin se dăduse jos pentru că tocmai
fusesem blocaţi de un microbuz aparţinând „Tinerilor Luptători pentru Patrie”.
Nu ştiu când începuse scandalul, nici cum ajunsese să ia amploare, dar, în acel
moment, toţi păreau dispuşi să se ia la harţă.
— Mama voastră de nenorociţi, urla Gin care la acest capitol era cel mai
iscusit dintre toţi. Ia mutaţi-vă rabla de aici că v-o fac cutie de conserve. Ce vă
daţi mari, ce, aici e ograda voastră? Ce pana mea aveţi, ce vi s-a urât?
Ceilalţi urlau şi ei şi încă pe mai multe voci:
— Huo! La oase!
 — Huo voi nenorociţilor. Parcă nu ştiu ce faceţi voi. Toată noaptea vă
munciţi şi nu cu apărarea patriei. Ia faceţi-vă-ncoa’ să vă arăt ce-i aia bărbat
adevărat!
Şi cum tipii nu păreau dispuşi să vină, Gin spumega degeaba pe-o latură
a maşinii, în timp ce Tinerii Luptători ţipau pe partea cealaltă. Unul din ei
molfăia ciocolată marca Mic. M-am uitat la el până mi-au ieşit ochii din orbite,
au căzut pe jos şi s-au rostogolit încoace şi-ncolo cuprinşi de panică. „Ce
noroc!” mi-am zis inspirată. „N-ar da Dumnezeu ca minunea asta să fie
incendiatorul?”
— Nu te umfla aşa în pene, naţie, că acum îţi mut fălcile, îi strigă Gin
tipului amator de dulciuri, care părea să fie şi liderul de grup.
Acesta avea privirea albastră şi dură, părul tuns scurt, bine prins de cap
cu straturi de gel, avea trup aerodinamic şi arăta atât de bine încât făcea toate
paralele să-l priveşti dacă n-aveai ce face, şi-n dreapta şi stânga erai flancată de
sticle cu dopuri de plută şi smoală şi cu sedimente de un deget ascunse prin
apropiere. Îl cunoşteam de undeva, îi ştiusem odată şi numele, dar în acea clipă
nu reuşeam să-mi amintesc nimic. De pe blindate, soldaţii urmăreau
spectacolul plini de interes şi interveneau în momentele cheie cu urale şi cu
sfaturi pentru protagonişti. Şi astfel cearta ar fi durat mult şi bine, dacă unul
din personajele cu chipiu verzuliu n-ar fi venit să ne împrăştie:
— Ce, bă, vi s-a urât cu binele? Aici sunt duşmani, se poartă lupte, mor
oameni, ia, vă rog, puţină decenţă şi căraţi-vă naibii o dată!
Tinerii s-au potolit imediat, s-au urcat în maşină şi s-au cărăbănit
înainte ca înaltul personaj să-şi termine fraza.
Am luat-o şi noi din loc fără prea multe discuţii. L-am lăsat pe Gin să
conducă şi am început să mă gândesc la adăpostul bombardat şi la maşina
Tinerilor Luptători care nu avea ce să caute în zona aceea, cel puţin nu înainte
de apusul soarelui. Luptătorii erau animale nocturne şi chiar mă mirasem să-i
văd aşa devreme ieşiţi după pradă. M-am aşezat mai bine pe banchetă şi-am
închis ochii. Oboseala a două zile de nesomn mi se agăţase parcă de frunte şi
nu se lăsa dusă. Vedeam doar partea de sus a geamului şi dincolo de el – casele
ce ascundeau cum puteau ruina şi dezastrul, în timp ce lumina artificială, albă
şi portocalie a farurilor dezvăluia amănunte, curbele ornamentelor florale,
profilele statuilor fără braţe, balustradele de fier forjat ale balcoanelor. Era deja
noapte şi întunericul intrase în oraş şi într-adevăr o nouă nebunie se adăuga
celei vechi.
M-am gândit din nou la liderul grupului de Luptători şi, cu cât avansam
printre informaţii, cu atât îmi dădeam seama că nu numai că-l cunoşteam, dar
exista posibilitatea să aibă într-adevăr legătură cu distrugerea adăpostului.
Poate doar mi se părea, dar la orizont să arăta una din acele afaceri ce fuseseră
trambulina pe care se urcaseră toţi cei cate ţintiseră zonele superioare ale
puterii. „Să fie!” mi-am urat.
— Parcă îl cunosc pe tipul ăsta de la Tinerii Luptători, i-am spus lui Gin
care întâlnise pe toată lumea. Poate, dacă nu l-ar fi ştiut, nici n-ar fi îndrăznit
să-l înjure mai devreme.
 — Ia stai pe crenguţa ta şi leagănă-te după cum dă Dumnezeu să bată
vântul! Îmi răspunse Gin. ~la nu e nici mare, nici rău, dar cu relaţii şi al naibii
de periculos, aşa că nu te pune cu el.
M-am răsucit pe banchetă, dar ideea mea nu s-a răsucit o dată cu mine
şi a rămas neclintită ca o stâncă în bătaia vântului. Era prea uşor, dar nu
imposibil şi în fond ce alt suspect aveam de oferit la întoarcerea la sediu?
— O fi vreun prieten de-al tău?
— Prieten pe naiba! Spuse Gin cu năduf şi începu să-l înjure alfabetic şi
cu patimă. Ştii tu ce mi-a făcut nenorocitul ăla cu mutra lui ce se vinde pe doi
bani?
Dispoziţia lui Gin era promiţătoare, aşa că i-am comunicat pe scurt
câteva idei mai vechi şi mai noi, dar care se potriveau situaţiei. Nu ştiu dacă le
dedusesem din ce se întâmplase până atunci sau doar îmi răsăriseră în minte,
dar ce importanţă avea? Oricum, Tinerii Luptători puteau fi prinşi cu alte
păcate şi eram sigură că, dacă întâmplător ar fi aflat ce era cu adăpostul acela,
nu s-ar fi jenat deloc să pună de-o afacere ca să mai câştige un ban cinstit.
Un timp se zvonise că spionajul şi adulmecatul prin colţuri erau
activităţile lor principale. De ce nu fuseseră judecaţi şi trecuţi deja prin maşina
de tocat, nimeni nu ştia. Probabil nu era decât o problemă de protecţie şi încă
de tot atâtea păcate obişnuite.
Când am ajuns la sediu se făcuse deja noapte deplină. Am trecut printr-
unul din portale şi-am oprit în curtea interioară. Despre cele două porţi
exterioare se spunea că prin una ieşeau visele adevărate, iar prin cealaltă cele
false. Probabil că asta se întâmplase când clădirea se afla încă la începuturile ei
şi funcţiona încă pe post de palat şi locuinţă particulară, dar acum, că
aparţinea unei instituţii publice, visele rele izbucneau cu zgomot prin
amândouă portalurile.
Căscând şi ţinându-ne de balustradă ca de frânghia unui colac de
salvare, am reuşit să ajungem până la etajul al doilea. L-am îndemnat pe Gin
să-i povestească şi Şefului planul nostru şi m-am aşezat lângă fereastră. Secţia
era pustie la ora aceea înaintată şi eu nu aveam cu cine să schimb o vorbă.
Stăteam doar lângă geam şi priveam oraşul prin aripile gravate ale muştei lui
Ginsberg ce se nimerise prin zonă.
După ce Gin a intrat la Şeful cel Veşnic, un timp nu s-a auzit nimic. Mai
târziu, din încăpere a răsunat o hărmălaie de glasuri, de înjurături şi de
proteste semn că Şeful îl băuse pe Gin până la ultima picătură şi apoi se
hotărâse să-i spargă toate sticlele, să-i arunce cioburile ca să se aleagă de el
praful şi pulberea. Când a ieşit din cameră, Gin avea o mutră pământie:
— Ei, l-am întrebat, care-i şpilul?
Gin s-a cutremurat de-aşa întrebare.
— Şpilul e nenorocitul ăla de invertit. Vedea-l-aş înfipt cu fundul în
catargul pe care stă steagul naţional cu apărarea patriei cu tot, aşa să fie, să-i
iasă prin gât şi să-i cânte imnul de nenorocit ce e!
— Nu te enerva, am încercat să-l liniştesc. Tipul şi-a pus pilele şi
proptelele în mişcare. Ce te miri că era s-o iei pe coajă?
 — Las’ că ştiu eu ce-a pus el în mişcare. Mişcări d-astea tot vezi noaptea
dacă prinzi momentul potrivit.
Hotărât lucru, Gin nu se lăsa potolit în ziua aceea. Şi unde pui că fusese
ideea mea!
— Las’ că i-o trag eu într-o bună zi. Hai s-o ştergem.
M-am ridicat cu greu de la locul meu.
— Unde mergem? Am întrebat sperând să n-aud cuvântul nefast – casă.
— Să investigăm. Unde vrei să te duci? Şeful ne-a dat undă verde, dacă
suntem subtili şi absconşi şi ştim pe unde să umblăm să nu ne rupem gâturile.
Mi-am luat haina şi-am agăţat-o de spinare. În acest timp Gin zburase pe
scări în jos şi mă aştepta deja la maşină.
3. Oraşul dormea – dormea, adânc şi fără să mai aibă vise. Pe străzi era
întuneric, era o noapte fără lună şi pe trotuare oamenii umblau cu lanternele –
întruniri de fiinţe fantomatice strânse la taifas, aşezate întotdeauna pe la
răspântii, parcă în căutare de pradă. Doar cu câţiva ani în urmă, luminile
învăluiau faţadele caselor, traversau ferestrele, se roteau în jurul pieţelor, se
revărsau pline de culoare în preajma magazinelor din centru. Pe atunci visele
năstruşnice îşi mai aflau dezlegare, zilele erau calde şi amintirile aveau
savoarea şi romantismul lucrurilor aşezate în tipare. Acum, de când începuse
războiul, totul se cufunda încet în praful ce se aduna pe străzi, ce se cernea din
faţadele caselor, ce îngropa pomii arşi în parcuri măsurând timpul scurs din
vieţile noastre cu fiecare nouă explozie ce zguduia oraşul.
Gin conducea cu grijă şi astfel mergeam aproape orbi prin centrul
acoperit de camuflaj. Până atunci mai avuseseră loc raiduri, la început destul
de rare, apoi, din ce în ce mai dese pe măsură ce frontul se apropia. Câteva
avioane, modele vechi, care mai des explodau în aer, decât îşi atingeau ţinta.
Cel puţin aşa se zvonea, fără să fie neapărat adevărat. Până atunci văzusem
incendiile, casele ruinate, disperarea oamenilor, dar întotdeauna fuseseră prea
departe, prin suburbii şi prea puţin mediatizate de ziarele care se lansaseră
într-o conspiraţie a fricii şi a tăcerii.
Tăcere – din aceasta eram cu toţii făcuţi în timpurile din urmă, căutând
gălăgia şi tovărăşia celorlalţi ca pe o încercare de întregire. Incendiile. Auzisem
până acum vuietul intermitent al bombardierelor ce zburau la mare înălţime,
fusesem trezită noaptea de sirenele apărării instalate pe blocuri, de clopotele
bisericilor, îmi petrecusem ore întregi prin metrou sau prin adăposturi,
pierdută în mulţimea de oameni adunaţi din împrejurimi, la fel de speriată şi la
fel de singură ca şi ei. Tovărăşia nu ajută însă la nimic. Totuşi doar puţine din
bombe căzuseră în oraş, iar, de cele mai multe ori, avioanele trecuseră mai
departe, spre ţinuturile petroliere din Nord. Dar cine să stea şi să judece –
preferam să-mi petrec nopţile cu Gin, care nu avea unde să se ducă, şi să bat
străzile; nu mai dormeam, dar ce importanţă avea?
Şi totuşi incendiile. Aproape noapte de noapte, focurile şi exploziile
demolau clădirile de la periferie, locuri presupuse abandonate. Dar erau
acestea cu adevărat părăsite sau cineva concura raidurile nocturne, distrugând
parcă la întâmplare casele dintr-o parte sau alta a oraşului? Auzisem zvonuri,
întrebasem în dreapta şi-n stânga, ne mirasem, unele lucruri le crezusem,
altele nu, oricum ne făcusem o idee şi ne dădusem seama că pe orice cărare am
fi apucat, de orice sfoară am fi tras la capătul ei se găseau aceeaşi Tineri
Luptători.
În noaptea aceea aveam să aflăm mai multe, dacă legătura lui Gin se
dovedea corectă. Părăsisem centrul de câtva timp şi ne tot învârteam pe nişte
străduţe, labirinturi de garduri, pomi şi case din chirpici văruite în alb şi
aplecate pe-o parte. Ne rătăcisem din cauza întunericului, n-aveam pe cine să
întrebăm unde ne aflăm, iar ora întâlnirii se apropia.
— Poate c-ar fi bine să lăsăm baltă ancheta asta, i-am zis lui Gin. Oricum
nu e treaba noastră. Ar trebui să păzim câţiva beţivi să nu cadă prin şanţuri şi
apoi să mergem să ne trântim în paturi şi să ne odihnim.
— În vremurile astea, noţiunile de pat şi odihnă sunt oarecum hilare, îmi
spuse Gin, dar, dacă vrei, ne putem întoarce oricând.
M-am gândit la camera mea mult prea singuratică, chiar ocupată de un
tip numit Sebastian, şi am scuturat din cap.
— Să-i dăm drumul, deşi am ideea că ne amestecăm în ceva care nu e
treaba noastră.
— Ba, bine că nu! Toţi se agită, toţi ar vrea să afle, dar nimeni nu ştie
cum. Doar nentu’ cel de faţă.
Am râs, cu toate că nu mă simţeam prea grozav.
— Ce mai face Sebastian? M-a întrebat Gin dintrodată.
— Bine, am zis studiindu-mi o unghie ce avea să se rupă în curând. El o
duce chiar bine, chiar grozav de bine în ultima vreme.
La aşa răspuns Gin mă fixă câteva clipe. Ori i se părea că arătam cam
ciudat, ori începuse să nu mai vadă la un metru distanţă.
— Nu te-ai dus acolo de două zile. Tot îţi mai face probleme?
— Ba bine că nu, am spus cu o înverşunare cam prost ascunsă. Gin mă
bătu uşor pe umăr şi tonul lui era consolator sau cel puţin încerca să fie:
— Las’ că trece! Probabil că deja îi pare rău şi te aşteaptă să te întorci.
Mi-am admirat din nou unghiile. Da, da. Una din ele avea să se rupă în
următoarea jumătate de oră – probabil lipsa de calciu şi prea mult
sentimentalism ieftin erau de vină. |i se făcea lehamite.
— Sunt sigură că-i pare rău, oriunde o fi, am spus pe un ton ce nu mai
admitea replică.
Oboseala mă apăsa mai tare acum că încercasem să mă odihnesc. M-am
ridicat de pe banchetă şi m-am întins:
— Ce mai zile!
Gin nu mi-a răspuns. Se încruntase şi se uita la blocurile care nu-i
spuneau nimic. Acelaşi întuneric aici, ca peste tot în oraş, liniştea, vântul
încărcat parcă de cenuşă şi aerul greu. Mirosea vag a fum. Tăceam aşteptând
să se întâmple ceva, iar Gin adulmeca văzduhul. Mergeam încet, atât de încet.
Nu era nimeni în urma noastră, nici o maşină, nici un cap apărând la ferestrele
negre ale caselor. Pustiu şi aceeaşi linişte cernută pe jos o dată cu fărâmiţarea
faţadelor.
Focul a izbucnit într-o clipă, s-a înălţat deasupra străzilor luminând
întreaga zonă. O singură coloană ca lumina reflectoarelor de la antiaeriene, o
unică străfulgerare galben – roşiatică şi o bubuitură dublată de ecoul dintre
blocuri stingându-se în depărtare, răspândindu-se pe străzile oraşului. Gin a
întors maşina şi a pornit în viteză spre locul exploziei:
— Ai grijă! I-am strigat aproape instinctiv, năucită de zgomot în timp ce
goneam pe străzile luminate de incendiu.
— De data asta n-o să mai spună că a fost bombardament! L-am auzit pe
Gin zicând cu un fel de înverşunare în glas.
— Eşti sigur? L-am întrebat.
4. Maşina, un model vechi cu aripi mari, negre se îneacă la fiecare
cotitură – mă întreb dacă n-o să avem o pană – şi dintrodată, de după colţ,
drumul se termină brusc pe un teren viran. Dincolo de el vedem intrarea
luminată de foc a unei fabrici. Ne dăm jos şi o luăm la fugă spre incendiu. Gin
are ceva în minte, dar nu stă să-mi explice, aşa că alergăm gâfâind, semn ne-
am mai ieşit din formă. În aer se simte miros de fum şi este cald, cald. Sper că
Gin are vreo armă, de fapt ştiu sigur că i s-a dat aşa ceva, dar n-am idee dacă a
luat-o cu el. Apoi îmi amintesc ce s-a întâmplat cu revolverul lui şi mă mir cum
de-am uitat atât de repede.
Curtea fabricii este mare şi aproape goală, învăluită în fum. Trecem de
poarta deschisă şi Gin spune:
— Acum o să-i prindem pe ticăloşi!
Între timp clădirea arde cu vâlvătaie, mă întreb ce-o fi fost înăuntru de
focul s-a dezlănţuit aşa, deja pereţii au dispărut şi oricât n-aş şti despre
incendii mi se pare ciudat. Deja se vede structura de rezistenţă, iar toată
clădirea pare făcută din grinzi pe care se sprijină pereţii de foc şi ferestrele de
aer fierbinte. Se aude o explozie, încă una şi cioburi şi bucăţi de beton
fumegând cad în jurul nostru. Ne ferim şi ne ascundem în spatele unei
conducte destul de mare să ne cuprindă pe amândoi, dacă ne-am hotărî să ne
punem la adăpost. Îi zic lui Gin că e prostie ce facem, că n-o să reuşim să
prindem pe nimeni, chiar dacă ar mai fi cineva de prins. Au pus focul şi-au
dispărut, aşa îi spun, dar Gin se încăpăţânează de parcă totul ar fi ceva
personal şi din nou mă mir de unde atâta înverşunare. Oricum Gin dispare şi
eu rămân pe loc. „Dacă m-aş întoarce?” mă gândesc şi ideea mă ispiteşte. Nu
mai am nevoie de alte probleme pe lângă cele de care am făcut rost deja, mai
bine mă întorc acasă decât să stau aici şi să risc să mă omoare vreo explozie.
Mă uit înapoi spre poartă, parcă e prea departe şi atunci disting, la
început câteva siluete, apoi îmi apar mai clar, învăluite în fum şi-n aerul ce
tremură de căldură. Nu vreau să risc, de la o vreme mi-am dat seama că nu
merită, aşa că mă ascund şi mai bine şi privesc.
Sunt şapte şi fiecare poartă câte un sac, focul parcă scade în intensitate
şi din nou nu-i mai văd bine, apoi, dintrodată, apar lângă poartă. Se aude
muzică, un ritm unduios şi tânguios pe fundalul de sunete haotice ale
incendiului. Unul din ei cară pe umeri un casetofon numai boxe şi decibeli. Au
haine lungi, parcă ar fi caftane de mătase, sau parcă nu, poate doar
chimonouri descheiate, cu mâneci lungi ce se unduiesc în vânt – e e aia ei –
cântă vocea acum mult mai puternică – e e aia ei – siluetele dansează luminate
de flăcări, din cer cade cenuşă care pătează culorile puternice ale costumelor,
doar o scânteie să le atingă şi-ar lua foc şi-ar arde trosnind la rândul lor.
Cântăreţul – un glas, el – nevăzut. Incendiul începe să se stingă – atât de
repede? Mă mir cum de e posibil, aş pleca de acolo, dar, în schimb, mă ascund
şi mai mult în umbră. Gin apare lângă mine şi-mi face semn să nu mă mişc.
Este negru – tăciune, dar sub stratul de murdărie, faţa îi este roşie! Îi vede pe
cei şapte, dar nu-i atacă, doar rămâne lângă mine şi-i priveşte cu mâna
încleştată pe umărul meu.
Muzica este dată mai tare. |iterele se aud puternic – sunete înalte a poate
o sută de instrumente ce răsună la unison, murmurul glasurilor de
acompaniament, foşnetul incendiului ce se stinge, fundalul sintetizat, tobele ce
bat ritmul pe care vocea cântăreţului urcă şi coboară – e aria din Ramayana,
melodia demonului care ispiteşte – e e e yal ma – unul din dansatori se roteşte,
poalele hainei i se umflă, are capul dat pe spate şi braţele larg desfăcute.
Dansatorul se opreşte, grupul se împrăştie şi dintrodată se fugăresc prin curte,
unul se apropie destul de mult de ascunzătoarea noastră, se sprijină de
conductă. Îi văd profilul, apoi întreaga faţă murdară de funingine, ochii
strălucitori, gura întredeschisă într-un zâmbet ciudat. Este tânăr, este
transpirat tot şi respiră agitat. Îl recunosc imediat! Muzica izbucneşte din nou,
aceeaşi melodie, alt cântăreţ. Tânărul se apropie de ceilalţi care parcă îl
încolţesc, apoi îl urcă pe o ladă unde dansează în timp ce grupul se strânge în
jurul lui din ce în ce mai aproape. |iterele se aud din nou, din mijlocul grupului
răsună strigăte şi apoi toţi îşi aruncă hainele spre foc. Acum e aproape
întuneric, cei şapte s-au îngrămădit într-un colţ, iar demonul îşi continuă aria
susţinut de bubuiturile ritmice ale tobelor – bum, bum. Când melodia se mai
linişteşte se aud câteva strigăte, icnete, câteva voci. Cineva parcă ar geme.
Mă întorc spre Gin, care se încruntă la mine. Incendiul s-a stins, se
revine la normal, parcă îmi vine a râde, dar Gin mă fulgeră cu privirea. Nu pot
să nu-i spun:
— Să arestăm câţiva din ei?
Se uită strâmb la mine. Îmi vine un râs nebun, nebun, de abia mă pot
abţine, aproape mă clatin pe picioare în timp ce-o luăm la fugă peste câmp de
parcă am fi urmăriţi de o ceată întreagă de invertiţi furioşi şi plini de păcate.
— L-ai recunoscut pe tipul de la Tinerii Luptători? Mă întreabă Gin când
ajungem la maşină.
— Ba bine că nu! Îi răspund.
Din depărtare se aude din nou muzică, aplauze, zgomotul unei petreceri
cu tobe şi castaniete.
Ne ducem să anunţăm incendiul şi să aşteptăm o echipă care n-o să
vină. Noaptea-i pe sfârşite şi suntem negri de parcă toată lumea ar fi de
cenuşă.
5. Dimineaţa aceleiaşi zile ne-a descoperit pe podul unde trebuia să ne
întâlnim cu unul din prietenii lui Gin. Apa era curată, dar nu pentru că s-ar fi
ocupat cineva de ea s-o filtreze, ci pentru că toate reziduurile menajere se
scurgeau prin nişte canale săpate sub albie. În zilele de vară, balustradele
sclipeau în soare, apa era plină de alge ce miroseau suspect de natural, iar
deasupra se roteau pescăruşi care priveau oraşul de sus şi de aceea îşi
închipuiau că era ceva de capul lor. Câteva clădiri din secolul trecut se
oglindeau bătrâneşte în râul care uita din când în când să mai curgă şi, în
aşteptarea creşterii debitului, îşi făcea planuri de viitor. Ca şi noi de altfel. Mai
târziu însă veneau căldurile, apa scădea, iar peştii şi pescăruşii schimbau
priviri melancolice.
Mă gândeam la ce făcusem până atunci şi simţeam o tainică mulţumire.
Fusesem de faţă la izbucnirea unui incendiu, ne murdărisem, întâlnisem câţiva
invertiţi puşi pe treabă, apoi avusesem o jenă să-i deranjăm pentru că erau
şapte şi erau înfierbântaţi. Şi aşa ne petrecusem noaptea. Poate Gin avea
dreptate să se scarpine în cap şi să admire statuile de trei metri ce susţineau
faţada unei clădiri pe al cărei fronton scria: „Fortuna justitiae”.
Gin continua să se scarpine în cap pentru că pe el lucrurile de acest gen
îl băgau într-o ceaţă deasă, din ea nimeni să nu iasă!
Prietenul său, cel care ar fi trebuit să ne întâlnească cu o seară înainte, îi
era copie fidelă, la fel de mic şi de scârbos, dar de o răutate bine studiată, care i
se citea pe faţă în special când se uita la mine. Gin îmi spusese că păstoreşte
unul din grupurile de Tineri Luptători, că e un fel de şef de clan. Oricum, arăta
spilcuit şi sigur pe el când se dezvolta teoria lipsei de vină. Pre limba noastră
totul suna în felul următor:
— Nu cred că băieţii au făcut vreo prostie. Nu cred că ei au pus focul, ne
spunea şi clătina violent din cap. Mă uitam la el şi mi se părea că aud sunetul
unor bile care se rostogoleau, lovindu-se unele de altele. E posibil să fi profitat
de întâmplare să se fi distrat şi ei, că doar sunt tineri, dar să pună ei focul?
Asta nu. Nu e posibil.
Îl priveam cum mişcă din cap şi parcă-mi venea şi mie să zic „Nu – nu!”.
— Probabil că nimeni nu e de vină.
Am început să râd. Gin îmi făcu semn să nu intervin, dar nu mă puteam
abţine. Poate că din cauza oboselii şi-a problemelor cu Sebastian, umblam deja
cu nervii legaţi în batistă şi ascunşi atât de bine în buzunar, încât nu le mai
dădeam de urmă.
— Din experienţa mea de până acum, le-am zis, experienţă care e atât de
insignifiantă că nici nu merită pomenită, am reuşit să deduc că vinovat de toate
cele este un anume cineva care se numeşte Nimeni.
— Dar ce., încercă bondocul să mă întrerupă.
— Şi în plus, ştiţi care-i şpilul? De fapt nici acest Nimeni nu a făcut
nimic. Nu se zice doar „Nimeni nu-i de vină”. V-aţi prins? Sunt prea subtilă?
— N-am idee „pentru că nu ţi-am citit scrisorile trimise de admiratori”,
îmi cită Gin dintr-o carte la modă în vara aceea.
Prietenul lui Gin, Târlo, ne privi de parcă am fi început să cântăm „O,
Zulufina! O, Zulufina!”. Era clar că se oripilase, aşa că l-am mai lăsat să se
oripileze încă trei minute până l-am întrebat:
— Şi cum spuneai că-l cheamă pe tipul acela care are grijă de grupul
vesel?
— N-am zis cum îl cheamă.
— Atunci grăieşte o dată până nu murim, ne uscăm, vine vântul şi ne
vâjâie prin praful străzii.
 Gin s-a uitat urât la mine, dar nu m-a deranjat. Totul era doar un joc, iar
eu eram personajul feminin şi negativ. O Lady Macbeth care trăgea cu urechea
la ce se şuşotea prin colţuri. De curând cineva uitase să mai bată de trei ori în
poarta castelului, ci ciocănise doar firav de teamă să nu-l bage portarul în
seamă şi să-l întrebe de ce mama lui nu-şi vedea de treabă. Acum însă cine mai
bătea la uşă în miezul nopţii, cine mai pândea după colţ şi, nu în ultimul rând,
cine stătea ascuns într-o ladă frigorifică şi nu mai zicea nimic?
Gin mi-a înconjurat umerii cu braţul (care a rămas agăţat undeva între
omoplaţi din motive de scurtime) şi mi-a spus de parcă aş fi avut o problemă pe
care el ar fi cunoscut-o îndeaproape:
— Ce-ar fi să te duci puţin, doar câteva minute, să mă cauţi prin
preajmă, să vezi dacă nu dai de mine?!
— Aud şi mă supun! I-am spus iluminată de bucurie de parcă de-abia aş
fi aşteptat să mă poftească el ca să dispar din peisaj.
Am luat-o spre Clădirea Parlamentului, am traversat parcul, iar când m-
am uitat înapoi Gin şi Târlo nu se mai deosebeau cu nimic de statuile de la
capătul podului. Mi-am zis să intru într-unul din barurile de la marginea
râului, dar m-am răzgândit. Niciunul nu era destul de select pentru dimineaţa
aceea când ceva plutea în aer, când oraşul era îmbâcsit de fum, când oamenii
încercau să condenseze următoarele 24 de ore în pachete de cinci minute
pentru a putea fi siguri că aveau să le mai apuce şi când peştii săreau din apă
strigând că s-au săturat. În acel moment, un angajat al primăriei şi-a oprit
dubiţa în apropiere, a dat drumul la stăvilar, iar peştii şi pretenţiile lor s-au
dus pe apa sâmbetii! Le-am făcut un semn de adio: „Ne mai vedem noi undeva,
cândva.” Ceva mai târziu, m-am parcat pe scara ce ducea la Parlament şi
fusese împodobită cu figuri filiforme şi nedumerite. Treptele fuseseră aşezate
acolo din raţiuni practice şi motive obiective, aşa că m-am tolănit într-o
porţiune de umbră. Unul din paznici s-a holbat la mine şi m-am uitat şi eu la
el, în fond cine eram să deranjez pe cineva din privit?!
Discuţia lui Gin cu Târlo trebuie să fi fost foarte interesantă, aşa că mi-
am îndesat casca într-o ureche şi am dat drumul la receptor. Gin avea plasat
un microfon ca să nu se mai obosească să-mi povestească tot ce vorbiseră. La
început am auzit inima lui Gin bătând în ritm de smash punk, apoi vocea lui
Târlo a început o frază lungă şi armonioasă din care a ieşit gâfâind după cinci
minute cu două complemente circumstanţiale, un predicat şi-un atribut
îndesate bine pe gât.
— Nu este ceea ce crezi, spuse Târlo, pentru că aici nu-i vorba de
activităţi subversive, nici de ştiu eu ce bănuieli nepotrivite, care sigur că apar
numai din prejudecăţi, adică fiecare-şi zice că dacă ei sunt mai altfel, atunci
sunt vinovaţi şi de alte lucruri, dar trebuie avut în vedere că, faptul că sunt
deosebiţi nu implică şi altele, aşa că, omeneşte vorbind, trebuie să simţim
înţelegere pentru ei, acum când războiul ăsta a bulversat societatea.
Cuvântarea părea cam obscură, aşa că nu m-am putut abţine să nu
exclam: „Nu mai spune, fiule!” Şi de altfel: „cântă tu, suavă filomenă, ciripeşte
pe sub arini, până nu te ia cineva şi-ţi suceşte ciocul la spate!” Apoi l-am auzit
pe Gin. Vocea îi suna înfundat de parcă s-ar fi înecat cu discursul lui Târlo:
 — Şi spui că tipul ăsta, Florion – aşa se manifestă el când îi vine, mai
pune de-un incendiu, de-o petrecere.
— Jocuri nevinovate, nimic mai mult – Târlo era tolerant. Războiul îi
înnebuneşte pe tineri. Se folosesc mulţi de ei.
— Sunt sigur că se folosesc şi unii de alţii, dar nu asta-i problema.
Vorbeşti de parcă nu ar fi murit nimeni, iar clădirile incendiate ar fi fost tocmai
bune de demolat.
— Dar chiar aşa şi e! Târlo protesta vehement. Iar am avut impresia unor
bile care se loveau unele de altele şi mi-am zis: „Nu mai spune, fiule!”
— Eu am auzit altceva. Sigur, în rapoarte nu scrie nimic, dar sunt nişte
tipi care, de când cu incendiul, nu s-au mai întors acasă şi s-au pierdut în
peisaj.
— De unde-ai aflat povestea asta? Târlo era sever parcă-l vedeai cu ochii
legaţi, cu talgerul într-o mână şi sabia în cealaltă! Gin nu s-a lăsat, însă, dus.
— Pe unii i-am cunoscut şi eu. Ştiam că lucrau pentru armată.
— Poate c-au fost mutaţi în alt sediu. Proiectele acestea strict secrete îşi
schimbă tot timpul locul. Poate mai sunt şi alţii care vor să şteargă nişte urme.
N-ar fi imposibil. De fapt n-ai nici o dovadă. De ce te legi numai de Florion şi de
băieţii lui?
Mi-l imaginam pe Gin clătinând din cap.
— Şi asta-i posibil – numai că Armata n-am văzut-o, dar pe Tinerii tăi,
da! Şi nu-mi vorbi de dovezi, mie nu-mi trebuie aşa ceva.
— Poate au fost trimişi acolo şi ei s-au dus ca proştii zicând că se
distrează.
Târlo îşi dădea cu părerea de parcă n-ar fi avut nici o legătură cu
suspecţii în cauză. Gin devenise şi el circumspect.
— Nu ştiu cât de proşti sunt, dar ce-ar fi să vorbesc eu cu Florion să-mi
explice el?
Un timp amândoi tăcură, apoi Târlo spuse:
— Cred c-ar fi cazul să-l chem. Mă aşteaptă în maşină şi nu cred c-o să
se înnebunească după ce-ai să-i zici.
„Şi dacă n-o să-i placă şi-o să se înfurie – ce-i cu asta! Ce mare lucru era
Florion ăsta, de toată lumea îşi punea câteva straturi de miere când vorbea
despre el?” mi-am zis şi m-am ridicat de pe trepte. Poate că era momentul să
mă duc să arunc şi eu o privire, să culeg vreo două idei. Am coborât spre râu şi
l-am văzut pe Gin în mijlocul podului făcându-mi semn cu mâna. Era deja cald,
era apăsător, clădirile monumentale de pe maluri începeau să arate obosite de
parcă s-ar fi pregătit deja pentru somn. Ştiam că spre seară trebuia să mă duc
totuşi acasă, că aveam treburi ce nu mai puteau fi amânate, dar parcă-mi
pierise tot cheful.
— Ce părere ai? Mă întrebă Gin când dădu cu ochii de mine. Nu-i mai
vinovat ca păcatul tipul ăsta, Florion?
— Zău, că nu ştiu, am spus, dar am pe umăr un omuleţ care-mi şopteşte
concluziile!
Când Florion s-a apropiat, mi-am dat seama că arăta ca un vis pierdut şi
regăsit al antichităţii, ca un anacronism într-o lume de strâmbi şi de pitici. De
la depărtare părea superb şi sigur că femeile obişnuiau să i se aşeze în braţe de
când avea două luni şi se lăfăia printre danteluţele bleu. Oricare ar fi fost
situaţia, se purta de parcă s-ar fi aflat singur-singurel în oraşul cel mare, rău şi
plin de vicii. Sigur că mi-ar fi plăcut să mă fi privit şi pe mine cu ochii aceia
albaştri şi pierduţi pe care-i avusese în noaptea incendiului, să fi fost la fel de
obosit şi de învins alături de mine, dar uneori nu trebuia să ceri prea mult de la
viaţă. După cum se părea, nici nu prea existam pentru el, aşa că nu avea rost
să-mi mai bat capul. Mă uitam şi eu ca la orice tablou şi-mi vedeam de treabă.
Înainte să apucăm să spunem ceva, ne-a anunţat că nu ştia nimic despre
toate acuzaţiile pe care i le adusesem, că nu avea nici o legătură cu incendiul şi
că, în general, eram o adunătură de perverşi. Nu ne-am mai deranjat să-i
râdem în nas, deşi probabil că ar fi fost cazul. Gin a mormăit ceva de genul că
aflase el ce mărfuliţă ieftină era Florion, iar mie mi-a trecut prin minte că tipul
semăna perfect cu o operă de artă ce trebuia însă admirată de la distanţă
pentru că, dacă te apropiai, vedeai că era crăpată pe margini.
Desigur că n-am reuşit să-l facem să mărturisească, să spună că fusese
pe undeva prin preajma incendiilor sau că măcar citise despre ele prin ziare. Ne
râsese în nas – nu fuseseră victime, clădirile erau abandonate şi nu aveam nici
o dovadă decât mărturiile noastre, care nu făceau două parale după părerea
lui. I-am zis că focul distrugea totul în câteva minute şi apoi se stingea de la
sine. Ne-a răspuns că eram probabil doi dereglaţi şi că el nu auzise niciodată o
prostie mai mare. Oricât s-ar fi arătat Târlo de prevenitor, Gin s-a enervat rău
de tot:
— Eu am mai aflat câte ceva despre asta şi dacă nu te potoleşti o să am
grijă s-o încasezi şi tu, şi prietenii tăi ca să vă săturaţi o dată pentru totdeauna
de făcut porcă-rii!
Ameninţarea s-a ridicat în aer, a plutit de trei ori deasupra capetelor
noastre şi apoi, rotindu-se şi răsucindu-se, s-a aşezat la pândă deasupra
râului.
— Eşti nebun dacă îţi închipui că mă sperii pe mine! A zis Florion
privindu-l cu dispreţ.
„Încă unul care se crede durul sfârşitului de secol” mi-am spus. Totuşi
Gin părea serios şi, cum nu prea-mi spusese prea multe despre incendiu, eram
curioasă să aflu ce auzise el atât de interesant şi de la cine. Oricum eram
sigură că ţinea secret unele lucruri. Asta era clar pentru toată lumea, iar Târlo
părea chiar speriat în timp ce Florion îşi dădea aere cu demnitatea unui
aristocrat navigând în derivă.
În cele din urmă i-am lăsat să plece, iar Gin m-a pus pe liber spunându-
mi că avea treabă. În ultima vreme şi despre el se şuşotiseră destule; cine ştia
ce treburi avea cu Târlo şi Florion. În acel moment, însă, oricare ar fi fost
situaţia, eram liberă şi trebuia să fac ceva ce nu suferea amânare.
6. Trebuie să ajung acasă şi, în timp ce conduc, mă tot întreb ce atâta
grabă, dar îmi dau seama că vreau să fiu acolo înainte să-mi pierd curajul.
Poate nu e prea târziu şi mai am ceva şanse de scăpare până să apară unul ca
Gin, să umble pe unde nu trebuie şi să descopere ce mă tot chinui să ascund
de vreo două zile. Intru în aglomeraţie, maşinile ies de prin văgăuni în plin
trafic, mă tot întreb pe unde-o umbla toată lumea asta în timpul nopţii şi nu
ajung la nici un rezultat.
Casa în care locuiesc este leită coliba hermitului din mijlocul cimitirului
Crângul cel Plin de Răcoare, mai puţin morţii care zic „Ia-mă pe mine, ia-mă pe
mine!” Urc până la etajul doi, iar scara pe care praful este drept covor roşu, se
mai întinde încă pe atât. Din fericire doar câţiva vecini au mai rămas în bloc,
aşa că nu trebuie să-mi fac probleme cu zgomotul. Totuşi nu am decât o idee
vagă de cum o să mă descurc în continuare. Mă gândesc la prietenul care a
murit în incendiu şi iar mă întreb cum o să mă descurc fără el. Nici nu ştiu de
ce ne tot trimit pe noi să investigăm, poate nu mai au pe alţii, deşi mă îndoiesc
de asta, sau, poate, o fi ceva cu Gin, care se poartă cam ciudat în ultima vreme,
ceva de care şefii noştri au o idee – două şi care mie nici nu-mi trece prin
minte. Paşnic omul acesta, Gin, mititel şi aiurit, dar plin de vervă cum
adulmecă el urma incendiilor. Parcă ar fi un foarte bine plătit asasin la modă,
nimic nu-l sperie când e vorba de foc.
Apartamentul meu nu s-a clintit de când l-am părăsit chiar în noaptea
dinaintea incendiului. Desigur, pe mobile s-au aşezat husele de praf de două
zile grosime, iar lumina cade altfel, dar în rest totul este la fel. Îmi las geanta pe
un scaun şi haina pe celălalt. Se aude un scârţâit de lemn uscat şi paşii ce vin
din apartamentul de deasupra, dând târcoale încoace şi-ncolo. Nu ştiu cine
locuieşte acolo pentru că fostul proprietar a murit cu un an înainte şi nimeni
nu s-a prezentat să-l închirieze. Or fi câţiva vagabonzi, vreun cerşetor. Oricum
nimeni care să mă deranjeze. „Trăim vremuri periculoase” îmi zic.
Lada frigorifică stă în acelaşi colţ ca să fie mai aproape de priză. Îmi iau
un scaun şi mă aşez lângă ea. Nouăzeci de kilograme de carne. Dacă nu ar fi
fost tipul celălalt, nu aş fi reuşit niciodată să-l pun acolo, la păstrare, dar mai
bine nici nu l-aş fi pus şi l-aş fi aruncat de-a dreptul în râu sau la gunoi
împreună cu pistolul. Oare ce-o fi zicând Gin că nu-şi găseşte arma? Mai mult
ca sigur că nu se gândeşte că i-am furat-o eu. De treabă tipul ăsta, Gin, aşa
mic şi insignifiant cum este, tot îşi mai găseşte un loc pe lume.
„Să mă uit în ladă sau nu?” mă întreb. Şi dacă mă uit, mă aleg cu vreo
idee genială, cu vreo nouăzeci de kilograme de Sebastian congelat pe care
trebuie în vreun fel să le duc cât mai departe de apartamentul meu? Mă aplec
peste ladă. Mai e acolo? Sigur că mai e, aş fi vrut eu să dispară beleaua de pe
capul meu. Îl văd alb şi la fel de sclivisit cum priveşte mort, dar tot ironic, la cei
câţiva peşti congelaţi pe care din zăpăceală i-am uitat înăuntru. Parcă i-ar
mirosi să vadă dacă nu sunt stricaţi. Şi după moarte şi tot i se pare că totul
duhneşte. Mă întreb de ce naiba a trebuit să-l împuşc şi nu l-am trimis pe uşă
afară? Probabil a fost un impuls de moment.
Mă ridic fără chef. N-ar fi rău să dorm mai ales că n-am idee ce-o să fac
în continuare. Ar fi bun un Florion şi-un incendiu, dar de unde să-i iau pe
amândoi? Daca-aş face lucrurile de mântuială, ar pune imediat mâna pe mine
şi m-ar trimite într-o vacanţă lungă şi interesantă, iar eu tocmai asta nu vreau.
Aud din nou paşi de deasupra şi inima îmi tresaltă. M-o fi urmărit cineva? Dar
nu. Mă duc în dormitor şi mă trântesc pe patul ce miroase a aer închis. De
când nu te-am mai văzut, drăguţule? O să găsesc eu o soluţie, îmi spun şi între
timp adorm adânc şi ireversibil, parcă.
7. Mă trezesc, nu ştiu unde mă aflu şi ca de obicei confund zilele, parcă
ar fi azi, parcă ar fi mâine. Mă ridic, este noapte, iar în sufragerie lumina mai
arde încă, probabil că am lăsat-o aprinsă de dimineaţă. Sar din pat, deja îmi
imaginez că doar fereastra mea luminează oraşul camuflat, dar mă înşel, de
fapt nici n-am ridicat transperantele de când am părăsit casa cu trei zile în
urmă.
Motoraşul lăzii frigorifice scârţâie uşor şi-mi amintesc că n-am rezolvat
nimic şi, chiar dacă aş pleca acum pentru o săptămână, tot n-aş face nimic. Ar
trebui să-i spun lui Gin, deşi cum o să-i explic că i-am luat pistolul şi la primul
scandal am vărsat cinci plumbi în Sebastian numai aşa, pentru că mă călca pe
nervi. Ceva îmi zice că textul cu „a fost o greşeală” nu o să poată fi înghiţit prea
uşor. Totuşi pe el şi pe tipul care s-a găsit să moară în incendiu, îi cunoşteam
cel mai bine, la cine altcineva să apelez?
Iau din dulap revolverul lui Gin. Poate de data asta o să-mi folosească
într-ade-văr. Nu mai am răbdare să aştept. Ies pe palier şi deasupra aud voci
certându-se şi cum se trânteşte o uşă. Vechea mea tărăboanţă mă aşteaptă în
stradă – de ce Sebastian n-o fi fost şi el o maşină, să-l las cu cheile în contact
undeva la periferie şi să dispară în următoarea jumătate de oră? Mă îndrept
spre sediu unde sper să dau de Gin, intru pe poartă o dată cu visele rele şi mă
parchez într-un colţ. Scara – acelaşi colac de salvare – mă poartă până la doi
unde forfota îmi aminteşte că unii oameni mai şi muncesc din când în când.
Câţiva colegi mă salută, alţii se ascund după coperţile dosarelor şi îşi închipuie
că sunt invizibili. Gin nu-i nicăieri – nici în veceu, nici în biroul Şefului, iar alte
ascunzători nici că mai sunt.
— Ştie cineva pe unde umblă Gin?
Da, cum să nu. Un coleg îmi dă un plic şi zice că-i pentru mine. O fi! Îl
deschid şi recunosc scrisul lui Gin, cu litere de tipar aplecate pe-o ureche ca
bolnave de stomac: VINO LA DEPOZITELE DE L^NG~ R^U FLORION PUNE DE-
O PETRECERE PE LA 12 NOAPTEA P. S. Nu ştii pe unde umblă arma mea? Am
împrumutat alta pentru întâlnire.
Întorc cartonaşul pe-o parte şi pe alta şi parcă pe dos e mai interesant
decât pe faţă. Este aproape 12 şi parcă n-am chef de Florion şi de şleahta lui,
dar nici nu am altceva de făcut, aşa că mă hotărăsc să merg. În plus, Gin a
început să-şi pună întrebări, aşa c-ar fi mai sănătos să discut cu el până nu
intră definitiv la idei. Nu prea ştiu unde-i depozitul, dar nici nu întreb pentru
ca, la un moment dat, să pot să spun că n-am trecut pe acolo.
Ies în noapte şi nici un întuneric nu este mai mare decât cel de pe
străzile unui oraş camuflat, în care ai impresia că te loveşti de oameni, de pomi,
de porţile caselor. Parcă nu pot să-l condamn pe Florion că doreşte şi el o pată
de culoare între atâta alb şi negru. O iau spre râu şi mă opresc chiar lângă pod,
pentru că nu mai ştiu încotro s-o iau şi nici o lumină nu se ridică deasupra
caselor din zonă. Depozitul ar trebui să fie în apropiere. Mă uit la ceas şi mai
sunt câteva minute până la 12. Încep să mă tem pentru Gin, dacă moare şi el
nu voi mai avea nici un ajutor, nimeni la care să apelez. Mă urc din nou în
maşină.
Focul apare pe cer ca şi prima oară, un halou roşiatic ca iluminaţia
oraşului pe când mai exista, un semn după care mă iau cotind pe străduţele
abrupte de lângă râu. În aer – cunoscutul miros de fum şi de beton încins
acoperă adierea rece venită dinspre apă. În apropiere trebuie să fie un loc viran
– deja am înţeles cum Luptătorii îşi aleg clădirile pe care să le incendieze, aşa
că în momentul în care casele încep să se rărească, ştiu că mă apropii de
depozit. Las maşina într-o parcare şi dincolo de ea, focul se înalţă deasupra
unui petec de pădure. O iau la fugă printre pomi cu arma lui Gin ascunsă în
buzunar, n-ar strica să am şi o mască de gaze pentru că fumul este gros şi
înţepător. Mă opresc şi-mi leg eşarfa în jurul feţei – parcă aş fi plecat după
pradă – dar oricum respir mai bine. Aud muzică, este melodia de
acompaniament a celuilalt incendiu, nu aş putea să mă înşel pentru că sunt
aceleaşi ţitere, aceleaşi alămuri lovite care tremură o dată cu aerul fierbinte,
aceleaşi sunete grave ale sintetizatorului ce susţine linia melodică
asemănătoare unui ison, aceleaşi lovituri de tobe şi aceeaşi voce obraznică şi
plină de siguranţă a demonului care ispiteşte, o voce fără inflexiuni
spectaculoase, totuşi plină de farmec, o voce făcută să stârnească dorinţe.
Înţeleg ce se întâmplă, înţeleg că se vorbeşte de puterea omului, de ce poate el
să facă dacă doreşte şi ascultând-o îmi zic că dacă Sebastian n-ar fi deja mort,
l-aş mai omorî o dată. Dar Florion? Nu vrea şi el oare pasiunea dezlănţuindu-se
în mijlocul incendiului, ca un egal al demonului la nivel pământesc? O pasăre
Phoenix, un zeu dansând pe flăcări, un titan azvârlit în Infern?
Mă apropii de poarta depozitului. Este nebunie curată să intru acolo, în
mijlocul fumului, dar nimeni nu este în jur, doar casetofonul aplecat pe-o
parte, abandonat pe o grămadă de pietre. Mai departe este parcată camioneta
Tinerilor Luptători şi e mult mai bine să încep de acolo. Ceva s-a întâmplat,
ceva le-a întrerupt petrecerea. Probabil este chiar Gin. Că nu au reuşit să scape
de el, îmi este clar, pentru că altfel maşina şi casetofonul n-ar mai fi rămas
acolo. Deschid uşile din spate ale camionetei şi dincolo de ele nu mă pândeşte
nimeni, interiorul este gol în afară de o cutie plină cu un explozibil destul de
puternic să distrugă tot cartierul, nu numai un depozit. „Foarte periculos” îmi
zic. „Mult prea aproape de foc.”
Pe scaunul şoferului găsesc în sfârşit o mască de gaze şi, pe jos, cheile
căzute lângă pedale. Explozibilul îmi dă parcă idei, dar nu prea am timp să
stau să le analizez pentru că mă apuc să mut maşina cât mai departe, în
siguranţă. Mă întorc cu masca pusă pe faţă şi capul învelit în eşarfă. Muzica se
opreşte o clipă, apoi, până să ajung la uşa depozitului, se porneşte din nou.
Parcă focul nu mai are puterea de altă dată, doar fumul este mai gros, dar
acum nu mă mai deranjează, deşi îmi lăcrimează ochii.
Înăuntru e lumină şi totuşi nu e, aprind o lanternă care nu mă ajută
prea mult; o iau încet înainte şi mă împiedic de un corp ghemuit pe jos. Mă
aplec şi-l recunosc pe unul din Luptători, mai încolo încă unul şi încă unul,
agăţat de prima treaptă a unei scări metalice. Par arşi şi atunci mă întreb cât
de gravă o fi situaţia la etajul de sus şi cum s-or fi lăsat surprinşi de focul pe
care ei îl puseseră? Gin este însă răspunsul la amândouă întrebările. Poate o să
aflu în sfârşit ce avea de ascuns.
E momentul s-o şterg de-acolo, dar nu plec, nu, nici pe departe, mă
roade curiozitatea, nu am ce pierde, aşa c-o iau pe scară în sus. Balustrada e
probabil fierbinte sau poate nu, de fapt nici nu o încerc, doar alerg în sus cât
de repede posibil. Sus lumina e şi mai puternică; spaţiul e însă
compartimentat. Din pereţi izbucnesc flăcări albastre, mă uit la tavan care mi
se pare putred, de parcă ar mocni ceva în el. O să se prăbuşească precis, dar
nimic nu se întâmplă, focurile ard, dar nu mistuie, flăcările sunt înalte,
strălucitoare şi curate, de parcă s-ar consuma într-un mediu controlat. Doar
un urlet venit dintr-o cameră alăturată le face să tremure, altfel ard drepte,
albastre pe margine, cu nucleu alb-gălbui.
Se aude un nou urlet, apoi vocea lui Gin răguşită, triumfătoare ca
melodia ce se derulează afară. O iau spre unul din compartimente şi flăcările
nu mai tremură, doar se rotesc după mine, de parcă m-ar urmări.
— |âne, tu, împuţiciune! Spune Gin şi un ţipăt îl întrerupe. Să te saturi
de porcării o dată pentru totdeauna!
Merg atât de încet încât nu cred să mai ajung o dată la uşă. Masca mă
deranjează; nu sunt obişnuită s-o port. În sală nu e fum, aşa că scap de ea. În
aer miroase a carne arsă şi a spaimă:
— Las’ că pune nentu’ Gin lucrurile la punct. ~sta-i ultimul incendiu pe
care-l aprinzi şi pe care io-l sting!
De data asta mi-e şi mie teamă. Gin nu a păţit nimic, iar acolo se
întâmplă ceva şi nu prea vreau să ştiu ce, deşi, într-un fel, curiozitatea îmi dă
ghes. Am ajuns până la uşă şi mă uit în cămăruţă. Gin şi cu Florion. Gin îl
sileşte să-şi cufunde mâinile într-un lighean în care stau adunate cinci flăcări
mai mari şi mai albastre decât cele de la intrare. Florion ţipă, carnea îi sfârâie
şi Gin tot repetă „mama ta de nenorocit”. Focul stă cuminte în jurul lor şi de
fapt, nu este nimic deosebit la el, incendiile lui Florion se derulează normal
până la un punct, până când apare Gin şi totul se linişteşte. Întotdeauna mi-a
plăcut Gin ăsta. Campionul dreptăţii şi extinctorul de incendii. Parcă mi se
strânge stomacul, aş pleca, dar nu mă pot abţine să nu remarc prosteşte:
— Doamne – Dumnezeule, dar periculos mai eşti în seara asta!
Gin îşi ridică privirea din ceafa lui Florion:
— Periculos? Nici vorbă. Toţi durii s-au curăţat în război. Eu doar îmi fac
treaba.
Mi se pare că vorbeşte aiurea, poate din cauza şocului, poate m-am
intoxicat cu fum. Gin se uită la mine şi-mi rânjeşte. E tot el cel dintotdeauna,
doar mai transpirat. Florion urlă spre mine:
— Ajută-mă! Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-l!
Parcă-l văd pe Gin luându-se după mine. Am arma lui, dar nu cred că-mi
va folosi la ceva în situaţia în care sunt. Faţa lui Florion plină de durere, vocea
răguşită parcă nonumană, ochii speriaţi care aş fi vrut să mă privească altfel.
Ei, ei, dar cine mă cred eu? Gin stă în mijlocul incendiului, flăcările nu-l ating,
doar îi mângâie urechile, i se amestecă în păr, îi alunecă uşor de-a lungul
gâtului, pe braţe, spre mâini, apoi spre ceafa lui Florion. Focul îl arde pe
Luptător şi faţa i se strâmbă, i se înroşeşte şi i se acoperă de băşici; nimic nu
mai rămâne din frumuseţea de mai înainte, doar un imens ţipăt care parcă nu
se mai sfârşeşte.
Mă întorc să plec şi când ajung la scară o iau la fugă, trec prin fumul de
la parter, ies afară la aer, cât mai departe de depozit. Aud un zgomot ascuţit de
sticlă spartă, un strigăt scurt şi o bufnitură şi-mi spun că Florion a avut
desigur un accident îngrozitor, a sărit pe geam speriat cu siguranţă de
incendiul pe care l-a stârnit şi l-a încolţit la etaj – se mai întâmplă, dereglaţii
ăştia toţi o sfârşesc aşa sau altfel, aruncaţi într-un şanţ. Parcă simt că Gin e de
acord cu mine şi pun pariu că tocmai se felicită cât de curat şi de repede a
rezolvat el cazul.
Între timp Gin stinge focul ca şi în celelalte dăţi şi rămâne pe ruine
singur, ascultând melodia ce încă se mai aude. Mă duc la camionetă, iau un
pachet de explozibil şi-l ascund în portbagajul maşinii mele. Poate o să am şi eu
incendiul meu de aranjat, unul pustiitor care să-mi pună capăt tuturor
necazurilor şi să-l facă pe Sebastian dispărut. Mă gândesc deja cât de îngrozitor
voi suferi când voi auzi de apartamentul meu ars şi de moartea lui absolut
tragică – e e yal ma – melodia asta îmi vorbeşte de lucruri pe care nu le am, dar
le-aş putea obţine dacă aş vrea, dacă aş îndrăzni. În întuneric totul e posibil.
Deschid portiera şi mă aşez pe scaunul şoferului, trăgând cu urechea la muzica
din depărtare – e e e yal ma – noaptea se termină aşteptându-l pe Gin.
ATAC DE PANICĂ II De Gelu Vlaşin pâş-pâş noaptea vine ca o scorpie cu
colţii înfipţi în creierul meu pe jumătate adormit noaptea vine pâş-pâş cu mutra
ei ascuţită printre coline unde animalul de pradă şi-a făcut culcuş din oasele
mele împrăştiate alaltăieri pe asfaltul din faţa blocului în care te-am iubit ca un
idiot
— Nu m-ai iubit
— Ba te-am iubit şi ziua mea ţi-am dăruit-o la cină printre rămăşiţele
unei întâmplări cu vipere încolăcite în jurul braţului tău ameţit ca un gând
virgin ieşit la vânătoare ha ha ha la naiba cu aragazul îmbolnăvit de cafea şi
picuri de salivă înroşită
— Măi măi măi cum înjuri ca un birjar fără birjă împopoţonată cu pene
roz flu flu iar un ţânţar invidios pe muşchii mei îmi suge voinţa prin toţi porii
deposedându-mă de tine vacanţă iar spui tâmpenii şi ce dacă îmi guralivează o
pupăză dintr-un plop mirosind a tei şi a sinucigaşi ha ha ha şi ha patetic
bocitoarele dezgroapă securea războiului ca să-mi despice sufletul galben de
nepăsare ai ai ai la tropic orgasmul nu-ţi mai ajunge până la ureche să te-
ntrebe cum o mai duci de azi pe mâine şi de câte ori să-ţi spun că asta-i o
prostie chestia asta cu purecii care-ţi gâdilă spinarea şi te fac să-ţi pierzi
cunoştinţa şi cunoştinţele uite proasto că şi eu am devenit o cunoştinţă pe care
poţi să o pierzi chiar acum
— Cum chiar acum
— Uite bine aşa simplu ca bună ziua
— Atunci bună ziua şi iar o luăm de la început ca două animale bolnave
şi disperante mai sunt aşteptările astea ai ai ai oh oh doare
doaaaaaaaaareeeeeee
 — Ce dracului faci dar tu nu vezi că insecta aia pe care-o înţepi în pântec
stă în palma mea idiotule dăi şi dăi vrea familie mare
— Dar cu remuneraţia cum stă
— Prost şi insipid cu răbufniri uneori
— Şi dimineaţa
— Şi dimineaţa câteodată mai ales după cafea tchibo urâtă chestie şi
tensiunea asta
— Păi nu că eu vorbeam despre faza aia cu vocaţia infantilă
— Hai nu mai spune şi tu crezi în prostii nu auzi câte se întâmplă fără
perdea prin lifturi la blocurile turn
— Hai nu mai spune soro că mor şi dăi şi dăi cu intelectualizare până la
trei după-amiaza când începe telenovela giugiuligo-cretinigo
— Stai şi tu la noi mai stai şi tu i-a şi tu o porţie de nimic papă şi tu din
zeama asta searbădă a libertăţii postdecembriste o la la the cure la maximum o
la la timpanul extrem şi alungit peste covoarele albe din lână de manciuria
pline de părul pisicii gestante
— Nu e castrată?
— Este dar mănâncă de sparge
— Şi tu?
— Şi eu la fel mi-atârn puşca în zăvorul de la intrare mă întind cu faţa în
sus şi
— Şi?!
— Şi trag mâţa de coadă
— Nu se poate
— Ei uite că se poate ei uite că da şi beau până nu mai ştiu de mine un
fel de licoare ce se cheamă într-un fel ciudat şi exotic parcă poşircă sau ceva de
genul ăsta
— Şi nu crăpi?!
— Nu că ce-i rău nu piere niciodată sau nu numai odată
băăăăăăăăăăăăăă fluierături şi scorpions o bucată mai veche vrei să spui şi iar
fluierături o fi vre-un meci la blocul vecin
— Hai fă curvo unde ai umblat lela toată noaptea şi dăi şi dăi deschid
fereastra
— Băăăăăăăăăăăă şi aia şi ailaltă muşc liniştit dintr-o piersică uriaşă
— Vezi că pătează
— Ei na iar nenea cu binoclul furat de la ruşi pândarul cartierului
răspândac ce mai
— Hoţuleeeeeeeee perversuleeeeeeee şi dăi şi dăi
— Auzi ăla care dă e tac-su ori fiu-su
— Nu importă diferă doar ziua de fapt noaptea odată unul odată celălalt
frăţeşte şi dăi şi dăi facem una mică şi cădem amândoi sub masa plină de
instantanee foto ptiu drace gogoşi spui gogoşi mănânci gogoşi ai devenit o
gogoaşă stai lângă o gogoşărie te-ai însurat cu o gogoaşă imensă
— Taci că-ţi cârpesc una să taci auzi să nu mai scoţi nici un cuvânt tac
şi-mi ling rănile ca un câine peste care a trecut tramvaiul 21
 — Dar de ce tramvaiul 21 când tu stai în berceni unde ai văzut tu aşa
ceva pe unde-mi umbli golanule afemeiatule obsedatule (are dreptate!) iar mă
cocoşează vre-o amintire stupidă mai trag o duşcă
— Tare?!
— Tare!
Mă clatin şi iar spun prostii că cică dezinhibă că ăla e aşa că aia e curvă
împart la toţi cu dărnicie că dar din dar se face (ptiu drace!) tresar văzându-mi
stafia-n oglindă surâzându-mi complice cu o seceră atârnată pe umărul stâng
mare scofală
— Poate peste vreo trei ani mă înham la căruţa asta trasă de alţii mai boi
zice viţelul scărpinându-se pe burtă cu copita gândirii (câtă profunzime!) cugetă
vaca mamă strângându-şi la piept odrasla în timp ce boul cel mare trage la jug
de-i sar copitele din picioare
— Mare scofală o fabulă (zici tu) dar mare scofală un bou în plus (zic eu)
încălzindu-mi pasta de pix cu care vreau să-mi construiesc o casă o maşină un
frigider plin şi vreo câteva bancnote de un miliard mami mamă
— Madăr facăr (spune actorul întorcându-mi spatele doldora de muşchi)
Punându-l în dificultate pe traducătorul pudibond
— Mami ce-a zis nenea?
— Nimic puiule asta-i o expresie stereotipă la ei
— Da la noi?
— Noi n-avem puiule noi suntem urmaşi ai lui Decebal şi Traian suntem
fiii romei
— Da gigel a zis că suntem fiii ploii
— De ce stai tu de vorbă cu tâmpitul ăla ei mamă mamă ce-o să-i spun
vreo două
— Fac iu (zice iar nenea ăla bărbos)
Zâmbindu-i superior lui tanti
— Da asta ce înseamnă mami?
— Da mai slăbeşte-mă cu întrebările astea idioate taci şi ascultă acţiunea
contează uite ce frumos i-a tăiat capul cu sabia şi cum i se văd maţele ăluia din
şanţ
— Mami mi-a rău
— Treci la culcare până nu pun cureau pe tine că nu ştii altceva decât
prostiile alea din cărţile alternative papa papa
— N-aş vrea să-mi ratez viaţa personală spune cârtiţa cu ochii lipiţi de
ecranul televizorului second – hand eu sunt altfel am priţipii cum ar fi
curăţatul unghiilor toată ziua că noaptea scotocesc măruntaiele pământului în
căutarea
— Cum îi spune cheistiei ăleia de-ţi umple burticica a da papa papa papa
bun şi mult aşa că uite şi tu în ce hal am ajuns am cearcăne şi
— Lasăle-n colo de cosmetice bune şi ele la ceva dar să n-ai tu un ban în
buzunar greu tare greu
— Păi nu mănânci toată ziua ciocolăţică şi fructuleţ şi suculeţ
 — Nu fi nătăfleţ am nevoi substanţiale cum ar fi swing-house toată seara
sau piano-cafe (mai spune cârtiţa slută) făcându-şi temenelele în faţa unei
oglinzi veneţiene de-ţi pică ochii (spre disperarea muştelor ţeţe)
Care nu mai au unde să-şi depună ouăle aaaaaşaaaaaa vreau sex toată
ziua aşa de stresată sunt
— Tu şti că merge nici ăăăăă nici ăă cam insipid cu răbufniri uneori mă
întreb ce dracului o fi cunilingusul ăla de care am auzit la vecina de la şase
când vorbea cu mitică de la telefoane zice
— A ahhh doamneeee iubituuule ce dor mi-e de-un cunilingus pe
canapeaua aia roşie de la sex cu nadine şi ăla căscatul nu scotea nici un sunet
căsca plictisit de ţi se rupea inima în receptor
— Poate-i făcea felaţie
— Da asta ce minune mai e?!
Cu ce se mănâncă soro
— Hai lasă-mă nici p-asta n-o ştii
— Să mor dacă te mint
— Hai să-ţi explic uite aşaaaaa uiteeeeee aaaaaaşaaaaa pe urmă faci
aşşşşşşşşa iar când simţi că nu mai poţi îţi dai drumul
— Da bine bine şi n-o să-mi rup gâtul soro că eu stau la etajul patru
miau miau între noi mai e un pas un singur pas cât o prăpastie între noi
lucrurile stau cu capul în jos risipite între noi salteaua timpului cu monotonie
şi plictis cu hă hă hă şi miau miau cu migrene apăsătoare şi snobism infantil
— Aoleu toxina care-mi striveşte faţa mea precum spuma laptelui afumat
— Nu mai fuma (zici)
Şi nu mai bea otrava aia cu toţi boemii tâmpiţi
— Boemă eşti tu eu beau de chichi
— Atunci şi eu fichi-fichi
— Obrăznicătură iar te masturbezi în spatele geamului ca să moară de
necaz boşorogul
— Dragule eu sunt numai a ta
— Ha ha ha gura ei mincinoasă şi puţin cam strâmbă şi eu întins pe
caldarâm ascultând hendrix în braţe facem dragoste din ce în ce mai rar şi sex
în fiecare zi
— Şi nici radio romantic nu mai recepţionăm stereo murmură gângania
vărsându-şi picătura de venin în gura mea xes xes xes că scroafa mi-a întors şi
obrazul celălalt când i-am trosnit prima palmă n-ar fi nici o chestie paştele
măsii cum ar zice fratele meu cu inima cât o sticlă de vodka dar fratele meu din
sala de dans are bocancii cât un hotel de cinci stele şi mor de invidie când mă
gândesc la textul lui cu pulă şi la coaiele lui vinicius (na că am zis-o şi pe asta!)
Puritania măsii de viaţă
— Hai nu te prostii (îmi zice proasta)
Aia blondă cu ţâţele înfundate în gura unui poet deprimist
— Care poet porcule hai bagămi-o-n cur-să te-nvăţ ce-nseamnă arta cu
miros de căcat hai tragemi-o până nu-ţi fut una de-o să mă ţii minte toată viaţa
aia curvă pe care-o duci
— Taci dracului odată şi fă-ţi treaba suge-o
 — Fute-mă tu dacă nu-ţi place boule (zise fetiţa)
Muşcându-mă cu poftă de cur nenea coşmarul
— Ce darcului mănânci de-ţi pute gura ca un veceu public din gara de
nord mai dau şi-o căruţă de bani la dentist
— Crezi tu că-mi ajung banii tăi la-ntreţinere
— Da mai taci odată taaaaaaaaaaaaaaaci şi nu mai molfăi guma aia cu
aromă de căpşună mai bine ia şi tu un prezervativ că-i plină lumea de
sculament sifilis şi sida
— Hai dă-o-n pizda măsii că viaţa nu-i atât de scurtă precum degetele
tale care-mi cotrobăie prin chiloţi (am zis eu)
Şi când am deschis ochii am răsuflat uşurat era cinci dimineaţa ora când
nenea coşmarul se duce la plimbare dimineaţă cretină dimineaţa se naşte
oribila neputinţă ascunsă printre mângâierile tale care n-au existat dimineaţa
somnul ucide într-o altă discotecă un zâmbet trist pentru care o noapte
întreagă a devenit portocalie dimineaţă gestul tău în formă de fluture cu o
singură aripă dimineaţa unghiile tale ascuţite mi-au răscolit amintirile ca o
lance cu prea multe tăişuri privirea ta s-a spânzurat de balustrada unui hotel
în construcţie lângă cerul ca o minge de foc nefericită în care zborul s-a frânt la
jumătate într-o dimineaţă cretină de noiembrie poate că poate că nimicul este o
stare în care moartea şi-a construit o piramidă răsturnată poate că dragostea
este o iluzie în care se scaldă nefericirea ca-ntr-o piscină termală poate că
imaginea ta ca o gheisha pe retină îmi va elibera mintea din închisoarea
neputinţei poate că visul meu te va îmbrăţişa până dincolo de cuvinte poate că
zâmbetul tău nu era pentru mine dar ziua aceasta ca o ghilotină mi-a retezat
poezia transformând-o într-o cruce cu mirosul nopţilor în care vei fi numai a
mea Atingerea A fost odată ca niciodată un împărat ce mare împărăţie avea,
atât de mare că-i şi uitase hotarele. Mare-i era şi castelul – doar de el locuit.
Căci, cu toate că-şi dorise mai mult decât orice pe lume să fie şi el atins de
fiinţă omenească, n-avusese parte nici de copii, nici de împărăteasă.
Poporul îl iubea şi-l respecta ca pe un mare înţelept, dar de câte ori
trecea printre supuşii săi, încercând să-i atingă spre a-i binecuvânta, aceştia se
retrăgeau, din teamă şi prea mult respect pentru dânsul. Iubise mult
învăţătura la viaţa lui, poate că de aceea şi rămăsese neînsurat şi fără de
urmaşi.
La Dumnezeu se gândise întotdeauna dar, mai ales de când începuse a
îmbătrâni singur, simţea o nevoie din ce în ce mai mare de a se apropia de El.
Astfel că îşi făcuse un altar cu Christul răstignit, în una din încăperile palatului
său, al căror număr niciodată nu-l ştiuse, atât erau de multe. Păstra altarul şi
pe Christ doar pentru rugăciunile lui, fără să lase pe nimeni să intre acolo,
ţinându-l ferecat cu zăvoare grele.
La început se ruga firesc – îngenunchea şi-şi spunea rugăciunile cu
sfială. Dar cu timpul se trăgea din ce în ce mai aproape de Christ, astfel că
ajunse a nu se mai ruga decât lipit de picioarele Lui, apoi de pântec, de braţe,
iar în cele din urmă – zăbovind tot mai mult timp în rugăciune – îşi lipea
întregul trup de al Christului, luând poziţie de crucificat.
 Îşi dorea în continuare să atingă şi să fie atins – simţea că i se usucă şi
trupul şi sufletul de neatigere. Dar nici o fiinţă omeneasca nu îndrăznea să se
apropie atât de mult de luminoasa-i persoană, aşa că doar pe Christ Îl putea
atinge. Şi, cu cât se apropia mai mult de El, cu atât dragostea lui pentru
Mântuitor sporea, ajungând atât de mare că ar fi vrut să-L înlocuiască întru
suferinţă.
În acest timp mai vedea şi de treburile împărăţiei; într-o bună zi luă
hotărârea de a o străbate de la un capăt la altul, deghizat spre a nu fi
recunoscut şi a vedea cu ochii lui tot ce se întâmplă pe pământurile stăpânite
de el. Văzu oamenii trăind în bună înţelegere – unii mai bine, alţii mai rău,
după cum rostuise Dumnezeu. El era însă tare nefericit căci, ca şi mai-nainte,
poporul se ferea de el şi nu-l atingea, deşi n-avea cum să-l recunoască în
straiele pe care le purta.
Într-o zi, pe înserat, străbătând drumul dintre două cetăţi, ajunse pe un
deal unde multă lume se prosterna în faţa unei cruci pe care se afla Christul
răstignit. Din când în când, oamenii se apropiau de El, Îl atingeau şi-I sărutau
picioarele. Împăratul întrebă ce se întâmplă şi află că era o mare sărbătoare
prin locurile acelea. Merse lângă cruce şi rămase acolo, fără să se roage, privind
cu invidie cum lumea Îl atinge pe Christ.
La un moment dat, pe când toţi se aflau cu frunţile în ţărână, împăratul
îl văzu clar pe Necuratul, de cealaltă parte a crucii, uitându-se la el, rânjind şi
dând din coadă ca un câine care se gudură. Se îngrozi bietul împărat şi-şi făcu
repede semnul crucii, şoptind: „Piei, Satană!”. Diavolul pieri, într-adevăr, dar
prea târziu, căci Christul dispăruse de pe cruce, iar straiele împăratului se
transformaseră în cele pe care Mântuitorul le purtase pe drumul spre Golgota.
Avea chiar şi coroana de spini pe cap. Până să se dezmeticească, oamenii
ridicară capetele şi-l văzură. După un moment de stupoare, toată lumea începu
să strige: „Minune, minune! Christos a înviat şi a coborât de pe cruce!”. Dar
cineva din mulţime se găsi să spună că până la Paşte mai era ceva timp şi că ar
fi bine să mai stea la locul Lui până ce va veni sorocul rânduit de Dumnezeu.
Niciuna nici două, câţiva se repeziră la împărat, îl înşfăcară, coborâră crucea
şi-l târâră spre ea. În zadar se zbătea sărmanul, zicându-le că el e împăratul
lor, căci oamenii, înţelegând greşit, se gândeau la Împăratul Ceresc. Astfel că în
cele din urmă îl bătură în cuie şi înălţară crucea cu răstignitul. Iar după ce-şi
dădu sufletul, trecură toţi în şir pe lângă el, atingându-l fiecare cu mâna şi
sărutându-i picioarele însângerate, trăgând nădejde că va face minuni.
Nora Vasilescu (n. Crişan 1964 Bucureşti)
Copilăreşte la Hălmagiu, judeţul Arad.
Debuteazăân 1986 cu o selecţie de poezii în România Literară. În acelaşi
an mai publică o plachetă în aceeaşi revistă, ambele sub pseudonimul Valer
Brancovan. Frecventează cenaclul condus de Mircea Martin, cenaclu de a cărui
atmosferă îi e dor şi astăzi.
Intre 1988 şi 1995 nu mai publica decât lucrări de specialitate (etnologie)
şi traduceri („Magie, ştiinţă şi religie” de Bronislaw Malinowsky, Editura
Moldova, 1993 şi „Riturile de trecere”de Arnold van Gennep, cu dna Lucia
Berdan, Editura Institutul European, Iaşi, 1996). Trece pe rând prin funcţiile
de bibliotecar, referent (Biblioteca Naţională) şi preparator (Universitatea
Bucureşti).
Un afiş zărit întâmplător pe unul dintre zidurile facultăţii face ca, pe 23
august 1995, să plece în Statele Unite în urma câştigării bursei Fullbright.
Urmează apoi un an în Texas, Edinburg, şi un altul la Boston. Experienţa
americană produce modificări fundamentale şi o întoarcere spre valori crezute
uitate.
Ploaia iernii texane dă prima ruptură care înseamnă revenirea la poezie.
Norocul şi Internetul aduc această poezie sub ochii lui Dancing Bear, poet el
însuşi şi redactor la editura californiană Toth Press. Aşa se face că, sub numele
de Nora Maria Iancu, să se publice Daughter of King Lear, volum de 35 de piese
lirice în engleză. Deşi admisă în programul doctoral de Cognitive and Neural
Systems de la Boston University, viza nu i se poate prelungi, astfel că se
întoarce în ţară.
Înconjurată de română însă, poezia în engleza nu pare să-şi mai aibă
izvor. Aşadar din 1997, Nora Vasilescu scrie în româneşte. Devine dealtfel
redactor si, ulterior, redactor şef la agoraONline, prima revista pe Web în
româneşte, fără să-şi întrerupă activitatea etnologică la Centrul Naţional al
Creaţiei Populare, instituţie de al cărei colectiv de cercetare se simte puternic
legată.
Alături de Dan Iancu, este fondatoarea primei liste de discuţii culturale
româneşti în mediu virtual: http:/members. Aol.com/cenaclu.
Crede cu tărie în efectul benefic al cafenelelor asupra poeţilor şi rămas
încă foarte îndrăgostită de prunele reci ale doctorului William Carlos Williams.
Bogdan Stănoiu Starea civilă: căsătorit cu mine însumi Data
naşterii:28.02.1972
Locul naşterii: Bucureşti Adresa prezentă: str. Crisul Alb, nr.39, bloc 7,
sc C, ap 30, et. 4, sector 4, Bucureşti Număr de telefon:092.67.28.65
Studii: licenţa matematica, student filosofie Experienţa profesională:
profesor de matematica Limbi străine: Franceza cat să-nţeleg RFI Engleza cat
să-nţeleg înjurăturile.
Alte informaţii: Autori preferaţi: Karl R. Popper, John Stuart Mill,
Fernando Savater, Raymond Trousson.
Pasiuni: filosofia, politologia Interese culturale: epistemologia, Cercul de
la Viena Bucureşti – Braşov cu spatele Fâşii galbene şi negre succedându-se
perpendicular pe noi, cei din tren. Pământul băltind. La geam doi bătrâni. El
şchipătând îşi scoate pantoful de îndată ce se vede aşezat. Chip fără cute, nas
masiv, cu cocoaşă. Ea cu dinţi metalici, slabă, scundă şi vioaie. Amândoi cu
pantaloni de stofă suflecaţi să prevină orice picătură de noroi. Mă uit la
basmaua ei de ţărancă şi la jerseele amândurora. Aşa ceva ar fi repede expediat
în studiile de port popular drept produse industrialcomerciale. Dar le-am văzut
de atâtea ori încât încep să cred că ăsta şi nu maramele sunt portul nostru
tradiţional de azi. Restul e recuzită sau întâmplare. Cel puţin în zona asta.
Două în faţa mea, patru în compartimentul alăturat, o haită de fete
pleacă la Predeal. Nu îmbrăcate de drumeţie, ci dichisite, cu alură de secretare
sau desenatoare, au plecat să râdă şi să trăncănească. Dealtfel se ciorovăiesc
ca un cârd de vrăbii încălzite şi orice replică le e însoţită de explozii de hohote.
Se aude mormăiala unui copilandru care scormoneşte scrumierele de pe
culoar. Nu găseşte chiştocul trebuitor şi bagă capul prin compartimente să
ceară „o sută de lei pentru pâine”. Ne uităm alb la el, fetele îşi văd de râsul lor.
Inventează glume, replici, bomboane, cafele, ţigări şi se foiesc între cele două
compartimente şi culoar.
Femeia începe a povesti cum s-a oferit să-i cumpere unui astfel de copil
pâine, cum a urmat-o la „alimentară’ şi cum în fine şi-a cumpărat cu lăcomie
două pâini. „N-are ce mânca, săracii, conchide ea.” „Aruncă banii pe ţigări” o
corectează el sec. Femeia tace. Se uită pe geam, apoi îşi sprijină capul în spate
şi pare să doarmă.
De afară se aud pe toate tonurile râsetele fetelor.
Încep să-mi ronţăi averea: cinci pateuri şi-o cafea. Cinci pateuri şi-o cafea
intonează trenul. Ceaţa departe întârzie lipită de pământ.
Nu trece nici o gară fără ca cineva să nu se simtă obligat să-i spună tare
numele de parcă nu am putea citi cu toţii numele staţiei. Afară totul musteşte,
parcă şi asfaltul a devenit buretos.
— E oraş, că văd şi blocuri, observă femeia. Îmi las ochii pe carte: Oare
să nu ştie ca Ploieştiul e oraş? E posibil? Totul e posibil.
Surprind privirea uneia dintre fete care se munceşte să-şi deblocheze
fermoarul genţii împrins în căptuşeală. E gata să-şi piardă toată buna
dispoziţie de la fleacul ăsta. Îmbufnare copilărească – nu demult ar fi dus la
plâns, acum doar o iritare crescândă. Se rezolvă însă cu ajutorul alteia, o
blondă micuţă cu mai multă îndemânare, care se face ghem de râs la orice
vorbă în dodii.
Bătrâna deschide ochii. „Ce râd” observă, dar bărbatul tace şi ea nu mai
continuă. El se scoală cu greutate şi pleacă din compartiment, ea mă întreabă:
„Sunteţi cu ele?”Dau din cap a negaţie.”Ce mai râd” se minunează ea din nou,
dar de data asta cu mai multă căldură, de parcă şi-ar privi propriile odrasle. Mă
încălzeşte şi pe mine.”Sunt tinere” observ cu simpatie încercând să n-o scot din
starea aceea. Mă gândesc că poate-mi va povesti ceva din propria tinereţe.
„Sunteţi măritată?” întreabă brusc şi, la încuviinţarea mea, scoate un „ah”
scurt ca un punct. Mă gândesc ce-o fi pentru ea lucrul ăsta. Bătrânul s-a
întors. Întreb: „de unde sunteţi” şi îmi răspunde pe un cu totul alt ton „din
Piteşti” dar repede, afirmativ, de încheiere a oricărei alte conversaţii. Nu se mai
uită la mine, ci doar la bărbatul din faţa ei. Tac.
Uşa ni se întunecă deodată. Un bătrân în zdrenţe ne priveşte de pe
culoar. Trupul nu-i e probabil atât de mare pe cât volum ocupă cu paltonul
cenuşiu rupt, cu diferitele resturi de cămăşi ieşind aiurea de sub el, cu o
căciulă rusească cu urechile răsucite şi cu o bâtă respectabilă de sprijin. Ne
priveşte dar nu încearcă să ceară nimic şi trece mai departe clătinat.
I se aude însă imediat vocea din uşa compartimentului cu fete. „Eşti o
floare eşti un crin, eşti.” se îngălează alcoolic. Un cor de râsete îl acompaniază.
„Haideţi, tataie”. „Dă-mi şi mie o sută de lei.” „N-avem de-o sută, tataie.” Alt val
isteric de râsete. Vocea bătrânului Falstaff se ridică din nou deasupra
tumultului „Te-am visat az-noapte-n vis” Urlete de râs. Probabil că primeşte
ceva căci îl aud îndepărtându-se bocănind vesel din bâtă. Fetele comentează cu
aprindere. Moşului i se recomandă repede Viagra şi, la cinci minute, a devenit
deja „violatorul”. Bătrâna deschide ochii larg: „auzi, Viagra. Doamne, Doamne.”
Bărbatul o priveşte aspru: „Credeam că dormi.” Femeia nu răspunde, întoarce
capul pe geam şi se miră: „Astea sunt sonde?” Eu înlemnesc, mă gândesc că e o
întrebare de extraterestru. Fireşte că nu sunt sonde, ci stâlpi de înaltă
tensiune. Îmi amintesc că am aflat-o pe la cinci – şase ani. Cum bărbatul tace,
îşi răspunde singură nu prea convinsă: „or fi ţinând firele de telefon.”
Mă obosesc totuşi hohotele căpriţelor şi mi-e simultan ciudă că mă
obosesc. La urma urmelor îmi amintesc nu puţine istorii din studenţia mea în
care era atât de bine să râzi la degetul ridicat. Sunt sunete înalte, râs clocotit în
timpane şi râsuri egale, sunt sughiţuri care sugerează lacrimile, e şi râsul în
note coborâtoare, vulgar dar atât de tânăr că-l ierţi.
Cinci pateuri şi-o cafea. Stoluri de păsări negre peste câmpuri. Munţii
încep să se zărească şi de la Sinaia începe să ningă.
Un bărbat ca la cincizeci de ani care până atunci băuse în tăcere se oferă
să le dea fetelor cinci mii de lei pe jucăria care le tot trece din mână în mână.
Tot grupul râde din nou şi oferă pe acelaşi ton de glumă jucăria pe o suta
cincizeci. Omul ridică oferta la şase mii. Gluma lui nu e nevinovată, simt din
ton. Ce-ar vrea să cumpere nu e jucăria şi confundă veselia cu provocarea.
Fetele nu simt nimic sau poate se simt sigure pe ele fiind în grup. Nu acceptă şi
continuă să râdă. Ne oprim în Predeal. Fetele sunt cu bagajul pe coridor.
Bărbatul le cere în continuare jucăria. Fetele coboară. Lui i se aude vocea
deodată răguşită şi plină de ură:
— Calca-v-ar dracii să va calce! (Urlet pe geam după ele) Panaramele!
Huo! Hârc. O flegmă îi zboară spre gară. Panaramele dracului!
Bărbatul de la geam ridică brusc capul: „Aici bine le-a zis” Femeia lui
tresare. „Bine le-a zis, panaramele.” „Scârbele dracului, cum mai râdeau.” i se
aude vocea celuilalt. „Gâştele dracu’. Vocea i se înmoaie. „Gâsculiţele”.
„Cinci pateuri şi-o cafea” face trenul. Cei doi de lângă mine tac. Ceaţa
întârzie pe brazi. Viscoleşte.
Pasărea neagră bătând din aripi deasupra blocurilor, Vopsindu-mi pielea
cu mirosul tău.
Fac dragoste cu versul diform Care încă refuză să se nască Ceasul
închide ochii Şi uită.
Pereţii strânşi ca pentru aşteptarea unei nopţi Toate degetele au aceeaşi
lungime În lumina beată.
Toate obiectele au formă de pisică tolănită Pe covorul invizibil.
Mă răzbate de departe Mirosul de praf Ca şi cum sufletul meu Ar fi o
bibliotecă veche.
Sunt un urlet Înghiţit de livezile cu lună Îmi pipăi pe întuneric Marginile
ascuţite de semn de întrebare Mă gândesc la colţurile Pe care le-am capitonat
cu piele Pielea mea – dar ce contează, Nici un nebun n-o să-mi recunoască
mirosul Când mă va împrăştia peste câmpiile arse, În semn de rugăciune.
 O aripă de metal Căzând pe impenetrabilul Cer-foaie Cerând instrucţiuni
de drum.
Marginile zimţate Mâncate de omul-lup Omul-ploaie Omul-copil.
Marginea care taie, Marginea care sfâşie, Rictusul de jumătate.
Mergi cu mine prin plasa străzilor, Prin lumina cu miros de arsenic,
Scâncind fără lesă!
Nu te mai zbate.
Nu e nimic din care să scapi, Spre care să scapi.
Mâinile rămân la fel de goale, Unghiile sfâşie pielea; Cerul s-a spart
demult Într-o absenţă.
Febra primei zăpezi Şi vibrarea aerului plin cu scântei; Pisica zgribulită
sub scară Şi deflorarea gândului, Strânse în palmă până la SUFOCARE, Toate
ascunse sub pătura roşie, (Scuturate de naivitate)
Spălate cu apă fierbinte Până la decolorare.
Stilul meu –
Dar ce potaie plimbată în lesă Duminică după-amiază Pe străzi ce-şi
îndoaie căuşul palmelor În formă de turte cu mere.
Ce debandadă de linii Confuze ca mirosul de liliac Într-o baie cu aburi.
Ce acuarelă împrăştiată Pe foaia fără miros a drumului.
Muşc. Muşc cu toată puterea Încercând să-mi deschid pumnul Într-o
formă oarecare de ţipăt.
Căsuţa din poveşti de Adina Lipăi Ceva irezistibil îmi conducea paşii pe
străzile înguste şi pline de praf. Am văzut din depărtare casa micuţă cu peretele
dinspre stradă acoperit în întregime de plante căţărătoare cu frunze de un
verde viu. Într-un mod paradoxal pe care n-am încercat să mi-l explic niciodată,
pe măsură ce mă apropiam, casa devenea şi mai mică. Când ajungeam în
dreptul ei, zăream geamurile, doar puţin deasupra nivelului străzii şi deşi am
încercat de multe ori să mă uit prin ele, nu am reuşit să văd nimic înăuntru.
Perdelele ce le acopereau erau subţiri, din dantelă îngălbenită de vreme şi
totdeauna rămâneam surprinsă că privirea mea nu le putea străbate
dezvăluindu-mi măcar nişte contururi vagi. Întunericul care mă întâmpina
dincolo de ele nu era negrul dens şi nepătruns al nopţii ci lipsa de lumină care
caracterizează doar spaţiile vaste, nemărginite… Infinitul.
Uşa căsuţei acoperite de iederă era atât de jos că ar fi trebuit să-mi aplec
capul dacă aşi fi vrut să intru. La ora când ne întorceam de la şcoală, pe
această uşă ieşea zilnic o bătrânică să vândă bomboane.
De multe ori am încercat să mi-o închipui pe bătrână ca fiind
zgripţuroaica din poveşti, care ademeneşte cu dulciuri copii şi apoi îi fură. Dar
niciodată nu reuşeam să văd în zâmbetul ştirb de pe faţa zbârcită, decât
bunătate şi sinceritate. N-am stat niciodată să vorbesc cu ea; schimbam doar
două-trei cuvinte când îmi cumpăram bomboanele. Şi nici nu ar fi fost nevoie
de altceva fiindcă zâmbetul ei spunea totul. Când băieţii se băteau şi fetele se
certau, când copii neştiutori şi răutăcioşi strigau şi fugeau, zâmbetul acela îmi
spunea că pe lume există mai multe decât şcoală, teme şi pauze scurte între ore
plictisitoare.
 Treceam în fiecare zi, în drumul meu spre şcoală, pe lângă căsuţa care
ascundea în ea toate visele mele de copil. Poarta joasă şi geamurile oarbe au
fost pentru mine, multă vreme, centrul universului fiindcă ştiam că dincolo de
ele se întindea o lume în care puteam intra doar cu închipuirea. Toate visele
mele se desfăşurau în curtea ascunsă de pereţii acoperiţi cu frunze
tremurătoare, iar bătrânica era acolo o prinţesă veşnic tânără, domnind peste
meleaguri fantastice. N-am încercat niciodată să intru pe poarta ruginită,
deoarece acasă, toată lumea îmi repeta zilnic să nu vorbesc cu oameni străini şi
să nu merg cu ei. Cum aşi fi putut eu să explic cuiva că bătrâna nu era străină,
ci era zâna tărâmurilor din visele mele?
Am lovit mai mult din reflex decât conştientă ceasul deşteptător care
suna pe noptieră. Ţârâitul agasant s-a oprit şi în liniştea care s-a aşternut am
reuşit să-mi amintesc că trebuia să merg la şcoală. Era doar a doua săptămână
de când începuse anul şi încă nu m-am obişniut cu trezitul devreme, după ce
în cele două luni de concediu din perioada vacanţei dormeam până târziu.
M-am gândit cu oarecare strângere de inimă la copii care mă aşteptau la
şcoală. Nu sunt deloc mulţumită de clasa pe care am primit-o anul acesta. Mă
ataşasem foarte mult de elevii care au terminat în vară clasa a IV-a şi n-aş fi
crezut că îmi va fi atât de greu să mă obişnuiesc cu noua serie. Micuţii sunt răi,
neascultători, obraznici şi gălăgioşi. Cred că este cea mai rea clasă pe care am
avut-o până acum.
Drumul până la şcolă este scurt, nici douăzeci de minute dacă merg pe
jos. Şcoala se vede din depărtare: o clădire dreptunghiulară, vopsită în vara
aceasta cu un portocaliu de prost gust care îţi ia ochii. Curtea din faţă nu are
nici măcar un fir de iarbă sau vreun rond cu flori, doar pietriş pe care îţi e
imposibil să umbli fără să te împiedici.
Geamurile pline de praf la care se văd perdele cu diferite forme în dantela
albă, întregesc imaginea dizgraţioasă a clădirii. La intrare este o boltă din fier
forjat vopsit în verde. Probabil că a fost proiectată pentru a creşte pe ea tufişuri
cu flori, cine ştie, poate chiar trandafiri – cum sunt la ieşirea din blocul în care
locuiesc. Dar nu a crescut niciodată nimic. Anul trecut au tăiat chiar şi plopii
bătrâni printre care ne jucam când eram eu elevă. Au spus că fac umbră, că
din cauza lor nu pătrunde soarele în sălile de clasă. Acum este într-adevăr mai
lumină şi în curte se vede mai bine… Pietrişul… Pustietatea.
Mergând la şcoală, treceam în fiecare zi prin faţa căsuţei acoperită în
întregime de iedera învolburându-se în voie. Stătea acolo făcând parcă o
legătură palpabilă între”lumea oamenilor mari” în care eram crescută şi lumea
viselor şi a poveştilor pe care am înţeles de când eram copil, că părinţii mei nu
o vizitau niciodată. Nu înţelegeam cum putea cineva să trăiască fără să viseze şi
când l-am întrebat pe tatăl meu, a zâmbit şi nu mi-a răspuns nimic. Nu mi-a
plăcut zâmbetul fiindcă nu avea nimic din bunătatea şi seninătatea zâmbetului
bătrânei cu bomboane. N-am mai vorbit niciodată despre visele mele, dar
continua să mă intrige de ce oamenii mari nu credeau în poveşti şi mă
înspăimânta gândul că voi creşte şi eu într-o zi.
Dar până atunci mergeam cu plăcere la şcoală fiindcă mă ştiam mai
aproape de poarta spre cealaltă lume. Din sala în care aveam orele, nu puteam
vedea căsuţa, în schimb se vedeau dealurile înalte şi pline de pomi verzi vara şi
albi iarna.
Într-o zi, când mă întorceam din vacanţa de vară, n-am mai văzut căsuţa
cu poartă mică şi ferestre joase. Fusese dărâmată împreună cu celelalte case
din preajma ei. De atunci n-a mai apărut nici bătrâna cu bomboane şi nimeni
nu avea să-mi mai ofere acel zâmbet venit de dincolo de truda vieţii de zi cu zi.
Când am văzut-o prima dată pe bătrâna cocoşată, cu batic negru peste
părul alb, vânzând dulciuri aşezată pe un scaun micuţ în faţa casei, am vrut
să-i vorbesc, dar mama s-a certat rău cu mine şi mi-a spus să nu mă apropii de
ea şi să nu vorbesc niciodată cu persoane pe care nu le cunosc.
Am ascultat-o, şi abia mai târziu, după ce mi-a cumpărat prima dată
bomboane de la bătrânică dândâu-mi şi mie voie acum, am început să mai
schimb o vorbă sau două cu ea. Nu multe, fiindcă pentru ce avea bătrâna să-mi
spună nu erau necesare cuvintele.
N-am crezut că va veni o vreme când va trebui să mă despart de toate
acestea. Nu-mi puteam închipui orele de curs fără lumea de dincolo de faţada
joasă a casei vechi, la care să visez când învăţătoarea devenea plicticoasă. Nu
găseam motivul pentru care să mă ridic din pat dimineaţa dacă nu aveam
tărâmul fermecat la care să aspir… Atunci am înţeles că nu oamenii
abandonează visele, ci că visele îi uită pe oameni.
Anul acela notele mele au scăzut drastic şi nu a lipsit mult să repet clasa,
dar părinţii mei, care nu ştiau ce se întâmplă, au convins-o pe învăţătoare să
mă treacă anul.
Încetul cu încetul am uitat şi eu…
În jurul meu toate se schimbau: străduţele mici şi prăfuite deveneau largi
şi erau cimentate, drumul plin de gropi pe care îl traversam în fugă când
ieşeam de la şcoală, a fost transformat într-o autostradă cu patru benzi, cu o
intersecţie mare, având ronduri de flori pe care le-am detestat din primul
moment în care le-am văzut fiindcă erau false la fel ca şi blocurile care
străjuiau trotuarele aglomerate acum. Când au început să circule tramvaie pe
străduţa care în mintea mea era tot noroioasă şi liniştită, am înţeles că nu mai
exista nici o cale să mă întorc la căsuţa mea.
Am răsuflat uşurată când am auzit clopoţelul de pauză. Se termina a
doua oră dar simţeam deja o durere de cap care, ştiam că avea să se intensifice
în orele ce vor urma.
Am ieşit în curte alături de copii neastâmpăraţi pe care nu reuşeam să-i
fac să mă asculte. M-am aşezat pe o bancă mai retrasă ca să scap de gălăgia
infernală pe care o făceau, supraveghindu-i însă cu atenţie.
La sfârşitul pauzei, după ce am strigat adunarea, când i-am numărat, am
văzut că lipsea unul. Ştiam care dintre ei: un băieţel brunet, isteţ, dar foarte
obraznic – nu-mi puteam aminti cum îl cheamă. L-am găsit repede, după colţul
clădirii: discuta cu un cerşetor bătrân, îmbrăcat în zdremţe murdare. Am fugit
acolo. Când am ajuns lângă ei, m-a izbit un miros puternic de băutură şi gunoi.
Am apucat mâna băiatului şi smucindu-l, m-am răstit la el:
— Ţi-am spus de atâtea ori să nu vorbeşti cu oameni pe care nu-i
cunoşti.
 Cerşetorul s-a clătinat pe picioare şi mi-a spus zâmbind:
— Nu vă fie frică, doamnă…
Ar fi vrut să mai adauge ceva dar băutura i-a înecat probabil orice alt
gând. Şi nici n-ar fi fost nevoie să mai rostească nimic. Zâmbetul acela…
M-am întors şi ţinându-l de mână pe băiat am mers grăbită spre clasă.
Dar, oricât de repede aşi fi mers, amintirile m-au ajuns din urmă.
Am văzut fetiţa cu păr nisipiu şi cu ghiozdanul în spate, alergând pe
străzile acoperite de pământ, oprindu-se brusc în faţa geamurilor murdare,
aplecându-se să vadă prin ele şi mergând mai departe, peste o clipă,
dezamăgită, privind în trecere uşa de pe care căzuse orice urmă de vopsea
lăsând în loc rugina fină şi roşie. Am văzut pădurea fermecată în care îmi
petrecusem copilăria, cu izvorul limpede, cu florile şi covoarele de iarbă pe care
mă aruncam obosită de prea multă alergătură. Toate acestea erau însă dincolo
de uşa care nu m-a împiedicat să trăiesc ani întregi în acele locuri, deşi nu-i
trecusem niciodată pragul. Am revăzut şi zâmbetul pe care îl uitasem îngropat
în dezamăgiri, ambiţii, neîmpliniri…
Acum ştiu de ce a zâmbit tatăl meu, în felul care mi-a displăcut, când
eram mică. Cineva mi-a zis că orice viaţă străbate un cerc şi la sfârşit, înainte
să mori, ajungi în punctul în care erai când te-ai născut. Zâmbetul cerşetorului
mi-a spus că, peste mulţi ani, după ce voi îmbătrâni, voi recâştiga visele şi
poveştile din copilărie… Dar nu pot aştepta o viaţă întreagă… Trebuie să mai
străbat încă o dată drumul ce duce spre căsuţa ascunsă de iederă.
În toţi anii cât au durat construcţiile, în locul casei demolate, nu s-a
reclădit nimic. Şi acum e doar pământ gol, pe care nu cresc decât buruieni…
Unele lucruri nu pot fi înlocuite niciodată.
Pe strada din faţa şcolii trec multe maşini în fiecare zi. Uneori şoferii nu
binevoiesc nici să încetinească la stop. Au avut loc multe accidente de când
sunt învăţătoare şi m-am zbătut multă vreme pe la Poliţie şi pe la Primărie ca
să se ia ceva măsuri pentru reglementarea vitezei maşinilor… Acum mă bucur
că nu s-a făcut nimic în acest sens.
Mai am de făcut un ultim drum pe strada prăfuită şi plină de gropi. Mai
trebuie să ajung o singură dată până la casa acoperită în întregime de iedera
verde. Mai trebuie să văd o singură dată uşa ruginită şi de data aceasta să o
deschid, să trec pragul dincolo de care lumea aceasta nu poate pătrunde.
Cântare la mandolină în 8 părţi de Tamara Cuprian Undeva în secolul
nebuniei pe strada Mântuleasa, într-un Bucureşti al nimănui 1. Atenţieee! Ps!
Ps! Ps! Începe emisiunea „Radioşant cu preafericitul BILI” îmi strigă de undeva
comenzile neuronale.
— Vai! Să vezi sireacul, ce bărbat viril eraaa.?
— Dar, l-am castrat mititelul. Cred că avea mare succes la pisici; de fapt
avea vreo două numai p’aci pe acoperişul caselor. Venea, însă, bătut măr şi cu
nişte zgârieturi pe năsucul lui roz. Of, să-l ţuce mama.
— Mare pagubă! I-a trecut.
— Ştii, mi-a spus doctorul că rămâne doar cu amintirea.
— Lasă-l în pace, să mai ţină şi el „post”, că tu ai ţinut toată viaţa, replică
cealaltă ţaţă.
 — Ai dreptate, acum ne ţinem de urât unul altuia.
— BILI, BILI vin’ la mama!
— Măăă, frumuseţe. Ce coadă stufoasă ai tu?!
— Mânca-l-ar mama pe el!
— Ţoc, Ţoc, Ţoc.
— Of, Of, Of, sufleţelule, „COPILUL” meu.
BILI îşi ridică şira spinării, îşi zbârleşte părul şi îşi flutură coada stufoasă
pe sub năsucul bodyguardului. Sare silenţios ca de la trambulină pe linoleumul
bucătăriei şi se duce pe tărâmul uşurării – „podul casei”.
— Du-te mămică şi fă ţişşşşŞ. Şi Ca Ca.
— BILI, stai în pizda mătii!
— Ce tot tragi de faţa de masă, că mi-o strici şi te „fuck” să o plăteşti! Nu
te-au învăţat la şcoală cum să te comporţi?!
— Măi, ce-i şi cu peştele ăsta (de la Tulcea adus prin comandă specială)!
Menu a la française: crap proaspăt, tăiat rondeluţe. Nu se acceptă peşte
cu burta moale sau conserve. (inclusiv kitiket)
Bodyguardul î-l priveşte cu insistenţă şi plăcere, pufăind din lulea şi cu
burta revărsată peste chiloţii tetra.
4. En garde! Est-ce que vous-etes prets pour l’amour du matin?
BILI iubăreţul ne va face o demonstraţie „life”.
Un masaj uşooor cu coada de felină pe la încheieturile picioarelor şi un
sărut mirositor pe la degetele membrelor inferioare. Hm, doar cu câteva
substanţe volatile de recunoaştere. After, îşi ia micul dejun, doar la mişto, după
care îşi face băiţă cu salivă pisicească.

5. Hai, BILI la mămica! Bodyguardul în halat portocaliu ţipător îl agaţă

pe BILI de coadă şi ridicându-l începe să-l legene pe sub sâni. BILI, văzându-se
răsfăţat stă cu cracii desfăcuţi printre care trece o perie de mângâiat pielea şi
de agăţat părul căzător. Ameţit de atâta legănat, Bilică dă să sară.
— Pfu, şterge-o că mai umplut de păR. Zise bodyguardul, scuturându-şi
părul de pisică de pe sânii greoi.
— Vezi să nu mănânci prea mult ficăţel din porţia lui BILI!
— Rămâne mititelul flămând şi vezi că poate te pun să-i cumperi
mâncarea?!
— Ei, hai mai ia-ţi o bucăţică şi te satură.
Însă, BILI îşi îndreaptă botul spre mine cu nonşalanţă. Măi visez saU.
Ce? BILI avea pe bot un semicerc de culoare roşie. Oare am luat-o razna sau. A,
nu!
Dar, la naiba cu logica.
Să trăiţi şi la mai mare!
Noroc!
7. Dimineaţa. Nici n-am făcut ochi bine şi mă duc să îmbuc ceva.
Deschid frigiderul mai mult în greaţă şi trag din el un baton de salam. Tai vreo
trei feliuţe şi apare bodyguardul din Mântuleasa, căscând.
 M-aşez să mănânc, dar nu apuc bine să înghit că şi aud un mieunat.
Impacientată de micuţul BILI, bodyguardul se răsteşte cu gura-i, precum un
coş de gunoi:
— Dă-i dragă şi lui o feliuţă de salam, că-i băiat şi băieţii sunt pofticioşi.
Tai o felie de salam, iar BILI o îmbucă, cât ai zice peşte, în timp ce eu am tras o
burtă de râs în forul meu interior, gândindu-mă la poftele părţii masculine.
8. BILI aleargă prin holul casei cu un bigudiu prins abil în coadă. Intră
bodyguardul pe uşa casei, precum buldozerul în perete.
— BILI, BILI dragă! Unde eşti binţi?
BILI trece în viteză prin faţa bodyguardului.
— Ce-ai mamă la codiţă? Ia vin’ la mama.
— Cine dracu’ i-a prins asta, bieeetului pisic?
— Tuuu?! Eşti dementă?
— Scoate-i imediat bigudiul din coadă!
— Mami, mami mi l-am scos singur.
— Dumnezeule a înnebunit BILI sau. Aoleu!
Bodyguardul fuge prin casă, smulgându-şi părul şi boabele de tărâţe pe
care le avea în creier de 50 de ani.
STOP – CADRU. Mâine mixăm muzica mandolinelor.
Table of Contents Sponsor Mulţumiri: Gheorghe Iova Eseuri Adina Dabija
Te aştept într-o lingură Marius Ianuş Manifest anarhist şi alte poeme Nora
Vasilescu Bucureşti – Braşov cu spatele Coşti Gurgu Albastre Gelu Vlaşin Atac
de panică Ana-Maria Negrilă Masca focului Trickster Alexandru Matei Poeme
Bogdan Stanoiu Libertatea spirituala Ştefan Tiron Scurtă introducere în
tarzanologie Nina Vasile Chipul nu se priveşte ci se ascultă Madalina
Botculescu Poeme Remus Cernea Religios-Areligios Robert Coravu Poezii
Tamara Cuprian Fantezie Cântare la mandolina în 8 parti Răzvan Ţupa Poeme
Jean-Lorin Sterian Acasă Virgil Bănescu Poeme Ioana Baetica Deraiază trenul
Laurenţiu Brătan Atingerea Schiţă de portret în maro – albastru Mirel Palada
Moromete, PC-urile şi minerii Poezii Miriam Ceres Poezii Camelia Avram Poeme
Alex Marius Podariu Poeme Paul Cernat – De la pacifismul universalist al
flower-power la neo-tribalismul postcolonial hip-hop Adina Lipăi – Căsuţa din
poveşti Adina Lipăi – Portret de femeie Teodora Aldea – Poeme Vlad Bucoveanu
– Cronici radiofonice Coşti Gurgu Data, locul naşterii: 1 aprilie 1969, Constanţa
Studii:
— 1995 Institutul de drept „Nicolae Titulescu” – Bucureşti 1995 Bursa de
valori, Camera de comerţ şi industrie a României – Bucureşti
— 1998 BTEC Award în Graphic Design, Westminster College – Londra
— 1997 LOCF Award în English for Academic Purposes, Westminster
College – Londra 1997 English for Legal and Financial Purposes, Westminster
College – Londra 1997 IELTS – International English Language Testing System,
Academic level, Southwark College – Londra 1997 Fiction Writing, The Writers
Club – Redhill, Surrey Locul de muncă actual: Art Director – PLAYBOY Art
Director – Editura ProLogos Designer – Madame FIGARO Activităţi literare:
— Debut în revista „Jurnalul SF” nr.22, 1993.
 — Texte literare publicate în: Jurnalul SF, Jurnalul de Bucureşti,
Anticipaţia, Almanahul Anticipaţia, Super-Nova, Curierul Naţional Magazin,
NLSF, ArtPanorama, Placebo, antologia Placebo, String, Satelit-String, Magazin,
antologia – „Cele mai bune povestiri 1999” (Dan-Silviu Boerescu, editura ALL),
Playboy şi Hologram Tales (Londra).
— Volum personal: „Ciuma de Sticlă”, editura ProLogos, 2000.
— Premii obţinute: Premiul II pentru povestire, Atlantikron (1994)
Premiul pentru schiţă, Atlantikron (1994)
Premiul editurii Sarmis pentru povestire, Victor Papilian (1994)
Menţiune, JSF (1994)
Premiul II pentru roman, Nemira (1994)
Premiul pentru povestire, Sfera (1995)
Marele premiu „BRAIN”, Brain (1995)
Premiul pentru schiţă, Henri Coandă (1995)
Premiul pentru schiţă, Quasar (1995)
Menţiune pentru povestire, Quasar (1995)
Premiu JSF pentru povestire, Quasar (1995)
Premiu pentru povestire, AFSF (1995)
Premiu pentru nuvelă, Segra (1995)
Menţiune pentru povestire, Quo Vadis (1995)
Marele premiu al Convenţiei Naţionale de SF, Călăraşi (1999)
— Membru al cenaclurilor literare:1983-1986 Cenaclul Solaris –
Bucureşti
— 1991 Cenaclul ProspectArt – Bucureşti
— Cenaclul String – Bucureşti 1997 Willesden Green Writers Group -
Londra 1998 Newham Writers Workshop – Londra
— 1998 British SF Association – Londra
— Fondator al gupului KULT –
Bucureşti Perspective literare: În curs de apariţie, antologia „Vremea
Demonilor” la editura Image, Bucureşti (proiect grup KULT)
În pregătire, antologia „Drumul Sângelui” (proiect grup KULT)
Antologia „Irealităţi Virtuale”, editura Omni, Satu-Mare.
Vlad Bucoveanu – Cronici radiofonice Din ciclul „Noi creştem odată cu
debranşările”, vă arată Vlad acum Oţelul Roşu. Localitatea, că, de când cu
dinamitările de furnale, altul nu mai avem. Spuneam de cei din localitatea
menţionată că sunt tăticii noştri în materie de debranşări. Astfel, locuitorii
Oţelari Roşii raportează cu mândrie finalizarea înainte de termen a
revoluţionarei manifestări „hai la debranşarea cea mare”. Căci ei de doi ani au
dovedit lupta cu agenturile cele termice provenind de la centralele de stat
degeaba. În acest fel, caloriferele de tristă amintire au fost înlocuite cu sobe de
tranziţie şi aparate de încălzit electrice. Iar primăria, văzând că rămâne cu
centralele pe cap, s-a apucat să le mărite-n gura mare. Adică la licitaţie cu
strigare publică. În speranţa că n-or să rămână centrale comunitare.
Lăudabilă iniţiativă este înfăţişată acum publicului. Centrul carpato-
danubian de geoecologie, ONG care aparţine de Facultatea de Geografie a
Universităţii Bucureşti. Acesta vrea să pună pe picioare un proiect ce are ca
scop sensibilizarea elevilor în probleme legate de mediul înconjurător. Proiectul
va consta din înfiinţarea aşa-numitelor „Eco Şcoli”, unde copiilor li se va explica
de la cea mai fragedă vârstă de ce trebuie să avem grijă de mediul în care trăim
noi şi cei ce vor veni după noi. Dar eu cred că, mai înainte ar trebui trimişi la
aceste şcoli cei care dau elevilor educaţia celor 7 ani de-acasă. Căci, până una-
alta, părinţii sunt cei care taie haotic pădurile şi poluează în neştire apele.
Mult dezbătuta problemă a privatizării… ca la români a RomTelecom pare
să fi ajuns, într-un final apoteotic, la un numitor comun. În sfârşit aleşii noştri
au căzut de un acord şi nu şi-au rupt nimicuţa! Căci ei, mândri ca brazii…
Refuzaţi la export, pledează în corpore pentru anularea privatizării operatorului
român de telefonie. Raportul Comisiei s-a aprobat cu surle şi trâmbiţe, doar-
doar s-or strânge suficienţi senatori cât să pună de-un cvorum mic, dar…
Fatalitate: la bufet aduseseră Eugenii! Aşa că a rămas senatorul Săndulescu să
vorbească fotoliilor frumos capitonate pe banul contribuabilului. Şi poate că a
fost mai bine aşa, căci dom’ senator, cuprins brusc de o flamă paşoptistă, s-a
apucat să dea cu acuze-n dreapta şi-n stânga, ba chiar şi-n centru, acuze care
se cam clătinau din cauza probelor care, probabil, fugiseră şi ele la coadă la
biscuiţi. Dar aceştia pesemne că nu erau proaspeţi, căci senatorii s-au repezit
valuri-valuri în sala de şedinţă pentru a critica aşa, a campanie, preţul
exorbitant al impulsului la RomTelecom. Apoi, extenuaţi de atâta muncă, s-au
pupat Piaţa Endependenţii, astăzi Piaţa Revoluţiei, şi-au plecat să rezolve
probleme mai serioase. Şi mai personale.
Când românul se plictiseşte, joacă la bingo. Atunci când acesta nu-i mai
zgândăreşte suficient cortico-suprarenalele, românul se apucă de sondaje. Iar
de nici de-aici nu iasă nimic, se apucă vitejeşte de „citit”. Volum după volum,
pahar după pahar, litru după litru. Căci doar a fost an secetos şi se cere o
recuperare rapidă! Şi gradele din alcool nu întârzie să scoată pe contele Dracula
din râul, ramul unde stă aninat cel moldovean, că-i mai ortoman… Şi
fandacsia-i gata! Tot aşa nişte bravi cetăţeni români de etnie moldovenească,
care, după ce-au băut prieteneşte un pahar, două, treizeci, au continuat tot
prieteneşte să se taie după cum urmează: cei doi invitaţi au tăiat gazda până
când au desfigurat-o. Nevrând să strice o amiciţie aşa puternică, poliţia a
rezervat celor doi o celulă unde să experimenteze modele noi de cioplire în
gazde.
Să ştiţi că lupta pentru supravieţuire nu înseamnă neapărat umplerea
coşului zilnic guvernamental sau blindarea caloriferului, ci poate însemna chiar
şi lupta pentru a nu-ţi fugi pământul de sub picioare. Ceea ce se cam întâmplă
populaţiei takuu din Polinezia. Cei 400 de membri ai acesteia sunt pe cale de
dispariţie din cauza faptului că atolul pe care locuiesc stă să se scufunde.
Specialiştii lor, care nu-s 15 mii la număr, da’ fac treabă, pronostichează că
atolul se va scufunda în doar câteva luni, drept care s-au luat măsuri de
evacuare a populaţiei pe o insulă alăturată care prezintă mai multă siguranţă.
Partea interesantă este că există, până la un anumit punct, o asemănare între
clasa politică românească şi bătrânii takuu. Amândouă grupurile vor să
rămână agăţaţi de ceva care se scufundă. Deosebirea apare când ne dăm
seama că bătrânii takuu o fac din demnitate.
 Americanii au mai consemnat zilele trecute încă un Halloween care a
traversat cerul Statelor Unite. Şi tare s-au mai speriat cetăţenii… Probabil de
situaţia tensionată din Cisiordania sau de iminenţa unui nou conflict în Golf.
Noroc că au şi ei alegeri, iar la ei circul stârnit cu asemenea prilejuri este mult
mai amplu decât la noi. Măcar şi numai din mai multă experienţă! Cert este că
statisticianul yancheu a constatat că vânzările de măşti reprezentând pe
candidaţii la preşedinţie sunt un indicator al naibii de fidel pentru câştigătorul
scrutinului ce va avea loc pe 7 noiembrie. În acest an măştile reprezentându-l
pe Bush s-au vândut mult mai bine ca cele cu Al Gore. Din păcate la noi nu se
poate aplica o metodă asemănătoare. Nu că n-am avea Halloween, că doar te
cuprinde spaima de tot ce vezi că se întâmplă în ţara asta, nici că ai noştri
candidaţi n-ar avea măşti. Problema de departajare constă tocmai în faptul că
toţi poartă aceeaşi mască. Cea a celui interesat ca românului să-i fie mai bine.
În infinita sa imaginaţie, românul a mai inventat o instituţie: „Beţivul fără
frontiere”. Primul membru al acestei organizaţii este Petru E., 29 de ani, care se
ocupă cu sondaje la schela de extracţie din Vâlcani, judeţul Timiş. Petru, aflat
într-o stare suficient de confuză după lecturarea mai multor „volume” la
crâşma din localitate, a rătăcit drumul spre casă, ajungând nestingherit pe
teritoriul iugoslav, unde a căzut la datorie într-un somn până-n zori, când a
fost descoperit de autorităţile sârbe şi deferit lucrătorilor de la poliţia de
frontieră Vâlcani. Care l-au amendat pe sărmanul Petru, probabil pentru
violarea embargoului de produse alcoolice impus de primarul din Vâlcani
Iugoslaviei. Şi se mai întreabă unii cum au trecut trenurile cu combustibil pe la
Jimbolia!
Alex Marius Podariu DATA-LOCUL NAŞTERII: 29 Aprilie 1975.
DOMICILIUL STABIL-ADRESA: Str. Ştefan cel Mare 22. Bistriţa-
Năsăud/Bistriţa.
CONTACT TEL.-E-MAIL: 215242/alexcircle@yahoo.com.
STUDII: Liceul Electrotehnic-profil electronică.
Cursuri operare pe calculator, special Front Page.
EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ: 2 ani electronică-Ozon sa.
2 ani tehnic/rj. /realizator progr.
— Radio 21-Bistrita.
5 ani tehnic/rj. /realizator progr.
— Radio Transilvania-Bistriţa. (în prezent).
PASIUNI: Arta Pură!
Literatura Dark & Gothic (preferaţi: Edgar Allan Poe/Adrian
Edworthy/Kurt Singer).
Filosofia & Mitologia.
Poezia & Literatura fantastică.
Arta Gothica (plus Renaşterea, Barocul, Rococoul, Manierismul,
Neoclasicismul din punct de vedere al picturii, sculpturii, arhitecturii şi
literaturii).
Pictura Fantasy (preferaţi: Boris Velejo/Jonathan Bowser/Julie
Bell/Larrry Elmore).
 Muzica Dark & Goth (preferaţi:
Elend/Haggard/Lacrimosa/Mortiis/Hagalaz Run.)
Fashion Gothic şi fotografia, cimitire, castele, ruine, peisajE. Etc.
„Melancolia” (1994-2000) o culegere de poezii personale cu 200 de poeme
şi proză scurtă pe structuri dark-goth-fantasy & dream art. – poem.
„Beautiful Darkness” (1999) o pagină web., de cultură gothică, mitologie,
poezie, fantasy, dark arT. Şi. Lacrimi.
ADRESA PAGINII: www.geocities.com/apodariu/ (Beautiful Darkness).
Tamara Cuprian Birth date and place: December 2, 1975 – county Galaţi
Citizenship: Romanian Civil Status: Unmarried Passport no: 03428237
Home address: Street Vasile Lascar, No. 184, sector 2, Bucureşti Phone
01.653.61.09
E-mail: apc@fx.ro Driving License: November, 1996 – category B Studies:
— 1989 – Primary School No. 29, Galaţi
— 1995 – Pedagogic School „Constache Negri” – Galaţi
— Graduate from Bucharest Journalism University Profession: Teacher
Journalist Experience: Press officer to „Food security” project financed by
British Lottery Collaboration to PHARE project „Assistance to Farmer
Cooperatives and Young Farmers Associations în Central and Eastern
European Countries”
Coordinator of an ecological partnership between Romanian
Environmental Journalist Association and local authorities from Bucharest
concerning the high level of air pollution (January, 1999)
Coordinator of the ecological project „Ecological camp for Youth”
(Murighiol, county Tulcea, August 1999)
Long Term Training Course – LTTC (April 1999, Suceava) – training for
writing and development of projects and programmes în Civil Society field BBC
Radio School (February – April 1996)
Editorial Assistant to the Environmental Magazine „Perspective”
Member of the Romanian Environmental Journalists Association
Collaboration to Radio „Delta” (Bucharest), „Ziua de Galaţi -Braila” Newspaper,
Radio”Galaţi”, „Actualitatea Galaţiului” Newspaper; „Zorile” Newspaper
Photograph Exhibition (ARCUB – Center of Cultural projects of Bucharest)
Photocomposion Course (trainer Francisc Mraz)
Scenărio Course (trainer Sorin Iliesiu)
P. C Literacy (QuarkXpress, Excel, Microsoft Word, Corel, Internet, E-
mail)
Layout, Desktop publishing, Prepress Course (Center of Independent
Journalism – Bucharest)
Shorthand and dactyl literacy Trainer to Journalism -Communication
Course (July, Galaţi 2000)
Trainer to Journalism -Communication Course (November, galaţi, 2000)
Seminars participation: Reaserch methods and Techniques on
consumare’s issues (September, 2000, Zagreb)
Climat changes on global level (July, 2000, Bucharest)
 International Conference” Danube Basin and Carpathians Region” (June,
2000, Bucharest)
Common agricultural policies în EU countries (February, 2000,
Bucharest)
EU Cooperatives models – Greek and Swedish cooperative model
(December, 1999, Bucharest)
Building of agricultural policies în Romania – LAND O’LAKES (December,
1999, Poiana Braşov)
INDAGRA – International Dutch seminar (October 1999, Bucharest)
Flemish – Romanian Seminar – Cooperation between Flanders Region of
Belgium and Central and Eastern Europe Countries (October 1999)
NGOS fair and handcraft exhibition (September 1999, Galaţi)
ECO ’99 – International fair for environmental organizations (September
1999, Bucharest)
The implementation of Aarhus Convention în Romania (August 1999,
Bucharest) – The role of Aarhus Convention în the protection of East and West
environment Introduction of financial bookkeeping în private agricultural
farms, a new way for profitable affairs (July 1999, Bucharest)
Advocacy and Rights Training în Minorities issues (July, 1999 –
Budapest)
The contribution of minorities to the Romanian Culture (May 1999,
Ghindăreşti county Constanta)
Bicentenary celebration of Russian poet A. S Pushkin (May 1999,
Bucharest)
Winter tradition of Romanian Minorities (January 1999, Rădăuţi)
Advocacy and Rights training în minorities issues (July 1999 – Budapest)
Public participation and access to the environmental information
(December 1998, Cluj Napoca)
Relation between press and civil society (November 1998 – Foundation for
Development of Civil Society, Bucharest)
Fundraising (November 1998 – Foundation for development of Civil
Society, Bucharest)
Bulgarian Civil Society (October 1998 – Sofia)
Rural Development – the perspectives of Romanian villages after the
communist period (September 1998 – Bistriţa)
Blue Danube Festival (September 1998, Galaţi)
Minorities role în Romanian Society (August 1998 – Arcuş, county
Covasna)
Interethnic Dialog – relation between majority and minority (August 1998
– Costineşti, County Constanta)
Interethnic Forum for Tolerance, Antiracism and anti – Semitism (March
1998 – March)
Civil Society – Basic Knowledge (march 1998 – Arcuş, county Covasna)
ECO’98 – International fair for environmental organizations (October
1998, Bucharest)
 The development of Romanian mass-media – a picture about post
communist massmedia (March 1997, Bucharest)
Foreign languages: English (speaking, reading, writing) – very well French
(speaking, reading, writing) – very well Ana-Maria Negrila S-a născut în
Bucureşti la data de 25 septembrie 1972, între anii 1991 şi 1995 a urmat
cursurile Facultăţii de Litere, iar în 1996 masteratul în Istoria literaturii
române vechi. De curând şi-a susţinut doctoratul în Istoriia literaturii române,
iar în prezent lucrează ca asistent la catedra de limbi germanice a Academiei de
înalte studii militare. A debutat în 1993 cu povestirea „Fragile” şi în decurs de
şapte ani a obţinut peste 15 premii la concursurile naţionale de literatură
fantastică şi science-fiction printre care şi două premii Nemira. A publicat în
revistele de profil: Anticipaţia, Jurnalul S. F., Super Nova, Alternativ şi
ArtPanorama. Membră al cenaclului String şi între 1995-1998, şefa cenaclului.
Din 1997, redactor literar al revistei String. Prezenţe în volume colective:
Antologia bilingvă Nemira 1996, Anticipaţia, Ficţiuni şi Arca îmblânzitorilor de
fantasme.
Gheorghe Iova Poet, prozator şi teoretician, Gheorghe Iova s-a născut la 8
ianuarie 1950, în comuna Săhăteni. A absolvit Facultatea de Filologie a
Universităţii Bucureşti în 1972.
După 1990, este redactor la revistele Contrapunct şi Contemporanul.
Prezent cu „Un text al excursiei” în antologia „Desant 83” („Cartea
Românească”, 1983) şi cu ciclul „Texte” în culegerea „Nouă poeţi” („Cartea
Românească”, 1984).
A publicat volumele: TEXTEIOVA („Cartea Românească”, 1992), „1971.
Ordinea în care el plânge” (Cartea Românească, 1997), „Călare pe muşcătură”
(Paralela 45, 1998), „1973. Sintaxa libertăţii de a spune” (premiat la festivalul
de poezie „Frontiera Poesis”, 1998) şi romanul „De câţi oameni e nevoie pentru
sfârşitul lumii” (Paralela 45, 1999).
Prezent în alte antologii şi colecţii de poezie.
Robert-Florin CORAVU N.24 noiembrie 1972, Bucureşti Studii:
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Colegiul de Administraţie,
Secretariat şi Jurnalistică, secţia Biblioteconomie (promoţia 1994);
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, secţia Bibliologie şi Ştiinţa
Informării (promoţia 1997)
Profesional: Bibliotecar, Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti
(din 1994); în prezent – şeful Serviciului de Referinţe ştiinţifice.
Secretar executiv al Asociaţiei Bibliotecarilor din Învăţământ – România
(ABIR) (1997-1999)
Preşedinte al Secţiunii Editoriale a Asociaţiei Bibliotecarilor din
Învăţământ – România (ABIR) (1999-)
Activitate publicistică: Articole şi studii în domeniul ştiinţei informării
publicate în revistele Biblioteca, Buletinul ABIR, Anuarul ABIR, Informaţii
ABIR; redactor al publicaţiei Informaţii ABIR (1997-1999).
E-mail: coravu@bcub.ro Camelia Avram născută 27 septembrie 1981
Bucureşti liceul Mihai Eminescu, limbi moderne studentă anul I Facultatea de
Limbi şi Literaturi Străine, secţia franceză – engleză Am început să scriu la 14
ani şi n-am de gând să mă opresc (De unde ştii tu, întreabă ea, alter ego-ul
meu)
Îmi plac: Rimbaud, Sylvia Plath, Keats, Camus, Sartre (teatru, nu
„filosofia”), Boris Vian, jazz, rock-ul anilor dinainte de ‘70, Bregovici, Magritte,
Dali.
Public poeme din 1997.
Gelu Vlaşin născut în localitatea Telciu, jud. Bistriţa – Năsăud la data de
30 august 1966
Studii juridice la Bucureşti şi Paris debut literar: – „România Literară”nr.
16/1999 cu o prezentare de Nicolae Manolescu debut editorial: 1999, Editura
Vinea, cu volumul de versuri „Tratat la Psihiatrie”, prefaţat de criticul Nicolae
Manolescu, volum premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, la secţiunea
debut – 1999 şi nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România – pe
anul 1999
Premii literare: Marele Premiu „Ion Vinea” – 1999, Premiul „Cristian
Popescu” – 1999, Premiul Saloanelor „Liviu Rebreanu”- 1999, Premiul pentru
debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti – 1999, Premiul „Festivalului
Internaţional Sighet” – 2000, Premiul Uniunii Scriitorilor – „Colocviile Coşbuc” –
2000
Activitate literară: grupaje de versuri, eseuri şi comentarii critice în
România Literară, Viaţa Românească, Luceafărul, Dilema (suplimentul cultural
Vineri), Poesis, Convorbiri Literare, Euphorion, Familia, Vatra, Cronica, Arca,
Tomis, Calende, Facla Literară, Ziarul Financiar (pagina de cultură), Cotidianul
(pagina de cultură) şi Origini (SUA)
— Membru al Cenaclului Uniunii Scriitorilor condus de poeta Nora Iuga
şi membru al Cenaclului „Litere” – din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii
Bucureşti
— Iniţiatorul „curentului deprimist” şi colaborator al „Institutului de
Glasuri” condus de poetul Traian T. Coşovei
— Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociaţiei
Internaţionale a Scriitorilor „LiterArt XXI” – Norcross USA
— Selecţionat de către Societatea Culturală Noesis pentru apariţia în
prima „carte electronică”din România editată în format Microsoft Reader
(adresa Internet: www.noesis.home.ro)
— Preşedintele Asociaţiei „Solidaritatea Tinerilor” – organizaţie care îşi
propune să sprijine în special scriitorii tineri şi membru fondator al „Grupului
2000”
— Adresa pentru corespondenţă: Gelu Vlaşin, Asociaţia Scriitorilor din
Bucureşti, Str. Nicolae Golescu nr.15, sector 1, Bucureşti,
telefon:659.54.48sau094.197.829.
E-mail: gelulu_lulu@yahoo.fr Nina Vasile Studii – 1987 – liceul de
Matematică – Fizică; 1997 – Licenţa în Filosofie, Universitatea Bucureşti; 1999
– 2000: Master în Teoria Literaturii, Facultatea de Litere, Universitatea
Bucureşti.
Activitate publicistică: 1997: Distanţa din miezul nopţii, volum de poezie,
Ed. Maxim, Bucureşti; Albert Locuitorul, poezie, Ed. Pontica, Constanţa; eseuri,
proză, cronici de carte (poezie) la autori precum Nora Iuga, Constantin Abaluţă,
Octavian Soviany, Gheorghe Iova etc., în „Luceafărul”, „Art Panorama”,
„Calende”, „Universitas”, „Biblioteca Bucureştilor”; prezentă în Antologia Poezia
română actuală, autor Marin Mincu, Ed. Pontica, 1998.
Premii literare: 1998: Premiul II, Faza Naţionala la „Sesiunea de
comunicări ştiinţifice şi referate ale elevilor”; 1997: Premiul II, Concursul
Naţional de Poezie, Timişoara; 1997: Premiul II, Concursul Naţional de Poezie,
Bistriţa – Năsăud; 1997: Premiul I, Concursul de Poezie, Sighet; 1997: Premiul
I, Concursul Naţional de Creaţie „Alexandru Odobescu”, secţiunea eseu,
Călăraşi; 2000: Premiul I, Concursul Naţional Studenţesc „Eminescu”, Faza
Naţională, Braşov.
Activitate profesională: 1996 – 1997: Profesor suplinitor de logică şi
psihologie la Liceul Teoretic „Decebal”, Bucureşti; 1997 – 2000: Bibliotecară,
Biblioteca „I. L. Caragiale”, Bucureşti.
Remus Cernea Data naşterii: 25 iunie 1974
— Actualmente student în anul IV al Facultăţii de Filosofie, Universitatea
Bucureşti.
Texte publicate în „22” şi Observator Cultural.
Activitate civica: Deşi de naţionalitate romana, din septembrie 1997 am
devenit membru al U. D. M. R. (aceasta aderare, neurmată de implicare activa
în acţiunea politica propriu – zisă, având valoare de simbol şi fiind totodată un
protest fata de naţionalismul manifestat atât de către foarte mulţi tineri români,
cat şi de către autorităţile noastre care nu manifesta suficienta deschidere şi
toleranta fata de problemele şi drepturile minorităţilor etnice din România).
În martie – iulie 1998 alături de Mihai Ionaşcu (student la Filosofie),
Răzvan Paul (student la Filosofie) şi Cătălin Tenita (student la Drept) m-am
pronunţat public împotriva încercărilor de acaparare a spaţiului universitar
bucureştean de către Biserica Ortodoxa Romana care, prin organizaţiile
studenţeşti Liga Studenţilor şi Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din
România, implantase icoane ortodoxe în sălile de curs ale Universităţii şi
iniţiase un proiect de construire a unei biserici (proiect aprobat, în 1996,
printr-o semnătura ilegala şi de către fostul rector Emil Constantinescu) în
curtea clădirii care adăposteşte Facultatea de Drept, Facultatea de Filosofie şi
Rectoratul Universităţii.
În mai 1999, am vizitat capitala Yugoslaviei în timpul bombardamentelor
NATO, trăind cele mai intense patru zile din viaţa mea şi având parte de
experienţe care, într-un anume sens, m-au îmbătrânit foarte mult.
În august – septembrie 1999, alături de câţiva prieteni apropiaţi am pus
bazele Societăţii Culturale Noesis. Detalii despre aceasta asociaţie se pot găsi
lawww. Noesis. Home.ro Preferinţe culturale: Literatura: câteva romane care m-
au impresionat în mod deosebit: Umberto Eco – Numele trandafirului, Thomas
Mann – Muntele vrăjit, George Orwell – 1984, Gore Vidal – Iulian, Yrwin D.
Yalom – Plânsul lui Nietzsche, Frank Herbert – seria „Dune”, Alexandr
Soljeniţân – Arhipelagul Gulag, Marguerite Yourcenar – Memoriile lui Hadrian,
Erich Maria Remarque – Pe frontul de vest nimic nou.
 Gânditori pe care îi preţuiesc în mod deosebit: Nietzsche, Cioran, Platon,
Epicur, Kant, Voltaire, David Hume, Robert Nozick, Schopenhauer, Karl
Popper, Herbert Marcuse, Pyrrhon, Aristotel, Bertrand Russell, Camus, Freud,
John Stuart Mill.
Muzica preferata – coordonate generale – Beethoven, Bach, Schubert,
Mahler, Bruckner, Schoenberg, Webern, Beatles, Pink Floyd, Led Zeppelin,
Frank Zappa, Rick Wakeman, Lacrimosa, Therion.
Laurenţiu Brătan Data naşterii: 30.12.1972
Locul naşterii: Giurgiu Studii: ASE – Facultatea de Relaţii Economice
Internaţionale – absolvit în 1997; lucrare de diplomă – Strategii de marketing în
teatru Experienţă profesională
— 1999 – traducător la S. C. Kepler S. R. L.
Din 1999 – asistent cultural la Institutul Francez din Bucureşti din 1999
– colaborator permanent al revistei 22, rubrica de film din 2000 – colaborator al
revistei Observator Cultural – topul filmelor
— 1999 – texte publicate în revistele ICS (Tg. Mureş), Euphorion (Sibiu) –
cronică de teatru Bálványosi Sunset (Bálványos) – cronică de film
Contemporanul (Bucureşti), Luceafărul (Bucureşti), Art Panorama (Bucureşti) –
proză scurtă Răzvan Ţupa S-a născut la Brăila în iunie 1975 şi este în prezent
student în anul IV la Academia Internaţională pentru Studiul Istoriei Culturii şi
a Religiilor din Bucureşti.
A debutat în revista Litere a Grupului Şcolar de Poligrafie şi
Cinematografie Bucureşti în 1995.
Între 1996 şi 1999 a citit poezie în diferite cenacluri din Bucureşti:
Prospero, Litere, etc.
A mai publicat în 1997 şi 1998 în România Literară. În luna octombrie
1999 a lansat la Café Indigo poemul mijloace de transport în comun, pliant
gratuit multiplicat de autor.
Variante în limba engleză ale poeţilor sunt disponibile pe internet la
adresawww. Poetry.com urmând să apară în antologia Nature’s Echoes care vafi
tipărită în octombrie 2000.
Fantezie Un câine de emulsie s-a strecurat sub o perdea, Părul din spic
s-a despletit în goană, Paşii de jazz au tremurat, Pisicile au mieunat pe ţeavă.
Omagiu betonului Pasăre-n beton, Mai ai puterea să transpiri Să dai
triluri tricolore, Sub un cer „ocrotitor”?
Pasăre, te-ascult ca o chemare a naturii, Dar îmi doresc să frâng acest
beton Ce ne-a strivit simţirea dorul Şi-a plaiului „cutezători”!
Incendiu Cad voluptos torente de fotoni însângeraţi Ciocnesc particule de
cuarţ fertil, Forme umane ţâşnesc cumplit Treptat.
Vulcanice culori m-atrag, M-ating, mă ard, mă biruie, Iar paşi-mi
metamorfozaţi de lavă, Răsună computerizaţi.
Dinamism Am pus o piatră temelie Prin ploi de stele Şi-am plămădit
fiinţa-mi zbuciumată, În foc interior – trudind.
M-am zvârcolit în timpi sălbatici, În agonia înălţării şi a prăbuşirii, Am
vrut să înverzesc pământul, Să sper spre Soare!
 Eseuri de Gheorghe Iova Moto: Încă de multă vreme, nu mai vorbesc de
zilele noastre, s-a pierdut complet din vedere că a fi scriitor înseamnă să
acţionezi, să ai obligaţia de a acţiona şi, prin urmarte, să ai un mod personal de
existenţă.
Punct de vedere explicativ asupra operei mele, Soren Kirkegaard.
I.
Imperativul originalităţii, neînţelegerile de care dă dovadă şi cele de care e
lovit, sentimentul prostituţiei, nimicniciei, al unui elitarism sui generis, faptul
că, ocupându-se de probleme greu de soluţionat, se trezeşte el însuşi prins în
probleme greu de soluţionat, dau, aceastea, imaginea unui rătăcit, a unui
agonizant, a unui uitat; scriitorul nu se decide să devină altceva, societatea nu
se decide pur şi simplu să nu-l recunoască.
Într-o lume în care totul se măsoară, legislaţiile vorbesc de
imposibilitatea de a măsura munca sau valoarea scriitorului, scrisul lui nu
poate fi considerat muncă.
Dacă lectura dă textului o valoare de întrebuinţare.
Pe de altă parte, în sistemul de autorităţi, scriitorului i se repartizează o
autoritate din ce în ce mai mică în sumă totală reală, autoritatea pe care el o
exercită fiind din ce în ce mai mult supusă corecturilor care ţin de faptul că, la
orice punere de acord (comensurare) de autorităţi, din care una este a
scriitorului, aceasta să cedeze către oricare alta. Aşa cum preotul a cedat în
faţa medicului şi a filosofului, filosoful în faţa savantului etc, exemple de
înmulţit.
Scriitorul de azi nu mai are o motivaţie superioară (în ordine definibilă)
pentru faptul că scrie. El e uneori surprins cu ideea că nu-l invită nimeni să
scrie. Că, dacă totuşi scrie, lucrul ţine de ceva inteligibil în comun cu eroarea,
neînţelegerea, în general slăbiciunea, că scriitorul nu (se vede) se mai
recrutează dintre cei mai capabili membri ai unei societăţi, aceia ocolind o
astfel de preocupare (cu excepţiile de rigoare: violon d’Ingres, hobby etc).
Acest fenomen nu e marcat diferit, geografic, azi.
Publicarea scriitorului este simplă creditare, funcţie de capacitatea de
creditare a unei societăţi.
Fiind date coordonatele acţiunii scriitorului, fiind cunoscute criteriile
apartenenţei unui text la literatură, este cazul să remarcăm că, prin faptul că
scrie şi prin participarea la activităţile instituţionalizate „imprimare” şi
„publicare”, scriitorul face ca textul literar să suporte consecinţele faptului de a
avea ceva în comun cu celelalte textualităţi.
Pentru că există opţiunea şi decizia de a imprima şi a publica un text
literar, sau un alt text, contabil sau tehnologic, de exemplu. Apariţia unui text
literar este, deci, opţională.
Multiplele textualităţi produse de societăţi îşi declară mai mult sau mai
puţin utilitatea. Textul literar nu pare a avea acelaşi statut. Mereu, punerea
sub semnul întrebării a utilităţii sociale a textului literar descumpăneşte. Pare
că există o utilitate socială a textului literar, însă oricât de mică sau oricât de
mare s-ar declara/argumenta, această utilitate, ea se dovedeşte a fi uşor de
ignorat. Literatura nu apare între priorităţi.
 O mare parte a unei textualităţi de scop literar nu este text literar, ea ţine
de întreţinerea unei activităţi textuale, de capacitatea unei societăţi într-o
împrejurare.
Este vorba de două literaturi: literatura de scriitor şi literatura de
producător. Cea de a doua ameninţă să înlocuiască/desfiinţeze pe prima. Din
raţiuni defensive şi din orgoliu, literatura de scriitor se izolează (vezi şi reacţia,
fatală aristocraţilor, în faţa burgheziei, într-un moment în care aristocraţia nu
era nici pe departe epuizată istoric, ieşită din social), se ascetizează etc.
Scriitorii au simţit că sunt marginalizaţi. Ei au încercat să participe de la
egal la egal cu politicienii şi ceilalţi, la politici (romantismul), s-au specializat
(parnasianismul), s-au luptat numai pentru autonomia specificului literar
(„turn de fildeş”, „artă pentru artă”), s-au revoltat împotriva literaturii care
aluneca în minorat (derizoriu): de la avangărzile istorice până azi.
Pe măsură ce utilitatea literaturii s-a analizat, s-au distins utilităţi
parţiale, s-au acordat priorităţi, s-a făcut vogă, modă, s-a cultivat noul cu orice
preţ, s-au operat înlocuiri de eficienţă sporită, în logica eficienţei sporite pe care
o aduce înlocuitorul: almanahul, calendare, literatură populară, jurnalistică,
policier-ul, etc.
Te aştept într-o lingură de Adina Dabija Un bar. O femeie intră şi se
aşează la masa unui tip. Scoate o ţigară, dar el nu-i oferă foc. O ignoră.
Nu ştiu dacă ai observat, dar te urmăresc tocmai din strada Soldat Tache
Angelescu, mort pentru Patrie, 1917. De cum te-am văzut mi-am dat seama că
eşti El. Sunt sigură că ai intrat în acest bar ca să simplifici lucrurile. Privirea
ta, felul şampaniat. (chelnerului) cu gheaţă, te rog! în care îţi îndrepţi şuviţa de
pe frunte, nervozitatea cu care fumezi ultima ta ţigară de bărbat singur – toate
astea mă fac să cred că eşti. (chelnerului) un gin tonic! în mare încurcătură şi
nu ştii cum să mă abordezi. Eşti timid, asta-mi place la tine. Dar te voi ajuta.
(Scoate un cârlig de măcelărie cu care-l agaţă pe tip.) Priveşte-mă! Atinge-mă!
Îmi cer scuze pentru sânii mei că-s mici. Fostul i-a mâncat, dar ţie îţi rămâne
restul. Totuşi, picioarele, pălăria, zâmbetul, cocul, ciorba pe care ştiu s-o gătesc
sunt impecabile. Vrei să guşti? Te invit. Hai, întreabă-mă cât e ceasul! Am un
foc, zău că am un foc! 1, 2, 3. 15 bărbaţi în acest bar. Şi dintre toţi eu te aleg
pe tine. Spunând pentru totdeauna ADIO!
Adio cotrobăitului prin frigider, noaptea Adio unui oarecare Fatea Adio
zilelor în care uit pilula E viva, viva aventura!
Adio părului de pe picioare!
Adio inimii ce moare!
Adio! (muzica-i cam tare)
Adio, mamă, plec la mare!
Şi dacă plângi îţi zic: adio!
Şi pentru rimă zic: Janeiro!
Şi tot ce-a fost a fost un vis, Bonjur, bonjur Paris!
Da, domnule Bărbat pe carel-am urmărit pe străzi timp de trei sferturi de
oră, fiind cât pe ce să-i pierd urma în vreo două rânduri, numai tu din lumea
asta vei afla micul meu secret, mica mea ruşine. Abia aştept să-ţi spun ce n-am
mai spus niciodată vreunui bărbat, să-ţi fac cea mai fierbinte confesiune de
femeie prinsă în mrejele iubirii la prima vedere, şi anume că transpir sub fese.
Nu-i drăguţ? Da, locul în care fesa mea îmbrăţişează pulpa este întotdeauna
uşor umed. Nimeni n-a aflat asta vreodată. Două, trei, şi: îmi desfac cocul.
Părul începe să-mi curgă valuri-valuri pe umeri. Hai, priveşte-mă! Dar priveşte-
mă odată, nu mai fii aşa timid! Sau nu cumva faci pe deşteptul? Vrei să te joci
cu mine, ingratule! Bun, să ne jucăm, atunci!
Să lăsăm batista să cadă Să oftăm, să ne dăm cu lavandă, Să ne turnăm
în priviri limonadă Poftiţi, priviţi ce paradă!
Să clătinăm uşor din picior Să aruncăm ocheade de zor Să numeri
bărbaţii ce mor Când le injectez în privire amor!
Ne jucăm cu canafii până crăpăm, Din urechi, din mustăţi şi din coadă
să dăm Ghemele toate să le deşirăm Mieunăm, mieunăm, mieunăm.
Miau!
În scurt timp, chelnerul crud va veni să ne întrebe tendenţios dacă nu
mai dorim ceva. Oricât de mici ar fi înghiţiturile cu care sorb acest gin, el tot se
va termina şi voi fi nevoită să mă ridic şi să plec. Tot drumul îmi voi închipui că
mă urmăreşti, voi sta goală în faţa ferestrei luminate şi voi arunca cearşafuri
peste balcon. Chiar vrei să-ţi scap? Să mă întorc înapoi pe câmpul de luptă,
alături de cele şase rivale care, conform statisticilor demografice, îşi dispută un
bărbat? Atunci de ce m-ai mai adus aici? Nu-ţi pasă de sacrificiul pe care l-am
făcut intrând singură în bar, înfruntând lipitorile privirilor ăstora şi zâmbetul
ironic al chelnerului, făcând eforturi uriaşe să fiu emancipată, degajată,
nepăsătoare, lipsită de prejudecăţi. De altfel, barul ăsta mi se pare suspect, iar
persoanele acestea cu priviri lascive sunt extrem de dubioase. (Intră o tipă,
prietena bărbatului tăcut). Dar asta cine naiba e? De ce se aşează la masa
noastră, cu ce drept? Ah, înţeleg! Una din cele şase femei demografice. Trebuia
să-mi închipui! Ah, cum am putut fi atât de stupidă încât să sper că o să mă
remarci, că eşti singur, că şi tu mă cauţi? Dar chiar la asta nu m-aş fi aşteptat.
Trebuia să mă previi, să-mi fi spus de la început! Uite, o sărută, o ia, o
cuprinde, vai! Simt că mă înroşesc. Un, doi, trei, lumea se învârteşte. Barul se
învârteşte cu mine. Să nu respir! Să nu privesc! Să mă înghită duşumeaua! Nu
mă priviţi! Nu mă atingeţi! N-am ceas, n-am brichetă!
Sunt singură, prea singură Mă aşez şi te-aştept într-o lingură Mă
cuprinde doar somnul de după-masă.
M-aşteaptă numai papucii de casă.
Of, şi chelnerul ăsta care nu mai vine, să plătesc şi să plec odată! Hei, îmi
faci şi mie nota, te rog? Dar tipul de la masa aia? Ăla care tocmai cade sub
masă. Nu că-i simpatic? Poate că pentru a-l întâlni pe el l-am urmărit pe
ingratul ăsta. Poate că el e chiar El! Aş putea să-l iau la mine, să-l spăl, să-l
îngrijesc. I-aş spune că inima mea e un fotoliu nou, o debara goală în care
poate să-şi depoziteze vechiul lui calabalâc o vreme, în care se poate instala
comfortabil, cu toţi gândacii de bucătărie care mişună printre lucrurile lui, de
care nu mă voi speria deloc, ba, dimpotrivă, îi voi spăla, îi voi hrăni şi le voi
deschide uşa să plece încetişor. (Se ridică şi se duce la un spectator) Haideţi, să
mergem! Plecăm. Ştiu că sunteţi beat, e un obicei prost, de care va trebui să
scăpaţi. Puteţi să vă sprijiniţi de mine. Abia aştept să vă spun ce n-am mai
spus niciodată vreunui bărbat, să vă fac cea mai fierbinte confesiune de femeie
prinsă în mrejele iubirii la prima vedere, şi anume că transpir sub fese. Nu-i
drăguţ? Da, locul în care fesa mea îmbrăţişează pulpa este întotdeauna uşor
umed. Nimeni n-a aflat asta vreodată. Nu vă mai împotriviţi, nu are rost! E atât
de târziu!
Deraiază trenul de Ioana Baetica cu mâinile întinse în lateral, slabe şi
julite-n coate, încălţat cu papucii de cauciuc ai lu’ măsa pe care îi luase poate
din târgul de sâmbătă unde se vindeau şi nişte stofe fine malaieze, igor mergea
cruciş pe şinele uşor dilatate ca irisul bunică-mii când îşi picura atropină în
ochi să seducă bărbaţii, mergea legănându-şi turul pantalonilor lustruit de
praful secular colectat de aiurea.
Capătul umbrei lui atingea cu creştetul cealaltă şină. Dar doar acum.
Mai clar de atâta nu se poate spune în nici o carte de tarot sau de proză scurtă:
IGOR MERGEA, MERGEA IGOR, IGOR PE ŞINE.
Cu buza de jos uşor crispată şi cu colţul ochilor subţiat chinezeşte sub
un fard inexistent dar crescut din carnea lui ca o umbră proprie, străveziu,
performant şi lipicios.
Îşi amintea cum îmi amintesc şi eu acuma când fumez la fereastra
personalului, de spiru ceferistu’ care poate a parcurs cu talpa ghetelor în ruină
chiar porţiunea aceasta de cale ferată prin şuieratul vântului care-i flutura prin
fumul de la locomotivă ca printr-un păr răsfirat şi nu o dată sau de două ori, ci
de sute de ori el a fost pe aici şi s-a crezut tren. Trenul.
Ştia să cânte extrem de ritmic şi de muşical în gama majora şi
monocordă a zgomotului roţilor pe şine. Igor îşi măsoară distanţa parcursă cu o
privire metrică aşezată acum în lungul umbrei sale difuze şi îşi spune cu voce
tare că mai are cam 3 Km. Dacă nu calcă alături, îi aduc nişte reviste
îngălbenite ale bunicului meu cu femei din anii 20 dezbrăcate. Dacă eşuează
îmi va fi sclav pentru o zi: adică o să-mi zică la fiecare 3 minute că sunt
frumoasă, o să mă compătimească cu voce tare, să-mi recite dintr-un poet cu
barbă sau o să-l pun să-mi împletească părul în codiţe subţiri, câte 3 fire lipite
la capăt cu scuipatul lui.
Când îmi imaginez toate lucrurile astea mă simt la fel de inconsistentă ca
atunci când îl rugam pe zoltan să-şi ţină palma pe sânul meu înainte de
culcare şi să-l mângâie uşor ca şi cum ar mângâia fruntea unei fetiţe ca să
adoarmă. Apoi în ultima vreme a murit sărind în gât cu sfârcul meu în palma,
de pe marfarul de Giurgiu, când fura pepeni.
Toate Ioanele din lumea asta s-au urcat odată cu mine în trenul ăsta care
e de fapt un nebun fascinant şi ele toate fumează deodată cu mine şi gândesc
şi-şi trec limba peste cerul gurii acuma şi privesc dincolo de fereastra
îngălbenită de rugină acuma şi le dor genunchii încremeniţi în aceeaşi poziţie
de când a plecat spiru ceferistu’ din staţie ca personal şi îşi amintesc de zoltan
ca de un mare actor, un mare fluture cu aripi zemoase şi verzui, ca de acela
care le-a văzut pe toate cum se ruşinau când le venea să moară şi ziceau că de-
asta nu mor, că le e ruşine pentru că zoltan ar fi profitat de nemişcarea lor şi
le-ar fi ridicat fustiţele pe rând fiecăreia şi apoi şi-ar fi dezvelit dinţii de lapte
inegali cu un zâmbet de dinţi la andropauză.
 Dar spiru ceferistu folosea drept cale ferata orice orizontală latură a
mesei de bucătărie, linie a orizontului, femur de femeie tânără şi lua drept
destinaţie orice fel de fiinţă. Se întâlnise o dată, doar o singură memorabilă
dată la cantina saracilor din josul oraşului cu pac tempuşc (reverberaţie
nevrotică a celui de-al doilea război mondial) care chiar a existat de fapt pentru
că a vorbit cu mine.
Nu s-a aflat niciodată despre ce anume au discutat cei doi, ce au avut să-
şi împartă, cert e însă că spiru s-a ridicat de la tejghea cu mâncarea în batistă,
după aproximativ 10 minute şi a zis că dacă te mai prind în trenul meu pe
viitor te strivesc sub roţi fără milă.
Igor aproape că a ajuns la destinaţie. Cu paşi măriţi şi ritmici, încălţaţi în
papucii măsii, acum vede deja proiectat pe fundalul retinei trupul stafidiu al
elei, femeia, o vede ca pe o băşica sidefie şi alungită la ambele capete de nişte
extremităţi hieratice cuprinse disproporţionat în eterul gării. E eA. Ela.
Preafrumoasa lui ela pe care cu toţii am iubit-o cândva doar o singură dată
toată viaţa înainte de momentul ăsta când eu aş vrea să-i pot rosti clar şi
apăsat un „te iubesc” monosilabic altcuiva, celuilalt care deja-mi citeşte
rândurile respirându-mi avid prezenţa.
Sub talpa sandalelor fierul greu vibrează la fiecare atingere minusculă cu
proeminenţele şinelor şi această vibraţie continuă mi se ridică tacit spre gleznă
şi o urâţeşte şi apoi trece printre tibia şi peroneu ca printre Scylla şi Charibda
înghiţind în trepidaţii din ce în ce mai solemne rotula, capul femurului; se
scurge apoi languros prin măduva osului până în dreptul ischionului marcând
într-un fel de semicerc apoteotic zona sacrala. Coruri de vibraţii se lovesc pe
interior de epiderma mea ca un păr de femeie aspru şi transpirat în timp ce
dinafară ritmul sacadat al roţilor îmi zgârie timpanul porilor constant. Armonie.
Mă simt lovită dinafară şi dinăuntru simultan şi mi-e îngrozitor de somn.
Mă întreb despre ce-or fi discutat atunci la cantină spiru ceferistu şi pac
tempuşc pentru c-am senzaţia cumplită că aparent ne desparte (pe mine de
igor, pe igor de ela.) zidul câtorva secunde de carne nesuccesive ca şi cum ne-
am fi născut cu toţii de mână într-o horă nebunească dar mamele noastre nu s-
au cunoscut. Îmi aud stomacul fojgăind şi de coastele flotante îmi atârnă un
hamac în care se leagănă pentru totdeauna zoltan, în timp ce irisul mi se
lărgeşte ca sub efectul atropinei ca să încapă în el o imagine necuprinsă: un şir
de Ioane cu mine în frunte văzându-le pe toate în racourşi îmbrăcată într-o
rochie udă şi grea poate neagră cu cercei şi agrafe de păr aurii ca nişte săruturi
şi cu voaluri lungi, foarte lungi din respiraţiile noastre, plutind cu toatele pe
mare spre larg cu degetele înfundate în urechi, ca să nu auzim că nu ne strigă
nimeni de la mal, nici măcar igor în pantalonii lui lăbărţaţi şi frecaţi pe
bordurile citadine, cu papucii lui de gumă ţinându-se în echilibru pe coama
unui val, acuma când umbra i se află sub tălpi înaintând concentrat şi tăcut
spre ela lui, nici măcar tu nu eşti acolo la mal să-ţi sufleci bordura blugilor şi
să faci câţiva paşi desculţi în apă cu mâna acoperindu-ţi privirea de soarele-n
asfinţit, nici tu nu strigi după mine.
Zoltan se leagănă din ce în ce mai tare în cutia mea toracică şi se loveşte
cu trupul firav încrustat în împletitura hamacului de muşchii mei intercostali
parcă ar vrea să se nască şi e umed şi fiecare alveolă pulmonară mi-a devenit
un vagin imens cu pereţii de oglindă şi fum în care sălăşluieşte câte un zoltan
mic de tot iar sub loviturile lui îmi apar pe piept două vânătăi străvezii sub care
se ridică apoi câte un hematom din ce în ce mai mare, mai rotund care se crapă
apoi ca să curgă din el un sânge alb şi vâscos supt cu poftă de zoltan din
interior. Zoltan. Zoltan. Zoltan.
Scârţâit de roţi. Spiru ceferistu a ajuns în gară. Acolo nu există nici o ela.
Acum totul mi se pare extrem de simplu: disputa de la cantină săraciloR.
Că de fapt igor a fost doar ideea lui de ela pe care atâta o iubea încât o făcuse
pe femeia aceasta să existe chiar dacă mintea care o concepuse şi inima care o
dorise nu se închidea în nici o carne.
TALPA II ALUNECA GOALĂ DIN PAPUC LÂNGĂ ŞINA DE METAL
DILATATĂ.
Ioana Baetica, studentă anul III, Litere Chipul nu se priveşte ci se ascultă
de Nina Vasile Se pare că de fiecare dată când un filosof reuşeşte să creeze o
articulaţie a gândirii în stare să legitimeze omul atât ca fiinţă „de sus” (ca
suflet, spirit, ca întru desăvârşire) dar şi ca trup, are loc o „cotitură” în
discursul filosofic. Este ceea ce se spune şi despre „Totalitate şi Infinit”, eseu
despre exterioritate al lui Emmanuel Levinas1. Dincolo de paralelismul
fenomenologic, politic şi de replică, cu „Fiinţă şi Timp” a germanului Heidegger,
cartea francezului adânceşte orientarea care tematizează omul nu doar ca
simplu subiect abstract gânditor, aflat undeva în spatele ideilor, ci cuexistenţa
lui întreagă, decisivă pentru toate discursurile. Când orice întrebare metafizică
îşi recunoaşte punctul de pornire în chiar fiinţa care întreabă, atunci căutarea,
ca şi răspunsurile, vor fi însemnate cu acel principiu – în cazul de faţă, omul –
„datorită căruia un lucru este, ia naştere şi poate fi cunoscut” (v. Metafizica lui
Aristotel)
Aşadar, mai mult decât Heidegger care reţine din om fiinţa, marcând
astfel tematizarea lui în ordinea, încă a unei tradiţii antologice, fie şi
nesemnificativă, Levinas se întoarce laomul concret – la limita lui extremă, ca şi
corporeitate – şi încearcă să găsească atât limbajulacestui om (prezent în eseu),
cât şi fiinţa din el (ca infinit, Dumnezeu). Vreau să spun cu aceasta că, dacă se
poate gândi un principiu al discursului teoretic care să-i traseze acestuia
„mişcarea de gândire”, atunci „omul concret” este un astfel de principiu la
Emmanuel Levinas şi, ca atare, orice termen esenţial în discuţie apare din
„punctul de vedere” al unui asemenea „om”. Povestea exteriorităţii se poate
urmări sau reciti, poate, mai uşor, dacă vom şti de la început acest amănunt
metateoretic al cărţii filosofului francez.
Desigur, o „ceapă” lingvistică precum „omul concret” presupune un
„văzător” care să o identifice şi să-i localizeze diverse „foi” precum
„exterioritatea”, „separarea”, „Acelaşi-Altul”, „libertatea”, „limbajul”,
„fecunditatea”, „fiinţa”, „transcendenţa”, „infinitul”, „dorinţa”, „plăcerea”,
„foamea”, „casa”, etc. Ceea ce şi face Levinas. Toate acestea vin dinspre omul
„cu trup”, cel ce este şi făptuieşte într-o lume care, vizibil, „formează o totalitate
sau tinde către o totalitate” (p 215). Ce înseamnă de fapt „totalitatea”, ca şi toţi
ceilalţi termeni, nu ţine de ordinea logicii „neutrale”, unde identitatea apare ca
„A este A”, ci de cea a unei logici „a Eului” – am zice noi – unde identitaea poate
să fieân acelaşi timp „A şi non-A”. Iată şi câteva exemple: „paternitatea este o
relaţie cu un străin, în care, fiind în acelaşi timp celălalt, [.] este eu” (p 250);
„eul filial există o existenţă care subzistă încă în tată” ceea ce înseamnă că „a fi
fiul său înseamnă a fi el însuşi în fiul său, a fi în mod substanţial în el, fără a
se menţine totuşi în el în mod identic” (p 251).
Din acest principiu din logica Eului, cu rol modelator în mişcarea gândirii
lui Levinas, decurge ideatica, dar şi frazarea în „Totalitate şi Infinit”. Cine nu
acceptă această posibilitate logică, va urmări cu greu sau va renunţa la lectura
acestei cărţi altminteri subtil poetică, motiv pentru care spiritele artistice au
aici de câştigat. Să exemplific şi în acest sens: „Inepuizabilul surplus de atenţie
pe care cuvântul. Întotdeauna instructiv, ni-lacordă „(subl. N. V.) (p 77);
„timpul infinit al fecundităţii” (p 268); „cel esenţialmente ascuns se aruncă spre
lumină” (p 229); „alături de noaptea ca freamăt anonim al luise găseşte (il y a)
se întinde noaptea eroticii” (p231); „prezenţa chipului venind de dincolo de
lume, însă angajându-mă în fraternitate”. (p 187); „dorinţa-măsură a Infinit” (p
272); „la tine acasă în altceva decât tine”; „tu însuţi trăind din altceva decât tu
însuţi”. (p 140); „gândirea vorbeşte” (p 23), etc.
Este, cred, evidentă imaginaţia poetică; discursul filosofic este trădat
doar de contextul care ordonează un înţeles sau altul sub „logica” unică a Eului
gândit ca totalitate şi totodată ca Infinit. Dincolo de orice rezerve faţă de
opţiunea pentru lectura poetică a lui Levinas, dacă ne gândim la metaforele din
spatele marilor teorii ştiinţifice, rămâne ceea ce s-ar putea numi o invenţie sau,
mai bine zis, o descoperire filosofică în maniera – să zicem – a „teoriei
relativităţii” (care se potriveşte spiritului post modern ce seteşi al Eseului
despre exterioritate). Sau am putea compara cu descoperirea newtoniană a
„căderii mărului”. Este aici o evidenţă care aşează şirămâne în vasta istorie a
gândirii umane. Astfel că formula paradoxală levinasiană, metodologic vorbind,
în perpetuă legitimare prin consecvenţa izomorfă a discursului cu „obiectul”
tematizat, adică omul ca eu separat (astfel concret!) nu ţine pur şi simplu doar
de curajul de a lucra cu ea, ci de intuiţia funcţionării sensului, a cunoaşterii, a
existenţei umane în limitele a ceea ce numim – în lipsă de altceva – paradox.
Este o banalitate această intuiţie, o ştim toţi, dar a mânui revelator
„paradoxul”, presupune prezenţa maestrului, adică a celui iniţiat şi poate că nu
străin de învăţătura talmodică, dealtfel anterioară tezei de doctorat apărută în
1961 şi care face aici subiectul acestei prezentări (prezent-ări!) a lui Levinas.
Toate cele spuse până acum s-ar reduce la ideea unui principiu – omul
concret ca paradox – director al discursului filozific ceea ce înseamnă că se
lucrează tot timpul sub „zodie” dual-semantică. Şi aceasta vrea să spună că
mereu trupul omuliu este şi suspendare a lui însuşi, prin chiar corporeitatea
lui (suspendare prin moarte în primul rând) şi totodată „fiinţa” omului – Dasein
la Heidegger – cea divină în ultimă instanţă, cea cu Infinit, este şi „întrupare” şi
astfel ascundere, sublimare a fiinţei prin prezentarea ca şi „chip”, un chip
carevorbeşte prin ideea Infinitului, care serelevează (pe sine) în comunicarea
umană (în sensul tare al termenului, spune Levinas; v.p.45). Iar această
„comunicare” are atât sensul obişnuit, strict, folosit în existenţa concretă cât şi
sensul filosofic vizând raportul cu ideea Infinitului, cel puţin.
Este imposibilă aici parcurgerea organică în succesiune completă a
traseului ideatic al poveşii exteriorităţii care afirmă tocmai interioritatea omului
şi până la urmă, o ciudată exterioritate prin Dorinţa Infinitului cel absolut
Altul, care se întâmplă pentru că există „separarea”reală (în real adică,
corespunzătoare lui, nu pornind de la sensul de adevărat) între termenul „Eu”
(Acelaşi) şi termenul „Altul”. Şi, din nou, Eul separat este cel natural egoist şi
ateu, cel a cărui manieră de a fi „constă în locuire, în a se identifica existând
acasă „(p 21) un acasă unde „poate”. Altfel spus, nu e vorba de separarea logic-
formală („A este A”), ci de accepţia real concretă, fenomenologică: „aşa se
întâmplă”! Adică: eu sunt eu fiindcă mă constat, mă văd, mă descopăr, îmi sunt
mie familiar, mă regăsesc, când dau de un loc unde mă simt acasă. Acolo unde
locuiesc, eupot: să înfăptuiesc într-un grad sau altul. Pe de altă parte, Altul e
altul, pentru că în el eu nu sunt acasă; el e Străinul şi se poartă ca atare, eu
am să mă raportez la el în maniera gazdei, eventual. Dacă n-am fi absolut
separaţi (Eu de Altul) n-am mai comunica. Ce nevoie mai e de limbaj într-o
lume fără separarea în individualităţi? Comunicarea prin care ne dăruim unii
altora atenţia, bunătatea, recunoaşterea celuilalt ca celălalt, nu are sens într-o
lume simplă, ea este originară îneşi separării. În momentul în care eu m-aş
vedea în faţa mea, deja mă ating ca şi pe altul şi nu-mi vorbesc ca şi mie ci ca
şi altuia, pentru că este deja în afara mea, a locuinţei mele, corporale în primul
rând. Eumă simt eu când mă bucur de ceva, când sunt fericit în plăcerile mele
de toate zilele. Deci nu pot să mă bucur pe mine în corpul altuia. „Nu poate să
mă doară durerea lui de dinţi” spunea Wittgenstein.
Iată, a fost nevoie de mai multe rânduri pentru a preciza accepţia
separării Eu/Celălalt în cartea lui Levinas. El însuşi scriind despre
exterioritate/interioritate, scrie în acelaşi timp despre separare tot timpul, nu
doar între Eu şi Altul, între Totalitatea exteriorităţii normale (aceea dominată de
manifestarea interiorităţii eului în limitele elementale ale societăţii) şi Infinitul
ca exterioritate a manifestării interiorităţii Eului în maximalitatea lui de Eu, în
excelenţa lui din relaţia cu cel Absolut Altul, din Dorinţa dinspre Ideea
Infinitului ce depăşeşte orice închipuire a mea. „Exterioritate a manifestării
interiorităţii”, adică transcedere vreau să spun. Dar cum să vorbeşti despre
ideile lui Levinas altfel decât în spiritul lui, parafrazând?
Am folosit în legătură cu separarea Eu/Altul, termeni ca: simt, regăsesc,
măvăd. Nu au sensul psihologic obişnuit, deşi filosoful însuşi când discută
„plăcerea” integrează „psihismul” în propria construcţie ca „element al plăcerii”,
ca „principiu al individuaţiei” (p 42). Tocmai aceeastă manieră de a integra,
accepta, asuma capitalul teoretic general, resemnifică. Este şi cazul Infinitului,
în ultimă instanşă ca Dumnezeu, entitate a teologiei în mod obişnuit. Pe de altă
parte, termenii psihologici, deveniţi ai „psihismului”, spun ceva despre
simplitatea realului ca domeniu al lui „aşa e” („şi basta” ar mai adăuga unii
maliţioşi); adică, dacă mă identific pe mine însămi ca eu distinct în momentul
în caresimt implacabil de clar aceasta, atunci este pentru că „aşa e”, cum
intuieşte şi un anumit bun simţ, comun desigur. E ca şi cum ai spune „vederea
se învaţă prin vedere”. Eu mă identific când mă exersez ca eu. Şi când pot să
fiu mai eu decât cândmă simt? Căci nu fericirealui osimt, ci a mea (dacăe).
Simţirea mease simţeşte în mine. „Vremuirea mea, vremuieşte în mine”, ar zice
C. Noica.
Nu pot parcurge drumul sinuos al cărţii „Totalitate şi Infinit”, dar chiar şi
dacă aş rămâne la „poveştile” libertăţii, locuinţei, chipului luate ca repere pe
acest drum, tot ar fi mult prea puţin desfăşurat. Revăzând cuprinsul – după
lectura cărţii – formal se poate observa consecvenţa până la sfârşit cu natura
concretă a omului (trup şi fiinţă, dincolo de fiinţă în acelaşi timp): toată
metafizica expusă este suspendată în acest spaţiu a cărei curbură – expresia lui
Levinas, „curbură a spaţiului” – are o ţesătură în care circulă electronii trup-
fiinţă şi alţii fiinţă-trup cu sensuri ce nu se confundă ci se întrepătrund precum
spaţiile paralele cu dimensiuni paralele. „Fiinţa este exterioritate”, „este
bunătate” spune Levinas cu hotărâre. Deci „fiinţa” lui se trăieşte în spaţiul
trupului uman, nu doar cu bunătatea, ci şi cu răul lui, căci exterioritatea
înseamnăseparare iar aceasta este la prima vedere – nesuperficială – egoism al
eului, plăcere, foame, etc şi la altă vedere, şi aceeaşi exterioritate, este
comunicare, dăruire, atenţie, dorinţă de cel Absolut Altul (Infinit, Dumnezeu).
Iar „natura concretă” înseamnă nu ce e palpabil cişi „ce este”(aşa)! Pe
„este” ca atare, nu poţi să pui degetul decât dacă – eventual – îl faci „X este” şi
astfel i-ai folosit şi lui „este” accepţia că „pe X îl pot atinge” sens care nu-l
acoperă deplin.
Am tot oferit aici, printr-o hermeneutică a termenilor, diverse indicii
aproximative de traversare ici-colo, a textului levinasian. Un preambul mai
mult. Însă se simte nevoia, fie şi în final, de a spune, în sfârşit, cum devine „ce
este”. În acest moment nu se mai poate ocoli raportul efectiv al Eului cu cel al
absolut Altul.
Vis-a-vis de acest raport, Levinas îşi desfăşoară cu forţă, totodată cu
fragilitate, povestea lui, căci sensul lui „faţă-către-faţă” şi modalitatea lui de
„chip”, este, poate, cel mai evanescent, deşi magitral asigurat în contextul
teoretic. „Faţă-către-faţă” întemeiază limbajul” se spune într-un loc în
„Totalitate şi Infinit” (p180). Şi: „cea dintâi semnificaţie este mijlocită de chip”
(idem). Apoi: „Chiar şi legea universală se referă la o poziţie „faţă-către-faţă”,
poziţie care se sustrage oricărei vederi exterioare”; „a spune că universalitatea
se referă la o poziţie defaţă-către-faţă înseamnă a contesta că fiinţa se produce
ca o panoramă, ca o coexistenţă în raport cu care poziţiafaţă-către-faţă nu ar fi
decât o modalitate a acestei coexistenţe”. Şi încă: „poziţia faţă-către-faţă, nu e o
modalitate a coexistenţei” ci este „producţia originară a fiinţei, spre care urcă
toate colocaţiile posibile ale termenilor. Revelaţia terţului, inductibilă în timp
nu se produce decât prin chip”.
Am citat atât despre acest straniu faţă-către-faţă, pentru că el pare să
concentreze „mişcarea de gândire” levinasiană: este un „loc geometric” în
filosofia cărţii care seamănă cu acele locuri „magnetice” ale Pământului, diferite
de Poli, în care obiectele dispar – conform mitologiei contemporane – probabil
într-o altă dimensiune. Aici însă se întâmplă un fel de torsiune a naturii
concrete a fiinţei exteriorităţii umane care trece într-o „curbură spaţială” ce
transportă (transcede, desigur) substanţa realităţii vizibile într-una invizibilă
(desigur, Infinitul). Aici intervine miracolul comunicării care devine chip:
„această pezentare a fiinţei exterioare, lipsită de orice referinţă în lumea
noastră, am numit-o chip” spune Levinas (p 264). Şi: „Relaţia cu acest chip care
se prezintă în cuvânt am definit-o drept dorinţă-bunătate şi dreptate”;
„Metafizica este esenţa acestui limbaj cu Dumnezeu”; „Prezenţa Celuilalt sau
expresia, sursă a oricărei semnificaţii, nu se contemplă ca o esenţă inteligibilă,
ci se ascultă ca limbaj.”
Vom spune astfel că în lumea metafizicii, chipul nu se priveşte ci se
ascultă. Şi ce metaforă teribilă este aceasta! Dar şi ce putere de a „prezenta”
Infinitul este aici. Şi ea depăşeşte până şi miza etică şi morală rezonabil
explicită a eseului „Totalitate şi Infinit”. Aceasta era însă, prea evidentă pentru
a fi fost discutată aici.
— V. Jaques Rolland, „Cuvânt înainte la ediţia franceză” în „Moartea şi
Timpul”, p.22
Biserica Ortodoxă Română versus libertatea spirituală Se afirmă de foarte
multă lume că Biserica Ortodoxă Română este mentorul spiritual al poporului
român (vezi, spre exemplu, „Manifestul dreptei”). Acest punct de vedere denotă
o viziune foarte îngustă a noţiunii de spiritual, conform căreia spiritual=religios.
De domeniul spiritualului ţin însă şi raţionalul, filosoficul, ideaticul, etc (pentru
cei care doresc să aibă o viziune pluralistă asupra noţiunii de spiritual le
recomand să citească ceea ce au scris vis-a-vis de acest subiect Platon,
Descartes, Spinoza, Kant, Hegel şi alţii). Dacă privim din acest punct de vedere
mult mai larg noţiunea de spiritual se poate spune că prin viziunea ei
reducţionistă biserica mai sus amintită este o frână în dezvoltarea spirituală
pentru fiecare individ al poporului român. Voi da în continuare câteva exmple
edificatoare în sprijinul acestei afirmaţii aparent şocantă.
A) Printre lucrurile pentru care biserica mai sus amintită s-a luptat şi pe
care l-a obţinut se numără predarea religiei ca disciplină obligatorie în şcoli. S-
a început cu predarea religiei la clasele I-IV. Dar Biserica Ortodoxă Română a
considerat că nu este suficient şi s-a luptat pentru introducerea religiei ca
disciplină obligatorie la clasele V-VIII.
Acest fapt a devenit apoi valabil şi pentru clasele IX-XII. Care ar fi
următorul pas? Cumva împânzirea cât mai multor spaţii universitare cu
lăcaşuri de cult urmată de obligativitatea studierii religiei în învăţământul
universitar?
Printre altele orele de religie conţin practicarea de ritualuri (în speţă
spunerea de rugăciuni). Caracterul de disciplină obligatorie a religiei nu duce
oare la încălcarea libertăţii de conştiinţă? Cum poţi să obligi pe cineva care-i
ateu sau agnostic sau are teismul lui propriu să practice ritualurile cultului
majoritar? (ce-i drept, cei ce se declară de altă religie decât cea majoritară au
dreptul să studieze această disciplină cu un reprezentant al religiei lor).
Biserica Ortodoxă Română s-a lupat foarte mult pentru predarea religiei
(în mod cultic) în şcoli. Deci biserica mai sus amintită s-a luptat pentru o lege
care încalcă libertatea de conştiinţă a individului!
 Predarea religiei sub formă cultică timp de doisprezece ani face ca
majoritatea elevilor să aibă parte în cadrul şcolii de o prezentare unilaterală a
fenomenului religios şi a problemei existenţei sau non-existenţei lui Dumnezeu
(problemă ce rămâne deschisă dincolo de raţionamentele fiecăruia şi de trăirile
subiective ale fiecăruia!)
Cum este posibil ca pe parcursul a doisprezece ani de învăţământ elevii,
în majoritatea cazurilor să nu facă nici un an de sociologie, nici un an de drept,
în schimb religia predată în mod cultic să se lăfăie în orarul lor an de an?
Datorită statutului privilegiat pe care o are în cadrul procesului de
învăţământ opinia Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce priveşte problema
invocată mai sus, alte opinii sunt practic reduse la tăcere, elevii neaflând de la
şcoală mai nimic în ceea ce priveşte existenţa acestor opinii şi în ceea ce
priveşte argumentele invocate de cei care susţin aceste opinii. Deci punctele de
vedere în privinţa problemei existenţei sau non-existenţei lui dumnezeu sunt
expuse într-un mod vădit parţial. Discriminarea este evidentă.
Personal sunt pentru predarea religiei în şcoli dar ca obiect de
investigaţie teoretică, nu în spirit cultic. Pentru aceasta propun predarea timp
de doi ani, la modul neutru şi nu neapărat de un absolvent al unui institut
teologic, ale unor cursuri de”Istoria religilor” şi „Filosofia religilor”. Aceste
cursuri ar trebui introduse în cadrul învăţământului liceal, atunci când elevul
începe să aibă măcar o brumă de spirit critic.
B) Articolul 8 din Regulamentul de Ordine Interioară al Grupului Şcolar
Industrial „Electronica” pe anul şcolar 1999-2000 sună astfel: „Elevii nu au
voaie să facă prozelitism pentru secta din care fac parte”
Această formulare ridică două probleme: 1) Cine deţine un criteriulaic
(într-o instituţie de stat neteologică criteriile teologice nu au ce căuta) şi obiectiv
care să hotărească care grupare religioasă este cult şi care este sectă?
2) În urma acestui articol, un reprezentant al unei grupări religioase
minoritare considerate de către o autoritate a şcolii sectă, atunci când le
vorbeşte colegilor despre religia lui şi îşi exprimă argumentele (argumente de
altfel discutabile aşa cum sunt şi argumentele religiei majoritare) în favoarea
propriei religii poate fi acuzat de prozelitism, în timp ce religia majoritară îşi
susţine nestingherit argumentele în favoarea ei timp de doisprezece ani.
Menţionez că în anul şcolar 1998-1999 forma respectivului articol era:
„Elevii nu au voaie să facă propagandă pentru grupările religioase interzise prin
lege”; Nu am nimic împotriva acestei formulări care mi se pare de bun simţ.
Nu deţin informaţii din care să rezulte că Biserica Ortodoxă Română s-ar
fi implicat în mod direct ca acest articol să-şi schimbe forma de bun simţ pe
care o avea în anul şcolar 1998-1999 cu forma discriminatorie din anul şcolar
1999-2000. Dar faptul că anumite persoane au putut să propună şi altele să
aprobe această formă discriminatorie este o consecinţă a mentalităţilor
inoculate lor chiar de biserica mai sus amintită.
C) O altă mentalitate pentru a cărei inoculare (în minţiile şi sufletul
oamenilor) Biserica Ortodoxă Română s-a luptat şi continuă să se lupte din
răsputeri pentru întreţinerea ei este viziunea majorităţii faţă de un ateu, pe
care o voi expune mai jos după unel consideraţii asupra toleranţei preluate de
la domnul Andrei Cornea (vezi Andrei Cornea; „Maşina de fabricat fantasme”)
Există două moduri de a concepe noţiunea de toleranţă.
1) Toleranţa în sens slab În sens slab toleranţa este sinonima cu
îngăduinţa. Te înduri faţă de cel care gândeşte sau crede altfel decât tine sau
are altă opinie decât tine. Nu-l consideri însa egalul tău ci îl aşezi în mod
automat pe o treapta inferioara.
Cei care se limitează doar la toleranţa în sens slab consideră diversitatea
lumii doar ca pe un rău necesar şi nicidecum ca pe o valoare în sine.
2) Toleranţa în sens tare Constă în a acorda celuilalt o îndreptăţire egală
cu a ta, în a consimţii că modul lui de a gândi, modul lui de a crede (fie el teist
sau non-teist), părerile lui vis-avis de diverse probleme au în principiu aceeaşi
legitimitate ca şi modul tău de a gândi, modul tău de a crede, proprile-ţi tale
păreri vis-avis de o problemă.
Un caz elocvent în care majoritatea nu acceptă toleranţa în sens tare este
următorul: Noţiuniile de „credincios” şi „ateu” au pentru majoritate un caracter
axiologico-normativ; termenul ateu este folosit de majoritatea în sens peiorativ
în timp ce termenul de credincios în sens laudativ. Nu ar fi mai bine oare dacă
cele două noţiuni ar avea pentru noi doar un simplu caracter descriptiv?
Dacă considerăm că cele două noţiuni au o canotaţie axiologică atunci nu
putem accepta sub nici o formă toleranţa în sens tare. Putem aceepta în acest
caz cel mult toleranţa în sens slab. A atribui celor două noţiuni doar o conotaţie
strict descriptivă este o condiţie necesară pentru a putea practica toleranţa în
sens tare.
Se mai poate susţine că Biserica Ortodoxă Română este tolerantă în sens
tare? În baza celor afirmate mai sus răspunsul nu poate fi decât negativ. Se
poate spune că biserica mai sus amintită este cel mult tolerantă în sens slab.
D) Sigur că nu există o cenzură oficială care să interzică proliferarea unor
opinii contrare celor susţinute de Biserica Oetodoxă Română. Însă garantarea
din punct de vedere juridic a libertăţii de opinie este o condiţie necesară pentru
circulaţia liberă a ideilor şi pentru libertaea spiritului uman dar nu şi
suficientă. Degeaba este garantat prin lege dreptul la opinie dacă cei care au
opinii „eretice” riscă să fie supuşi stigmatului public (a se vedea în acest sens
cele precizate mai sus în ceea ce priveşte noţiunea de ateu). Degeaba există un
cadru juridic democratic dacă există în acelaşi timp convenţia tacită că anumite
lucruri nu trebuiesc puse în discuţie. Astfel de convenţii tacite încurajează
despotismul obiceiurilor în detrimentul spiritului liber. Ori, tocmai o astfel de
convenţie tacită a introdus Biserica Ortodoxă Română în ceea ce priveşte
ortodoxia.
Existenţa unor astfel de convingeri tacite face ca majoritatea să admită
locurile comune ca fiind adevărate nu pentru că nu au fost încă dovedite ca
eronate (ceea ce nu este cazul) ci ca simplă justificare pentru a respinge din
start argumentele celor ce le pun în discuţie. Acest climat este nefavorabil
făuririi unor caractere deschise, fără teamă şi a intelectelor logice şi consistente
care prin noutăţiile cu care au venit (noutăţi contrare locurilor comune de la
vremea lor) au avut ceva de spus pentru omenire. Climatul actual din România
este propice fie spiritelor conformiste din punct de vedere intelectual (chiar
dacă afişează un nonconformism exterior în vestimentaţie şi în comportament)
specializate în locuri comune şi slujitorilor „adevărurilor” oficiale. Astfel în timp
ce în occident reprezentanţii elitei intelectuale vin tot timpul cu idei filosofice
noi; a se urmări subiectele discutate la emisiunile „Le Monde Change” (zilnic de
luni până vineri 2140-2200), „Idece” (duminică cu excepţia ultimei duminici din
fiecare lună 2210-2300) şi „2000” (ultima duminică din fiecare lună orele 2210-
2300) deR adioF ranceI nternational (pentru Bucureşti 93,5MHZ-frecvenţa
postului Radio Delta).
Din nefericire, în România majoritatea reprezentanţilor elitei intelectuale
în loc să vină cu idei noi şi să creeze astfel un câmp al dezbaterilor acestoe idei
nu face decât să glorifice tradiţia (în speţă ortodoxia). Ei se înfăţişează astfel nu
ca nişte spirite libere capabile să-şi susţină argumentat propriile puncte de
vedere într-un duel deschis de idei şi care atunci când nu mai au argumente
pentru acestea acceptă să şi le schimbe ci ca nişte maşini de înmagazinat
informaţii în ceea ce priveşte tradiţia. Ei nu sunt decât spirite conformiste
specializate în locuri comune sau slujitori ai „adevărurilor” oficiale. Asistăm
asfel la o „orientalizare” a culturii româneşti.
Există o diferenţă esenţiala între culturile orientale şi cele occidentele
(pluralul este binevenit în ambele cazuri): spre deosebire de culturile orientale
unde tradiţia este un tabu şi este considerată ca fiind exclusiv bună şi unde
implicit predomină ideile primite de-a gata, în culturile occidentale au existat (şi
există) persoane care au privit (privesc) tradiţia în mod critic punând în
evidenţă atât părţile ei bune cât şi părţile ei rele. Pentru o astfel de persoană,
un fapt este adevărat nu pentru că el se găseşte într-o anumită carte
(considerată infailibilă, sfântă, etc) ci pentru că a ajuns la această concluzie în
urma argumentelor emise şi primite. Astfel de persoane caută permanent
soluţii mai bune, pentru probleme de natură etică, filosofică, ştiinţifică, tehnică,
religioasa şi de altă natură, bazându-se pe faptul că ceea ce ne înconjoară este
un sistem deschis şi perfectibil. Astfel de persoane respectă tradiţiile, fără însă
a le absolutiza, fiind gata să renunţe la ele atunci când găsesc alte soluţii mai
bune, găsindu-se mereu, aşa cum spunea Karl Popper „În căutarea unei lumi
mai bune”.
Cred că această diferenţă explică de ce culturile orientale n-au putut da
în domeniul filosofiei persoane de talia unui Socrate, Platon, Aristotel,
Descartes, Spinoza, Locke, Kant, etc.
Cu speranţa că vor exista mai multe spirite filosofice speculative în
cadrul elitei intelectuale româneşti Bogdan Stănoiu Sterian Jean-Lorin Data
naşterii: 5 iunie 1975
Adresa: Aleea Urucu Adrian 1, Bloc 2o, sc. B, ap. 172, sector 4
Telefon: 68376o7
Studii: Facultatea de Filosofie – Jurnalistică „Universitatea Spiru Haret” -
Alte studii: Tehnici ale scrisului artistic martie – iunie 1997 cu Tudor
Octavian Locuri de muncă:
— 1994- Radio SKY Constanţa – emisiune săptămânală de divertisment
şi parodie 1994Săptmânalul INFORMAŢIA – rubrici de divertisment şi muzicale
 — Radio PRO FM Costineşti – redactor muzical
— Radio Delta Neptun – redactor muzical
— Radio Uniplus Constanţa – emisiune de science – fiction
— 1999- cotidianul OBSERVATORConstanţa – tableta zilnică de opinie
ALTERNATIV
— Redactor revista UNICA Din 1999 – redactor PLAYBOY Limbi străine:
engleza Cunoştinţe calculator: Microsoft Word Activitţi literare:
— Debut în revista Anticipaţia nr. 524, iulie 1995
Alte publicări: Jurnalul SF, Supernova, News Letter SF, Telegraful de
Piatra Neamţ, Quadrant, Jurnalul de Bucureşti, Andromeda Fiction, Radio
Tineret, ART Panorama, Viaţa Românească, Avertisment din Nord-Est,
Imparţial de Bacău, String.
— Volumul de proza fantastică şi science-fiction „BALTAZAR şi
HAZARDUL” Editura Metafora – august 1997
— Cel mai tânăr autor român care a publicat o carte SF – la 23 ani
— Iunie 2000 – volumul de proza fantastică şi mainstream”Scriitorul a
ieşit la vânătoare” Editura Pro Logos – care intră în top 10 – revista Observator
— 9 premii în concursurile de profil (SF & F)
— Editor a trei numere din cele patru ale fanzinului Andromeda Fiction
din Constanţa
— Tentativă absurdă de a crea un nou curent SF (1996): ASF-ul (absurd
science-fiction) – concretizat în broşura10 Povestiri de calmat oligophrenii şi
fanzinul Andromeda Fiction nr. 4. Emulaţii: Fanzinul DRUŞBA, editat de Alex
Ciubotariu Referinţe critice: Revista Tomis Constanţa, Forum SF, Astra Braşov,
Curentul, Uniunea Scriitorilor, Jurnalul de Transilvania, Ficţiuni Preferinţe
literare: Literatura sud-americană, avangardismul, Kafka, Lewis Caroll Alte
pasiuni: istoria religiilor, misticimul, istoria artei, muzica Manifest anarhist În
memoria lui Allen Ginsberg Si a lui Jack Kerouac I Pe strada Am scris poemul
asta cu propriul meu sânge pe strada În 27 aprilie 1998 noaptea în Piaţa
Kogălniceanu Tocmai coborât din 85 după ce am condus-o Pe Michelle care m-
a părăsit Ajunsese să-mi puna întrebările mele cu „ de ce „-ul Mai mare care nu
te duc la nimic La motor după ce Am adus-o de la un concurs de înot unde Se
fluiera se zbiera de parca erai înăuntru sirenei Unui tren Am scris pentru ca n-
a vrut sa se culce la mine ca Mai demult urând camera mea de cămin
vorbindu-mi Despre apartamentul ei cu cinci camere şi părinţi diplomaţi Tot
farmecul meu s-a terminat după ce i-am dat unui Căţel biscuiţi pe strada Am
cerşit dragostea pe strada Divaghez dar sânt încă liniştit n-o sa ma sinucid
Decât după ce lumea se va distruge si Moartea va fi M-am pisat pe strada Cei
care se masturbează sânt nişte flori Pe strada Am plâns pe strada Am văzut
vrăjitoarele nopţii înfigându-şi sticle de cola În fund pe strada Am văzut soldaţi
iubindu-se pe nori de tampoane Folosite pe strada Am înnebunit pe strada
După ce am stat închis câteva săptămâni În garsoniera cu blănuri Am
înnebunit Am vrut sa fiu o strada pe strada Am vrut sa am capul de piatra pe
strada După ce am văzut Zidul de o mie de ori Toată cultura mea generala Pe
strada Nu m-a interesat fiinţa ta Pe strada Am folosit prezervative pe strada Si
am dormit pe strada Si am înţeles tot Ei vor sa te mutileze pe strada!
 Chiar fac asta chiar noi Ei pot sa te oprească pe strada!
Ei vor sa te distrugă pe strada!
Vor sa te facă Ei Si sa discuţi politicacorect la televizor!
Ei spermeaza în gura ta casca Pe strada Ei vor sa puna ciment pe strada!
Eu sânt Iisus Hristos şi ei vor Sa ma aresteze pe strada!
Ei au bani pe strada şi aşteaptă Sa le mai dai şi tu Pe strada Ei intra în
creierul tau în apartament Si creierul tau e împroşcat pe strada Ei te fac sa
cumperi coca-cola pe strada!
Ma pis în cocacola pe strada!
Ei aleargă pe strada şi vor Sa alergi ca ei!
Hristos era un om beat?
Eu sânt beat!
Mi-am pierdut minţile, dar sânt liber Pe strada Mi-am pierdut minţile,
dar sânt beat!
Ei nu şi-au pus problema curcubeului pe strada!
L-au folosit!
Ei n-au văzut strada pe strada!
Capitalismul e o felaţie pe strada!
Tu eşti mai bun decât ceilalţi aşa ca Fa bani!
Când o sa terminaţi odată toată porcăria asta cu dragostea?
Când o sa va iubiţi?
Când o sa se termine teatrul?
Când vom face dragoste toţi?
Pe strada!
De ce nu i-aţi dat lui Allen Ginsberg Premiul Nobel pentru dragoste?
Când o să-mi daţi un premiu pentru ca vreau Sa va distrug?
Când o sa le daţi tot ce aveţi cerşetorilor?
Când o sa înnebuniţi?
Sunteţi porci!
Când o sa faceţi dragoste cu venele deschise Pe strada?!
Când o sa va rupeţi sexele pe strada?
Când o sa plângeţi de ce nu plângeţi toţi pe strada?!
Minţile mele nu sânt întregi strada, pe strada!
„ Nu te-am iubit niciodată „ pe strada!
„ Între noi n-a fost nimic „ pe strada!
Moartea jucând şotron pe strada!
Michelle sărind coarda unui curcubeu Pe strada!
Violându-mă!
Am făcut dragoste numai când m-am prefăcut că-mi Deschid venele!
Pe strada!
Acum venele mele deschise picura stins II România Tu cine eşti? Tu eşti o
fata? Exista Oameni? Stiu ca ma aştepţi!
Nici nu şti cine sânt!
Pentru patru sute de mii pe luna Fac întrebările la ProTv Si tu le îndrugi
când te uzi Tu eşti o fata ca o tara Si eu spermez în creierul tau Pentru
400.000, România Dragostea costa, România Tii tu minte ce spunea Petru
Iliesu, România?
Nu ştia cine-mi eşti.
Simt ca înnebunesc, România Încep sa pierd controlul între lumea
interiorităţii Si exterior, România As fi fost un poet al interiorului Daca as fi
avut ce mânca România Mi-e foame, România De ce mi-e foame, România?
Vreau sa dorm pentru totdeauna, România!
Vreau sa mor!
Eu te cultiv, România!
Eu bag informaţie în creierul tau prost Si brutal!
Eu sânt fetiţă, România!
Eu stiu totul, România!
Si totul e violul unei bande de sodomişti Ti se vedeau chiloţii, România
Pentru ca tu te-ai pus în spate în troleibuz Unde se vad chiloţii Numai ca nu-i
aveai, România Degeaba ţi-ai pus ochelari şi erai superaranjată Nu vezi nimic,
România!
M-am făcut ca ma uit la cerul albastru De la Eroilor din geamuri M-am
prefăcut ca nu ma interesezi, România, Ca nu ma interesează vânătaia ta de pe
glezna Tu nici nu şti în ce raporturi o sa fim România, O să-ţi spun sa borăşti
şi o sa borăşti!
Eu sânt creierul tau beat, România Numai ca tu gândeşti cu picioarele
Crezi ca e bine sa trăieşti, Proasto?
Crezi ca sânt fericit ca lucrez la Megavision Si acolo se produc Marile
Mele Viziuni -
Linguri care izbesc pana sparg farfurii?
Sânt atent cu tine, România, Îţi introduc penisul meu lung şi negru În
gura, România La sfârşit o sa ştii şi câştigi, România Ai învăţat sa faci bani?
Mai poţi sa răspunzi, România?
Preşedinţii sânt nişte cretini, România Guvernul e o adunătură de cretini
Ei n-au dat niciodată bani unor cerşetori, România Putem sa trăim cu apa şi
rădăcini, România Putem sa fugim în munţi, România Numai ca tu nu vrei
România!
Exista oameni care înnebunesc Pentru banii tai de jucărie Ce-ai făcut cu
mama O să-mi faci şi mie Nici nu pot sa ma uit în ochii tai O sa scriu un poem
care O sa te distrugă, România Si el o sa fie tradus, România O sa fiu singur şi
o sa fiu nebun si O sa ma sinucid!
Daca vine cineva sa ma scoţi din mormânt, Româia Nu cred ca exista
Dumnezeu, România Însa în sticlele de coca-cola am spermat Ca sa rămân în
burta ta, România Copilul tau etern şi cretin, România Am greşit, recunosc,
România Sânt un om fara bani Pe care să-i ard Hristos a fost un om fara bani
Eu sânt Hristos, România, şi ma sinucid Sper ca eşti satisfăcută, România Sper
ca vrei sa faci nani, România Sper ca ţi-ai băgat banii la cec, România Ţi-ai
întemeiat deja Viitoarea familie, România?
Nu cred ca plângi pentru mine Nu cred ca ştii sa plângi, România Nu
cred ca sânt băiatul tau mic, România Nu şti sa plângi CÂTEVA POEME DIN
DANSEAZĂ IANUS La început a fost omul. Apoi Un casetofon uitat din care
zdrăngăneau Nişte ritmuri de hala industriala zgomotul Unui veceu la care apa
se trăgea singura un Telefon care suna mereu o sala goala de cinema Unde
începea „ Desertul roşu „ al lui Antonioni Si nişte scări rulante mergând în gol
la metro În Piaţa Victoriei când apare Ianus şi le Străbate în jos şi în sus apoi
în sus când Ele merg în jos şi viceversa pentru ca numai Asa se mai simte el
fericit. E seara Si creierul lui Ianus cânta „ Sa mi se fi Spus o sa te învăţăm sa
tii cuţitul si Furculiţa o sa vezi < Zidul > şi o să-l Citeşti pe Bodiu. O sa vezi
numai Fier ruginit „. Fiinţa umana a făcut O chestie care o distruge – ar spune
Acum Ianus ca un pensionar Analfabet Undeva Morţi şi muşte învârtindu-se în
aer Deasupra unui autobuz care străbate un fum albăstriu De film comercial
american În mintea crăpată a unui bătrân care Striga după metro alergând
aruncându-se Pe scara rulanta care i se opune care urca În visul unei fete
bolnave de leucemie Cântând la pian în amintirile prietenilor Din liceu Târâiala
şi Cucu Strânşi şi ei alături de imaginea lui Caius Dobrescu de pe capacul
maşinii de spălat Si împrejurul ei într-o minte Bolnava care îşi întinde mâinile
subţiri Mângâietoare pe obrajii Luminiţei apoi Pe sub fustele ei de intelectuala
Minte care nu mai este decât o încăpere A unui demisol bucureştean cu pereţii
Striaţi îmbătrâniţi de urmele insectelor ucise Acoperiţi de poze din nişte filme
văzute sau nu Si care se vărsa într-un cos de gunoi Acum Cineva Iată
singurătatea chiar ea Se răsuceşte deasupra capului meu Ca o viitoare plăcinta
Dezbin-o şi cucereşte-o! Poate Sa strige Ianus din coltul lui igrasios Dar
singurătatea este păpuşa mea gonflabila Navigând pe apele sângerii ale
creierului meu Singurătatea sunt eu în negru în frac Recitând poeme pe un
maldăr de fier ruginit Cu „Oeuvres completes „ ale lui Roland Barthes sub brat
pentru ca Nimic nu are sens ci Totul are semnificaţie şi spun asta Chiar daca
buzunarele mele sunt ticsite Cu liste de idei şi arhetipuri Singurătatea este un
om de viitor Legat în lanţuri pe tronul unui veceu Pentru totdeauna După ce
doua zile am crezut ca o sa mor După ce am înghiţit o cutie de Piafen Si după
ce am vomitat-o după ce Am visat o grămadă de personaje Care eram eu şi care
ma îngrijeau Îmi înveleau încetişor durerea după Aceea am sunat-o Vino la
mine i-am spus acuma Arat ca un cartof care a încolţit Vino sa te distrezi O sa
ne jucam de-a frumoasa si Bestia la Predeal nu am reuşit sa Adorm aici pot
mama nu poate Sa stea singura la Predeal însa eu Simţeam ca înnebunesc am
părăsit-o Vino la mine Oana eu iubesc singurătatea Apoi am închis şi mi-am
spus ca iadul E o camera alba în care zaci legat şi te Dor toţi dinţii şi după ce ti
se macina toţi Îţi cresc peste noapte alţii Gata cariaţi Numai iubirea unui
ursuleţ maro Mintea fierbe matele te seaca pleoapele Te dor iată concluzia unei
nopţi fara somn Dar daca m-ai fi lăsat măcar o data Sa trec prin fata blocului
tau cu Ursuleţul pe care-l iubeam în copilărie Agăţat de degetul miC. Pe care
Mama l-a făcut cadou fetiţei de la doi Când eram prea mare ca sa mai dorm Cu
el şi eu i-am tras lui frate-su Doua palme pe scara Daca M-ai fi lăsat să-i
sucesc capul Oanei ca-n Breban comme il faut daca Nu ai fi aşteptat-o ca un
prost în Racadau La penultima la alimentara pana Se aprindeau becurile şi tu
Ianus Uitasei ce căutai acolo si Mergeai la Luci sa bombardaţi geamurile
Vecinilor sa va holbaţi cu telescopul la stele sau Mai târziu te duceai într-o
crâşmă muncitoreasca Si scriai poeme cu sinucigaşi Daca Nu ai fi dormit prin
gări halucinat în drumul Tau către iubite care te părăsiseră în vremuri de mit
Ca sa le reciti apoi din Nichita sau Sa le dai iarba cărţi floricele daca Ţi-ai fi
băgat mâna între pulpele Mihaelei Si ţi-ar fi plăcut Cristina măcar Atât cât sa
nu i-o duci plocon lui Gabi sa o fi legat pe Anca de tine cu O curea când jucaţi
strippocker în Berceni daca Nu ai fi uitat mereu sa le spui ceva F.F. Important
Ceciliei, Magdei Daca nu şi nu şi nu Acum doua circumvoluţiuni de-ale Sfeclei
tale se ciocnesc şi se cânta „ Notre amour bibelot de porcelaine „
De câteva ori Alta melodrama Pe Ianus l-a iubit numai mama nici eu Nu
l-am iubit de la început pana La sfârşitul poemului el care a fumat Chiştoace
aruncate pe străzi care a cerut bani Ca sa mănânce şi căruia nu i s-au dat
Ianus Citindu-şi identitatea pe fisele unei secţii De neuro – psihiatrie de unde el
fugise în slapi Pe tren fara bani cu o ploaie murdara la os fise Pe care uitaseră
sa scrie paranoia pentru Ca Ianus crede ca strada îşi va iubi copilul Crede ca
peste doua sute de ani aceste versuri Vor fi scrise cu spreiuri pe ziduri
hărtănite de Urmaşii lui înarmaţi până-n dinţi care vor fi Furat cele 60.000 de
dolari pe care le Câştigă Pro Tv-ul în zece minute de publicitate Care vor fi spart
hojmeliile în care trăim Îndobitociţi şi vor fi inventat arma perfecta Poemul care
distruge psihic despre care El a vorbit Pe Ianus care A căzut la filosofie pentru
ca nu citise manuale Care a vândut pâine şi a înjurat a purtat-o Pe mama
beata prin noroaie când ea cădea A ascultat-o spunându-i ca el va fi nemuritor
La cinci ani când văzuse „ Tinereţe fara bătrâneţe „
În diafilm şi se pusese pe bocit şi nu mânca Fara sa i se citească o
poveste apoi mergea cu Blugi tăiaţi şi elefănţei în clasa sau la olimpiada de
matematica nu dormea nopţi întregi şi citea iar Mai apoi vroiau aia să-l dea
afara din Liceu pentru nesubordonare şi prostii chit ca era şi la Panoul de
onoare termina liceul Ultimul şi lua bacul primul după ce ieşise De la nebuni îl
asculta pe George care a Încercat sa se sinucidă încerca iar sa se Sinucidă se
ducea numai el la expoziţii Unde erau lame de ras înfipte în pânza în Urma
unei dâre roşii şi se bucura pe deplin Nu se trezea sa se duca la examene
pentru ca Era insomniac se plimba pe străzi mizerabile În Bucureşti asculta
balada lui Porumbescu Acompaniata de duduitul scării rulante a metroului Si
cântata de un bătrânel cu o teasca plina de Mărunţiş în Piaţa Victoriei dar care
nu l-a Văzut nu l-a iubit L-a iubit însa mama Domnicai Iar în poemele mele nu
va ninge Niciodată aşa frumos ca în realitate În aprilie la Braşov Peste firma
galbena şi rosie şi bej De la Mc Donald's peste Cămaşa albastra a unuia dintre
Protagoniştii reclamei Camel Peste daciile din care se mai vad Doar rotile
prăfuite Între care licăre balti Peste plopul alb şi negru Din fata blocului meu
Peste ceilalţi copaci În poemele mele nu vor apărea Niciodată becurile portocalii
de pe stâlpi Asa cum sunt Si cerul tulbure Mov-cenusiu Camioanele înotând
prin zăpadă Ieşind din oraş Tu tu Nimic nu se compara cu tine, Oana
Ungureanu, stăteam cu Emi în Lăptărie si Ea spunea „mitomana aia nu-i nici
pe departe ce crezi tu” i-am explicat Ca poveştile sunt adevărate şi tu nu şti
decât povesti i-am spus Ca tu eşti poezia, păpuşa mitomana sechestrata, Fetiţa
de sânge cu gânduri înnebunitor De roz, dragostea mea cu venele deschise
Împroşcând în vise înfiorătoare ziarele Vechi pentru care trăim Păpuşă de fier,
dragoste Pentru dragoste Trista dragoste si Dragoste neagra dragoste
Însângerata De care fugi Am plecat în Club A unde ea şi Adela s-au pus pe
agăţat şi eu Am băut până am început sa urlu pe strada Apollinaire Si de ce
plecaţi însa nu era vorba de ele ci de tine, Oana Ungureanu Si de usa ta închisa
de care ma Izbesc hohotind Nimic Nu se compara cu tine (Piaţa Victoriei)
Unde se duc aceste fete Întunecate fete, murdare fete Cu dinţi care
miros?
Scara rulanta Care le poarta Ţăcăne Sau inima mea?
Undeva cineva încercând Să-şi înţeleagă dragostea O fotografie veche
Bâjbâind după ea E fecioara sodomizata chemând Luna cu Inima mea (Singur
cu luna)
De ce sa încerce cineva sa Ma distrugă? Singur cu luna Ma vad în
fereastra asta de spălător Când un dus sfichiuie Dureros gresia Singur cu luna
Numai eu şi cu luna Numai eu şi cu ea Si foarte departe o macara Înţepenita
între nişte blocuri Crucea mea Pânze albe Te-am iubit atât, sufletul meu, Ce să-
ţi trimit?
Te-am auzit atât scârţaind paturi cu alţii Si cu mine nu cu mine nu Mi-
am lipit atâta timp nasul în ploaie de Geamurile palide în care te Despuiai te-
am visat de-atâtea ori desfăcându-ţi genunchii La care nu ajungeam
Rimelându-ţi ochii paranoici trist Ce să-ţi trimit?
Ce să-ţi trimit?
Doua batiste ca sa nu-ţi mai ştergi nasul şi ochii Pe degete Si sa ştii de ce
suferi O lama de ras ruginita ca sa suferi mai departe Iluminata Un prezervativ
folosit pe care să-l colecţionezi Si o molie încărcată de gânduri negre Care să-ţi
roada perna Zâmbetului tau trist de oglinda ce să-i trimit?
Un băiat Noaptea îmi amintesc de tine, dragoste, Rostogolindu-ne
demenţi pe „ canapeaua lor „
Muşcându-ne gurile şi refuzând Atâta timp sa vorbim despre asta Doar
mult mai târziu când îmi Spuneai ca ţi-ai găsit o fata trebuie Să-ţi găseşti pe
cineva care sa aibă grija de tine Si mult mai târziu când te îndemnam Sa scrii o
poveste de care-ţi vorbisem Din liceu şi mult mai târziu când Ţi-am vorbit de
nişte fete pe care nu le Iubeam şi mult mai târziu când Am băut ca doi străini o
cafea fara Ca mâinile noastre sa se atingă foarte Târziu am fi putut sa vorbim
dar Am plâns Explicându-i unui vagabond ce-i poezia Bila soarelui s-a lovit de
drumul spre Poiana Si s-a umplut de sânge Vino aici pe ghizdul fântânii
arteziene sa vezi cum O străpung sulitele apei Crede-mă bila soarelui s-a
umplut de sânge Trebuie doar să-nţelegi Când o grămadă de scribi şi-au şters
sudoarea Frunţii exaltările idioate Pe foile cărţilor crede-mă poezie e doar Ceea
ce tu înţelegi Poezie e atunci când tu vrei să-mi spui ceva Care să-mi rămână în
minte În inima mea care e un peste trist visând Sa adoarmă într-un vagin ud
Un peste trist visând să-şi dea suflarea într-un Vagin ud încă de negăsit În
creierul meu ticăie ceasuri care nu exista Curg robinete aruncate de mult La
gunoi Eu iubesc soarele dar nu pot sa stiu Daca el ma iubeşte Cu fruntea lui
însângerata de spinii dealului acum Chiar acum Eu nu iubesc singurătatea dar
nimeni nu m-a scos Din pustiul ei Nimeni nu m-a iubit Am nevoie de cineva
Asculta Si un buldozer care te calca pe nervi are nevoie De cineva Si un câine
cu ochi plângăcioşi care amuşina O lada de gunoi Si o cerşetoare nebuna care
se bătaie la o Gura de metro Si toţi oamenii din spitalele în care am zăcut Cu
lunile Si toate macaralele care şi-au ridicat gâturile Melancolice în spatii virane
De parc-ar ar fi trebuit să-şi înfigă căngile lucitoare În luna când toată
Respiraţia lumii se va fi oprit şi s-o traga jos Pentru iubita mea Care nu exista
Orice tragedie Sunt copilul în sânge Ce să-mi spună soarele?
Vin la voi sa va deschid minţile Sa le desfac În pat rod sâmburii mărului
Si ascult „ Lanţul „ Fleetwood Peste urletele de pe hol vine toamna şi poţi să-ţi
educi bietul zâmbet Pentru frunzele seci Vine o fata frumoasa şi rujul buzelor i
se crapa ca petalele unei flori carnivore şi dinţii Sticlesc când îşi ridica geanta
pe Ecranul mintii mele cu încetinitorul Vrând cu încetinitorul Si pentru figura
ei de sfânta la Holywood Acest poem Pentru ţigaretul ei magic risipind Fumurile
cenuşii ale nervilor Unuia dintre noi Vine degetul şi se scobeşte în nas cu
neruşinare Strecurându-se într-un canal flamand Vine o pasare şi îţi izbeşte
ochii Sunt doua Vin doi ochi însângeraţi cu beţivul care s-a-nvârtit Pe celalalt
obraz trist al pământului Vine copilul de sânge şi spune Iată sânt nefericit
Lama rosie care va răsări În ultima noapte Este inima mea necăjită Iată sânt
singur Iată găurile din buzunare Pe care le am Iată pozele de nunta ale fetelor
De care-am fost îndrăgostit Iată cravata cu care-am vrut Sa ma spânzur Pentru
câinele vostru Iată prezervativele pe care le-am folosit Singur Iată ziarele
galbene de anul trecut Vreau şi nu vreau Sa se stingă lumina Sa le-nţeleg Iată
rugina iată ţigara iată scena S-a terminat iată sângele Iată cortina iată Vreau sa
spun şi eu ceva „ Cecilia e o fata sensibila şi inteligenta şi tot ce face ea ne
place.” spune Mircea Cărtărescu – sa nu credeţi ca sânt de alta părere – Cecilia
e foarte Inteligenta şi foarte frumoasa şi o iubim toţi sau am vrea s-o iubim, o
Visam noaptea cânD. În finE. Şi tot restul.
Însa Cecilia e şi ceva mai subtil – de asta o necăjesc tot timpul îi răsucesc
nasturii chiar Spunea Paul „ aşa îi faci tu declaraţii de dragoste?!
Asa?! „
Numai Angelo se preface înţelegător S-o necăjesc pe Cecilia e tot ce mi-a
rămas din adolescenta mea furioasa Uneori, când e foarte aproape, dragostea
mea răbufneşte ca o oala uitata atunci O iau fara sa stiu în braţe şi ma trezesc
când ea spune „ Ce-a fost asta?! „
Nervoasa. Îi spun şi eu o prostie şi plec.
Într-o zi am văzut-o în fata secretariatului Foarte aranjata Vouă va place
Cecilia cum o vedeţi aici dar nici nu va puteţi imagina cum arata foarte
Aranjata Când a apărut Angelo am înţeles ca parul acaju luminos, ochii uleioşi,
de metisa zâmbete şi timp erau pentru el Mi-am pus tot felul de întrebări cu
privire la Cecilia Exista?
Ati auzit voi de Cecilia? Care Cecilia?
De fapt vorbesc de o Cecilie a mintii Cecilia este şi cea pe care o vedeţi voi
însa ea nu ma interesează Ea îl interesează pe Angelo. Nici n-o sa mai vorbesc
despre ea.
După ea cel mai mult îmi plac covrigii polonezi Mi-am amintit cum
maestrul ascundea ceva la spate pe scara întunecata „ Nu-ţi arat Ca ma pui
într-o poezie cum mănânc eugenii „
 Si pe el îl interesează Cecilia. În „ Orbitor „ exista un personaj Cecilia.
Însa nici un personaj Angelo sau Ianus.
Fiţi atenţi la personajul asta!
Numai Cecilia mea nu e Cecilia. E un fel de sora mistica, o mama cu care
te-ntâlneşti Într-un timp pe care nu l-ai trăit Si atunci te superi pe ea pentru ca
nu înţelegi, n-ai înţeles niciodată nimic – ceva De genul asta Însa asta nu te-
mpiedica s-o iubeşti Mirel Palada (n. 1973 –)
Renumit autor român, comparat, pe rând, cu Sadoveanu, Ion Ionescu de
la Brad, Cămil Petrescu şi Pavel Coruţ. Cunoscut mai ales pentru
inconfundabilul său stil complex, ce reuşeşte să cuprindă cu aceeaşi
minuţiozitate atât ample fresce sociale, de un dramatism bine temperat, cât şi
adâncurile insondabile (şi, după părerea sa, oarecum insalubre) ale psihicului
omenesc. Creator de personaje profund umane, mânate de înalte idealuri, ce îşi
pun întrebări fundamentale despre lume şi viaţă şi pentru care contează mai
mult formularea corectă, „înţeleaptă” a acestora, decât răspunsul. Mihai
Codreanu îl consideră „marea certitudine a acestui sfârşit de secol literar. Un
scriitor care, prin felul în care îşi construieşte personajele, arată că este un
mare iubitor de oameni”. (Se spune că autorul, citind acestea, ar fi replicat:
„Mai degrabă de femei.”). Un alt critic, John F. Hoaxling, spune despre el că „[.]
reuşeşte, paradoxal, să îmbine spaţiile vaste şi rigoarea retorică din operele lui
Talcott Parsons cu imageria exuberantă a lui Frank D. Miller şi cu ironia cvasi-
suprarealistă a lui Jerome Boucq. Cu siguranţă, un autor de urmărit!”.
Tentative poetice de tinereţe. În ultimul timp, preferă concreteţea stilului
epic, cu certe tente dramaturgice. Fin exeget şi traducător al operei lui Pierre
Menard, pe care îl consideră „Autorul cu A mare, cel care mi-a schimbat în mod
iremediabil felul de a privi lucrurile”. Mare iubitor de muzică. Îşi recunoaşte
slăbiciunea pentru lirismul desuet al lui Jacques Brel. Ca şi acesta, obsedat de
bătrâneţe şi de ratare. Posesor al unei motociclete Honda de mare putere, cu
care îşi riscă în mod regulat viaţa pe autostrăzile României.
Nu a publicat, deocamdată, nimic. Nu numai că nu a publicat nimic, mai
mult – nu a scris deocamdată nimic.
Pentru conformitate, în caz că această farsă e considerată de un prea
mare prost gust: Mirel Palada (n. 1973) – Îmi place să cred că stilului literar
trebuie să i se acorde cel puţin o aceeaşi importanţă ca şi naraţiunii, mai ales
într-un gen acuzat de o lipsă cronică a acestuia şi, în consecinţă, cu puternice
tendinţe de ghettoizare. După mine – şi nu sunt de altfel primul care să spună
asta – science fictionul românesc excelează fie prin ignorarea acestuia, fie, la
polul opus, printr-o estetizare forţată, care omoară povestirea. Ori se spun,
iaca, nişte chestii acolo, mai mult sau mai puţin futuriste, indiferent de felul în
care se face lucrul acesta, ori se brodează calofil pe marginea a practic nimic.
După cum veţi vedea, povestirea de faţă e mai degrabă supusă celui de-al
doilea tip de pericol.
Autori preferaţi (nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou):
Steinbeck, Borges, Ursula K. LeGuin (fata lui Arthur Kroeber, dacă nu ştiaţi.
Cine e Arthur Kroeber? Cum, nu ştiţi?! Tz tz tz, ce ruşine.), Brian Aldiss, Luca
Piţu, Cordwainer Smith, Terry Pratchett, genialii anonimi ai saga-urilor
scandinave (mai ales cele islandeze). La fel de admirate: tăioşenia de scalpel
(cromat, bineînţeles!) a lui Gibson şi puterea mito-poetică de adevărat titan a
lui Tolkien. Sper din tot sufletul să nu eşuez prin a scrie lamentabile pastişe
după ei – mai ales după Tolkien. Pe moment, mai mult decât ocupat cu
construirea unui generos sistem filosofic (de fapt, a Sistemului filosofic cu S
mare, a întrupării Sophiei cea fără de carne) care să cuprindă, de-a valma, dar
cât se poate de structurat şi dătător de sens: terminarea facultăţii (în două
săptămâni de la scrierea acestor înduri), pseudo-Zen buddhismul, Florentina (:
o*,: o*,: o*), Jacques Brel, scrisul cu „â” din i, în contra Academiei Române,
rucsacul transpirat în spate în timp ce te plouă rece în Poiana lui Botorog,
Mihai Ursachi („Zilele tale să fie/Ca florile albe de iasomie.”), câştigatul cât mai
multor bani, cinefilia (căci unul este Chaplin, iar Kurosawa profetul său),
halucinaţia consensuală a Internetului, indo-europenii, introducerea a cât mai
multor paranteze în text, care să facă lectura un calvar pentru cititor, lupta cu
hoitul, Clifford Geertz, psihanaliza, frumuseţea englezei, francezei şi românei,
celţii, benzile desenate (Corto! Ah, Corto.), Lou Reed şi materialismul cultural.
Dintre „ai noştri”, cel puţin trei, de data asta în ordine alfabetică, să nu
se supere niciunul: Sebastian Corn, Mike Hăulică şi Florin Pâtea. Ultimului, de
altfel, îi şi este dedicată această nuvelă. Fără sprijinul generosului său ajutor
prietenesc, nici nu aţi fi avut cum să o citiţi, pentru că nu ar fi apărut. Ţin să îi
mulţumesc şi pe această cale. Arigato go za imasu, Fororinu san!
Alături de ei, încă un nume drag inimii mele, din păcate prea puţin rostit
în ultimul timp în science fictionul românesc: cel al lui Vladimir Colin.
Dumnezeu să-i poarte sufletul numai pe la zâne, că frumos a mai scris!
Prea telegean pentru a mă simţi bucureştean, prea bucureştean pentru a
mai fi cu adevărat telegean, pendulez pe moment între statistică, sociologie şi
infrecvente tentative literare. Am tradus parcă vreo cinci sau şase nuvele
science fiction, majoritatea apărute prin CPSF sau în Almanahul „Anticipaţia”,
dar şi prin Jurnalul SF. Cel puţin două din ele – „Codrul Mythago” a lui Robert
Holdstock şi „Mărăcinele”, tot a lui Holdstock, dar scrisă în colaborare (uit de la
mână pân’ la gură, iar Almanahul nu îl am la îndemână), de o frumuseţe
aparte, tulburătoare pentru mine. (Asta ca să las de înţeles că traduc doar
chestii faine.). Am şi un mini-micro-pui de text publicat în Jurnal, dintre acelea
pe care le criticam mai sus, că vorbesc frumos despre nimic, text de care, de
altfel, sunt foarte mândru, prezentând într-o manieră decadentă ambivalenţa
mea afectivă faţă de femei: dulce obiect al plăcerii, dar şi primejdie mortală – a
se vedea Zeiţa-mamă din mitologia pre-ariană. Am făcut parte – mai degrabă
din întâmplare – dintre organizatorii acelui Eurocon nouăzeci-şi-nu-mai-ştiu-
cât de la Timişoara. Parcă am luat şi un premiu pe la o convenţie, la Giurgiu
dacă nu mă înşel (amintirea chefului kalashnikovizat ce s-a lăsat după aceea,
cu jalnice repercusiuni f (t) iziologice ulterioare, se vede că e mult mai puternică
decât cea a premiului în sine). Nu fac parte din nici un cenaclu, dar asta nu mă
împiedică însă să am un somn sănătos. Sunt (încă) tânăr, mănânc, beau,
fumez, dansez, fac dragoste (mind your f*ing language, dude!), dorm, visez, mă
trezesc. Hedonist de rit cinic, cu alte cuvinte, fără a ignora însă „problematica
complexă a mântuirii”. Sau, după cum spunea un ficţionat: „It’s show time,
folks!”. (Ah, de-aia îmi place mie Bob Fosse!)
Nu am motocicletă Honda. Nici România nu are autostrăzi.
Mulţumiri: Gabriela Bagrinovschi, Dan Iancu, Nina Vasile, Diana
Tătulescu, Marius Ianuş, Gelu Vlaşin, Călin Buzea, Cosmin Apreotesei, IQ,
Oana Boşca – Mălin, Bogdan Stănoiu, Ioan Fârţă – Preda, Alexandra
Sarcinschi.
Noapte de noapte din când în când mă rup de tot ceea ce nu văd de tot
ceea ce nu simt şi mă sperii de zgomotul ceasornicului absent tu dormi noapte
de noapte lângă cimitir în timp ce eu adorm cu vibratorul pornit între picioare
Icoana de la răsărit cu degetele care mi-au crescut din buze zgârii tabloul tău:
icoană de la răsărit în timp ce bomboana mâncată doar pe jumătate se topeşte-
n amintirile mele amintiri răvăşite printr-o colecţie de ziare în care mi-am uitat
sânii Între ochii mei lungul drum către tine se-nchide-ntr-un tunel în care te
consideri pedofil tu nu ştii ce scriu eu deşi mi-ai citit toate articolele sâc!
Iar ochii mei te-nchid şi mă mir cum de-ncapi atât de bine între globul
ocular şi pleoapă Şoapte auzeam încă râsul penisului tău amuzat de-o comedie
banală pe care o urmărea la televizor simţeam încă vibraţia ochilor penisului
tău privind la televizor în noaptea aceea când am chemat salvarea care
plictisită şi românca a refuzat să mă ia la balamuc auzeam auzeam auzeam
auzeam Semănătorul picioarele mele au început să se urască de când le-ai
atins pe fiecare-n parte dar pe dreptul mai mult pe stângul mai puţin ai
semănat numai ură între firele părului meu pubian pe care l-ai învăţat să
crească l-ai crescut ca pe propriul tău copil (îţi plac la nebunie copii)
Ai sădit dragoste doar între conserva de peşte şi maioneza pe care o
mâncam în fiecare seară după ce ziua mă certam cu tine Ultima îmbrăţişare –
1997
Bătea vântul cu toate braţele mării Spulberându-mi privirile, în aşteptare
Parcă tremuram, Deşi, nu-mi era deloc frig.
Îmi era frică.
Te aşteptam să-ţi desprinzi Trupul din iarbă Să te văd şi să te îmbrăţişez,
Pentru ultima dată.
Se apropia aniversarea Tragică sau fericită, Cu amintirea săruturilor
noastre Care păreau că vin din viitor Nu din trecut Şi-mi mocnea un urlet în
suflet, Un plâns groaznic Dar aş fi vrut să mă abţin Sau să mă ascund, în
umbre Fericit şi putred Râzând pe sub nări Soarele se întunecă Urlând sufocat
printre nori Acum, e prea târziu pentru regrete E prea târziu pentru lacrimi Ţi
prea târziu pentru noi, Ploua infernal Cu fulgere ce rătăcesc Pentru ultima dată
O ultimă îmbrăţişare a noastră.
Pierdut în nimic-1999.
Nimic.
Nimic, nimic pentru viaţă Nimic.
Nimic pentru dragoste Nimic.
Nimic, doar minciuni ce rănesc.
Nimic.
Nimic, nimic pentru timp Nimic.
 Nimic, pentru eternitate Nimic.
Nimic, doar iluzii ce dor.
Nimic.
Nimic, nimic pentru inimile noastre Nimic.
Nimic pentru pasiunile calde Nimic.
Nimic, doar emoţii ce trec.
Nimic.
Nimic, nimic pentru tine Nimic.
Nimic pentru mine Nimic.
Nimic, doar fericiri ce mor.
Izvoarele naşterii – 2000
Naşterea a fost nemuritoare Veşnică şi fără de sfârşit Cufundându-se în
bezna Izvorului de viaşă a lumii Ce înconjoară totul În întuneric Timpul
tremura Precum vântul aspru şi negru Şi trupul pământului înflorea Din
adâncurile nemărginitelor adâncuri, Cu cerul cel necuprins Ce se năştea plin
de lumină Însufleţind totul în dragoste divină.
Lumina era veşnică Şi ziua albă şi plină de fericire Însângerând
întunericul Ce acum se revarsă asupra luminii Când noaptea şi ziua Începură
să-şi urmeze paşii Unul altuia Pământul puternic şi îmbelşugat Dădu naştere
cerului albastru şi necuprins Iar acesta se aşternu duios peste pământ Şi
munţii înalţi se ridicară spre cer Revărsându-şi larg apele cele pure Peste tot,
zgomotoase Cu ţipetele tale sau ale mele, Cu plânsetul naşterii tale Sau cu
plânsetul meu Al naşterii Noastre.
OTODAFE Aprins e culoarea buzelor nu e culoarea sângelui nu e culoare
vulgară e culoarea biletelor de autobuz din cluj pe care le compostez când de la
sânul drept la urechea ta stângă (de exemplu)
Cu buzele mă deplasez galbenul nu e culoarea grâului copt nici a
băuturilor soft nici a gălbenuşului de ou e culoarea dârei pe care o trasez când
de la glezna dreaptă la genunchiul tău stâng (de exemplu)
Cu limba mă deplasez albastrul infinit nu e culoarea cerului senin a
canalului dunăre – marea neagră sau a vreunui lagăr de exterminare omonim e
culoarea degetelor pe care le umectez când de la ochiul drept la şoldul stâng (de
exemplu)
Cu ele mă deplasez tricolorul nu e drapelul româniei sau al ciadului sau
al columbiei ci al trupului tău pe care cu patriotism îl desenez când cu creionul
de sus în jos (de exemplu)
Pe hârtie mă deplasez spasm 1
Ochiul numai ochiul. I se scurge încet pe trup i se adună în jurulfirelor
de păr ochiul coboarănoi suntem undeva în spate prin trupul ei trece o sabie o
sabie aşa cum de mult n-a mai trecut aşa cum de mult n-am mai scris o sabie
cred că şi ea are un ochi în creier unul foarte mare unul foarte luminos mare
conducător de oşti mare războnic acest ochi se izbeşte de pereţii toracelui se
izbeşte de piele prin ochi prin ochi voi putea ieşi o data afaraâă departe să văd
să văd tot ce-a mai rămas ei mi-au spus mai nimic mai nimic aproape tot a fost
ars a fost distrus a fost măcinat a fost măcinat cu ani în urmă acolo măcina
carne, bunica mea măcina carne bunica mea poartă acum un sorţ pimpant e
foarte proaspătă bunica mea printre degetele ei greierii cântă şi danseză bunica
mea a trăit mult îmi amintesc de fiecare dată vorbesc de ea şi-mi amintesc
eram o dată pe o bancă una verde băncile verzi de pe timpul lui ceauşescu şi
dintre scânduri au năpădit urechelniţe ne-am ridicat repede bunica mi-a spus
tu o să fii poet o să scrii poezii ca maică-ta o să înveţi franceza da mi-am zis eu
eu o să iubesc o fată sumbră iubesc într-adevăr o fată sumbră nici când intru
cu degetul arătător şovăielnic prin pielea ei nu găsesc nimic înăuntru doarme
totuşi un ochi mare mă gândesc la el mă obsedează poate el mă vede acum
poate zâmbeşte ochiul ăsta o să mă întâlnească o dată pe o bancă verde o să
mă ia la întrebări ca pe forrest gump eu o să-i spun tot absolut tot o să-i
povestesc despre fetele de la liceu („o pătrunse scurt şi iute”) o să mă împuşte
la urmă noi noi circulam numai pe străzi suspendate noi hoinărim prea sus de-
acolo cineva o să ne-arunce un cazan plin cu smoalăde-acolo ni se trage am
frecat chibritul de pielea ei şi s-a aprins spasm 2
Nu nu e prea frumos ea spunea întotdeauna acelaşi lucru într-un cimitir
abia coborâserăm din tren i s-a făcut rău s-a strecurat în cimitir a intrat repede
sub o lespede am închis ochii am ţipat toate mormintele au început să danseze
tango bărbaţii invitau femeile au venit până şi la mine au ajuns la picioarele
mele la buzunarul de la piept purtam o batistă alba am scos-o m-am înclinat
am dat să fug nu se mai putea impiegatul s-a năpustit către mine unde te crezi
ca să ieşi trebuie să plăteşti aici toţi au murit de mult tu ca să trăieşti trebuie
să plăteşti trebuie să stai măcar o oră-două după aia mai vedem mi-am spus
fata pe care o iubeşti te-a tras pe sfoară poate că în cimitirul ăsta nu mai e
nimeni înafara mea poate suntem făcuţi unul pentru celălalt cel care nu se
joacă niciodată nu mai iese niciodată de aici cred că muzica e prea tare asta
cred atât de încet înaintează rima încât am rămas cu talpa în aer aştept să –şi
facă loc prin piele aştept să pot lovi în sfârşit regret n-am s-o mai văd pe
graţiela intrând înmetrou cu ochii rimmelaţi aş vrea să se trezească o dată nora
aş vrea să intru sub plapumă să nu-i spun cu cine am visat azi-noapte să-i
citesc despre gâdirea slabă despre gândirea slabă să-mi prelungesc mâna pe
sub cămaşa de noapte ca o şopârlă n-am s-o mai văd pe graţiela cu fusta ultra
mini – să aud apoi că locuieşte singură cu 90 de dolari pe lună că-i o fată
uşoară – eu care n-am ştiut asta patru ani de facultate acum, acum e prea
târziu, şi totuşi am citit în ziar – kant se masturba în fiecare dimineaţă ca să
aibă mintea limpede iar eu eu am scris despre descartes; foucault a ţinut un
curs la college de france despre onanişti – deşi era homosexual toate astea sânt
acum atât de departe ea o să te ardă cu bricheta la testicule sau o să scrie o
carte plină de spermă cu instantanee trase de pe video de-asta îmi pare rău că
n-am s-o mai văd pe graţiela intrând goală în metrou, cu pubisul strălucitor, cu
o secundă înainte de atenţie se închid uşile cu o secundă înainte toate fetele s-
au dezbrăcat pentru mine când eu eram închis în cameră şi scriam poezii până
şi diana cu grisinele ei.
Ihtiologică cu iubita mea n-am făcut dragoste de mult locuim în acelaşi
acvariu sub acelaşi nisip eu –
Cu tubul de oxigen lipit de spate mă sufoc încet mă sufoc ea nu
bănuieşte nimic de ziua şcolii cu silviu angelescu sau mit şi literatură, 1999
 Pe stradă astăzi femeile mi-au arătatsfârcurilemi le-au băgat sub nas mie
care de-atâta vreme mă plimbam singur prin parc astăzi toate femeile pentru
mine au ieşit pe stradă goale puşcă cu un clitoris roşu înfăşurat în jurul
capului, Victorie da victorie!
Mi-l treceau pe sub bărbie îmi deschideau buzunarul de la piept şi-mi
puneau răvaşe cu declaraţii cu declaraţii mâine trebuie să fac faţă unei armate
de femei de animale înfierbântate totdeauna mi-am căutat iubirea aici
totdeauna mi-am anunţat venirea buzduganul trecea prin uşă se-nfigea în
bibliotecă – poemul macho al alinei durbacă iubirea din toaleta bodegii din
staţia tramvaiului 5
Cu lili ruxi alice diana doina chiar m-au pipăit cu sfârcul lor cartilaginos
asta este poezia unei mari victorii mi-au atins pantalonii dintr-o dată m-au
strâns la piept m-au sufocat eram lihnit de foame m-au făcut să mă simt ca un
făt ca un monstru încet luminile se sting din corpul meu rămâne gura apuc
mai bine cu gura mare şi roşie le e gura umedă le e gura sexul lor se simte-n
gură a mea e gura după ce mor o să vă las numai gura de mine e numai gura.

13 mai peste 34 de minute plec la şcoală da o iubesc poezia asta e

pământul patriei pentru care s-au luptat strămoşii pentru care mă lupt eu cu
nora fiecare centimetru pătrat fiecare literă când eu visez excrescenţe
teratologice – fundul lui alice ea cu mâinile la beregata mea eu sunt cneazul
igor eu sunt ratko mladici dintre coapse lili-achii stropite de sânge în fiecare
dimineţă poeziile mele sunt cenzurate trunchiate modificate chiar alienate eu
care sunt în poezie atât de sincer atât de crud scârbos ob-sedat acum nora s-a
întins pe pat cu tălpile înspre mine cu pleoapele lăsate ca un flacon de
analeptice atât de ispititor dar există există backspace metal te privesc de vis-a-
vis ai obraji de tablă încinsă picioare de fontă genunchii două pere de grafitti
cercei de aur pelvis de cupru iubita mea de ce nu vrei să te ţin pe umeri la
concertul cu metallica de pe 9 iunie teatru I Sub urechea dreaptă s-a mutat
diana şi sub stânga stanică ca două izvoare susură romanţele cele mai
frumoase vinul cel mai dulce cade pe obraz se prelinge pe bărbie eu o ţin pe
nora de mâini şi aud absolut tot sub urechea mea dreaptă o urechelniţă a
doborât patru păianjeni cu picioarele tăiate spânzuraţi din proprie iniţiativă
patru păianjeni stau nemişcaţi în cele patru colţuri ale camerei aşteaptă
securea ghilotina lansează manifeste în camera mea laptele sângele şi apa fac
cel mai bun cocktail te stropeşti cu el pe piele şi-ţi cresc trifoi mărunţi cu patru
foi cârtiţele sapă prin tine.
Peste toate o umbră ascuţită tot mai ameninţătoare toarnă minciuni tu
nu trebuie să crezi nimic o ţin de mână pe nora îi sug loburile urechilor
parchetul se umflă sub paşii noştri nimic nu mai e ca în vitrină nimic mai
tridimensional decât umbra din craniu nimic mai roşu decât inima nimic mai
plăcut decât o doză de sânge pe malul lacului herăstrău când chichi a ajuns la
conserva de peşte cerul se umflă tot mai mult din cauza igrasiei doina e
cariatida de ghips din ochii cristinei pot decola mai multe navete spaţiale
numai că ea nici măcar nu locuieşte aici o ţin pe nora de mână pe piept o
groază de furnici aşteaptă să se ridice cortina pe toată scena va apărea capul
meu bandajat cu un porumbel în gură umerii mei cu arcurile sparte vreţi apă
din palma mea vreţi picioarele mele ionice vreţi limba mea franceză tăiată la
fiecare gradaţie îmi vreţi viaţa care aşteaptă în fiecare staţie vreţi să vă pun cu
botul pe labe mă vreţi gol sau din buzunarele voastre creşte o frânghie care
vrea să mă sugrume spasm 3
Acolo înăuntru plouă cu soare ţi-ai tăiat şuviţele prea lungi ţi-ai ridicat
pleoapele în capul meu de bolnav lucrurile se întind pe rafturi printre molii
gândaci de catran suntem bolnavi abia mai avem puterea să ne smulgem
hainele de pe noi şi să ne stropim cu insecticide capul de sârmă ghimpată cu
vârfurile întoarse în creier roman la 17 ani într-o noapte fugi de-acasă bei o
votcă pentru prima dată urli pe stradă şi argentina din creier se-aprinde
intermitent pentru prima oară te duci la un film porno noaptea citeşti cioran
nici măcar nu ejaculezi în somn când o visezi (ea pentru mine era îmbrăcată-n
catifea verde nu avea sâni nici sex era frumoasă ca o plantă de interior)
Noaptea în gară te urci pe tavan şi-i săruţi pe toţi îi iubeşti pe toţi te
sinucizi cu flacoane de ampicilină îţi vinzi rinichii splina ca să-i plăteşti primul
avort te simţi ca un păianjen miriapod care mănâncă greieri toată viaţa ai vrut
să-i păcăleşti te-ai îmbolnăvit când trebuia să ajungi la întâlnire te ţineai de
mână cu ruxi virgina de 27 de ani (frigida, şopteşte doina –
Pe doina aş dezbrăca-o şi aş biciui-o în parcul tineretului lângă biliard pe
sergiu l-aş spânzura de penis)
Noi umblăm ca doi condamnaţi pe acelaşi covor saliva din care eşti făcut
se-ntinde pe toată masa şi-atuci te poţi gândi la dumnezeu poate să ţi se
învineţească buzele şi să mori chircit ca o smochină pe masa mea cresc flori
carnivore mai vulgare ca toate poemele mele versurile pot fi mai tari ca sânii
pamelei anderson cu o poezie vei fi făcut de mult dragoste fără să-ţi aminteşti
vreodată numele ei. (cât mai sunt) în concert după THE END Aţi văzut
accidentul să-mi fi luat vopseaua cu mine să-mi fi pus mănuşile albe să-mi fi
băgat punga de plastic în gură să mă fi holbat mai bine la struţul ăla îngropat
aţi văzut accidentul toată lumea s-a liniştit intrasem în gura poliţaiului şi-i
spuneam eu am vrut să fac o revoluţie să-i pun piedici primului-ministru să
vând trecătorilor eprubete cu sânge la colţuri de stradă să mă bâlbâi la
microfon aţi văzut accidentul mi-a ieşit prin occipital un lasou roşu cu care am
aruncat după dumnmezeu până m-a durut inima şi-am chemat salvarea la
piaţa unirii n-aţi văzut nimic de foarte multă vreme brânza topită vernil cu care
mă hrănesc cărţile rupte din care citesc fetele în catifea verde era să nu mai
ajung viu acasă mă durea pieptul aţi văzut accidentul se urcau disperaţi pe o
scară proaspăt vopsită agăţată de ceafa mea făceam reclamă la rai mă dureau
mâinile s-a întors dintr-o dată către mine cu genele ei false s-a dezbrăcat şi m-a
excitat atât de tare încât i-am răsturnat pe toţi credeţi că puteţi ajunge acolo de
capul vostru că eu nu vă dau pe tavă istoria de care aveţi nevoie fără alibiurile
mele aţi fi o bandă de taximetrişti şi precupeţe BEŢIVUL După un film cu Kevin
Costner dacă-mi dai să beau o să mi se umezească ochii şi-o să te implor să nu
pleci o să-ţi repet cât te iubesc te iubesc şi dacă-mi dai mai mult o să mă arunc
în genunchi o să-ţi sărut picioarele o să-ţi urlu te iubesc şi te iubesc dacă mă
îmbeţi o să izbucnesc în plâns când mă uit la televizor la un film siropos şi-o
să-mi izvorască din orbite lacrimi sărate pe care odinioară le vindeam în
căminul de fete la sticle de 0,25
Dacă plâng e totuşi ceva adevărat prin mintea mea înoată un viezure cu
ochii de gămălie cu limba scoasă după ce beau sirop plâng şi totuşi nimic nu e
nimic mai serios ca beţivii sunt zgomotoşi îşi ling mâinile de plăcere când sunt
salutaţi dorm printre câini la picioarele meselor dacă primesc un picior în cap
izbucnesc în plâns şi dacă şobolanii îi ispitesc li se face scârbă ca şi mie.
În demisolurile lor noaptea se terezesc şi–şi sug sângele ca vampirii cu
pielea mai albă ca zăpada egolatrie am văruit pereţii până noaptea târziu de
dincolo-numai linişte, felinarele cu care pătrund în trupul tău de hienă –
Trupul meu mortificat fără sex aş fi un cavaler al legii morale îmi răzbun
moartea în fiecare celulă în fiecare an o linişte tot mai tenace îmi face cu ochiul
dimineaţa inspir aclamaţiile a stadioane întregi la fiecare pas lama securii pe
care străluceşte singura mea bucurie: Imaginea zâmbetului de învingător.
Mi-e dor două maimuţe stau lipite două maimuţe cu trupuri umede cu
buzele umede se îmbrăţişează în staţia de autobuz ea îi suge buza inferioară el
îi masează uşor sânii până şi ele se iubesc.
Tu care ai pielea arămie mată tu de ce nu-mi dai un telefon după două
zile de ce nu răspunde nimeni la telefonul vostru ştii câteodată în capul meu
rulează imagini care-mi moleşesc creierii atât de tare sub ochii mei maimuţele
se iubesc în cuşcă fără jenă le pacte autobiographique eu nu sunt nici poet nici
profesor nici revoltat am fost o dată soţ şi la tribunal pe hol ea s-a aşezat în faţa
mea şi-a spus hai să ne sinucidem plângea eu nu puteam s-o cred nu puteam
să n-o cred dacă nebunia ţopăie pe trotuar ca o fetiţă cu părul legat în cozi e
păcat să n-o săruţi chiar dacă nu te culci cu ea s-o pipăi şi să le povesteşti altor
femei despre prima ta experienţă sexuală la cenaclu flaconul de diazepam poate
fi cel mai mare din lume eu însumi am ceva de împărţit cu mine însumi vreau
să scrijelesc fotoliile cu cuţitul sau vreau să-mi dau doctoratul mai degrabă
deschid fereastra şi mâna mă va mângâia ca-n fiecare seară ca-n fiecare seară
mă voi cabra puţin nebunia mă va saluta de pe celălalt trotuar şi eu de vis-a-
vis cu deferenţă ea plânge şi spune hai să ne sinucidem orice poezie ar lua-o
atunci la fugă (textul ăsta l-am premeditat văzusem propunere indecentă şi-am
observat că filmele americane au un mod special de a muri fără să sufere
niciodată se enervează se emoţionează devin nesigure dar mor înainte de orice
experienţă notabilă mor ca Roland cu Durandal alături)
Când ai în loc de creier o grămadă de oase care se prăbuşesc moartea
înclină reverenţios pleoapele nu fără falsă cochetărie şi-o rupe la fugă
noiembrie paradisuri vise parapeţi ce nu am facutşi nici nu mi-a trecut prin
cap ca aşfi eu cel care nu mai sta pe o închipuita chiar daca maiestuoasa
piramida sau antrepriza a aerului între liniile de cale ferata despre care tot
vobeam aşa de rar întâlnite ca loc vreau sa spun unde praful se confunda cu
buruienile pline de un lux al expresivităţii în mijlocul senzaţiei tale de stupoare
în faţa luciuluişineişi în acelaşi timp clarobscurul când verde când gri sau mai
închis al vântului prin plante cum s-ar spune cuvinteleşi tot ce ai vrea sa spui
fara sa fii în stare de vreo formulareşi cei care-ţi sunt aproapeşi gesturile tale
stângace în momentul acela şi ca metacarpieneleşi degeteleşi pieleaşi toată
materia cornoasa de la mâinişi de la picioareşi chiar parul meu umplu
vagoanele acelea de marfaşi nu sunt eu între linii sau nu doar eu cu
încercuirea aceea de raze sau trupuri sau purşi simplu obiecte de la pachetul
deţigari plin pe jumătate cu vergelele răbdării, Cutiile de conserve goale, şi până
la imensa copertina de tabla ondulata peste acest depou al industrieişi al
intenţiilor noastre
1. (unde cineva ins ira o lunga poliloghie de amintiriş i nu recunoaş te ca
ar face astaş i în final pare sa se întâmple în sfârş it ceva dar nu este sigur iar
dreptatea pare sa rămână încă o data suspendata pe mâna unei necunoscute
în pulover) 2. O zi întreaga trebuia sa nu fac nimic în nici un caz sa dorm 24 de
ore cu ochii aţintiţi relaxant jumătate spre tineşi atât sa nu ma gândesc la
surprinzătoarele conexiuni dintre gesturi şi sensurile lor ca nişte exotici copaci
scrijeliţi îmbracaţi în secreţia lor subtila de cauciuc sau de X + Y = LOVE sau
copii de sus până la tălpile înalte ale pantofilor tai întinşi în ceea ce ar putea sa
fie o imensa umbra strălucitoare o justificare a fiecărei dimineţi exuberante
(daca se poate aşa ceva) când te îmbraci într-o tăcere mata şi fiecare sunet al
zilei este o cutiuţa nu mai mare decât buzunarul tau un pachet de carioci în
mapa lor de plastic greoi marcând mijlocul multicolor al mesei ori vreun
trotuarşi tu cu degetele umerii picioarele parulşi tot corpul pe punctul de a
porni încotro cu vorba aceea inutila repetata mereu hai 3. Aproape sim ţ icum
din pielea ta crescţesuturile de grosime variata, hainele acum repet pentru un
fel de identificare, un fel de semnătura şi în acelaşi timp sechestrare a
gesturilor tale în traiectoria uşor curba descrisa de tricou apoi de cămaşa prin
aer până când nasture după nasture pocnete minuscule încheie aceasta scena
care ar putea fi o îmbrăţişare într-un film din '50şi în semiobscuritate
materialul dublat cu muselina probabil pantalonii aluneca drept după o
frângere pe genunchi direct pe piele de jos până sus iar nodul microscopic
resimţit un moment pe dosul palmei, la încheietura dispare la prima flexiune a
degetelor 4. Ş i cum amvazut ca privirile s-ar remarca printr-o subtila
dezordineşi toate frumoasele discursuri ale genelor tind sa reinventeze ele cu
aerul nevinovat ca ar descoperi un tabel o grila un exemplar sistem de relaţii
uite uite braţul degetele interiorul mâinii este compatibil arata ca o piesa dintr-
un puzzleşi nu are decât sa se potriveascaşi catehismul din Ulyseşi preţurile
afişate în consignaţiişi caietul tau cu raspunsurişi fraze care se potrivescşi
privirea pe care o surprinzi în staţia de autobuz printre uşile care tocmai se
închid şi ridicarea transparenta a dimineţii în vocile ascuţite modulate în
frânturi de muzica orientalaşi dance în piaţa printre guliile verzuişi lamâişi fata
aceea bruna râzând cu braţele pline de 30 de capete deţelina ca un buchet de
bujori maroni cu tulpinile pendulând cu palmele înguste ale frunzelor pe
puloverul eişi tot ce te surprinzi visând cu acurateţe tu le-ai cerutşi nu le ceri
bine delocşi nici destulşi tot e prea puţin spus te trezeşti cu o propoziţie foarte
lunga unde tre-bu-ie fiecare frântura sa aibă un loc şi exact atunci nu mai are
cum sa te intereseze ceva.
Asta ştiai şi sa vedem, face vreo diferenţa? Nu! 5. Cât o sa fie aerul acesta
cu variaţiunile lui de respirabilitate şi intensităţile brusc împrumutând de la o
silueta ceva ca o accelerare şi în acelaşi timp o capacitate de a urmări cu
încetinitorul un gest o atitudine o îţi spuicorespondenţa ar putea sa vina
oricine sa spună am scris o carte sau am citit una diferenţa o sa fie foarte mica
şi toţi dar toţi au dreptate sa spună suntem mari sau grozavi atât de mari încât
şi asta nici nu mai spui se vede faci asta în fiecare moment strada şi toate
apartamentele din blocuri aleile care împletesc ziua cu umbrele înghesuite ale
copacilor şi gardul viu sunt excrescenţe normale corpului meu şi chiar tu cu
tulpina (aha, metaforespui) privirii tale şi cu vorbele tale ca nişte rafinării
ultramoderne asta nu o să-ţi spun Buna ziua şi gesturile rituale când te
întâlneşti cu mai mmulte persoane într-o camera sau afara relaxate dar rituale
mâna strânsa mâna strânsa mâna strânsa şi nimic nu se înţelege de la sine şi
spunem un EU imens care face sa tresară figurile tăcute ale fiecărei zile
publicitare şi vin gata sa nu fiu recunoscut şi uite nu te-am recunoscut o sa te
îmbogăţeşti şi daca aş ajunge nu daca şi daca aş ajunge sa fiu aici destul de
puţin faţa de cel pe care nu îl cunosc şi eşti TU care uite te apropii doar sa nu
orbeşti de bucurie şi sa te confunzi cu gesturile pe care sintaxa aceasta ţi le
cere sau este de parca le-ai făcut deja şi chiar le-ai făcut altfel n-ar fi mişcate
fotografiile acestui moment ce o sa spui astăzi ASTĂZI ASTăZI AStĂZI Când nu
pentru ca aş fi spus sau ca ar fi adevărat (s-ar putea sa nu fie deloc aşa)
Străzile care sunt pe rând picioare talpi motostivuitoare din mâini
pleoape tiribombe care învârt irişi pupile valve tobogane de vene artere şi
gânduri priviri poate nu zvâcnind sunt la un moment dat simultan toate astea
şi cordoanele noaste late ţinând tot felul de trepte ale eleganţei sau mai repede
aproximezi exploziile succesive de pe toată durata zilelor noastre ce o sa zici o
sa te miri ca astăzi toate sunt la fel absolut neschimbate cu un fabulos aer
banal aproape plictisit daca te-ai gândi la rece şi daca nu?
Eşti acolo nu? Şi mănânci fiecare fulg de zăpadă cu privirile avide în care
te îmbraci din cap până-n picioare toate lucrurile rămânând la fel ca înainte se
poate spune şi aşa divertismente nr.1-7
Ramaşi destul de mulşi faţa de numărul nostru real adică eu şi tu sau
ma rog o singura persoana putem să-i spunem eu sau de ce nu tu ne vedem
mult prea des unul cu altul ca sa avem ce sa ne spunem poate din cauza asta
se ţese tot mai clar vorbirea continua fara sa începi sau sa termini undeva aşa
în permanenşa se poate spune ca este vorba despre creiere antropomorfe trăind
unele în interiorul altora sau în cel mai bun caz ca un fel de zeităţi indiene
identificându-se aproape cosubstanţiali pana şi cu de exemplu uriaşele caus
bleu care parcurg oraşul sub privirea mea neîncrezătoare divertisment nr.1 în c
mare cum cum cum cum nimeni nu ar putea sa spună vreodată ca ar fi în
vreun fel vorba despre o trecere a relaţiilor inventate aici la nivelul înşelător al
discursului în superba poveste de care te plictiseşti aştepţi să fi surprins o
întoarcere brusca a înţelesului adică da aşa ceva este o invenşie şi la un
moment dat eşti sigur ca printr-o uşa trântita de curent în momentul repezirii
acesteia spre toc surprinzi eşti sigur ca asta ai văzut cu numai o clipa înainte
ca uşa sa se trântească cu un zgomot pe care îl ştiai pereţii fereastra de pe hol
săreau într-o culoare alba şi asta era tot la fel de sigur erau tot acolo în
văruiala lor calciu ronţăiau încet ca pe un mar impresia ta de care eşti foarte
sigur şi nu insişti divertisment nr. 2 în a mic acum nu te mai agiţi nu te mai
recunoşti de parca asta s-ar fi întâmplat vreodată nici în graba unui gest
automat îţi atingi faţa de exemplu fără sa ai un motiv aproape ca îţi inventezi o
mâncărime ca un ocean redus la scara viu cu vietăţi subacvatice care îşi dau
din mâna în mâna un teanc de bancnote nu eu nu merg sa cumpăr bilete până
la a patra dintre ele care nu este ultima din şircare da ma duc eu şi intra pe
gresia cenuşie a unui peron în sala de aşteptare iese se strecoară printre
antebraşele unei graţioase femei uriaşe care da doarme chiar pe pragul casei de
bilete te miri ca respiraţia ei nu răspândeşte pe tot peronul biletele de călătorie
ca nu se îndoieşte nimeni de consistenţa zilei pe care aţi început-o aşa înşiruiţi
lângă o gara pe vremea aceea încă inexistenta cum adică sa se îndoiască numai
de nu s-ar întoarce adormita de pe o parte pe alta sa spulbere biletele înainte
sa cumpărăm nu nu se întoarce o cunoşti parca de ce n-ar fi chiar gestul tau
mergi pe lângă o clădire impunătoare şi doua chei legate prin corpul nesigur al
unei sfori se ating aritmic într-o rugăciune într-un înşelător poate tibet al uşilor
al clipirii sau aşa ceva divertisment nr.3 în litere mici. Sa strănute cu ochii
deschişi)
Numai câteva cuvinte ai spune şi asta ar fi mult ce sa spun treci prin
camera trecem dintr-o camera în alta merg cu picioarele tale spui câteodată ştii
s-ar putea înţelege ceva de aici dar ar fi o greşeala pe coridor cu degetele caută
un sunet pe vergelele de metal de sub balustrada scării urci sau cobori ar fi
adormit pe un pat dublu de aer judecând drept arome toate astea sau drept
intenţii greşite apoi aşternutul tăblia pitica scot la tine mâini cu mângâierile în
palma şi pe antebraş ca nişte guri sunt clar conturate cele 100.000 doua sute
de miliarde 2 guri abia deschise cu ferocitatea lor delicata concisa s-ar spune şi
numai câteva sunete nici măcar cuvinte pe braşe pe umeri pe piept degetele A
ochiul stâng LA-pleoapa buricul G dar eu aici scriu ori acolo se aude când clar
când abia îngânat mai sa tuşeşti de exemplu sau sa caşti sau alte reacşii
apotropaice divertisment nr.4 în d mic degete uriaşe ating uşor cu o grija ieşita
din comun trotuarele, de pe o strada pe alta deasupra creştetului tau de
exemplu pe cupole şi acoperişuri sticla metal beton care oricum înseamnă o
prezenţa umana între vârtejuri calme de puf de plop (seminţe?) frunze
minuscule uscate petale probabil chitanţe se opreşte acum această imensa
mâna de pianist sau poate a unui foarte meticulos uriaş criminal nu prea cred
sa avem noi vreo treaba cu asta tu eu dar nu se ştie de-aia-ţi spun divertisment
nr.5 în f mare foarte uşor apăs pe întorsătura asta „şi ce daca”
În balcon poate sa plece toată lumea ştii de ce am venit da adică îmi
închipui prin fereastra cei din camera vedeau tot sau nu poate era vre-un
transperant un portret de grup o fotografie marita neclara eu trebuie sa ajung
acasă tu ştii de ce am venit of răzvan cosmin ţupa faci pe modelul covorului un
model în plus un desen suprapus cum ar fi corpurile nu doar cu reacţiile lor
inconştiente şi în plus stupoarea celor care au intrat în camera în balcon sa
vadă sigur, nu se poate aşa ceva „avem părerile noastre, orgoliul meu”
Poate îi foloseşte ce face poate scamele astea sunt chiar ultimele locuri
unde soarele apune şi rasare simultan se desfăşoară ziua din plin pana în
depărtarea relativa a capetelor ei divertisment nr.6 în d mic da aştepţi probabil
mişcarea decisă un adevărat cod ca omul acela în deşert care ştie deja dar
lucrurile trebuie sa se întâmple într-o incertitudine oarecum de bun simţ
oamenii cu lame subţiri arcuite în mâini sigur prietenii tai sau numai persoane
alte egouri ale tale cu care nu ai apucat sa te recunoşti se simt bine şi spun
asta întreabă de ce nu a venit claudia sa ne ia în palmele ei tâmplele pline de
cicatrice sa nu întrebe nimic sa îşi ridice uşor picioarele unul câte unul de pe
covor sa ne întrebe acum crezi aşa puţin dezinteresată crezi da da şi sa
improvizam repede o sonata ori o forma deschisa din tăişurile fine ca aţa de
papiota gata sa lase orice legătură sa se piardă în orice moment dar da fara sa
facă asta da divertisment nr.7 în d mare. Doar un fel de gust ar mai putea sa
spună doar daca nu ar fi intervenit ceva o iluzie sau intenţia şerpuita a vreunei
insecte mersul minuscul al furnicii de exemplu sa traga toate impresiile tale
într-o lume persistenta o nuanţa o abia perceptibila aroma de migdale
insinuează asta
©răzvan ţupa 2000®
Paradisuri vise parapeţi transperantul minuscul întins peste degete seara
umbrele altor degete pun inele pe mâna ta pe umerii tai pe urmele ude ale
autobuzului în care te îndepărtezi spun tu dar nu lua asta drept o aluzie şi
povestea asta cu bijuteriile de aer întunecat nu are cum sa te păcălească în
vreun fel aşa cred şi daca ar fi mai puţin timp daca nu aş avea când sa mai
revăd sa repet şi sa modific într-un neaşteptat orizont al înţelesului spaţiul
acoperit de vorbe daca aş realiza brusc da ca nu avem timp şi totuşi tot fara sa
ma grăbesc aş spune nu „unde eşti „ nu „bine aştept” nu „o sa fie ocazia” chiar
daca s-ar prăbuşi cu zgomot tot efectul de intimitate VIE presupus de
îndepărtarea însăşi şi de mâinile privite atent şi în locul unor descrieri cu
holuri spaţioase ferestre şi staţii de autobuz în care aştepţi lângă grămezi mici
de gunoi aprinse jucând flăcări şi fum supărător de la plasticul paharelor de
îngheţata ai aluneca în brusc privirea se muta prin camera aluneca o data cu
tine pe balustrada scării în casa scărilor plina de ecouri până jos afara nici nu
ai lăsat sa se închidă uşa imensa de tabla cu geamuri groase ce sa cauţi
zgomotul arcului întins între tocul de metal şi uşa blocului acum revenind la
poziţia normala închis zgomotul ascuţit aş fi spus ca un cântec de lauda ca un
ceas deşteptător izbucnind dimineaţa cu un mesaj simplu arcul din colţul ieşirii
din bloc vibrând aproape uman trecând mişcarea aceasta sonora balamalelor
apoi geamurilor care tremura în locaşele lor şi până în deplasarea foarte clara a
stinghiilor late de sus până jos transperantul care într-o lectura ar fi tăcerea în
alta vorbăria acum este doar un obiect cu umbrele pe care le arunca pe asfaltul
alb ca hârtia uscat în urma autobuzului cu care ai plecat şi urmele s-au uscat
da şi asta nu are nici un înţeles ascuns jaluzelele se mişca încet este numai o
seara foarte plăcută sau cred ca aşa se spune nu este o zi destul de frumoasa
ca sa te cunosc dar nu o sa ţin cont de asta o sa merg încă mai încet dar fara
sa ţin neapărat sa fac asta daca ma deplasez cu o viteza nu foarte mare ca
pieton nu am decât sa ma împiedic sa ma uit înainte sau aiurea unde ma
uitam de prima data ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic te-am văzut între
oamenii care în februarie stau lângă dughene şi îşi vorbesc sau nu spun nimic
se uita unul la celalalt ceea ce ar putea fi acelaşi lucru şi aici începe totul
pentru ca nu are cum sa fie acelaşi lucru şi daca spun lucru poate tu te-ai şi
înfuriat şi daca făceam asta era numai ca sa ai un fel de aer o atmosfera
personala cu epidermele ei de stratosfera şi aşa mai departe care sa te
înconjoare şi în acelaşi timp la un efort pe care nici nu îl mai sesizezi în aşa
măsură este de automat un reflex deci la care indeterminarea aceea sa se
spulbere daca ai fi fumător ai scoate o şuviţa nesigura de fum daca ai mesteca
guma ai face un balon care ar tot creşte ar atinge fara şa se lipească bărbia ta
braţul îndoit parca sprijinit pe o masa imaginara ar străbate tăblia aceasta a
mesei răspândindu-se în toate direcţiile şi i-ar depăşi marginile pe toate în
acelaşi timp s-ar feri puţin de degetele mele şi acum mi-ar atinge obrazul puţin
sub cicatricea pe care o am de la o căzătură în parc mai demult poate într-un
sfârşit s-ar lăsa sub degetele mele ar rezista puţin apoi aş fi între pereţii vineţii
ai gumei de mestecat tu ai fi deja acolo şi strada pe care pleci de obicei grăbită
şi genţile noastre sprijinite ridicol de fotolii la geam şi vecinii agitaţi ar continua
sa bata cuie în ocupaţiile lor ar fi seara şi perdeaua ar închipui o forma
temporara a vântului fereastra s-ar apropia ca un om încet de tocul ei şi una
câte una peisaje minuscule, lentile, fracţiuni grele de timp s-ar întinde încet pe
geam în picături vinete apoi incolore confundându-se între ele într-o pâcla
lichida o perdea ai spune vie Poeme (din volumul „Câinele, femeia şi ocheada”)
Câinele O să-mi cumpăr un câine.
Ba o să-l fur. (măcar să încep direct cu păcatul; Ce atâta pregătire pentru
păcat!
Ce atâtea prepăcate!)
O să-l fur, O să-i scot dinţii, unul câte unul, O să-i smulg ghearele, una
câte una şi o să-i dau drumul. (dar nu de tot!)
O să-l întărât şi o să-mi facă plăcere (plăcere o să-mi facă)
Să-i simt gingiile pe grumazul meu, Pe ceafa mea cea groasă, Încercând
să-mi işte sângele. (plăcere o să-mi facă)
De-aia i-am lăsat ochii: Ca să vadă şi să nu poată.
Geanta Mi-am luat o geantă.
În geanta mea de piele sunt: O agrafă, un chibrit nemţesc, un stilou, un
ochi de păpuşe, O fotografie alb-negru cu mine când eram mic, O păreche de
buze, un fluier, o călimară, o pălărie, O lumânare, o sticlă cu vin, o chipă, o
cutie cu mirări, O alta cu uscatele coji rupte de pe buzele Niadei, Sexul lui
Abraxas, un plic cu cafea, sânii lui Venus, O anemonă, carnea rămasă de la
circumcizia lui Kafka, Pantalonii evazaţi ai lui Raluke, O piatră şi un ceas.
Dacă le-aş scoate din geantă, le-aş putea pune la loc.
Ne (înţeleasa)
Adam Kadmon, eşti bărbat sau femeie?
Adam Kadmon, eşti copil sau bătrân?
Adam Kadmon, eşti pământ sau apă?
Nu voi face nimic să mă simt bine în cele şapte zile de azi şi, totuşi, bine
mă voi simţi.
Adam Kadmon, eşti cer sau restul?
Kartari acum eu cred că cel mai bine e să mă trezesc să umblu puţin să
bat cuiele de pe colţul mesei într-o spinare să scot cuiele să las să curgă tot
sângele din cele două răni să-mi lepăd ochii să-i aşez acolo unde bătusem
cuiele să bat din nou cuiele şi să adorm la loc kartari ca un vas mare în care se
adună tot ce i-a urmat – estera.
Pot să ţin un loc (mână caldă încălzeşte mână rece)
Pot să ţin două locuri (în cort – nisipul)
Ai văzut cât de bine asimilează memoria experienţele carnale?
Kartari păcatul singur intră-n trup şi poate fi abur, Poate fi spirit
trupului meu încheietural dar nu-mi voi duce pe cea-iubită în grădini şi nu-mi
voi duce pe cea-iubită în grădini ci mi-o voi îndepărta, Carnea mea dublându-şi
preţul singurătăţii kartari intram în somn fără să trec prin adormire şi îi
spuneam că nu găsim în trupuri împlinire că trupul e eşecul încercării 7de a
reface androginul acum, să ne lipim spinările cu sângele necurs şi să ne
credem unii pe-alţii: Putem renaşte fără a muri!
Chiar astfel îi spuneam femeii, Ieşind din somn, fără trezire kartari pot să
închipui camera cu fotoliu unde în loc de ferestre sunt trupuri care ar muri
dacă cineva le-ar împinge şi pot să le împing şi le împing ocheadă (extaziac)
Pielea îmi ascunde carnea.
Am stat întins şi am gândit trupuri de femeie şi dacă n-aş gândi tot
trupuri de femeie n-aş gândi ocheadă când eram mic făceam balonaşe din
scuipat acest lichid sacru ce dăinuie în mine încă dinainte ca eu să-l fi
conştientizat prima oară ocheadă vino la marginea pădurii să ne suim în copaci
să ne facem acolo o cazemată îţi aminteşti doar cât de bine îţi îngrijeam părul
când eram mici măcar pentru asta vino să dormim împreună acoperiţi de
porumbei seara ca îngerii să zburăm spre Moarea iar dimineaţa să coborâm şi
să ajutăm la întorsul fânului ocheadă cu toţii-or să-şi întoarcă faţa de la mine
domniţa Kahana, prinţul Salivă, Împăratul Căpşună, porumbelul coşarului,
regina Yoni cu toţii-şi vor întoarce faţa de la mine ocheadă spune-mi paseist,
onirist, intuiţionist, Acuză-mă că mă bărbieresc de şapte ori pe zi, Că fumez în
acelaşi loc, Reproşează-mi sluţenia, vina de a fi evreu sau măcar filosemit,
detestă-mă pentru plimbările mele prelungite cu troleibuzul, Pentru
contemplaţia în care cad seara, la asfinţit, Aminteşte-mi că sunt singur, Dacă
vrei vino să jucăm şah, Să privim ca doi imbecili pe fereastră, povesteşte-mi, Nu
mă supăr, povesteşte-mi despre bunicii tăi pasionaţi de pictura suprarealistă,
despre idioţenia mamei tale, adu-mi ţigări, cere-mi vaza în care ţin florile
nemuritoare, bea din vinul meu, Zi-mi pilde cu curve, cântă-mi din harpă, Du-
mă la cinematograf, fierbe-mi cafeaua, Ascultă-mă când nu mă poţi opri din a
vorbi, Mângâie-mă, chinuie-mă, trădează-mă, Fură-mă, vinde-mă, omoară-mă,
Numeşte-mă melancolic, trist, Dar niciodată să nu mă faci tu pe mine
iluzionist!
Ocheadă n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul multe vise, ignoranţa,
hedonismul, Substratul ereditar, tutunul, Trupul ne-mplinit, Luida jelnic mă
simt şi n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul Femeia O să-mi iau o femeie.
(nu de alta, dar prea mi s-au înmulţit substitutele de sensibilitate)
O să mă spăl, ca într-un vechi ritual de abluţiune, Pregătindu-mi încet
corpul, chiar trupul, Curăţând cu grijă toate porţiunile nelinse.
O să mă limpezesc apoi de atingerile mele şi o să mă opresc. (auzi? Auzi?
Auzi! Auzi!)
 O să mă aşez şi o să-mi pregătesc femeia: Cu pielea şi carnea de pe piept
o să-i astup urechile (aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe piept)
Cu pielea şi carnea de pe umeri o să-i acopăr ochii (aşa că-mi smulg
pielea şi carnea de pe umeri)
Cu pielea şi carnea mâinilor o să-i înfund gura (aşa că-mi smulg pielea şi
carnea mâinilor)
Dar aburul ăsta cu miros de mamă. (aburul ăsta cu miros de mamă)
Degeaba toate grămezile de carne şi piele smulsă: Aburul ăsta cu miros
de mamă îţi aminteşte că, din momentul în care miroşi mirosul mamei tale,
Lumea femeilor ţi se închide. (dintr-un viitoriu volum)
Svapna (ithyphalli)
Pe vremea când purtam veşminte femeieşti beam mult ceai îmbrăcat într-
o camizolă purpurie seara mă aşezam în fotoliul din living şi cu samovarul
lângă mine îmi aminteam visele de amiază: Fie un oraş mobilat ca un
apartament: Covoare în loc de asfalt canapele în loc de bănci biblioteci în aer
liber din care puteai lua cărţi fără să ceri voie nimănui.
Fie o armată de soldăţei a căror lăţime în umeri se modifica după cum
bătea vântul.
Fie un subsol de cinematograf unde eram invitat (cu Kostea, Vera şi Miró)
La un spectacol de muzică chinezească.
Fie pur şi simplu un parloar nespus de lung prin care se plimba Kristin
Scott Thomas.
După ce se golea samovarul eram atât de obosit că adormeam în fotoliu
cu cana de ceai în poală nerăbdător să-mi amintesc a doua zi ce voi fi visat
peste noapte svapna visul a venit am gustat gustul înfiorător de dulce al
următorului sărut: Dinţii ne erau încleştaţi foarte încleştaţi dinţii ne erau de
nedescleştat aşa că ne-am scos dinţii (o parte i-am spart)
Şi astfel ne-am eliberat limbile care au început să se atingă precum doi
şerpi înviaţi a doua oară Luptătorul O să-mi iau un luptător. (când începi să te
efeminezi, trebuie să te opreşti!)
O să-mi fie greu să-i găsesc un loc în casă, Dar o să-i găsesc locul şi o să
i-l dau.
O să-l întorc cu cheia potrivită în dreptul încheieturii de la mâna stângă.
O să se mişte, O să-i învăţ mişcările, O să-l vând şi o să stau în mijlocul
casei, Ca un luptător, cu picioarele pe ciment, Intuind orice.
Svapna visul a venit pe o bucată de ziar apar doi ochi vineţii vineţii în
pupilă în jurul pupilei în iris în jurul irisului pe pleoape în jurul pleoapelor
vineţii peste leac de vineţii vineţeala coborând spre gură kartari lăsaţi-mă să
mă umplu de terorea ce mi-aţi dăruit iată: Imperfecţiunea haleşte din nou din
plin cu guraburta-i fără apepsie lăsaţi-mă scârbitândurător de nu mă voi
aridica şi cel ce mă va ocărî peri-vă ÎNCERCARE DE BEŢIE TRANSCEDENTALĂ
(NEREUŞITĂ, EVIDENT.)
Ciudate mi se par căile Domnului, Chiar dacă nu le-am bătut chiar pe
toate.
Astfel mi se confesă la miez de noapte Un înger cam gras, cam chel şi
cam bătrân, În faţa unui pahar pe jumătate gol de vin.
 Vezi tu, băiete, zise el fără grabă, (Nu, mersi, îl beau fără apă, Mă opri
îngerul să-i fac şpriţ, să-mi rămână şi mie)
Am mers pe ele atât amar de timp, Am ajuns şi prin străini, am fost chiar
şi-n Olimp, M-am întâlnit cu mulţi, trei perechi de aripi am tocit, De când sunt
tot pe drumuri am şi încărunţit, (îşi duse cu un gest voit absent mâna la prea
puţinul păr), Da’ un singur lucru am învăţat să nu iau în răspăr, Şi-ţi zic asta
şi ţie, că-mi pari băiat de treabă (Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cu
apă!): Oriunde te-ai duce pe aste cărări, Unele crâncene, altele în depărtări, Un
lucru mai ales să nu cumva să faci: Să nu-ntrebi „De ce?” (Ş i să te fereşti de
draci, Ridică el din umeri, ca şi cum asta ar fi fost de la sine înţeles.)
Păi cum de ce „De ce?”?! Ţi-am spus doar să nu-ntrebi!
Ce Dumnezeu eşti aşaa., cum să-ţi zic, să nu te superi?
Na, copil! Mă faci să mă simt absolut inutil!
Nimeni nu-ntreabă asta! Of, te credeam băiat mai cult.” (Mai pune-ţi
nişte apă, că văd că-ţi place tare mult!).
Cam aste-ar fi de spus, băiete, Şi multe altele nu’s (se plezni el mulţumit
peste coapse, terminându-şi vinul şi dând să plece).
Nu pune întrebări, nu te-abate de la poteci, Ai grijă pe-un’ te culci, vezi
unde te trezeşti, (un deget dojenitor fluturat în sus, să iau aminte şi nu care
cumva să nu mă port cuminte)
Fii atent la răscruci, mergi pe-ndelete, Vezi cu cine te-ncurci (mai ales cu
ce fete!), Nu bea apă rece, nu te uita după craci Şi mai ales, cum îţi spuneam,
fereşte-te de draci, Că altminteri o păţeşti! (Şi-au dracii nişte craci!)
A, şi încă ceva, că era să uit! (se plesni peste frunte, pe chelia cam
slinoasă)
Dacă te-ntâlneşti cumva cu El, Cu Dumnezeul nostru, cu slava prea
deplină, Cu sabia de criţă, cu mielul de lumină, Cu duhul făr’de carne şi făr’ de
nici o vină, Ei bine, de ţi se întâmplă să dai cumva de Domnul De-acel mister
etern, Fă-ţi un pustiu de bine, (că doar mi-ai fost subaltern!): Dă fuga iute-
ncoace şi spune-mi negreşit, Să am şi eu parte de pace şi de-un somn întihnit.
Căci oricât am umblat, tot nu l-am întâlnit.”
ZIUA A ŞASEA LA TRIBURILE MANIHEISTE DIN MINE
„Mai stai un pic aşa, că te termin acuş”, Îmi zise demonul, făcându-şi
culcuş În lanul de minte încă necopt.
„Dacă nu te mişti, te termin pân’ la opt”.
Şi-mi adăugă, dintr-o mişcare de gheară, Superbia, îndoiala, teama,
prostia, Ura, lăcomia şi rana de fiară.
Apoi veni prea-bunul Dumnezeu (Care, după cum se ştie, lucrează
mereu), Suflă peste mine viscol de viaţă, Mă-nvaţă de ce nu-i frumos să-mi las
mustaţă Îmi dădu carnea, credinţa şi chinul, Împăcarea, dorinţa şi râsul
(puţinul!), Cugetul, mustrările aferente, umbra şi splina, Mă blestemă să caut
(în zadar oare?!) lumina, Puse în cele din urmă darul de moarte (Nu înainte
însă de a mă fi învăţat carte!), Mai zvârli şi un pumn de nesomn, Şi mă făcu
om.
„A word is a gift is a gift is a gift”, Said I to my fair-haired beloved,
Circumscribing gestures and unspoken fears.
 She wispered nothing, Barelly touching the air between us.
Sometimes, even death is a gift, The long-awaited award for life.
ZEN TRANSACTION OF INTERACŢIONAL GENDER POWER
„Home is where birds sing water”, Wrote he, according to the semantic
rules of the Holocaust.
She interferred with a somehow frowning gaze, Perpetrating beauty
traped în a maze of long tangled hair.
„I would have named you ‘the Charpatian bear’, If you hadn’t written so
birdy”.
„I will name you ‘the celestial she-dragon’, If you’ll dare share existence
with the water sung by birds”.
Outside, în the realm ruled by reality unachieved, The clouds were
spilling gravity tears.
A landscape heavy with hidden relationships between Air, gestures and
absent-minded rain.
URMUZIANĂ Jesu’ Christu’ nihilistu’
O făcu pe Antihristu’.
Cumpără un chil de-ulei Şi apoi, fără temei, Îşi dădu în piaţă foc.
Nu l-am stins, că apă – ioc!
MORALA: REBU şi iluminarea.
O să-ţi fac cadou o idee, nebuno, În ale cărei ape, uneori tulburi, alteori
străvezii, Să priveşti culoarea atotcuprinzătoare de pe tărâmul celălalt Şi să-ţi
închipui cum va fi Când nu vei mai fi.
Neîncrederea, teama, uimirea, durerea Întrezăririi viitorului ultim Se vor
succeda În secvenţe riguros distribuite de soartă.
Apoi se va deschide o poartă Şi paşii şovăielnici ai clipelor de unică
folosinţă Te vor trezi.
Şi vei păli.
I’ll present you as a gift an idea, my crazy one, În whose hues, sometimes
shadowy, Some other times spring-water limpid and true, To watch the
overwhelming Nether Realm colour Of what will be when you won’t be.
The doubt, the fear, the surprise, the pain, the awe Of glimpsing that
ultimate future Will succeed each other În sequences tightly controlled by Fate.
Then a gate will open And the hesitant feet of disposable moments Will
force you to wake up.
And you’ll turn pale.
PRESIMŢIREA TĂCERII Azi-noapte am trecut iar Dunărea pe gheaţă cu
chipurile ascunse sub masca de ceară a lunii. Vântul ne ieşea din piept
regăsind în pustiu urletul lupilor.
Pe malul celălalt am lăsat foc şi durere şi trupuri atârnate de suflet
precum noaptea în ştreangul zilei care începuse să crească. Durerea vorbea o
limbă amestecată.
Apoi ne-am întors şi-am băut vinul fierbinte asemeni sângelui care
îmbrăţişa tot mai încet apa de cremene. Focul era înalt şi-am zărit, Stăpâne,
Dănţuind vesele sufletele morţilor noştri.
La noapte vom porni din nou către dincolo.
 Azi e vreme pentru pământ şi casă.
La noapte vom trece iar Dunărea pe gheaţă şi viaţa pe moarte.
ÎNAPOI Prea devreme am deschis ochii prea devreme ne-am ascuns în
lumina unei luni construite crescând biserici pentru fiecare uitare blestemată
să se surpe a doua zi.
Ne regăsim din ce în ce mai puţin la ora iertării străbătând străzile
alături de copiii născuţi bătrâni cerând pământ curat şi apă printre ruinele
ultimului război în careâşi rătăciseră taţii.
Aceste războaie învăţate acasă odată cu strigătele şi lacrimile şi ura şi
căderea ciudată a cuvintelor.
Deschizi o uşă şi în spatele ei e o uşă şi în spatele ei e o uşă şi în spatele
ei e o uşă.
Şi te-ntorci în tine ca pe câmpul gunoaielor căutând copilul aruncat
odată cu apa murdară.
DA Cineva trebuie să scrie, odată şi-odată, Şi istoria victoriilor imposibile,
Povestea răstigniţilor şi decapitaţilor, A daţilor la lei şi arşilor de vii, Romanul
nebunilor de viaţă, Monografia morţilor necesare.
Adevăr zic vouă: există speranţă, Câtă vreme mai avem un război de
pierdut.
EDITORIAL Lucrurile stau cam aşa: Te visezi noaptea deturnând
tramvaie doborând foişorul pazei din coastă ziua fumezi şi bei zaţul cafelei de
ieri lăsând să ţi se suie şinele pe spinare cu speranţa că şi de data asta nu e
decât o linie moartă pe care s-o îngropi mai târziu în cimitirul de fiare până-ntr-
o zi când te citeşti uimit la rubrica „decese”
Şi-ţi vine să zici: Ia uite, domnule, Încă unul pe care l-a călcat tramvaiul.
IMPERTINENŢA MATERIEI Ne trage gravitaţia căştile de cafea de la gură.
Natură moartă cu scrumieră şi ţeste de piatră smulse din impertinenţa
materiei.
Nu, sălbaticii care cred că luna se află deasupra vârfurilor copacilor nu
vor face niciodată un pas mic pentru om şi mare pentru omenire.
În zaţ adevărul. În zaţ şi în fum.
Ne rămân numai victoriile virtuale.
Ţestele noastre deasupra vârfurilor copacilor luminează.
NEW YORK Văzut la TV, New York-ul e frumos.
Dacă ai telecomandă, poţi planta un gheţar lângă pâlcul de zgârie-nori
învelindu-l în eşarfa femeii perfecte bolnavă de ubicuitate.
Dacă ai telecomandă eşti stăpânul lumii.
Important e să te regăseşti să fii acolo melanj de organe şi gânduri
terminal conectat la un server de iluzii măcar că te identifici mai degrabă cu
băiatul din noaptea de Revelion responsabil cu confetti Portret de femeie de
Adina Lipăi Intră în cameră şi închise uşa. Era obosită. Privi patul ca pe o
alinare mult dorită, dar apoi îşi aduse aminte că noaptea nu putea dormi bine.
Avea insomnii şi după ce stătea în pat o perioadă îndelungată încercând să
adoarmă, o dureau spatele şi gâtul. Dacă se ridica totul devenea confuz şi
uneori ameţea. Nu putea aprinde lumina fiindcă îi rănea ochii. Când reuşea
totuşi să adoarmă se trezea dintr-un coşmar asudată şi rămânea întinsă,
paralizată de frică multă vreme.
Acum stătea în cameră în seminântuneric. Afară era încă ziuă dar se
înnorase. Se aşeză la masă şi privi apatică pozele pe care se pusese praful. Se
uitase la ele de atâtea ori. Erau imagini care îi promiseseră o viaţă fericită.
Tinerii din ele erau veseli, râdeau, erau frumoşi şi fără griji. Aşa crezuse că va fi
şi viaţa ei.
Una dintre fotografii înfăţişa o mireasă alături de mirele ei. Fata era
foarte frumoasă, avea o mutră de copil cu bucle blonde ieşind la tâmple de sub
voalul alb. Ochii îi străluceau şi toată faţa îi era luminoasă. Mama ei nu fusese
niciodată frumoasă dar în poza aceasta părea un înger. Probabil e o lege
nescrisă ca toate femeile să fie frumoase o dată în viaţă.
Bărbatul de lângă ea părea gingăşia întruchipată. Privirea era fermă, iar
zâmbetul calculat părea că face un legământ veşnic de iubire. Nu a fost să fie
aşa.
Văzuse de atâtea ori pozele acelea şi nimic nu prevestea ce avea să
urmeze. Nici o zi nu era senină, nici o dată nu strălucea soarele, nu era veselă,
fără griji. Era mereu singură şi tristă. Contemplând fotografiile şi ascultând
poveştile îşi clădise speranţe pentru viitor şi totul se dovedise a fi o înşelătorie.
Se întinse pe pat privind tavanul. Era prea devreme să se culce. Dar nici
nu avea altceva de făcut. Colegele de lucru o chemaseră şi pe ea în oraş, la
terasă, dar nu avea bani nici măcar pentru un suc. Pe deasupra îi şi displăcea
compania lor de tinere stupide care se etalau sperând să prindă în mrejele lor
un bărbat care să se îndrăgostească de ele, să le ia în căsătorie şi să le ţină
acasă, eventual cu servitoare şi mese la restaurant. Se săturase de râsetele lor
fără motiv de veşnicele glume proaste şi remarci nesărate.
De doi ani, de când plecase din capitală prietena ei din copilărie, nu mai
avea cu cine vorbi. Puţinele relaţii pe care le avusese cu unii tipi nu
însemnaseră nimic pentru ea. La început toţi păreau pasionaţi, interesanţi dar
după o vreme îşi dădea seama ce persoane apatice şi ce vieţi nesemnificative
aveau. Ultimul prieten reuşise chiar să o convingă că o iubea, dar nu pentru
multă vreme. Gândindu-se bine nu avea ce să-i reproşeze fiindcă nici ea nu-l
iubise, deşi era convinsă că l-ar fi putut face fericit. Ar fi vrut să îşi găsească un
prieten cu care să stea, doar ca să-şi umple timpul, dacă la altceva nu mai
putea spera, dar de când şeful ei îi făcea avansuri era scârbită de toţi tipii care
se uitau mai lung la ea.
Nu avea nici măcar o pisică să-i ţină de urât, şi de la o vreme nici
vrăbiuţele nu mai veneau la geamul ei.
La părinţi mergea rareori. Se săturase să le tot audă reproşurile că nu-şi
găseşte bărbat, că nu face copii, că nu are prieteni. Ce, parcă asta ar fi depins
de ea!
La 18 ani, când dădea la Facultate, viaţa ei era plină de vise. Ştia ce vrea
să facă şi era foarte încrezătoare că va reuşi, nimic nu părea să-i umbrească
viitorul. Nu fusese niciodată o persoană foarte fericită, nu avuse ignoranţa
necesară pentru aşa ceva. Dar era animată de viaţă, ambiţioasă şi hotărâtă să
nu se lase înghiţită de o lume mizeră şi nepăsătoare.
 Doar cinci ani mai târziu, toate astea muriseră. Le pierduse undeva, în
nopţile lungi şi nedormite în care încerca să dea un sens la ce veda zilnic, la ce
trăia. Acum îşi simţea dureros toate speranţele năruite ca un castel din sticlă
spart a cărui cioburi tăiau parcă direct în sufletul ei.
Se ridică şi merse la geam. Mâine va fi sâmbătă. Avea nevoie de bani aşa
că lucra ore suplimentare. Se uită o vreme la copii care se jucau în curte, la
pomii care creşteau drept pe lângă ferestre, la trecători. Totul era urât. Culori
cenuşii, praf, mizerie. Copii păreau nişte animale fără minte în goana lor
dezlănţuită. Pomii erau simbolul părăsirii în măreţia lor indiferentă. Şi simţea
că ea era cea abandonată, uitată, chiar neştiută niciodată.
Copilăria ei nu fusese cea mai fericită, dar oricum nu se compara cu ce i-
a urmat. Poate dacă ar fi ştiut ar fi reuşit să evite. Dar nu ştia ce greşise. La
şcoală învăţase bine întotdeauna şi fără a excela se situase printre primii elevi.
Avusese partea ei de răzvrătire şi nesupunere dar totul fusese mai mult pentru
a-şi alina amorul propriu decât pentru a rezolva ceva. Fusese mereu „în banca
ei” şi nu deranjase pe nimeni. Şi toate acestea unde o duseseră? Singură într-o
garsonieră închiriată, fără bani, fără viitor. Cu un serviciu din care abia îşi
putea duce existenţa şi din care se aştepta oricând să fie dată afară.
Nici cu sănătatea nu stătea bine. Deşi era tânără, grijile o marcaseră
profund. Disperarea unei vieţi plină de neajunsuri îşi săpase cute adânci pe
faţa ei. Uneori i se părea că nu avea să mai scape niciodată din această
capcană a vieţii care era tristeţea.
RELIGIOS – ARELIGIOS
— Câteva consideraţii despre problema existenţei lui Dumnezeu -
De Remus Cernea Introducere Una dintre chestiunile care au animat vii
dispute de-a lungul vremii este cea legata de existenţa unei/unor fiinţe divine,
superioară nouă, care ar fi creat lumea/universul şi care s-ar interesa sau nu
de mersul lucrurilor „pământeşti”. Desigur, paginile de faţă nu au deloc
pretenţia de a epuiza aceasta temă, despre care s-a gândit şi s-a scris cel mai
mult probabil până acum; ceea ce încerc să fac este doar să prezint un punct
de vedere personal asupra acestei chestiuni, raportat la câteva dintre
principalele poziţii filosofice şi teologice importante.
Tezele pe care le susţin: 1. Problema existenţei lui Dumnezeu poate fi
separată de discuţia despre veridicitatea unui cult anume sau a tuturor
religiilor existente pe glob.
2. Ştiinţa şi demersul raţional în general, pentru a rămâne consecvente
cu ele însele, nu pot proba deocamdată existenţa unei divinităţi, dar nici nu
poate respinge în mod categoric o asemenea eventualitate – iar în cazul în care
ar fi descoperită o asemenea entitate, datoria ştiinţei ar fi nu să elaboreze
textele sfinte ale unui nou cult, ci să o aducă neîntârziat sub lupa
microscopului.
3. Religia este un fenomen complex, încă neelucidat pe de-a-ntregul, însă
perpetuarea cultelor religioase se datorează în primul rând nu unor calităţi
intrinseci lor, ci, de regula, unui fapt mult mai simplu: educaţia religioasă
făcută la vârste fragede.
 Teza 1: Problema existentei lui Dumnezeu poate fi separata de discuţia
despre veridicitatea unui cult anume sau a tuturor religiilor existente pe glob.
Fiecare cult, şi îndeosebi cele monoteiste, şi-a susţinut superioritatea în
faţa tuturor celorlalte care erau considerate „păgâne” sau „ateiste”; de aici
intoleranţa şi nenumăratele conflicte cu substrat religios care au avut loc de-a
lungul secolelor.
Însă, un observator detaşat, în faţa spectacolului multicolor al cultelor
care îşi afirmă, cam toate, provenienţa divina, ar fi îndreptăţit, cred eu, să tragă
următoarele concluzii: A. Dacă fiecare cult susţine că el şi numai el posedă
mesajul divin autentic, şi că restul se află toate în eroare, atunci, cel mult unul
dintre culte deţine Adevărul deplin, restul fiind false sau bucurându-se cel mult
de firmiturile de la cină, adică doar cu frânturi de adevăr.
B. Este posibil, însă, ca Dumnezeu (sau zeii) să nu existe şi atunci toate
cultele nu reprezintă decât compilaţii mai mult sau mai putin fantasmagorice
de înţelepciune populară, prejudecăţi şi superstiţii amestecate la un loc.
C. Este, totodată, posibil ca Dumnezeu (sau zeii) să existe, dar să nu fie
preocupaţi absolut deloc de soarta pământenilor (aşa cum credeau, spre
exemplu, filosoful antic Epicur sau filosofii deişti ai secolelor XVII – XVIII –
John Locke, Voltaire, Lessing etc.). Chiar dacă Dumnezeu (zeii) există, acest
lucru nu face în mod necesar ca vreun cult sa fie Adevărat, nu îl confirmă
neapărat, tocmai pentru că religia nu se reduce doar la o afirmaţie ca oricare
alta că „Dumnezeu există”; religia reprezintă mult mai mult decât atât, de aceea
are, de regulă, o clasă sacerdotală, o dogmă, spaţii rezervate cultului în comun,
simboluri sfinte etc.
Mai departe, poate gândi acest observator, am fi cu totul îndreptăţiţi să
separăm problema existenţei unei divinităţi de textele sacre ale cultelor
întrucât, cum am văzut, acestea nu ne vor fi de mare folos, cel mult una dintre
ele putând să exprime Adevărul; iar cum numărul acestor scrieri este imens,
nu ne-ar ajunge o viaţă să epuizam studiul lor (atât al textelor sacre cât şi al
comentatorilor textelor sacre) şi, în plus, cele mai multe dintre lucrurile
exprimate de acestea nu rezistă, de fapt, unei analize critice. Însă, pe
mormintele religiilor este posibil să troneze însuşi Dumnezeu. Astfel că, deşi
dogmele pot fi dovedite ca fiind nişte castele de nisip, eroul lor principal, adică
divinitatea, nu se surpă neapărat o dată cu ele. Filosofia luminilor s-a priceput
destul de bine să distrugă în secolul XVIII creştinismul; însă acest lucru nu
îndreptăţeşte pe deplin trecerea la ateism. Iar despre acest Dumnezeu, rupt de
cordonul ombilicat al religiei, se poate spune orice. Ba că „a existat dar a murit
între timp” (vezi, spre exemplu, afirmaţia lui Nietzsche din „Aşa grăit-a
Zarathustra” cum că „Dumnezeu a murit”, deşi filosoful german avea în vedere
nu atât dispariţia fizică a unei „entităţi corporale”, cât, mai degrabă, asasinarea
dumnezeirii din minţile oamenilor pe care această iluzie le parazitase pentru
atâta amar de vreme şi cu atâtea consecinţe nefaste), ba că „încă nu s-a născut
încă, dar că va fi preparat într-o eprubetă de laborator cândva” şamd.
Teza 2: Ştiinţa şi demersul raţional în general, pentru a rămâne
consecvente cu ele însele, nu pot proba deocamdată existenţa unei divinităţi,
dar nici nu pot respinge în mod categoric o asemenea eventualitate – iar în
cazul în care ar fi descoperită o entitate de acest fel, datoria ştiinţei ar fi nu să
elaboreze textele sfinte ale unui nou cult, ci să o aducă neîntârziat sub lupa
microscopului.
Despre poziţia celui care este credincios se poate spune fără a greşi că nu
este una asumată raţional deoarece religia face apel deseori la „minuni” şi
poveşti care nu pot fi nicicum acceptate de raţiune; însă, oricât ar părea de
paradoxal, nici poziţia ateistă nu este una perfect raţională, deşi despre filosofii
atei s-a spus că sunt chiar excesiv de raţionalişti; poziţia ateistă nu este perfect
raţională întrucât, cum spuneam mai sus, deşi este relativ uşor să o faci, nu
este suficient să demonstrezi falsitatea doctrinelor creştine (sau religioase, în
general) pentru a demonstra că Dumnezeu nu există (cel mult poţi arăta ca nu
există Dumnezeul unei religii anume, adică unul care să corespundă fidel
descrierilor făcute de textele sacre ale acesteia). Pentru a afirma cu certitudine
că nu există nici un Dumnezeu, ar trebui epuizată cunoaşterea, însă cum noi
încă nu desluşim decât o parte destul de mică din cum este structurat
universul, încă nu am epuizat cunoaşterea. Este posibil ca niciodată să nu
epuizăm cunoaşterea. Chiar dacă până acum demersul raţional şi ştiinţific nu
„a dat de Dumnezeu”, ba, dimpotrivă, l-a exilat în permanenţă în afara
teritoriilor cunoaşterii defrişate de ştiinţă, nu avem nici un temei să susţinem
că suntem siguri că această entitate nu există. Totuşi putem gândi o modalitate
de a conferi raţionalitate ateismului: dacă am putea demonstra raţional că
ideea existenţei lui Dumnezeu ar fi absurdă; doar atunci am putea spune
(precum, spre exemplu, putem afirma că cercul-pătrat este o figură geometrică
imposibilă) că avem temeiuri raţionale să considerăm că nu poate exista o
asemenea entitate, întrucât, în caz contrar, am avea de-a face cu un paradox.
Până la urmă însă, singura atitudine perfect raţională în această
problemă pare a fi cea agnostică. Agnosticul este cel care nu se lăsa convins
nici de dogmele religioase, dar căruia, totodată, i se pare o concluzie cam tare
să susţină categoric că Dumnezeu nu există; el se va abţine să afirme sau să
nege cu hotărâre într-o problemă încă deschisă. Dar, din nou paradox: deşi
singura poziţie care pare pe deplin raţională în problema existenţei divinităţii
este agnosticismul (de altfel, acesta pare astăzi curentul cel mai răspândit
printre oamenii de ştiinţă şi filosofii occidentali) şi acesta are o mare hibă:
agnosticismul, oricum ar da-o, nu se poate plia pe realitate, în sensul că, până
la urmă, Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există – acestea sunt cele doua
mari posibilităţi (mai pot fi imaginate, e drept, câteva variante de genul:
Dumnezeu a fost dar nu mai este, sau Dumnezeu nu e încă, dar va fi cândva);
iar agnosticul, de teama să nu-şi submineze autoritatea ştiinţifică elucubrând
lucruri neprobate, îşi va păstra într-adevăr postura onorabila, dar nu va ţine în
mâini nimic, va fi în veşnică aşteptare.
Deşi teologia medievală, preluând şi argumentarea aristotelică în favoarea
existenţei lui Dumnezeu (ideea cu primul motor nemişcat: orice lucru este
mişcat de un altul care la rândul lui este mişcat de un altul şamd; însă ar fi
absurd să regresăm aşa la infinit; trebuie deci să existe un lucru nemişcat care
să fie Primul Mişcător – acesta putând fi considerat Dumnezeu), s-a priceput de
minune în a dezvolta un hăţiş de argumentaţii care mai de care mai ingenioase
pentru a demonstra raţional existenţa divinităţii, toate argumentele raţiunii
speculative în favoarea existenţei unei fiinţe supreme sunt greşite, aşa cum a
arătat Immanuel Kant în cartea sa Critica raţiunii pure. Cele trei argumente
posibile raţional, şi anume „argumentul ontologic”, „argumentul cosmologic” şi
„argumentul fizico-teologic” sunt pe rând supuse analizei de către marele filosof
german, şi li se demonstrează falsitatea. Nu intru aici într-o discuţie de
amănunt. Mai menţionez doar faptul că Immanuel Kant a arătat chiar că este
imposibil să fie produse argumente valide ale raţiunii speculative în favoarea
existenţei unei fiinţe supreme. Iar unii filosofi din secolul XX, consideră
conceptul de „Dumnezeu” ca fiind „lipsit de sens” (astfel susţine, spre exemplu,
filosoful şi logicianul Rudolf Carnap) iar toată metafizica tradiţionala e privită
ca un discurs falacios (eronat din punct de vedere logic) tocmai datorită
utilizării de concepte lipsite de sens. Închei această secţiune cu un scurt pasaj
edificator pentru perspectiva agnosticismului critic faţă de religie dar rezervat
în a tranşa problema în termenii ateişti – este vorba despre un extras din
„Manifestul Cercului de la Viena” (o grupare filosofică extrem de influentă în
filosofia secolului XX): „Metafizicianul şi teologul cred, înşelându-se pe ei înşişi,
că descriu un fapt. Analiza arată însă că aceste propoziţii nu spun nimic, ci
sunt doar expresia unui sentiment existenţial. A exprima aşa ceva poate fi,
desigur, un obiectiv important în viaţă. Dar mijlocul de expresie este arta, de
exemplu poezia lirică sau muzica. Dacă în locul acesteia va fi ales veşmântul
lingvistic al unei teorii, apare o primejdie: se simulează un conţinut teoretic
acolo unde nu există niciunul. Dacă metafizicianul şi teologul doresc să
menţină obişnuita înveşmântare în limbaj, lor trebuie să le fie clar şi ei trebuie
să recunoască fără echivoc, că nu oferă descriere, ci exprimare, nu teorie,
transmiterea unei cunoştinţe, ci poezie şi mit. Dacă un mistic susţine că are
trăiri ce stau deasupra şi dincolo de orice fel de concepte, noi nu putem să
contestăm acest lucru. Dar el nu poate să vorbească despre acestea: căci
vorbire înseamnă cuprindere în concepte, reducere la fapte ce pot fi încadrate
ştiinţific.”
Teza 3: Religia este un fenomen complex încă neelucidat pe de-a-ntregul,
însă perpetuarea cultelor religioase se datorează în primul rând nu unor calităţi
intrinseci lor, ci, de regulă, unui fapt mult mai simplu: educaţia religioasă
făcută la vârste fragede.
Filosoful german Arthur Schopenhauer, a imaginat un dialog dintre un
susţinător al religiei şi un critic al acesteia; dialogul nu se încheie cu o
concluzie explicită sau cu un triumf clar al unuia dintre cei doi, însă câteva idei
interesante se pot desprinde pentru discuţia de faţă. Pe scurt, unul dintre
interlocutori susţine că religia este o metafizică populară şi că ea reprezintă o
„învesmântare alegorică a adevărului pe măsura înţelegerii poporului şi
realizează pe plan practic şi sufletesc, deci ca orientare în acţiune şi ca
mângâiere în faţa suferinţei şi a morţii, tot atât cât ar face şi adevărul, dacă
acesta ne-ar aparţine” şi, de aceea, ar fi o nedreptate şi o mărginire să o
dispreţuim; de asemeni că „ctitorii de religii şi filosofii apar pe lume spre a-l
scutura pe om din amorţirea sa şi spre a-i indica sensul înalt al existenţei:
filosofii pentru cei puţini, pentru cei aleşi iar întemeietorii de religii pentru cei
mulţi, pentru omenirea în mare”. Celălalt vorbitor susţine că, din contră,
„nedreptate şi mărginire” ar fi tocmai să se vrea a nu mai exista altă metafizică
decât „cea croită după nevoia şi înţelegerea poporului”, iar gândirea celor puţini
şi aleşi să „se preschimbe în cele din urma în confirmare, întărire şi explicare a
metafizicii poporului”; astfel, „puterea superioară a spiritului omenesc ar
rămâne nefolosită şi nedezvoltată, ba chiar înăbuşită din faşă”. El continuă
avertizând asupra pericolelor pe care le suscită stimularea religiei care ar aduce
cu sine intoleranţa şi fanatismul, dovada acestei afirmaţii reprezentând-o însăşi
istoria ultimelor două mii de ani de creştinism.
Ca o concluzie a acestor pagini aş spune că, într-un domeniu atât de
complex şi de controversat cum este religia, diferenţele care exista între oameni
şi între culte trebuie privite cu o anumită înţelegere şi toleranţă, întrucât, până
la urma fiecare este liber să-şi afirme propria opţiune, mai ales că pentru o
persoană profund religioasă lucrurile par clare cu zeii sau cu Dumnezeu,
pentru o persoana care se afla în căutare, asumarea unei speranţe în plus,
chiar dacă se va dovedi a fi iluzie, este de înţeles, iar pentru o persoană
areligioasă zeii până la urmă tot au un rol: devin una dintre ţintele predilecte
ale talentului şi plăcerii lor de a ironiza.
Problemele, din punctul meu de vedere, apar atunci când autorităţile de
stat (cum, din păcate se întâmplă şi în România prin introducerea obligativităţii
învăţământului religios în învăţământul preuniversitar) caută să întipărească
prin educaţia oficială, încă de la vârste mici, adânc şi puternic, anumite dogme
religioase astfel încât, după Schopenhauer, „dacă mintea nu dă o dovadă de o
elasticitate miraculoasă”, acestea rămân de neşters, ceea ce face ca „raţiunea
sănătoasă să fie dislocată din hotarele ei”.
Bibliografie: John Shand – Introducere în filosofia oocidentala, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
Jeanne Hersch – Mirarea filosofica, Humanitas, 1995
Arthur Schopenhauer – Scrieri despre filosofie şi religie, Humanitas, 1995
Remus Cernea De la pacifismul universalist al flower-power la neo-
tribalismul postcolonial hip-hop de Paul Cernat Cuvântul de ordine în poezia
generaţiei ‘80 era „coborârea poeziei în strada”. Preluat pe filiera americana a
mişcării beat (street poetry), dar folosit ca slogan şi în cazul altor curente
poetice „realiste”, antiaristocratice (de la avangărzile istorice ale anilor ‘20 până
la realismul socialist), sloganul era în consonanţa cu fenomene care în Occident
debutaseră în anii ‘50-‘60: spargerea frontierelor dintre „cultura înalta”şi
formele noilor culturi populare, subculturile teenager ilor, mişcările de
emancipare sociala şi artistica din anii ‘60, revolta marginalilor de orice fel,
anarhismele underground, revoluţia be bop şi free în jazz, influenţa flower
power ului şi a rock-ul psihedelic din America post-Vietnam, etc. Break on
through to the other side, spunea o celebra piesa a trupei The Doors, al carei
lider, Jim Morrison, fusese atras, după cum singur recunoştea, de revolta
psihedelica din textele suprarealistului francez Antonin Artaud. Revoluţia pop
nu ar fi fost însa posibila fara complicitatea dintre subversiunea protestatara,
antiestablishmentşi show-biz. Globalizarea mass-media, intrarea omenirii în
epoca marii reţele mediatice, informatizarea progresiva a societăţii, apariţia
corporaţiilor financiare transnaţionale (Microsoft, Coca Cola, MTV, Adidas etc.),
au sfârşit prin a asimila şi integra subculturile rebele, transformând revolta
tinerilor în marfa. Cultura postmoderna poate fi definita, la limita, ca integrare
comerciala a nonconformismului într-un sistem al globalizării informaţiei şi al
virtualizării realităţii prin mass-media. Este elocvant în acest sens exemplul
colaborării dintre formaţia-fanion a mişcării punk, Sex Pistols, şi producătorul
Malcom McLarem, un mare om de afaceri dublat de un artist experimetal
rafinat, cu o imaginaţie artistica şi manageriala total ieşita din comun, un
„artist al afacerilor”- după expresia unui alt mogul al artei pop, Andy Warhol.
McLaren este, într-un fel, un simbol al postmodernismului artistic, fiind
primul, înaintea formaţiei Queen, care a realizat sinteza între pop-rock şi
muzica de opera, prefigurând marile sinteze artistice între „cult”şi „popular”ale
ultimilor 10-15 ani. Prelucrările sale computerizate, mixajele şi colajele
parodice de citate din cele mai diverse zone muzicale au produs albume de
concepţie cu totul remarcabile. În aceste condiţii, pentru mişcările posthippie
(de la punk la metal şi de la rap la technoul experimental) singura şansa a
exprimării spiritului rebel rămânea integrarea în mecanismele comerciale ale
show-biz-ului şi critica din interiorul lor. Între artişti, oficialităţi, politica
promovata de casele de discuri, de televiziuni şi firmele de publicitate
negocierile nu au fost şi nu sunt în continuare simple, dar, pe ansamblu,
putem vorbi de o gestionare mediatica a revoltei antisistem. Pe de alta parte,
anii ‘80 au fost anii maximei acutizări a conflictului Est-Vest, a conflictului
dintre capitalism şi socialism, între America lui Reagan şi Rusia lui Brejnev.
Stângismele ideologice la modă în Occident păliseră în faţa evidenţei
totalitarismului comunist, iar politica de perestroika şi glasnost introdusa din
1985 de Mihail Gorbaciov în U. R. S. S. Nu au făcut decât sa semneze actul de
deces al credibilităţii comunismului. După momentul hippie, marcat de o
evidenta fascinaţie pentru mişcările comunizante, de un amestec de visătorie
hedonist-psihedelica (sex, lirism şi droguri) şi ideologie protestatara
marxizanta, de romantism revoluţionar şi activism social, anii ‘70-‘80 au adus
cu ei o dezideologizare şi mai ales o depolitizare a subculturilor pop. Apariţia
muzicii electronice s-a produs, simbolic, în chiar momentul de apogeu al
chitariştilor hippie şi al marelui festival de la Woodstock. Dezvoltările ulterioare
merg pe aceeaşi linie a integrării. După 1970, rock-ul se va îndrepta spre
sofisticatele sinteze hedoniste gen Queen (adevăraţii „inventatori ai
videoclipului prinBohemian Rhapsody, fabuloasa sinteza de rock, opera şi
music-hall), spre duritatea hard‘n heavy şi, apoi, a „metalelor grele”sau spre
violentul punk, spre neo-punk, new wave şi, mai târziu, ca o întoarcere
nostalgica, spre grunge. Muzica electronica post-Kraftverk s-a contaminat şi ea
cu pop-ul, cu rockul alternativ (O. M. D., Depeche Mode), a dat naştere
numeroaselor curente techno (de la muzica ambient, minimal până la agresivul
industrial, la gabber sau acid, la dansantele breackdance şi house şi la
expreimentele live ale Disc Jokey-lor). Rock-ul simfonic, muzica progresiva a
anilor ‘70 a evoluat şi ea spre experimente underground electronice şi world
music, de felul celor imaginate de Laurie Anderson şi, mai ales, Peter Gabriel,
unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai sfârşitului de secol şi, în acelaşi
timp, un extraordinar creator de videoclipuri. Iar muzica neagra (blues, Rhitm
& Blues, soul, funk, jazz) a produs, la începutul anilor ‘80, muzica rap şi hip-
hop, cea mai radicala subcultura muzicala protestatara a societăţii
postindustriale, în care poezia imnica vorbita a negrilor din ghetto-urile
metropolelor americane şi experimentele underground ale DJ-ilor se îmbinau
cu elemente de ideologie rasista tip black-power. „Integrarea”ei în business-ul
muzical a fost numai parţiala, încercările lui Prince, Michael Jackson (şi, de
fapt, Quincy Jones) nereuşind sa altereze mesajul originar, ci doar să-l
hibridizeze şi să-l deschidă către zone diverse. Negrul (afro-american, dar şi
francez din colonii etc.), a devenit expresia sociala a revoltei marginalilor, iar în
anii ‘90 apariţia rap-ului alb extinde graniţele culturii hip-hop de la cartierele
de negri la ghetto-urile de orice tip. Devine, altfel spus, reprezentativa pentru
cartierele sărace ale marilor oraşe „postindustriale”(dar şi postcomuniste). Nu
cred sa greşesc prea mult afirmând ca, daca cultura rock a reprezentat cu
cinste revoluţia postmoderna, pacifista şi universalista împotriva sistemelor
dominante de opresiune din anii ‘60-‘70, rap-ul este expresia artistica
emblematica a culturii epocii post-coloniale, dominata de enclavizarea,
ghettoizarea tot mai accentuata a grupurilor sociale. Cultura hip-hop nu poate
fi despărţită de ceea ce unii teoreticieni numesc „noul tribalism”al erei
postmoderne. Deşi ea poate fi „recuperata”, parţial de multiculturalism (ca
forma de expresie culturala a oprimaţilor), ideologia ei (atât cât e) este una mai
degrabă conservatoare, agresiva, exprimând mentalitatea tradiţionala a
„pegrei”, a grupurilor sociale aflate la marginea sau în afara legii. Aceasta
cultura argotica, antisociala a violenţei, înjurăturii şi urâţeniei ostentative,
codifica foarte strict reversul oribil al societăţii de consum, lumea mafiilor, a
traficanţilor, a crimei organizate, a bandelor şi a clanurilor într-un univers
tehnologizat. Cultura străzii, cu comportamentele şi limbajul ei, capăta drept de
cetate în show-biz şi, tot mai mult, în sferele culturii estetice. Trebuie sa
precizez ca exista o anume solidaritate underground între formele radicale ale
rock-ului, techno-ului, jazz-ului, blues-ului şi rap-ului, cu hibridizări dintre
cele mai interesante. Cultura grafitti este şi ea un „liant”între aceste genuri.
În cazul României, colonialismul a fost reprezentat de regimul comunist,
iar cultura hip-hop este un „mutant”al acestui regim. Industrializarea forţata,
demolările şi apariţia cartierelor-dormitor, a blocurilor alienante înconjurate de
câinii vagabonzi (ramaşi de pe urma demolărilor ceauşiste) şi locuite de o
populaţie tot mai abrutizata şi mai săracă, împinsa spre acte antisociale ca sa
supravieţuiască, aceasta lume a mafiilor subterane comunicând printr-o reţea
„oculta”şi perversa cu mafia naţionala a Securităţii, este mediul în care a
proliferat cultura hip-hop. În România post-comunista nu exista o zona
culturala mai „reprezentativa”pentru deriva societăţii, nici un nume care sa o
sintetizeze mai expresiv decât B. U. G. Mafia (Black UndergroundMafia),
adevărat mit al tranziţiei. Este, de altfel, singura subcultura autentica a
tinerilor care se bucura de o audienţa reala. Şi, pentru ca tot vorbeam de
„revers”, neo-tribalismul urban al hip-hop-ului românesc, în ceea ce are el mai
autentic, este reversul (şi consecinţa) tribalismului eroic ceauşist, post-rural,
paşunisto-naţionalist. Atâta doar ca eroilor pozitivi de până atunci le iau locul
nu antieroii ci eroii negativi într-un spaţiu negativ. („Redefinesc spaţiul
negativ”spunea raperul Vexxatu Vexx pe albumulVeriga lipsa al formaţiei cu
nume de substanţa antidrog: Methadon 3000). Underground ului artistic,
samizdatului, culturii semiclandestine îi iau locul (sub) culturile reprezentative
pentru underground-ul social. În contextul anilor ‘80, sufocat de naţional-
comunismul represiv, de propaganda solemn-triumfalista, „coborârea poeziei în
strada”rămânea însa doar o frumoasa declaraţie de intenţii. În realitate, nu
poezia (optzecista) cobora în strada ci cultura străzii reintra, pe o alta spirala a
istoriei literare după momentul avangardist, în universul poeziei culte,
devenita, astfel, „cotidiana”, „biografica”, dar ţinuta la distanţa de sincretismele
culturii alternative şi pop. Încă de prin anii ‘60, poeţii beat (ca sa dau un singur
exemplu) îşi performau versurile pe albume audio acompaniaţi de trupe rock
sau de muzicieni de jazz. Formele vii ale artelor contemporane, performance ul,
happening ul, body-art ul, land art-ul, formele de sincretism postmodern,
videoclipul ş.A. Erau ca şi inexistente, oricum, prohibite în România acelor ani,
iar puţinele manifestări de acest gen se desfăşurau într-o semiclandestinitate
asumata. Poezia alternativa se experimenta în laboratoarele semiclandestine şi
ele, ale textului scris, iar „performările”ei – în cadrul cenaclurilor studenţeşti
alternative (Cenaclul de Luni, Junimea, iar mai târziu, de prin 1985,
Universitas). În ciuda unor texte teoretice precumCuvinte împotriva maşinii de
scris al lui Mircea Cărtărescu, în care poetul făcea diferenţa între „noua
oralitate”a poeziei postmoderne (făcută mai curând pentru a fi ascultata) şi cea
modernista (o poezie esenţialmente scriptica, făcută pentru a fi citita), poezia
postmoderna româneasca a rămas, cu minime excepţii, o poezie a paginii
tipărite. Impopularitatea ei după 1990 (în ciuda cvasi-generalizarii sale în
rândul practicanţilor avizaţi de poezie) este şi un efect al acestui fapt, al
concurenţei irezistibile a mijloacelor audio-vizuale. După aproape un deceniu
de la explozia mişcării punk, în perioada rock-ului new wave, a heavy metal
ului, pentru autorii noştri „novatori”referinţa pop-rock rămăsese- şi, în
majoritatea cazurilor a rămas până azi - muzica Beatles-ilor, fenomenul
Woodstock şi flower-power ul, care le-au însoţit adolescenţa. (În paranteza fie
spus, muzicile în cauza erau popularizate, datorita mesajului lor pacifist şi
anticapitalist, inclusiv prin supape gen Cenaclul Flacără şi mişcări adiacente
gen „Poezia muzicii tinere”; aşadar, nu muzica rocksuna „cosmopolit”- ci
„muzica tânără”.). Pe de alta parte, valul hippie a produs o poezie în unele
cazuri excepţionala sau, oricum, notabila, daca ar fi sa ne gândim doar la John
Lennon, The Doors, Bob Dylan, Leonard Cohen, Donovan ori Tom Waits
(genialul valorificator al argourilor străzii, al poeziei declasaţilor şi cerşetorilor),
iar unii „optzecişti”români au valorificat-o într-o oarecare măsură; prin forţa
lucrurilor, „performarea”ei rămâne o problema de cenaclu. În ciuda declaraţiilor
de intenţii, poezia optzecista rămâne una scriptica. Fuziunea performativa
poezie-pop-rock-jazz fusese realizat accidental de Nichita Stănescu şi Mircea
Florian, Dorin-Liviu Zaharia (poet şi muzician al underground ului jazzistic
românesc din anii ‘60-‘70) şi, mai ales, de „Textele pentru Phoenix”scrise de
tandemul Şerban Foarţa-Andrei Ujica pentru celebra formaţie de rock etno-
progresiv. În anii ‘80, exemplul cel mai notabil este reprezentat de textierul şi
cantautorul Alexandru Andrieş, al cărui discInterzis rămâne un moment de
referinţa în istoria underground ului muzical românesc, chiar daca
„subversivului”autor i se poate reproşa retrospectiv ca s-a produs – ca şi cvasi-
totalitatea artiştilor pop de la noi – pe scena Cenaclului Flacăra. Dar, după cum
se ştie, jocurile cu mai multe strategii intrau în reţeta supravieţuirii şi, în
acelaşi timp, a câştigării audienţei. Cazul Adrian Păunescu, a cărui poezie era
şi este în continuare extrem de populara (cu timpul, a ajuns sa intre în folclorul
galeriilor de fotbal sau al cerşetorilor de prin metrouri), amplificata, desigur, de
megafoanele propagandei de partid şi de stat, e mai complicat şi ar merita o
discuţie separata, din unghiul confiscării culturii folk şi hippie occidentale de
către cultura oficiala gen Cântarea României, ca un caz de exploatare reciproca
între propria paranoie şi cea a regimului ceauşist. Popularitatea poeziei sale se
datora, ca şi în cazul filmelor lui Sergiu Nicolaescu, al filmelor cu haiduci
scenarizate de Eugen Barbu sau al serialuluiLumini şi umbre, perfectei
adecvări la mentalul unui public industrializat forţat, supus unor proiecte de
inginerie sociala, îndoctrinat de o propaganda paternalista grefata pe o
structura rurala, dar şi derutat/flatat de falsul nonconformism eroico-
patriotard în haina comerciala (era vorba, practic, de cele mai accesibile forme
de divertisment). Nu greşim prea mult spunând ca în propaganda
anticapitalista, „antiimperialista”(antiglobalista, i-am spune azi), deghizata în
pacifism şi sintetizata de lozinca „Ceauşescu-pace!”se regăsesc, prelucrate
ideologic, ecouri hippie, aşa cum nu greşim văzând în relativa voga, stopata pe
la mijlocul anilor ‘80, a benzilor desenate franţuzeşti gen Vaillant, Pif şi Rahan,
o forma de cooperare între P. C. R. Şi Partidul Comunist Francez al lui Georges
Marchais, care controla ideologic, în buna măsură, aceste reviste. Simplificând,
am putea spune ca, în zona poeţilor aflaţi în raza flower power, bătălia se
dădea, în anii ‘80, între post-ruralismul activist cu ingrediente neo-moderniste
al lui Adrian Păunescu şi postmodernismul lui Mircea Cărtărescu & Co
(popularizat involuntar de campania inchizitoriala a lui Eugen Barbu
dinSaptamâna drept „suprarealism a la Pocreaca”), recte între oficialul Cenaclu
Flacăra (desfiinţat, totuşi, în 1987) şi abia toleratul, pana în 1983, Cenaclu de
Luni. Optzecismul literar a fost o literatura a unor oameni de biblioteca
dizlocaţi de regim din mediul care li s-ar fi potrivit cel mai bine – mediul
universitar – şi nevoiţi sa „coboare în strada”, în cotidian, exilaţi în provincie
prin repartiţii, siliţi la navete epuizante. Este o cultura a navetiştilor, dar şi o
cultura „inginereasca”, „tehnica”ale carei legături cu inflaţia de ingineri fara
voie produşi pe banda nu este pur speculativa. Către finele deceniului noua,
are loc prima contestare a „optzeciştilor”primelor valuri, din partea noilor veniţi
în poezie. Într-un eseu programatic apărut în 1988, Caius Dobrescu, membru,
pe atunci, al cenaclului studenţesc Universitas, îi reproşa lui Mircea Cărtărescu
„sensibilitatea disco”, consumista a poeziei sale citadiniste. Critica lui Caius
Dobrescu se exercita de pe poziţiile ideologice ale radicalismului cetăţenesc al
poeţilor germani din Banat şi din Grupul 47 sau al filosofilor Şcolii de la
Frankfurt, dublata însa de o sensibilitate punk. Pe la începutul deceniului
noua, muzica punk pătrunsese masiv, pe cai subterane, în licee. Influenţa ei în
textele poetice şi mai ales, în romanul din 1994 al lui Caius Dobrescu, Balamuc
sau Pionierii spaţiului, (cartea a fost începuta, se pare, în anii ‘80 şi prezintă
realitatea mizerabila a acelor vremuri) este evidenta, chiar asumata.
Divertismentul etatizat difuza ceas de ceas şi în proporţie de masa „folclor
nou”şi muzica uşoara, bel-canto cu versuri romanţios-batrânicioase, ieftin-
metaforizante (Angela Similea, Mirabelă Dauer, Marius Ţeicu, Mihai
Constantinescu etc.), iar versurile trupelor rock „mari”ajunseseră sa nu mai
transmită nimic în afara unei gaunoşenii comparabile celei a muzicii uşoare
sau a folk ului paşunist. Şi asta, după o perioada de maxima înflorire în
perioada de „relaxare”a anilor ‘70. Din fericire, subculturile pop-rock
occidentale ale anilor ‘80 pătrunseseră deja, semiclandestin, în mediile
tinerilor, fie prin intermediul posturilor de radio din Vest (Vocea Americii, B. B.
C., Europa Libera), fie prin intermediul celor mai bine plasaţi social care aveau
acces la divertismentul din afara, fie prin intermediul televiziunilor din ţările
vecine. În licee se formase, la finele anilor ‘80, o puternica subcultura
hard&heavy, punk, şi, pe de alta parte, a muzicii alternative şi electro-pop,
reprezentata pe atunci în special de fanii formaţieiDepeche Mode. Încă de prin
1981-1982 apăruseră în mediile studenţeşti formaţii de rock alternativ cu
versuri ironice încărcate de subversivitate. Exemplul cel mai important este cel
al formaţieiTimpuri noi, care, din motive lesne de înţeles, nu a putut, pana în
1990, sa apară pe piaţa decât cu doua piese pe un disc colectiv. Rezistenţa prin
cultura, atât de mult invocata, masca de fapt rezistenţa prin subculturi, lucru
care s-a văzut şi în structura exploziei sociale din decembrie 1989. Tineri
crescuţi în găştile din cartierele-dormitor, adevărate ghetto-uri ale oraşelor
„epocii de aur”, sătui de propaganda triumfalista a mass media şi a şcolii
naţional-comuniste, care nu au putut fi „colonizaţi”mental până la capăt nici de
Cenaclul Flacăra. Deceniul noua a fost, la noi, şi un deceniu al subversiunii
parodice în literatura, de la textele generaţiei 80 până la parodierea ludic-
scatologica de către elevi a textelor „marilor autori”canonici din perioada
romantica, de la Bolintineanu şi Coşbuc la Eminescu. Din acest underground
plebeu a explodat din 1993 poezia străzii: poezia rap sau textele Hip-Hop,
probabil cel mai interesant fenomen poetic alternativ din România ultimilor 10
ani. Interesant nu numai din punct de vedere sociologic, ci şi conceptual.
Temerile apărătorilor artei înalte cum ca aceasta „cultura de cartier”ameninţa
cultura estetica nu sunt – deşi exagerate – lipsite de oarecare temei. Problema
este însa mai larga iar hip-hopul nu reprezintă decât un simptom extrem al ei.
Este din ce în ce mai evident ca, în era Internetului şi a televiziunii prin
cablu, asistam nu la o epuizare a poeziei, cum se plâng criticii societăţii de
consum, ci la o epuizare a poeziei paginii. Lirismul modernist, conceptual a fost
„demult”destrămat, dar merita sa ne întrebam daca vechiul orfism, alungat din
pagina tipărită, nu se întoarce prin intermediul lirics urilor pop-rock, pe suport
audio-video, prin estetica videoclipurilor Ş. A, ca o întoarcere, pe alta bucla a
spiralei istorice, la sincretismul originar. Asta presupune, deci, şi o întoarcere,
un revival al poeziei cu rima, cu funcţie mnemotehica, apta de a fi reţinuta uşor
şi de a fi accesibila unor categorii mai largi şi mai diverse de public. Simbioza
tehnologie înalta-efect emoţional maxim (Hi-Tech – Hi-Touch). Ne putem
întreba, de asemenea, daca un gen considerat marginal precum lirics urile,
textele pop, nu au „şansa”de a deveni genul poetic dominant în contextul
cultural al postmodernitaţii. Teza formaliştilor ruşi din anii ‘20-‘30 pare sa se
verifice din ce în ce mai mult în acest sens. Tot mai mulţi poeţi mainstream,
confruntaţi cu pierderea audienţei (cine şi de ce mai citeşte în ziua de azi
poezie?) şi mânaţi de nevoi financiare, sunt solicitaţi de diverse formaţii
muzicale sa le fie textieri. La noi, exemplul lui Şerban Foartă, urmat în anii ‘90,
de Florin Dumitrescu, textierul formaţiei jazz-rockSarmalele reci şi, mai nou, al
trupeiDirecţia 5, pare încă o excepţie, dar e de presupus ca fenomenul va lua
amploare în ultimii ani. Poezia performance sau reciclarea folk-ului protestatar
prin intermediul unor poete legate, nu întâmplător, de lumea teatrului precum
Saviana Stănescu şi Ada Milea merge cumva în aceeaşi direcţie. Potrivit acestei
logici, n-ar fi exclus ca Alexandru Andrieş sa fie, în sfârşit, omologat ca poet-
fanion al anilor ‘80 (alături de, totuşi, „scripticul”Cărtărescu), iar poeţii de prim-
plan sa devina Foartă, Florin Dumitrescu, Ada Milea, Artanu de laTimpuri noi
şi raperul Rimaru. Succesul (şi rezistenţa audienţei) poeziei lui Nichita
Stănescu se datorează, în buna măsură, discurilor audio ale rafinatului folkist
Nicu Alifantis.
Dincolo de aceste aspecte, exista o ruptura între literatura generaţia ‘80
şi sensibilitatea începutului de mileniu care a devenit evidenta prin testul
turnesolului „subcultural”. Cultura flower-power (folk-rock-beat-progresiv-jazz-
blues) fusese parţial integrata în sfera „culturii înalte”(a esteticului) prin mai
multe „canale”: supapa oficiala a Cenaclului Flacără, relativa libertate a anilor
1965-1975, clubul „Poezia muzicii tinere”coordonat de Florian Pittiş şi (pe
latura liberal-anarhista a mişcării) cenaclurile underground ale optzeciştilor.
Motivele sunt, fara îndoiala, diferite, explicaţiile – complexe, dar nu putem
omite dintre ele mesajul pacifist şi anticapitalist al curentului, fapt care a
facilitat acceptarea lui oficiala. Între „optzecişti”(care s-au sincronizat, de fapt,
atât literar cât şi ca sensibilitate, cu cultura occidentala a anilor 1960-1975,
perioada care a corespuns adolescenţei lor) şi tinerii de azi exista o falie de
sensibilitate umpluta cu subculturi neintegrate în „cultura înalta”. Subculturi
dure, fara mesaj pacifist sau anticapitalist, precum punk-new wave ul (rock-ul
alternativ), metal ul, hiphop-ul, techno-rave ul şi muzica cibernetica. Acest
curente pregătesc noi structuri care încep, timid deocamdată, să-şi facă
apariţia şi în literatura. Puţini „optzecişti”(şi puţini hipioţi, indiferent de vârsta)
sunt pregătiţi sa recepteze fara prejudecaţi noile curente. Mulţi vad în ele doar
durităţile de limbaj, vulgaritatea exhibata şi „puştismele”. Cu toate acestea,
hip-hop-ul începe şi la noi sa fie tot mai prezent în teatru şi film, iar influenţele
grafitti sunt prezente tot mai mult în poezie şi chiar în proza („optzecistul
redebutat”Adrian Oţoiu, Ion Manolescu, Claudia Golea, Radu Paraschivescu,
unii artişti S. F. Etc.) care încep sa abordeze curajos cultura cyberpunk,
mediile de junkies, subculturile adolescenţilor, cultura de cartier şi cultura de
consum „globalitara”. În paginile revistelorDilema şiFormula As cresc tineri
reporteri cu talent şi certa vocaţie de scriitori. Contaminările dintre cultura
înalta şi cultura „populara”a prezentului devin tot mai numeroase. Încep sa
apară cursuri teme de popularculture. Sub ochii noştri, au loc modificări
culturale care în câţiva ani vor deveni certitudini.
 Schiţă de portret în maro-albastru Ţinură mare sfat în ziua aceea şi
hotărâră să-l pună într-o cuşcă şi să-l plimbe pe străzi, pentru ca tot poporul
să vadă minunea. Cei din Sfatul Cetăţii, care cunoşteau cărţile sacre, bănuiau
de fapt ce se întâmplă, căci ghiciseră semnele. Ştiau foarte bine că acesta era
sfârşitul şi că nu putea fi împiedicat. Trebuiau să dea socoteală, căci prea mult
iubiseră ceea ce era frumos, de-a lungul timpului, neglijând adesea nevoile
omeneşti. Acum sorocul se apropiase.
Apăruse nu se ştie de unde, când şi cum, căci nimeni nu-l cunoştea şi
nici nu-l cunoscuse vreodată. Vorbea o limbă neînţeleasă; chemaseră învăţaţi
de pe la toate şcolile, mari ştiutori ai limbilor vii ori moarte, dar niciunul din ei
nu putuse spune ce limbă era ori cu ce seamănă ea măcar. Glasul îi era adânc
şi rostea vorbele ca pe nişte incantaţii, scoţând sunetele acelea guturale şi
necunoscute ce-i speriaseră pe toţi. Poate că venise de pe tărâmurile de dincolo
de Lumea cunoscută, dar cum nimeni nu ajunsese vreodată acolo, nu se ştia
cum arătau oamenii pe acele meleaguri.
Ceea ce produsese însă toată agitaţia era înfăţişarea lui – o asemenea
frumuseţe nu mai fusese văzută vreodată prin părţile lor. Avea capul mai mare
decât al oamenilor din Cetate, dar nu exagerat, perfect sferic, ceea ce-i intrigase
pe cunoscătorii în domeniu. Pomeţii îi erau proeminenţi, ca la neamurile
barbare. Din cauza lor ochii stăteau pe jumătate ascunşi, părând lunguieţi şi
migdalaţi; de culoarea mării, erau adânci şi pătrunzători, poate una din cauzele
tulburării ce-i cuprinsese pe toţi. Fruntea înaltă se continua fără nici o trecere
bruscă, foarte firesc, cu scalpul, dând forma rotundă a capului. Nasul se
armoniza perfect cu restul, iar gura cu buzele sensibil arcuite avea un contur
delicat, de o senzualitate nobilă. Faţa îi era acoperită cu o barbă scurtă, dar
neagră şi deasă – acelaşi fel de păr ce-i împodobea şi capul. Gâtul, frumos
decupat, făcea legătura cu bustul atletic, aşa cum doar în sculpturile
maeştrilor de demult mai puteai vedea. Torsul şi membrele definitivau ceea ce
artiştii reprezentau întotdeauna ca pe o formă desăvârşită.
Culoarea pielii, ca a cojii de copac te făcea să te gândeşti din nou la
origini barbare.
Îl puseseră, aşadar, în cuşcă şi-l plimbau pe străzile Cetăţii. Hotărâseră
să-l înveşmânteze în straie de culoarea cojii de copac, aşa cum era pielea lui, şi
a adâncimilor mării – aşa cum îi erau ochii. Aceste culori, una liniştea, iar
cealaltă tulbura minţile. Toată lumea se ţinea cârd după cuşcă şi admira
arătarea.
Poate că ar fi trebuit să-l ascundă, nu să-l arate poporului, dar Sfatul
ştia prea bine că destinul trebuia să se împlinească. În scurt timp nimeni nu
mai vorbea despre altceva decât despre minune. Şi, ceea ce era mai grav încă –
nimeni nu mai făcea altceva decât să se holbeze la cuşcă. Recoltele rămăseseră
nestrânse pe câmpuri, treburile mărunte de zi cu zi erau cu totul uitate, nici
măcar pruncii nu mai erau hrăniţi şi morţii nu mai erau îngropaţi, ci-i lăsau să
putrezească pe unde apucau. Animalele răgeau de foame în grajduri şi coteţe şi
mureau pe capete, dar pe nimeni nu mai interesa aceste lucruri, căci toţi se
ţineau după cuşcă în procesiuni nesfârşite ce ajunseseră să umple în întregime
străzile Cetăţii. Poporul parcă uitase până şi să doarmă, să mănânce şi să bea.
Nebunia îi cuprinsese şi pe conducătorii care lăsaseră baltă treburile statului,
contribuind, cu mic, cu mare, la adulaţia noului om-zeu.
Templele zeilor fuseseră lăsate de izbelişte, dar culmea fu atinsă atunci
când oamenii începuseră să le distrugă, obligându-i pe meşteri să construiască
altele, închinate celui pe care-l plimbau în cuşcă. Aezilor orbi li se dăduse
poruncă să-i cânte imnuri de slavă numai lui şi să-i uite pe zeii apuşi.
El însă nu era speriat de ceea ce se întâmpla, ci părea doar indiferent şi
cuprins de o mare suferinţă. Se usca văzând cu ochii, căci refuza să se atingă
de mâncare, cu toate că poporul nu mai contenea cu ofrandele şi cu animalele
sacrificate.
În cele din urmă ajunse la o asemenea stare de slăbiciune încât Sfatul
luă hotărârea să nu mai fie plimbat pe străzi, ci lăsat în Piaţa Mare a Cetăţii şi
puseră cuşca pe un piedestal pentru ca toată lumea să-l poată adula mai
departe în voie. Această măsură nu servi însă la nimic, căci el continua să
slăbească. Atunci se porni dezastrul: oamenii erau ca ieşiţi din minţi, toată
lumea jelea şi-şi smulgea părul din cap, căci nu ştiau cum să-l salveze. De
hrană nu mai vroia nimeni să audă, astfel că în curând apărură pe străzi primii
morţi – nişte schelete prin înfometare. Treptat, străzile se umpleau cu cadavre,
iar muribunzii agonizau pe la colţuri şi pe lângă ziduri.
Şi, când ultimul om din Cetate îşi dădu duhul, el singur rămase viu, în
cuşca lui, privind cu ochi stinşi dezastrul, de la înălţimea la care fusese urcat.
Iar la scurt timp îşi dădu şi el ultima suflare, căci nu fusese decât un om.
Această carte a fost editată cu sprijinul MICROSOFT ROMANIA SRL
Scurtă introducere în tarzanologie de Ştefan Tiron Tarzanologia este studiul
specializat care se ocupă cu bogata moştenire a eroului fictiv Tarzan creat de
americanul Edgar Rice Burroughs în 1912. Această moştenire cuprinde atât
cărţile care-l au ca erou pe Tarzan cât şi produse secundare precum
„merchandise”-ul legat de promoţia sa, nenumăratele reviste şi ‘fanzine’
dedicate acestui personaj (la un ultim recensământ din 1997 erau cca. 160),
filmele, comics-urile (benzile desenate), afişele, tablourile, frescele, muzeele
dedicate lui Tarzan (vezi faimosul ‘templu’ TARZANA), premiile acordate
(precum celebrul premiu „Kala” (1); premiu acordat primatelor fotogenice, din
diverse grădini zoologice) şi nu în ultimul rând muzicii, discurilor de patefon
care conţin hit-uri cu ‘omul-maimuţă’ (există şi un hit rock & roll francez) şi
mai recent site-urile de pe Internet.
P. Lacassin, un tarzanolog francez, crede că atracţia pentru personajul
creat de Burroughs este eternă, mai ales astăzi în era revoluţiei tehnologice, din
cauza uşurinţei cu care ne putem identifica cu acest om care ar îmbina
calităţile ‘bunului salbatec’ cu cele ale ‘omului modern’ într-un tot armonios. El
nu deţine ‘super-puteri’ chiar dacă de multe ori se bazează pe instincte sale ‘ne-
tocite’ de civilizaţie, nici nu are arme laser, sau „vre-un ‘S’ mare înscris pe
piept, venind de pe planeta Krypton” (P. L.).
Influenţa acestui erou, descendent al teoriilor darwiniste ‘pe înţelesul
tuturor’ de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fricii de ‘regresiune biologică’ pe
scara evoluţiei (a interesului pentru tot ce este ‘arhaic’ şi ‘primitiv’), pentru
literatură şi cultura de masă a fost covârşitoare. Chiar dacă în Statele Unite
moştenirea literară a lui E. R. Burroughs este văzută ca „patrimoniul american
cel mai necunoscut şi ignorat” din cultura americană, există totuşi acolo, şi nu
numai acolo, o veneraţie profundă faţă de ‘lumea lui Burroughs’, fie ea situată
în Pelucidar (miezul gol al pământului), Barzoon (planeta Marte) sau erele
îndepărtate ale pământului, cu milioane de ani în urmă. Burroughs a fost un
pionier atât în lumea copyright-ului, a drepturilor de autor cât şi a lumii
‘produselor derivate’; o ‘invazie’ care de la „Planeta Maimuţelor” şi „Războiul
Stelelor” până la „Jurassic Park” (1993) şi „Potter-Mania” (2000) continuă să
capete proporţii planetare. Burroughs ar putea fi un fel de ‘Shakespeare al
undergroundu-lui american’, apărat ca un totem sacru, astfel că atunci când în
Franţa a apărut desenul animat de lung metraj „TARZOON – eroul fără ruşine”,
o satiră erotico-pornografică a omului din junglă, au şi început procesle
împotriva acestei producţii ‘defaimatoare’.
Să nu uităm însă că filmele şi comics-urile cu Tarzan au fost în fruntea
luptei contra cenzurii, promovând nuditatea şi frumuseţea corpului uman ca pe
un ideal atletic clasic de forţă şi virilitate, multe actriţe au fost chiar ameninţate
cu moarte de organizaţii conservatoare de orientare fundamentalistă creştină,
iar partenerei „Jane” a lui Weismuller i se propusese de către studiouri o „casă
izolată în San Francisco, în caz că mulţimea ar fi venit să o lapideze”. Nu
trebuie să uităm că imaginea unui Tarzan ‘macho’ a promovat o „Jane”
neajutorată, care trebuie protejată în faţa rinocerilor şi leilor; victima eternă a
circumstanţelor. O anumită etică victoriană cerea ca Tarzan şi Jane să nu
poată avea un copil căci ei nu erau căsătoriţi, copilul, atunci când a apărut
pentru a forma ‘familia ideală’ a junglei, este un ‘copil găsit’, orfan ca şi tatăl
său adoptiv.
Unii vorbesc despre o ‘trădare’ a moştenirii lui Burroughs, niciunul din
zecile de filme nu ar fi o adaptare fidelă originalului literar, ca urmare chiar
Burroughs înfiinţează propria sa companie de filme pentru a alege un actor
potrivit rolului eroului sau. O altă critică adusă ‘adaptărilor’ este crearea unui
Tarzan stereotip, analfabet cu o exprimare greoaie, monosilabică, pe când eroul
omonim literar este un personaj cultivat, inteligent, poliglot (2); un fel de
„natural gentleman”, care se descurcă tot atât de bine în smoking cât şi în
ţinuta sa de ‘loincloth’, atât de familiară.
Nu în ultimul rând Tarzan are o poziţie similară cu cea a mişcării
‘naturiste’ de întoarcere la Mama Natura şi a organizaţiilor pentru protecţia
animalelor, el nu omoară nici odată de ‘plăcere’, fiind duşmanul convins al
Safari-ului african, el eliberează animalele prizoniere în cuştile europenilor, el
însuşi având de multe ori ocazia să le simtă pe pielea sa înjositoarea şi
umilitoarea eficacitate. Printre primate Tarzan este o primată, el nu caută cu
orice preţ alteritatea faţă de universul lor, fiind o adevărată ‘verigă de legatură’
el este o punte convenabilă între lumi făcându-le parcă mai inteligibile una faţă
de cealaltă.
Dar de unde această ‘ântoarcere la Africa’, atracţia pentru ‘continentul
întunecat’ sinonim cu aventura şi misterul în a doua jumătate a secolului XIX?
Amplasarea aventurilor în acest spaţiu geografic, încetul cu încetul, dacă
nu chiar de la începuturi, ‘populat’ de imaginarul occidental îşi are tragica
sursă în „Scramble for Africa”, celebra ‘cursă’ între puterile coloniale europene
pentru supremaţia în Africa. Într-un anume sens victorios a ieşit Imperiul
Britanic, reuşind să ‘ânsângereze’ întreaga Africă cu pete de roşu (culoarea
imperială). Nu este o întâmplare că predecesorul direct al lui Tarzan şi a multor
alţi eroi ‘de acţiune şi aventură’ este Allan Qatermain creat de Rider Haggard în
1887 alături de pandantul său eroic feminin She. Haggard a fost un scriitor
prolific, fost ataşat al administraţiei coloniale în Africa, hrănindu-se cu
experienţa sa bogată de călător, el ajunge un adevărat teoretician şi promotor a
genului literar ‘lostracetales’ sau al romanului ‘lumilor pierdute sau uitate’.
Părerea mea este însă că nu atât Qatermain „trapper”-ul, „bush-ranger”-ul şi
‘cercetaşul’ ci mai curând companionii săi africani, fie ei Matabele, cafri sau
zulu sunt adevăratele modele ale seriei de eroi victorioşi, aceştia sunt adevăraţii
aventurieri care alungaţi de propriile lor triburi sau în căutare de aventură îl
însoţesc pe un „Old Alan”, deseori şovăielnic, bolnăvicios şi chiar fricos însă
‘âmpopoţonat’ cu epitete de o savoare locală precum ‘Vulpea Şireată’, care l-ar
asocia pe vânătorul alb mai curând cu uneltirile, fiind înzestrat cu o moralitate
dubioasă în care se complace. (1) Premiul cu numele de „Kala” poarta numele
‘mamei’ maimuţe a lui Tarzan, nume cu o origine greacă – kalo – însemnând
frumuseţe; chipul mamei este întotdeuna un chip ‘frumos’ oricare ar fi criteriile
estetice după care l-am judeca; orice s-ar spune despre Burroughs şi „sintaxa
aproape inexistentă” a operelor sale (detractorii săi), el a studiat latina şi greaca
în facultate.
Tarzan cunoştea mai multe limbi, inclusiv dialecte locale, iar prima limbă
cunoscută de el nu este engleza ci franceza, învăţată de la un misionar francez,
‘naufragiat’ în junglă şi salvat de Tarzan.
Tiron Stefan Născut la Vălenii de Munte, un an înaintea marelui
cutremur care a lăsat multe victime în urma sa.
La vârsta de patru a început să povestească şi nici nu s-a oprit nici până
astăzi. Pe un stadion pustiu a fost hăituit de câini turbaţi, scăpând nevătămat
fizic din lupta pentru supravieţuire.
A fost botezat la Ierusalim în apele Iordanului. In curând cunoaşte
islamul, fiind la un pas de convertire.
Bucureştiul devine metropola lugubra unde îşi desfăşoară existenta
sordida în cartierele periferice. După cinci de pian părăseşte definitiv acesta
unealta de tortura. Indienii de pe coasta de N. V. Îl determina sa vina în
America.
Practica liceul german din Bucureşti implicându-se, în tot ceea ce putea
ruina bunul renume al acestuia.
Termina şcoala la Steller Highschool din Anchorage, U. S. A. Parcurge
continentul american într-o călătorie de la un ocean la altul supranumita
„Pacific Rim”. Iniţiază prima revista a scolii Steller High numita „American
Corsair” în 1994; revista tuturor piraţilor de pe toate galerele timpului.
Preda cursuri de „piraterie şi istorie a pirateriei, de la începuturi şi până
la Net”. Participa ca asistent la cursul „istoria Palestinei”. Învaţă ebraica la
sinagoga BethShalom.
 Pleacă într-un pelerinaj pe urmele lui Edgar Allen Poe la Baltimore şi
Philadelelphia. Îl întâlneşte pe Dalai Lama la Washington D. C. Îl citeşte pe
John Muir şi pe Thoreau în Yellowstone National Park.
În curând va termina Facultatea de Istorie şi Teorie a Artei. Cântă la
instrumentul aborigen Didgeridoo. Prizează tutun. Bea Bushmills (distilerie
înfiinţată la1608) din County Antrim cu frunze de eucalipt macerate. Îl
venerează pe Charles Brockden Brown. Scrie poezie şi proza. Pictează şi
sculptează atunci când ii permite programul. „Gothic Horror”este un mod de
viaţă pentru el, în continua desfăşurare. Ii plac fanfarele şi cimpoaiele.
Selectează şi repertoriază activ distopiile. Apreciază muzica electronica de la
Karlheinz Stockhausen până la Carl Craig şi Juan Atkins & urmaşii lor.
Poarta cu drag, în privat, culoarea „khakee”; ţinuta vestimentare
„coloniala” (inclusiv cravaşa). Găteşte mâncare orientala şi prepara parfumuri
pe baza naturala.
Licoarea preferata este ceaiul chinezesc (alb, verde, Oolong, Orchid, Earl
Grey, etc.).
Moromete, PC-urile şi minerii.
Studiu de caz: studenţii de Mirel Palada Inevitabila petrecere de sfârşit de
sesiune. Adunaţi în jurul unei sticle de gin, ne facem că punem lumea la cale.
Încă nu s-a încins atmosfera, mai e până să se lase baltă băutul şi să se
înceapă să se danseze cu adevărat. Tot în mod inevitabil, studenţii mai bătrâni
evocă nostalgic „timpurile de altădată”, de pe vremea când „voi nici măcar nu
începuserăţi liceul”, conform acelui universal ritual de legitimare a brumei de
experienţe de viaţă suplimentare. Tirania celor 3-4 ani în plus, atât de
importanţi până împlineşti 30 de ani, ca şi inexistenţi după aceea.
„E-he, nu mai e ca altădată! Nu mai au studenţii bani, asta e.”, remarcă
unul din ei. Şi pentru că şi eu fac parte din această tagmă a studenţilor mai
„copţi” (mai am puţin şi împlinesc 26 de ani, am intrat la Facultatea de
Matematică a Universităţii din Bucureşti în toamna lui 1991, pe vremea când
minerii schimbau guvernele), nu m-am putut împiedica să nu compar în gând
ce puteam face cu bursa pe vremea aceea şi ce pot face cu ea acum. Are
dreptate Mircea: e-hee.
În momentul de faţă sunt student în ultimul an al Facultăţii de
Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, secţia Sociologie (lungă titulatură! Mai bine
cunoscută ca „facultatea SPP”. Nu, nu * acel * SPP. Doar pe autobuze, când ne
prind controlorii, acceptăm această confuzie.) a aceleiaşi Universităţi din
Bucureşti. În urmă cu vreo lună, o lună şi ceva, am participat la întâlnirea
redacţiei Dilemei cu cititorii săi, unde una din temele de discuţie ce a stârnit
pasionate şi pasionante dispute a fost cea a importanţei economicului în viaţa
studentului amărăştean român. Taberele s-au împărţit în cei care erau de
acord cu plata studiilor universitare şi cei care erau împotriva ei, argumente au
zburat în aer şi au curs pe tâmplă, vorba poetului, firul de la microfon a fost
mutat de colo-colo, conform necesităţilor, s-au exprimat enormităţi, s-au pus la
îndoială competenţe profesionale, pe scurt, a meritat deranjul. Rândurile ce
urmează s-au născut din spuma acelei seri.
 La momentul respectiv (ca şi acum, de altfel), eram de acord cu plata
studiilor universitare doar în măsura în care studenţii pot găsi o slujbă de pe
urma căreia să-şi plătească studiile şi, din ce le rămâne, să şi poată trăi, dacă
nu cu largheţe, măcar la limita decenţei. (Aţi bufnit cumva în râs? Simţiţi
nevoia imperioasă să mă trimiteţi în utopiile mele naive şi să zvârliţi Dilema cât
colo? Aveţi puţintică răbdare.) Dar cum în momentul de faţă, datorită gravei,
persistentei recesiuni economice, proporţia studenţilor care îşi pot găsi un loc
de muncă este redusă, iar un sistem de credite care să-ţi permită să te
împrumuţi acum, spre a-ţi face studiile, pentru ca mai apoi, când „intri pe
leafă”, să-i dai înapoi – aşa cum există în ţările mai de soare-apune pline –nu a
fost pus încă la punct, concluzia ar fi că nu e încă momentul să vorbim despre
anularea gratuităţii educaţiei superioare oferită de stat.
Oponenţii acestui tip de raţionament argumentează că atâta timp cât
studentul nu plăteşte, nici nu va fi responsabil, trăind într-o dulce fuşereală
paternalistă. Sau, altfel spus, în termeni ce ţin de paradigma weberiană, atâta
timp cât nu socializezi viitorul contribuabil conform unei logici de tip capitalist,
acesta nu se va comporta în mod capitalist, i.e., printre altele, în mod eficient.
În plus, doar de la bugetul de stat nu se va dezvolta niciodată un învăţământ
performant. În plus, de vreme ce-l plăteşti, îl şi poţi trage cu totul altfel la
răspundere pe profesorul care se face că-ţi predă, nespunându-ţi de fapt nimic,
sau pe cel care pur şi simplu nu se pricepe (unul din lucrurile de care mulţi
studenţi se plâng în particular, dar – în bună tradiţie românească – nu şi în
public, pentru că „mai am şi nişte examene de dat, nu-i aşa?”). Aceşti oponenţi
dau exemplul instituţiilor particulare de învăţământ superior din diversele ţări
occidentale, unde „se plăteşte, dar se şi face carte, nu ca la noi” – exemplul cel
mai de succes: SUA, Harvard-ul, MIT-ul şi premiile Nobel – sau exemplul celor
din România care, în ultimul timp, după o perioadă iniţială fie naivă, fie pur şi
simplu mercantilă, au început să se dovedească concurente din ce în ce mai
serioase ale învăţământului superior de stat. Se pare că vremea dispreţului
general la adresa „particularilor” a cam trecut.
Nu spun că nu au dreptate. Nu spun că la americani învăţământul
superior privat nu este foarte bun (din întâmplare, am făcut cunoştinţă cu el
preţ de un an, şi chiar am şi muncit în timpul studiilor). Nu spun că în
România nu sunt mulţi studenţi care să lucreze deja (din întâmplare, sunt şi eu
unul dintre ei). Vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că, pe de o parte,
nu putem compara economia înfloritoare a Statelor Unite şi facilităţile de
angajare oferite pentru studenţi în această ţară sau în alte ţări occidentale cu
omoloagele lor române (iar vă bufneşte râsul?), iar pe de altă parte, că
exemplele mai mult sau mai puţin punctuale din ţara noastră nu pot avea
pretenţia de generalitate, sau, cum spune sociologul în dulce grai păsăresc, nu
pot fi extinse la nivel sistemic. Că ne place sau nu, că e de dorit au ba,
majoritatea studenţilor nu sunt încă angajaţi nicăieri, trăiesc încă susţinuţi
financiar de părinţi, învaţă încă în facultăţi de stat şi trag încă mâţa de coadă
din punctul de vedere al banilor (Sociologică ruşine! Fac afirmaţii la nivel
impresionist, mă bazez pe inerent limitata-mi experienţă personală, nu am nici
un fel de statistici la îndemână. A făcut cineva vreun studiu în privinţa asta?).
Şi tot că ne place sau nu, încă nu e loc pe piaţa de muncă să se angajeze toţi,
sau măcar acea proporţie cărora părinţii nu le vor putea plăti studiile.
Pe ce mă bazez? Dar DvS. Pe ce lume trăiţi? Dacă ar fi loc, de ce acei
studenţi care o duc rău cu banii, chiar dacă nu au taxe de plătit, nu s-au
angajat încă? Şi de ce principala grijă a celor din ultimul an nu este, cum s-ar
crede, proiectul de diplomă sau licenţa, ci „Aoleu, unde mă angajez când voi
termina?”?
Îmi amintesc de prietenii şi de cunoştinţele mele care au terminat deja,
de felul în care, pe măsură ce sfârşitul ultimului an de studii se apropia
vertiginos, deveneau din ce în ce mai îngrijoraţi şi mai temători la adresa
viitorului. Sindromul studentului pe cale să termine facultatea. Regăsesc acest
sindrom pe feţele colegilor mei, în tonusul acestora, în felul cum discuţiile de la
petrecerile din anul IV nu seamănă cu cele din anul I. Ca şi pentru Moromete,
timpul dintr-o dată nu mai are răbdare. Şi tot ca şi Moromete, colegii mei
fumează din ce în ce mai mult şi devin din ce în ce mai morocănoşi.
Entuziasmului din anul I („Uau! Ce chestii interesante!”) i-au urmat hăbăuceala
din anul II („Dar materia asta la ce mama dracului ne trebuie?”), cinismul din
anul III („Aceiaşi profesori, aceleaşi tâmpenii inutile.”) şi disperarea din anul IV
(„În fond şi la urma urmei, cu ce ne-am ales de pe urma acestei facultăţi?”, „Şi
acum, ce facem?”).
O să spuneţi că sunt patetic. Chiar şi dacă aş fi, acestea sunt subiecte de
discuţie adevărate, purtate de studenţi adevăraţi, cuprinşi de temeri adevărate.
După o facultate în care au avut de-a face cu, printre altele: metode de predare
anoste şi/sau învechite; profesori prost plătiţi, de multe ori neinteresaţi de cea
ce fac, de multe ori fără spirit pedagogic, de multe ori de-a dreptul pur şi
simplu, vorba tatălui meu, ancoraţi într-o ierarhie administrativă şi de prestigiu
bazată pe principiul oneologic „cu cât mai vechi, cu atât mai bun”; cu
modalităţi de evaluare potrivite să măsoare mai degrabă capacitatea de
memorare papagalicească decât capacitatea de a aplica informaţia asimilată
unor situaţii practice (vezi, cel mai recent şi cel mai scandalos, cazul
rezidenţiatului în medicină); cu condiţii de cazare insuficiente şi mizere (nu o să
uit niciodată „alunul cu şobolani” de la colţul căminului B din Grozăveşti, în
care dacă zvârleai un bolovan, aşa, mai înspre amurg, începea ad litteram să
plouă cu rozătoare dând fuga pe ramuri şi pe trunchi în jos spre adăpostul
cotloanelor săpate pe sub cămin – probabil că acum nu mai sunt atât de mulţi
şobolani în Grozăveşti nu atât datorită eficienţei deratizărilor făcute între timp,
ci impresionantei haite de câini vagabonzi care îşi are teritoriul acolo; un
interesant caz de ecologie şi etologie urbană aplicată.) – şi lista poate continua
ad nauseam – acum aceşti studenţi descoperă că au făcut o facultate ca să facă
o facultate, adică degeaba, structura disciplinelor de învăţământ superior şi cea
a cererii de pe piaţa muncii fiind două lucruri foarte interesante şi atractive,
dar cât se poate de paralele.
Mă rog, nu e dracul chiar atât de negru pe cât, din motive de ordin
retoric, îl descriu eu aici. La fel de bine se poate spune şi că ceea ce e adevărat
în cazul facultăţii A sau al instituţiei B nu se mai potriveşte atunci când este
vorba despre secţia C, respectiv institutul de învăţământ superior D. Şi în
privinţa nivelului de trai sau al comportamentului întreprinzător al studenţilor
discuţia necesită de asemenea nuanţări. Luaţi, de exemplu, cazul PC-urilor.
Dacă până acum câţiva ani doar studenţii cu părinţi înstăriţi îşi puteau permite
un calculator, acum un Pentium II sau, mai ales, un AMD K6-II (magice
prescurtări, nu?! Staţi să vedeţi afişele de prin cămine. Dacă nu ştiţi ce e ăla un
HDD sau un MB, poate să fie la fel de bine scris şi în chineză.) sunt prezenţe
curente în camerele studenţeşti, dând naştere unui înfloritor comerţ mai mult
sau mai puţin legal – eufemistic vorbind: o). „Hotelul” din Leu, aşa cum e
cunoscut căminul studenţesc de 11 etaje al fostei Academii de Studii Politice
„Ştefan Gheorghiu”, locuit în prezent de studenţi ai Universităţii Politehnice
Bucureşti, mai ales de cei de la facultăţile de Automatică sau de Electronică, e
exemplar în privinţa aceasta. Aici poţi găsi ce vrei în materie de IT: componente,
calculatoare asamblate de-a gata, de la configuraţii minimale până spre cele
high-end, asistenţă tehnică. Un adevărat incubator de mici întreprinzători:
mulţi din cei care „îşi fac mână” în timpul studenţiei aici îşi deschid apoi, cu
banii şi experienţa acumulată între timp, firme în domeniu. (Cât se păstrează şi
din comportamentul de ocolire a fiscului, asta e altă mâncare de peşte.). Ca să
nu mai vorbim de soft şi de softişti. Hackerii români, alături de cei ruşi, bulgari
sau indieni, sunt dintre cei mai temuţi – sau respectaţi, depinde de poziţia pe
care o ai faţă de Establishment. Iar”Fane Babanu’” (cum e alintat „hotelul”), ca
şi întreaga Regie de altfel, reprezintă o adevărată pepinieră de softişti. De la
„pepiniera de cadre şi activişti a Partidului” la „pepiniera de hackeri, warezi şi
alţi computatorişti a capitalismului românesc”. Faină ironie a istoriei, nu-i aşa?
A ajuns deja o platitudine afirmaţia că „studenţii români şi problemele lor
reflectă, în mic, societatea română şi problemele sale” („profesorii şi problemele
lor.”, „minerii şi problemele lor.”, „siderurgiştii şi problemele lor.”. Toată lumea
reflectă, de parcă şi-ar fi dat cu cremă de ghete pe faţă! Cretină limbă de lemn,
sau, ca să cităm din clasici, „curat meşteşug de tâmpeală”. Mai dureros e faptul
că, datorită prezenţei sale cvasi-ubicue în discursul românesc din domeniul
ştiinţelor sociale, fie el tipărit, fie ex cathedra, aceasta devine o adevărată
deformaţie profesională, folosită în mod involuntar. Precum peştele în apă, nici
măcar nu-ţi mai dai seama că vorbeşti lemnos. Dar asta este deja subiect
pentru o discuţie separată. A se vedea în privinţa aceasta George Orwell,
romanul „1984” [1948], şi, mai ales, articolul „Politics and the English
Language” [1946]). E evident, în orice caz, faptul că studenţii români au devenit
(ceva) mai adaptabili, (ceva) mai mobili, mai „problem-”şi „money-oriented”,
vorba manualelor de management. Aceasta se reflectă, de exemplu (iar „se
reflectă”?! Ce vă spuneam: involuntar.), şi în evoluţia tipului de interes arătat
de studenţi organizaţiilor studenţeşti. Dacă la început, până prin ‘94-’95,
studenţii se înscriau în acestea din considerente mai cu seamă „ideologice”,
mânaţi de „valori” (e. G.: lustraţia comunistă, cf. Punctul 8 de la Timişoara,
atitudini pro-democratice, apărarea drepturilor omului), iar participarea era în
număr mare şi entuziastă, mai spre zilele noastre studenţii tind să se implice
mai degrabă din motive de ordin „sindical” (e. G.: modificarea Legii
Învăţământului, îmbunătăţirea condiţiilor de studiu şi de cazare, creşterea
burselor, autonomia universitară, participarea în consiliile de conducere ale
facultăţilor, Balul Bobocilor), în timp ce numărul celor înscrişi e din ce în ce
mai mic, iar prezenţa din ce în ce mai sporadică. A se vedea, spre exemplificare,
evoluţia grevelor şi manifestaţiilor studenţeşti din 1990 până încoace, sau
evoluţia influenţei şi vizibilităţii Ligii Studenţilor (ori, parafrazând, „triumful şi
decăderea imperiului LSUB”), de la vremurile legendare ale Pieţii Universităţii,
în 1990, până la meschina bătaie pe telefon/fax – ca simbol al puterii – între
facţiunile concurente, în sediul de la Drept, cu câteva luni în urmă: o): o (.
Cum spuneam şi mai sus: după cum se preschimbă societatea, grăbindu-
se să aducă la îndeplinire planul cvadricincinal al D-lui Brucan înainte de
termen, aşijderea şi studenţii săi. Precum în ceruri (-le holiste), aşa şi pe
pământ (-ul subculturilor).
Revenind la imaginea lui Moromete, o ultimă întrebare mă frământă:
acum, când o bursă ţine cam cât a ţinut şi ultima mineriadă, cea înecată în
apele stoienoase ale Oltului, acum, când s-au întors în aşa hal lucrurile cu
fundul în sus încât nu mai răstoarnă minerii guverne, ci – lucru nemaiauzit!
Îndrăzneală a îndrăznelilor!
— Guvernul îi arestează pe liderii acestora: o), acum, când termini
Aeronautica şi ajungi ziarist, termini Sociologia şi ajungi secretară, termini
Arhitectura şi ajungi şomer, acum, indiferent de va fi să se bage taxă la frecatul
coatelor pe înaltele bănci universitare sau nu, câţi oare dintre Moromeţii şi
Morometele colegi şi colege cu mine, fie ei de facultate, fie de studenţie, mai au
salcâmi de tăiat prin ogradă? Că ne îndoaie ăştia cu fonciirea lor! Zău, pe bune.
Poeme de Teodora Aldea ALĂTURI
19 septembrie 1998, Alături de pustiu se roagă în genunchii cerului
toamna Alături de frunze se-nalţă suflul păsărilor stymphaliene Alături de cer
dansează organic diavoli ai tăcerii Alături de mine sfâşie toamna cupele
înveninate Alături de tine vântul acid devorează călcâiul lui Ahile Alături de
oameni Mor toamne şi ploi alături.
Panoramă feroviară Pe marginea şinelor de tren se scurge încet tăcerea
geamurilor roşii, Albastre când trec prin prisma apei aurii; În depărtarea
sculptată din abisuri, Textura gârbovită a sunetului se târăşte în urme de apă
pe frunze pustii; Din când în când trece un tren cu geamuri roşii şi plânge la
porţile mormântului de alge; Nu opreşte nicăieri, Decât nicăieri, Poate nici
acolo.
JERTFA Cavalerul cu o mie de cruci arse Trece prin vale şi zăngăne
coase; Ară pământul cu mantia-i grea, Supură-n palma-i lumina de nea.
Cavalerul trece în umbra-i de nori Presară pământul cu muguri de zori
Înfundă-n mocirla roşcată ş-amară Săgeţi de lumină, luceferi de sară Şi scuipă
pe sabia-i curbată de-alamă În pumnii-i de-oţel apa sfarmă Botează pământul
hulpav şi nebun Cu palma-i cea mare striveşte-un lăstun E jertfa cea galbenă
ascunsă-ntre spini E jertfa cea mare cu mii de lumini Şi apa jertfită, murdară şi
rea, Cavalerul din crucea-i scobită o bea.
E singur, cavalerul cu o mie de cruci Se roagă-n genunchi pe coji de nuci
Şi sângeră putred, cu ochi scorburoşi, Trece prin vaduri, pe munţi noroioşi
Trece şi zăngăne coase mereu Cu limba-i tăiată blesteamă un zeu.
CRINII NEGRI Te chem din străfundurile aurii ale neliniştii.
 Zâmbeşti angelic cu colţii ascunşi în buzunare roşul hainei te trădează că
sfâşii carnea zorilor; te chem.
Urlă în mine neputinţa, De a renunţa la crinii negri de pe pian, la chipul
tău sculptat în hârtie creponată Pentru totdeauna.
Virgil BĂNESCU s-a născut la Târgovişte în anul 1982, a absolvit colegiul
naţional „Ienăchiţă Văcărescu”, este student la Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice „David Ogilvy” a primit: Premiul I la concursul naţional de poezie
„George Coşbuc”, 1998, Premiul I la concursul naţional de literatură„Tinere
Condeie”, 1999, Marele premiu pentru poezie al festivalului naţional „Scriitori şi
plasticieni pentru mileniul III”
Marel premiu al Asociaţiei Pulicaţiilor Literare şi Editurilor din România,
Premiul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”, a debutat editorial cu volumul
„Câinele, femeia şi ocheada” (Ed. Timpul, Iaşi, 2000), Volum premiat la
festivalul internaţional de poezie „Ronald Gasparic”
La 18 ani, Constantin Virgil Bănescu este deja un personaj original al
poeziei româneşti, creat în spaţiul literar al Târgoviştei de vibraţiile bune ale
Văcăreştilor şi, deopotrivă, de steaua de lumină bătând din viitor. Grav şi
surâzător şi neputând să iasă încă din copilărie precum un fluture căzut Într-
un borcan cu miere, Bobiţă legendarul, vibratilul, îndureratul, trăieşte lumea
cu sufletul îndurerat precum toute îme bien née, cum zice divina franţuzoaică.
Ei toţi, adică el, Bănescu şi Virgil şi Constantin şi Constantin Vică şi
Xenia Căroi şi rafinatul Andrei Anastasescu şi mulţi alţii, ei sunt urmaşii noştri
îndreptăţiţi de geniul limbii române, ei sunt adevărata şi curata noastră faţă cu
lumină din anul 2000. Şi numai lângă ei îmi aflu locul.
Cezar IVĂNESCU Am convingerea că volumul „Câinele, femeia şi
ocheada” lansează un poet original, de reală şi superioară înzestrare, ale cărui
realizări viitoare ţin numai de el şi de modul cum va şti să cultive imaginea
revelatoare (căci discursul textual şi interioritatea lui cognitivă sunt excelent
stăpânite), nelăsându-se furat de isme ori de mode, ci luându-şi drept deviză
propriile sale (excelente!) versuri.
Constantin ABĂLUŢĂ La 18 ani, la sfârşit de secol XX, îţi dă mâna să
scrii o poezie a intuiţiei livreşti. Poezie a unor realităţi interioare alterate de
conştiinţa cine mai ştie cărui proiect cultural atropologic românesc secret
(divin) neîmplinit? Poezie în care dispar obiectele/organele purtătoare de poezie
şi apar, monstruoase, funcţiile-purtătoare-de-poezie. Funcţii-purtătoare-de-
poezie care creează organul/obiectul autocritic. Ar trebui să-l auziţi numai pe
Virgil Bănescu cum îşi recită poemele, să vă daţi seama cât control autocritic
are asupra cuvintelor. La 17 ani ai săi, dă senzaţia că regândeşte şi identitatea
poeziei, nu numai pe aceea a poetului. O poezie a unei crize a mântuirii (în
sensul „creaţiei mântuitoare” a lui Lucian Blaga). La Bobiţă Bănescu nu
contează inovarea formelor de expresie, ci doar profunzimea lor existenţială,
redată într-o altă coerenţă decât aceea explicită a optzeciştilor (în care şi eu mă
recunosc). Forme de expresie puse mai degrabă în slujba uitării de sine decât a
unei noi utopii de salvare prin limbajul poeziei.
„Douămiistul” Virgil Bănescu îşi scrie cu asupra de talent impresiile
vizitei sale prin labirintul muzeului poeziei române, în care abia a intrat (şi din
care nu se ştie dacă va mai şti să iasă, după ce va învinge minotaurul
propriului său subconştient).
Liviu Ioan STOICIU

SFÂRŞIT