IDENTITATEA EUROPEANĂ

Mondializarea ca europenizare

Europa este un teritoriu mic, peninsulă a marelui continent asiatic.

Acest teritoriu a produs însă un spaţiu mintal în continuă expansiune, mai ales în secolele
XVII-XVIII. Practic întreaga lume a preluat, şi încearcă să preia, valorile şi civilizaţia europeană;
mondializarea a însemnat, de fapt, europenizarea întregii lumi.
Ce asigură identitatea europeană: este un tip de proiecţie mentală, care a evoluat continuu, şi a
generat o civilizaţie, valori şi instituţii proprii.
În ultimă analiză, proiectul politic al Uniunii Europene încearcă să legitimeze şi să dezvolte
aceste achiziţii ale spaţiului cultural european, cu ajutorul pieţei comune.
Europa a început târziu dezvoltarea sa culturală şi economică, prima perioadă a antichităţii
fiind dominată de Asia.
Sistemul european, după ce Imperiul Roman s-a pulverizat – prin împărţirea sa la 395 în
Imperiul Roman de Apus (care cade sub loviturile barbarilor la 476) şi Imperiul Roman de Răsărit
(Imperiul Bizantin, care există până la cucerirea oraşului Constantinopol de către turci în anul 1453) –
se va afirma odată cu constituirea a două entităţi paneuropene:
- Imperiul: Sfântul Imperiu Roman de neam germanic;
- Sacerdoţiu: Biserica Catolică.
Acest model eşuează în secolele XII-XIII, în locul unificării instituţionale: Papa şi Împăratul,
sistemul european funcţionează prin existenţa unei multitudini de naţiuni medievale, aflate în
competiţie, dar unite prin valori şi instituţii comune: creştinătatea, biserica, universităţile.
Se dezvoltă o identitate europeană, favorizată de schimburile comerciale, mobilitatea
transfrontalieră, interdependenţa economică. Apare, în acelaşi timp, un sistem de propagare spre
periferie - în special dinspre noul centru economic şi cultural din zona Rinului şi a nordului Italiei – a
inovaţiilor culturale (stilul gotic în artă), economice (asolamentul trienal), sociale (vasalitatea),
politice (statul medieval).
Acest sistem de preluare rapidă a inovaţiilor a dus la constituirea spaţiului uman european,
caracterizat prin interdependenţă, comunicare rapidă, productivitate sporită şi dorinţa de expansiune.
În istoria europeană au existat trei unde de propagare a spiritului şi valorilor europene:
1. Epoca negustorilor şi cavalerilor (secolele XI-XIV), care se caracterizează printr-o
expansiune în interiorul Europei, apoi spre Orient.
În Occident se creează un sistem descentralizat şi competitiv, care duce la intensificarea
producţiei şi la posibilitatea investiţiilor. Expansiunea se orientează spre exterior, prin ocuparea de
teritorii şi extindere a influenţei.
Persistă o serie de factori de uniune: influenţa modelului roman în administraţie şi drept;
religia creştină; limba latină, ca limbă comună în biserică şi universităţi; existenţa inamicilor comuni
(ungurii şi vikingii).
În paralele cu expansiunea externă există şi o expansiune internă a sistemului european, prin
recucerirea propriului teritoriu: în urma căsătoriilor şi alianţelor politice; cucerirea militară;
recucerirea Peninsulei Iberice de către spanioli în lupta cu maurii musulmani etc.
Ca urmare a acestor evoluţii, Europa devine un spaţiu multietnic.
2. Epoca aventurierilor şi companiilor (secolele XV-XVIII), care se caracterizează prin
expansiunea spre vest.
Începe epoca marilor descoperiri geografice, iar în noile teritorii pe care le supun, europenii
impun acelaşi tip de organizare feudală.
Are loc ascensiunea cavalerilor şi aventurierilor şi un rol important în această expansiune au
companiile comerciale, create în Spania, Rusia, Nordul Germaniei etc., care aduc resurse vitale pentru
metropolă; apar asociaţii de comercianţi care finanţează cuceririle militare, iar implicarea monarhilor
care protejează aceste campanii comerciale, măreşte eficienţa expansiunii extraeuropene. La această
expansiune a Europei contribuie şi sistemul bancar care începe să se formeze în nordul Italiei şi
Olanda.

1
 Sistemul clientelar este susţinut acum de două noi tipuri de interdependenţe:
- sistemul financiar al băncilor, banul devenind noul liant al sistemului european;
- interdependenţa dintre centru (metropola) şi periferie (colonii), periferia tinzând să devină
mai dinamică din punct de vedere economic.
În această epocă de expansiune se constată un aflux al forţei de muncă spre noile teritorii sau
spre zone în care există o cerere intensă: de exemplu, dinspre Germania spre Olanda.
Acest tip de producţie, caracterizată printr-un nou sistem clientelar, uneşte metropola de
periferie şi stimulează consumul. Metropolele europene se specializează în prelucrarea materiilor
prime venite din periferie sau din colonii; pe de altă parte, comerţul cu sclavi şi exportul de mână de
lucru ieftină duce la expansiunea economică a periferiei: America de Nord, Australia, Africa de Sud,
care concurează metropola.
Europa concentrează însă cea mai mare parte a metropolelor industriale, iar porturile de la
Oceanul Atlantic sunt placa turnantă a relaţiei dintre metropolă şi colonii. Importul de materii prime
dinspre colonii duce la schimbarea alimentaţiei, a îmbrăcămintei, iar goana după aur duce la emigrarea
masivă a europenilor spre cele două Americi, Australia etc.
3.Epoca generalilor şi a industriaşilor (secolul XIX), coincide cu europenizarea întregii lumi.
Caracteristică acestei perioade este acumularea de către europeni a unor competenţe ştiinţifice,
militare, instituţionale.
Până la revoluţia industrială, ce începe în Anglia după a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, europenii au fost excelenţi în arta de a reinventa produse: chinezii au inventat porţelanul şi praful
de puşcă, dar europenii le-au exploatat pe cale industrială; au avut capacitatea de a crea plusvaloare a
materiei prime, mai ales a celei provenite din colonii; s-au creat nevoi sporite care au încurajat
comerţul şi prelucrarea intensivă a materiei prime.
Supremaţia Europei a fost desăvârşită ca urmare a revoluţiei industriale. Europa nu numai că a
produs propriile inovaţii tehnologice, dar a creat un nou model de civilizaţie, modernitatea, bazat pe
trei valori comune:
- munca;
- societatea de masă;
- drepturile omului.
Două momente sunt importante în acest proces:
- prima revoluţie industrială (secolele XVIII-XIX), bazată, în principal, pe forţa aburului;
- a doua revoluţie industrială (secolele XIX-XX), bazată pe folosirea electricităţii.
Noii actori cheie ai sistemului global sunt acum generalii şi industriaşii: generalii au rol în
organizarea imperiilor coloniale şi mai puţin în gestionarea directă a războaielor.
În acest fel, înainte de primul război mondial, europenizarea lumii a fost terminată. Lumea este
globalizată, chiar dacă schisma comunistă, decolonizarea şi naţionalismele au impus folosirea unor noi
relaţii între centru şi periferie.

Evoluţia ideii europene

Nu este foarte clar când apare conştiinţa identităţii europene; poate victoria regelui franc Carol
Martel împotriva arabilor la Poitiers, în anul 732.
Proiectele politice de uniune europeană, încercate înainte de anul 1945, se caracterizează prin
trei mituri fondatoare:
1. Mitul imperiului universal, proiect încercat de la Carol cel Mare la începutul secolului al IX-
lea şi până la Napoleon I la începutul secolului al XIX-lea;
2. Mitul unificării pacificatoare, pe baza ideii că unitatea elimină conflictele; vezi proiectele
lui Sully, I. Kant, Saint-Simon, Aristide Briand (Liga Naţiunilor), Jean Monnet;
3. mitul comunităţii de valori şi a culturii: Republica Christiana; Republica Literelor din
perioada iluminismului.
Acestor trei mituri fondatoare le-au corespuns trei proiecte politice majore:
1. Imperiul universal, plasat sub conducerea unui suveran puternic: Carol cel Mare, Carol V,
Napoleon I, familia de Habsburg etc.;

2
 2. Organizarea federală: crearea de conferderaţii de state autonome; vezi proiectele lui Sully,
Comenius, I. Kant, W. Penn, Saint-Simon, V. Hugo, Proudhon, A. Briand;
3. Concertul european: modelul Congresului de la Viena, de după încheierea războaielor
napoleoniene; se propune un pact de uniune europeană.
Nici unul dintre aceste proiecte nu a vizat importanţa pieţei, a schimbului liber în reglarea
reciprocă a intereselor. Această idee apare mai târziu la Jeremy Bentham, Richard Cobden,
Condenhove-Kalergi, J. Monnet. Aceşti precursori solicită şi instituţii comune, o armată comună,
Adunare comună, un Consiliu al Reprezentanţilor, un Tribunal de Arbitraj.

Construcţia europeană

După cum am văzut, ideea europeană, bazată pe o identitate şi un patrimoniu comun, este
veche. Ea a apărut la împăraţii creştini (secolele IX-X), care au încercat şi primul proiect politic de
unificare paneuropeană; a doua tentativă se produce în secolele XII-XIV, când se preconiza o
Republica Christiana sub autoritatea papalităţii; a treia tentativă are loc în secolele XVI-XVIII, când
se produce o mişcare spontană, datorată accelerării istoriei şi impunerii Europei drept spaţiul
civilizaţiei dominante, proces care s-a realizat prin cultură, intensificarea schimburilor şi accentuarea
interdependenţelor.
Pe acest ultim fond de unitate în diversitate, de supremaţie şi expansiune, de dezvoltare
spectaculoasă într-un teritoriu restrâns, ideea europeană a căpătat noi contururi
Mai ales în secolul al XIX-lea se constată o exaltare a identităţii europene şi propunerea unor
proiecte de organizare socială care să asigure securitatea colectivă sau o ordine socială alternativă,
care să fie mai echitabilă. Toate acestea sunt proiecte utopice, dar dincolo de ele au fost tentative de
unificare prin forţă, prin convertire sau alianţe conjuncturale. De exemplu, Directoratul European, care
a fost prima organizaţie paneuropeană, instituită prin Congresul de la Viena din 1815. Directoratul era
creat pe baza unui sistem de convenţii între monarhiile învingătoare în războaiele cu Franţa
napoleoniană, şi el a convocat periodic conferinţe pentru rezolvarea unor stări conflictuale în Europa,
a trimis trupe în Creta, China, Macedonia, a încercat să-şi extindă influenţa în America, determinând
reacţia SUA; din păcate acest model nu a fost capabil să oprească primul război mondial, care a dus la
pierderea supremaţiei Europei şi naşterii altor mari puteri, în principal SUA.
Tratatele de pace de după primul război mondial au consfinţit triumful naţionalismului şi au
dus la fărmiţarea marilor imperii europene (vezi Austro-Ungaria), în noi entităţi politice.
SUA, prin preşedintele Wodrow Wilson, propune un nou proiect de ordine mondială, fondat pe
două idei: principiul naţionalităţilor, adică a dreptului la autodeterminare al popoarelor şi a dreptului
acestora la suveranitate naţională; ideea formării Societăţii Naţiunilor, ca autoritate supranaţională
care să vegheze la menţinerea păcii mondiale.
În perioada interbelică au fost propuse şi proiecte europene, dar nu au reuşit într-un context
dominat mai mult de conflicte decât de înţelegere paneuropeană.
În 1945, la încheierea celui de al doilea război mondial, se constată:
- eşecul controlului colectiv asupra beneficiilor revoluţiei industriale, care a degenerat în
înarmare şi într-o producţie militară peste nevoi;
- riscurile manipulării şi îndoctrinării maselor;
- limitele statului-Naţiune, care a alunecat în imperialism şi naţionalism agresiv.
Situaţia politică de după război nu este benefică colaborării, nici măcar între foştii aliaţi şi apar
acum două fenomene:
- statele naţionale devin conştiente de limitele lor în asumarea, fiecare în parte, a destinului
european;
- pe de altă parte, al doilea război mondial a demonstrat relativitatea cuceririlor, care produc
mari pierderi umane şi materiale, dar şi vulnerabilitatea conceptului de stat suveran, incapabil să-şi
protejeze supuşii de agresiuni exterioare.
De aici, necesitatea de a găsi noi forme de securitate, bazate pe dialog şi pe coordonare
globală. Spre deosebire de pesimismul şi apatia de după primul război mondial, care a deschis calea

3
comunismului, relansarea proiectului european şi a conceptului de securitate colectivă, a fost sursa
optimismului anilor ’50 ai secolului al XX-lea.
Două tipuri de proiecte sunt iniţiate după al doilea război mondial.

1. Abordarea interguvernamentală.
Primele au fost organizaţii interguvernamentale, în sensul că au reunit state suverane, care
cooperau între ele.
a. Consiliul Europei, creat în anul 1949 la Strasbourg, ca o organizaţie de cooperare
parlamentară specializată în apărarea drepturilor omului; este formată din delegaţi ai parlamentelor
statelor membre.
Consiliul Europei are ca instituţii componente:
- Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, compusă din delegaţii parlamentelor naţionale,
care votează cu majoritate de 2/3 rezoluţii transmise Comitetului Miniştrilor;
- Comitetul Miniştrilor, format din miniştri de externe ai ţărilor membre;
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), apără interesele cetăţenilor împotriva
propriilor jurisdicţii naţionale;
- Secretariatul, format din 1200 funcţionari europeni.
b. Uniunea Europei Occidentale (UEO), creată în anul 1948. A fost prima organizaţie militară
interguvernamentală, prin coordinarea Statelor Majore ale Franţei, Angliei, Belgiei, Olandei,
Luxemburgului.
În anul 1949, prin asocierea SUA şi Canadei, ca şi a altor state, se creează NATO.

2. Abordarea comunitară.
Această abordare presupune renunţarea parţială şi benevolă la suveranitate, în beneficiului
avantajului comun, dat de o organizaţie comunitară. Interesul comun primează faţă de prerogativele
suveranităţii absolute.
Patru mari personalităţi au pus bazele acestei abordări:
- Jean Monnet (1888-1979), consilier al ministrului de externe al Franţei:
- Robert Schumann (1886-1963), ministru de externe al Franţei, originar din Lorena; a fost
însărcinat de către puterile aliate să găsească o soluţie în problema germană;
- Konrad Adenauer (1876-1967), cancelar al RFG (Germania Federală), adept al reconcilierii
franco-germane;
- Alcide de Gasperi (1881-1954), premierul Italiei.
Activitatea acestor părinţi ai Europei comunitare, susţinuţi şi de alte personalităţi politice şi
culturale, de instituţii, se concretizează în mai multe etape:

A. De la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la Comunitatea

Economică Europeană (CEE): 1951-1957
1. Planul Schumann. În 1950 Robert Schumann redactează o declaraţie politică, la sugestia lui
J. Monnet, prin care propunea plasarea cărbunelui şi oţelului produse în Franţa şi Germania sub o
înaltă autoritate comună; asigurând o liberă circulaţie a celor două produse peste graniţa celor două
state se regla nivelul producţiei, mai ales în regiunea Ruhr.
Din punct de vedere a dreptului internaţional, planul Schumann este inedit şi simplu: se înfiinţa
o autoritate independentă care lega cele două state între ele, fără ca nici unul dintre state să poată
controla exclusiv deciziile. În locul suveranităţii absolute se recurge la solidaritate pragmatică,
circumscrisă unei probleme precise, ca prim pas spre o supranaţionalitate mai extinsă.
Planul Schumann este acceptat de miniştrii de externe ai Franţei, RFG, Italiei, Olandei,
Belgiei, Luxemburgului, care semnează în 1951, Tratatul de la Paris.
Prin acest tratat se înfiinţează Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
primul instrument de integrare europeană care introduce un sistem cvasi-federal. Statele semnatare
instituie o supremaţie limitată, prin delegarea către CECO a unora dintre prerogativele lor. În cadrul
CECO vor funcţiona:
- Înalta Autoritate, formată din nouă membri: era un organ executiv;

4
 - Consiliul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate;
- Consiliul de Miniştri, format din miniştrii de externe;
- Adunarea Generală, formată din 78 membri, delegaţi ai parlamentelor naţionale;
- Curtea de Justiţie.
Aceste instituţii supranaţionale se ocupau exclusiv de producţia de cărbune şi oţel.
2. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). După succesul politic şi economic al CECO s-a
încercat organizarea unei armate europene, ca o alternativă la o armată germană unită (ideea SUA);
acest plan nu a reuşit, neîntrunind adeziunea formaţiunilor politice, mai ales în cazul Franţei.
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM); va fi creată împreună cu
Comunitatea Economică Europeană (CEE) în anul 1957, în cadrul Tratatului de la Roma; viza
constituirea unei pieţe comune a industriei nucleare, elementul cheie al EURATOM fiind programul
comun de cercetări privind energia atomică.
4. Comunitatea Economică Europeană (CEE). Se va crea prin Tratatul de la Roma din 1957 şi
va cuprinde şase state: Franţa, RFG, Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg.
A vizat următoarele politici:
- uniunea vamală, care se realiza prin eliminarea taxelor vamale intercomunitare, prin
desfiinţarea contingentărilor cantitative. Se creează o zonă a liberului schimb, prin implementarea unei
protecţii exterioare uniforme (tarif vamal comun);
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica concurenţei.
În mod concret, principiile CEE au fost formulate prin art. 3 al Tratatului de la Roma:
- eliminarea între statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi
ieşirea mărfurilor, precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent;
- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi;
- abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor, capitalurilor;
- politică comună în problema agriculturii;
- politică comună în problema transporturilor;
- regim care să garanteze concurenţa veritabilă pe piaţa comunitară;
- procedura care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi
prevenirea dezechilibrelor în balanţa de plăţi;
- apropierea legislaţiilor naţionale pentru funcţionarea pieţei comune;
- crearea Fondului Social European pentru creşterea oportunităţilor de muncă a muncitorilor şi
ridicarea nivelului lor de viaţă;
- crearea Băncii Europene de Investiţii destinată să faciliteze expansiunea economică a
comunităţii, prin crearea de noi resurse;
- asocierea ţărilor şi teritoriilor foste colonii, în vederea creşterii schimburilor şi continuarea în
comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială;
În felul acesta primul pilier (în jargonul Uniunii Europene) al integrării europene s-a realizat
prin trei comunităţi: CECO, CEE, EURATOM.

B. CEE al celor şase (1957-1972);

C. Cele şase valuri ale extinderii (1972-2007), care fac ca Uniunea Europeană să fie formată
astăzi din 27 state membre:
1. 1972, când se semnează tratatele de aderare cu Anglia, Irlanda, Danemarca;
2. 1981, când aderă Grecia;
3. 1986, când aderă Spania şi Portugalia;
4. 1995, când aderă Austria, Finlanda şi Suedia;
5. 2004, când aderă Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Slovenia şi Slovacia;
6. 2007, când aderă România şi Bulgaria.

5
 FORMELE DE INTEGRARE ŞI POLITICILE UE

Construcţia europeană a reprezentat una din marile provocări ale secolului XX. După ce Europa a fost
leagănul unor mari civilizaţii, dar şi teatrul de desfăşurare a unor războaie devastatoare, europenii au înţeles, în
sfârşit, că singura garanţie a securităţii colective este o organizare supranaţională. Această organizare socială
inedită, care nu seamănă cu nici una din realităţile politice anterioare, a fost realizată prin diminuarea
progresivă a prerogativelor naţionale; ea a fost posibilă, mai întâi, datorită unificării vamale şi pieţei comune,
urmată de integrarea politică şi unitatea monetară, pentru ca, în final, să se ajungă la o nouă identitate colectivă,
anume cetăţenia europeană.
Deocamdată Uniunea Europeană:
- nu este o confederaţie, pentru că entităţile constitutive nu sunt complet autonome;
- nu este încă o federaţie, pentru că integrarea politică nu a dus la un guvern federal;
- nu este o uniune ideologică de tipul fostei URSS, nefiind o uniune naţională bazată pe forţa de
coeziune a partidului-Stat.
Toată această construcţie europeană are la bază „acquis”-ul comunitar, care reprezintă totalitatea
normelor juridice care reglementează politicile instituţiile UE. Este ansamblul dreptului comunitar sau al
instrumentelor juridice primare sau secundare care unesc statele membre ale UE. „Acquis”-ul (din limba
franceză acquis = dobândit, achiziţionat) constă în:
I. Principiile, obiectivele politice şi normele cuprinse în Tratatele originale ale Comunităţii Europene,
şi anume:
1. Tratatul de la Paris (1951) care reglementează CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului);
2. Tratatul de la Roma (1957), referitor la CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi CEEA sau
Euratom (Comunitatea Europeană de Energie Atomică), la care se adaugă
3. Cele patru mari revizuiri ulterioare:
- Actul Unic European, care a revizuit Tratatul de la Roma şi a introdus Piaţa Unică Europeană şi
Cooperarea Politică Europeană. Textul Actului Unic European a fost adoptat în unanimitate la 17 februarie
1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor originale, prin
care s-a extins competenţa instituţiilor comunitare şi s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană;
- Tratatul de la Maastricht. Tratatul constitutiv al Uniunii Europene, numit şi Tratatul de la Maastricht,
a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht şi a intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht, considerat ca o „nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot
mai strânse a popoarelor Europei”, va reprezenta cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea
Comunităţii Europene.
Tratatul de la Maastricht va aduce o serie de modificări Tratatului CEE şi a Tratatului EURATOM,
punând bazele Uniunii Europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi
Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi „politici şi forme de colaborare”.
- Tratatul de la Amsterdam, a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17
iulie 1997, a fost semnat la 2 octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a
fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est. Reformarea profundă a
Uniunii Europene a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri, cum au fost: Tratatul de la Nisa (11 decembrie
2000) şi Constituţia Europeană.
- Tratatul de la Lisabona, a fost chemat să înlocuiască Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea
Europeană, şi Tratatul de la Roma de instituire a Comunităţii Europene.
Noul act semnat de şefii de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene la 13 decembrie 2007, este
conceput pentru a aduce un plus de democraţie, eficienţă şi transparenţă în cadrul Uniunii Europene, şi astfel,
capacitatea de a rezolva probleme globale precum modificarea climei, securitatea şi dezvoltarea durabilă.
Tratatul a trebuit ratificat de toate cele 27 de state membre şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Printre cele mai importante prevederi ale Tratatului, sunt de menţionat:
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
• Uniunea Europeană va avea personalitate juridică;
• Funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al
Uniunii”, cu un mandat de doi ani şi jumătate
• va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de „Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate”;
• numărul de comisari va fi redus cu o treime;

6
 II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
III. Legislaţia adoptată de către instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în practică a prevederilor
Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
IV. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
V. Acţiuni şi poziţii comune, convenţii, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii externe
şi de Securitate comună (PESC) şi a cooperării în domeniul Justiţiei şi afacerilor Interne (JAI);
VI. Acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană (CE) este parte, precum şi cele încheiate
între statele membre în domeniul de activitate al Uniunii.

FORMELE DE INTEGRARE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Zona liberului schimb (instituită între anii 1957 şi 1968) constă în circulaţia liberă a produselor, fără
control vamal, indiferent de cantitate.
2. Uniunea vamală (introdusă începând cu anul 1968) constă nu doar în eliminarea reciprocă a taxelor
vamale, ci şi într-o politică comercială şi vamală comună. Instrumentul juridic al uniunii vamale este „tariful
exterior comun”, care instituie tarife vamale comune în raport cu tarifele non-comunitare (ceea ce elimină
posibilitatea intrării fără taxă vamală a unui produs extracomunitar, importat în prealabil de o altă ţară membră
a Comunităţii Europene).
3. Piaţa comună (operaţională începând cu 1992) constă în fuziunea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,
supranaţională. Este situaţia de integrare economică, în care bunurile, persoanele, serviciile (transporturile.
Băncile, asigurările, sănătatea, Bursa de valori) şi capitalurile pot circula liber.
Se vorbeşte, astfel, de patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune:
• circulaţia bunurilor;
• circulaţia persoanelor;
• circulaţia serviciilor;
• circulaţia capitalurilor.
Deşi a fost introdusă în 1985, prin „Cartea albă a pieţei comune”, piaţa comună a devenit efectivă abia
în 1992. Instrumentul juridic de realizare a pieţei comune a fost Actul Unic European (1986), care prevedea
suprimarea frontierelor fiscale (care întreţineau diferenţe de TVA de la un stat la altul), a barierelor tehnice
(standardele şi specificaţiile naţionale privind calitatea produselor) şi a celor fizice (controalele vamale în
interiorul Comunităţii).
4. Uniunea economică şi Monetară (începând cu 1992) este stadiul cel mai avansat al integrării
economice, care presupune deja politici monetare comune. Este un proces realizat în trei timpi:
• Faza 1992-1993, când prioritatea este dată îndeplinirii condiţiilor de convergenţă monetară şi bugetară;
• Faza 1994-1997, când se fondează Institutul Monetar European (1994) şi Banca Centrală Europeană
(1998);
• Faza începând cu 1999, când se fixează irevocabil ratele de schimb şi se trece la moneda unică (euro).
5. Uniunea politică este ultima etapă a construcţiei europene, unde, spre deosebire de primele patru
(centrate pe integrarea economică), prioritatea revine obiectivelor politice. Scopul acestei ultime etape, în curs
de desfăşurare, este crearea unei federaţii, cu un guvern federal, o cameră a statelor, camera populară şi curtea
supremă de justiţie (după modelul german).
Rezultatul acestei construcţii europene este o arhitectură complexă, fondată pe trei piloni şi care a fost
introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992):
- politicile comune (pilonul I), reglementate prin dreptul comunitar, cuprind politicile de coeziune
economică şi socială (dezvoltarea regională şi politica socială) şi politicile de acţiune comună (politica agricolă
comună, politica energetică, politica transporturilor, cercetarea şi dezvoltarea, politica ecologică);
- politica externă şi de securitate europeană (pilonul II) funcţionează conform modelului
interguvernamental, în sensul că majoritatea prerogativelor în acest domeniu rămân la nivel naţional;
- politica internă şi de justiţie (pilonul III) se realizează prin coordonare comună, majoritatea
prerogativelor fiind lăsate la nivel naţional (abordarea interguvernamantală).

POLITICILE UNIUNII EUROPENE

1. Politica fiscală este atribut al suveranităţii naţionale şi o parte a politicii economice din fiecare ţară,
contribuind la finanţarea cheltuielilor publice şi la redistribuirea profiturilor. De asemenea, este şi un
instrument de reglare economică, capabil să influenţeze consumul, să încurajeze dezvoltarea economiei sau să
orienteze modul de organizare a întreprinderilor.
7
 Politica fiscală este de mare importanţă pentru fiecare stat membru al UE, deoarece odată cu aplicarea
sa într-o ţară poate produce efecte atât asupra sa cât şi asupra ţărilor vecine. De aceea, în cadrul UE,
caracterizată prin existenţa unei pieţe unice, este important ca toate statele să conlucreze la elaborarea şi
aplicarea politicilor fiscale. În acest fel, pregătirea pieţei interne a impus stabilirea unui sistem de impozitare a
consumului, cât mai neutru posibil. La exportul mărfurilor unui stat membru către altul, atunci când sunt
acordate scutiri de taxe pentru sumele totale plătite, apare efectul de subvenţionare a exportului. De aceea,
Comunitatea a adoptat taxa pe valoarea adăugată (TVA), chiar dacă, înainte de aderare, statele membre puteau
să-şi fixeze liber respectivele taxe.
Pe măsura realizării integrării europene, favorizată de introducerea monedei EURO, interacţiunile
complexe întreţinute dintre cele 27 de sisteme fiscale (dintre care în 13 state EURO a devenit moneda unică)
vor trebui să fie centralizate şi uşor dirijate. Statele membre vor trebui astfel, să ia tot mai multe decizii în
comun pentru a-şi adapta sistemele fiscale cu evoluţia societăţii.
În viitor, deşi prin politica fiscală UE îşi va putea fixa noi priorităţi, esenţa acesteia va rămâne aceeaşi,
şi anume „garantarea că, politicile fiscale a unor state membre nu vor avea efecte nedorite asupra altor state
membre şi de a asigura o suveranitate reală cetăţenilor şi reprezentanţilor săi printr-o acţiune comună.
2. Politica bugetară. Bugetul uniunii europene este acel act care autorizează anual, finanţarea
ansamblului de activităţi şi de intervenţii comunitare, resursele necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite.
Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene.
În anul 2000, bugetul UE a atins 93 miliarde de EURO (250 EURO/locuitor şi an), ceea ce a permis
orientarea întregii palete de politică economică a UE, fiind destinat pentru cheltuieli agricole, ajutoare pentru
dezvoltarea regiunilor, cheltuieli de cercetare, educaţie, de formare şi cooperare internaţională cu restul lumii
etc.
Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a CE, modificat prin tratatul de la
Amsterdam (art. 268-280) prin care s-au fixat şi procedurile de stabilire a bugetului. Comisia Europeană
elaborează „anteproiectul bugetului” plecând de la estimarea nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul
viitor. Acest document este prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a fost îmbunătăţit şi
întocmeşte un „proiect de buget” care este transmis Parlamentului European. Competenţele înscrise în Proiectul
de Buget sunt după natura cheltuielilor următoarele:
- Pentru cheltuielile obligatorii 8care decurg obligatoriu din tratate europene sau acte specifice),
Parlamentul European nu poate decât să propună anumite modificări care intră în competenţa
Consiliului European ce deţine puterea de a fixa nivelul acestor cheltuieli (40% din cheltuielile
obligatorii sunt destinate sprijinirii pieţelor produselor agricole);
- Pentru alte cheltuieli „non-obligatorii”, Parlamentul European poate modifica proiectul bugetului
(60% din cheltuieli). După lecturarea de către fiecare instituţie, Parlamentul European este acela
care definitivează bugetul iar preşedintele cel care semnează.
3. Politica monetară se află sub incidenţa art. 105-111 ale Tratatului Comunităţii Europene. Este o
componentă principală a pieţei interne, axată pe libertatea circulaţiei capitalurilor.
După mai multe proiecte de cooperare monetară, în 1978 a intrat în vigoare Sistemul Monetar
European (SME). Eşecul SME a dus la înfiinţarea institutului Monetar European (1994) şi a Băncii Centrale
Europene (1998), precum şi la introducerea monedei unice (1999). Acestea au dus la transformarea progresivă
a politicii monetare într-un important domeniu comunitar. O dată cu intrarea în vigoare a Uniunii Economice şi
Monetare (1993), politica monetară a devenit una din pârghiile principale ale integrării economice, conform
principiului „o piaţă, o monedă unică”.
4. Politicile UE specializate în consolidarea pieţei comune
4.1. Politica de sprijin a IMM-urilor. Aceasta pune accentul pe nevoia de evitare a dublei impozitări
a IMM-urilor, în dubla lor ipostază de întreprinderi naţionale şi întreprinderi comunitare. Alte probleme în curs
de soluţionare sunt: armonizarea TVA privind bunurile de ocazie, obiectele de artă, colecţiile şi antichităţile,
tranzacţiile cu metale preţioase.
4.2. Politica concurenţei este necesară în cazul unei pieţe uriaşe ca UE. Ea se referă la realizarea şi
menţinerea comportamentului competitiv al întreprinderilor, favorizând procurarea de bunuri şi de servicii în
condiţii de concurenţă. Pe o piaţă mare, supranaţională, există întotdeauna tentaţia dumpingului, a cartelurilor
monopoliste sau a protecţionismului mascat din partea statelor membre. Din acest motiv, politica concurenţei
este esenţială pentru consolidarea pieţei comune.
4.3. Politica consumului. Baza legală a protecţiei consumatorului este asigurată de art. 100 a.3 şi art.
129 a. ale Tratatului CE. Aceste reglementări se referă la cinci drepturi fundamentale ale consumatorului:
- dreptul la securitate şi sănătate;
- dreptul de a fi despăgubit în caz de prejudiciu;
- dreptul de protecţie a intereselor economice;
8
 - dreptul de informare şi educaţie (despre caracteristicile produsului şi ale serviciilor asigurate după
cumpărare);
- dreptul de reprezentare (a consumatorului în cadrul structurilor comunitare).
5. Politica industrială a UE are ca principiu obiectiv consolidarea competitivităţii produselor sale pe
piaţa internaţională pentru a oferi totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în
acelaşi timp şi mediul înconjurător.
În faţa concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze, Comunitatea
Europeană a început să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze parteneriatele între
firme europene, să promoveze cooperarea în domeniul cercetării, pentru creşterea pe termen lung a
competitivităţii Comunităţii pe piaţa mondială.

9
 INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Cele două Tratate iniţiale de la Paris şi Roma sunt acorduri interstatale executate de către instituţii
supranaţionale.
Punerea în aplicare a Tratatelor nu a fost lăsată la discreţia statelor semnatare, ci este încredinţată unor
instituţii comunitare, care funcţionează după principiile dreptului comunitar.
Tratatele de la Roma şi Paris, ca şi Tratatele adoptate ulterior sunt constituţii ale comunităţilor, iar
puterea legislativă, executivă, judecătorească revin unor instituţii comunitare.
Bazele juridice ale instituţiilor comunitare sunt:
- textele de înfiinţare (Paris, Roma)
- Tratatele adoptate ulterior şi Tratatele de aderare;
- dreptul comunitar;
- jurisprudenţa.
Sistemul decizional în cadrul instituţiilor Uniunii Europene prevede patru proceduri:
- consultarea;
- asentimentul;
- cooperarea;
- co-decizia între Consiliul European şi Parlamentul European.

1. Parlamentul European. Parlamentul European este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le
reprezenta interesele. Îşi are originea în anii ’50 şi are la bază Tratatele fundamentale. Din anul 1979, membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii Uniunii Europene, numărul parlamentarilor
fiecărei ţări fiind în funcţie de numărul populaţiei.
Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a vota şi de a
candida, indiferent unde locuieşte în Uniunea Europeană; cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2009.
Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le
reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE. Parlamentul are 736 de membri din toate cele 27 de state
membre UE.
Membrii Parlamentului European nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice
la nivelul Uniunii Europene. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere
cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la
euroscepticii fervenţi.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: la Luxemburg se află sediul administrativ,
Secretariatul General; reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la
Strasbourg şi uneori la Bruxelles, iar reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.
Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:
- Adoptă legile europene, în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici publice. Faptul că
Paelamentil Europea este ales prin vot direct de către cetăţenii Uniunii Europene reprezintă o garanţie a
legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
- Parlamentul European exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii ale Uniunii Euroepen,
în special asupra Comisiei Euroepen. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii
nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii Europene să demisioneze.
- Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul European, Parlamentul European deţine
autoritatea asupra bugetului Uniunii Europene şi poate influenţa cheltuielile Uniunii. Parlamentul European
adoptă sau respinge întregul proiect de buget.

2. Consiliul European. A nu se confunda cu Consiliul Europei, fondat în anul 1949, cu sediul la

Strasbourg şi nici cu Consiliul Uniunii Europene, format din miniştri reprezentanţi ai ţărilor membre.
Este reuniunea şefilor de stat şi de guvern a ţărilor membre ale Uniunii Europene, împreună cu
Preşedintele Comisiei Europene, şi nu a fost prevăzut prin Tratatul de la Roma, dar s-a impus prin tradiţie şi
este consfinţit în art. 4 al Tratatului de la Maastricht.
Consiliul European se întruneşte de până la patru ori pe an, în cursul fiecărei preşedinţii de şase luni a
fiecărui stat membru. Aceste reuniuni „la nivel înalt” stabilesc orientările de politică generală ale Uniunii
Europene şi soluţionează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare, adică la nivel de miniştri
în cadrul reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului.

3. Consiliul Uniunii Europene. Este principalul organ de decizie al Uniunii Europene şi, la fel ca şi
Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale din anii ′50. Consiliul reprezintă
10
statele membre, iar la reuniuni participă, în funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, un ministru din fiecare
guvern al statelor Uniunii Europene, care este împuternicit să îşi asume angajamente în numele guvernului pe
care îl reprezintă.
În total există nouă configuraţii diferite ale Consiliului: Afaceri Generale şi Relaţii Externe; Afaceri
Economice şi Financiare (Ecofin); Justiţie şi Afaceri Interne; Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Protecţia Consumatorilor; Competitivitate; Transport, Telecomunicaţii şi Energie; Agricultură şi Pescuit;
Mediu; Educaţie, Tineret şi Cultură.

4. Preşedinţia Uniunii Europene. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie, la fiecare
şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru al Uniunii Europene preia controlul agendei Consiliului şi
prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi
negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre.

5. Comisia Europeană, cu sediul la Bruxelles este practic guvernul Uniunii Europene şi este ales pentru
un mandat de cinci ani.
A rezultat în anul 1967 din fuziunea organismelor executive ale CECO, CEE şi EURATOM.
Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele
Uniunii Europene ca un tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă
Parlamentului European şi Consiliului.
De asemenea, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene – cu alte cuvinte, este responsabilă
pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a
afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.
Comisia este compusă din 27 de femei şi bărbaţi, având funcţia de comisari, câte unul din fiecare stat
membru al Uniunii Europene. În general, cei 27, au ocupat poziţii politice în ţările lor de origine, dar în calitate
de membri ai Comisiei ei şi-au luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se
supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale.
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
- să propună proiecte legislative Parlamentului European şi Consiliului European;
- să administreze şi să aplice politicile Uniunii Europene şi bugetul;
- să asigure respectarea legislaţiei Uniunii Europene, împreună cu Curtea de Justiţie;
- să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea acordurilor între
Uniunea Europeană şi alte ţări.

6. Curtea de Justiţie. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, a fost

instituită în temeiul primului Tratat de la Paris, al CECO din anul 1951. Misiunea Curţii este să se asigure că
legislaţia Uniunii Europene este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre Uniunii
Europene, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor.
Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru, astfel încât toate sistemele juridice
naţionale din cadrul Uniunii Europene sunt reprezentate, şi este asistată de opt „avocaţi generali”. Rolul
acestora este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei deţin
calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de
origine. Aceştia sunt numiţi la Curtea de Justiţie, pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit, prin
acordul comun al guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene.

7. Curtea de Conturi este formată din câte un reprezentant al fiecărui stat membru.

Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în anul 1975. Misiunea Curţii este de a
verifica dacă fondurile Uniunii Europene sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii Uniunii să
obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care
lucrează cu fonduri ale Uniunii Europene.
Curtea are un membru din fiecare stat membru al Uniunii Europene, numit de Consiliu pentru un
mandat de şase ani care poate fi reînnoit.

Există, în cadrul Uniunii Europene:

I. Organisme consultative:
1. Comitetul Economic şi Social European, înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, este un
organ consultativ care le furnizează reprezentanţilor grupurilor de interese din Europa: organizaţii patronale şi
11
sindicatele, organismelor „societăţii civile organizate”, precum asociaţiile de consumatori, o platformă formală
pentru exprimarea punctelor lor de vedere asupra problemelor Uniunii Europene; avizele Comitetului sunt
transmise instituţiilor de talie mai mare: Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.
Comitetul Economic şi Social European are 344 de membri, care sunt numiţi de către guvernele Uniunii
Europene pentru un mandat de patru ani
2. Comitetul Regiunilor. Înfiinţat în anul 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Comitetul
Regiunilor este un organ consultativ alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale europene.
Comitetul are 344 de membri, reflectând, cu aproximaţie, mărimea populaţiei fiecărei ţări membre a Uniunii
Europene.
Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale
din regiunea din care provin; aceştia sunt nominalizaţi pentru Comitet de către guvernele naţionale şi sunt
numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de patru ani.
Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legislaţia Uniunii Europene.
II. Organisme financiare: Banca Europeană de Investiţii; Fondul European de Investiţii; Banca
Centrală Europeană
III. Organisme interinstituţionale: Oficiul pentru Publicaţii; Oficiul European pentru Selecţia
Personalului; Şcoala Europeană de Administraţie

12