11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

Mai multe silvianguranda@gmail.com Tablou de bord Deconectați-vă

Monoteism
Monoteism biblic mesianic

10 IUNIE 2014 PERSOANE INTERESATE

Persoane interesate (0)
PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov
Anulați urmărirea
Afirmam în postarea anterioară că ne găsim puşi în faţa unei alegeri: care este
adevărul ultim? –mântuirea „prin credinţa în Isus”/”prin credinţa în jertfa lui Isus”/
ARHIVĂ BLOG
„prin meritele lui Isus” sau mântuirea „prin meritele omului”.
► 2016 (1)

Una din formele pe care le îmbracă acest conflict al paradigmelor mântuirii ▼ 2014 (9)
este cea a raportului în care se găseşte paradigma paulină – „omul este ▼ iunie (6)
socotit neprihănit numai prin credinţa în Isus Hristos, fără faptele Legii” MODALISM vs, MONOTEISM
(Rom.3:21-30, Gal.2:16) şi paradigma iacobină – „omul este socotit neprihănit
PARADIGMA MÂNTUIRII –
prin fapte şi nu numai prin credinţă” (Iac.2:17-26). între Pavel şi Iacov
METANARAŢIUNEA
Martin Luther, reformatorul şi exegetul biblic (Universitatea din Wittenberg,
CREŞTINĂ – conflictul
Germania), încântat de teologia paulină a mântuirii, incapabil să rezolve interior
discordanţa teologică dintre Pavel şi Iacov, a sfârşit prin a decreta că Epistola lui
TRINITARIANISMULUI – între
Iacov este „o epistolă de paie”, fără valoare şi autoritate în canonul Noului teologie şi psihologie
Testament. Cu alte cuvinte, ar fi putut tăia foarte bine cu foarfeca cele câteva
Spaimele trinitarienilor
pagini ale Epistolei lui Iacov din Biblia sa, fără să simtă că a pierdut vreun lucru
preţios. "TRINITATEA" - între logică şi
mister
Cam aşa funcţionează şi azi creştinismul (neo)protestant. Sunt mai importante
► aprilie (1)
cuvintele lui Pavel, decât cele ale lui Iacov sau chiar declaraţiile lui Isus (!).
► martie (2)
Dar este oare vorba de un antagonism real între paradigma mântuirii la Pavel şi
la Iacov, sau mai degrabă este vorba de nişte diferenţe care rezultă din modul în
MONOTEU
care este exegetat textul paulin? Ne propunem să trecem în revistă aceste două
Monoteu
paradime ale mântuirii, tocmai pentru a elucida „misterul”.
Shema Israel: IHVH
Eloheinu, IHVH
Paradigma paulină a mântuirii echad. Ascultă
Israele: IHVH
Dumnezeul nostru, IHVH [e] unul.
Apostolul Pavel afirmă că „nimeni nu poate fi mântuit prin faptele Legii” şi că
„omul este socotit neprihănit numai prin credinţa în Isus Hristos, fără faptele Vizualizați profilul meu complet
Legii”. Iubitorilor de har ieftin le convine de minune teologia paulină. Nu trebuie
să faci nimic sau mai nimic. Nimic altceva decât „să crezi că Isus este
Hristosul”, că „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” şi... gata, eşti
mântuit!
La prima vedere, teologia paulină pare că îl aşează pe Hristos pe locul
binemeritat, proslăvindu-i fapta supremă – faptul să s-a răstignit ca să ne
împace cu Dumnezeu (2Co.5:19 – „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea
cu Sine, neţinându-le în seamă păcatele lor”).
Desigur, dificultăţile apar de îndată ce parcurgem atent epistolele pauline. Prima
întrebare care ni se ridică în minte este: de ce se mai străduieşte Pavel să îşi
înveţe destinatarii (romani, galateni, efeseni, corinteni, coloseni, tesaloniceni

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 1/6
11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

etc.) „să se poarte într-un chip vrednic de Dumnezeu” (1Te.2:12), „aducând

roade în tot felul de fapte bune” (Col.1:10), fapte bune „pe care le-a pregătit
Dumnezeu mai dinainte să umblăm în ele” (Efe.2:10) ş.a.m.d.
De asemenea, teologia creştină, de regulă dispensaţionalistă, care susţine că
„Legea a fost pentru evrei, iar harul pentru creştini” (adică pentru cei care „cred
în Isus”), are dificultăţi majore să explice de ce Pavel continuă să facă din Lege,
din Tora, temelia raţionamentelor sale, susţinând chiar că „noi (adică apostolii şi
echipele lor misionare) nu desfiinţăm Legea, ci, dimpotrivă, o întărim”
(Rom.3:31), că „dragostea (de aproapele) este împlinirea Legii” (Rom.13:10), că
„legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine” (1Ti.1:8) şi că „porunca
Legii („Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt” – Lev.11:44-45, 1Pe.1:16) este împlinită în
noi, cei care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului” (Rom.8:4).
Pavel atinge apogeul atunci când decretează neechivoc şi categoric că
„Dumnezeu nu se lasă batjocorit: ce seamănă omul, aceea va şi secera”
(Gal.6:7), că „cei nedrepţi (curvarii, idolatrii, hoţii, lacomii, beţivii, defăimătorii,
hrăpăreţii etc.) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1Co.6:9-10), şi că „toţi
ne vom înfăţişa înaintea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca
fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut pe
când trăia în trup” (Rom.14:10, 2Co.5:10).
Teologia paulină se prezintă cu totul altfel decât aşa cum a înţeles-o Luther şi
cum încă o vehiculează curentele rezultate din protestantism, reducţionist!

Apare o mirare: se pare că Pavel însuşi se contrazice. Chiar să nu-şi fi dat

seama de contradicţiile interne ale teologiei sale? – căci pe de o parte, susţine
categoric că „mântuirea este prin Hristos”, iar pe de altă parte arată că judecata
finala se va face după faptele omului, nu pe baza harului sau a credinţei în jertfa
lui Isus. Iată mirarea pe care o stârneşte teologia paulină, aparent
contradictorie!

Revenind la paradigma paulină a mântuirii, trebuie să remarcăm faptul că

Pavel nu a ajuns arbitrar la ideea că „omul este socotit neprihănit numai prin
credinţa în Isus Hristos, fără faptele Legii” (Rom.3:21-30, Gal.2:16). El prezintă
o întâmplare din viaţa lui Avraam, un text din Tora, a cărui exegeză este
zdrobitor de corectă:

„Zicem că lui Avraam credinţa ‚i-a fost socotită ca neprihănire’. Dar cum
i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era
tăiat împrejur, ci când nu era tăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea
împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin
credinţă când era netăiat împrejur.” (Rom.4:9-11)

şi

„Tot aşa şi ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost

socotită ca neprihănire’. …Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă… Aşa
că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam
cel credincios” (Gal.3:6-9).

Desigur, textul din Tora („cartea Legii”) – Gen.15:1-6, utilizat de Pavel, este citat
corect. Avraam nu era încă tăiat înprejur. Când Cuvântul lui Dumnezeu îi
vorbeşte într-o vedenie, Avraam i se plânge că „moare fără copii” şi că
„moştenitorul său va fi Eliezer din Damasc”, un străin. Atunci Dumnezeu îi
promite lui Avraam că „nu Eliezer va fi moştenitorul, ci cel ce va ieşi din tine”.
Dumnezeu îl invită afară – era noapte – îi arată cerul înstelat şi îşi întăreşte cu
acest exemplu promisiune: „Numără stelele dacă poţi să le numeri. Aşa (de

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 2/6
11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

numeroasă) va fi sămânţa ta”. Mâna scriitorului consemnează: „Avram a crezut

pe DOMNUL (IHVH) şi El i-a socotit lucrul aceasta ca neprihănire (dreptate –
tsadaka)” (v. 6).

Acum, câteva remarci importante:

▫ Chiar dacă Pavel invocă credinţa lui Avraam, aceasta nu avea nimic
de a face cu Isus şi nici nu avea ca obiect moartea ispăşitoare a
vreunui Mesia viitor. Dumnezeu i-a făcut lui Avram o promisiune, că
în ciuda bătrâneţii lui îi va da un fiu, iar Avram l-a crezut pe cuvânt.
▫ Ce ar fi putut face Avraam în situaţia dată? Trebuia să facă ceva?
Trebuia să asculte de vreo poruncă divină? Nu! Pur şi simplu nu
putea decât or să îl creadă pe cuvânt pe Dumnezeu pentru
promisiunea făcută, ori să se îndoiască de El. Avraam alege să
creadă în Dumnezeu, în ciuda vârstei lui înaintate şi a faptul că Sara,
şi ea bătrână, era stearpă. Dumnezeu ştia bine dificultatea
psihologică a contextului în care se afla Avraam şi cu atât mai mult a
apreciat răspunsul dat de el, încrederea cu care Avraam l-a creditat
pe Dumnezeu.
▫ În niciun caz nu se punea în discuţie efectuarea vreunei acţiuni, a
unor „fapte” din partea lui Avraam. Dumnezeu nu îi ceruse nimic. Nu
îi poruncise nimic. Deci nu aştepta de la Avraam niscai „fapte”. Îi
făcuse o promisiune şi singura reacţie a lui Avraam care ar fi putut să
fie pe placul lui Dumnezeu, ar fi fost ca el să îl creadă pe cuvânt.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci în această situaţia nici nu putea fi
vorba de vreo faptă.
▫ Dacă ne uităm cu atenţie la textele pauline în care este adusă în
discuţie „credinţa lui Avraam”, observăm că Pavel face nu doar un
apel abstract, la principiul credinţei, ci la exercitarea credinţei într-un
context nefavorabil. Paralela este evidentă: după cum atunci şi acolo,
părintelui nostru Avraam i-ar fi fost greu să creadă că mai poate avea
un fiu la bătrâneţe, tot aşa, vouă, acum, celor din Roma sau din zona
Galatiei, vă este greu să credeţi că Isus este Mesia, întrucât vă
confruntaţi cu o opoziţie acerbă din partea adepţilor iudaismului
controlat de aristocraţia Templului, care luptau făţiş cu „noua partidă”
a nazarinenilor, declarându-l pe Isus un impostor, un fals Mesia (v. de
pildă Ioa.7:13, 9:22, 12:42; Fap.5:12-13, 24:5, 28:22; Gal.1:6-7, 5:10-
12; Flp.3:2-3). Şi după cum, deşi toate păreau să indice spre
zădărnicia promisiunii lui Dumnezeu, Avraam totuşi a acceptat să îl
creadă pe cuvânt pe Dumnezeu, iar aceasta i-a fost socotită dreptate
(tsadaka) – o acţiune dreaptă, justă, corectă, tot aşa şi în cazul
vostru, deşi opoziţia iudaismului, supus aristocraţiei Templului, faţă
de Isus este imensă şi ar putea să vă împiedice să credeţi mesajul
nostru („Evanghelia pe care aţi primit-o” de la noi – Gal.1:9, 11-12 ),
totuşi, dacă veţi alege, să credeţi în propovăduirea noastră (aşa cum
Avraam a crezut promisiunea făcută de Dumnezeu), lucrul acesta vi
se va socoti ca „dreptate” (neprihănire) de însuşi Dumnezeu (tot aşa
cum a procedat şi în cazul lui Avraam, care l-a crezut pe cuvânt).
Deşi Pavel se opreşte aici, paralela ar putea fi dusă chiar mai
departe: după cum Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam, ba încă l-
a făcut, prin sămânţa lui, o binecuvântare pentru întreg pământul (din
pricina credinţei monoteiste, în adevăratul Dumnezeu, IHVH, într-o
lume idolatră), tot aşa vă va binecuvânta şi pe voi, şi aţi putea fi voi
înşivă o binecuvântare pentru întreg pământul, pentru credinţa în
adevăratul Mesia.
▫ Problema „faptelor Legii”, pe care Pavel le opune „credinţei”, nu
constă în faptul că poruncile lui Dumnezeu ar fi rele. Cum am putea

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 3/6
11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

crede că Pavel ar fi ajuns să considere, de pildă, că împlinirea Cele

Zece Porunci ar da naştere unor lucruri rele, păcătoase, împotriva
voii lui Dumnezeu?! Nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă, Pavel chiar
militează pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. „Faptele Legii”, la care
face referire Pavel au de a face cu reacţia evreilor faţă de neevrei,
care se făleau în faţa neamurilor că le sunt superiori fiindcă „ei,
evreii, au o Lege dată de Dumnezeu, pe care, spre deosebire de
neevrei, o ţin”. Or, când vorbeşte despre „faptele Legii”, Pavel are în
vedere tocmai cele câteva lucruri din Lege cu care se lăudau în faţa
neamurilor:
ž provenienţa lor evreiască („Poporul ales”)
ž tăierea împrejur – semn al faptului că ei fac parte din poporul cu
care Dumnezeu a încheiat un legământ
ž pelerinajele la Templu, de Pesach, Shavuot şi Sukkot
ž sărbătorile pe care le ţineau (cf. Lev. 23)
ž regulile alimentare (mâncările curate – kosher, cf. Lev.11)
ž spălarea mâinilor înainte de masă
ž spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor
ž zeciuiala etc.

Pavel nu este primul care ar fi descoperit aceste lucruri. Însuşi Isus

avusese de furcă mult cu fariseii, cu cărturarii şi învăţătorii Legii,
cărora le reproşează că deşi „dau zeciuială din izmă, mărar şi
chimen... lasă nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:
dreptatea, mila şi credincioşia” (Mat.23:23). Acestor categorii de
„credincioşi de suprafaţă” le reproşează că „au desfiinţat frumos
porunca lui Dumnezeu, ca să ţină datina lor” (Mar.7:9), şi că ei „calcă
porunca lui Dumnezeu în folosul datinii lor” (Mat.15:2) şi că „lasă
porunca lui Dumnezeu ca să ţină datina aşezată de oameni precum
spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi... multe lucruri de acestea”. Lor
le reproşează că „au desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina lor,
şi fac multe lucruri de felul acesta!” (Mar.7:7-13). Acuzaţiile lui Isus
nu se opresc aici. El înfierează necruţător superficialitatea şi
duplicitatea celor cărora le place să facă rugăciuni lungi prin pieţe, ca
să-i laude lumea, care îşi sluţesc faţa când postesc, care vor să fie
numiţi „rabini” şi să le facă lumea plecăciuni, care umblă după
locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi, care-şi
fac filacteriile late şi poalele veşmintelor cu ciucuri lungi, ca să arate
cât de „sfinţi” sunt ei. Oameni făţarnici care închid oamenilor
Împărăţia lui Dumnezeu, care nici ei nu intră şi nici pe alţii nu-i lasă
să intre, care mănâncă casele văduvelor în timp ce de ochii lumii fac
rugăciuni lungi, care înconjoară marea şi pământul ca să facă un
tovarăş de credinţă din care până la urmă fac un fiu al gheenei, de
două ori mai răi decât ei înşişi. Oameni orbi spiritual, care jură pe
Templu, pe altar şi pe cer, cu intenţia de a-şi călca ulterior cuvântul,
fără să le pese că, de fapt, jură pe scaunul de domnie al lui
Dumnezeu şi pe Cel ce stă pe el. Povăţuitori orbi care strecoară
ţânţarul şi înghit cămila. Care curăţă partea de afară a paharului şi
blidului, dar care ei înşişi sunt plini de răpire şi de necumpătare pe
dinăuntru. Oameni care se aseamănă pe dinafară cu mormintele
frumos văruite, dar care pe dinăuntru sunt pline de toată necurăţia,
căci pe dinafară ei se arată neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru
sunt plini de făţărnicie şi fărădelege etc. (Mat.23:1-33)
Acuzaţiile lui Isus ating apogeul când le replică celor ce spuneau că
are drac şi căutau să-l omoare: „Căutaţi să mă omorâţi pe mine, un
om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu.

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 4/6
11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

Aşa ceva Avraam nu a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru... Voi
aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.”
(Ioa.8:30-50)

În concluzie, nu ascultarea de Lege, de poruncile lui Dumnezeu era

problema, ci, dimpotrivă, neascultarea de standardul Său moral,
simularea ascultării, selectivitatea morală, dublată de fuga după laudele
semenilor, lăudăroşenie şi pseudoreligiozitate ostentativă. La acest
melanj fatal de falsă religiozitate însoţită de un complex de
superioritate faţă de neevrei face Pavel referire atunci când
vorbeşte, cu conotaţii periorative, despre „faptele Legii”. Pavel
cunoştea bine toate aceste lucruri, căci el însuşi fusese „mai înaintat în
religia iudeilor decât mulţi din neamul său, de o vârstă cu el”. El însuşi
fusese „însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti”
(Gal.1:13-14). Toate lucrurile pe care le considerase câştiguri – faptul că
era din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, tăiat împrejur a 8-a
zi, evreu din evrei, fariseu etc. – a ajuns să le socotească ca o pierdere
din pricina lui Hristos, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui
Hristos Isus. „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca
să câştig pe Hristos” (Flp.3:)

Aşa se face că întreg discursul său teologic, pe care-l regăsim în toate

epistolele pauline, se desfăşoară şi este construit în tensiunea dintre
aceste „fapte ale Legii”, această pseudoreligie, şi viaţa curată, trăită cu
credincioşie, până la moartea pe cruce, a lui Isus: „pentru ca nimeni să
nu se laude înaintea lui Dumnezeu”, iar „pricina de laudă să fie
desfiinţată” (Rom.3:27, 4:2, 1Co.1:29, Efe.2:9).

Paradigma iacobină a mântuirii

După Iacov, „omul este socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă”
(Iac.2:17-26). Pare că teologia iacobină se opune celei pauline. Adevărul este
că şi ea este la fel de justificată, numai că se inspiră din cu totul alt episod din
viaţa lui Avraam. Dumnezeu îşi îndeplinise promisiunea pe care i-o făcuse
patriarhului. Avraam avea acum fiul promis: Isaac. Numai că Dumnezeu vrea să
îl pună la încercare şi îi cere să îşi jertfească fiul, la porunca Lui. Avem de a
face cu o situaţie complet diferită faţă de cea aleasă de Pavel pentru a ilustra
credinţa. Acum, Avraam nu mai poate răspunde printr-un simplu „a-l crede pe
cuvânt pe Dumnezeu”. Aici i se cere să facă ceva, nu doar să creadă. Avraam
nu putea răspunde decât fie făcând, fie refuzând să îndeplinească porunca lui
Dumnezeu. Cât de greu îi va fi venit, ce furtună de gânduri va fi trezit o astfel de
cerinţă ciudată, care aducea mai mult a „zeu păgân care aştepta jertfe umane”,
ne putem imagina... Dar tocmai în aceasta stă şi valoarea gestului său! Şi
Dumnezeu îl apreciază nespus de mult: ‚Pe Mine însumi mă jur, zice DOMNUL,
pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi
binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume: ca stelele
cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile
vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta,
pentru că ai ascultat de porunca Mea!’” (Gen.22:16-17).

Aşadar, Iacov selectează un alt episod din viaţa lui Avraam şi dovedeşte, la fel
de riguros, aşa cum Pavel arătase că „credinţa nu cere fapte”, ci doar a-l crede
pe Dumnezeu pe cuvânt, că de fapt „credinţa lucrează împreună cu faptele” şi
că „prin fapte credinţa ajunge desăvârşită” (Iac.2:22).

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 5/6
11/17/2018 Monoteism: PARADIGMA MÂNTUIRII – între Pavel şi Iacov

În concluzie, paradigma mântuirii nu prezintă nicio contradicţie internă, căci

credinţa înseamnă deopotrivă a-l crede pe Dumnezeu pe cuvânt (Pavel),
după cum şi a-l asculta şi a face ceea ce îţi cere (Iacov). Aşa se mântuieşte
omul.

Pluteşte în aer o întrebare: dacă mântuirea se dovedeşte a se întemeia pe

răspunsul omului la chemarea divină, care mai este rolul „meritelor lui Isus” în
mântuirea omului? Căci este scris – Isus însuşi o afirmă! – că omul va fi
judecat şi i se va răsplăti după faptele lui, nu după „meritele lui Hristos” sau
„pe baza credinţei în Isus şi în jertfa lui ispăşitoare”. Desigur, dacă „a crede în
Isus” înseamnă a face voia lui Dumnezeu, atunci contradicţia dispare. Căci „Eu
(zice Isus) n-am venit să stric Legea şi Proorocii. Am venit nu să stric, ci să
împlinesc.” (Mat.5:17). Şi „oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate
soră şi mamă” (Mar. 3:35). Sau, în termeni ioanini: „Şi lumea şi pofta ei trece,
dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1Io.2:17)

Publicat de Monoteu la 22:49

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Introduceți comentariul dvs...

Comentați ca: Ascuţitu' (Goog Deconectați-vă

Publicați Previzualizaț Anunță-mă

Linkuri de întoarcere către această postare

Creați un link

Postare mai nouă Pagina de pornire Postare mai veche

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Tema Fereastră de fotografii. Un produs Blogger.

http://monoteism.blogspot.com/2014/06/paradigma-mantuirii-intre-pavel-si-iacov.html 6/6