DISCIPLINA – O PROBLEMĂ A TUTUROR

Conform DEX, disciplina reprezintă totalitatea regulilor de comportare şi de

ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi.
Disciplina şcolară este o manifestare şi o variantă a disciplinei sociale. Sensul
pedagogic al disciplinei şcolare nu se reduce la simpla transplantare a disciplinei
sociale la nivelul şcolii. Ea cuprinde un sistem de reguli privitoare la îndeplinirea
obligaţiilor şcolare, impuse şi supuse unui control, ca şi un comportament potrivit
acestui sistem.

Caracteristici ale disciplinei şcolare:

1. formarea comportamentului disciplinat – reprezintă finalitatea activităţii
instructiv-educative. Profesorul va preciza categoriile de obiective cu
privire la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportare disciplinată
(în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor);
2. este o relaţie, un mod de comportare solicitat de buna desfăşurare a
activităţii de învăţare în şcoală;
3. trebuie educată mereu; aceasta presupune formularea de obiective concrete
şi organizarea activităţii în şcoală în vederea atingerii lor;
4. are un caracter activ ca rezultat al restructurărilor ce se produc la nivelul
conştiinţei morale (urmare a confruntării dintre noile cerinţe şi experienţa
morală acumulată până în momentul respectiv).

Teorii pedagogice privind disciplina şcolară

 Teoria disciplinei permisive sau liberale îşi are originea în concepţia
lui J. J. Rousseau. Dacă copilul este bun de la natură nu se justifică
intervenţia educatorului pentru a-l disciplina. Educaţia se consideră
a fi o autodezvoltare a ceea ce copilului îi este dat prin naştere.
Constrângerea exterioară prin dispoziţii, ordine, interdicţii, pedepse
înăbuşă manifestările spontane ale copilului.

 Teoria educaţiei noi apărută în secolul XX. A fost dezvoltată de

John Dewey, Maria Montessori, Ellen Key. Îşi propune să reformeze
educaţia din şcoală în concordanţă cu cerinţele copilului. Educaţia
trebuie să asigure libertatea de manifestare a copilului.

 Teoria disciplinei autoritare are ca punct de plecare ideea potrivit

căreia natura umană este prin esenţa sa originară predispusă spre
manifestări negative. Pentru atenuarea şi frânarea lor sunt necesare
măsuri severe de constrângere. Scopul fundamental al disciplinei
este acela de impunere a ascultării şi supunerii faţă de autoritatea
 externă. Reprezentant de seamă al acestei teorii: pedagogul german
I. F. Herbart.

Formarea conduitei disciplinate se referă la deprinderile şi obişnuinţele de

comportare disciplinată, dar şi la trăsăturile pozitive de caracter specifice acestei
laturi a educaţiei morale. Modalitatea principală de realizare a acestei sarcini este
exerciţiul. Numai prin respectarea şi îndeplinirea zilnică a unor cerinţe vom putea
ajunge la stabilirea şi consolidarea elementelor de manifestare morală disciplinată.
Un rol important îl are controlul, urmărirea consecventă a îndeplinirii cerinţelor
formulate. Supravegherea şi controlul elevilor, îmbinate cu stimularea lor prin
diferite mijloace, sunt condiţii pentru obţinerea unei conduite disciplinate.
În desfăşurarea reală a educării disciplinate nu există întotdeauna o sincronizare
între conştiinţa şi conduita disciplinată. Educatorului îi revine rolul de a depista
cauzele: insuficienta automatizare a deprinderilor şi obişnuinţelor, particularităţi
pedagogice ale relaţiei cu elevul. Între elevi apar deosebiri explicate prin cauze de
natură socială, pedagogică şi psihologică. Se pot distinge două tipuri caracteriale:
 nonconformiştii (refractarii) – cunosc cerinţele disciplinare, dar le încalcă
în mod conştient şi deliberat. Conduita lor îmbracă forma unor acte care
intră în conflict cu autoritatea externă.
 conformiştii – cunosc normele şi se supun, fără a trece prin filtrul
personalităţii lor sensul şi semnificaţia normelor.

Atitudinea disciplinată este, astfel, rezultatul alternanţei dintre interiorizare şi

exteriorizare în procesul construirii personalităţii morale a individului.

Strategia educării atitudinii disciplinate

Tematica lecţiilor oferă multiple posibilităţi pentru cunoaşterea şi înţelegerea
regulilor de comportare. Normele disciplinare prevăzute în diferite regulamente
consemnează jaloanele principale ale cadrului în care elevii îşi desfăşoară
activitatea. Procesul de învăţământ este un mijloc de exersare în vederea formării
atitudinii disciplinate. Putem enumera:
1. activităţile extradidactice – oferă o independenţă mai mare pentru elevi şi
asigură o paletă mai largă de posibilităţi pentru manifestări disciplinate.
Excursiile, vizitele didactice, serbările şcolare presupun respectarea unei
game variate de norme disciplinare.
2. jocul şi activităţile recreative – antrenează elevii în ipostaza de
coparticipanţi. Asumarea şi exercitarea diferitelor roluri, în condiţii plăcute
şi antrenante, presupune respectarea unor reguli de desfăşurare. Încadrarea
în aceste reguli este şi o manifestare disciplinară.
3. regimul zilnic – diferă în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale
ale elevilor. Elaborarea lui se face sub îndrumarea educatorului, stabilindu-
 se reguli precise pentru fiecare moment. Conlucrarea cu familia este
indispensabilă.

Sintetizând aspectele prezentate, se poate spune că atitudinea disciplinată a

elevilor marchează un consens între autoritate (întruchipată de educator) şi
libertate. Consensul poate îmbrăca forma ascultării necondiţionate sau a libertăţii
de acţiune.

Particularităţile psihice şi acţionale ale adolescenţei (13 -19 ani)

Atenţia – se dezvoltă tot mai mult atenţia voluntară şi stabilă, cu posibilităţi
reale de concentrare sau distribuţie. Pot apare şi elemente ale atenţiei involuntare,
scăderea şi instabilitatea atenţiei.
Memoria – creşte ponderea memoriei logice, care permite predarea şi însuşirea
de date abstracte, generale şi esenţiale. Rămân şi la această vârstă elementele de
memorie mecanică. În funcţie de vârstă, dar şi de profilul pregătirii trebuie
acţionate pârghiile care dezvoltă memoria auditivă, vizuală, motorie – după caz.
Gândirea – obţine tot mai multă pondere gândirea logică, abstractă. Se pot
implementa elemente de gândire specializată, ca urmare a pregătirii profesionale.
Imaginaţia – creşte cantitativ imaginaţia realist-ştiinţifică, bazată pe însuşirea
bazelor ştiinţelor şi a unor discipline de pregătire profesională.
Spiritul de observaţie independentă – adolescentul este capabil să desprindă
singur elementele abstracte generale şi esenţiale ale realităţii studiate; este capabil
de spirit critic, în sensul că primeşte şi asimilează numai ceea ce este convins că
este adevărat şi corect.
Afirmarea de sine – este prezentă. Poate avea un caracter pozitiv (iniţiativă,
spirit de independenţă, responsabilitate) sau negativ (nonconformism, rezistenţă şi
opunere la normele de activitate şi disciplină).
Relaţia profesor-elev adolescent – particularităţile de mai sus cer înlăturarea
tutelării adolescenţilor de către educatori. Între profesori şi elevi este necesar să se
dezvolte relaţii de tip democratic (cooperare, înţelegere, ajutor reciproc). Nu este
bine să admitem libertinajul şi îngăduinţa pentru că pot fi declanşatoare de
manifestări negative.

Factorii educativi trebuie să acţioneze în aşa fel încât toţi liceenii şi absolvenţii
şcolilor profesionale să aibă conturate aspiraţii şi un ideal de viaţă, ştiind că
adolescenţa pregăteşte unele particularităţi ale vârstei următoare – tinereţea.

prof. Viorica Adam

Bibliografie:
 DEX – ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2012
 Pedagogie – Ioan Nicola, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
 Pedagogie – Ioan Bontaş, ed. All, Bucureşti, 1994