1. Noţiune de principiu logic.

Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind nişte
legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt nişte legături necesare şi esenţiale dintre gânduri în
procesul de raţionare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice. Activitatea
legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile
logice.

Legile logicii sunt o reflectare generalizată a legităţilor existenţei, modificate în capul oamenilor şi
devenite principii generale ale gândirii cunoscătoare. Deci, ordinea şi legătura dintre lucruri determină
ordinea şi legătura dintre gânduri.

Gândirea se realizează în două orientări: de conţinut (procesul de reflectare în conştiinţa

oamenilor a legăturilor lucrurilor reale şi a caracteristicilor lor) şi formal (stabilirea legăturilor între formele
gândirii). Astfel, legile gândirii se împart în legi dialectice şi legi logico-formale.

Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcţionării gândirii în general, în ele se
reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, relaţii şi legături ale lumii obiective, care este percepută de
gândirea noastră.

Principiile dialectice sunt predestinate pentru a reflecta în gândire stările intermediare;

reflectarea schimbărilor obiectelor în timp; reflectarea obiectului în relaţiile lui cu alte obiecte. Principiile
gândirii se împart în: principii ale logicii formale şi principii ale logicii dialectice. Principiile logicii formale
au un caracter universal, adică ele sunt fundamentale pentru funcţionarea gândirii, în general. Ele au un
caracter obiectiv, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, legături şi relaţii ale lumii
obiective. Principiile logicii formale sunt următoarele: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei,
principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente.

Respectarea principiilor logicii formale constituie o condiţie necesară a cunoaşterii esenţei

realităţii. Ea asigură atingerea cunoştinţelor adevărate în procesul de gândire, fără de care nu este
posibilă cunoaşterea. De asemenea, „respectul pentru principiile logicii se întemeiază pe faptul că ele s-
au dovedit indispensabile pentru bunul mers al treburilor omeneşti în cele mai esenţiale sfere ale vieţii
civilizate” [log&drep, p. 13]

Intuitiv, principiile logice sunt cunoscute tuturor oamenilor, ei respectându-le, de obicei, chiar dacă
nu le cunosc. Noi putem să nu conştientizăm principiile logice, să nu le cunoaştem, dar suntem nevoiţi să
le respectăm atunci când dorim ca gândirea noastră să fie corectă.

Aceste principii ale gândirii sunt legi principale pentru că ele exprimă principalele caracteristici ale
gândirii incorecte: determinarea, necontradicţia, continuitatea şi argumentarea. Principiile logice „ne
îndreptăţesc să avem încredere în adevărul rezultat din premise”. [Dobr, p. 71]

Respectarea principiilor logice este obligatorie pentru gândirea corectă. Menţionăm, însă, că
aplicarea primelor trei principii – principiului identităţii, principiului noncontradicţiei, principiului terţului
exclus – este posibilă doar dacă entităţile la care se aplică sunt considerate în acelaşi timp şi sub acelaşi
aspect. Deci, acţiunea acestor trei principii este limitată de următoarele supoziţii: „în acelaşi timp” şi „sub
acelaşi aspect”.
 2. Principiul identităţii.

Fiecare gând în procesul raţionării trebuie să fie identică cu sine. Unul şi acelaşi gând nu poate
să fie el însuşi şi altul. Primul principiu al logicii formale este cel al identităţii. Acest principiu exprimă
calitatea gândirii corecte de a fi determinată. Fiecare principiu logic are un fundament ontologic.
Fundamentul ontologic al principiului identităţii îl reprezintă una dintre calităţile esenţiale ale realităţii –
determinismul calitativ al obiectelor şi fenomenelor realităţii reflectate în gândire. Aceste obiecte şi
fenomene sunt identice cu ele însele (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport). Formularea ontologică a
principiului identităţii este: „orice lucru/fenomen este identic cu sine în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”.
Obiectele şi fenomenele îşi păstrează calitatea de a fie ele însele, de a fi identice cu sine şi, deci,
gândurile despre ele trebuie să fie şi ele identice cu ele însele dacă în ele se reflectă corect aceste
obiecte şi fenomene. Deci, gândul despre un obiect determinat calitativ, dacă el corespunde acestui
obiect, nu poate să nu fie determinat, să nu fie identic sie însuşi. Orice gând trebuie să fie identic cu el
însuşi. Schema principiului identităţii este: A ≡ A, unde A este orice gând. Se va citi: A este identic cu A.
Acest principiu precizează că A este el însuşi şi nu poate fi nimic în afară de A.

Formularea semantică a principiului dat este: orice judecată este identică cu sine, orice noţiune
este identică cu sine.

Principiul identităţii este universal. Din conţinutul acestuia reiese că fiecare noţiune, judecată ş. a.
trebuie să fie utilizate în unul şi acelaşi sens pe care să-l păstreze pe parcursul întregului proces de
gândire (discuţie, argumentare, etc.). Sau, altfel vorbind: stabilind sensul unui cuvânt, a unei expresii la
începutul unui proces de gândire, să nu schimbăm acest sens până la sfârşitul acestui proces. Înaintând
judecata „Broasca este un animal cu sânge rece”, atunci când vom vorbi în continuare despre broască, va
trebui să utilizăm termenul broască cu acelaşi sens, de animal, şi nu de parte a lacătului. De asemenea,
este important ca pe parcursul procesului de gândire judecăţile să îşi păstreze valoarea de adevăr.

Principiul identităţii înaintează gândirii şi următoarele cerinţe: nu trebuie să fie identificate gânduri
diferite; nu trebuie ca gândurile diferite să fie privite ca identice.

Încălcarea acestor cerinţe în procesul gândirii poate să fie legată de exprimarea diferită a unui şi
aceluiaşi gând în limbaj. De exemplu, judecăţile: „Irina a citit poemul «Luceafărul»” şi „Irina a citit cel mai
important poem al lui M. Eminescu” exprimă unul şi acelaşi gând. Chiar dacă în limbă predicatele acestor
judecăţi se exprimă prin cuvinte diferite, judecăţile în întregime trebuie calificate ca fiind identice.

Pe de altă parte, folosirea cuvintelor polisemice poate să ducă la identificarea gândurilor diferite.
De exemplu, judecăţile „Moş Ion a cumpărat o capră” şi „Moş Ion a cumpărat o capră” pot fi şi judecăţi
diferite dacă cuvântul capră din prima judecată şi cuvântul capră din a doua judecată sunt diferite –
animal şi instrumentar sportiv.

În cazul încălcării principiului identităţii apar diferite erori logice. Una dintre greşeli
este amfibolia – utilizarea unui şi acelaşi cuvânt omonim în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect, pe
parcursul aceluiaşi proces de gândire în sensuri diferite. De aici – confundarea noţiunilor, înlocuirea tezei
cu alta în procesul de argumentare.

De cele mai dese ori principiul identităţii se încalcă din cauza că diferite noţiuni se pot exprima prin
diferite cuvinte sau expresii.

În activitatea juridică cerinţele principiului identităţii trebuie să se respecte cu stricteţe.

Nerespectarea acestor cerinţe se materializează uneori chiar şi sub formă de neclarităţi şi ambiguităţi în
actele legislative. Aceasta poate duce la interpretarea diferită a unei şi aceleiaşi legi, şi deci, o aplicare
incorectă a legii. Pe principiul identităţii se bazează recunoaşterea în procesul cercetării, identificarea
lucrurilor, a documentelor, a bănuiţilor.

De asemenea, principiul identităţii solicită determinarea gândirii şi este orientat împotriva

impreciziei, neclarităţii noţiunilor, judecăţilor. Iar această cerinţă este importantă pentru sfera dreptului,
unde se pot confunda noţiunile, dacă diferiţi oameni le înţeleg în mod diferit. De exemplu, dacă prin
noţiunea jaf unii înţeleg una, iar alţii – alta, nu va fi clar obiectul discuţiei. În drept este foarte importantă
stabilirea identităţii persoanelor, actelor, obiectelor. Trebuie de stabilit pentru toţi participanţii unui proces
folosirea noţiunilor în acelaşi sens, altfel, aceştia vor vorbi despre lucruri diferite. Anchetatorii, judecătorii,
învinuitul, martorii trebuie să folosească cuvintele în unul şi acelaşi sens, altfel scopul comun, de a
dezvălui adevărul şi de a evalua situaţia din perspectiva legislaţiei nu va fi realizat.

În activitatea legislativă este important să se fixeze în legi sensul noţiunilor principale utilizate, şi
să se folosească în lege doar cu unul şi acelaşi sens. Iar dacă se foloseşte termenul cu alt sens, acest
lucru să fie stipulat.

Este important ca în sentinţă să se utilizeze noţiuni precise, termeni univoci pentru ca sentinţa să
fie clară. Trebuie să se respecte cerinţele principiului identităţii în cadrul discuţiilor, dezbaterilor, acţiuni în
care abundă activitatea de jurist. Pentru petrecerea cu succes a acestora una dintre condiţiile principale
este stabilirea cu exactitate a obiectului discuţiei/dezbaterii.

3. Principiul noncontradicţiei.

Principiul noncontradicţiei exprimă aşa o caracteristică a gândirii corecte ca, noncontradicţia sa.
De asemenea, el asigură consecvenţa logică a gândirii. Contradicţia logică este condiţionată de
enunţarea a două judecăţi incompatibile, care se exclud reciproc, şi care sunt enunţate despre un obiect
luat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Fundamentul ontologic al principiului noncontradicţiei este următorul: obiectele din realitate nu

pot să existe şi să nu existe în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să posede şi să nu posede o
caracteristică în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să se afle în relaţii şi să nu se afle în relaţii cu
alte obiecte în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cu referire la aceasta Aristotel afirma: „nu e cu putinţă
ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-unul şi acelaşi timp” şi că nu se poate „ca unuia şi aceluiaşi subiect
să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”. Deci,
formularea ontologică a principiului noncontradicţiei este: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este
imposibil ca un lucru să aibă şi să nu aibă o proprietate, să fie şi să nu fie, să aibă anumite relaţii şi să nu
le aibă”. Utilizarea conştientă a acestui principiu permite să descoperim şi să înlăturăm contradicţiile în
procesul de gândire atât al nostru, cât şi al altora. Acest principiu nu interzice contradicţiile dialectice, ci
doar contradicţiile gândirii incorecte, care distrug continuitatea gândirii, încurcă cunoaşterea realităţii.

Gh. Enescu ne propune următoarele formulări semantice ale acestui principiu: a) în acelaşi timp
şi sub acelaşi raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W, b) o propoziţie
este imposibil să fie adevărată şi să nu fie adevărată, c)este imposibil ca o propoziţie să fie adevărată
împreună cu negaţia ei. [Ens, Dicţ, p. 286] Menţionăm că cuvântul propoziţie se referă aici la propoziţia
logică, la judecată.

Dacă vom gândi: „Cafeaua este prielnică sănătăţii” şi în acelaşi timp, „Cafeaua nu este prielnică
sănătăţii”, atunci apare o contradicţie. Să ţinem însă cont de supoziţiile amintite anterior – „în acelaşi
timp” şi „sub acelaşi raport”. Contradicţia nu va fi una ca atare dacă judecăţile de mai sus se referă la
persoane diferite unora dintre care li se poate să bea cafea, iar altora nu le permite sănătatea. Sau
poate ne referim la o cantitate excesivă în cel de-al doilea caz, sau la diferite momente de timp –
dimineaţa sau seara târziu. Şi în aceste cazuri nu va exista o contradicţie.

Astfel, două judecăţi incompatibile despre unul şi acelaşi obiect pot fi concomitent adevărate
dacă obiectul este examinat în aspecte diferite sau momente de timp diferit. Dar ele nu pot fi concomitent
adevărate dacă sunt examinate în acelaşi timp şi în acelaşi aspect.

Principiul noncontradicţiei ar putea fi formulat în felul următor: două judecăţi contradictorii sau
contrare despre unul şi acelaşi obiect, care este luat în acelaşi timp şi acelaşi aspect, nu pot fi
concomitent adevărate. Una dintre ele este cu necesitate falsă.

Schematic, vor reda principiul dat în felul următor: ~ (A & ~A). Se va citi: nu este adevărat că a şi
non a. Nu pot fi admise drept adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect A şi ~A. Prin A se înţelege
orice enunţ, iar prin ~A – negaţia acestuia. Nu pot fi concomitent adevărate două gânduri, unul dintre
care îl neagă pe celălalt. Atât judecata, cât şi negaţia ei trebuie să enunţe despre acelaşi obiect,
examinat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci lipseşte
contradicţia.

Principiul noncontradicţiei este aplicabil judecăţilor incompatibile – celor contrare şi celor

contradictorii. El indică că două judecăţi incompatibile nu pot fi concomitent adevărate. Una dintre ele este
cu necesitate falsă. Dacă judecăţile sunt contrare, atunci una dintre ele fiind adevărată, cealaltă judecată
poate să fie atât adevărată, cât şi fală. Deci, din două judecăţi contrare una poate să fie adevărată,
cealaltă – falsă. De exemplu, judecata „Fiecare om are dreptul la prezumţia nevinovăţiei” este adevărată,
iar judecata „Nici un om nu are dreptul la prezumţia nevinovăţiei” este falsă. Nu pot fi concomitent
adevărate nici două judecăţi contradictorii. De exemplu: „Toţi avocaţii sunt jurişti” este adevărată, dar
judecata „Unii avocaţi nu sunt jurişti” este falsă. Principiul noncontradicţiei cere ca gândirea să fie
consecventă, ca în cazul când noi afirmăm ceva despre ceva, să nu negăm aceasta despre acest lucru în
acelaşi timp. Adică noi nu trebuie să acceptăm în acelaşi timp afirmaţia şi negaţia sa.

Afirmând ceva despre un anumit obiect, nu putem, fără a ne contrazice, să negăm acelaşi lucru
despre acelaşi obiect în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Dar putem să afirmăm cu certitudine, ca nu
există contradicţie, dacă noi afirmăm că un obiect are un semn, dar nu are alt semn, dacă afirmăm
lucruri contradictorii despre diferite obiecte, dacă afirmăm şi în acelaşi timp negăm ceva despre acelaşi
obiect, dar în diferite intervale de timp sau dacă afirmăm şi negăm ceva despre acelaşi obiect în acelaşi
timp, dar în diferite aspecte.

Nu peste tot acolo unde funcţionează principiul noncontradicţiei, funcţionează şi principiul terţului
exclus. Dar peste tot unde îşi manifestă forţa principiul terţului exclus, se manifestă şi cel al
noncontradicţiei. Fără principiul terţului exclus ar fi imposibilă demonstraţia indirectă.

Principiul noncontradicţiei se regăseşte în demonstraţie: fundamentele demonstraţiei nu trebuie să se

contrazică.

În domeniul dreptului principiul noncontradicţiei se aplică la alcătuirea sistemelor de drept, în

structura actelor juridice, la raţionamentele care se formulează de părţi cu ocazia procedurilor judiciare
prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate, etc. La nerespectarea principiului noncontradicţiei
în hotărârile judecătoreşti, se pot întâlni motivaţii contradictorii, care provoacă neîncredere în întreg
procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei.
 De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicţii între diferite articole ale uneia şi
aceleiaşi legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi şi legea supremă –
Constituţia, între legile unei ţări şi normele internaţionale de drept. În ajutor aici vine codificarea
legislaţiei, care presupune înlăturarea lacunelor, înlăturarea contradicţiilor dintre norme. Dacă două
norme se contrazic, ar putea să existe nihilismul juridic. Doar dacă două norme spun lucruri diferite,
atunci aceste norme pot fi ambele încălcate. Alibiul se bazează pe principiul noncontradicţiei. Doar o
persoană nu putea să fie şi să nu fie concomitent în unul şi acelaşi loc. Dacă el nu se afla la locul
săvârşirii unei crime şi aceasta este adevărat, atunci nu mai poate să fie adevărat că el se afla acolo.
Este important să se depisteze contradicţiile în mărturii. În general, una dintre metodele eficiente de
combatere în cadrul judecăţii este descoperirea contradicţiilor în judecăţile oponentului. Prin aceasta se
demonstrează că discursul său nu este valabil. Respectarea principiului noncontradicţiei este necesară
şi în cazul înaintării ipotezelor, versiunilor juridice. Trebuie ca aceste versiuni să nu contrazică faptele, în
baza căror ele sunt înaintate, dar şi faptele să nu se contrazică unele pe altele. Decizia finală a judecăţii
trebuie să se bazeze pe fapte veridice, care nu se contrazic unele pe altele. Nu se permit contradicţii în
sentinţă sau hotărârea judecătorească, iar „uneori, în hotărârile judecătoreşti, se întâlnesc motivaţii
contradictorii, care provoacă, cum şi e firesc, neîncredere în întreg procesul de raţionare care a stat la
baza soluţiei” [Dobr, p. 74]. Dacă totuşi există contradicţii în decizii, hotărâri, sentinţe, atunci acestea ar
putea fi contestate.

În ceea ce priveşte procesul legislativ, articolele din legi nu trebuie să se contrazică, căci unul şi
acelaşi comportament nu pateu să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi permis, şi interzis. Aceste
articole nu trebuie să contrazică ceea ce se stipulează în alte legi. De asemenea, ele nu trebuie să
contrazică articolele Constituţiei ţării respective sau pe cele din Declaraţia Drepturilor Omului.

Cu referire la aplicare principiului noncontradiţiei în drept, s-a afirmat, printre altele, că „dacă o
dispoziţie din lege obligă la ceea ce alte dispoziţii din acelaşi sistem juridic refuză să admită, ori chiar
permit în mod expres, dacă o hotărâre judecătorească se contrazice în termenii motivaţiei sale şi ia ca
valid ceea ce ea însăşi indicase ca fiind invalid şi, în general, dacă într-un raţionament, scris sau oral,
prin modul în care este expus, se rup legăturile interioare care asigură curgerea gândirii spre concluzii
neechivoce, este evident că apare nesiguranţa şi neîncrederea în valoarea de adevăr a celor susţinute”.
[Dobr, p. 74]

Contradicţiile pot să apară şi în cazul când nu se stabileşte exact conţinutul noţiunilor. Şi aici
respectarea principiului noncontradicţiei se aplică în tandem cu cel al identităţii.

4. Principiul terţului exclus.

Acest principiu este o adăugare pentru principiul noncontradicţiei dar şi cel al terţului exclus. În el
se exprimă, la fel, determinarea gândirii, continuitatea acesteia, noncontradicţia.

Fundamentul ontologic al acestui principiu este determinarea calitativă a obiectelor şi

fenomenelor lumii înconjurătoare. Şi deci, un anumit obiect sau există, sau nu există, sau are relaţii cu
alte obiecte, sau nu are. Formulare ontologică a principiului terţului exclus este: în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport un lucru are o proprietate, sau nu o are, are o relaţie sau nu, există sau nu există, a treia
posibilitate este exclusă.

Principiul terţului exclus ar putea să fie formulat astfel: două judecăţi contradictorii despre unul şi
acelaşi obiect nu pot fi concomitent false. Una dintre ele este cu necesitate adevărată.
 Principiul terţului exclus acţionează doar în cazul judecăţilor contradictorii. Schema acestuia este:
A v ~A. Se citeşte: a sau non a. A este o oarecare judecată, iar ~A este judecata contradictorie acestei
judecăţi. Prin acest principiu se stipulează că există doar două valori logice de adevăr în cadrul logicii
formale: adevărat şi fals. Deci principiul terţului exclus interzice ca să se recunoască drept adevărate
concomitent sau false concomitent două judecăţi contradictorii.

Două judecăţi cu predicate contradictorii nu pot fi concomitent adevărate. Această legitate,

proprie la aşa tip de judecăţi şi-a găsit reflectarea în principiul terţului exclus. Una dintre judecăţile
contradictorii este adevărată, cealaltă – falsă, iar a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului exclus
cere să se aleagă una din două – sau-sau – tertium non datur. Adică în hotărârea unei întrebări nu
trebuie să evităm un răspuns determinat şi nu trebuie de căutat ceva de mijloc.

Nu peste tot unde este aplicabil principiul contradicţiei, acţionează şi principiul terţului exclus. Dar
peste tot unde acţionează el, se manifestă şi principiul noncontradicţiei. Astfel, dacă judecata „Toţi urşii
nu sunt albi” este falsă, judecata „Unii urşi sunt albi” este adevărată. Iar dacă judecata „Nici un om nu
este bun” este falsă, atunci judecata „Unii oameni sunt buni” este adevărată. Din adevărul judecăţii
„Această carte este interesantă” reiese falsitatea judecăţii „Această carte nu este interesantă”.

Principiul terţului exclus nu poate să arate care anume dintre judecăţi este adevărată. Aceasta se
poate stabili doar cu ajutorul practicii, care stabileşte corespondenţa sau necorespondenţa judecăţii cu
realitatea. Principiul terţului exclus doar arată direcţia în stabilirea adevărului: sunt posibile doar două
soluţionări ale acestei probleme, şi doar una dintre ele este cu necesitate adevărată.

Principiul terţului exclus înaintează cerinţa să nu se respingă în acelaşi timp şi o afirmaţie şi

negaţia sa. Judecăţile A şi non A nu pot fi respinse în acelaşi timp, deoarece una dintre ele este cu
necesitate adevărată, deoarece o situaţie sau are loc, sau nu are.

Spre deosebire de principiul noncontradicţiei care susţine că o judecată şi negaţia sa nu sunt

adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, principiul terţului exclus susţine că două judecăţi
contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport false, una dintre ele este cu necesitate
adevărată.

Acest lucru se utilizează în cadrul procedeului de demonstraţie. Deoarece două propoziţii

contradictorii nu pot fi în acelaşi timp false, atunci dacă am demonstrat falsitatea propoziţiei care neagă
teza de demonstrat, atunci am demonstrat că teza este adevărată.

În practica juridică respectarea principiului dat este foarte importantă. În procesele de judecată se
întâlnesc permanent alternative, dintre car trebuie să se accepte ca fiind adevărată doar una. Judecata
trebuie să stabilească dacă bănuitul este vinovat sau nu este vinovat. De asemenea, şi în procesul
legislativ, de alcătuire a legilor – sau există cvorum, sau nu există, sau o anumită decizie este adoptată,
sau nu este.

5. Principiul raţiunii suficiente.

În principiul raţiunii suficiente se exprimă o caracteristică de bază a gândirii corecte –

fundamentarea acesteia. Înaintând un gând, şi pretinzând că el este adevărat, trebuie să fundamentăm
adevărul său. Calitatea de a fi argumentată este una dintre cele mai importante calităţi ale gândirii logice.
În cazul când afirmăm ceva, convingem pe alţii de ceva, trebuie să demonstrăm judecăţile noastre, să
aducem raţiuni suficiente, care confirmă adevărul gândurilor noastre. Stabilirea adevărului dar şi a
falsităţii unui gând este posibilă doar în cazul fundamentării acestuia. Formularea ontologică a acestui
principiu: „orice lucru (fenomen, etc.) există în virtutea unui temei”. [Enescu, Dicţ, p. 287]

O premisă importantă pentru funcţionarea principiului raţiunii suficiente este dependenţa

universală a unor obiecte de altele. Dacă primele trei principii ale gândirii au fost formulate de către
Aristotel, atunci acest principiu a fost formulat de către Leibniz. La el acest principiu apare ca unul
universal atât al existenţei, cât şi a cunoaşterii – principiul cauzalităţii. Cu referire la gândire se poate da
următoarea formulare: nici o judecată nu poate să fie recunoscută drept adevărată fără o raţiune
suficientă. Suficiente sunt acele fundamente faptice şi teoretice, din care judecata dată reiese cu
necesitate.

Enunţurile înaintate în cadrul oricărei ştiinţe trebuie să fie fundamentate. Iar o deosebire
principală a gândirii ştiinţifice de cea neştiinţifică constă în aceea că cea ştiinţifică trebuie să fie
întotdeauna argumentată. Principiul raţiunii suficiente nu este compatibil cu superstiţiile, dogmele. El
neagă orice superstiţii, căci nu există nici un fel de legătură între simplul fapt pisica neagră a trecut calea
unui om şi neplăcerile pe care le poate avea acesta. Cel puţin, acest lucru nu se poate demonstra în
termeni raţionali, nu se pot aduce argumente pentru aceasta. Prin prisma principiului raţiunii suficiente, nu
pot fi acceptate în sistemul judecăţilor adevărate nici dogmele.

Principiul raţiunii suficiente este o regulă metodologică definitorie pentru cunoaşterea ştiinţifică. El
respinge dogmatismul, deoarece nu ne permite să acceptăm în mod necondiţionat a unor judecăţi care
para a fi adevăruri evidente, fără a le fundamenta. În acelaşi timp, principiul raţiunii suficiente respinge şi
scepticismul, prin care se neagă posibilitatea de a obţine adevăruri întemeiate.

Principiul raţiunii suficiente cere ca orice afirmaţie să fie întemeiată. Orice judecată o
acceptăm ca fiind adevărată doar în cazul când putem s-o fundamentăm. Trebuie să existe destule
fundamente pentru a conchide din ele judecata dată.

Fundamentul logic este legat cu cel obiectiv, dar se deosebeşte de el. În calitate de fundament
obiectiv serveşte cauza, iar rezultatul acţiunii ei este consecinţa. Iar drept fundament logic poate să
servească indicarea atât a cauzei, cât şi a consecinţei. Doar cauza şi consecinţa sunt legate între ele în
mod necesar.

Cerinţa principală pe care o înaintează principiul raţiunii suficiente este următoarea: orice gând
se recunoaşte drept adevărat, dacă el are o raţiune suficientă. Dacă există un oarecare q, există şi
fundament pentru acesta – p. Dacă din adevărul judecăţii p decurge adevărul judecăţii q, atunci p va fi
raţiune pentru q, iar q – consecinţa acestui fundament. Legătura dintre fundament şi consecinţă poate să
fie exprimată cu ajutorul implicaţiei p→q, unde p este fundament, iar q – consecinţă. Uneori, fundamentul
are şi el nevoie de fundamentare. Iar dacă adevărul judecăţii k se fundamentează cu ajutorul judecăţii q,
care, la rândul ei, se fundamentează cu ajutorul judecăţii p, atunci avem un lanţ de judecăţi, legate între
ele în felul următor: (p→ q) & (q→ k).

Adevărul acestor judecăţi poate fi stabilit, de exemplu, prin confruntarea cu faptele din realitate,
cu experienţa proprie, dar şi cu experienţa întregii societăţi, care este fixată în legi, axiome şi principii ale
ştiinţei.

Axiomele nu trebuie să fie fundamentate, pentru că ele sunt confirmate de practica umanităţii.
Datorită ştiinţei, care în legile şi principiile sale fixează practica social-istorică, noi, pentru fundamentarea
gândurilor noastre nu avem nevoie de fiecare dată să apelăm la practică, ci fundamentăm gândurile în
mod logic, prin confruntarea acestora cu lucruri deja stabilite.
 Deci, o raţiune suficientă pentru un oarecare gând poate să servească un alt gând, deja controlat
şi recunoscut drept adevărat şi din care decurge adevărul primului gând.

Legătura dintre antecedent şi consecvent este reflectarea în gândire a legăturilor obiective,

inclusiv celor cauzale, care se exprimă în aceea că un fenomen (cauză) îl generează pe altul
(consecinţă). Dar această reflectare nu este nemijlocită.

Principiul raţiunii suficiente are implicaţii importante în domeniul dreptului. El îşi găseşte aplicaţia
mai ales în aşa activităţi juridice cum sunt formularea hotărârilor judecătoreşti, elaborarea de noi legi.
Chiar sintagmele raţiune suficientă sau temei suficient sunt destul de des folosite în domeniul dreptului.
Cineva poate să fie reţinut doar dacă există un motiv, un temei suficient pentru aceasta.

Şi în activitatea legislativă, o lege nouă, enunţurile acesteia trebuie să fie argumentate.

Trebuie să ne bazăm pe fapte, pe judecăţi, adevărul cărora este deja recunoscut. În practica
juridică orice decizie a judecăţii trebuie să fie argumentat. Una dintre greşelile posibile în cazul
nerespectării principiului raţiunii suficiente se numeşte: „după aceea înseamnă in cauza aceea”.

În general, stabilirea adevărului în procesele de judecată se realizează în mare măsură în baza

cunoaşterii principiilor logice principale, a principilor metodologice ale logicii formale, aşa ca
corectitudinea gândirii, identitatea gândurilor în cadrul unui şi aceluiaşi proces de gândire, necontradicţia
şi argumentarea gândirii.