LitVest 2017.

LiTerrarium

Antologia LitVest 2017. LiTerrarium, s-a lansat în 27 martie a.c., la librăria „La două
bufnițe”, împreună cu albumul foto al festivalului LitVest, ediția 2017.
Boicotat de furtuna apocaliptică dezlănțuită asupra Timișoarei doar cu câteva zile
înainte de deschidere, festivalul a trecut cu brio peste toate obstacolele ridicate de
stihii nu doar la început, ci și pe parcursul desfășurării lui, bucurându-se de
participarea unor poeți și prozatori din zece țări, a unei „elite transgeneraționale”, cum
se scrie în prefața antologiei.
Volumul cuprinde creații semnate de 14 autori: trei români – Mircea Bârsilă, Adrian
Bodnaru și Ioan Es. Pop –, galiciana Yolanda Castaño, englezii Fiona Sampson și
Rodge Glass, congolezul Kama Sywor Kamanda, austriacul Udo Kawasser, albanezul
Arian Leka, finlandeza Laura Lindstedt, croatul Marko Pogačar, luxemburghezul Jean
Portante și danezii Pia Tafdrup și Martin Glaz Serup. Sunt 14 voci puternice și
distincte, premiate și recunoscute la scară națională și internațională, embleme ale
unei literaturi vii, care demonstrează că arta cuvântului nu supraviețuiește, ci
conviețuiește și, mai mult, poate transcende cadrul excesiv de tehnologizat ale epocii
în care trăim. Sunt 14 autori din categoria celor „pentru care condeiul e șira spinării”,
a celor care, scriind, „strălucesc/și cu atât mai întunecat e totul în jurul lor”. O spune,
în poezia Sepia, Yolanda Castaño, preocupată intens de limba în care se exprimă, dar
și de limbajul poetic. Același interes îl caracterizează și pe croatul Marko Pogačar,
însă la nivel mai încriptat, de un suprarealist extrem: „limba mea/febră de fân”,
„hommage pentru octo-/genari, grătar, prezentul și perfectul sălbatic” (Limba mea e
un întunecat).
De fapt, limba/limbajul, jucând roluri poetice și spirituale diferite, reprezintă punctul
comun al mai multor autori din antologie. La Pia Tafdrup, limba este marcă
existențială. Poeta resimte acut apartenența la spațiul delimitat de limba sa maternă,
iar versurile ei scurte transmit, fără decorațiuni stilistice, devotamentul față de locul
nașterii: „Oriunde pe glob/m-aș așeza,/trăiesc limba în care-s/născută/… eu sunt eu/în
propria limbă –”. În schimb, la Udo Kawasser, limba se transformă în instrumentul
căutării simbolice și liantul indispensabil al regăsirii: „ce întrebări pot să pun/ca
scrisorile să nu mai vină/înapoi eu tu sau inima ta/unul dintre noi are nevoie de un
curs de limbă”. Literele, cuvintele și propozițiile sunt accesorii care ar putea ușura
mâhnirea, al cărei sens/rost poetul îl caută în dicționar. În plan vizibil,– instrumentele
poeziei Fionei Simpson sunt simbolurile elementelor naturale. În plan profund, poeta
conferă acestor simboluri statutul nobil de cuvinte alcătuind „miezul limbii întunecate
a lumii”, pe care încerci s-o înveți „în tăcere mișcând buzele a sunet”.
O cale de evadare din spațiile înguste care țin prizoniere spiritele nesalvate de actul
scrierii sau al lecturii este sentimentul iubirii. Kama Sywor Kamanda exprimă
frăgezimea naturii, rătăcește voit printre stele, spirite exilate, umbre și miresme, până
la ținta sa finală – inima, sălașul sacralizat al încrederii și renașterii. Un poet de o
naturalețe incredibilă, atipic pentru vremurile noastre în care viața, munca și gândirea
ating viteza luminii.
Jean Portante jonglează cu incertitudinea în versuri-metaforă și pune sub semnul
întrebării însuși realul. Întâmplările au fantome și par a se pierde în cuvinte „aici”,
într-un loc care poate aparține și realului, și imaginarului: „Din tot ceea ce se întâmplă
sau nu îmi pare/că umbra este fantoma cea mea neexperimentată”. Tot deliberat
șovăitor este și Martin Glaz Serup, vocea lui „dacă”, „cred că”, „presupun” și
„probabil”. Poetul vrea să revină din morți, să-i întoarcă pe alții înapoi din moartea
care „nu există, e o absență”.
Arian Leka – rolul poetului în înșiruiri progresiv explicative, tot mai subtile, cu rol de
definiție metaforică: „Înăuntrul poetului este un bărbat – curăță petele de pe piele./
Înăuntrul bărbatului este un animal – curăță pielea dinăuntru./ Înăuntrul animalului
marea stă-ntinsă – doarme afară”. Fluidele și îmbinarea lor (marea, sângele) sunt
semnele distinctive ale versurilor lui Arian Leka, care devin constatări sau afirmații cu
valențe de maxime: „Prin sare marea intră-n sânge./Pânza minții se deschide”.
Rodge Glass scrie o proză susținută și antrenantă, în ciuda oscilării narative între foste
isprăvi tinerești, evenimente istorice, sociale și literare trecute și existența prezentă a
naratorului, dominată de întrebarea „cine sunt acum”.
Fragmentele din romanul Oneiron (publicat în română de editura Paralele 45 în 2016)
al Laurei Lindstedt identifică, în plan fictiv, angoasa celui trecut dincolo de viață:
imposibilitatea măsurării timpului. Autoarea descrie spațiul morții, unde șapte femei
decedate de numai câteva clipe constată că nu pot măsura durata tăcerii (și ea poate fi
considerată un limbaj, chiar dacă unul mut – n.n.). Mai mult, în „lumea de aici”,
„nimic din jur nu răsărea și nici nu apunea”, iar în absența oricărui reper temporal,
doar „cuvintele le ofereau lanțuri de siguranță”.
În spiritul preamodestelor interpretări de până acum, mă opresc asupra poeziei Dialog
de Mircea Bârsilă, poetul impresionant care deschide antologia. Realitatea are oaze în
care se preface în „cuvinte roșii, verzi, albastre și căprui…” Oazele, vise premonitorii,
sunt zone de frontieră în care mintea e liberă să vadă ce nu este și nu se vede, spații
ale ezitărilor între „înainte” și „înapoi” sugerând stingerea definitivă.
Din grupajul de versuri semnate de Adrian Bodnaru răzbate o tristețe pe care poetul
însuși nu ezită să-o declare („M-am născut atât de trist….” (2/ 3.05). Poeziile sale
trădează o existență fragmentată în piese de puzzle suprarealist. Ele alcătuiesc, oricum
le-ai așeza, imagini dintr-o realitate care nu curge, ci se frânge încontinuu, prin
asocieri surprinzătoare. Dar se resimte și discreția celui care le-a conceput și declară
că își vede de viață, iese pe întuneric ca să nu-l vadă nimeni și scutură nuci (10/11 –
12.08).
Poet angajat social, cu o constantă privire critică a tarelor din societate, Ioan Es. Pop
surprinde și de data aceasta prin poemele sale intuitive (dacă n-aș fi fost silit să
vorbesc) și autoanalitice (arta fricii) sau de o concizie tranșantă: „istoria este poezia
învingătorilor, iar poezia – istoria celor învinși”).
Suita de autori premiați, consacrați prin traduceri în mai multe limbi și prezenți
constant la festivaluri literare, înscrie antologia LitVest 2017 printre reperele spațiului
european literar din secolul al XXI-lea, așa cum festivalul cu același nume s-a alăturat
deja evenimentelor culturale definitorii din aceeași zonă geografică.

Antuza Genescu