Professional Documents
Culture Documents
Arta romanică s-a desfășurat în contextul trecerii la feudalismul dezvoltat. A avut loc o
perioadă de criză socială, morală și de regres economic. Această criză a fost determinată de
cuceririle normande din nordul Franței și de cele maghiare din Europa Centrală. Așadar, a fost
necesară o reînnoire intelectuală. Astfel, a luat naștere arta imperială, din Sfântul Imperiu Roman
de Națiune Germană, și arta din Occident. Acestea au constituit punctul de plecare al artei
romanice.
O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică și
feudală. Cele mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile și
orașele fortificate. O altă perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima este perioada
romanică timpurie, numită și preromanică. A doua este perioada romanică matură, urmată fiind
de cea romanică târzie. Stilul romanic a primit denumiri diferite, în funcție de dezvoltarea sa
regională. Astfel, întâlnim stilul provensal, normand, lombard și renan.
Cruciadele au antrenat o forță umană majoră, în special din partea țăranilor dependenți
care au fost obligați prin jurământul depus față de seniori să îi însoțească în război. Au participat
la cruciade: cavaleri, nobili, episcopi, meșteșugari și artizani. Astfel, s-a format o imagine
omogenă a stilului romanic practicat în diferite regiuni. Totodată, nesiguranța vieții sociale și
politice a determinat construirea unor puncte strategice, reședințe și castele fortificate. Orașele au
fost întărite prin ziduri ce restrângeau spațiul. În interior, casele s-au dezvoltat vertical, fiind
înguste, cu multe etaje și curți interioare mici.
Caracteristici
Stilul romanic a preluat bagajul de cunoștințe al stilului bizantin și l-a adaptat în funcție
de necesitățile locale. Principiul s-a aplicat atât construcțiilor civile, cât și celor religioase.
Imaginea generală a stilului romanic a prezentat edificii dezvoltate pe plan orizontal, cu ziduri și
pereți groși, spații interioare restrânse și deschideri mici prin care să intre lumina.
Bisericile mici și mari, catedralele și abațiile prezintă pereți masivi, uși, ferestre și
arcade boltite, turnuri, capiteluri variate și planimetrii diverse. Contraforții și arcele butante
timpurii întâlnite la basilicile romane au devenit nota proprie a stilului gotic. Aceste elemente s-
au comportat diferit în funcție de zonă. De exemplu, turnurile sunt separate de biserică în spațiul
italian, iar în Normandia sunt așezate deasupra careului. În Germania apuseană, două turnuri
încadrează fațada vestică a bisericilor.
Asemenea sculpturii, pictura romanică s-a inspirat din creațiile bizantine până la
imitație. Scopul a fost de a acoperi suprafețele arhitecturale: reliefuri, capiteluri, portaluri.
Pictura romanică a avut un caracter didactic. Sinodul de la Arras din secolul al XI-lea a prevăzut
în canoanele adoptate că neștiutorii de carte „citesc” în picturi ceea ce nu pot citi în Scriptură.
S-a pierdut o parte din știința bizantină, iar stilul romanic a încercat să refacă sistemele
de boltire cunoscute în trecut. Șarpanta a fost înlocuită treptat de bolta care permitea acoperirea
suprafețelor mai mari. Bolta cilindrică exercita presiuni laterale. Din acest motiv a fost înlocuită
cu bolta în cruce, care descărca presiunile în cele patru unghiuri. Bolta era sprijinită de nervuri
numite arcuri dublou, care formau travee. Cupola pe trompe sau pe pandantivi, care acoperă
spații centrale formate la întretăierea navei centrale cu transeptul, se folosește în continuare.
S-a dezvoltat un stil liniar, narativ, vioi cu mișcări exagerate. Acest stil este o expresie a
efortului fizic și spiritual în ceea ce privește miniaturile ce însoțesc paginile manuscriselor din
spațiul englez. Cele mai complexe miniaturi au fost moștenite din perioada carolingiană. De la
școala din Reichenau au derivat scriptoriile de la Regensburg, Slazburg și Trier. Din secolul al
XII-lea, manuscrisele adaugă conținutului religios și o parte profană. Un exemplu de mănăstire
unde s-a practicat acest gen de activitate a fost la Scheiern, Bavaria.
Principalele construcții ale Evului Mediu din perioada stilului romanic au fost castelele
fortificate. Acestea cuprindeau locuințele seniorilor și încăperile servitorilor, bisericile
mănăstirești, episcopale, parohiale și capelele cimiteriale.
Principalul rol al acestor construcții a fost cel defensiv. Astfel, în structura construcțiilor
au existat drum de strajă, fereastră de tragere și poartă cu hersă. Turnurile prezentau deschideri
strâmte, numite creneluri. Acestea delimitau meterezele și erau adaptate tragerii cu arcul. Din
turnuri se aruncau lichide fierbinți asupra agresorilor.
Coloana și stâlpul au primit forme diverse. Fusurile s-au răsucit spiralic și s-au acoperit
cu împletituri și zigzaguri. Baza coloanei s-a întărit prin cele două toruri, inele convexe,
despărțite de o scotie, un profil concav. Torurile erau decorate la colțuri cu gheare. În partea
superioară, capitelul a cunoscut o evoluție variată, fiind decorat cu rânduri de frunze de acant,
motive florale, geometrice. În Normandia și în Anglia s-a practicat o formă cubică, capitelul cu
ciubuce. În România, s-a remarcat capitelul cu croșete.
Structura clădirilor religioase este cu atât mai interesantă cu cât fiecare element este
analizat individual. Deasupra navelor laterale s-au construit tribune a căror utilizare nu a fost
frecventă. Deseori, tribunele au fost transformate în simple arcade oarbe. Delimitarea navei
centrale de colaterali s-a făcut la nivel superior. S-au folosit fie tribune numite și empore, fie
triforii, tribune înguste, susținute de coloane mici și zvelte. Ferestrele au fost adesea grupate câte
două sau trei, purtând denumirea de geminate.
Biserica hală are trei nave, una principală și două laterale, de aceeași înălțime. Această
planimetrie a fost folosită mai ales la Auvergne și Poitou. La Limoges se găsește o biserică hală,
Abația Saint Martial. Astăzi a mai rămas doar o criptă, deoarece biserica a fost demolată la
sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Tipul basilical este utilizat în continuare. Acesta prezintă o navă principală supraînălțată
și despărțită de navele laterale prin coloane și un altar. Altarul, de regulă are formă circulară în
spațiul italian, cum apare la San Miniato al Monte din Florența. În sudul Germaniei, Moravia,
Boemia și Ungaria coloanele au fost înlocuite de stâlpi, iar fațada vestică a fost încadrată de două
turnuri. Basilica cu un singur transept se menține în Italia, pe când în mediul francez există
cazuri de basilici cu două transepte și cinci nave. Un exemplu este biserica de la Cluny.
În bisericile de tip basilical apare deambulatoriul, spațiul din jurul altarului destinat
plimbărilor, cripta situată la suprafață, care adăpostește moaștele, și un număr mare de abside de
dimensiuni mici numite absidiole. Intrarea se face pe latura vestică printr-un portal cu ambrazura
tot mai evazată. Diferența dintre tipul basilical abordat în antichitate și cel în stilul romanic este
legarea elementelor pentru întărirea volumului.
Tipul central pune la dispoziție o singură sală pentru credincioși sau o sală cu
deambulatoriu, cor și absidă pe latura estică. Modelul acesta a fost adoptat în Veneția și s-a
răspândit în Franța în secolul al XII-lea. Biserica Saint Martin de Londres din sudul Franței este
un exemplu de plan treflat. Uneori, se întâlnește și planul în cruce greacă simplă, în spațiul
italian.
SCULPTURA
Alte teme preferate de sculptorii perioadei romane au fost inspirate din literatura
apocrifă profană. Aceste teme constituie scene de vânătoare sau producții ale meseriașilor. În
biserica abațială din Saint Benoît sur Loire, capitelurile prezintă momente din viața de zi cu zi
sau scene rurale. Un exemplu este măgarul care cântă acompaniindu-se din liră. În abația din
Airvaux, capitelurile înfățișează ființe fantastice și sirene, alături de altele care prezintă izgonirea
din Rai și fuga în Egipt a lui Iosif cu Pruncul Isus și Maria.
Spre sfârșitul secolului al XI-lea din zona Veneției, relieful a început să respecte
proporțiile clasice ale figurii umane. Tendința aceasta s-a răspândit în orașele din nordul și
centrul Italiei, în secolul al XII-lea. Au devenit frecvente capitelurile figurative și în nordul
Spaniei, în Anglia și în restul Italiei. Se remarcă și o plastică funerară, pe capacul sarcofagelor
fiind redate statui ale defuncților în mărime naturală. Abia din secolul al XIII-lea aceste gisante
au căpătat volum și au sugerat mișcare.
Plastica germană a atins maturitatea prin portalurile cu figuri din Freiberg și Bamberg.
Influența acestora s-a resimțit în spațiul austriac și în Moravia. Poarta catedralei din Freiberg este
bogat ornamentată, sculptura fiind deosebit de expresivă. Este prezentă Fecioara cu Fiul pe tron,
iar dintr-o parte se apropie trei magi în semn de adorație. Deasupra acestei compoziții sunt
reprezentați profeți, îngeri și apostoli, iar pe glafuri apar opt personaje din Vechiul Testament.
Chiar și în interiorul unor țări au existat diferențieri regionale ale stilului romanic. În
Italia, ceea ce s-a păstrat din Antichitate a fost îmbinat cu elementele străine aduse de Evul
Mediu. Peninsula Iberică, nordul Italiei și unele regiuni din Franța au dezvoltat o arhitectură
definită de ordinul clunian. În sudul Italiei, influența bizantină este evidentă prin relieful plat. În
Anglia, stilul romanic este cunoscut și sub numele de stilul normand. Aceasta este o expresie
simplă, în mare parte lipsită de elemente decorative. Din secolul al XI-lea au apărut zigzaguri,
steluțe, romburi și scoici încadrând ferestre și uși.
PICTURA
În decorul parietal, s-au dovedit trainice mozaicurile care au sintetizat formele aspre și
hieratice tipice mediului monastic și înclinațiilor școlii palatine. Mozaicurile realizate în secolul
al XIII-lea în Basilica San Marco din Veneția prezintă scene din Geneză, din copilăria lui Isus și
din Faptele Apostolilor. Comparativ cu mozaicurile secolelor XI-XII din aceeași basilică, de
factură bizantină, cele de factură romanică au devenit animate, suprafețele consistente, iar stilul
liniar s-a simplificat.
Tehnicile utilizate de pictorii perioadei romanice au fost „al fresco”. Culorile dizolvate
cu apă au fost aplicate pe tencuiala de var umed, cu adăugiri în „al secco”. În cel de-al doilea caz
s-a lucrat pe un perete uscat. Au supraviețuit foarte puține din realizările perioadei romanice, în
materie de decor mural. Cauzele au fost neglijarea acestora și războaiele. În plus, tendințele
schimbătoare în materie de artă au adus apusul stilului romanic. Absența frescelor se explică și
prin înlocuirea acestora cu sculpturile în lumea apuseană, spre deosebire de cea răsăriteană, în
care au fost frecvent utilizate.
Cea de-a doua direcție abordată de școala franceză prezintă picturi luminoase pe fonduri
întunecate. În Burgundia și Languedoc abațiile cluniene au propagat acest tip de abordare. Fiind
și un centru de cultură, ordinul clunian a avut diverse preocupări, teologia, literatura, arta, fiind
un ordin deosebit de bogat. Nu s-au păstrat multe evidențe asupra decorațiilor, punctele
importante remarcate au fost Isus în slavă și Judecător.
În întreg ținutul spaniol, cromatica vie și luminoasă s-a afirmat la mănăstiri. La San
Pedro din Arlanza temele religioase se îmbină cu cele profane, înfățișând grifoni, dragoni, sirene.
La biserica Santa Maria din Catalonia au fost pictate absidele, pereții și coloanele. Influența
bizantină este evidentă prin înfățișarea într-o mandorlă mistică a Fecioarei cu Pruncul pe tron,
care binecuvântează cu mâna dreaptă, în timp ce în cealaltă mână ține un pergament, primind
omagiul magilor. Despărțiți de un rând de zigzaguri, în josul mandorlei, apar apostolii. În
registrul inferior, au fost pictați în tehnica frescei animale din bestiare.
În spațiul german sudic, pictura romanică a derivat din cunoașterea bizantină. S-a
restrâns numărul episoadelor narative, însă cele prezentate au fost largi, sobre și grandioase.
Tehnica frescei a fost experimentată din secolul al X-lea la Fulda, Oberzell și Goldbach. Sub
raporturile politico-sociale aduse de cruciade, influențele bizantine preluate de artiștii ottonieni
au pătruns în Austria de Sus. În acest sens, în abația benedictină din Lambach, frescele de secol
al XI-lea înfățișează apostolii, Fecioara cu Isus-copil pe tron, îngeri, patriarhi cu pergament, pe
Ioan Botezătorul, scribi și doctori.
MANUSCRISE ȘI TAPISERII
Tapiseria din Bayeux reprezintă o broderie unică, de dimensiuni foarte mari. A fost
realizată între anii 1066-1077 la o posibilă comandă a unui episcop normand, autorul fiind
necunoscut. Se consideră că tapiseria a fost executată în sudul Angliei de niște călugărițe. Nouă
fâșii de pânză de in de aceeași lățime, dar inegale ca lungime alcătuiesc opera desfășurată pe o
lungime de aproape 70 de metri. Tapiseria prezintă, în 50 de scene, evenimentele din anul 1064
care au condus la Bătălia de la Hastings, încoronarea lui Harold și evenimentele până la moartea
acestuia și înfrângerea armatei sale.