TEMA 2 – PERSPECTIVA “CONTEXTUALĂ”

2.
ARHITECTURA ŞI ORAŞUL: CÂTEVA SUBIECTE DE MEDITAŢIE
CUPRINS
A. oraşul – context al obiectului de arhitectură

arhitectura ca fiică a oraşului;

arhitectura-oraş; cuvânt-context;

organicitatea relaţiei în arhitectura vernaculară.
B. contradicţia de fond dintre arhitectura ca unicum şi oraş ca totum

originile teoretice ale contradicţiei;

perioada modernă: acutizarea contradicţiei;

perioada actuală – noua problematică;

contradicţiile actuale.
C. se cristalizează soluţii şi alte arii de căutare

refuzul modelului abstract;

proiectarea de obiect bazată pe context;

alte fundamente ale terapiilor urbane;

exemplificare: ZONA HALELOR DIN PARIS.
D. subiecte deschise: noi fenomene urbane, noi abordări

oraşul în sens tradiţional;

noi fenomene: oraşul difuz, “oraşul-între-oraşe”;

noţiunea de proiect urban;

exemplificare: EURALLILE.

A. ORAŞUL – CONTEXT AL OBIECTULUI DE ARHITECTURĂ

Pentru a reflecta la aceste subiecte, vă rog să citiţi articolele din reader-ul de la bibliotecă: Huet,
B., Arhitectura împotriva oraşului; Meiss, P.von, Arhitectura, oraş, teritoriu; Argan,G.C., Rowe,C.
etc.).
Majoritatea proiectelor pe care le veţi avea în viitoarea carieră se vor găsi amplasate în oraşe deja
constituite, într-un existent deja constituit, cu un anumit caracter – mai mult sau mai puţin valoros, mai
mult sau mai puţin evident.

• ARHITECTURA (DE OBIECT) CA FIICĂ A ORAŞULUI

Situarea originilor arhitecturii;
Relaţia obiect – ţesut;
Reprezentativitatea arhitecturii: toate edificiile sunt reprezentative:
- monument - eveniment
- arhitectura domestică - cronică/cotidian.
• SIMILITUDINEA DINTRE RELAŢIILE OBIECT DE ARHITECTURĂ-ORAŞ ŞI CUVÂNT-CONTEXT:
semnificaţiile pe care oraşul-context le conferă arhitecturii-obiect:
Prin arhitectură se legitimează valorile comunităţii:
o valorile “monumentale”, ca evenimente, cu semnificaţii deosebite;
o valorile cotidiene, domestice.

34
Arhitectura îşi pierde semnificaţia când se izolează de sistemul simbolic care este oraşul: relaţia de
compatibilitate şi necesitate dintre arhitectură şi oraş:
o formală;
o funcţională;
o semantică / de semnificaţie.
Raţiunea de a fi a arhitecturii = a se înscrie într-un context urban care (în multe locuri) tinde să se
generalizeze la ansamblul teritoriului.
• ORGANICITATEA RELAŢIEI ARHITECTURĂ-ORAŞ ÎN TRADIŢIA VERNACULARĂ ŞI CAUZELE
PIERDERII ORGANICITĂŢII:
A se revedea primele cursuri ALO - perspectiva antropologică şi IAC - arhitectura vernaculară.

B. CONTRADICŢIA DINTRE ORAŞ CA TOTUM ŞI ARHITECTURA CA UNICUM

• ORIGINEA TEORETICĂ A CONTRADICŢIEI ŞI CONSECINŢELE EI:
Vitruviu: Deşi se referă la oraş, această chestiune se bazează pe tradiţia nescrisă; construcţia oraşului
este un “dat” al tradiţiei, ca şi materialele de construcţie (sunt şi grupate în aceeaşi carte), de aceea
chestiunea oraşului pare separată de cea a arhitecturii.
Alberti: Cuprinde oraşul în problematica largă a edificării, dar nu se ocupă în mod special de acest
subiect, ceea ce propagă în continuare această aparenţă de separaţie între cele două. Dar arhitecţii (şi
teoreticienii) Renaşterii s-au ocupat şi de oraş (au făcut chiar planuri de oraşe ideale). Dar chestiunea
oraşului nu capătă o problematizare distinctă în cadrul teoriei arhitecturii.
Teoria arhitecturii s-a ocupat în continuare de proiectarea obiectului de arhitectură şi de estetica
ordinelor.
Criza secolului al XIX-lea: creşterea oraşelor şi noua problematică la care arhitectul nu este pregătit să
răspundă accentuează separaţia.
Ildefonso Cerda (1867), Teoria general de l’urbanizacion: Prima teoretizare a “noii” discipline a
urbanismului, ca ştiinţă a organizării spaţiale a oraşului (cu caracter predominant cantitativ).
Evoluţia relativ autonomă, ca ştiinţă, a noii discipline duce la accentuarea separării.

• SUBSTANŢA CONTRADICŢIEI: ARHITECTURA “DORITĂ ŞI TEMUTĂ”

(a se vedea bibliografia Huet, B., Meiss, P.von, Argan, C.)

ORAŞUL ARHITECTURA CULTĂ/ERUDITĂ/DE AUTOR

Forma de agregare în jurul sistemului cultural
al unei comunităţi;
Fapt colectiv şi pluralist, expresia valorilor
publice ale unei colectivităţi;
Locul convenţiilor: ordonează ierarhiile,
limitele, public-privat, jocul semnificaţiilor
sociale;
Ţine de “durata lungă” a istoriei;
Prezintă continuitate în timp şi spaţiu;
Este conservator şi evolutiv.
Rezultatul unei subculturi de specialitate;
Fapt individual şi singular, fondat pe viziunea
particulară a unui individ sau grup;
Lucrează mai ales pentru putere (stat, pătura
privilegiată etc.);
Legată de evenimente, de transformări
instituţionale şi estetice;
Discontinuă în timp şi spaţiu, fragmentară;
Exaltă invenţia şi “revoluţia”.

• PERIOADA MODERNĂ: ACUTIZAREA CONTRADICŢIEI

Ideologia Mişcării Moderne
- urbanismul ca instrument de gestiune cantitativă; estomparea sau simplificarea chestiunilor
calitative;
- problematica acută a locuinţei de masă şi rezolvarea ei în direcţia ideologiei progresiste;
- ideea oraşului funcţionalist: segregarea funcţiunilor şi “abstractizarea” tipurilor de spaţii (spaţiu
urban, spaţiu verde, circulaţii etc.)
- constituit în jurul nevoilor legate de locuinţă, într-o relaţie de dependenţă:
proiectarea care începe de la interior spre exterior (noi tipuri cu caracter
generalizabil, capabile să fie construite oriunde);

35
 - instituţiile îşi pierd valoarea simbolică, devin servicii şi reţele de echipare
urbană;
- circulaţia joacă un rol hotărâtor.
Ruptura obiect de arhitectură - oraş:
- răsturnarea ierarhiilor - locuinţa de masă devine “monument” izolat;
- traseul urban nu mai este un sistem continuu de spaţii publice cu calităţi formale şi
convenţionale - devine un gol traversat de reţele şi populat de obiecte izolate; astfel el nici nu mai
are forţă să exercite o presiune asupra interiorului;
- răsturnarea relaţiei fond / formă;
- negarea ţesutului urban tradiţional, a orientării simbolice şi a memoriei istorice.

• PERIOADA ACTUALĂ: O NOUĂ PROBLEMATICĂ

Noua atitudine contextuală în proiectare: oraşul redevine context al obiectului de
arhitectură.
Despre aceste chestiuni s-a discutat anterior în curs (context şi perspectiva contextuală).
Prezervarea trecutului prin patrimonializare: patrimoniul urban ca parte a patrimoniului naţional.
Sub dubla presiune a istorismului în creştere (legat de marea valoare care se acordă istoriei ca
reacţie faţă de negarea ei în perioada modernistă...) şi a conştientizării pericolelor care derivă din
industrializare şi din urbanizare (cu toate aspectele lor nefaste) s-au impus noţiunile de
patrimoniu şi practica patrimonializării.
Pentru ştiinţa voastră vă dau câteva definiţii legate de această chestiune, chiar dacă le veţi
dezvolta la diversele cursuri de specialitate, pentru că ele trebuie să intre în vocabularul comun şi
în cunoştinţele de bază ale arhitectului.

PATRIMONIU
Patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor moştenite din trecut - mai vechi sau foarte apropiat (azi în patrimoniu intră şi producţii
ale MM) care au valoare pentru societate; bunuri de ordin cultural (de la tablouri la situri), dar şi (mai recent) de ordin natural.
La început, în patrimoniul arhitectural au intrat numai “monumente” (obiecte de arhitectură cu semnificaţii şi funcţiuni deosebite),
apoi şi producţii de arhitectură vernaculară (rurală şi urbană), iar mai recent, ansambluri urbane şi rurale şi situri. Toate acestea fac
obiectul legislaţiei specifice şi sunt incluse în regulamentele urbane.
PATRIMONIU URBAN
Cuprinde ţesuturile, prestigioase sau nu, ale oraşelor şi ansamblurilor tradiţionale preindustriale şi ale secolului al XIX-lea şi tinde să
înglobeze la modul general orice ţesut urban puternic structurat. Noţiunea de patrimoniu urban a fost propusă pentru prima oară de
G. Giovannoni (Vechia citta ed edilizia nuova, 1931). În Franţa, recunoaşterea sa tardivă a venit odată cu Legea Malraux privitoare
la sectoarele protejate, care a reprezentat – în primul rând – o reacţie contra renovărilor masive ale centrelor urbane întreprinse
începând cu anii 1950 în conformitate cu doctrinele CIAM. Schematic vorbind, recunoaşterea patrimoniului urban a fost preparată şi
realizată în trei etape care s-au derulat succesiv în trei ţări diferite (Marea Britanie, Austria şi Italia) şi care pot fi legate de trei nume
simbolice: Ruskin (începând din 1840), Sitte (1889) şi Giovannoni (începând din 1913).

36
 Giovannoni a fost şi primul care a pus accentul pe valoarea socială a patrimoniului urban vechi. De atunci, ideile lui au fost preluate
şi aplicate în Italia, mai ales de oraşul Bologna. Ele au primit o recunoaştere internaţională în Recomandările (numite) de la Nairobi
privind “salvarea ansamblurilor istorice sau tradiţionale şi rolul lor în viaţa contemporană”, adoptată de Conferinţa generală a
UNESCO (1976). La ora actuală, în Franţa, asociaţiile de cartier care militează pentru apărarea anumitor ţesuturi din secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, ţesuturi ameninţate de distrugere prin diferite intervenţii urbanistice, au dus la descoperirea valorii sociale şi
conviviale a acestui patrimoniu urban “infra-ordinar” (cum a fost numit de G.Perec).
CENTRU ISTORIC
Nucleu al unui oraş vechi cu caracter evolutiv. Această noţiune recentă, solidară cu dezvoltarea studiilor de artă şi istorie şi pusă în
evidenţă şi de ghidurile turistice, este o noţiune ambiguă şi care trebuie manevrată cu atenţie. Ea poate să acopere realităţi foarte
diverse, după felul în care este folosită, după caracterele şi istoria oraşelor în cauză, după cum este sau nu o entitate legală şi
administrativă. În anumite cazuri, centrul istoric al unui oraş poate fi redus la câteva monumente simbolice; în altele poate acoperi
cvasi-totalitatea aşezării.
Delimitarea spaţială a centrului istoric este uşoară în cazul oraşelor mici care au evoluat puţin sau a căror dezvoltare modernă este
periferică, în cazul oraşelor închise cu ziduri sau situri naturale, sau a oraşelor construite integral de la început (printr-o acţiune
unică). Din contră, delimitarea devine dificilă în cazul marilor oraşe aparţinând multor perioade istorice, ale căror resturi sunt
fragmentate şi unde cartierele secolului al XIX-lea pot să fie legitim considerate ca istorice.
Centrele istorice sunt adesea recognoscibile prin structura străzilor şi parcelarului, care pun urbanismului actual probleme de
circulaţie şi igienă. Ele se găsesc în nucleul problematicii patrimoniului architectural şi urban şi al conservării integrate.
ORAŞ ISTORIC
Carta internaţională pentru salvgardarea oraşelor istorice, adoptată în 1986 de ICOMOS (Consiliul internaţional al monumentelor şi
siturilor), estimează că “toate oraşele lumii sunt expresii materiale ale diversităţii societăţilor de-a lungul istoriei şi, prin aceasta,
toate sunt istorice”. Mai specific, din punctul de vedere al conservării şi protecţiei, Carta consideră că oraşele istorice sunt “oraşele
mari sau mici.... care, în afara calităţii de document istoric, exprimă valori deosebite proprii civilizaţiilor urbane tradiţionale” şi care
sunt astăzi “ameninţate cu degradarea, destructurarea, distrugerea, sub efectul modului de urbanizare care a luat naştere în epoca
industrială şi care atinge acum toate societăţile”.
(După MERLIN, Pierre; CHOAY, Francoise Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)
Rolul reglementărilor urbane: păstrarea sau redarea coerenţei oraşului în condiţiile societăţii actuale
- păstrarea echilibrului dintre moştenirea urbană şi construcţia nouă;
- găsirea celor mai bune căi de intervenţie şi dezvoltare;
- medierea conflictului interes public – interes privat.

• CEEA CE NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU EXISTĂ CONTRADICŢII:

Interesul financiar faţă de cultura urbană: contradicţii şi “dependenţe”
- speculaţia funciară şi imobiliară (sursa de profit) în opoziţie cu conservarea şi prezervarea
patrimoniului urban;
- totuşi: descoperirea prestigiului pe care cultura urbană îl poate conferi diferitelor activităţi /
antreprize lucrative (aducătoare de profit) duce la prezervarea lor (ex. mari bănci care se
instalează în clădiri vechi şi le restaurează);
- în acelaşi timp, e nevoie de capital pentru ca oraşul să trăiască (şi să se poată dezvolta), ceea ce
duce la o permanentă negociere între vechi şi nou.
Alte aspecte ale conflictelor urbane actuale:
- centru – periferie;
- cartiere noi - cartiere vechi;
- maşini – monumente;
- centru istoric - centru de afaceri etc.

NU TREBUIE SĂ RĂMÂNEŢI CU IDEEA că aceste conflicte sunt nocive pentru oraş şi de

nerezolvat sau ocolibile. Ele au existat sub diverse forme în toate timpurile (poate mai puţin
evidente la prima vedere, dată fiind scara mai redusă şi depărtarea în timp).
Dezvoltarea oraşului a rezultat din căutarea echilibrului dintre ele, iar rezolvările (chiar şi cele
fericite) nu sunt niciodată perfecte şi nici nu au caracter permanent. Atât contradicţiile, cât şi
rezolvările sunt supuse dinamicii istorice, se schimbă, îşi dovedesc neajunsurile, se caută alte
soluţii...
Conflictele şi interesele divergente au – prin urmare – şi un rol motric, de ferment în dezvoltarea
urbană. Evoluţia oraşului poate fi văzută ca o continuă căutare a echilibrului dintre ele, echilibru
care nu este niciodată atins, dar spre care se tinde.
Ceea ce face ca gestiunea oraşului să fie o chestiune dinamică, pentru că trebuie să se adapteze
condiţiilor permanent noi care apar.

37
 C. SE CAUTĂ SOLUŢII:
• PENTRU PROIECTAREA DE OBIECT:
PROIECTAREA DE OBIECT BAZATĂ PE RESPECTUL FAŢĂ DE CONTEXT:
- lectura sitului ca abordare deschisă;
- mecanica sistemului tipologic;
- respectarea reglementărilor (prin forţa lucrurilor restrictive) de compatibilitate cu existentul.
• PENTRU INTERVENŢIA ASUPRA ORAŞULUI ŞI GESTIUNEA LUI:
REFUZUL MODELULUI ABSTRACT, GENERALIZATOR:
- soluţii particulare date situaţiilor şi problemelor particulare;
- păstrarea identităţilor locale în condiţiile globalizării (regionalismul critic se înscrie şi el în
această direcţie);
- revenirea la esenţa tipologiei şi morfologiei urbane specifice, care conferă identitate oraşului;
- restaurarea centrelor vechi;
- subsidiaritatea - importanţa acordată “proiectului local”;
- noţiunea strategică de “proiect urban” (se va reveni mai jos la acest subiect).

CĂUTAREA UNOR NOI TERAPII URBANISTICE ÎN CARE ORAŞUL ESTE VĂZUT CA

MEDIEREA OPTIMĂ ÎNTRE CULTURA DE MASĂ ŞI CEA ÎNALTĂ, ÎNTRE DIVERSELE
MODURI DE VIAŢĂ etc.:
• perspectiva antropologilor urbani:
- oraşul ca patchwork cultural (a se revedea Drogeanu);
- oraşul ca împletire de reţele tari (instituţionalizate) şi reţele slabe / fluide
(creativitatea, iniţiativa locuitorilor): de ex. arhitectura participativă este un
rezultat al acestui mod de a vedea lucrurile;
- ţesătura urbană = urzeala (constrîngerile instituţionale) + băteala (creativitatea
liberă);
• oraşul ca echilibru între spaţiul mental al anonimatului şi cel al cunoscutului, al
particularizatului. Foarte schematic, ele se suprapun în mare măsură peste cele două
aspecte ale morfologiei oraşului pe care Castex şi Pannerai le evidenţiază prin perspectiva
“majoră / monumentală” şi prin perspectiva “domestică“ asupra oraşului (am mai discutat
despre acestea anul trecut – ALO);
• noi tipuri de analiză a “faptelor” urbane specifice (urban studies), noi instrumente de
înţelegere a fenomenului urban şi a noţiunii de urbanitate şi, în consecinţă, noi instrumente
de control şi de intervenţie (de ex. “proiectul urban”);
• problematica spaţiului public în atenţie: Chestiunea definirii spaţiului public este mult mai
complicată decât ne apare nouă la prima vedere. Felul în care se folosesc tipurile de spaţii
urbane pe care le circumscrie noţiunea de spaţiu public, modul lor de configurare astfel încât
să fie stimulante pentru modul de viaţă al diverselor categorii de utilizatori etc. fac obiectul
multor cercetări şi preocupări teoretice actuale, din perspective disciplinare multiple:
filozofice, sociologice, antropologice, urbanistice, juridice, politice etc.
Pentru o oarecare familiarizare cu aceste aspecte foarte nuanţate şi despre care veţi mai
învăţa în facultate, a se citi AM Zahariade, Convergenţa şi divergenţa între spaţiul public al
filozofului şi cel al arhitectului, în anexă.

EXEMPLIFICARE: CAZUL HALELOR DIN PARIS

După articolele din AA 352/2004
ISTORIA ŞI LECTURA CRITICĂ A ZONEI
După Luc Dupont, Etude sur les Halles
Înainte de a se lansa acest concurs, Luc Dupont a făcut o cercetare fără comandă instituţională. Cercetarea
îşi propune să scoată la lumină, plecând de la documente istorice, texte, hărţi şi vederi caracteristicile
acestui loc parizian. Examinarea numeroaselor sale transformări, ca şi a proiectelor nerealizate sau
realizate parţial, spune multe despre precaritatea anumitor operaţii de urbanism.

38
 SENSUL NOULUI PROIECT
După Axel Sova, Paris-Les Halles ou comment donner du coeur au ventre
Logica monumentală, logica politică, logica mediatică, logica urbană... toate se întreţes în acest
loc şi în iniţiativa acestui proiect.
2002 – “punerea în valoare a cartierului Halelor”. Motivaţia primarului: Intervenţia nu îi priveşte
numai pe riverani şi ansamblul parizienilor, ci şi pe toţi francezii şi turiştii, fiindcă e vorba de inima
oraşului.
Faza de consultaţie publică este premegătoare elaborării temei de concurs, a caietului de sarcini.
2003 – retorica emoţională a inimii oraşului care nu mai bate.

RETORICA INIMII nu este nouă:

CIAM VIII – Hoddeston (UK), probabil cel mai important congres de după război, este consacrat coeziunii sociale, sensului
comunitar şi civic, pe care o proiectare / planificare respectuoasă faţă de viaţa de familie şi de vecinătate ar trebui să le susţină.
Problema “inimii oraşului” intervine chiar în momentul când arhitecţii moderni încep operaţiile urbane la scară mare. Întrebarea pe
care şi-o pun este “cum să facem din modernizarea inimii oraşului un proiect civilizator?” (Ortega y Gasset). Noua generaţie a
încercat apoi în cadrul Team X să facă din aceasta un angajament primordial: “Inima apare atunci când zidul care îi separă pe
oameni de lucruri începe să cadă; atunci descoperim minunata relaţie dintre oameni şi lucruri” (Jacob B. Bakema).
Această recunoaştere a existenţei unui angajament de ordin afectiv nu a prea schimbat practicile
urbanistice. În 1969, Halele suportă transformări drastice fără ca responsabilii să ţină cont de ţesutul
vechiului cartier şi de diferitele forme de apropriere care se constituiseră. Chestiunea ţine cont numai de
gestiunea reţelelor.
În 1968, Françoise Choay susţine (AA 138/1968) preservarea ansamblului halelor, încă intact, pledând pentru
valorizarea şi salvgardarea ansamblurilor vechi, noţiune diferită de cea de monument istoric prin ancorarea lor
în cotidianul locuitorilor. Acestea, deşi prin obişnuitul / banalul lor nu incită nici la contemplare, nici la
reculegere, ar putea reprezenta ocazia unui “joc urban nou”.
Dar destinul locului şi al lungii politici de operaţii urbane franceze (dar aşa se întâmplă încă în majoritatea
oraşelor; n.n.) manifestă o indiferenţă totală faţă de structurile parcelarului vechi, adesea locuit de pături
populare.
Sub pretextul insalubrităţii, autorităţile au distrus sistematic tot ceea ce nu corespundea nici logicii de pe
atunci a monumentelor istorice, nici celei a speculaţiei funciare.
Halele lui Baltard au fost demolate, iar locul s-a construit aşa cum arată astăzi, în urma unui concurs. Cu această ocazie,
un grup de tineri arhitecţi, în frunte cu Jean Nouvel, a organizat “un concurs alternativ”, în semn de protest.
Destinul noţiunii de civitas intră pe mâna inginerilor civili, care implantează un by-pass în inima oraşului, ce
permite ca locul să fie traversat zilnic de 800000 de călători, oferă 4700 locuri de muncă (3000 în forumul
din subsol), faţă de 7000 de locuitori ai cartierului.
Rezultatele au fost privite în moduri diverse. Performanţele “atletice” ale noii inimi sunt privite fie ca un rateu,
fie ca “cicatrici urâte” - care reclamă intervenţia chirurgiei estetice, fie ca insuficienţe pentru performanţele
de circulaţie cerute.
Metafora plângăcioasă a inimii ascunde veritabila problemă: optimizarea fluxurilor de oameni, vehicule şi
mărfuri.

39
 Fie că este vorba despre ghene de ventilare sau de lărgimea coridoarelor, există multe lucruri de corectat. Dar
ele nu vor modifica logica acestui univers superdeterminat şi suprapopulat, conceput şi administrat după trei
imperative: Circulaţi! Consumaţi! Degajaţi!
Pe de altă parte, observatorii estimează că rateul de acum treizeci de ani a produs un ambient fără caracter,
puţin lizibil, lipsit de o identitate puternică. Un loc fără anima (suflet), un loc fără calităţi, un loc în care
repetiţia nu se transformă în ritual.

De aceea, cele patru echipe invitate au încercat să lucreze atât asupra conexiunilor dintre subteran şi
suprafaţa, cât şi asupra singularizării / personalizării locului, astfel încât să-i dea un caracter distinct; să
producă o ficţiune de loc. Proiectele au fost expuse şi plebiscitate.
Toate informaţiile şi părerile suscitate se pot găsi pe http://www.projetleshalles.com

CELE PATRU PROIECTE DE CONCURS

MVRDV, Winny Maas, West 8, Adrian Geuze (peisagist)
• Încearcă să reunească miriade de microproiecte într-un mare vitraliu orizontal (suprafaţa 5,5 ha), care devine şi iluminare a
Forumului;
• Faţă de faptul că locul a “rezistat” la transformarea lui în monument, vor să creeze o mare gară cu alura de “catedrală”, un
mare hol subteran;
• Deoarece vitraliul reduce posibilităţile de plantare, ei folosesc natura drept artificiu ca oricare altul (a se vedea pavilionul
Olandei la Hanovra) şi propun copacii care cresc din cuve suspendate şi trec prin vitraliu;
• Desenul grădinii reia în mare măsură compoziţia subteranului.
Jean Nouvel, Michel Desvignes (peisagist) & Nicolas Michelin
• Înlocuieşte Forumul cu “un carou al Halelor”, un loc de trecere, de consum, de evenimente acoperit la 27m (înălţimea
aproximativă a imobilelor din jur).
• Sub el se găseşte gara RER ameliorată şi îmbunătăţeşte şi circulaţia din subteran în sensul unei mai bune orientări şi unui
mai mare confort de folosire. Schimbă şi ieşirile în acest sens.
• Biserica St. Eustache este anunţată de un fel de “portal” format dintr-un turn mediu ca înălţime care marchează şi
disturbările de ţesut şi crează spaţii urbane de altă scară, care articulează vechiul ţesut cu marea grădină.
• Renovarea grădinii oscilează între “un clasicism arhetipic” şi “un naturalism neaşteptat”. Pe de o parte, prin rigoarea
ordonării, intră în consonanţă cu spaţiile publice-model din jur, pe de altă parte, prin transformarea unei părţi din sol într-o
“landă” acoperită de “pixeli minerali”, propune o zonă de folosinţă liberă, apropriabilă uzajelor cotidiene.
• Imobilele – cu fronturi foarte sparte, pentru a re-lega trecerile dispărute - care vor borda grădina au, la rândul lor,
acoperişuri grădină, astfel încât suprafaţa plantată este mai mare.
OMA, Rem Koolhaas, TER (atelier peisaj), D.van Dansik (ONE architecture) şi Xaveer de Geyter
• Vor să convertească spaţiul Halelor la o nouă modernitate în contradicţie cu logica marilor proiecte. Principiul diversificării şi
fragmentării este menit să exorcizeze pentru totdeauna marile gesturi.
• Ideea centrală: conexiunea dintre lumea subterană şi cea a oraşului. Ca urmare, tot proiectul e o dală care acoperă cam
inabil esenţialul locului: galeriile comerciale şi fluxurile. Suprafaţa propune o “geografie inedită”, travesată de canioane şi
punctată de pavilioane între 25 şi 35 m înălţime.
• Propune o altfel de trăire a oraşului, în care grădinile fac obiectul unei programări în formă de amprente circulare, iar
microteritoriile sunt amenajate pentru o durată variabilă în funcţie de diverse propuneri tematice ca: aventura, întâlnirea,
secretul sau umiditatea.
Seura, David Mangin şi Philippe Raguîn (peisagist)
• Recunoscând paradoxul locului, echipa încearcă să renoveze Halele atât la scara metropolitană, cât şi la cea a cartierului;
• Încearcă să facă o grădină unitară, dar fără să distrugă arborii existenţi. Încearcă să construiască pe înălţime, dar fără ca
aceasta să se vadă;
• Pune problema programului, care se loveşte de întrebarea: facem loc investitorilor în detrimentul coeziunii sociale a
cartierului? Sau cine va plăti nota echipamentelor publice?
• Pentru a nu sufoca grădina, propun înscrierea Halelor într-o vastă reţea pietonală care leagă mai multe locuri semnificative
şi monumente din jur;
• Actualul atrium este acoperit de o mare dală parţial translucidă, care luminează ieşirea principală din gara RER şi ghidează
transformarea shopping-ului în flanerie prin grădină şi cartier, între această mare copertina (h=9m) şi Bursa de grîu
transformată în centru de design şi Universitate a tuturor cunoştinţelor.
VA ROG SĂ VĂ UITAŢI CU ATENŢIE LA ACEASTĂ OPERAŢIE şi să o puneţi în relaţie cu
Bucureştiul prin câteva cazuri:
• concursul Bucureşti 2000;
• concursul Piaţa Revoluţiei;
• decoraţia de Crăciun din oraş (Pune ea în evidenţă spaţiul semnificativ al oraşului şi forma
spaţiilor care sunt luminate?)

40
 D. SUBIECTE DESCHISE: NOI FENOMENE URBANE, NOI ABORDĂRI
• ORAŞUL ÎN SENS TRADIŢIONAL:
În general, aspectele pe care vi le-am propus până acum spre meditaţie - care nu sunt nici pe
departe exhaustive - se referă la ceea ce înţelegem în mod tradiţional prin oraş. Însă definirea
acestui fenomen complex, care este oraşul, nu este nicidecum încheiată; ea face încă obiectul
cercetărilor din multiple perspective, pe care le veţi discuta la cursurile de urbanism.
Vă dau însă câteva repere.
ORAŞ:
În general (conform dicţionarelor de uz comun, n.n.), trei condiţii sunt necesare pentru ca o aşezare umană să
constituie un oraş: (1) o relativă aglomerare a construcţiilor; (2) anumite trăsături sociale ale populaţiei, cum ar fi
conferirea unui anume statut în diverse timpuri istorice, diversitatea şi activităţile de relaţie, astăzi; (3) o anumită
dimensiune (relativ importantă) şi predominantă a unui anume tip de activităţi.
Se vede de aici dificultatea găsirii unui criteriu universal satisfăcător pentru a face diferenţa dintre sat, burg, oraş (în
cazul României, se poate adăuga şi tîrgul; n.n.). Sunt invocate pe rând: un prag al populaţiei (2000 de locuitori în
tradiţia franceză actuală, 5000 în majoritatea comparaţiilor internaţionale), gama de activităţi, caracterul habitatului.
Ca să evităm aceste dificultăţi, ar fi util să plecăm de la ceea ce ne-au furnizat studiile geografilor, demografilor,
sociologilor, economiştilor, etnologilor şi istoricilor: oraşul se naşte din nevoile de interacţiune ale oamenilor şi din
avantajele pe care pe aceasta le procură; oraşul îşi găseşte astfel limitele prin constrângerile care apasă asupra vieţii
de relaţie şi prin dezavantajele care se nasc de aici. Deci oraşul ia naştere fundamental din funcţiuni centrale de
schimb, de confruntare, de întâlnire colectivă. Cei care participă în permanenţă la aceste funcţiuni trebuie să locuiască
cât de aproape posibil de teatrul în care se desfăşoară o mare parte sau totalitatea vieţii lor active: astfel se conjugă în
mod necesar interacţiunea şi locuinţa; la care se adaugă diverse alte echipamente pentru rezidenţi (diverse arii de joc,
loisir, detentă...) indispensabile în afara orelor de activitate.
Motivele originare ale interacţiunii acoperă o varietate infinită, ceea ce explică marea diversitate a oraşelor de la origini
până în prezent (motive religioase, militare, dominare politică şi administrativă, consum, reprezentare, comerţ etc).
Oraşul tradiţional a dat naştere şi unei arte de a trăi, unei politeţi, unei “urbanităţi”, aspecte care seduc toate păturile
societăţii. Odată cu revoluţia industrială şi creşterea schimburilor, rolul producător al oraşului creşte, ca şi cel de releu
de schimburi comerciale.
Varietatea funcţiunilor se traduce şi prin multiplicarea chipurilor sociale care formează societatea urbană ..., iar
societăţile urbane se constituie în moduri foarte variate: în ciuda diviziunilor sociale pe care le travesează, ele
constituie adesea comunităţi vii, unite cu teritoriul rural învecinat sau opuse lui. Sensul colectiv există atât la nivelul
cartierului, cât şi la cel al comunităţii de ansamblu. ... Oraşele lumii industriale, mai ales cele mai mari, sunt prea
diverse pentru ca membrii lor să aibă un sens acut al solidarităţilor care îi interesează; ele tind să devina pluri-etnice în
foarte multe ţări. Chiar dacă au o viaţă politică foarte activă, ele nu sunt decât componente într-un spaţiu politic şi
economic mai vast.
(După MERLIN, Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

• PROBLEMA E CĂ SOCIETATEA ACTUALĂ aduce în discuţie alte forme de oraş, alte

moduri de ocupare a teritoriului dintre oraşe, moduri ce constituie fenomene noi, cu un alt
grad de complexitate şi care cer probabil alte instrumente de cercetare (înţelegere) şi de
intervenţie.

De exemplu, la seminarul internaţional EURAU 2005: SPAŢIUL LA SCARĂ MARE - decembrie

2005, la care am participat, s-a pus în discuţie tocmai apariţia unor noi forme de teritorialitate, de
practică administrativă şi de sisteme de actori, în contextul mutaţiilor contemporane. Aceasta duce
la interogarea scopurilor şi finalităţilor cercetării şi a instrumentelor şi metodelor de investigaţie.
Conceptul de scară mare nu se referă însă numai la scara teritorială a cercetării şi intervenţiei, ci
mai ales la scara unei noi complexităţi a fenomenelor, care se aplică şi la intervenţii de anvergură
mai redusă, dar al căror context generator prezintă aceeaşi complexitate a conexiunilor.
Cu această ocazie s-au pus în discuţie şi ALTE FORME DE ORAŞ, fenomene încă
descumpănitoare şi a căror logică de apariţie şi funcţionare este diferită de cea a oraşului
tradiţional. În general, ele sunt legate de două aspecte ale societăţii contemporane: concretizate
prin scăderea nevoii de mişcare şi scăderea distanţelor, cauzate de creşterea vitezei de deplasare.
De aici rezultă (cf. BLANQUART, Paul, Une histoire de la ville, Ed. La Decouverte, Paris, 1998) o

41
 scădere a importanţei amplasării (situării în spaţiu la un moment dat). Ocuparea devine, din
“areolară” (dependentă de un centru), “reticulară” (dependentă de o poziţie în reţea);
Vă dau mai departe câteva astfel de “noi forme de oraş”:

ORAŞUL DIFUZ
Bernardo Secchi (urbanist, director al Studio Associato ing., profesor la Şcoala de arhitectură de la Venezia) a pus în
discuţie acest concept, care îi aparţine. Este vorba de faptul că în multe regiuni ale Europei se produce “o nouă formă
de oraş” şi de metropolă care este mult mai complexă şi în care vechea armătură urbană a Europei (metropolele
secolului al XIX-lea, periferiile secolului al XX-lea şi “oraşele istorice”) intră ca elemente constitutive. Oraşul difuz este
poate unul dintre aspectele cele mai evidente şi mai şocante ale transformărilor economico-sociale recente (ale
societăţii informaţionale), şi care este în curs să producă o nouă geografie urbană şi ne obligă – atunci când vrem s-o
studiem şi interpretăm – să schimbăm scara în raport cu planificarea şi cu proiectul de urbanism aşa cum a fost el
conceput până relativ recent.
Fenomenul - de exemplu, regiunile Bruxelles, Ghent, Antwerpen, Leuven sau cea care se întinde de la Randstad-ul
olandez pâna la bazinul Ruhr - ţine de densificarea fără precedent a reţelei de infrastructuri de mobilitate, reducerea
timpului de deplasare (simbolul just in time) şi transformarea trenului într-o ambianţă domestică, de fenomene
economice cum ar fi delocalizarea, de fenomene sociale cum ar fi imigraţia, de aşezarea diferitelor categorii de oameni
şi de echipamente în afara ariei oraşului etc. Oraşul difuz devine astfel o mare suprafaţă caracterizată printr-o mare
dispersie şi prin faptul că în această dispersie se găsesc importante capitale supranaţionale (Bruxelles), naţionale,
regionale, importante sedii administrative şi direcţionale publice şi private, zone de activităţi diverse, două dintre cele
mai mari porturi etc. Această suprafaţă devine astfel din ce în ce mai evident o platformă logistică a Europei
occidentale, loc în care se întâlnesc şi juxtapun bunuri materiale şi imateriale care se recompun şi se redistribuie pe
întregul continent.

În interiorul ei se găsesc de asemeni oraşe mijlocii, faimoase pentru istoria lor (cele pe care Braudel le-a numit “oraşe-
lumi”), târguri renumite încă din secolul al XV-lea, oraşe încărcate de istorie.... Dar se găsesc şi oraşe noi amestecate
cu importantele realizări ale urbanismului modern, periferii anonime, mari ansambluri şi – mai ales – o mare de locuinţe
pavilionare, mii de case unifamiliale, vaste zone agricole şi o mare varietate de peisaje. Această arie nu mai reprezintă
un ansamblu de oraşe, ci o nouă formă de oraş, un tip de Megacity, diferit de orice alt mare oraş: nu are un centru care
domină o vastă periferie, mai degrabă aduce cu un mare parc locuit în care se pot identifica nuclee mai dure şi mai

42
dense (oraşele compacte ale vechii armături urbane, satele şi toată istoria pe care o au în spate), înecate în marea
dispersie. Abandonate de vechile activităţi care le caracterizau, acestea devin mai poroase şi oferă oportunităţi
neaşteptate pentru un nou desen al spaţiului urban.
În această arie metropolitană din nord-vestul Europei, zonele de dispersie nu sunt numai zone rezidenţiale locuite de
păturile superioare ale clasei mijlocii, care au lăsat astfel imigranţilor centrele urbane pe care le locuiau înainte
(Bruxelles, Antwerpen); aici sunt diseminate şi faimoase universităţi (Delft, Leuven), centre culturale importante, locuri
de loisir, terenuri de sport, muzee, spitale, şcoli etc.
Acest fenomen e indiferent faţă de frontierele naţionale şi de delimitările administrative şi oferă imaginea unei Europe
posibile şi foarte integrate; ele devin în acelaşi timp “oraşe-lumi”, dar în sensul de “oraşe globale”.
Oraşul difuz este punctul de sosire a unor consistente fluxuri de imigraţie şi punctul de plecare a descentralizării
vechilor activităţi, care se deteritorializează. Astfel ele devin teritorii multiculturale foarte sensibile, în dinamica lor
socială şi economică, la tendinţele şi mişcările economiei şi politicii globale. Ceea ce ne obligă să gândim politica
oraşului şi a teritoriului la o scară mai vastă, ca parte a bio-politicii mondiale.
(Din conferinţa Traverser les échelles: la “città difusa”, un objet de recherche pour une nouvelle dynamique de projet)

“ORAŞUL-ÎNTRE-ORAŞE” (ZWISCHENSTADT)
Conceptul este introdus de Thomas Sieverts (profesor la Berlin, Harvard, Darmstadt, Nottingham, autor al cărţii
Zwischenstadt, 1997, tradusă în engleză Cities without cities, 2004, iar în franceză “entre-villes”) pentru a desemna
regiunile urbane dispersate, care – după el – sunt un produs al bogăţiei acumulate în ultimii 50 de ani în anumite zone
ale lumii şi ale consecinţelor acestei bogăţii (spaţiul locuibil s-a triplat, timpul liber s-a dublat, mobilitatea individuală a
crescut incredibil...). Deşi unii cercetători consideră că bogăţia nu va creşte în acelaşi ritm, că venitul individual va
scădea, că mobilitatea va deveni prea scumpă, că populaţia va îmbătrâni şi că toate acestea vor duce la o înceată
reconcentrare a oamenilor spre vechile centre urbane, că fenomenul Zwischenstadt va dispărea ca un nefericit
accident istoric, Sieverts demonstrează că toate acestea vor duce mai degrabă către o mai mare dispersie: astfel
vechile oraşe compacte vor deveni nişte “pietre rătăcite” într-o “mare urbană”, elemente printre altele; chiar dacă vor
avea o semnificaţie şi o importanţă specială, ele nu vor mai fi dominante.
El aduce argumente în favoarea intervenţiei în acest tip de dezvoltare anarhică a regiunilor urbane, pentru care nu
există mijloace potrivite nici de cercetare, nici de proiectare, nici de control. Mai mult, aceste regiuni europene
funcţionează tehnic şi economic mai degrabă bine; marea lor problemă este – după Sieverts – lipsa calităţilor lor
culturale, a calităţii vieţii în centrul căreia el situează problema estetică. Estetica acestor regiuni pune probleme
fundamental diferite de cele ale oraşului compact, ceea ce face ca proiectarea în aceste situaţii să nu poată fi o
extensie a proiectării tradiţionale. El se referă la trei estetici diferite pe care acest fenomen le-ar pune în joc: (1)
tradiţionala estetică a “frumosului”, caracteristica oraşului tradiţional, (2) estetica “tiparelor vieţii”, sub forma
“aproprierilor spontane” şi (3) estetica fluxurilor, a reţelelor de transport.
Aceste calităţi estetice vor deveni factori decisivi în competiţia globală pentru generaţia tânără, noua putere a
inteligenţei şi achiziţiilor. Raţiunea tare a intervenţiei în aceste zone este necesitatea unei conştiinţe a mediului
înconjurător, mai presus de funcţiune şi utilitate, cu încărcătura emoţională, prin intermediul căreia se poate dezvolta
grija şi responsabilitatea pentru mediu.
Regiunea urbană este foarte complexă şi trebuie citită altfel: fenomenologic, ca un ţesut diferit de oraşul tradiţional, ca
o structură generală care se impune nechemată şi schimbă oarşul tradiţional şi – nu în ultimul rând – ca un tip de
spaţiu urban în tranziţie constantă. Această ultimă înţelegere este cea mai productivă pentru proiectare, fiindcă trimite
direct la forţele “materiale” care alimentează proiectul: se poate gândi în termenii unei continuităţi cu oraşul vechi, sau,
din contră, în termenii unui câmp nou de experimentare şi inovare, sau – mai productiv – în termenii influenţelor
reciproce dintre vechea şi noua urbanitate în această eră a globalizării. Regiunea urbană poate fi interpretată în
termenii unei unităţi regionale, sau se pot înţelege forţele socio-economice reale care stau în spatele acestei
transformări, ceea ce înseamnă o înţelegere interdisciplinară.
Cum un astfel de proiect este prin forţa lucrurilor foarte abstract şi de lungă durată, el nu suscită interesul public. De
aceea este nevoie să fie lucrat simultan “pe hârtie” şi “cu oamenii”; ceea ce presupune că proiectul trebuie permanent
însoţit de acţiuni reale, fie şi numai simbolice, pe teren.
Un astfel de proiect presupune lucrul cu foarte felurite categorii de spaţii, până la spaţiul obiectului arhitectural. Dar
proiectul trebuie să rămână deschis / flexibil din punct de vedere funcţional şi să invite la apropriere. Aceasta face ca el
să aibă mai multe în comun cu topologia peisajului decât cu cea a arhitecturii, pentru că are mai mult de-a face cu
“adaptări” şi “re-cadrări” decât cu “închideri”, mai mult cu o punere în scenă a unei piese despre care încă nu ştii tot
decât cu furnizarea de spaţii pentru o funcţiune precisă. Aceste spaţii pot fi discutate productiv prin punerea în antiteză
a noţiunilor de “reţea şi loc”, “centru şi margine”, “unicitate şi generic”, “participare şi luptă” şi trebuie gândite în strategii

43
pe termen lung combinate cu proiecte şi acţiuni locale, astfel încât să poată căpăta rădăcini reale. Toate trebuie să
devină subiecte publice calde, la fel de atractive ca literatura, teatrul, artele sau sportul.
(Din conferinţa Towards an extended notion of designing the large scale)

• RĂSPUNSURILE LA ACEASTĂ SCARĂ DE COMPLEXITATE SUNT ÎN ELABORARE

Aceste fenomene complexe aduc problema CONTEXTULUI la coordonate mult mai ample şi la
grade foarte mari de complexitate, chestiuni pe care lumea arhitectural-urbanistică le cercetează.
De obicei aceste cercetări fac obiectul unor abordări interdisciplinare despre care veţi afla mult
mai multe la cursurile de urbanism.
Obiectul de arhitectură care se naşte dintr-o astfel de abordare a contextului este gândit să
răspundă unor altfel de “condiţionări” decât cele imediat vizibile ale sitului şi încearcă să
găsească un echilibru între local şi global.
Acesta este şi sensul pe care îl dă Rem Koolhaas şi echipele sale OMA (de proiectare) şi
AMO (de cercetare) noţiunii de context şi pe care îşi fundamentează multe proiecte. (SMLXL,
Content etc).
El încearcă să pună în discuţie noul context al globalizării, în care încearcă să surprindă
dinamica şi logica socio-politică, a fluxurilor economice, financiare, de comunicare etc., pe
care le “reprezintă” apoi prin sloganuri polemice, grafice de fluxuri, de aglomerări, de interese
etc., la scara Europei sau a lumii. Un alt subiect legat de acest context larg este cel numit
“oraşul generic” (SMLXL, 1994), prin care desemnează polemic şi încearcă să cerceteze – în
numele emancipării contemporaneităţii – fenomenul proliferării unui alt tip de oraş, aparent fără
calităţi şi identitate particulară, dar care proliferează în mod inexorabil peste tot (este vorba,
din altă perspectivă, tot de fenomenul pe care vi l-am prezentat anterior prin “oraşul difuz”...)
Problema cu scrierile lui Koolhaas este că cer o anumită cultură de bază pentru a fi înţelese şi
nu preluate ca nişte lozinci teribile (aşa cum am văzut că erau şi textele avangardei istorice),
pentru că această preluare simplistă le goleşte de sens şi le reduce astfel la formalisme
grafice sau la afirmaţii de tipul celei a lui Picasso, care îşi permitea să spună: Eu nu caut
niciodată, eu găsesc.

Desigur, căutările sunt multiple, iar fenomenele sunt foarte complexe şi în studiu. Vă voi prezenta
succint numai două direcţii, ambele implicate în noua problematică teritorială şi urbană:
• PROIECTUL URBAN (caracteristic planificării franceze, dar ale cărui raţiuni şi logică sunt
valabile oriunde, indiferent de ce denumire ar lua această abordare, şi despre care vom discuta
în continuare)
• ARHITECTURA PEISAJULUI (subiect care se va dezvolta în capitolul 3 al perspectivei
contextuale)

PROIECTUL URBAN
Reflecţia asupra proiectului urban este încă în curs: este vorba despre un concept şi despre o
manieră de a acţiona, ambele în formare, şi care marchează un moment de tranziţie dintre
maniera tradiţională de a gândi urbanismul şi o nouă abordare, mai puţin fixă şi mai deschisă
transformărilor şi dezbaterilor. Sensul noţiunii este rezultatul experienţelor actuale (şi a multor
experienţe care au pregătit terenul), este discutat şi discutabil pe măsură ce este pus în practică
şi implică o mobilizare largă de competenţe diverse.
Proiectul urban rezultă dintr-o viziune asupra edificării urbane care răspunde unei logici de
proces: proces complex, care asociază continuitatea cu schimbarea. De aceea, problema
timpului nu se pune în cicluri închise, ci printr-o articulare de durată: timpurile deciziei, ale
concepţiilor, ale ajustărilor dintre mijloacele de producţie a spaţiului, forme şi societate. Este o
abordare dinamică, un proiect colectiv, care solicită acţiunea unui număr mai mare de actori şi
sileşte la confruntare, ceea ce va face să evolueze modul nostru de a gândi oraşul şi teritoriul, cu
noile sale identităţi (care exprimă realităţi economice, sociale, spaţiale).
Proiectul urban înlocuieşte astfel noţiunea de plan şi este mai mult decât un proiect de arhitectură
la scară mare. El poate, în aceeaşi măsură, să fie considerat atât o acţiune concretă, cât şi un
demers metodologic, dar, în ambele ipostaze, pledează împotriva unei logici rigide de
programare şi amenajare şi are o importantă dimensiune etică (prin dimensiunea socială şi prin

44
tehnicile de ajustare prin consultarea populaţiei), fiind astfel compatibil cu ideea de dezvoltare
durabilă.
Noţiunea de PROIECT URBAN a căpătat în anii 1980 un nou statut în intervenţiile asupra oraşului. Această
schimbare se datorează mai multor factori:
(1) Evoluţia generală de ordin juridic şi descentralizare a deciziilor urbanistice la nivelul comunelor (unităţilor
administrative, n.n.) au modificat radical modalităţile planificării urbane. Instrumentele tradiţionale ale
urbanismului operaţional nu mai permiteau primăriilor să facă faţă problemelor cărora se presupunea că
trebuie să le facă faţă. Astfel s-a ajuns, mai ales în marile oraşe, la metoda “planificării strategice”, în care
proiectul urban ocupa un loc central.
(2) În evoluţia liberală a economiei, antreprizele private devin actori esenţiali, nu numai în creşterea economică,
ci şi în dezvoltarea urbană. Ele sunt exemplificarea unui mod de gestiune profitabil, care începe să fie preluat
ca model în multe alte domenii, printre care şi oraşul. Apare astfel imaginea “primarului-manager”, care îşi
administrează oraşul ca o întreprindere. Strategia sa constă mai întâi în amenajarea de zone cu anumite
facilităţi, oferite la preţuri competitive pentru investitori. Această abordare pune accentul în primul rând pe
aspectele economice şi sociale ca principal obiectiv al planificării: amenajarea oraşului este necesară
menţinerii şi creării de antreprize şi de locuri de muncă.
(3) În anii 1960-70, planurile de urbanism însoţeau o perioadă de creştere economică, căreia încercau să-i dea
o raţionalitate spaţială. În anii 1980, creşterea economică devenind nesigură, ea ajunge o miză în competiţia
pentru investiţie între ţări, regiuni, oraşe, situri. Urbanismul devine indispensabil pentru a atrage activităţi şi
investiţii, deci o condiţie prealabilă a creşterii economice. Cu această ocazie, şi principalele documente
urbanistice se modifică în fond şi în formă, astfel încât ele să exprime o viziune predominant calitativă:
diverşii indicatori nu mai calculează nevoile plecând de la norme numerice, ci pornesc de la context, de la
situaţia locală reală.
(4) Politicile comerciale internaţionale şi construcţia europeană crează presiuni concurenţiale tot mai mari pe
piaţa instalării de întreprinderi (care aduc venituri pentru oraş şi rezolvă probleme economice şi sociale).
Pentru a face faţă acestor imperative, în planificarea urbană, apare abordarea “proiect de antrepriză”, în care
oraşele recurg la consultanţi în strategie, de la care se aşteaptă să identifice mai bine (pe baza expertizei
specifice, n.n.) identitatea oraşelor şi vizibilitatea lor la scară internaţională şi naţională. Problema este că
acest tip de proiect se referă la interesul privat în primul rând, ceea ce aduce în discuţie partea de
necompatibilitate dintre gestiunea urbană (care vizează interesul public prin elemente de reglementare şi de
durată, şi se sprijină pe mai multe proiecte) şi gestiunea de antrepriză (care este adesea pe termen scurt şi
se bazează pe un singur proiect).
Proiectul urban, proiectul care se aplică oraşului, ţine de o viziune strategică în gestiunea oraşului, vizează
interesul public şi se referă – ca şi oraşul - la o triplă realitate: teritoriul socio-economic, patrimoniul construit şi
instituţiile. Din cauza întinderii teritoriului socio-economic, proiectul strategic nu are sens dacă e limitat la mici
împărţiri administrative; el se sprijină pe punerea în practică a intercomunalităţii, pe baza căreia se stabilesc
orientări generale, negociate între diverşii actori instituţionali, obiectivele socio-economice şi / sau culturale (mai
întâi gestiunea, apoi amenajarea), principiile şi apoi partiurile de amenajare (scheme desenate). Apoi aceste
chestiuni se transcriu în diversele reglementări (mai de detaliu), destinate să orienteze diferitele proiecte ale
părţilor implicate (unităţile administrative separate). Aceste reglementări pot în timp să se reînnoiască prin analize
fine ale zonelor mai mici supuse intervenţiei.
Deci, în acest tip de abordare, dimensiunea spaţială e permanent prezentă în punerea la punct a diverselor
niveluri de reglementări şi presupune o articulare fină între programarea urbană şi proiectul spaţial.
Valoarea “financiară” a proiectului urban este legată parţial de ideea oraşului ca produs comercializabil. Diversele
iniţiative pot valoriza numai anumite aspecte ale oraşului în scopul de a capta turişti sau locuri de muncă, de
exemplu. Proiectul urban rezultă dintr-o înlănţuire de acţiuni din care prima se referă la capacitatea produsului
“proiect” de a se insera pe piaţă. (...) Proiectul urban se dovedeşte astfel a fi un derivat al unei “ideologii
pragmatice contextualiste (liberale)”, care vizează valorizarea economică.
Ceea ce nu înseamnă că dimensiunea arhitectural-urbanistică nu e foarte importantă, chiar dacă nu e prima. În
proiectul urban se regăsesc şi proiectul arhitectural la scară mare şi compoziţia spaţială, în care formele sunt
regizate de anumite norme: gestiunea şi creativitatea trebuie să coexiste.
În proiectul urban intervin numeroase probleme tehnice, pentru că el mobilizează multe competenţe în materie de
amenajare, de construcţie, de ecologie. Dar această multiplicitate nu-şi găseşte sensul decât dacă are o
legitimare globală de natură politică. Proiectul urban comportă deci o serie de operaţii care se sprijină unele pe

45
 altele, ajungând la nivelul decizional (planificarea strategică), care trebuie să articuleze actorii interesaţi, tehnicile
mobilizate, competenţele solicitate.
(După MERLIN, Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

EXEMPLIFICARE: PROIECTUL URBAN EURALILLE

Proiectul EURALILLE ilustrează, alături de alte exemple anterioare sau contemporane, un proiect
urban la scară globală, în care dimensiunea economică este foarte evidentă: încercarea de a
“trezi” nu numai un oraş, dar o întreagă regiune, în plin declin economic la începutul anilor 1980
(criza industriei textile şi a zonei miniere a antrenat plecarea clasei mijlocii şi a multor antreprize,
descreşterea populaţiei etc.).
EURALILLE a fost, de la început, o voinţă puternică, un pariu cu viitorul şi, deci, o “aventură”!
(Pierre Mauroy)

Cronica proiectului
Proiectul Euralille a fost conceput înainte să se lanseze elaborarea proiectului pentru aglomeraţia Lille, pentru care el
constituie elementul cheie al unei strategii care depăşeşte cu mult amenajarea urbană obişnuită. Este vorba despre
elaborarea, în 1990, a unui demers la scară transfrontalieră (franco-belgiană), vizând dimensiunea europeană. Deşi a
fost conceput la scară locală, prin acest demers ţintea către redinamizarea economiei unei regiuni mai largi (Nord-Pas-
de-Calais) şi a fenomenelor frontaliere spre Belgia şi Marea Britanie.
Operaţia a profitat de două circumstanţe favorabile:
(1) lansarea, în 1981, a negocierilor dintre Franţa şi Marea Britanie pentru construirea tunelului sub Marea
Mânecii şi dezvoltarea reţelei TGV (tren rapid) spre nord.
(2) existenţa unei disponibilităţi funciare de 120 ha pe locul fostelor fortificaţii ale oraşului Lille, acum în centrul
aglomerării Lille (oraşul se extinsese şi cuprinsese într-o metropolă şi alte oraşe apropiate); rezerva de teren
care era din 1985 sub jurisdicţie militară. Ele puteau fi declarate construibile, prin hotărâri administrative şi
juridice locale: din acestea, 70 ha erau libere.
Epoca “eroică”:
Pierre Mauroy, primar al oraşului şi prim-ministru din 1981, sesizează ocazia şi îşi mobilizează reţeaua relaţională,
forţele economice şi politice pentru a transforma aceste oportunităţi în mize ale dezvoltării locale şi crează
instrumentele pentru punerea în practică a proiectului.
1987 - După dificile negocieri, Mauroy repurtează o victorie determinantă: decizia guvernamentală de a implanta noua
gara TGV Nord în Lille şi nu lângă aeroport cum prevedea proiectul SNCF (căile ferate franceze). Lungirea cu 2 minute
a traficului TGV, pe care o presupunea această schimbare, este suportată de oraş!
1988 - Căutarea mijloacelor financiare este încredinţată unei personalităţi cunoscute în lumea finanţelor, iar studiile
prealabile revin unei societăţi de studii ad-hoc (Euralille Metropole), condusă de J.-P. Baietto, care făcuse deja studii
exploratoare privind posibilitatea de a crea un pol de interes european în acest loc. Această organizare îi permite lui
Mauroy să ocolească anumite obstacole pe care le reprezentau diverse societăţi locale care îi erau opuse politic şi ar fi
putut obstrucţiona proiectul. Primele studii permit schiţarea unui cadru mai clar:
(1) obiectivele operaţiei: crearea unui pol care să devină loc şi vector de redezvoltare a activităţii economice;
(2) apar elementele de program: dominanta terţiară, dar prezentând şi o anume mixitate funcţională;
(3) este definită natura proiectului: “o concepţie exemplară şi modernă”.
Societatea de studii defineşte şi alte sarcini, deosebit de delicate:

46
- mobilizarea investitorilor într-o perioadă puţin propice pentru asumarea de riscuri şi crearea unui climat de
încredere;
- propunerea de soluţii pentru montarea operaţiei în plan juridic şi financiar: de ex., propunerea de asociere public /
privat “cu riscuri împărţite”;
- operaţiile de marketing cu dublu scop: a face cunoscut proiectul în Europa şi în întreaga lume pentru a-i da
dimensiunea internaţională de care avea nevoie şi – pe de altă parte – pentru a permite locuitorilor să şi-l
însuşească, dându-i astfel rădăcini locale;
- organizarea unui concurs internaţional de urbanism al cărui laureat urmează să coordoneze proiectul de
ansamblu.
Lille urma să se situeze într-o situaţie concurenţială faţă de marile metropole europene (Paris, Londra...) şi – pentru a-i
face faţă – avea nevoie de toate structurile de fixare / captare economică, tehnologică, culturală. De aceea, în această
fază, proiectul este, în primul rând, “un pariu cu viitorul”.
În urma acestei etape cu caracter explorator, care se desfăşoară în opt luni, se definitivează programul-cadru şi
schema de referinţă spaţială: 300 000 mp construibili, comportând trei poli (servicii urbane, servicii de transport, servicii
de schimburi: 60 000 mp birouri, centru internaţional de congrese, parc de expoziţii, o mare sală polivalentă, WTC), un
parc urban, activităţi şi cazare specifice (întreprinderi, cercetare, învăţământ specializat), locuinţe colective.
1988 – pentru mobilizarea opiniei publice şi suscitarea dezbaterilor, se crează un “grup de creativitate” (personalităţi
din domenii variate şi complementare: ştiinţifice, economice etc.) şi diverse “grupuri de reflexie”.
1988, 7-8 noiembrie – Concursul:

Sunt invitate 8 echipe, patru franceze (Claude Vasconi, Jean-Paul Viguier, Yves Lion, Michel Mcari) şi patru străine
(Norman Foster, Vittorio Gregotti, O.M. Ungers, Rem Koolhaas). Concursul consta într-o întrevedere orală de o oră şi
jumătate, fără machete sau desene.
În anume măsură, echipele erau destul de asemănătoare şi – mai ales – nu erau obsedate de marea
schismă post-modernism / modernism (a momentului) şi nici nu se găseau istoricişti printre ei; cea mai mare
parte erau modernişti. (Francois Chaslin, redactorul AA, care făcea parte dintre consilieri şi rămâne de atunci
membru al “cercului de calitate” fondat de Baietto pentru a reflecta şi susţine deciziile legate de proiect)

47
Koolhaas dezvoltă “cu un optimism demn de anii 1960” (Floris Alkemade, membru al OMA şi – după retragerea lui
Koolhaas – şef al proiectului din partea OMA), o reflexie asupra oraşului plecând de la inventarul reţelelor complexe de
infrastructură (căi ferate, periferic, drumuri, metrou, tramvai...), proiectul urmând să-şi asume şi valorizeze potenţialul
acestora. Este ales în unanimitate...
...pentru că metropola lileză era încleiată într-un fel de dificultate istorică, o situaţie de criză morală, de criză
economică, iar reconstrucţia făcută mai ales în cartierele din apropierea gării prin soluţii moderno-localiste nu avusese
prea mare succes privind regăsirea unei imagini a oraşului. Sperăm că Koolhaas va fi capabil să “retoarne” în alte
tipare, radical diferite, imaginea Lille-ului şi să facă oraşul să-şi asume saltul care se aştepta de la el. (Fr. Chaslin)
1989 – se crează Societatea anonimă de economie mixtă (SAEM) Euralille şi apoi diversele operaţii în perimetrul zonei
gărilor, în acord cu Koolhaas şi după principiul asocierii dintre un arhitect de talie naţională sau internaţională şi un
arhitect local, principiu care este şi astăzi valabil.
- OMA – gara TGV (cu parcajele subterane) şi Lille-Grand Palais (palat congrese + sala spectacole + spaţii de
expoziţii);
- Jean Nouvel – ansamblul locuinţe / birouri / centru comercial din triunghiul gărilor, partea cea mai complexă a
proiectului (prin imbricarea de programe şi de operatori multipli);
- primele trei turnuri = imobile pod peste liniile de tren (deşi puteau să fie amplasate doar pe o parte a liniilor ferate);
un gest spectaculos şi o provocare tehnică, propuse astfel pentru a pune în scenă reţelele “oraşului virtual” –
Claude Vasconi (turnul Lille-Europe), Richard Rogers (renunţă pe parcurs, iar turnul Credit Lyonais va fi proiectat
de Portzamparc), Kazuo Shinohara (este abandonat pe parcurs);
- parcul Henri Matisse – Gilles Clément;
- viaductul Le Corbusier – François Deslaugier & Béal-Blanckaert.
Sistemul, gândit la început ca omogen, evoluează astfel spre o anume heterogenitate.
1994-95 – se termină centrul comercial şi locuinţele care ţin de el: gara, turnurile, parviul, parcul Henri-Matisse, Grand-
Palais.
1995 - Koolhaas nu se înţelege cu unii dintre arhitecţii implicaţi şi se retrage din coordonare, dar OMA este şi astăzi în
joc (Floris Alkemade).
Pentru Rem era mai important să se angajeze în toate bătăliile decât să le câştige pe toate. Dacă am putea să
controlăm tot, poate n-ar fi bine (F. Alkemade).
Cu toate acestea, se poate spune că, indiferent de diversele schimbări, pistele teoretice fuseseră lansate, iar proiectele
care urmau să se facă pâna în 1998 aveau să se emancipeze faţă de primatul acordat până atunci infrastructurilor /
reţelelor.

Epoca de criză
Criza izbucneşte la toate nivelurile: birourile au o perioadă în care rămân neocupate, ceea ce pare un eşec economic.
Mauroy este atacat, Baietto moare, lui Koolhaas i se mulţumeşte discret, iar proiectul este criticat din toate direcţiile.
Colaj de un principiu simplist (...) arhitectură de adunături moderne...
Criticile se refereau mai ales la lipsa de calităţi urbane a proiectului, dar ...
... în proiectul propus, era vorba despre un urbanism de reţele; drumul de viteză, bulevardul periferic, trenul etc., care
urmau să devină instrumentele unui alt urbanism. Cred că cea mai mare parte a arhitecţilor le-ar fi negat... În timp ce
Koolhaas, pentru prima oară după ştiinţa mea, a încercat să construiască o naraţiune urbană plecând de la reţele, de
la exaltarea şi utilizarea lor ca elemente ale frumuseţii moderne, a încercat să spună că ele sunt magnifice şi că trebuie

48
 văzute, într-un fel care desigur poate părea excesiv. Multe chestiuni se intersectează aici: ei au vrut să facă din
aceasta un tip de plăcere nouă şi modernă, care este plăcerea interconexiunii (Fr. Chaslin).
Aceasta răspunde uneia dintre problemele cele mai interesante ale urbanismului contemporan, problema suprapunerii
/ intersectării scărilor: scara rapidă internaţională (TGV), scara marii aglomeraţii de unul sau două milioane de locuitori
(aici, perifericul, metrourile, tramvaiul) şi scara proximităţii şi a cartierului, cu care este totdeauna dificil de tratat într-un
astfel de context. În ciuda unor disfuncţii în aceste tratări ale proximităţii, Euralille este probabil una dintre cele mai
mari reuşite ale unei astfel de intersectări (...).
Oraşul Lille este radiocentric, dar aglomerarea lileză este o metropolă care există numai prin voinţa câtorva aleşi. Ea
este total multipolară, ca un arhipelag. Ceea ce întăreşte rolul Euralille-ului ca pol de amaraj al acestor spaţii
discontinui (J.-L. Soubileau).

Epoca relansării
Momentul de criză şi relativă stagnare permite o reevaluare critică: se constată anumite disfuncţii (atenţie prea mică
acordată pietonului în anumite zone, probleme de interfaţă, racordul cu oraşul etc.), dar este timp şi pentru a se
constata că proiectul începe să dea roade economice (oraşul începe să se redreseze ca oraş terţiar).
1997 – la conducerea proiectului (şi a SAEM) vine Jean-Louis Soubileau care recadrează lucrurile, relansează
proiectul prin locuinţe, se adaptează pieţii locale, lucrând pe fragmente, pe cartiere. Ceea ce însă nu va contrazice
epoca iniţială, ci va aduce doar o altă abordare urbană mai nuanţată (menită să compenseze defectele constatate şi să
lege proiectul cu diversele părţi vechi cu care intra în contact) şi care va împinge mai departe principiul heterogenităţii.
Koolhaas a făcut “monumentul”, eu respect monumentul şi, nu ştiu cum, dar urmează acum să facem oraşul,
sprijinindu-ne pe acesta. (...) Unii şi-au imaginat că urma să facem un oraş haussmannian.... Dar aceasta nu a fost
niciodată intenţia mea, chiar dacă am demarat prin planul spaţiilor publice şi am căutat continuităţile de folosire a lor.
Cred că este un timp pentru fiecare: Koolhaas predică tensiune, acum e momentul să aducem şi puţin calm. Dar,
înainte de toate, trebuie să arătăm că Lille este o metropolă, iar aceasta înseamnă că trebuie să evităm ca Euralille să
îşi piardă forţa (J.-L. Soubileau).
Prin supleţea adaptării şi prin continuitatea voinţei politice (noul primar, Martine Aubry, a înţeles rolul acestui proiect şi
îl susţine puternic şi cu inteligenţă), conceptul iniţial este făcut să trăiască în continuare şi să se întâlnească cu oraşul
pe care l-a transformat.

49
2000 – lansarea operaţiei Euralille 2 şi a concursurilor pentru diversele zone.
Laureaţii concursului Euralille 2, Dusapin-Leclercq au dezvoltat ideea provocatoare după care Euralille 1 e
un proiect care apropie Lille de depărtări, dar care face dificilă proximitatea. Ceea ce nu este în totalitate fals.
Tocmai de aceea, odată ce oraşul a fost introdus la o scară de interese europene, obiectivul imediat următor
este proximitatea.
Ceea ce nu este neapărat uşor, pentru că funcţiunile introduse iniţial în Euralille (50 000 mp de birouri, o
enormă suprafaţă comercială, un mare palat al congreselor, o şcoala de comerţ) nu favorizează prin ele
însele o urbanitate de cartier (în care intră şi un sens de domesticitate “mic burgheză”). Ele aspiră de regulă
ceea ce populează în general spaţiul public urban. Tocmai în aceasta constă provocarea acestei faze care
se desfăşoară.
2002-03 - sunt livrate noile operaţii de birouri şi locuinţe.
Cu grija de continuitate şi de reajustare, noul director hotărăşte să lucreze cu echipe diferite de conceptori urbani, aleşi
în funcţie de problematica specifică a fiecărui sit. OMA lucrează în continuare la zona cea mai dificilă de articulare
dintre zona centrului comercial şi Grand-Palais (nodul gordian al proiectului în desfăşurare).
Misiunile se încrucişează de la un sit la altul şi toată lumea lucrează în spiritul continuităţii dintre Euralille şi
aglomerarea Lille, care prosperă.
Căci, în prezent, contextul este oraşul lui Koolhaas.

ILUSTRAŢIILE de la curs:
Aglomeraţia şi oraşul vechi Lille şi Euralille se găsesc pe pagina web a UAUIM:
http://www.iaim.ro/catedre/istorie_teorie_restaurare/note/ACP
Pentru detalii privind proiectele în curs, aveţi multă documentaţie în reviste.
VĂ ROG SĂ VĂ UITAŢI CU ATENŢIE ŞI SĂ ÎNCERCAŢI
SĂ VĂ GÂNDIŢI LA O COMPARAŢIE CU CAZUL “BUCUREŞTI 2000”.

50