Capitolul 1

Asistenţa socială individuală şi familială

Teorii şi principii fundamentale

Pentru a înţelege ce este asistenţa socială individuală şi a familiei trebuie să o încadrăm
în ansamblul muncii sociale al cărei element este. Asistenţa socială dispune de diferite moduri
de intervenţie; aceste intervenţii se pot adresa fie persoanelor individuale şi grupurilor mici,
fie structurilor şi instituţiilor.
Asistenţa socială individuală şi familială - sau casework - nu constituie decât unul din
modurile de intervenţie pe care le utilizează asistenţa socială şi nu i-am face decât un
deserviciu prezentându-l ca fiind unicul mod. Am fi îndreptăţiţi doar să îi reproşăm faptul că
se interesează numai de individ fără a vrea să atace direct structurile şi instituţiile ce contribuie
la întreţinerea sau crearea răului şi a patologicului. Orice asistent social care foloseşte
abordările asistenţei sociale individuale şi familiale trebuie să se intereseze în egală măsură de
transformarea structurilor şi instituţiilor, iar acestea sunt alte metode de intervenţie care îi vor
oferi instrumentele necesare.
Aceste moduri diferite de intervenţie au un patrimoniu comun de cunoştinţe şi de
valori. Ele folosesc acelaşi proces, ce se sprijină atât pe teoria sistemelor şi cea a comunicării,
cât şi pe metodele ştiinţelor experimentale: determinarea problemelor şi a obiectivelor propuse
după studierea ansamblului persoană-situaţie, elaborarea şi aplicarea planului de acţiune,
evaluarea rezultatelor obţinute şi a mijloacelor utilizate. Cunoştinţele, valorile (şi atitudinile
care rezultă din acestea) şi procesele constituie deci o bază comună pentru toate aceste moduri
de intervenţie, fie că sunt orientate către rezolvarea problemelor personale şi familiale, fie a
problemelor care afectează grupurile, colectivităţile şi societatea. Diferenţa se situează la
nivelul specificităţii obiectivelor şi la nivelul mijloacelor utilizate, ceea ce necesită cunoştinţe
proprii fiecărui mod de intervenţie.
Reamintim pe scurt ce este casework-ul sau munca individuală şi familială, făcând
distincţie între metoda care se sprijină pe cunoştinţe şi relaţia care se sprijină pe valori.

METODA
Metoda asistenţei sociale este o metodă clinică, adică ea vizează un tratament, o cură, o
prevenţie, o promovare sau o ameliorare socială. Ea îşi împrumută diferitele elemente
componente din metoda ştiinţifică folosită în ştiinţele experimentale şi descrisă în 1865 de
Claude Bernard în "Introducere la studiul medicinei experimentale". Vom vedea în capitolul
următor că ea foloseşte în egală măsură şi teoria sistemelor, şi cea a comunicării.

Trei etape
Ceea ce Claude Bernard numeşte raţionament experimental se divide în trei etape:
 Investigaţia – sau observarea faptelor – care trebuie să fie exactă, completă şi
imparţială. În asistenţa socială se adună faptele semnificative şi se încearcă să se
determine această semnificaţie, sensul acestui fapt prin întrebări de tipul "de ce?" şi
"cum?" pentru a avea o idee a realităţii obiective şi a semnificaţiei sale subiective
  Ipoteza - sau ideea - stabileşte un raport între fapte. Ea imaginează existenţa unei
legături... ea susţine că lucrurile trebuie să se petreacă într-un anumit mod. În
asistenţa socială această fază poate îmbrăca diferite nume: bilanţ psihosocial,
diagnostic-evaluare, evaluare-diagnostic, judecare profesională, ipoteză de lucru
etc. Fiecare dintre aceşti termeni pune accentul asupra unor aspecte ale "ideii"; ele
sunt mai mult complementare decât opuse
 Experimentarea - constă în supunerea ipotezei la verificare. Un fapt nu are sens
decât printr-o idee, dar o idee nu are valoare decât prin verificare.
În asistenţa socială se începe prin elaborarea şi aplicarea unui plan de acţiune sau de
tratament; urmează evaluarea rezultatelor obţinute şi a metodelor utilizate. Alegerea tehnicilor
de acţiune se face în funcţie de obiectivele urmărite şi de abordările alese.
Am decupat fiecare din aceste faze izolându-le unele de altele pentru a le percepe mult
mai clar; în practică lucrurile nu se prezintă însă în acest mod liniar, existând interacţiuni şi
tranzacţii continue între ele. În consecinţă, metoda este în asistenţa socială un instrument
necesar dar nu şi suficient. Aşa cum spunea deja Claude Bernard "metoda experimentală nu va
da idei noi şi fecunde celor care nu le aveau. Ea va servi doar la dirijarea ideilor acelora care le
au şi la dezvoltarea lor pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile. Ideea este sămânţa, iar
metoda este solul care îi oferă condiţiile pentru a se dezvolta, a prospera şi a da cele mai bune
fructe conform naturii sale."
Cunoştinţele teoretice pe care le posedă asistentul social îi vor servi la stabilirea
"acestei relaţii noi şi neaşteptate " între fapte, ceea ce va da naştere unei serii provizorii de
ipoteze formulate liber şi flexibil: "nu trebuie să credem în observaţiile noastre şi nici în
teoriile noastre decât atât cât priveşte beneficiul inventarului experimental; dacă cerem prea
mult spiritul va fi legat şi limitat de consecinţele propriului raţionament; el nu mai are libertate
de acţiune şi lipseşte prin urmare iniţiativa pe care o are cel ce ştie să se detaşeze de această
credinţă oarbă în teorii care nu este în fond decât o superstiţie ştiinţifică.

Diverse abordări metodologice

Un anumit număr de abordări s-au dezvoltat plecând de la diferite ştiinţe umane şi de
asemenea de la cercetări care, mai ales din 1950 încoace, încearcă să determine practica
casework-ului. Aceste abordări reiau sub forme diferite marile faze ale metodei pe care o vom
prezenta şi pun accentul în mod particular asupra uneia sau alteia dintre aceste faze. Întregul
sistem de tratament utilizează de fapt o metodă; el se sprijină pe o teorie, o bază experimentală
şi un sistem de valori.
Abordarea - sau modelul - descrie ceea ce face asistentul social, adică modul în care
acesta adună datele, elaborează o ipoteză, alege obiectivele, strategiile şi tehnicile care convin
problemelor întâlnite.
Anumite modele se adresează ansamblului de probleme sau situaţiei globale a unei
persoane; este cazul abordării psihosociale, a celei funcţionale şi a procesului rezolutiv. Alte
modele sunt mai specifice în obiective: modificarea comportamentului se adresează unei
probleme precise de comportament; intervenţia în criză - aşa cum o indică şi numele - este
utilizată pentru o problemă care se pune în mod acut; planificarea pe termen scurt şi centrarea
pe sarcină îşi iau drept ţintă o problemă, precum şi sarcinile necesare rezolvării acesteia;
abordarea familială se interesează de sistemele şi interacţiunile perturbate din interiorul unei
familii; socializarea se adresează familiilor cu dificultăţi de funcţionare şi de inserţie socială.
 Fiecare abordare privilegiază una dintre teoriile care îi furnizează cunoştinţele pe care
îşi poate baza ipotezele de muncă şi de aplicare a tratamentului. Primele modele, abordarea
diagnostică şi cea funcţională, utilizează poate prea exclusiv teoria psihanalitică (Freud şi
Rank); apoi ele integrează alte elemente ca: psihologia eu-lui, teoria stresului şi a crizei, teoria
învăţării, teoria sistemelor, teoria rolurilor, teoria comunicării etc. Vom prezenta în capitolul
următor câteva dintre aceste elemente.
Cunoştinţelor şi ipotezelor furnizate de către teorie li se adaugă cunoştinţe şi ipoteze
obţinute prin practică: utilizarea dosarelor, a studiilor de caz şi mai ales a rezultatelor
cercetărilor efectuate în casework permit experienţei profesionale să se îmbogăţească sau să se
modifice şi să utilizeze în alt mod cunoştinţele aduse din teorii. A învăţa un mod de gândire
ştiinţific (de unde decurge şi atitudinea ştiinţifică) este un element al bagajului de cunoştinţe
necesare unui AS . Aceste atitudini ştiinţifice nu privesc doar cercetarea pe care un AS ar putea
avea ocazia să o facă sau la care ar putea participa, ci privesc toate atitudinile profesionale.
Achiziţia cunoştinţelor, atitudinilor şi tehnicilor care caracterizează metoda ştiinţifică face
parte integrantă din formarea dată în şcolile de asistenţă socială, dar fiecare AS trebuie să-şi
continue dezvoltarea profesională de-a lungul întregii practici profesionale.
Atitudinea ce favorizează - investigaţia ştiinţifică, spune S. Finestone, este bazată pe
acceptarea faptului că aceste cunoştinţe din asistenţa socială sunt fragmentare sau neverificate.
Ca şi corolar al acestei acceptări găsim o curiozitate cu privire la ceea ce nu este cunoscut sau
verificat. Dorinţa de a descoperi sau verifica este caracterizată de o preocupare privind faptele,
dovezile şi validitatea deducţiilor trase din această evidenţă. În acest sens ea se leagă de
responsabilităţile sale cu privire atât la propriile deducţii cât şi la ale altora. Asistenţa socială
nu poate fi o profesie statică; ea este în perpetuă devenire, fiind animată de un spirit orientat
către soluţionarea problemelor şi care se sprijină pe o gândire independentă şi critică.
În cursul întrevederilor asistentul social va explora faptele; el va analiza documentele
şi dosarele cazului; va putea la rândul său să redacteze un raport unde se va manifesta acest
spirit de investigaţie metodică şi ştiinţifică. Prudenţa în elaborarea deducţiilor, o muncă
susţinută pentru a le verifica, studiul fenomenelor dintr-un punct de vedere cantitativ şi
calitativ fac parte şi ele din disciplina ştiinţifică. Scopul este să devină capabil să folosească
conceptele şi procesul investigaţiei ştiinţifice în practica asistenţei sociale, să le poată lega de
programe şi de comunitate astfel încât teoria să-l poată susţine.
Acest spirit ştiinţific îl ajută să gândească în mod conceptual, adică să ataşeze datele
furnizate de experienţa profesională la teoriile generale ale asistenţei sociale, tratamentele
specifice ale cazurilor particulare la principiile de tratament ale anumitor teorii. Asistentul
social continuă astfel să se antreneze în distingerea între conceptele privind orile şi cele
privind tehnica, în separarea alegerilor legate de valori şi cele legate de o teorie ştiinţifică.
Studiul social, ipoteza, tratamentul şi evaluarea rezultatelor contribuie la formarea unui cadru
de referinţă specific. Asistentul social va recunoaşte asemănările şi diferenţele dintre teoriile
care vizează fiecare dintre aceste puncte. El va vedea în ce mod le poate folosi în practica sa
cotidiană şi va alege în cunoştinţă de cauză.

RELAŢIA
F. Biestek, autorul unei lucrări binecunoscute asupra relaţiei în asistenţa socială
compară relaţia cu suflul vital ce animă un corp constituit din diferitele elemente ale metodei
cum sunt studiul faptelor, ipotezele de lucru, elaborarea şi aplicarea unui plan de acţiune,
evaluarea rezultatelor.
 Relaţia în asistenţa socială este o relaţie interpersonală ce angajează afectivitatea
asistentului social şi a clientului său.
Trebuie deci să abandonăm mai întâi unele prejudecăţi, sursă de neplăceri, care ar face
din relaţia profesională un sinonim al răcelii şi insensibilităţii prin opoziţie cu o relaţie amicală
în care ar domina căldura umană. Relaţia se bazează pe atitudinea fundamentală a asistentului
social, adică pe starea sa de spirit în ce priveşte anumite valori. Atitudinea poate fi adoptată
prin imitarea celuilalt dar poate proveni şi din experienţe personale şi din anumite
conştientizări.
În timpul unui simpozion al Asociaţiei de psihologie ştiinţifică de limbă franceză, P.
Oleron nota că atitudinea este caracterizată de funcţionarea sa integrativă “activitatea pe care o
considerăm dirijată de o atitudine nu constă doar din abandonarea anumitor stimuli sau
operaţii posibile. Atitudinea implică unitatea unui scop şi organizarea elementelor în funcţie de
un ansamblu… Subiectul care se ocupă de rezolvarea unei probleme se consacră diverselor
supoziţii, operaţii, demersuri şi calcule orientate permanent în vederea soluţionării problemei.
Ceste operaţii îşi iau unitatea dintr-o anumită idee sau dintr-un anumit punct de vedere adoptat
asupra soluţiei… adoptarea de către subiect a unei anumite operaţii active către un obiect
momentan absent provoacă sau contribuie la provocarea, prezenţa sau existenţa respectivului
obiect… datul primordial al atitudinii este că ea marchează mai presus de toate intervenţia
subiectului… O reacţie pe care noi o considerăm determinată de o atitudine are ca trăire
esenţială nevoia de a scăpa de constrângerea situaţiei”.
Principiile de acţiune pe care se fondează casework-ul dau această orientare activă,
permit depăşirea constrângerilor anumitor situaţii şi organizarea activităţii sale în funcţie de un
scop: ajutorarea clientului.
Individualizarea, considerarea pozitivă necondiţionată, respectul libertăţii persoanei şi
deci aprecierea justă a responsabilităţii lui, discreţia şi păstrarea secretului profesional
constituie principiile de acţiune care susţin activitatea profesională către un obiectiv.

Dinamica relaţiei
“Relaţia profesională prezintă o dinamică foarte caracteristică, legată de interacţiunea
persoanelor. Iată care sunt în general trăsăturile principale ale acesteia: persoana client se
adresează asistentului social pentru că are dificultăţi, probleme şi nevoi pentru care vine să
ceară ajutor mai mult sau mai puţin explicit. Acest demers – ca şi conţinutul său – trezeşte în
asistentul social sentimente, emoţii, pune în joc atitudini pe care le comunică verbal sau
nonverbal. Conform acestui răspuns persoana client se angajează mai adânc în comunicare sau
se simte în pericol şi o întrerupe. Această mişcare de dute-vino, această interacţiune între cele
două persoane continuă şi se amplifică dacă asistentul social urmăreşte liniile mari ale
principiilor de acţiune pe care le-am amintit mai sus, adică el se străduieşte să individualizeze
persoana client, o acceptă, să-i respecte libertatea şi dorinţa de discreţie, să clarifice limitele
impuse de realitate.
De-a lungul acestor faze diferite ale metodei din asistenţa socială – şi acesta este
evident mai ales în tot ce priveşte alegerea şi utilizarea tehnicilor de tratament – se instaurează
o relaţie profesională, se dezvoltă şi serveşte de vehicul întregii munci îndeplinite în comun de
client şi de asistentul social. Pentru a relua o imagine utilizată de W. Boehm într-unul din
serviciile sale, relaţia este fluviul ce permite bărcii–metoda să avanseze şi să meargă acolo
unde ea doreşte; fără fluviu barca nu ar fi decât o epavă eşuată.
 În asistenţa socială nu este vorba de o relaţie lipsită de angajamente, detaşată afectiv ci
o relaţie călduroasă, umană, comunicativă care prin însăşi acest fapt nu poate evita
transmiterea forţelor de susţinere, a impresiilor şi chiar a sugestiilor încărcate de valori.

Valorile
Orice tentativă de tratament – în obiective şi mijloace – ia naştere într-un sistem de
care asistentul social este mai mult sau mai puţin conştient ceea ce poate face de inevitat
anumite conflicte. Între valorile adopt6ate de un model de tratament, valorile personale ale
asistentului social şi valorile sistemului social în care el trăieşte. Cu atât mai mult nu putem
vorbi de un sistem de valori profesionale atât de bine edificate încât conflictele să nu poată
apare în însăşi interiorul sistemului.

Valorile mele
Dacă valorile sunt referinţe care ne ghidează în alegerea diverselor acţiuni avem de
examinat posibilitatea unor conflicte nu doar între culturi diferite sau între persoane ale
aceleiaşi culturi dar chiar (şi mai ales) în noi înşine. Conflictul valorilor cel mai important
este, fără nici o îndoială cel în care suntem atât teatrul cât şi miza. El ne obligă să
reconsiderăm ceea ce sunt într-adevăr valorile noastre. Sunt valorile personale cele pe care le
folosim sau cele de care vorbim?
Deseori lipseşte un acord intern, congruenţa, consonanţa între două planuri. Într-adevăr
există un anumit echilibru, o armonie internă între opinii, atitudini, cunoştinţe şi
comportament. Această armonie este permanent tulburată şi deci există o perturbare sau o
disonanţă.
Cum trăim această disonanţă? Ea este resimţită foarte diferit de fiecare; unii pot
suporta o doză bună de disonanţă între ceea ce îşi doresc şi ceea ce este; pentru alţii este o
stare extrem de penibilă, intolerabilă ceea ce face să o evite cu orice preţ dezvoltând acele
mecanisme studiate de Festinger în teoria sa privind disonanţa cognitivă.
În cazurile de intoleranţă la disonanţă este posibil să se înceapă prin încercarea de a
evita situaţiile care pot conduce de exemplu la luarea unei decizii. Într-adevăr dacă a alege
înseamnă a exclude, există totdeauna în ceea ce este exclus un aspect pozitiv care va intra în
disonanţă cu faptul că eu ştiu că l-am exclus în timp ce obiectul alegerii prezintă la rândul său
inconveniente, deci un aspect negativ care intră în disonanţă cu faptul că eu ştiu că l-am ales.
Opiniile extreme constituie de asemenea un mijloc de a evita disonanţa. Văd lucrurile
în alb şi negru şi evit orice nuanţă de gri. Festinger stabileşte un raport între modul în care
funcţionează persoanele intolerante la disonanţă şi rezultatele furnizate de studii asupra
personalităţilor antidemocratice cu intoleranţă puternică la ambiguitate. Aceste studii
demonstrează că asemenea personalităţi au opinii foarte tranşante şi nu pot vedea ambele feţe
ale unei probleme. Pentru a evita disonanţa intolerabilă, ele îşi modifică percepţiile realităţii
fie interne fie externe. Ceea ce le diferenţiază de persoanele mai tolerante la ambiguitate nu
este absenţa sau prezenţa unei tendinţe fundamentale ci modul de a trata această tendinţă. Ce
se petrece atunci când schema de organizare se concentrează în mod exclusiv în jurul reducerii
disonanţei? Mecanismele aplicate alternează percepţia realităţii cu scopul de a proteja sistemul
contra unei reevaluări a unora dintre elementele sale. El urmăreşte scăderea aptitudinii de
percepere a realităţii şi de prezentare a unor răspunsuri adaptate.
Libertatea de a simţi şi de a fi condus, subliniază Rogers, are, dimpotrivă, tendinţa de a
alege drept valori aceste obiecte, aceste experienţe, aceste obiective care contribuie la propria
supravieţuire, la propria dezvoltare şi înflorire ca şi la supravieţuirea şi dezvoltarea celuilalt.
El formulează ipoteza că este o caracteristică a fiinţei umane să prefere obiective actualizate şi
sociale atunci când este expusă la un client care îi favorizează propria dezvoltare.
“Ca şi corolar a ceea ce am arătat putem spune că în nu contează care cultură, dacă se
creează un climat de respect şi de libertate în care individul matur este apreciat ca persoană
aceasta va avea tendinţa să aleagă şi să prefere aceleaşi valori.
Aceasta este ipoteza foarte importantă şi pe care o putem verifica experimental.
Ea revine spunând că chiar dacă individul de care vorbim nu are un sistem de valori
conceptualizat nici coerent şi nici stabil, procesul determinării valorilor care se desfăşoară îl
va face să se orienteze spre valorile care vor fi constante de-a lungul culturilor şi epocilor”.

Întâlnirea mea cu valorile celorlalţi

Într-adevăr, valorile noastre sunt cele care ne ghidează fără ştirea noastră în toate
nivelele de opţiune a unei activităţi. Ele se exprimă în stabilirea, în punerea la punct a
anumitor detalii de acţiune, în procesul de ajutor şi de tratament, în răspunsul pe care-l
primesc ceilalţi de la noi ca şi în orice interacţiune de-a noastră cu ceilalţi. Cunoştinţele şi
competenţele se desprind în mod direct dar valorile se învaţă trăindu-le. Trebuie deci să ne
antrenăm în a fi stabili la sistemele de valori ale celorlalţi şi în acelaşi timp să ne cunoaştem pe
noi înşine în ce ne priveşte opiniile, atitudinile şi acţiunile noastre.
A lua cunoştinţă de propriile valori şi a le asuma, este fără îndoială unul din mijloacele
de a progresa spre maturitatea profesională. Ar fi interesant de amintit pe scurt modul în care
Erikson vede în acest domeniu evoluţia spre maturitate, evoluţie văzută ca o trecere de la
propensiunea morală la atitudinile etice.
Pentru Erikson, interiorizarea valorilor cunoaşte trei faze:
 Propensiunea morală
 Poziţia ideologică
 Regulile etice
Propensiunea morală se sprijină pe regulile morale ale conduitei fundamentate esenţial
pe teama de ameninţări: ameninţări exterioare cum ar fi pedeapsa, ruşine publică, abandonul şi
ameninţări interioare cum ar fi culpabilizarea, ruşinea, izolarea. Acest sentiment de teamă este,
în teoria lui Erikson, rezultatul intensităţii normale sau patologice a crizelor ce marchează
parcurgerea normală a etapelor spre maturitate. Fiecare stadiu al dezvoltării normale se
caracterizează într-adevăr printr-o criză, prin energia potenţială pe care aceasta o suscită, prin
palierul afectiv şi noile atitudini legate de acest palier.
Poziţia ideologică urmează propensiunii morale care s-a instalat în timpul copilăriei. În
cursul adolescenţei, dezvoltarea facultăţilor cognitive şi emoţionale ca şi învăţarea socială care
îi este paralelă, permit fiinţei umane să se perceapă binele universal în termeni ideologici.
“Adolescentul învaţă să perceapă dimensiunea temporală, să anticipeze viitorul în mod
coerent, să perceapă ideile şi să adere la idealuri, pe scurt să ia o poziţie ideologică pentru care
individul mai tânăr nu are maturitatea cognitivă necesară.”
Psihanaliza numeşte supra-eu acea prelungire interioară a subordonării copilului faţă
de voinţa constrângătoare a părinţilor şi a societăţii.
Regulile etice se bazează pe idealuri de urmat. În timpul adolescenţei se schiţează o
atitudine etică dar ea rămâne încă subiectul unei fluctuaţii între o evaluare impulsivă şi o
raţionalizare deconcertantă. Regulile etice implică un grad înalt de adeziune raţională şi
acceptarea spontană a unei anumite conceptualizări a binelui, a unei definiţii a perfecţiunii şi a
unei promisiuni de împlinire de sine”.
Pe de o parte sens moral şi ideologic, pe de altă parte sens etic, ele se disting prin
dinamica psihologică pe care o pun în joc. În primul caz raţiunea logică de a se supune regulii
poate să nu fie percepută foarte clar; doar ţinând cont de ameninţarea internă sau externă
atitudinea etică reprezintă integrarea valorilor la nivelul eu-lui.
Nu doar de vârsta cronologică depinde atitudinea etică ci şi de absenţa blocajelor la
diferitele paliere ce conduc spre maturitate. Propensiunea morală persistă în prezenţa unei
îndoieli de sine cronice “acompaniată de o mânie redutabilă – chiar dacă ea este puternic
refulată împotriva oricărei persoane sau oricărui lucru care-i întăreşte această îndoială…”
Aceasta face loc contradicţiilor spectaculoase unde “ceea ce este mai decăzut în om poate să
apară sub ceea ce este mai nobil. Combinaţiile iraţionale şi preraţionale ale neîncrederii,
îndoielii şi furiei pot să reapară la suprafaţă la adult şi avem în acest caz acele forme
periculoase de rigiditate morală şi prejudecăţi pe care le numim moralism. Principiile morale
cele mai elevate pot eventual servi de justificare la tot ceea ce batjocura, tortura şi chiar
exterminarea sistematică au mai feroce”.
Ceea ce este adevărat pentru propensiunea morală a copilăriei îi este în egală măsură
adevărat poziţiei ideologice a adolescenţei dar tot ceea ce era aici palier către maturitate poate
deveni, câtă vreme se rămâne aici un “terminus prematur sau cap de linie a unei viitoare
regresii” cu idealism profetic şi fanatism distructiv.
Sensul etic veritabil, adică integrarea valorilor la nivelul eu-lui înglobează şi depăşeşte
constrângerile morale şi poziţia ideologică “insistând pe necesitatea angajării concrete în
aceste relaţii intime şi aceste asociaţii de muncă graţie cărora un om poate spera să participe la
o viaţă fecundă şi eficace”. Înainte de a ajunge la această etapă pot surveni mulţi avatari care
cu “atitudinea rigoristă a moralistului şi atitudinea fanatică a ideologiei care repudiază
sistematic tot ceea ce este altfel… se adaugă la teritorialitatea defensivă a celui care şi-a
adaptat şi delimitat bunul său terestru şi care caută securitatea eternă în super-identitatea pe
care i-o conferă organizaţiile. Totul … se găseşte pus din nou sub semnul excluderii de către
triburile, naţiunile, castele, clasele care refuză … statutul etic reciproc al celor care se găsesc
dedesubt”. Şi Erikson aminteşte avertismentul lui Blake: binele general riscă să devină locul
comun al omului fără scrupule, al ipocritului, al linguşitorului.
Relaţia mea cu ceilalţi, întâlnirea mea cu valorile lor va depinde deci de modul în care
mă situez vis-à-vis de propriile mele valori. Intoleranţa la disonanţă, rigiditatea şi prejudecăţile
care acompaniază propensiunea morală şi poziţia ideologică sunt de fapt factori care vor
stabili un ecran între mine şi ceilalţi. Aceste confruntări de valori apar poate mai evident în
conflictele care se nasc la intersecţia sau la întâlnirea dintre două culturi sau două clase sociale
diferite (pentru unii observatori se pare însă că se acordă o importanţă prea mare şi
nejustificată diferenţelor culturale). O dată cunoscută semnificaţia culturală a unui asemenea
comportament (verbal sau nonverbal) a aşteptărilor culturale privind rolurile, etc. vom
constata că persoanele şi situaţiile sunt unice în interiorul fiecărei culturi. “Din punct de
vedere al politicii sociale sau al serviciului social, problema nu este atât de a şti dacă valorile
în cauză aparţin sau nu culturii respective ci dacă acea cultură sau individ, după caz, pot tolera
sau primi o valoare nouă provenind din interiorul culturii sau din exterior”.
Atitudinea etică dă posibilitatea tinderii către unificarea şi integrarea personalităţii proprii, a
cunoştinţelor intelectuale, a convingerilor “atât impuse cât şi facilitate de o nouă tehnologie şi
de o nouă imagine a lumii”.
CAPITOLUL 4
“ Şi când vechile cuvinte ies din limbă,
ţâşnesc noi melodii din inimă;
şi acolo unde vechile piste sunt pierdute,
se descoperă un nou ţinut cu minunile sale.”

Rabidranath Tagore

ABORDAREA FUNCŢIONALISTĂ

Abordarea funcţionalistă este, istoric apărută , a doua în casework. Ea s-a dezvoltat la

Şcoala de Servicii Sociale a Universităţii din Pensylvania prin 1930. Ea se bazează pe o teorie
psihologică elaborată de O. Rank, discipol dizident al lui Freud, stabilit în Pensylvania .
punctul central al acestei psihologii este o anumită viziune a naturii omului angajat într-un
proces de dezvoltare graţie “ vigorii acestei forţe primitive reprezentată în divid prin cea ce
numim voinţă “ şi care are o funcţie de organizare.

I. BAZA TEORETICĂ: PSIHOLOGIA

Baza teoretică a şcoli funcţionale întâi de toate afirmă în opoziţie cu baza teoretică adoptată
de şcoala diagnostică sau psihosocială . Aceasta din urmă preluând înţelegerea psihologică a
teoriei psihanalitice, a fost influenţată la debitul său de o viziune la fel de deterministă asupra
naturii omului. Acesta era perceput în cea mai mare parte ca victima forţelor oculte ale
inconştientului şi a influenţelor puternic restrictive a interdicţiilor parentale internalizate în
cursul primilor ani ai dezvoltării. Abia către 1950 accesul pus pe psihologia eului a permis o
vedere mai optimistă a omului şi a capacităţilor sale; este vorba de “principiul realizării “ care,
diferit de principiul realităţii are o valoare dinamică deoarece el nu priveşte realitatea ca ceva
dat o dată pentru totdeauna şi cărei individul i se adapteză mai mult sau mai puţin ci o
consideră ca o devenire continuă în transformare perpetuă. Psihologia eului a constituit deci
un punct ce a permis şcoli diagnostice şi cele funcţionaliste să se întâlnească în punctele
fundamentale ale practicii şi a teoriei serviciului social. Dar în 1930 nu aşa stăteau lucrurile, şi
percepţia lui Rank – psihologia dezvoltări – se opunea percepţiei freudiene – pshihologia
maladiei – cu putere.
Această viziune a lui “ will “ – care corespunde în liniile majore forţei eului – a fost pusă
mai întâi în evidenţă de O. Rank. Aşa cum remarca A. Nin în prefaţa la ediţia din 192 a “
Nevoii de fericire “, aceasta a fost mai întâi opera unei revolte, a unui om care se găsea cu
Freud într-o relaţie simbolică tată – fiu şi care îndrăznise să devieze de la teoriile sale. O
asemenea sfidare de la o dogmă deja stabilită şi cristalizată este în mod obişnuit pedepsită
prin represiune. Este cea ce i s-a întâmplat cu siguranţă şi lui Otto Rank. El a fost excomunicat
fără milă de către discipolii lui Freud a căror răzbunare murii o dată cu ei. Rank a fost scos din
istoria psihanalizei şi din aprecierile oficiale ale mişcărilor psihanalitice . El însuşi profetizase
că vor trebui cincizeci de ani pentru ca opera sa să fie într-adevăr înţeleasă. Se înşelă, în mare
parte din cauza influenţei exersate de “ Philadelphia School For Social Workers “.
V. Robinson şi A. Faaz si-au consacrat o bună parte din timp şi energie societăţii Otto Rank,
cea ce a permis coordonarea operei şi discipolilor săi. Ele au vegheat la medierea operelor
sale epuizate ca şi la traducerea manuscriselor lăsate moştenire universităţii Columbia .
Şcoala funcţională s-a inspirat din perspectiva rankiană în cea ce priveşte dezvoltarea
umană; ea se sprijină în particular pe următoarele puncte:
- importanţa experienţei naşterii
- semnificaţia experienţei prezente pentru eliberarea potenţialului de dezvoltare
- importanţa voinţei ca forţă de control şi organizare
- procesul de ajutor psihologic dat şi primit prin intermediul relaţiei
- importanţa timpului şi folosirea sa conştientă în procesul de ajutor
V. Taft , profesoară de asistenţă la şcoala de asistenţă socială din
Philadelphia introduce noţiunea de utilizare a “ funcţiei serviciului ”. Ca bază a ajutorului în
serviciul social, cea ce a sfârşit prin a da Şcolii din Philadelphia numele de şcoală “
funcţonalistă “. Ea spune: “ îi lăsăm individului libertatea şi responsabilitatea de a confrunta
ceea ce are el nevoie cu funcţia relativ stabilă a unui serviciu particular “.
V. Robinson aplica în cea ce o priveşte teoria funcţonalistă pentru formarea în serviciul
social şi în special supervizare. Stagiul este într-adevăr pentru student o experienţă cu totul
nouă ce stimulează posibilităţile sal de creştere şi dezvoltare.
Toate realizările descoperite de 14 ani încoace în domeniul biologiei, comportamentului,
educaţiei, etc. nu fac decât să întărească cunoştinţele pe care se bazează abordarea
fucţionalistă. De exemplu în embriologie G. W. Corner profesor de asistenţă socială la
universitatea din Pensylvania subliniază cursul ordonat al dezvoltării embrionului şi
capacitatea de a reacţiona la condiţii defavorabile ale mediului în mersul său inexorabil către
realizarea dezvoltării sale; aceasta sugerează o direcţie interioară, o forţă, o supleţe care ne-am
putea gândi nu încetează o dată cu naşterea ci continuă să caracterizeze capacitatea de a face
faţă neprevăzutului şi de a crea ar continua să se exercite de-a lungul întregii vieţi.
Se degajă deci un nou mod de a percepe fiinţa; omul trebuie să se conceapă în centul
propriei sale vieţi, capabil să-şi influenţeze pe ceilalţi şi să se lase influenţat de aceştia , în
acelaşi timp creator şi creatură , capabil să folosească circumstanţe şi relaţii umane pentru aşi
atinge scopurile inclusiv cel al permanentei creaţii de sine. Acest mod de a vedea nu suprimă
efectele iraţionale, inconştiente şi puternice - şi uneori invalidate – ale experienţelor de viaţă,
în particular primele experienţe şi relaţii din interiorul familiei, dar ea consideră că elanul către
viaţă, către sănătate, către împlinirea de sine este primordial la orice fiinţă umană: că omul
este capabil de-a lungul întregii sale vieţi să se modifice pe sine şi mediul său în măsura
limitelor şi resurselor unuia şi celuilalt. Fiinţa umană poate folosi orice relaţie pentru a-şi găsi
şi preciza obiectivul său şi pentru a se orienta către realizarea sa, relaţia cu serviciul social se
situează în această reţea de comunicare şi va putea duce în mod planificat, la stimularea
acestui proces de dezvoltare .

EXPERIENŢA NAŞTEII.

Aşa cum raporta Anais Nin în ale sale Memorii “ Rank explora posibilitatea memorii a
corpului, o memorie viscerală a sângelui şi a muşchilor aflată înainta conştientului ca primă
piesă de conştiinţă a copilului asupra durerii sau plăcerii, o amintire a naşteri. O memorie care
începea cu naşterea. Actul de a se naşte. Emoţii acumulate precum stările geologice plecând de
la experienţe pur animale, naşterea, căldura, frigul, durerea.” Aceasta este teoria pe care
Leboyer o reia în practica naşterii fără violenţă.
Pentru Rank frica de viaţă şi teama de moarte provin din experienţa naşterii şi se
exprimă în diverse apade de-a lungul întregii vieţi: teama de a nu mai trăi, teama de a nu mai
experimenta, de a nu mai realiza poate fi văzută ca o teamă de moarte; teama de o separare, de
o existenţă independentă, de o diferenţiere ca persoană poate fi văzută ca o teamă de a trăi.
Nucleul central al terapiei după Rank, este să-l facă pe individ capabil să utilizeze o experienţă
de relaţie cu terapeutul pentru a afirma diferenţa care îi este proprie, să-l facă de asemenea
capabil să abandoneze această relaţie, să se afirme, să-şi crească acea capacitate de a trăi
separat dar unitar.
Taft scrie: “ cele două nevoi fundamentale care forează cei doi poli ai procesului
dezvoltării psihologiei sunt nevoia de a depinde de altul - experimentată în primul rând în
relaţia uterină – şi nevoia opusă de a depinde de sine ca subiect al mişcării în direcţia vârstei
adulte. Aceste două nevoi nu sunt niciodată separate în viaţă, conflictele şi interacţiunile lor
permiţând individului să corecteze dezechilibrul care există şi care trebuie să existe în orice
moment atunci când se foloseşte de sine însuşi .”

POTENŢIALUL DE CREŞTERE.

Descrierea pe care o dă Erikson este utilă mai ales pentru a înţelege natura crizelor
psihologice şi a oportunităţilor pe care le oferăfiecre fază a vieţii unui individ pe plan fizic,
social, individual sau afectiv.
Creşterea poate fi deci văzută ca proces şi ca obiectiv, aşa cum sugerează R. Smally în
următoarele opt formulări.
1. Individul ocupă un loc central în propria dezvoltare. De la naştere şi până la moarte el este
angajat activ în dezvoltarea şi autoexploatarea personală pentru a-şi realiza potenţialul ca
individ ce face parte dintr-un ansamblu mai mare .
2. În acest scop în orice fază a vieţii, el îşi foloseşte capacităţile personale şi ale mediului său
– înţelegând aici relaţiile umane pe care le are aici – ia cea ce are nevoie şi ce poate folosi
şi aruncă ceea ce a abandonat în folosul creşterii sale. Există o influenţă reciprocă între el
şi mediul său .
3. Natura acestui mediu este în perpetuă schimbare de-a lungul fazelor vieţii: controlul pur
fizic în timpul gestaţiei, prima relaţie cu mama, cu familia imediată şi îndepărtată,
vecinătatea, şcoala, comunitatea şi lumea în toate dimensiunile sale, aşa cum o percepe la
deplină maturitate şi aşa cum se restrânge la bătrâneţe.
4. Fiecare individ posedă capacităţi în perpetuă schimbare pentru a trata cu nu mediu aflat la
rândul său în perpetuă schimbare. De asemenea, găsim aici o creştere a capacităţilor (un
vârf, diferit pentru fiecare, apoi o diminuare a capacităţilor) care se sfârşeşte în moarte.
5. Fiecare etapă din vârstă se îndreaptă în mod imperceptibil către următoarea; ea îşi are
resursele caracteristice şi sarcinile sale aşa cum şi le-a propus ca urmare a propriilor
dorinţe şi aşteptări sociale, la rândul lor aflate într-o permanentă schimbare şi nu
întotdeauna foarte corecte .
6. Dezvoltarea internă a individului este caracterizată de propria intenţie de a stăpâni
sarcinile propuse, nu ca urmare a unei constrângeri venite din exterior ci pentru că el este
 hotărât interior şi apt să o facă. Aceasta se manifestă sub forma exprimării şi a activităţii de
unde şi aşteptările sociale îşi trag originea.
7. Mediul poate influenţa, întârzia, întoarce şi complica dezvoltarea individului, dar acesta
din urmă are controlul asupra propriei dezvoltări. El este centrul propriei dezvoltări. El
poate continua să se dezvolte de-a lungul întregii sale vieţi interiorul limitelor şi
capacităţilor personale şi a resurselor mediului la un moment dat.
8. Factorii culturali, cum sunt cei de clasă soci-economică, pot afecta şi colora aşteptările
sociale din partea unui individ şi aşteptările care le are el de al sine; totuşi , aceşti factori
nu modifică necesitatea continuă în care vrea interior să atingă un echilibru între
împlinirea de sine ca individ şi împlinirea de sine ca membru al societăţii specifice căreia
îi aparţine. “ Pentru omul civilizat, într-adevăr, mediul nu mai este realitatea naturală,
adversarul exterior dotat cu o putere reală; este o realitate artificială, creată de el însuşi şi
pe care o numim civilizaţie în formele sale exterioare şi interioare. Chiar şi atunci când
luptă în potriva exteriorului, omul civilizat nu combate câtuşi de puţin un “adversar “
natural; în fond el are de a face cu sine însuşi, cu propria sa creaţie, aşa cum se reflectă
acesta în mod particular în moravuri şi cutume, în morală şi în convenţii, în instituţiile
sociale şi culturale. Acest fenomen este de o importanţă fundamentală dacă vrem să
înţelegem raporturile omului cu lumea exterioară şi cu semeni săi. “
În rezumat, caracteristicile genetice în interacţiune primul mediu, uterul, natura experienţei
naşterii, certitudinea mediului imediat ca şi evoluţia relaţiei cu mama şi cu ceilalţi determină la
fiecare formarea unui “pattern” care tinde să conserve identitatea şi continuitatea de-a lungul
întregii vieţi. Dar, în interiorul diverselor patternuri şi aptitudini, fiecare este capabil să crească
şi să se dezvolte în direcţia care îi este proprie dacă îl ajutăm să folosească “ vigoarea acestei
forţe primitive pe are o numim voinţă “. dacă nu am cred-o cum am putea crede atunci în
educaţie, terapie , asistenţă socială?

VOINŢA.

Patternul individual poate fi înţeles din mai multe puncte de vedere. Pentru şcoala
funcţionalistă a serviciului social acest pattern este făcut din echilibrul între pulsiuni,
inteligenţă, sentiment, emoţie şi voinţă. Voinţa este folosită aici în sensul unei forţe care
organizează şi care controlează. Pulsiunea este tendinţa brută către acţiune în momentul
imediat; în funcţie de indivizi, ea diferă în forţă, fregvenţă, formă de exprimare. Inteligenţa
este capacitatea de a gândi, de a înţelege, de a face proiecte.
Rank vede eul frudian blocat între două puteri individuale, între aceasta şi suprem.
Împins de libido şi de aceasta şi înhibat de factori morali ai părinţilor, el nu este altceva de cât
scena pe care se derulează conflictul dintre aceste două puteri a căror jucărie este. Cea ce Rank
numeşte voinţă ( will ) este reprezentantul temporar al forţei cosmice primitive, oricare ar fi
numele care i se dă sexualitate, libido sau id Vigoarea este cu atât mai mare cu cât o reprezintă
mai larg: este vigoarea acestei forţe primitive reprezentată în individ şi pe care o numim
voinţă. Această voinţă devine creatoare atunci când, ca să zicem aşa, ea ajunge la suprem
traversând eul şi unde îşi creează propriile idealuri. Tipul creator, a cărui nevroză inferioară ne
prezintă eşecul e distinge doar prin dispoziţia sa instinctivă mai puternică ci şi prin elaborarea
cu totul particulară care îl face să se supună, a cărei rezultat principal este formarea unui ideal
născut din sine ( fondat pe propriile dispoziţii instinctive ).
 Pentru Rank, tendinţa conştientă a eului de a-şi realiza dorinţele are, spune el, o
influenţă mult mai mare în timp ce tendinţa instinctivă o influenţează mult mai puţin
importantă de cât crede Freud. Dezvoltarea de sine este deci direcţia spontană pe care o ia eul
animat de voinţă, “ suport conştient al unei tendinţe ascensionale, reprezentând autonomia
voinţei şi a datoriei ca ideal personal… Numim voinţă pulsiunea ridicată de conştiinţă până în
sfera eului.”
Voinţa posedă o forţă de opoziţie pe care Rank o numeşte contra-voinţă . “ Pentru
Adler … voinţa nu este identificarea cu tatăl, este protestul împotriva tatălui, voinţa de altceva
…Or, voinţa este ambele lucruri deodată, sau, mai bine, nici una nici alta, ea e pozitivă şi
negativă, voinţă şi contra-voinţă în acelaşi individ în acelaşi moment… Sentimentul de
culpabilitate provine nu numai din dorinţa de a lua locul tatălui ci şi deoarece conform
evoluţiei trebuie să devină tată şi nu doreşte.” Persoana îşi exprimă contra-voinţa
diferenţiindu-se, separându-se iar voinţa afirmându-se .
Lucrătorul social se simte liber când se foloseşte de propria voinţă, de receptivitatea şi
reacţiile sale faţă de voinţa celuilalt. Această libertate facilitează expresiile de voinţă şi conta-
voinţă care, o dată ce au fost exprimate, împărtăşite şi înţelese deseori nu mai au nevoie să se
ataşeze aceloraşi obiecte şi în acelaşi mod.

PROCESUL.

Omul dobândeşte de la sine însuşi o cunoaştere mai profundă ( pe care o numim

individualizare ). Cu fiecare grad de dezvoltare are loc o separare convulsivă şi continuă de
colectivitate pe care o realizează neîncetat fiecare individ; voi numi cu bună ştiinţă acest
proces : naştere niciodată terminată a individualităţii. Căci întreaga suită a dezvoltării, de la
instinctul orb trecând prin voinţa conştientă şi până la cunoaşterea conştientă de sine pare să
corespundă unei serii neîntrerupte de naşteri, renaşteri şi noi naşteri mergând de la aducerea pe
lume a copilului de către mamă şi tatăl său trecând apoi la naşterea individului care iese din
mulţime până la opera corectă de individ pentru a sfârşi cu etapele cunoaşterii, o adevărată
capodoperă.
Într-o practică ce se sprijină pe proces, serviciul social nu reprezintă o metodă de
studiu a unui obiect relativ static cu scopul de a aplica tehnici specifice pentru a realiza ţeluri
predeterminate ce vizează clienţii-indivizi, grupuri sau comunităţi. Într-adevăr, dezvoltarea de
sine presupune că “omul trebuie să ajungă prin el însuşi ceea ce este şi nu să se lase modelat
de către educaţie sau terapie aşa cum este el astăzi …
Omul care suferă o opresiune exercitată asupra lui de către pedagogie, societate şi morală
trebuie să reînveţe să voiască… Omul trebuie să realizeze în interior cea ce este, trebuie să o
vrea el însuşi şi să o facă fără constrângeri, fără justificări şi fără să simtă nevoia de a scăpa de
responsabilitate “. Într-adevăr nu este vorba de a ajuta la o terapie ci de a ajuta la o construcţie;
serviciul social se înscrie în acest proces plecând de la situaţia prezentă şi de la relaţia de
serviciu social, el acută o schimbare în cursul serviciului dat; el încearcă să procure toate
ocaziile care îi vor permite celuilalt să-şi utilizeze propriile capacităţi pentru aşi atinge
propriile scopuri.
Lucrătorul social orientat spre proces nu caută să-şi controleze fenomenul de tratat,
problema în sine . Primul obiect al controlului său este el însuşi şi partea pe care o are în
proces. Pentru aceasta , el îşi va folosi propriile cunoştinţe: va aplica anumite principii
generale şi unele tehnici specifice; se va angaja împreună cu clientul său într-un proces de
relaţionare în care acesta din urmă va putea descoperii cea ce îşi doreşte, va putea exploata şi
modifica o capacitate nouă pentru aşi satisface propriile dorinţe.
Natura stresului, semnificaţia conflictului, rolul stresului – deci al conflictului - în
creştere şi dezvoltare au fost puse în evidenţă de către Selye: “ scopul vieţii nu este desigur
evitarea stresului. Stresul face parte din viaţă. Este u sub-produs natural al tuturor activităţilor;
nu mai este justificare în a evita stresul. Dar pentru a vă exprima pe deplin, trebuie să vă găsiţi
propriul nivel de stres şi să vă găsiţi energia de adaptare într-o măsură şi direcţie adaptate
structurii interne a corpului şi spiritului nostru. Studiul stresului a arătat că raportul complet
nu este bun nici pentru un organ în particular. Stresul în doză moderată este necesar vieţii. “
Pentru T. Taft , nevoia fundamentală a individului nu este plăcerea ci dezvoltarea vieţii
astfel încât o parte din ce în ce mai mare a energiei lipsite de stăpân să devină accesibilă
integrării. Este vorba mai de grabă de a merge în sensul vieţii decât combaterea ei pentru a
găsi şi utiliza propriile capacităţi în relaţie cu creativitatea.
Lucrătorul social nu se va forţa să evite sau să minimizeze conflictul, să obţină o
armonie îngheţată; el va conta mai degrabă să facă să trăiască experienţa plenară a conflictului
care există în realitate. Uneori chiar va putea să schimbe nemulţumirea, răul care alimentează
şi întăreşte efortul necesar rezolvării conflictului. Clasificarea va permite creşterea şi mutarea
în avans. Uneori va suficientă o intervenţie în mediu, o modificare a factorilor de stres care
constituie o presiune prea mare. Uneori va fi necesar un ajutor mai direct pentru a ajuta
persoana să-şi regăsească o stare de sănătate fizică şi mentală ce permite continuarea
dezvoltării. Una din primele sarcini ale lucrătorului social este deci de a înţelege în ce sens se
îndreaptă voinţa şi conta-voinţa clientului său, persoană, grup sau comunitate. A înţelege o
persoană înseamnă a-i percepe funcţionarea actuală şi de ademenea potenţialul şi limitele sale
astfel încât să fie capabil să îl ajute să aleagă mijloacele care îi vor permite apoi să facă
propriile alegeri, să-şi găsească propriul drum.

TIMPUL.

Rank pune accentul pe experienţa prezentă; el se interesează de derularea şi

continuitatea procesului dezvoltării persoanei. El recunoaşte că trecutul nu poate fi separat de
prezent în mod artificial dar nu recunoaşte valoarea pe care o poate avea priza de cunoştinţă
asupra trecutului. Cunoaşterea trecutului poate fi utilă înţelegerii datorită rolului pe care
trecutul continuă să îl joace în prezent. Dar nu putem găsi în mod real adevăratul trecut chiar
dacă putem avea experienţa prezentului care, după Rank, este singurul loc în care poate avea
terapia vre-un loc. Aşa cum spunea B. Raynols, din cele trei dimensiuni ale existenţei – spaţiu,
timp şi mişcare – timpul este cel care pilază cel mai puţin controlul uman. Ştiinţa a găsit
mijlocul de a reduce spaţiul şi de a accelera mişcarea dar timpul se scurge încă în mod
inexorabil, cursul său nu poate fi nici întârziat, nici accelerat, nici inversat. Relaţia individului
cu timpul se poate schimba dar aceasta nu are nici un efect asupra cursului timpului însuşi.
Pentru fiecare persoană, el se întinde de la naştere până la moarte care sunt cele două limite
cunoscute ale existenţei. Timpul reprezintă pentru fiecare persoană cea mai fermă şi mai
definită dintre limite. Putem spune deci că este aspectul cel mai redutabil al existenţei.
Între aceste două limite, naşterea şi moartea, prezentul este singurul accesibil prizei
directe a fiinţei umane, el poate fi utilizat, adică trăit şi îndreptăţit să se scurgă.
Pe această realitate a semnificaţiei timpului pentru orice fiinţă umană îşi bazează abordarea
funcţională utilizarea timpului în procesul de ajutor. Ea pune accentul pe momentul prezent, pe
relaţia care este gata să se trăiască, pe utilizarea dinamică a finalizării acestei relaţii. Limitele
sunt folosite pentru a circumscrie acţiunea şi a stimula motivaţia pentru schimbare.

FUNCŢIA.

Una din principalele caracteristici ale abordării funcţionale este importanţa acordată
funcţie şi serviciului structurii folosite pentru a acţiona orientarea ajutorului adus. Abordarea
diagnostică nu ţine cont decât foarte puţin de finalitatea serviciului ţinând ca prin obiectiv
terapia individuală şi tratamentul global nervilor clientului. Abordarea funcţională nu
consideră limitele serviciului un rău necesar. Ea crede că funcţia definită de către serviciu
furnizează frontierele realităţii în interiorul cărora – şi numai acolo – clientul poate testa şi
descoperi capacitatea de a veni la începutul problemei şi de a găsi o adaptare sau neadaptare
care să-l satisfacă.
Evident, obiectivul şi forma serviciului, o dată definită, nu pot rămâne statice ci au
nevoie să fie permanent revizuite. Pentru a fi acceptabilă identificarea cu funcţia serviciului
este potrivită de “o obligaţie corespondentă, nu doar de a aduce în serviciu contribuţia
specifică a experienţei noastre atunci când avem ocazia ci şi de a folosi influenţa noastră
pentru a veghea ca procese legislative şi administrative implicate în formularea şi executarea
politicii serviciului să ţină cont de aceste interese umane fundamentale.

II. PROCESUL.

A. – Faza iniţială.

Ca şi restul procesului, faza iniţială este caracterizată de utilizarea conştientă pe

care o face lucrătorul social a cunoştinţelor sale asupra caracteristicilor fiecărei faze a
procesului în timp ( debut, mijloc şi final ); potenţialul propriu fiecărei faze poate fi astfel pe
deplin exploatat în beneficiul clientului.
A înţelege procesul ca o caracteristică a întregii vieţi poate da capacitatea de a utiliza
cursul vieţii în loc de a-i rezista . A se lansa în nu contează ce , conduce inevitabil
la sentimente de speranţă, excitate ca şi la o mobilizare a energiei. Dar, în acelaşi timp, o
aventură nouă provoacă teamă, incertitudine şi chiar “ contra-mobilizare “poate pentru a
proteja un echilibru interior şi un sens al integrităţii câştigat cu greutate. Ansamblul particular
al sentimentelor oricărui individ depinde de caracterul său, de modul său propriu de a înţelege
debutul unei noi experienţe aşa cum se structurează ea plecând de la evenimente din viaţa sa;
de asemenea ea depinde de natura şi semnificaţia particulară a experienţei pe care o va
întreprinde. Pentru individ este naşterea; fiecare nou început reactualizează teama de viaţă –
frica de separare, de individual şi teama de a nu trai, de a nu experimenta, de a nu-şi realiza
potenţialul, toate acestea în mod comun speciei şi în particular individului. Lucrătorul social
trebuie să fie sensibil la aceste două aspecte pentru a putea diminua teama şi rezistenţa şi
pentru a exploata emergenţa energiei pe care o suscită orice început. El o poate face folosind
următoarele tehnicii:
Clasificarea permite necunoscutului să devină cunoscut precizând:
- posibilităţile serviciului
- condiţiile necesare pentru a putea beneficia de acesta
- ce se poate aştepta de la serviciu şi de la lucrătorul social
- exigenţele şi aşteptările clientului
Aceasta atenuează două consecinţe:
- cunoscutul este mai puţin înspăimântător decât cunoscutul şi mai uşor de stăpânit
- clientul este încurajat să-şi exprime speranţele, intenţiile şi temerile privind oferta
serviciului .
Clientul se angajează mai de grabă în acţiune şi clarifică pentru lucrătorul social
ca şi pentru el însuşi partea şi interesele pe care le are în situaţia care le reuneşte şi mai
degrabă îşi utilizează forţa şi energia de viaţă pentru a trata situaţia decât să se protejeze faţă
de impactul său şi faţă de orice impact care reprezintă o ameninţare cu schimbarea. Pe măsură
ce clientul experimentează ceea ce este şi ceea ce vrea, pe măsură ce înţelege ceea ce
reprezintă serviciul social prin lucrătorul social, aşteptările şi exigenţele acestui serviciu
( abordarea unora dintre proiecţiile sale privind cea ce doreşte sau teama că serviciul ar putea
fi ), se dezvoltă o relaţie de muncă pe care clientul este liber să o utilizeze după bunul plac, în
interiorul limitelor serviciului.
Fracţionarea permite fragmentarea a ceea ce este resimţit ca o problemă totală sau un
obiectiv global în părţi suficient de mici pentru a putea fi înţelese în ansamblu său ca problemă
sau obiectiv de plecare.
Responsabilitatea lucrătorului social este de a ajuta clientul să găsească un punct care
oferă o priză pentru a începe munca asupra unui aspect sau părţi de problemă, nevoie sau
dorinţă. Experienţa a arătat că a menţine un serviciu precis şi centrat corect dezvoltă
încrederea în sine şi competenţa de a acţiona asupra altor probleme sau nevoi care îi sunt
legate. Nimic nu conduce mai rapid la frustare decât încercarea de a face totul deodată .
Erupţia şi respectarea ritmului fazei permit să se simtă ce reprezintă pentru client faptul
de a începe şi modul în care el însuşi răspunde la acest sentiment adecvat situaţiei particulare;
clientul poate să se simtă astfel liber, poate depăşi sentimentele care îl împiedicau până atunci
să înceapă.
În această fază nu putea sublinia îndeajuns importanţa evaluării iniţiale a resurselor şi a
problemelor precum şi importanţa pe care o dobândeşte capacitatea lucrătorului social de a
împărtăşi ceea ce reprezintă debutul pentru un asemenea client în particular adică de a se lipi
la început şi a-l lăsa să fie un început cu toate încercările şi erorile inevitabile mai degrabă
decât să se precipite pentru a încerca să rezolve toate problemele în prima întrevedere.
Clientul simte modul uman şi călduros în care lucrătorul social îl abordează. El îi
răspunde şi acesta îi permite să intre într-o experienţă nouă. Dacă căldura nu este suficientă şi
optimisumul nu este un maximum exagerat; un mod de a fi rea călduros poate fi chiar strivitor
sau poate fi comunicat într-un asemenea mod încât îl lasă pe celălat să suporte greutatea
tuturor “ sentimentelor rele “ de teama neîncrederii sau a ingratitudinii faţă de ajutorul primit.
Scopul în nu contează ca început este de a găsi un teren comun în care lucrătorul social
şi clientul să poată lucra împreună către un obiectiv comun, cu reguli de joc cunoscute, cu
elemente fracţionate în bucăţi care pot fi abordate imediat.
 A lăsa un început să fie un început şi a-l ajuta să îi fie un succes cere cunoştinţe şi o
competenţă disciplinată.
Momentul în care un client îngrijorat îşi adună curajul şi se hotărăşte să ceară ajutorul
pentru o problemă imediată este asemănător unui moment de criză de dezvoltare şi oferă deci
elementele necesar mobilizării forţelor pe care le permite ajutorul lucrătorului social .
Tot cea ce s-a spus este adevărat pentru primul interviu a fază de debut a unei relaţii.
Este de asemenea adevărat pentru fiecare interviu care are întotdeauna o fază de debut, o fază
mediană, o fază finală, până la terminarea serviciului. Utilizarea acestor faze este de asemenea
valabilă în ce priveşte grupul, comunitatea, cercetarea, supervizarea, administraţia şi
învăţământul.
B. Faza mediană.

În general se consideră că faza de mijloc este dificil de înţeles şi utilizat. Taft

Spune chiar, vorbind de tratament, că nu există o fază mediană. Odată ce clientul a intrat
caută, şi găseşte modul de a ieşi, de a termina. Putea aplica aceasta la întregul proces de
muncă socială. Şi totuşi există o fază mediană care are propriu său caracter . Toţi lucrători
sociali ai şcolii funcţionale au experimentat senzaţia de oboseală şi de scădere bruscă care
urmează excitării adevăratului început şi care precede faptul de a fi gata să termine şi să
zboare cu propriile aripi.
În faza mediană celălalt îşi asumă o responsabilitate din ce în ce mai mare pentru
participarea pe care o are în situaţie şi relaţiile sunt mult aprofundate. Cum putem evita în
această fază, recăderea în bana, uzura, pierderea interesului fără profit şi fără să producă
mişcare ? Metoda serviciului social îşi propune să-l ajute pe celălalt să simtă si să-şi asume din
ce în ce mai multă responsabilitate în proiectul comun. Însuşi actul de a lucra împreună este
asistentul social . Există întotdeauna o ocazie pentru o nouă plecare în interiorul experienţei în
curs. Această nouă plecare este perfect adaptată dacă nu constituie o evaziune faţă de cea ce
constituie problema actuală.
Lucrătorii sociali, ori care ar fi rolul lor, au utilizat intuitiv introducerea a ceva nou
pentru a sesiza potenţialul de viaţă pe care îl oferă orice început, pentru a aprofunda angajarea
în relaţie, pentru ai da posibilitatea clientului să aibă un sentiment de realizare şi de putere.
În toate cazurile, trebuie să considerăm fazele mediane ca având proprie existenţă
astfel încât lucrătorul social să poată prinde ocazia de a vedea cum un potenţial particular
poate fi pe deplin utilizat pentru a creşte angajamentul şi mişcrea spre o funcţionare mai
independentă.

C. Faza terminală.

Aşa cum începutul este impregnat de sentimentul naşterii, sfârşitul este impregnat,
În diverse proporţii, de sentimentul separării, al morţii. Ca şi celălalt, sfârşitul poate trezi
temeri şi rezistenţe. Atunci când trăim o experienţă importantă de viaţă, este foarte penibil să o
pui în cuvinte. Ni se cere întotdeauna dacă se poate să urmărim să încheiem. Clienţii pot
întârzia sau tărăgăna această încheiere, chiar şi după ce relaţia nu-şi mai are rostul sau e
necesar să se încheie din cauza timpului acordat. De asemenea, clienţii pot grăbi această
încheiere: “ pot să mă descurc fără dumneavoastră”. Dar de asta se îndoiesc chiar şi ei înşişi.
Cu toate acestea, încheierea poate fi bine primită, chiar dorită. Fiecare încheiere aduce
cu ea un sentiment de împlinire, un sentiment că a trăit ceva pe care l-au integrat; există de
asemenea dorinţa de a fi liber, de a încerca să trăiască pe cont propriu, de aşi folosi noile
capacităţi şi mod de a fi în situaţii noi. Modurile de a încheia sunt la fel de diverse ca şi cele de
a începe pentru că ele sunt influenţate de la experienţele trecute de la care şi-au format
modalităţile de a acţiona şi prin situaţia căreia clientul trebuie să îi facă faţa pentru moment.
Ce semnifică cea ce lăsăm în urmă, ce semnifică noul început pe care îl vom urmări?
Lucrătorii sociali, în mod intuitiv sau cu bună ştiinţă pe începuturi de cât pe încheieri. Diverse
lucrări vorbesc despre moduri de a lua contact, de a porni acţiune în diverse tehnici. Cât
despre încheiere, i se permite în general să survină pe măsură faţă de client ce şi-a pierdu
semnificaţia. Totuşi este necesară o anumită competenţă pentru a exploata potenţialul încheieri
ca şi cel al fazei de început.
Se întâmplă uneori ca faza terminală să fi determinată de situaţie, de exemplu
încheierea unui concediu de convalescenţă pentru un bolnav mintal, examenul pentru un copil
în cazul serviciului social şcolar. Exploatarea oricărei încheieri implică să recunoaştem
explicit că le va surveni sau că trebuie să survină în interesul eficacităţii serviciului şi să
ajutăm clientul să o ia în considerare şi să-i recunoască contribuţia specifică . Clientul poate fi
ajutat să ajungă să reflecte asupra semnificaţiei pe care o are pentru el această experienţă care
ia sfârşit, evaluând propria ucenicie şi mişcare pe care a făcut-o, experimentându-şi toate
sentimentele pe care le-ar putea avea: regret, tristeţe, teamă, gândul că trebuie să se retragă
singur din afacere, la fel de bine ca şi dorinţa şi atracţia pentru cea ce apare ca începutul unor
noi aventuri cu promisiunile lor, cu speranţele şi ocaziile pe care le oferă ocazia de a folosi
ceea ce s-a învăţat. A încheia înseamnă a experimenta noul cu un curaj înnoit, cu noua
capacitate de a relaţiona care a fost însuşită în relaţia cu lucrătorul social .
Folosirea fazei terminale văzută ca unul din aspectele competenţei în procesul
serviciului social a fost deseori greşit înţeleasă. Nu este vorba de a face din el o metodă care la
momentul începutului, impune o limită de timp rigidă şi arbitrată ca şi cum ar fi vorba de o
tehnică ce nu are nici o legătură cu nevoile şi exigenţele situaţiei. Atunci când încheierea face
parte din situaţie, o putem utiliza cu sensibilitate şi competenţă. Aceasta implică ca lucrătorul
social să aibă nu doar capacitatea de a ajuta clientul în cea e semnifică pentru el faptul de a
încheia ci, de asemenea capacitatea de a-l lăsa pe client să plece.
Atunci când încheierea nu este inerentă situaţiei, poate fi de dorit, din punt de vedere
psihologic, să se stabilească încă de la început o dată pentru sfârşit. Acest moment va fi fixat
ţinând cont de timpul necesar în mod normal pentru a face ceva eficient într-o situaţie de
timpul respectiv. A stabili o limită de timp poate diminua sentimentul pe care îl are clientul de
a fi prins în ceva ce poate dura la nesfârşit ş de a fi privat de orice control al situaţiei în
beneficiul unei forţe exterioare .
Pentru a stabili această dată a încheieri, lucrătorul social va putea spune de la început:
“ vom lucra pe această problemă timp de trei luni (sau şase luni sau douăsprezece întâlniri
săptămânale , etc.) şi vom vedea unde vom fi atunci. În acest moment s-ar putea să fi găsit
ceea ce doriţi acum. Dacă vă este necesar puţin timp, vom vorbi atunci din nou. “ Un
asemenea procedeu vă este util mai ales în serviciile de consultanţă familiale şi conjugale al
căror scop nu este legat de natura sau funcţia serviciului. Atunci când ataşată o limită de timp
la situaţie, acest fapt este utilizat şi precizat de la început.
Aceste situaţii pot fi intervale de timp “ naturale “: anul şcolar, un semestru, etc.
Uneori, însăşi natura problemei îi limitează durata. Putem de asemenea să fracţionăm un
ansamblu lung stabilind structuri de timp diferite pentru începutul, sfârşitul şi mijlocul
serviciului oferit. E necesară o anumită imaginaţie pentru a folosi încheierea în mod
competent şi adecvat, fie pentru ansamblul problemei, fie pentru fiecare întâlnire.

III. EVALUAREA.

Eficacitatea evaluării – sau înţelegerii fenomenului în care cauză – este mai mare
atunci când ea este adresată unui serviciu cu scop specific şi atunci când se însoţeşte de
angajarea şi participarea clientului.
Lucrătorul social nu începe niciodată de la ceva. El aduce înţelegerea personală asupra
persoanelor în general şi a particularităţilor unui client care sunt legate de vârstă, sex, cultură,
etnia, naţionalitatea, starea socio-economică sau starea fizică sau mentală respectivă. El a
consultat dosarele şi documentele disponibile privitoare la client. Dar, cu toate acestea, el este
mai degrabă dispus să lase clientul să se releveze în această relaţie încă de la începuturile sale
ca o persoană individuală care se va descoperi ca însăşi şi care se va înţelege aşa cum este şi
cum vrea să devină. Tot ceea ce lucrătorul social înţelege despre client în faza iniţială, dar o
împărtăşeşte cu el, îl poate ajuta să se folosească de serviciul oferit.
Înţelegerea cu care lucrătorul social îşi foloseşte diversele surse de cunoştinţe este
orientată prin obiectivul care a unit lucrătorul social cu clientul. Pentru lucră
Torul social şcolar, de exemplu, înţelegerea este centrată pe cea ce pare să blocheze învăţătura
şcolară a unui copil , adică pe ceea ce dinînăuntrul lui sau din anturaj ( şcoală, cămin,
comunitate ) îl împiedică să funcţioneze.
Vom vedea mai în detaliu în paragraful consacrat evaluării clientului în context care
este semnificaţia diagnosticului în abordare funcţională.
Utilizarea funcţiei acestui organism şi a funcţiei profesionale oferă obiectivul,
conţinutul şi direcţia procesului de casework; ea permite responsabilităţii lucrătorului social şi
răspunde în faţa societăţii şi a organului angajator.
Ajungând un organism, lucrătorul social nu trebuie să fie doar bine informat asupra
subiectului său, ci trebuie să se identifice cu scopurile sale. El este un organism în acţiune.
Aceasta necesită o înţelegere şi responsabilitate faţă de forma de psihologie implicată într-un
asemenea fel de serviciu. Trebuie deci ca lucrătorul social să aibă perfectă cunoştinţă de
serviciile organismului şi să le împărtăşească clientului încă de la început, trebuie să
folosească scopurile organismului pentru a ajuta clientul să stabilească împreună cu el un
obiectiv de muncă comun.
Pe măsură ce clientul are experienţa de utilizator al serviciului de casework, funcţia
profesională a lucrătorului social devine mai clară.
Toate acestea conduc spre o structurare a muncii cu clientul. Aşa cum am văzut mai
înainte în faza iniţială, lucrătorul social va folosi structura timpului precizând durata
interviurilor ( aproximativ ), intervalele lor, durata totală a serviciului. Această structurare
împiedică relaţia să rămână într-o imprecizie care ar putea fi o sursă de insecuritate.
Lucrătorul social va folosi formele de înregistrare suscepibile să faciliteze munca cu
clientul. El va decide locul interviurilor, persoanele care vor participa la primul şi la
următoarele interviuri. În consilierea conjugală, de exemplu, îi va vedea pe cei doi soţi separat
sau împreună în cadrul primului interviu?
Lucrătorul social va folosi politica şi reglementările organismului ca o structură ţinând
de “ regulile jocului “ astfel încât clientul să ştie la ce să se aştepte încă de la început . Această
structurare, încă de la început şi de-a lungul întregului proces, este în strânsă legătură cu
serviciul oferit. Ea este făcută pentru a o facilita şi nu pentru a o scleroza sau stopa astfel încât
ea trebuie constant revizuită. Trebuie de asemenea să subliniem că lipsa unei structuri, faptul
de a nu putea să te sprijini pe experienţa adusă pentru a oferi un maximum de ajutor, produce o
serie de întâlniri hazardate şi lasă puţine posibilităţi clientului de ale folosi.
La început, prima sarcină a lucrătorului social este să ajute clientul să-şi identifice
primul obiectiv şi să-şi clarifice împreună cu el dacă acest obiectiv este în acord cu scopurile
organismului. Deci în faza iniţială, obiectivul poate să semene cu cel al organismului sau al
societăţii (serviciu de protecţie, de exemplu ), acesta este necunoscută de către client. După
aceasta, îl întrebăm dacă el însuşi este satisfăcut de situaţia sa şi îl ajută să efectueze
schimbarea în măsura în care aceasta concordă cu cea ce clientul însuşi poate descoperi şi
prezenta ca fiind propria dorinţă. Lucrătorul social angajează deci clientul imediat în
examinarea a cea ce este serviciul, în a vedea dacă poate ţi doreşte să-l utilizeze în loc să
amorseze o perioadă de evaluare în timpul căreia clientul va rămâne relativ pasiv.
În consecinţă, în faza iniţială ne vom concentra pe “ unde vreţi să ajungeţi ?” Întâlnirile
vor trece de la o temă la alta, de-a lungul întregului proces de ajutor, adică de la trecutul
prezent, de la o înţelegere la ajutor. Tema primului interviu va fi “ vom putea lucra împreună?”
Reciprocitatea şi angajarea clientului într-o participare activă vor caracteriza primul interviu
astfel încât el să poată experimenta cea ce este serviciul respectiv şi să poată să-l accepte sau
să-l respingă. Obiectivul fazei iniţiale este – ajutând clientul să încerce să utilizeze un serviciu
al organismului – să stabilească dacă el este capabil şi doreşte să-l utilizeze.

A. Evaluarea clientului în context ( diagnosticul ).

Abordarea funcţională nu vede necesitatea înţelegerii situaţiei globale. Ea

consideră în egală măsură atât că este imposibil cât şi faptul că aceasta nu convine obiectivului
precis pe care îl urmărim. Aşa cum deja am spus mai sus, lucră
torul social aduce cu sine propria capacitate ( dezvoltată, mărită, ameliorată de către formarea
profesională ) de a înţelege natura problemei particulare cu care are de-a face în faza iniţială.
Această capacitate de a înţelege se aplică la :
 procesul de cunoaştere
 caracteristicile şi nevoile persoanelor în diferite momente ale vieţii lor
 diferite moduri de a face faţă stresului
 maladiile fizice, psihologice, sociale cele mai răspândite ca şi semnificaţia lor obişnuită
pentru persoana care este afectată de ele şi de anturajul său.
Prin urmare este responsabilitatea asistentului social să-şi urmărească
cunoştinţele generale în funcţie de persoanele cărora le oferă servicii. El va reţine multe
informaţii din dosarele şi din rapoartele propriului servicii precum şi al altor instituţii dar, să se
descopere, să se reveleze, să se modifice folosindu-se de sau refuzând serviciile oferite. Unul
din aspectele competiţiei sale este acela că îi permite clientului să se reveleze atât faţă de
asistentul social cât ţi faţă de sine însuşi “ aici şi acum “.
Acest mod de a considera diagnosticul, nu vede oamenii ca aparţinând unor categorii;
el consideră că orice efort de a-i clasa în categorii, de a le oferi servicii sau ajutor pe baza
acestui diagnostic poate conduce la negarea potenţialului de creştere şi de schimbare; acesta
poate chiar să se anuleze sau să inhibe creşterea ca urmare a unei aşteptări arbitrare a ceea ce
ne putem aştepta de la un anume tip de indivizi. Casework-ul este încurajat să nu se lase
niciodată ca o caracteristică – maladie, cultură, situaţie socio-economică, vârstă, etc. – să ia
locul individului “ văzut ca un tot . La acest “tot “ trebuie să-i răspundă .
Fiecare client stabileşte propriul său diagnostic şi îl revizuieşte pe măsură ce devine o
persoană diferită. Mama care îşi brutalizează sau neglijeză copilul ştie la fel de bine ca şi
serviciul respectiv dacă poate ajunge vreodată să răspundă exigenţelor minimale la comunităţii
în calitatea sa de mamă; cuplul aflat în consiliere conjugală descoperă la fel de bine ca şi
lucrătorul social dacă el poate sau nu să facă să reînceapă mariajul.

B. Utilizarea evaluării.

În loc să facă evaluare a clientului său, să-l înscrie într-un dosar, să-l folosească ca
ghid pentru propria sa activitate profesională, lucrătorul social exprimă faţă de client ceea ce a
înţeles în aşa fel încât clientul să le poată utiliza pentru a-şi atinge propriul obiectiv. Lucrătorul
social se exprimă cu simplitate şi libertate. Dar este vorba aici de autenticitate şi nu de
spontaneitate doar ţinând cont de timp, de loc, de moment, de disponibilitatea celuilalt de a
folosi ceea ce este comunicat, această comunicare va avea loc. Acest mod de a concepe şi de a
folosi evaluarea este de asemenea un mod de a afirma existenţa celuilalt ca persoană
responsabilă de propria sa schimbare şi de alegerile făcute în această privinţă, capabilă să
continue să crească şi să se dezvolte , să folosească cea ce îi este exterior – înţelegând aici şi
relaţia cu lucrătorul social – pentru a progresa.
Diagnosticul protejat de care este vorba aici se dezvoltă în contextul unei metode a
serviciului social; este un mod de a se angaja într-un proces de relaţionare umană care îi lasă
celuilalt libertatea de a-şi defini propriile obiective pentru însuşi ( în interiorul obiectivelor
serviciului ) şi de a lucra pentru a le atinge cu ajutorul lucrătorului social.
Pe scurt, metoda serviciului social nu este destinată să studieze sau să diagnostigheze
sistemul client ( individ, familie, grup, comunitate) ci să le facă să se mişte. Procesul
serviciului social provoacă o interacţiune între explorare şi schimbare, fiecare fiind fără
încetare modificată de cealaltă.
În acest sens, explorarea şi dezvoltarea înţelegerii sunt modificate de ceea ce survine în
procesul de ajutor. În consecinţă ceea ce tocmai s-a descoperit şi recunoscut poate fi folosit
imediat pentru a-l ajuta.

IV. PRINCIPII ŞI METODE DE TRATAMENT.

Abordarea funcţională foloseşte termenul de proces de ajutorare mai degrabă decât

tratament deoarece acest cuvânt exprimă mai bine ideea că centul schimbării rezidă în client.
Lucrătorul social este mai degrabă catalizator a ceea ce poate face clientul decât un
responsabil de tratamentul cuiva care, drept urmare nu ar fi decât un receptor pasiv al
tratamentului. Obiectivul tuturor eforturilor de ajutor ale casework-lui se exprimă în definiţia
următoare: “ Casework-ul este o metodă care angajează clientul – prin intermediul unui
proces de relaţie faţă în faţă – în utilizarea unui serviciu menit să-l facă să găsească un mod de
a fi mai bun din punt de vedere personal sau social. “ Casework-ul, aşa cum este înţeles aici ,
nu este deci un serviciu social asumat, şi într-o anumită măsură controlat, de către societate.
Obiectivul global al oricărui serviciu social este de a crea, de a administra şi de a modifica
problemele serviciului social acre permit alimentarea unei relaţii constructive între individ şi
societate .
Scopul casework-lui este deci să elibereze energia necesară pentru ameliorarea
funcţionării sociale asupra unui punt particular, şi astfel să faciliteze o funcţionare crescută a
voinţei.
Instrumentele de tratament sunt, pe de-o parte, două elemente pe care le-am menţionat
anterior:
 stabilirea şi utilizarea unui diagnostic sau a unei înţelegeri a persoanei ca parte a unui
proces de ajutor
 folosirea fazelor legat de timp
La aceste prime două elemente se adaugă, de cealaltă parte , încă trei elemente:
 utilizarea funcţiei serviciului
 utilizarea structurii
 angajarea într-o relaţie

Utilizarea funcţiei serviciului determină ceea ce se petrece între lucrătorul social şi clienţi (
finalitatea serviciului şi a rolului lucrătorului social în interiorul acestui serviciu ).
Prima sarcină în utilizarea funcţiei serviciului este aceea de a determina, prin începerea
procesului, dacă obiectivul sau obiectivele clientului şi cele ale serviciului pe care îl reprezintă
se pot acorda în urmărirea fructuoasă a unui scop comun.
Utilizarea funcţiei serviciului cere să folosim toate resursele serviciului şi comunităţii.
Lucrătorul social trebuie nu doar să le facă accesibile clientului său ci să o facă în aşa fel încât
ele să fie adecvate nevoilor exprimate, într-un moment şi mod care le face cât mai uşor de
folosit.
Bineînţeles, serviciile supravieţuiesc necesităţilor. Nu sunt întotdeauna doar nevoi
individuale şi sociale ci şi interese investite care le menţin. Finalitatea serviciului poate fi
definită în mod vag. Lucrătorul social se va strădui deci să ajute serviciul să-şi clarifice, să-şi
modifice dau chiar să-şi abandoneze obiectivul. Dar, câtă vreme el este angajatul respectivului
serviciu, el are obligaţia să-l reprezinte.
Se consideră că fiecare câmp de practică, fiecare serviciu îşi are propriul câmp de
cunoştinţe, propria psihologie pe care lucrătorul social şi-o poate face sieşi integrând-o în
componentele sale .
Ca elemente de ajutor, structura ar trebui să se nască din procesul însuşi şi să servească
pentru a-l canaliza, a-l conţine şi a-l face eficace în ceea ce priveşte funcţionarea şi obiectivul
serviciului.
Structura comportă ceea ce dă formă procesului.
Utilizarea timpului, adică determinarea perioadei necesare pentru a atinge obiectivul,
punerea la punt a anumitor formule adaptate la anumite perioade: formulare pentru primul
interviu, evaluare şi încheiere.
Locul îşi are propria influenţă în proces. Desigur un interviu poate avea loc oriunde: în
maşină, la colţ de strada, la domiciliul clientului ca şi la birou. Vom alege deci circumstanţele
care ne convin cel mai bine. Dar lucrătorul social ştie foarte bine că a ţine o serie de interviuri
în acelaşi birou este un factor de stabilitate şi constituie o forma mult mai uşor folosit de către
client.
 Politica serviciului contribuie de asemenea la structură. Ea permite eficientizarea
executării obiectivului serviciului şi evită nedreptatea care ar putea rezulta din absenţa sa. Ea
asigură un mod de execuţie identic pentru situaţii identice; atât comunitatea, lucrătorul social
cât şi clientul se pot referi la ea. Ea este ceva cert, cunoscut, concret şi real pe care clientul îl
poate cunoaşte.
Din politica serviciului decurg o serie de “ proceduri “ sau mijloace specifice de
aplicare a acestuia. Politica şi procedurile au nevoie de a fi constant evaluate în relaţie cu
obiectivul serviciului. Ele trebuie să evite sclerozarea şi rigiditatea ca şi dezorganizarea şi
confuzia.
Ultimul element, însuşi centrul procesului, este de a-l ajuta pe celălalt să se angajeze în
utilizarea unui proces de relaţie pentru a lucra în direcţia obiectivului personal .
Aceste cinci elemente atenuează o serie de tehnici şi de competenţe care nu sunt unităţi
discontinue, repertoriul unor interviuri, ci păţi integrate ale unui proces unitar şi global, dirijat
spre un obiectiv central; acest obiectiv reiese în egală măsură din metode şi din serviciul în
care este folosit.

V. RELAŢIA.

Pentru Taft terapia de relaţie nu este altceva decât o ocazie de a experimenta mai
complet ceea ce nu este în mod obişnuit posibil, adică direcţia, forţa şi ambivalenţa
pulsiunilor care leagă sinele de ceilalţi şi de realitatea exterioară, fiind de asemenea o ocazie
de a descoperi posibilităţile organizării lor într-o voinţă autonomă şi creatoare.
Relaţia de terapie încearcă să răspundă clientului dându-i ocazia să se exprime mai
profund asupra lui însuşi, a dificultăţilor pe care le are, să spună cea ce dorşteşi să se afirme.
Aşa cum remarca H. Aptekar, lucrătorul social funcţionează într-o situaţie în acre voinţa,
formele sale schimbătoare şi aspectele opuse sunt proiectate pe ceva stabil. Pentru a atinge o
astfel de stabilitate, trebuie să controlăm controlăm condiţiile în care funcţioneză lucrătorul
social , să specificăm deci durata, ritmul şi locul. În interiorul acestui cadru relaţia va trece
prin faza iniţială, mediană şi finală. În fiecare dintre ele, clientul îşi va exprima voinţa
încercând deseori să modific condiţiile sau să schimbe natura reală a relaţiei sau a fazei în acre
el este pe cale să experimenteze: acţionează ca şi cum ar sfârşi atunci când începe, ca şi cum ar
începe atunci când încheie. Sentimentele contradictorii reflectă părţile opuse ale unei aceleiaşi
voinţe, voinţa însăşi fiind centrul de interes al abordării funcţionale. Se consideră că aceste
două părţi opuse ale voinţei clientului sunt proiectate asupra lucrătorului social. Acesta nu va
reacţiona literar ci le va reflecta pentru client ca manifestări ale aceleiaşi voinţe fundamentale.
Obiectivul relaţie iniţiale este de ajuta clientul să ia propriile decizii: să rămână aşa
cum este sau să se schimbe, să aleagă folosirea ajutorului sau să-l refuze. Lucrătorul social
facilitează această alegere dând pe cât posibil informaţii asupra genului de ajutor şi pe măsura
experienţei privitor la acest ajutor în faza iniţială şi acre poate constitui o perioadă
exploratoare în cadrul mai multor interviuri la sfârştul căreia lucrătorul social şi clientul vor
decide dacă vor continua sau nu.
Relaţia va facilita astfel la client acceptarea propriei voinţe, acceptare în acre se găseşte
voinţa de a fi el însuşi. Nici imitarea voinţei altuia, nici supunerea faţă de altă voinţă nu sunt
acceptabile. Trebuie să-şi descopere propria voinţă în întreaga sa dualitate şi odată descoperită,
să-i acorde libertatea de expresie într-o formă constructivă şi creatoare. Partea distructivă este
fără încetare prezentă şi nu mai poate fi negată dar, intr-o voinţă bine integrată, partea
constructivă este dominantă. În cursul acestei relaţii va avea loc o luptă în care se vor
confrunta două voinţe, cea a clientului şi cea a lucrătorului social. ”Dar în fiecare moment
clientul este lăsat liber să alegă o formă de comportament inacceptabilă social. Lucrătorul
social are singura responsabilitate etică de a ajuta şi nu de a forţa clientul să examineze
alternativele, semnificaţiile şi consecinţele comportamentului ales.”
Lucrătorul social menţine cu clientul relaţii general pozitive, lucru pe care puţine
lucrări îl subliniază. Ele pun în evidenţă, din potrivă., lupta care trebuie să se ducă între client
şi lucrătorul social. Acestea din urmă serveşte clientului pentru a-şi proiecta problema sa, a-l
face să iasă din sine, deci să-l poată ataca astfel încât să se ajungă la o soluţie. Clientul devine
capabil să recunoască faptul că soluţia problemei nu este responsabilitatea lucrătorului social
ci a sa şi că trebuie să facă ceva pentru acea temă. Lucrătorul social nu se opune clientului în
mod deliberat ci intră în bătălie şi se lasă folosit ca un ceva cu care clientul trebuie să lupte.
Funcţia lucrătorului social este de a reprezenta realitatea, ceea ce contrasteză cu viziune pe
care o are clientul.
Faţă de aceste cereri ale realităţii clientul trebuie să facă o alegere între “ creştere şi
refuzul de a creşte, viaţă sau negarea vieţii: pe scurt, când organismul alege să trăiască şi-şi
întoarce energia dintr-o luptă negativă contra a ceea ce este, pentru a se orienta către imediat,
vibrând de ceea ce ar putea face.”

VI. INDICAŢII.

Ca şi abordarea diagnostică, abordarea funcţională se adresează tuturor domeniilor

practicii serviciului social, fie că este vorba de muncă directă cu sistemul client – individ, grup
sau comunitate fie muncă indirectă cum ar fi supervizarea, administrarea, cercetarea şi
învăţământul în asistenţa socială ( serviciile sociale ).
Este vorba mai de grabă de o filozofie a abordării vieţii şi a altora decât de tehnici
precise aplicabile la cazuri precise şi la tipologii prestabilite. Pentru lucrătorii sociali
funcţionalişti , această abordare este indicată în fiecare dintre cazuri, oricare ar fi clientul
oricare ar fi dificultăţile de depăşit.

VII. CONCLUZII.

Abordare funcţională se inspiră din teoria psihologică elaborată de Rank care pune
accentul pe voinţă ca forţă de integrare şi de organizare a personalităţii. În această abordare,
lucrătorul social lucrează plecând de la o psihologie a creşterii , a dezvoltării, a afirmării de
sine care vede punctul central al schimbării aşezat în mâinile clientului şi nu a lucrătorului
social. Lucrătorul social nu este responsabil nici de diagnostic, nici de rezultatul relaţiei. El
este responsabil de facilitarea procesului în cursul căruia clientul este ajutat să ia în
considerare alternativele care i se oferă şi să-şi elibereze propria putere de a alege şi a se
dezvolta.
Lucrătorul social se sprijină pe două ipoteze principale. Prima este aceea că o
schimbare într-un sector dureros poate avea un efect salutar asupra echilibrului total. A doua
spune că sursa principală a problemelor este utilizarea distructivă a relaţiei; ajutorul adus
permite clientului să ia un statut nou pentru a o utiliza în mod pozitiv. Folosirea limitelor, în
particular a timpului, şi cele ale serviciului în general furnizează cadrul acestei munci.
Toate cestea nu scutesc în nici un fel lucrătorul social să cunoască şi să înţeleagă
factorii care afecteză comportamentului clientului său şi cursul dezvoltării sale. Dar , el nu va
scoate din cunoştinţele sale un sentiment de superioritate care îl va face să creadă că surse
înţelegerii – şi în consecinţă a soluţiilor – le găseşte doar în el. Aceasta înseamnă că lucrătorul
social nu încearcă să claseze un client şi să aleagă un tip de tratament – judecată – adecvat –
unui - tip – particular – de clienţi astfel încât să obţină un rezultat prevăzut ( menţinerea unui
statut quo , întoarcerea la o adaptare anterioară sau aşteptarea unei mai bune adaptări.
Bineînţeles, el poate şi chiar trebuie să împărtăşească împreună cu clientul observaţiile sale
diagnostice dar acestea nu constituie nici baza nici substanţa procesului de ajutor. Doar,
clientul şi lucrătorul social împreună vor descoperi ceea ce poate face clientul cu ajutorul
oferit centrându-se nu pe problema globală ci pe un fragment al acestuia.
Acest partaj între lucrătorul social şi client îi permite acestuia din urmă să se angajeze
în tranzacţii active pe care le înţelege ţi a căror responsabilitate şi-o asumă. El poate atunci să-
şi exercite creativitatea care merge dincolo de adaptare.