Avangardism

Avangardismul
 Termenul de avangarda vine din limba franceza (avant-garde), unde inseamna
detasamentul avansat al unei armate (“garda dinainte”) care investigheaza un teren
necunoscut, fiind alcatuit din soldati care isi asuma riscul sacrificiului, pentru a
apara grosul armatei.

Utilizat metaforic pentru denumirea unor orientari artistice, termenul suprinde

pozitia avansata pe care s-au plasat in mod constient avangardistii, ca si atitudinea
lor radicala, revolutionara in raport cu traditia estetica. Avandarda artistica se
coaguleaza astfel in jurul ideii de ruptura totala de traditie si de promovare
vizonara a unornoi formule estetice. Termenul ajunge, deci, sa denumeasca in sens
ceva mai restrans un curent-umbrela ,care include multe orientari din secolul al
XX-lea caracterizate prin extremism artistic, asa cum arata Matei Calinescu in
volumul “Cinci fete ale modernitatii”.

Miscarea de avangarda ilustreaza o stare de criza prin acte anarhice si revolte

spectaculoase.Actiune de soc, avangarda are functie regeneratoare si
dischizatoare de drum. In literatura romana se poate vorbi despre un avangardism
activ mai ales in anii 1922-1932.

Revistele avangardei romanesti au fost colectionate de medicul si poetul Sasa

Pana.Exista doua antologii si un studiu remarcabil al lui Ion Pop, "Avangardism
literar romanesc" .Artiştii avangardei dau dovada unui activism susţinut şi se
concentrează asupra creaţiei ca proces, neinteresându-se de rezultatul ei (opera).
Ca precursor al avangardismului poate fi socotit Urmuz care, prin prozele sale
insolite unice, anunta absurdul suprarealist. Reprezentanti din literatura universala:
Tristan Tzara, Breton, Hans Arp, Marinetti, etc.Reprezentanti din literatura
romana: Tudor Arghezi, Macedonski, Davidescu, Aderca.

Caracteristici ale avangardei literare

Negarea distructiva
Literatura de avangarda a respins violent orice traditie , orice cliseu
constrangator, insemnand, cum arata Ilarie Voronka in articolul “Gramatica”, o
violenta si temeinica zdruncinare a academismului. Fronda fata de conventiile
literare, dar si sociale a constuit o reactie a avangardistilor la epuizarea unor
formule estetice si la tensionarea lumii din cauza Primului Razboi Mondial si a
crizelor din perioada interbelica.
Negarea avangardista are caracter distructiv, producand o disolutie a
structurilor literare la nivel prozodic , pentru ca dispare orice organizare strofica la
nivel sintactic, fiindca discursul nu mai respecta relationarea gramaticala obisnuita,
si la nivel stilistic, din cauza ca accentul este pus pe imaginea artistica, refuzandu-
se figurile de stil si stergandu-se diferentele dintre limbajul figurat si nonfigurat.O
asemenea intelegere a literaturii a produs si amestecul genurilor. In cazul
avangardei, spiritul negativ nu a dus la gasirea unui nou model literer, ci a oferit
mai mult o solutie existentiala.

Spiritul ludic
Jocul a reprezentat pentru avangardisti o solutie prin care au distrus tiparele
conventionale. De aici , teribilismele grafice, lexicale, imagistice. Surprind mai
ales asocierile considerate incompatibile, combinandu-se termenii tehnici cu
limbajul impudic si cu anumite clisee cazute in desuetudine. Hazardul, ca expresie
a jocului, a luat locul ordinii logice a discursului devenit incoerent, marind puterea
de sugestie a textului literar. Artistul avangardist isi schimba mastile, bravand ,
refuzand ostentativ receptarea dulceaga a realitatii, propunandu-si sa socheze
cititorul , sa-i provoace o reactie reflexiva asupra lumii si a literaturii.

Valorizarea existentei
Avangardistii si-au afirmat increderea in existenta, opunand-o literaturii ,careia
nu i-au mai recunoscut valoarea. Aceasta conceptie a determinat schimbarea
statutului operei literare , a carei scop era sa surprinda viata , sa prezinte fidel
momentul , cultivand poezia – reportaj , poezia telegrafica , transcrierea starilor
halucinatorii si onirice etc. Ca atare, opera nu mai trebuie sa aiba un caracter unitar
si finit , fiindca era necesar sa corespunda miscarii permanente a existentei.

Dadaismul
 Denumirea mişcării
Originea numelui este neclară. Sunt păreri care susţin că vine din
afirmaţia Da, folosită foarte des în discuţiile purtate de iniţiatorii mişcării, de
origine românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la
cuvintul românesc ţara) şi Marcel Iancu. Alte păreri susţin că iniţiatorii
mişcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înţeparea cu un cuţit a unui
dicţionar Francez German, şi deschizând cartea acolo unde indicau
loviturile.
Numele mişcării lor este ales prin hazard, dintr-un dicţionar Larousse.
El apare dupa ce initiatorul mişcării, Tristan Tzara introduce un creion in
Marele dicţionar francez Larousse şi acesta se opreşte în dreptului cuvîntului
onomatopeic dada.
Denumirea curentului dadaism provine din franţuzescul dadisme
( dada = ” căluţ de lemn “ în limbajul copiilor). Dadaismul ia nastere în mod
oficial la 6 februarie 1916.
În conformitate cu manifestul Dada, mişcarea nu ar trebui să se
numească Dadaism, având oroare de cuvintele terminate în –ism, cu atât mai
puţin să fie considerată o mişcare artistică.

Reprezentanţii dadaismului
 în literatură : Tristan Tzara, Richard Hü lsenbeck, Hugo Ball;

 în pictură : Marcel Iancu, Francis Picabia, Pablo Picasso, Marcel

Duchamp;

Definiţia şi descrierea mişcării

Curent cultural şi artistic nonconformist şi anarhic îndreptat împotriva
rutinei în viaţă, gândire şi artă, dezvoltat plenar între 1916 şi 1923 şi înfiinţat
în Zürich la 6 februarie 1916 de poetul de origine română Tristan Tzara,
căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck
şi artistul plastic Hans Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis
Picabia, Marcel Duchamp(S.U.A.), Max Ernst, Kurt Schwitters (Germania),
etc.

Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi

expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul(cf. Tristan
Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 şi seriei
manifestelor ”Dada” I-VII) cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea
formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea
unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic,
moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

In manifestul acestei miscari, ”Dada”, se vorbeste despre o cautare a

unei extreme limite a divorţului dintre gândire şi expresie, contrazice totul,
neagă totul, ridicând nihilismul şi mistificarea la rangul de principii
supreme: abolirea logice, dansul neputincioşilor creaţiei: dada; /…/abolirea
arheologiei: dada; abolirea profeţiilor: dada; abolirea viitorului: dada;
credinţă indiscutabilă în fiecare zeu produs imediat al spontaneităţii:
dada . /…/Marele secret este aici :gândirea se face în gură…Apriori, dada
pune înaintea acţiunii şi înainte de tot: Îndoiala. Dada se îndoieşte de tot.
(T.Tzara).

Manifestări dadaiste în cultura română

În România, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a
unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă aşa
cum ar fi: ”unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”, ”Punct”, ”75 H.P.” unde
alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste etc..
Caracteristica miscării româneşti de avangardă literară este chiar
eclectismul. De aceea un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit.
Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.

Dadaismul şi suprarealismul
Din martie 1919, o dată cu T. Tzara, mişcarea se mută la Paris, unde se
întâlneşte cu scriitorii din grupul miscarii suprarealiste André Breton, Louis
Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault), cu A. Jacques Vachẻ etc.
 Mulţi dadaişti publică în revista lui Francis Picabia ”391” (înfiinţată la
Barcelona în 1917, transplantată la New York, Zürich, apoi la Paris) unde
apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel
Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, René Magritte, Ribemont-Dessaignes,
Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.
Se reiau spectacolele de scandal şi în mai 1921 se regizează procesul
intentat lui M. Barrès acuzat de ”delict împotriva securităţii spiritului”. După
ce în 1921 Picabia se separase de mişcare, în 1922 se produce ruptura între
dadaism şi grupul lui André Breton, din care se va dezvolta suprarealismul.
Dadaismul supravieţuieşte încă datorită aproape exclusiv personalităţii
lui Tzara şi – ca o variantă – lettrismului lui Isidore Isou), abordând tendinţe
protestar-anarhice (jignirea ”sfintelor precepte curente” şi ”epatarea
filistinismului” din ”oroarea de academism” – George Călinescu), făcând din
arbitrar şi din hazard principii ale creaţiei(Tristan Tzara: "Luaţi un jurnal,
luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare
cuvânt, puneţi totul într-un sac, mişcaţi … ").
Principiile teoretice nu sunt aplicate, însă, cu toată stricteţea. Iată de
exemplu câteva versuri ale perseverentului dadaist Jean Arp(cunoscut mai
ales ca sculptor): Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est
muette. / La fille est muette./ Le fils est muet /Tou les trois suivent/ le tic-tac
de père”. Dincolo de nihilismul şi de enormităţiile sale – care au anulat,
uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledând
pentru o libertate absolută promovând invenţii plastice şi verbale adesea
seducătoare care au lărgit investigaţia artistică şi a creat o atmosferă propice
pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.
 Suprarealismul
Suprarealismul este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar
de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de
André Breton (1896 - 1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale
secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri ulterioare).

Suprarealismul în literatură
Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a
fost Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulată "dramă
suprarealistă" (reprezentată în 1916).
Începuturile mişcării se leagă de grupul (nonconformist şi de evident
protest antiburghez) de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de
André Breton, Louis Aragon şi Phillipe Soupault, care – reclamându-se de la
tutela artistică a lui Arthur Rimbaud, Lautréamont şi Stephane Mallarmé –
captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al
dadaismului (mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de
manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atât în Littérature (unde Breton
publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul
text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu
cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două
mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura.

În 1922 se produce ruptura şi, după doi ani de frământări, căutări şi

tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist" (André Breton, Louis
Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la
geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent
M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma
franceză a dadaismului, André Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că
este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare
ieşită din Dadaism.
În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al suprarealismului"
în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalism, protest
antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie,
înlăturarea activităţii de premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc.
– o defineşte astfel: Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie
verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în
absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări
estetice sau morale. Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află "în
realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia
visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.

Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici,

cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare
care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice.
Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, "ortodoxă", de la
revista Révolution surréaliste a lui Breton (care, în manifestul "Legitimă
apărare" respinge ideea "oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor
vieţii interioare") şi cea "comunistă" reprezentat de revista Claire (director
Jean Berbier) spre care vor gravita, până la urmă, majoritatea suprarealiştilor
cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez,
dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică).

Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Leon
Trotzky produce noi scindări între suprarealiştii protestatari, aşa-zis
"stalinişti" (Louis Aragon, Paul Éluard, Pablo Picasso,P. Naville, George
Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti, susţinuţi de Breton, sau cei reprezentând un
crez exclusiv artistic (Roger Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, Antonin
Artaud, Roger Vitrac etc.).

În 1929, la data de 15 decembrie, Breton publică Al doilea manifest al

suprarealismului, în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis
şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar,
iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul
autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, între alţii, René Char,
Luis Buňuel, Salvador Dali). În 1938, Breton pleacă în Mexic, unde
fundează împreună cu Leon Trotzky "Federaţia internaţională a artei
independente" şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea
"Manifest" al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul
celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA
(va fi şi acuzat de dezertare de către suprarealiştii din patrie, care participă
activ la Rezistenţă).

Breton se întoarce în Franţa în 1946, încercând să reînvie un nou grup

suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al
doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele
forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în
perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o
adevărată cruciadă pentru "recuperarea totală a forţei noastre psihice" –
depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii,
prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi
printr-o abandonare totală faţă de "automatismul psihic pur", singurul
capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul
şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul,
încetează de a mai fi simţite în chip contradictoriu.

În condiţiile unei violente (până la scandal) polemici

anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute, se
caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a
experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct,
fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate
revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi. Proclamata revoluţie
supranaturalistă pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism
destructiv, ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice
a căror alterare şi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin
exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor
onirice, a halucinaţiilor), cât şi pe alte căi, de la hipnoză şi delir până la
drogare şi patologie declarată (demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a
lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică.

Un aspect specific l-a luat în Spania (unde imagismul debordant este o

tendinţă constantă a spiritului spaniol, înclinat spre o deformare a datelor
reale, împinse adesea în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost
prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor "generaţiei din 27", ca
şi alţi poeţi (Juan Larrea, Rafael Alberti, chiar Garcia Lorca, Vicente
Aleixandre, Damaso Alonso, Manuel Altolaguirre, Emilio Prados, Pablo
Salinas).

În Italia, unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare - cu toată străduinţa

lui Curzio Malaparte şi a revistei Prospective de a-l aclimatiza şi propaga) -
suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui Massimo Bontempelli, în
poezia lui Antonio Palazzeschi, Alfonso Gatto, Salvatore Quasimodo ş.a.

La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este David

Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei New Verse. Forme şi nuanţări
particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile, sporadic, şi după al
doilea război mondial.
 Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul "a exaltat o
literatură–poezie"(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o
dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale, care au lărgit şi au
adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

Suprarealismul în România
În România, suprarealismul a fost teoretizat şi practicat de revistele Alge şi
urmuz. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în
planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă de
controlul conştiinţei. Generaţia a doua a suprarealiştilor români D.Trost
şi Gherasim Luca scriu şi publică diverse manifeste, astfel încât curentul,
care-şi consumase in anii treizeci vigoarea la Paris, în 1947 îşi mută capitala
la Bucureşti. Cel mai de seamă poet suprearealist român rămâne totuşi Gellu
Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european.

Citate
 "Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme
de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul
dezinteresat al gândirii." (André Breton, 1924)
 "Ce ar fi putut să-mi placă dacă nu enigmele?" (Giorgio De Chirico,
1912)
 "Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de
inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai
bine nebunia. Eu, în schimb - nu sunt nebun." (Salvador Dalí)
 "Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea.
Nu are importanţă dacă vedem în el flori, oameni sau cai pentru a descoperi
această lume, adică ceva viu." (Joan Miró, 1959)
 "Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec
şi precizie specifice vieţii spirituale." (René Magritte)
 Futurismul
Futurismul este o mişcare a modernismului artistic italian, celebrând
noua eră a tehnologiei moderne. Iniţiatorul mişcării este poetul Fillipo
Tomasso Marinetti care, în 1909 publică Manifestul futurist. Revolta
futuristă împotriva tuturor tradţiilor culturale merge mână în mână cu
glorificarea "frumuseţii vitezei", cultul maşinilor şi al societăţii
contemporane. Metropolele europene, care se dezvoltă într-un ritm alert la
începutul secolului al XX-lea, pulsând de vuietul asurzitor al traficului rutier
în care primele automobile îşi croiesc drum prin mulţimea de pietoni,
biciclişti şi trăsuri, expresie a dorinţei de mobilitate a omului - iată cadrul în
care a luat naştere futurismul (din limba italiană: il futuro = viitorul).

În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiţionale şi

la lichidarea muzeelor şi bibliotecilor, glorificând curajul, revolta şi războiul,
preamăreşte viteza, cântă "mulţimile excitate de muncă", precum şi
realizările tehnice ale erei industriale. Deşi manifestul este publicat la Paris -
cel mai important centru al avangardei timpului - el este destinat cu
precădere mediilor intelectuale italiene. În acelalşi timp, pe zidurile oraşului
Milano apar afişe cu lăţimea de trei metri şi înălţimea de un metru, din care
sare în ochi cuvântul "FUTURISMO", scris cu roşu aprins. Între anii 1909-
1916, apar peste cincizeci de manifeste care se referă la sfere atât de variate
precum politică, dans, muzică, film, sculptură, pictură sau chiar bucătărie. În
anul 1922, Benito Mussolini instituie dictatura fascistă. În ciuda
angajamentului naţionalist al lui Marinetti şi al câtorva tineri reprezentanţi ai
mişcării, noul regim îi atacă pe futurişti, acuzându-i de depravarea
tineretului.Marinetti a vizitat România la invitaţia avangardei literare
româneşti, care vedea în el pe unul din patriarhii săi, declarând-se
impresionat de incendiul provocat de explozia unei sonde de la Moreni.

Alţi reprezentanţi ai futurismului în literatură au fost Ardengo Soffici (în

acelaşi timp şi pictor), Fortunato Depero şi Gian Pietro Luciani. În 1913,
Giovanni Papini se situează pe poziţii futuriste în revista "Lacerba", de
exemplu cu articolul "Caldo bagno di sangue" ("Baie caldă de sânge"), apoi,
văzând ororile războiului, se retrage.
 In pictură, futurismul este reprezentat de către Umberto Boccioni, Gino
Severini, Giacomo Balla, Carlo Carrà şi Luigi Russolo, care publică pe 8
martie 1910 "Manifestul picturii futuriste", mai târziu (1915), "Manifestul
construirii futuriste a universului".

Gino Severini - Tren blindat în acţiune, 1915 Umberto Boccioni - Dinamismul

unui ciclist, 1913.

Futurismul devine, aşadar, o mişcare interdisciplinară care intervine în

toate sferele creaţiei artistice. Pictura celor cinci artişti italieni futurişti este
adaptată timpului în care trăiesc, constituindu-se în avangardă artistică,
corespunzând avangardei tehnologice.
Dacă unui observator neiniţiat mecanismele, motoarele sau bicicletele i
se par lipsite de poezie, pentru futurismul italian, dinamismul, forţa,
geometria maşinilor, viteza devin teme fundamentale. Creaţia futuriştilor
datorează mult divizionismului ("Pointilismului") şi cubismului, şi a
influenţat, direct sau indirect, curentele artistice ale secolului al XX-lea,
începând de la "cubofuturism" în Rusia (1910), până la reprezentanţii artei
"chinetice" în anii şaizeci.

Muzee: Peggy Guggenheim Foundation, Veneţia; Pinacoteca di Brera,

Milano; Colecţia G.Mattioli, Milano; Musée National d'Art Moderne, Paris;
Von der Heydt Museum, Wuppertal; National Gallery of Canada, Ottawa;
Museum of Modern Art, New York; Allbright Knox Art Gallery, Buffalo.
 Lucrări reprezentative în pictură: Umberto Boccioni "Dinamismul unui
ciclist", (1913); Gino Severini "Dansul ursului la Moulin Rouge" (1913) sau
"Tren blindat în acţiune" (1915); Giacomo Balla "Lampă cu arc" (1910-
1911); Carlo Carrà "Ieşirea de la teatru" (1910-1911); Luigi Russolo
"Dinamismul automobilului" (1912-1913).
 Modernismul

Modernismul este o mişcare culturală , artistică şi ideatică care

include artele vizuale, arhitectura, muzica şi literatura progresivă care
s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, câ nd artiştii
s-au revoltat împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi
considerate standard ale secolelor anterioare, începâ nd cu cele ale
secolului al XIV-lea şi culminâ nd cu rigiditatea şi "osificarea"
academismului secolului al 19-lea.

Modernismul a fost initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui

doctrina porneste de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care
impune procesul de sincronizare a literaturii romane cu literatura
europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului. Ideea de la care
porneste Eugen Lovinescu este aceea ca civilizatiile mai putin dezvoltate
sunt influentate de cele avansate, mai intai prin imitatia civilizatiei
superioare, "Teoria imitatiei" emisa de francezul Gabriel Tarde, iar dupa
implantare, prin stimularea crearii unui fond literar propriu. De aceea,
teoria formelor fara fond sustinuta de Titu Maiorescu este acceptata si
de Lovinescu, dar acesta considera ca formele pot sa-si creeze uneori
fondul

Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă şi cea

postmodernă , pe câ nd alţii le vă d ca două perioade ale aceleiaşi ere
artistice. Prezentul articol prezintă mişcarea care a început la finele
secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeţi articolul despre
postmodernism.

Ţelurile modernismului
Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi
noi şi radicale feluri de a crea "un altfel de artă ". Arnold Schoenberg a
crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiţionale – sistemul ierarhic de
organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de
două secole şi jumă tate – întrucâ t a descoperit un mod nou de a
organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în râ nduri de câ te
două sprezece. Această tehnică a rezultat în creerea muzicii seriale a
perioadei de după primul ră zboi mondial.

Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea impresionistă şi de lucră rile lui

Paul Cézanne şi Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea
că atâ t culoarea câ t şi forma - nu reprezentarea lumii naturale - sunt
elementele esenţiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet
Mondrian şi Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca şi
aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic
acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcţia pur
descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Aceşti artişti modernişti au
crezut cu tă rie că prin refuzarea reprezentă rilor reale şi materiale, arta
va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală .
 Expresionismul
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la
academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al
doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi
primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din
punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.
Curentul apare in Germania, intre anii 1911-1925; denumirea lui
provine din francezul expressionisme si germanul Expressionismus. Se
deosebeste in mod fundamental de naturalism si impresionism. Spiritul
creator nu mai ramane pasiv, nu mai este supus obiectului, ci se reflecta
in exterior, Venind sa dea expresie intregului.
Expresionismul se manifesta cu intregul sau cortegiu de fenomene,
prin trairile halucinatorii, reprezentarile fantaste, deformate ale lumii,
constiinta finala, apocaliptica, generate de priza societatii timpului.
Expresionismul e un glas de disperare al omului impotriva unei
civilizatii acaparatoare, demonice, sufocanta prin mecanicitatea ei, prin
lipsa de adaptare la coordonatele fiintei umane, ramasa la un nivel
inferior de evolutie. Apropiat de expresionism este si constructivismul,
legat de pictura dinamica, promotor fiind Vladimir Tatline .
În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost
niciodată o şcoală în adevă ratul sens al cuvâ ntului. Reprezentat de
artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil,
decâ t ca o mişcare artistică . Acest stil va depă şi de altfel repede
graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica,
cu compozitori ca Arnold Schö nberg şi Alban Berg. Revolta
expresionistă propune o formulă nouă , dar pă strează temele
tradiţionale, rareori abordâ nd revendică ri politice sau sociale. Este o
revoluţie pur estetică , caracterizată de culori ţipă toare, contrastante, de
linii frâ nte şi curbe, de un ritm discontinuu.
Expresionismul devine, începâ nd din 1933, ţinta atacurilor naziste. În
anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată ": expresioniştii
sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele
lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda
distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri,
chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului
universal şi iubitorilor de artă , ca o dovadă că violenţa nu poate învinge
niciodată frumosul.
În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt
norvegianul Edvard Munch, cu celebrul să u tablou Ţipătul, elveţianul
Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul
Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.
 Fronda in literatura
romana
Fronda reprezinta o atitudine de negare a unor conceptii,idei,atitudini
normale. Fronda in intelesul ei strict literar este o miscare indreptata
impotriva conventiilor si a modelelor clasice,traditionale ale literatura. S-a
manifestat in peritada interbelica prin refuzul modelelor anterioare
(futurism,constructivism,dadaísm,suprarealism,simbolism).
Fronda s-a manifestat atat in proza cat si in poezie,teatru.

Proza
Proza a fost mai putin reprezentata ca atitudine de fronda.
Aparitia in 1920 a romanului Ion marcheaza deplina izbanda a acestei
specii (Ciocoii vechi si noi" , " Romanul Comanestilor ", " Neamul
Soimarestilor").
Creatiile lui Camil Petrescu, Calinescu au drept cadru de desfasurare a
actiunii orasul modern. Se dezvolta problematica intelectualului ilustrata de
romanele lui Camil Petrescu.
In studiul "Creatie si analiza" G.Ibraileanu constata existenta a doua tipuri
de romane.
1). Unul care prezinta personaje prin comportamentul lor, roman de creatie.
2). Unul interesat de viata interioara, roman de analiza.
Romancierii in perioada interbelica experimenteaza tehnici multiple ale
romantismului.
Romanul interbelic cunoaste si alte orientari:
- Lirica (I.Teodoreanu)
- Estetizata si simbolica (M.Caragiale)
- Memorialistica (C.Stere)
- Fantastica (Mircea Eliade)
Cel mai reprezentativ autor a fost Urmuz cu scrierile “Ismail si
Turnavitu” si “Palnia si Stamate”.Personajele lui Urmuz sunt construite
ironic,actioneaza mecanic,sunt golite de spirit. Umorul negru creat de
Urmuz a fost urmat de un comic al absurdului,in dramaturgia lui Eugen
Ionescu.

Urmuz
Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru
Demetrescu-Buzău, s-a născut la 17 martie
1883 în Curtea de Argeş. Visa o carieră de
compozitor, citea literatură ştiinţifico-
fantastică, descrieri de călătorii. Face studii de
drept şi, după luarea licenţei, funcţionează ca
judecător în judeţele Argeş, Tulcea şi la
Târgovişte. După campania din Bulgaria
(1913), la care participă, este numit grefier la
Înalta Curte de Casaţie.Începe să scrie,
aparent fără conştiinţa că produce literatură,
numai pentru a-şi distra fraţii şi surorile,
parodiind cu nişte false automatisme
academismul prozei curente.

Textele lui îi atrag atenţia lui Tudor Arghezi, care îi găseşte pseudonimul şi
îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc,
Pâlnia şi Stamate, "antiproză" intitulată ironic "roman în patru părţi", în care
face o serie calambururi de esenţă sofistică prin duplicitatea de sens a
cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuţă; o masă fără
picioare bazată pe calcule şi probabilităţi; pereţii sunt, conform obiceiului
oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi cu compasul,
pentru a nu scădea la întâmplare.

Absurditatea cea mai izbutită este Ismail şi Turnavitu, premergătoare

teatrului lui Eugen Ionescu: "...Ismail este compus din ochi, favoriţi şi
rochie... Se plimbă însoţit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon
de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi
i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie..."

Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabulă" Cronicarii, Algazy & Grummer,
Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir.
În anul următor, 1923, se sinucide la 23 noiembrie, în Bucureşti, fără să lase
vreo explicaţie asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, "
fără nici o cauză".

Scrierile lui - puţine la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să

se consolideze. Ele au avut o neaşteptată înrâurire asupra literaturii
româneşti de avangardă şi au contribuit la lărgirea conştiinţei estetice. Saşa
Pană îi tipăreşte în 1930 o ediţie a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă
Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii absurdului,
considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului". Mai
aproape poate de spiritul dadaist - deşi nu pare să fi avut cunoştinţă de
existenţa curentului Dada - prin gustul primejdios pentru hazardul creator de
personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decât de suprarealismul
adversar principial al lucidităţii, Urmuz a întreprins o critică în esenţă
grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranţă de
supravieţuire. De aceea, în ciuda aparenţei hilare, de bufonerie a scrierilor
sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.

Poezia
Primul razboi mondial a constituit un moment de cotitura. Perioada
interbelica se caracterizeaza printr-o varietate de curente si tendinte care
marcheaza ilirismul.
Tendintele se grupeaza in doua mari categori.
- MODERNISMUL: Sustinut de E.Lovinescu.
- TRADITIONALISMUL: Care a fost dezvoltat in "Ganditorul".
Poezia capata o totala libertate de inspiratie cuprinzand domenii interzise.
Opera lui Arghezi valorifica estetic aspectele impure. Se cultiva VERSUL
LIBER dar si cel clasic cuaccente de incantatie.Reprezentanti in
poezie:Tristan Tzara,ion vinea,Gelu Naum,Ilarie Voronca.Alaturi de acestia
elemente de fronda mai intalnim si in creatiile lui Arghezi,Ion Barbu,Camil
Petrescu,Blaga.

Elemente sacre în poezia interbelică

Perioada interbelică, dintre cele două războaie mondiale, este perioada
unei noi sensibilităţi poetice, a unei noi conştiinţe de sine a poeziei care avea
să se înscrie în mişcarea de idei europeană, în circuitul ei valoric, de creaţie.
Era o evoluţie dialectică, obiectivă.
 Alături de alte reviste care, prin reprezentanţi, militau pentru o direcţie
realistă, democratică în literatură, teoretizând ideea specificului ei naţional,
revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi
grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Critica
vorbeşte despre “tradiţionalişti de tendinţă religioasă”, despre un
“tradiţionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre “iconari”, “ortodoxişti”
etc.
Cel mai “intens” tradiţionalism l-a reprezentat însă gândirismul,
mişcare literară dezvoltată în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar
pe Nichifor Crainic, gândirismul s-a încărcat, în timp, de conotaţii negative,
în afara esteticului. Crainic reproşează semănătorismului preocuparea sa
unilaterală, adăugându-i dimensiunea elevaţiei spirituale prin racordarea
tradiţionalismului la ortodoxism. Aşadar, tradiţionalismul este poezia
solidarităţii cu pământul, cu “şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile
naţionale. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică, bucolicul cu
evanghelicul, adică sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea
sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice,
cât e poetul solidarităţii cu ele.
Aşadar ideea ortodoxiei conferă tradiţionalismului preconizat de
Crainic o notă aparte, prin care se deosebeşte de semănătorism. Treptat, linia
ortodoxistă a poeziei sale o va pune în umbră pe cea tradiţională. Motivele
lirice creştin-ortodoxe ajung dominante, Tot în linia tradiţionalismului
gândirist, Vasile Voiculescu scrie o poezie puternic influenţată de spiritul
religios, deşi “ortodoxismul” este la el doar un element convenţional, nu
unul de structură. Semnele tradiţionalismului său se puteau lămuri încă din
volumul de debut cînd poetul evoca viaţa satului, casa părintească, peisajul
ţinutului natal într-o manieră semănatoristă.

Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poezia sa devin repezentări

iconografice, căpătând sensuri morale, general-umane, eliberate de orice
umbră de misticism. Îngerii din poemele sale sunt metafore ale unor idei
abstracte sau se îndeletnicesc cu lucruri care au un caracter foarte profan,
participând la muncile câmpului, de exemplu.
Se realizează astfel un transfer între sacru şi profan, universul se
diafanizează, dar totul ţine de un program, care este nu numai al său, ci al
întregii grupări pe care o reprezintă.
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt mistuite de setea de
cunoaştere, manifestată în căutarea Creaţiunii, în dorinţa de obiectivare a ei.
Meditaţia religioasă se aşază mereu alături de cea filozofică; Modalitatea
artistică principală este îmbinarea motivelor creştine cu cântecele lumeşti.
Esenţa creştinismului vine din “întrepătrunderea dureroasă între stihiile
lumii şi senzualitatea grasă, umilă a pământului”. Acest poet religios, hrănit
din substanţa evangheliilor cărora le dă formă de alegorie sau de parabolă, se
întoarce mereu către sufletul strămoşesc, reînviind “cuminţenia” pământului
şi frumuseţea pârguită de soarele de peste veac al credinţei “creştine”.
Poezia lui devine cuminecătură pentru sufletul ce caută dincolo de
aparenţele înşelătoare ale vieţii.
Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot
ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. Imaginile îngerilor,
prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru încadrarea sa în sfera
ortodoxismului, dar “ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al
Gândirii” – (G. Călinescu). În poezia sa apar îngeri profani, reduşi la simple
elemente de decor. Ei sunt dematerializaţi până la abstractizare, uneori
rămânând simple nume. În general, poezia de inspiraţie a lui Voiculescu
acuză cerebralitatea şi meditaţiile.
Propensiunea către o figuraţie biblică, componentă esenţială a
tradiţionalismului voiculescian se manifestă plenar în poemul “În grădina
Ghetsimani". Rădăcinile poemului se află în universul copilăriei, unde
religia era pravilă, enciclopedie a vieţii practice. Cartea oamenilor de la ţară
era Biblia. Inspiraţia religioasă îşi fixează limitele în scena biblică a ultimei
nopţi pe care Fiul Domnului o petrece împreună cu apostolii. Tabloul narativ
se estompează sub căutarea înfrigurată a simbolului. Cu o înverşunare de
cătutător de comori, de rob în făurirea poeziei, poetul aruncă în joc toate
armele stilistice pentru evitarea cărărilor bătute. Tema rămâne în ultimă
instanţă cea a conştiinţei umane: posibilitatea păcatului respins chiar şi în
ideea de posibilitate. Iisus încarnează pe de o parte neputinţa omenească de
a-şi depăşi limitele în mişcare spre înalt, sacrificiul dureros, sfânt, în faţa
cerului închis şi pe se alta ispita înfrântă, doborârea păcatului prin moarte.
Tendinţa generală este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel să se
sublinieze şi mai mult efortul de a ocoli ispita. Către final, poemul oferă
un contact cu natura, dar un contact în primul rând vizual. Percepută cu
ajutorul privirii, natura emoţionează producănd voluptate estetică şi
curiozitate intelectuală vie.
Meritul de necontestat al creaţiei voiculesciene este acela de a face să
trăieşti concomitent în spaţiul arhaic al lumii biblice, să trăieşti concomitent
într-un “atunci” şi într-un “acum” care păstreză sensul purităţii creştine.
Tristan Tzara
In 1912, pe cînd era incă în liceu, publică Revista
"Simbolul" împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea, cu
binecuvîntarea lui Alexandru Macedonski şi ajutorul lui
Iosif Iser. In această perioada semnează cu pseudonimul
S. Samyro, pe care îl va schimba mai tîrziu in Tristan
Ruia şi în final Tristan Tzara. In realitate numele de
"Tristan" nu e ales pentru rezonanţa particulară pe care o
are numele în română sau ca omagiu către opera lui
Wagner - o referinţă importantă pentru simboliştii care l-
au influenţat puternic pe tînărul poet, ci, după cum
spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet)
datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet "trist în țară"
(sursa: Heinrich Stiehler în "Tristan Tzara zwischen Peripherie und
Zentrum").

Mişcarea dadaistă îşi are originea în oraşul elveţian Zürich în timpul

Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 şi curînd
se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale "happening-urile"
de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mişcare Dada, care nu e o
invenţie exclusivă a lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a
devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui" (parafrază după R.
Huelsenbeck).
In 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu
adevărat universală. Mulţi critici consideră totuşi că perioada cu adevărat
inovativă a mişcării încetează odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a
angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis
Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sînt: La Première Aventure
céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului
Antipyrine) şi Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci şi cinci de poeme),
respectiv manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (1924; Şapte manifeste
Dada).
În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism şi distrugere, intră în
activităţile mai constructive ale Suprarealismului. Şi-a consumat mult timp
pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul şi a intrat în Rezistenţa
Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în Partidul
Comunist Francez în 1947, când a devenit cetăţean francez. Va demisiona
din partid în 1956, ca protest împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de
către Uniunea Sovietică.
Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi gradat se va
transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile
sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată tragediilor zilnice ale
condiţiei umane.
Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul
aproximativ) şi continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) şi La Face
intérieure (1953; Faţa interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui
Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj. A murit la Paris şi a
fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.

Tudor Arghezi Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880,

Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un
scriitor român cunoscut pentru contribuţia
sa la dezvoltarea liricii româneşti sub
influenţa baudelairianismului. Opera sa
poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a
literaturii române. A scris, între altele,
teatru, proză (notabile fiind romanele
Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii
Domnului), pamflete, precum şi literatură
pentru copii. A fost printre autorii cei mai
contestaţi din întreaga literatură română.
Numele său adevărat este Ion N.
Theodorescu, iar pseudonimul său,
Arghezi, provine, explică însusi scriitorul, din Argesis - vechiul nume al
Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei
poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o
altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri
eretici, Arie şi Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura
română.
A început să fie un admirator al simbolismului şi a altor curente
aparţinătoare polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea'
asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole

împotriva taberei politice conduse de partidul naţional liberal şi de grupul de
susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război
alături de puterile Antantei a fost un susţinător al unirii Basarabiei Vechiul
Regat şi detesta alianţa implicită cu Rusia Imperială.
În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e
închis doi ani, împreuna cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici),
la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că colaborase cu
autorităţile germane de ocupaţie. In 1927 apare cu mare întârziere prima
sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcţia sa,
apare ziarul "Bilete de papagal". În anul 1927 îi apare volumul de versuri -
cu titlu semnificativ - Cuvinte potrivite. După această dată, Tudor
Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate
articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta.

În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va

publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră",
de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea
cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va
continua, mai apoi, cu poemele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit
Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" s.a. Manualele
şcolare cuprind multe creaţii ale sale destinate copiilor din toata lumea. În
1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind
dragostea materna şi devotamentul filial. Continuă să scrie poeme şi în 1935
publică volumul "Versuri de seară".

În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul

"poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung
poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" publică îndeosebi
pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie.
 Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeşte prima oară în 1936,
la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional
de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu
numeroase titluri şi premii, în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional
Johann Gottfried von Herder ,este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere
la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

Dramaturgia
1). PRELIMINARI: Lovinescu considera dramaturgia ca fiind arida si
lipsita de interes , iar G. Calinescu nu-i acorda un capitol aparte in
monumentala lui "Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent"
din 1941.
Intre 1920 si 1940 functionau cateva teatre de stat cum ar fi: teatrele
nationale din Bucuresti, Iasi, Cluj si Craiova. Despre aceste teatre scriitori de
talent ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu, L.Rebreanu au scris
remarcabile pagini critice.
2). TEME SI TENDINTE : Teatrul s-a orientat spre satira
politica ..V.I.Popa in "Take, Ianke si Cadar"(1933) dar lumea lui nu prezinta
vietati politice. O buna comedie de moravuri este: "Gaitele"(1931) de
Al.Kiritescu ce picteaza in culori stridente o lume in descompunere.
Gh.Ciprian a ramas in literatura romama prin doua piese.
- Omul cu martoaga (1927)
- Capul de ratoi (1940)
3). CONCLUZII: Teatrul romanesc in perioada interbelica nu poate fi
ignorat in istoria literaturii romanesti. Contributiile lui L.Blaga si C.Petrescu
sunt foarte importante.
Comedia se desprinde de tipul classic,cultivandu-se o comedie tragic,lirica.
Unul din reprezentantii comediei este I.L.Caragiale.
I. L. Caragiale
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie[1] 1852,
Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale,
judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic şi ziarist
român, de origine greacă.[2] Este considerat a fi cel
mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai
importanţi scriitori români. A fost ales membru al
Academiei Române post-mortem.
De la debutul său în dramaturgie (1879) şi
până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul
Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a
scriitorului, Junimea însasi a fost, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor
concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversităţile
îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează şi calităţii sale de junimist şi
de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă
a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată
în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a
beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de
colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul
Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director
de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui
Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6
octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută
reprezentată, la 13 noiembrie în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888
Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi i-a
prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L.
Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însa la Ateneu o
conferinţă cu titlul Gaşte şi gâşte literare, împotriva Junimii, determinând,
împreuna cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea
colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu
i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară
colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însa a relaţiilor
personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie
1908 Caragiale şi-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia
o felicitare cu prilejul aniversării sale.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o
dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii.
Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi
unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special
comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.
Cuprins:
1. Avangardismul
2. Dadaismul
3. Suprarealismul
4. Futurismul
5. Modernismul
6. Expresionismul
7. Fronda in literatura romana:
-proza: Urmuz

-poezie: Tristan Tzara,Tudor Arghezi

-dramaturgie: I. L. Caragiale
 Bibliografie:
♣ Avangarda literaturii romane antologie de Marin Mincu,ed.Minerva
Bucuresti 1983

♣ Jurnalul national,10 oct 2005 editie de selestie ‘‘Intre poezie si inchisoare”

♣ Limba si literature romana-Hadrian Soare,Gheorghe Soare,ed. Carminis,

Pitesti

♣ Avangardismul poetic romanesc de Ion Pop, E.P.L,Bucuresti 1969

♣ Curs de Poezie de George Calinescu,in vol. ‘’Principii de estetica’’, E.P.L

1968
 La acest proiect au lucrat elevii:
♦ Aurica Alina Cristina

♦ Grigoras Cristiana

♦ Mocanu Bianca Andreea

Pericleanu Ioana Rodica

♦ Enache Simona Dorina

♦ Dochia Andreea