Principiul feminin şi masculin sau o definire a tradiţiei şi a

modernităţii

Marele tradiţionalist René Guénon este unul din puţinii

autori care a încercat să înţeleagă şi să explice realitatea prin
delimitarea a ceea ce numeşte el limbajul tradiţiei de
limbajul modernităţii. De fapt, nu este decât o încercare de a
explica de ce direcţia generală spre care se mişcă societatea
modernă este regresul şi nu „progresul”, de ce măsurile
„umaniste”, „pozitive”, „reformiste” au condus spre mari
catastrofe umanitare şi nu spre edificarea unui „rai pe
pământ”, aşa cum îşi propuneau iniţial ideologii
modernismului. Pentru Guénon, societatea modernă nu este
decât o falsă realitate, un limbaj fals, care este opus realităţii
Tradiţiei şi limbajului tradiţional. Guenon ne consideră
captivi a unei „Matrix”, a unei „paradigme”, iar evadarea din
această „matrix” sau paradigmă este ceea ce în literatura
tradiţionalistă se numeşte „revoluţie conservatoare”. Este o
evadare din puşcăria unei false realităţi şi reîntoarcerea în
lumea reală. O astfel de „revoluţie” nu poate fi înţeleasă fără
a clarifica anumite concepte.

Ce este o paradigmă? Paradigma este metalimbajul, prizma

prin care vedem şi înţelegem realitatea socială, un limbaj
care, pe lângă faptul că este în afara realităţii sociale, mai
exercită şi coerciţii asupra acesteia. După Platon, paradigma
nu este altceva decât un model ideatic şi ideal al realităţii, un
model complex care defineşte modul în care percepem
lumea. Există paradigme care sunt „naturale”, tradiţionale,
generate de un „inconştient colectiv”, fiind în acelaşi timp în
concordanţă cu trăirile interioare ale individului şi etnosului
căruia îi aparţine individul şi paradigme „artificiale” (cum ar
fi cea modernă şi postmodernă), care se există din contul
negării, nimicirii a tot ce este organic şi tradiţional.
Din perspectiva pe care o abordăm, paradigma include o
relaţie dintre două componente importante: o componentă
activă, dinamică şi o componentă pasivă şi statică. Ambele
au roluri cruciale în schimbarea şi perpetuarea fiecărui
model social, fapt evidenţiat şi de „părintele” sociologiei
August Comte. În lucrările tradiţionaliştilor, precum şi în
mitologia universală, componentele active şi pasive erau
întrupate în principiul metafizic masculin şi principiul
metafizic feminin.

Zeiţa mamă este în mitologie un simbol al fertilităţii, al bogăţiei şi al pământului. Ea este asociată adeseori cu mitul
genezei, şi chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în acest proces. În mitologia greacă şi cea
egipteană, zeiţa mamă are nevoie de o jumătate, de o zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza
este văzută ca un ritual al iubirii, ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer şi
masculin-feminin. Dacă în mitologia greacă, zeiţa Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în religia
vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeiţa Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul. În mitologia celtică, zeiţa-
mamă, Danu este una din principalele zeiţe din acest panteon, deci are o importanţă foarte mare, mai ales că
poporul de zei celtici poartă numele „Tuatha de Danann” adică „triburile zeiţei-mamă Danu”.

De altfel, în simbolistica tradiţională, principiul

supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică
„bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era
conceput drept „femeie”. Nişte concepte echivalente au fost
exprimate în tradiţia Extremului Orient a dualităţii cosmice
„yang” şi „yin”, dualitate în care „yang”, principiul masculin,
este asociat cu „virtutea cerului”, iar „yin”, principiul
feminin, este asociat cu virtutea „pământului”.

Julius Evola, în „Revolta împotriva lumii moderne”,

vorbeşte despre două căi de împlinire a omului: pentru
bărbat este calea „Războinicului” (Eroul) şi „Ascetului”, iar
pentru femeie: „Mamă” şi „Iubită”. Este foarte important să
reţinem acest lucru, pentru a vedea cum au fost pervertite
acestea în epoca modernă.

Principiul masculin este un principiu activ, centrat pe

putere, forţă, eroism, cucerire. Este exprimat prin mitul
războinicului, cultul morţii, cultul focului, al soarelui şi
cultul zeilor uranici (cereşti). În societatea tradiţională
virilitatea era ceea ce definea aristocraţia, elita societăţii. La
Julius Evola, însăşi statul, ca element suprem, este purtător
al principiului masculinităţii.

Principiul feminin este principiul pasiv, centrat pe blândeţe,

alinare, dăruire, linişte, cultul vieţii, cultul pământului, lunii
şi al apei, cultul mamei, cultul strămoşilor, cultul neamului
şi cultul zeilor. În societatea tradiţională, principiul
feminităţii reprezentă ceea ce înţelegem noi prin instinctul
de autoconservare a popoarelor, conştientizarea necesităţii
continuităţii neamului.

Aceste două principii fundamentale, în diferite proporţii, au

constituit baza ideologică a societăţii tradiţionale
(premoderne), a unei paradigme tradiţionale, au definit
rostul lucrurilor şi au oferit legitimitate şi raţionalitate
instituţiilor fundamentale ale societăţii. Faptul că limba
română (la fel ca şi multe alte limbi) atribuie unor obiecte
neînsufleţite categorii de gen („ţară” – „neam”),
mărturiseşte faptul că între obiecte există un set de relaţii
care corespund raportului dintre principiul feminin şi
masculin, iar descifrarea acestor raporturi, pe care ne oferă
structuralismul, ne poate permite cunoaşterea profunzimii
universului inconştientului colectiv românesc.

Modernitatea ca o desacralizare a principiului feminin şi

masculin
Epoca modernă, pe care René Guénon în genere o vedea ca
pe o inversiune a paradigmei tradiţionale, reprezintă în fapt
o stranie pervertire a ideologiei societăţii premoderne.
Negând tradiţia, modernitatea a schimonosit paradigma
tradiţionalistă, propunând o „nouă paradigmă”: „paradigma
modernistă”. Burghezimea, în lupta sa pentru putere
politică, nu avea alt scopt decât să preia puterea de la
aristocraţia medievală, înlocuind-o şi conservând exact
acelaşi model de orânduire socială. Spre exemplu, statul
modern, în pofida „laicităţii” declarate, a instituit propria sa
„religie” cu „ritualuri” şi „ierarhii” corespunzătoare.
Inchiziţia s-a transformat în organele specializate în lupta
contra „elementelor extremiste”, adică a oricui care
îndrăzneşte să conteste „valorile sacre” ale modernităţii:
„democraţia”, „economia” de piaţă, „drepturile” omului,
„libertatea” presei. Toţi aceşti termeni au devenit peste
noapte „valori” naţionale, în pofida faptului că nu au nimic
„naţional”, iar „adorarea” acestora obţine deseori
dimensiuni caricaturale.
Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute
Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis
(alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Modernitatea nu a eliminat Tradiţia, Modernitatea a plagiat

cu neruşinare Tradiţia. Acest lucru devine vizibil în
momentele în care statele moderne încearcă să pretindă că
ar fi continuatorii formaţiunilor medievale. Anume această
disperată tentativă de regăsire a unor „rădăcini istorice”,
trădează falsitatea statului modern şi incapacitatea lui de a
dobândi legitimitate prin propriul „sistem de valori”. Evul
mediu nu cunoştea noţiunea de „stat”, ci de „monarh” şi
„supuşi”. Ceea ce numim astăzi „stat modern” este radical
diferit de ceea ce reprezenta formaţiunea politică medievală,
a dispărut odată cu înlăturarea aristocraţiei şi înlocuirea
„suveranităţii monarhului”, ca expresie a voinţei divine, cu
„suveranitatea poporului”, ca expresie a maselor populare.
Ce are în comun Republica Moldova cu Ţara Moldovei? Ce
legătură are Federaţia Rusă cu Imperiul Rus? Ce legătură
are România modernă cu Moldova medievală, Muntenia
medievală şi Ardealul medieval? Statul modern român a fost
conceput, de fapt, ca un instrument al ocupaţiei străine, fie
că este vorba de Imperiul ţarist, fie de puteri occidentale.
Chiar dacă aparent există o linie de continuitate istorică,
analizând conţinutul noilor şi vechilor forme, lesne
observăm că ele, pe lângă faptul că sunt radical diferite, se şi
exclud reciproc.

Modernitatea a venit cu propriul său metalimbaj, în care

principiul feminin şi cel masculin au obţinut noi înţelesuri,
care în pofida faptului că imită modelul tradiţional, precum
spuneam anterior, sunt radical opuse Tradiţiei. Dacă pentru
principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea
„războinicului” şi „ascetului”, în modernitate acestea sunt
înlocuite cu „tâlharul” şi „individualistul”. Dacă pentru
principiul feminin din cadrul Tradiţiei idealul era calea
„Mamei” şi „Iubitei”, în modernitate acestea sunt înlocuite
cu „femeia emancipată” şi, spundând lucrurilor pe nume,
„curvă”.
Vom numi „desacralizare” atribuire de funcţii lucrative
improprii şi necorespunzătoare principiului masculin şi
feminin de către Modernitate.
În această ordine de idei, desacralizarea principiului
masculin a însemnat păstrarea formei vechi, dar înlocuirea
conţinutului. Aristocraţia a fost înlocuită cu clasa capitalistă,
iar puterea care avea un caracter sacru se transformă în
sursă de acumulare a capitalului. Monarhocentrismul (sau
teocentrismul) se transformă în egocentrism, iar atitudinea
faţă de stat, care în societatea tradiţională era de fapt un
aspect al monarhocentrismului, „evoluează” spre o supunere
oarbă faţă de un cult al unei organizaţii politice birocratice.
Ulterior, această perversiune ideologică se cristalizează în
„ideologia de dreapta”, iar reprezentantul ei cel mai fervent
devine conservatorismul european, naţionalismul de
dreapta, liberalismul.
La fel şi principiul feminin degradează într-un cult al
maselor, egalitarism, pacifism, toleranţă, feminism, ateism
agresiv şi hedonism. Această pervertire a principiului
feminin s-a încadrat în ceea ce numim „ideologia de stânga”,
reprezentată de curentele: social-democraţiei,
naţionalismului de stânga, socialismului şi comunismului.

Societatea comunistă sovietică – o societate matriarhală

Faptul că societatea comunistă sovietică a fost una
matriarhală, demonstrează o dată în plus că însăşi ideea
comunistă reprezintă o formă perversă a principiului
tradiţional feminin. În 1955, în URSS este adoptată legea
care legalizează avortul, gest care pentru republice sovietice
a însemnat un adevărat genocid. Fenomenul pruncuciderii
devine unul de masă. În anul 1959, unei femei sovietice
reveneau în mediu patru avorturi. În conformitate cu
postulatele ideologilor comunişti, femeia obţine dreptul
exclusiv asupra planificării familiei, iar rolul bărbatului este
redus la „mijloc de producţie”. În aceeaşi perioadă, în URSS
numărul divorţurilor ajunge la un nivel apropiat de situaţia
actuală, depăşind chiar şi societatea libertină occidentală.
 Legislaţia sovietică, în pofida faptului că
proclama „egalitatea de gen”, diminua drastic rolul
bărbatului în familie. Copiii nou-născuţi erau înregistraţi
automat pe numele mamei, iar drept de tată asupra
copilului era atribuit acelui bărbat care juridic era soţul
mamei. În cazul în care copilul era născut în afara căsătoriei,
mama avea dreptul să aleagă singură tatăl copilului.
Statisticile demonstrează că în 90-99 la sută din cazurile de
divorţ, drepturile asupra copilului erau obţinute de către
mamă. Un alt element al matriarhatului sovietic era şi
matrilocaţia, locuirea a unei mari părţi a populaţiei de gen
masculin în casa soţiei, ceea ce presupunea o inferiorizare
morală a soţului în raport cu soţia.
Un capitol interesant al legislaţiei sovietice îl reprezentau
cazurile de „viol”. Instanţele de judecată obişnuiau să
califice ca „adevărate” declaraţiile femeii, iar orice încercare
de autoapărare a bărbaţilor era ignorată. Situaţii de acest
gen permiteau şantajarea persoanelor de sex masculin. În
multiple cazuri, soţia apela la presiunea organelor de partid
şi colectivelor muncitoreşti în cazurile în care bărbatul
„refuza să îndeplinească obligaţiile prescrise de legislaţia
sovietică”.
Sunt semnificative cuvintele lui Lenin referitor la politica
regimului comunist faţă de relaţiile gender: „Puterea
sovietică, în calitatea ei de putere a muncitorilor, în primele
luni de la instaurare a înfăptuit o răsturnare hotărâtă a
legislaţiei care se referă la rolul femeii. Din acea lege care
punea femeia în poziţie inferioară nu a rămas piatră pe
piatră în republica Sovietică” (V.I. Lenin „Despre obiectivele
mişcării muncitoreşti feminine în Republica Sovietică”.
Discurs în cadrul conferinţei a VI-a a muncitoarelor fără de
partid din 23 septembrie 1919).

În cele din urmă, am putea cu îndrăzneală să afirmăm că

falimentul familiei din societatea moldovenească nu este
decât un faliment al modelului matriarhal sovietic, opus
celui patriarhal de până la 1940.

Odată ce tatăl, în societatea sovietică, juca rolul de sursă de

venituri, criza economică a însemnat excluderea absolută a
acestuia din viaţa familiei. Celula familiei de model sovietic
s-a spart, deoarece după dispariţia URSS, bărbatul a devenit
un „obiect de prisos” sau chiar o „o gură în plus” în
gospodărie. Acest fapt este confirmat de creşterea bruscă a
nivelului de divorţuri de la sfârşitul anilor ’80, începutul
anilor ’90.

În acelaşi timp, schimbările modelului familiei au mers

paralel cu metamorfoza sistemului politic: odată cu
falimentul bărbatului, are loc falimentul autorităţii statului,
instaurarea unei anarhii politice şi a dictaturii grupărilor
criminale.
De altfel, repartizarea celor două principii pe orientări
politice este una foarte convenţională. În realitate,
paradigma modernă păstrează o unitate ideologică de
invidiat. Acest lucru explică de ce nici o revoluţie modernă
nu a avut efecte pozitive şi nu a provocat niciodată
schimbări reale. Schimbarea nu se poate produce în cazul în
care nu depăşeşti limitele paradigmei, a unei paradigme care
înglobează atât liberalismul, cât şi comunismul. Ostilitatea
şi beligeranţa între cele două ideologii nu este decât un joc
care are sarcina păstrării Sistemului şi a paradigmei care îl
legitimează. În momentul în care paradigma este
ameninţată, componentele ei se coalizează împotriva
pericolului comun, aşa cum a fost în cazul alianţei URSS,
SUA şi a Marii Britanii împotriva Germaniei hitleriste.
Observabil este faptul că modelul societăţii comuniste nu a
fost niciodată respins, în principiu, de către liberali, iar
liberalismul, capitalismul a fost privit de către comunişti ca
o etapă absolut necesară pentru edificarea unei societăţi
iniţial socialiste, apoi comuniste.

Postmodernitatea – deconstruţia paradigmei moderne şi

tradiţionaliste
Procesul însă nu se sfârşeşte aici. Pe scenă apar
postmoderniştii, care anunţă cu fast „moartea tuturor
ideologiilor” sau chiar „sfârşitul istoriei”, referindu-se, în
realitate, la moartea paradigmei moderne şi instaurarea
totalitarismului postmodern.

Noua paradigmă este de părere că modernul „conţine prea

multe elemente din premodern” (în realitate imitaţii a
premodernului), respectiv critica modernului de către
postmodern se reduce la identificarea în modern a
elementelor „arhaice” şi desfiinţarea lor.

George Soros - un "Vladimir Lenin" al stangii postmoderne

Principiul masculinităţii şi feminităţii cunosc aici o ciudată

deconstrucţie. Ambele sunt declarate ficţiuni, rodul
„imaginaţiei colective”. Noua paradigmă postmodernă
declară un război atât paradigmei premoderne,
tradiţionaliste, cât şi celei moderne, printr-un
„anticapitalism” sau „anticomunism” declarat.

În România, Marian Sârbu, unul din deputaţii care a părăsit

rândurile Partidul Social Democrat în favoarea unui nou
proiect politic de stânga, declara că „noul partid trebuie să
impună capitalismul cu faţă umană şi să permită renunţarea
la ideologie”, o astfel de afirmaţie este clasică pentru un
politician cu viziuni postmoderniste.

Familia tradiţională este declarată o ficţiuni şi un

anacronism, propunându-se forme „alternative” ale
„familiei”, de aici şi existenţa identităţii sexuale a omului
supusă îndoielii prin vehicularea ideii alegerii voluntare a
genului (homosexualitatea), iar statul îşi pierde din
importanţă în favoare unor organizaţii internaţionale, reţele
de interese sau corporaţii transnaţionale.

În SUA comunismul neotroţkist fuzionează cu adepţii

conservatorismului american, dând naştere unei
struţocămile numită „doctrina neoconservatoare” sau „noua
dreaptă anglo-americană”, care încearcă să legitimeze
procesul de globalizare utilizând o imitaţie absurdă a
paradigmei moderne (de exemplu: „stat naţional” – „stat
global”). Spre exemplu, SUA, NATO se prezintă pe scena
internaţională ca un „războinic” care are drept sarcină să
„protejeze” statele mai mici de pericolul „comunist”,
„terorist”, „rusesc”, „iranian” sau „chinez”.

Pe de altă parte, are loc şi apariţia unei „stângi”

postmoderniste, care declarativ se plasează în opoziţie faţă
de neoconservatorism, propunând „alterglobalizare” sau
„globalizare alternativă”, proiect tentant, dar, în final, cu
nimic mai deosebit decât proiectul neoconservator. Aici
plasăm diversele mişcări feministe, pacifiste, ecologiste,
mişcările pentru apărarea gay-lor şi lesbienelor, organizaţii
care promovează „dreptul femeii la avort”, diverse instituţii
represive care înfierează orice derapaje de la principiul
„toleranţei” şi „nondiscriminării”, curentele literare
postmoderniste, adepţii conceptului neocomunist al
„societăţii deschise”, teoretizate de Karl Popper şi
promovate intens prin intermediul reţelelor internaţionale
de organizaţii non-guvernamentale finanţate de
multimiliardarul George Soros, un discipol al lui Popper.
„Noua stângă”, stânga postmodernă sau „liberalism de
stânga”, s-a născut în anii ’60. Momentul istoric care anunţă
naşterea „stângii postmoderne” este „revolta studenţească”
din anul 1968, petrecută sub sloganul sugestiv: „Să
interzicem interdicţiile!”. Distanţându-se de comunism şi
socialism, „noii stângişti” se declară luptători împotriva
manipulării, împotriva consumismului, promovând totodată
dreptul la libera exprimare şi „democraţia participativă”.
Aceştia declară război tuturor valorilor sociale, fără a
propune în schimb un alt sistem de valori.

Stânga postmodernă reprezintă un cult al pământului, un

cult al globului pământesc, în cadrul căruia problemele
naţiunilor, ale oamenilor îşi pierd orice însemnătate.

Este interesantă evoluţia simbolurilor socialiste. Dintr-o

armă propagandistică anticapitalistă, acestea s-au
transformat în nişte „brand-uri” comerciale, pierzând din
conţinutul de altă dată. Un exemplu elocvent este imaginea
lui Che Guevara, care dintr-un element anti-Sistem s-a
transformat într-o marcă comercială. De altfel, toată
mişcarea de stânga în epoca postmodernismului a degradat
la nivel de subcultură de tineret în care adolescenţii îşi
manifestă toate sentimentele de frustrare. În cazul
Republicii Moldova situaţia este aceeaşi, doar că spre
deosebire de „stângismul” occidental, la noi este la modă
„naţionalismul” fără conţinut. Maiouri negre cu harta
„României Mari”, „Basarabia pământ românesc”, reprezintă
aceeaşi formă de destructurare a unei valori ca şi în cazul
figurii lui Che Guevara, simbolul „revoluţionalismului
social” de altă dată în Europa. „Românismul”, în forma în
care se prezintă acum în Basarabia, nu este decât o „modă”
care durează exact atât cât durează şi perioada
adolescentină, care în măsura maturizării se transformă fie
în pesimism şi „pragmatism”, fie într-o orientare ideologică
matură (în cele mai rare cazuri).

Frontiera dintre dreapta şi stânga postmodernă este iarăşi

una convenţională. De cele mai multe ori, atât sponsorii
„noii stângi”, cât şi sponsorii „neoconservatorilor” sunt
aceleaşi persoane, care se simt foarte confortabil când pot
manipula publicul cu „cele două extreme”.

Pe plan politic nu domină atât grupurile politice compacte,

cum a fost în cazul epocii moderne, ci „brandul” şi
tehnologiile sociale. Politicianul postmodern îşi asumă acel
discurs, care convine unui anumit context şi moment.
Politicianul nu mai este un promotor al unei viziuni,
ideologii politice, ci un actor. În acest moment, un rol
important îl are specialistul în tehnologii politice,
„magicianul” care la comanda unor sponsori, cu ajutorul
mass-media, este capabil să creeze orice realitate virtuală.
Revoluţiile, răsturnările de situaţie în politica internă şi
internaţională, războaiele devin simple elemente ale unor
scenarii cu obiective şi scopuri bine determinate. Un
exemplu cras este cel al „revoluţiilor colorate”, „revoluţiile
postmoderniste”, care sunt destul de departe de sensul
etimologic al „revoluţiei”.

Atragem atenţia asupra faptului că Republica Moldova

anilor ’90 era un proiect conceptual al „noii stângi”. Ideile,
concepţiile după care a fost constituită „societatea civilă” şi
după care activează şi astăzi sunt „neostângiste”. Evidenţiem
în special activitatea reţelei de organizaţii finanţate de
multimiliardarul George Soros şi al unei astfel de „fabrici”
de intelectuali „neostângişti” cum ar fi „Colegiul Invizibil”,
care a reuşit să creeze un număr important de cadre care
ulterior au devenit agenţi de influenţă în cadrul societăţii
civile.

O alternativă europeană

Alain de Benoist - ideologul Noii Drepte europene

Ca reacţie la „neconservatorism” şi „noua stângă”, în 1969,

în Franţa se naşte un curent alternativ care îşi propune o
„revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere la paradigma
tradiţională. Această mişcare a primit denumirea neoficială
de „noua dreaptă”, semn că se detaşează radical de ceea ce a
reprezentat „vechea dreaptă”: conservatorismul şi
liberalismul, opunându-se radical faţă de ceea ce reprezintă
„vechea” şi „noua” stângă.

În acelaşi timp, noua dreaptă supune unor critici fascismul,

naţionalismul chiar dacă are, în anumite aspecte, tangenţe
cu aceste curente. Gruparea care constituie nucleul ideologic
al acestei „noi drepte” este „Grupul pentru Studierea
Civilizaţiei Europene” (GRECE), având în frunte pe Alain de
Benoist.

Din păcate, această grupare are unele devieri spre ocultism

şi neopăgânism, ceea ce vine în contradicţie flagrantă cu
modul în care est-europenii înţeleg renaşterea Tradiţiei.

Şi totuşi tradiţia…
În pofida tuturor schimbărilor din istorie, paradigma
tradiţionalistă a supravieţuit. A supravieţuit datorită
faptului că nu este un produs al individului sau al unor
procese sociale, ci produs al inconştientului colectiv.
Tradiţia este însăşi o definiţie a umanului, acel „ceva” pe
care noi nu îl putem defini, dar îl conştientizăm când
spunem „omenesc”, „normal”, „firesc”, „profund”,
poziţionându-ne voluntar sau involuntar în opoziţie faţă de
tot ce înseamnă falsitatea modernităţii şi a postmodernităţii.
Tradiţia are capacitatea nelimitată de a supravieţui până la
secarea completă a resurselor postmodernităţii, când
Sistemul va întra în criză, iar principiile fundamentale ale
societăţii tradiţionale vor fi gata pentru o revenire în forţă.

Criza de Sistem deja se resimte, însă nimeni nu poate spune

cât va dura această criză şi când se va sfârşi, un singur lucru
este sigur: sfârşitul este unul ireversibil.