Azzam A.R. Saladin

CATOLICISMUL CONTEMPORAN
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
LUCRARE
Coordonator :
Pr.prof.univ.dr., Vasile MUNTEAN Absolvent:
Florin Vali DUMITRACHE
4
2012
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
Coordonator :
Pr.prof.univ.dr. Vasile MUNTEAN Absolvent:
Florin Vali DUMITRACHE
5
Reşiţa
2012
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………..………....…4
CAPITOLUL I
ANTENCEDENTE ISTORICE: CONCILIUL I VATICAN …….....6
1.1. Prozelitismul catolic: uniaţia .………………………………..…6
1.2. Protestanţii şi Patriarhiile apostolice răsăritene.........................14
CAPITOLUL II
CONCILIUL II VATICAN………………………………………….19
2.1. Generalităţi…………………………………….……………….....…19
2.2. Semnificaţia Conciliului II Vatican în gândirea Papii Ioan
XXIII…………………………………………………………………………….…...26
2.3. Lucrările primei sesiuni a Conciliului II de la Vatican………....29
2.4. Lucrările celei de-a doua sesiuni a Conciliului……………...….31
2.5. Lucrările celei de-a treia sesiuni a Conciliului………….….…..36
2.6. Lucrările celei de-a patra sesiune a Conciliului……………......39
CAPITOLUL III
EVOLUŢIA ROMANO-CATOLICĂ PÂNĂ ASTĂZI (STUDIU DE CAZ)
………………………………………………………………………..42
3.1. Refacerea Unităţii Creştine…………………………………..…42
3.2. Privire asupra Bisericilor Orientale……………………….…...53
3.3. Biserici şi comunităţi bisericeşti despărţite de scaunul apostolic în
occident..........................................................................................................56
Concluzii.............................................................................................61
Bibliografie.........................................................................................63
6
Introducere
Tema proiectului o reprezintă “Catolicismul Contemporan”. Am ales această

tema pentru realizarea proiectului din mai multe motive, unul dintre ele fiind
interesul personal în ceea ce priveşte catolicismul, în mod deosebit
contemporanitatea acestuia.
Datorită conoştinţelor însuşite în anii de studiu, sunt îndreptăţit să elaborez
acest studiu, din punct de vedere teoretic şi aplicativ.
Lucrarea este structurată în trei capitole care evidenţiază, în parte, evoluţia
catolicismului contemporan.
Capitolul I, intitulat Antecedente Istorice: Conciliul I Vatican, evidenţiază
Prozelitismul catolic, uniaţii, tot în acest capitol sunt prezentaţi Protestanţii şi
Patriarhiile apostolice răsăritene.
Conciliul II Vatican, reprezintă capitolul II al lucrării de faţă, prezentând
semnificaţiile celui de al II-lea Conciliu de la Vatican.
Studiul de caz este reprezentat de Evoluţia Romano-Catolică până astăzi,
care prezintă refacerea unităţii creştine, privirea asupra Bisericilor Orientale şi
comunităţile bisericeşti despărţite de scaunul apotolic în occident.
În finalul lucrării sunt prezentate concluziile aferente celor descrise mai sus.
7
Engleză
The project theme is "Contemporary Catholicism". I chose this theme for the
project for several reasons, one being the personal interest regarding Catholicism,
especially its contemporanity.
Because the knows learned in years of study, are entitled to elaborate this study, the
theoretical and practical.
The paper is structured in three chapters that highlight, in part, the evolution of
contemporary Catholicism.
First chapter called historical antecedents: the Vatican, Catholic proselytism
highlights, Uniatism, in this chapter are presented Protestants and Eastern Apostolic
Patriarchates.
Second Vatican Council, is Chapter II of the paper presenting the meaning of the
Second Vatican Council.
The case study is the evolution of Roman Catholic to this day, showing restoration
of Christian unity, eyes on the Eastern Churches and ecclesial communities
separated by apotolic seat in the West.
The end of the paper are related to the above conclusions.
8
CAPITOLUL I
ANTENCEDENTE ISTORICE
CONCILIUL I VATICAN
Ofensiva romano-catolică. Contacte ortodoxe cu protestanţii (şi anglicanii).

Cultura - cultul ortodox. Spiritualitatea şi arta bisericească
1.1. Prozelitismul catolic: uniaţia
Pierderea unui număr semnificativ de membri datorită curentelor
protestante, papalitatea s-a străduit să o compenseze prin atragerea in „staulul
Romei” a credincioşilor altor confesiuni: ortodocşi şi eterodocşi. În acest scop s-a
folosit, prin misionarii sau propagandiştii ei de orice mijloc ce ar fi putui înlesni
câştigarea unui număr căi mai mare de credincioşi pe seama Romei: misionarism
direct. învăţământ, diplomaţie „bizantină", corupţie. Pregătire psihologică a
viitorilor uniţi cu Roma a săvârşit-o, între alţi, chiar un grec trecut la catolicism pe
nume Leo Allatios, cu . De Ecclesiae1 occidentalis atque orienialis perpetua
consensione (Despre armonia necurmată - sic - dintre Biserica apuseană şi cea
răsăriteană, Koln. 1648).
Încă din 1515 monoteliţii maroniţi din Liban (după primul pas unionist din
sec. XII) au intrat solemn în cadrele Bisericii romano-catolice care. în anul 1584. va
întemeia acel „Collegiuiri manoriticum2".
Pe urmă, arhiepiscopul nestorian Iosif de Amida (Darbekr). 1672. s-a unit şi
el cu Roma; la fel şi patriarhul siroiacobit XIII (1662-1700) a fost câştigat pentru
uniatism. S-a unit şi uzurpatorul scaunului patriarhal melkit al Antiohiei.Chiril VI
(1724-1759), pe care un sinod de la Constantinopol din 1728 îl anatematizează.
„Uniţii" cu Roma vor avea curând un patriarh, care va avea reşedinţa când în Liban
(la Sidon). Când la Damasc.
1
Civita Catolica 2 mai 1959, nr. 2613, p.14;
2
Jean Rillet, în „La tribune de Geneve”, din 29 sept. 1963, p. 85;
9
Propaganda catolică îi atrage. în 1599 şi în sec. XVI. şi pe uni tomiţi din

Malabar, care vor avea în frunte un vicar apostolic în persoana Iui Mar Alexandru
Parampil (1663-1694).
În „continentul negru". în Egipt, patriarhul copt Gavriil VIII se uneşte, de
asemenea, cu Roma papală în anul 1597. Mai târziu, în 1761, arhiepiscopul, tot copt
Antonie Fulaifil devine primul vicar apostolic cu reşedinţa la Cairo.
Italo-grecii din Calabria şi Sicitia. veniţi aici mai înainte din Albania, Epir şi
de pe coasta dalmată. vor fi trecuţi la uniaţie prin 1600, cum peste un veac se va
proceda cu grecii ortodocşi Trieste şi Veneţia. În timp ce în sec. XVI (din 1577)
mitropolitul Philadelphiei din Istria, cu sediul la Veneţia, Gavriil Severos luptă din
toate puterile pentru menţinerea Ortodoxiei printre conaţionali, un alt grec
contemporan, anume cretanul Maxim Margunios (episcop de Cythera. dascăl Ia
Veneţia, mare bibliofil), depunea eforturi pentru reunificarea celor două ramuri ale
creştinităţii. occidentală şi orientală.
Chiar dacă mai multe mii de vlahi, dispersaţi între Stiria si Cacica (pe
graniţa militară) pentru a fi mai uşor de catolicizat mai mult de silă au părăsit
credinţa moştenită (mănăstirea Marca având o însemnătate specială şi pentru vlahi
şi pentru sârbi, până ce va fi preluată de uniţi), chiar dacă vreun episcop precum Ga-
vrilo Miakici a fost arestat şi închis în 1670 (pentru că nu a acceptat apropierea de
Roma), chiar dacă au fost unele treceri şi din rândul sârbilor, concluzia istoricului
M. Bernath este că latinizarea a eşuat în 1688 în privinţa sârbilor din Ungaria, în
schimb catolicizarea a avut succes în sânul altor populaţii. Înainte de a trata succint
aceste convertiri, să amintim că vlahii uniţi au aparţinut, după 1680, de episcopia de
Krusevac3 (sufragană a arhiepiscopiei catolice de Zagreb).
Raţiunile care au determinat, în aprilie 1646, ca 63 de clerici ruteni din
Uzhorod (Ujgorod - Ucraina subcarpatică) să adere la formula unirii cu Roma -
numărul lor va creşte la câteva sute, până în 1654 - au fost esenţialmente
următoarele: micşorarea, prin unire, a presiunii confesionale exercitate de clerul
3
Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Catehismul Bisericii Catolice-partea I, ediţia III,
Bucureşti 2003, p.345;
10
protestant şi stăpânii de pământ şi ameliorarea stării materiale şi culturale a preo-

ţimii ucrainene. Pentru legea latină a lucrat cu sârg grecul unit Ioan-Iosif Carmilis
(1689-1706), vicar apostolic la Muncaci, ajutat de un alt grec, călugărul Isaia;
propagandist prea zelos, acesta a fost omorât în 1701. Rezistenţa ortodoxă se
manifestă energic în părţile unde până atunci fusese episcopatul maramureşean al
românilor, prin alegerea şi susţinerea demnului ierarh al Maramureşului, Iosif
Stoica4 (-1690-1705).
Coborând în timp, vom trece în revistă împrejurările legate de unirea cu
Roma a ucrainenilor şi bieloruşilor din Polonia (Ga-liţia, Volânia şi o parte din
Bielorusia): unirea de la Brest-Litovsk. Cum e ştiut, rutenii au intrat sub
administraţie polonă în 1569. Poporul de rând este asuprit tot mai mult iar
aristocraţia ucraineana care nu se catolicizează îşi pierde avuţiile. Sunt totuşi câţiva
nobili, precum Constantin de Ostrog, care rămân fideli legii strămoşeşti. Acesta,
pentru întărirea Ortodoxiei, imprimase, în 1581. Scriptura în slavă. Din păcate, în
comparaţie cu foarte activii iezuiţi, clerul pravoslavnic dovedea un tembelism
impardonabil. Mai mult, unii dintre conducătorii Bisericii locale, episcopii Ignatie
poloţki şi Chirii Terleţki au militat, cu concursul episcopului iezuit, polonezul Piotr
Skarga, şi a italianului Antonio Possevino, cu deosebită îndârjire pentru unirea cu
Biserica romană. După ce au convocat soboare peste soboare, începând cu 1591, cei
doi ierarhi filocatolici s-au îndreptat spre Roma5 pentru a împlini actul comuniunii.
Ultimul sobor, cel de la Brest-Litovsk din 1596, este corolarul unui arbitrar
orchestrat de la Roma. în zadar au protestat împotrivă episcopii de Lemberg şi
Prezemysl, cu peste 200 de clerici şi monahi, cărora li s-au alăturat emisarul
patriarhal Chirii Lukaris. directorul gimnaziului din Ostrog. şi cneazul Constantin
Vasile Ostrogski, având ca sprijin şi mulţimea de credincioşi. Faptul însă era
consumat. Datorită şi altor complicităţi, mitropolitul kievean împreună cu cei 6
titulari (din cele 9 episcopii dependente), plus şcolile aferente, patrimoniile eclesiale
etc. trec de partea Romei.
4
Pr. Barbu Ionescu, în „Ortodoxia”, din aprilie 1964, p. 35;
5
Jean Rillet, La tribune de Geneve, din 29 sept. 1963, p. 45;
11
Din cauza opresiunii uniatului Ioasaf poporul se răzvrăteşte şi-1

„martirizează" pe opresor. După aceea, în 1620, sub protecţia cazacilor, ortodocşii
dobândesc şase ierarhi hirotoniţi în taină de patriarhul Teofan III al Ierusalimului la
reîntoarcerea din Rusia. Date fiind circumstanţele politice, regele a îngăduit
temporar restaurarea ierarhiei ortodoxe (care se va împuţina în curând din pricina
presiunilor regale). O revigorare efectivă a Ortodoxiei are loc pe timpul lui Petru
Moghilă (Movilă, 1633-1646), mitropolitul şi sfântul.
La rândul ei, Biserica unită continua să fie oarecum desconsiderată şi după
sinodul din 1720 (de la Zamosc6), chiar dacă s-a Pronunţat până şi pentru latinizarea
ritului bizantin. Ulterior, prin împărţirea Poloniei, bieloruşii şi ucrainenii încorporaţi
în taratul rtis îşi vor recăpăta statutul religios precedent, în timp ce uniţii din Galiţia
austriacă vor rămâne în aceeaşi situaţie până în 1946 (uniţii contemporani nouă sunt
în număr mai mic, ca şi cei din spaţiul românesc, după evenimentele din 1989).
Înainte de a prezenta unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica
Romei, să menţionăm faptul că armenii din Polonia (în prima parte a secolului
XVII) prin mai-marii lor şi-au exprimat adeziunea la unire. Episcopul Gherlei, în
1686, îi uneşte pe armenii din Transilvania cu Roma, iar catolicosul de Sis (Cilicia),
în 1742, se orientează şi el înspre „Roma milenară"; se numea Avraam-Petru (1740-
1769)7.
„Românii schismatici din Transilvania", după expresia mai puţin fericită a
unui istoric catolic din secolul XX (L. Hertling) devin un instrumentum regni 8. Din
clipa ocupaţiei habsburgice, în existenţa întrucâtva extraconstituţională a
băştinaşilor ardeleni a intervenit o schimbare. îndată după sancţionarea stăpânirii
Ardealului în baza dreptului internaţional (prin tratatul de pace de la Karlovac)
interesul forurilor diriguitoare politice şi bisericeşti şi-a aflat o primă materializare:
la 16 februarie 1699 Leopold I a semnat diploma privind posibilitatea unirii şi a
românilor cu Roma pontificală. Importanţa singulară a acestui document (dacă este
6
idem, p. 78;
7
L’Osservatore Romano, 12 oct. 1962, din 17 septembrie 1964;
8
Ortodoxia an XIV 1962, nr. 3 iulie-sept; Ortodoxia 1964-1965, p.14;
12
autentic) rezidă în faptul că prin el existenţa românilor, în cadrul statului transilvan

structurat pe stări, este abia acum luată în seamă sub raportul politicii statale şi
religioase, o politică de centralizare şi catolicizare. împăratul şi-a îndreptat atenţia
asupra românilor care locuiau în mare număr în principat în ideea sprijinirii
catolicilor, cel puţin în înfăptuirea unui echilibru numeric cu membrii celorlalte
culte (protestante „recepte"). Dar nobilimea, cu precădere calvină, se vedea
ameninţată în privilegiile ei pnn exonerarea socio-juridică a clericilor români uniţi,
până atunci iobagi, şi îndeosebi prin strădania precaută a puterii de stat de
îndreptare a stării iobăgeşti a românilor mireni (simpli „toleraţi pe pământul lor),
virtuali greco-catolici.
Opoziţiei naturale a religiilor necatolice, cu vremea i s-a ataşat şi un
contraconcurent intolerant, apărut chiar în rândul „valahilor" transilvăneni (din
Braşov, Făgăraş, Sibiu, Alba-Iulia etc.) care avea ca ţintă protejarea Ortodoxiei
periclitate, mişcare încu' rajată de capii Bisericii orientale (patriarhii ierusalimitean
şi constantinopolitan), de mitropoliţii din Bucureşti şi Karlovăţ, precufl1 şi de
domnii din cele două principate române, în special de către domnul Ţării
Româneşti.
De remarcat că un rol principal în acţiunea de unire l-au jucat cardinalul
Leopold Kollonich, arhiepiscop de Strigoniu (Eszter-gom) şi primat al regatului
maghiar, preotul Paul Ladislau Bara-nyi din Alba-Iulia, în genere iezuiţii, la care se
adaugă unii „consilieri" binevoitori, precum cretanul Nicolae Comnen Papadopol,
profesor la Padova. în linii mari, secvenţele unioniste s-au derulat după o schemă
care se adapta pe parcurs. De reţinut că începuturile uniatismului în Ardeal, în ciuda
multor investigaţii, au rămas destul de neclare. După ultimele precizări, debutul
uniaţiei nu a avut loc sub Teofil, antecesorul lui Atanasie Anghel.
În septembrie 1697, Atanasie, viitorul mitropolit al Ardealului, era în drum
spre Bucureşti, unde se afla şi Dositei al Ierusalimului. Urmează o instruire de peste
4 luni, după care candidatul semnează un îndreptar dogmatic, liturgic-pastoral şi
canonic în 22 de puncte, o regulă de conduită, un autentic angajament de a păstra
13
nealterată Ortodoxia ardeleană asaltată de valuri potrivnice. La sfârşitul lui ianuarie

1698, după ce a fost sfinţit, Atanasie se reîntoarce acasă. Proaspătul şi prea tânărul
mitropolit a expediat prin Baranyi o scrisoare lui Kollonich, în care solicita, peste
capul guvernului ţării, o confirmare împărătească pentru postul sau funcţia sa. în 14
aprilie 1698, cam tardiv, apare rezoluţia imperială, care, căutând să menajeze
susceptibilităţile protestanţilor, vorbeşte de posibila trecere a românilor la religiile
recepte necatolice. în cazul adoptării catolicismului, era necesară doar recunoaşterea
primatului papal. Această rezoluţie a fost retrimisă guvernului ardelean abia la 28
mai. în 2 iunie 1698, Kollonich înmânează lui Baranyi o enciclică, tipărită şi
răspândită în Ungaria şi Ardeal, care eludează prevederile dispoziţiei imperiale ce
desemnau ca acceptabilă trecerea la orice confesiune receptă dorită, însă şi păstrarea
credinţei ortodoxe, şi accentuează inclusiv unirea cu Roma potrivit celor patru
puncte florentine (primat papal, azimă, filioque şi purgatoriu). Clericilor convertiţi
Kollonich le garanta exerciţiul noilor drepturi care îi aşezau pe o treaptă egală cu
preoţimea catolică. Consiliat de Baranyi, Ata-nasie convoacă, în 7 octombrie 1698,
un sinod unionist la Alba-lulia9. De notat că nu toţi cercetătorii sunt convinşi de
realitatea acestei întruniri. Problema rămâne deschisă. Acest sinod emite un
controversat document, care constă din 4 file (8 pagini). Versiunea românească
umple pag. 1-5. Varianta latină se găseşte pe pagina a doua (p. 6-8 sunt albe).
Declaraţia de unire acoperă aproape 2/3 din pag. 1; nu sunt uitate
„privileghiomurile" catolicilor, aşteptate de uniţii români. în ultima treime a pag. 1
urmează partea a doua a textului românesc, o adăugire restrictivă, un post-scriptum,
cu solicitarea expresă de a nu se mişca ceremoniile, posturile, calendarul, nici ...
scaunul arhieresc atanasian. Altfel iscăliturile în cauză îşi pierd valabilitatea. Pe
pagina a treia încap cele 38 de subscrieri ale protoiereilor, întinzându-se şi pe pag. 3,
4 şi % din a cincea. Pe ultimul sfert din a cincea pagină se aşterne o clauză finală
scrisă de însuşi Atanasie, cu sublinierea ca „toată legea noastră, slujba Bisericii,
9
Pr. Prof.dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bsericească Universală – Manual pentru seminariile
teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008, p.
54;
14
Liturghia, calendarul şi posturile să stea pe loc ..." Altfel zis, se întărea post-
scriptumul amintit supra.
Textul latinesc, singurul trimis, se presupune, împăratului, nu este o
traducere a declaraţiei româneşti de unire, ci „falsificarea unui document public",
după opinia autorizată a istoricului unit Nicolae Densuşianu. El se referă nu numai
la ambivalentul ordin împărătesc din 14 aprilie 1698, ci şi la enciclica lui Kollonich
din 2 iunie acelaşi an, înscrisuri ce nu sunt cuprinse sau menţionate în textul
românesc. Dacă M. Bernath e de părere că hotărârea de unire din octombrie 1698
cum grano salís este adevărată, Pr-prof. acad. M. Păcurarii! e mai tranşant:
manifestul unionist din octombrie „nu este altceva decât un fals săvârşit de iezuiţi",
lucru plauzibil.
Prin suplice repetate, Atanasie şi Baranyi cer o diplomă de la împărat, o
scrisoare privilegíala împărătească după tipul diplomei oferite ucrainenilor de
Munkacs (în august 1692). Abia în februarie 1699 se emite disputata diplomă
leopoldina, care nu pomeneşte însă de vreun sinod unionist (nici din 1697, nici di
1698); ea se raporta de fapt la toţi ortodocşii din cuprinsul COroanei Sf. Ştefan.
Unii istorici contestă autenticitatea diplomei (nepăstrându-se decât într-o copie). în
aceste împrejurări tulburi, când stăpânii de pământ din Transilvania se arătau
antiunionişti convinşi (plus guberniul), când partida antihabsburgică 1-a propulsat
pe contraepiscopul Ion Ţarcă (protejatul calvinilor) pe timpul răsculatului Francisc
Rákóczi, când a existat şi o contra mişcare ortodoxă (alimentată, bunăoară, şi de
acei comercianţi greci din Ardeal şi din restul monarhiei, zeloşi apărători ai dreptei
credinţe), oscilantul Atanasie, după ce apelă pentru ultima oară la ajutorul lui C.
Brâncoveanu (care dăruieşte Mitropoliei ardelene, în iulie 1700, bogata moşie
Merişani din părţile Argeşului), se vede obligat să plece la Viena, unde ajunge cu
însoţitorii săi în 5.II. 1701. Se „învredniceşte" de o judecată aparte, de intimidare.
Capetele de acuzare au fost 22, ca şi articolele, de la hirotonie, semnate la
Bucureşti. în fine, Kollonich îi cere „purificatului" Atanasie recunoaşterea celor
patru puncte florentine, un jurământ public pe Confessio tridentina, ruperea deplină
15
de ierarhia Bisericii răsăritene, prestarea unei juruinţe Sf. Părinte, subordonarea faţă
de autoritatea arhiepiscopului de Strigoniu. Atanasie e resimţit ca preot şi ca simplu
episcop (deci, degradat).
A „doua" Diplomă10 leopoldina (din 19.11.1701) este adevăratul act de
fondare a Bisericii unite din Ardeal. „Document straniu" (după M. Bernath), ale
cărui stipulaţii (privilegierea inclusiv a mirenilor români uniţi, înfiinţarea de şcoli
etc.) au depăşit cu mult realizabilul; a rămas, deci, ineficient (cu excepţia instituţiei
teologului care-1 chivernisea şi spiona pe ierarhul greco-ca-tolic). Cu toate acestea,
în 7 aprilie 1701, Atanasie a iscălit o declaraţie umilitoare, în 16 puncte. Cum nota
N. Iorga la vremea sa, "niciodată un episcop român din Ardeal nu iscălise o aşa de
adân-Ca înjosire a Bisericii sale Protestul zgomotos contra episcopului renegat (cu
prilejul înscăunării), al trimişilor comunităţii din Şcheii Braşovului, care îi negau
dreptul de a ocupa catedrala ctitorită de domnul Ţării Româneşti pentru ortodocşii
ardeleni, a Uisemnat, după Oct. Bârlea, contradicţia ce nu a mai putut fi cUrrnată,
devenind începutul unei lungi drame. Iată câteva episoade dintr-însa: mişcarea din
1744, în Banat şi Ardeal, a lui Visarion Sărai (vlah din Bosnia, arestat şi închis in
extremis); bombardarea, în 1761, de către generalul imperial Adolf Buccow a unei
serii de mănăstiri şi schituri transilvane (cu mult peste 100), centre ale rezistenţei
ortodoxe; în fine „Disunion" sau dezunirea, adică părăsirea în masă a Bisericii unite,
conform relatării prelatului greco-catolic Grigorie Maior din aprilie 1782, în urma
Patentei de toleranţă iosefine ş.a.m.d.
„Creaţiune artificială", în viziunea lui Iorga, Biserica unită s-a dovedit o
formă nepotrivită, hibridă, pentru refacerea unităţii creştine. Astăzi înşişi teologii
romano-catolici optează pentru tratative directe cu ortodocşii în vederea eventualei
uniri, fiind socotită inutilă „puntea uniată".
1.2. Protestanţii şi Patriarhiile apostolice răsăritene
10
Revista Patriarhiei din Moscova, 1963, nr. 11;
16
Separându-se de Biserica romano-catolică, unii lideri protestanţi au încercat

să se apropie de Biserica răsăriteană în năzuinţa de a-şi prezenta crezul, propriul
mesaj, precum şi în eventualitatea unirii confesionale.
La început semnalăm preocuparea lui Filip Melanchthon, materializată într-
o scrisoare, de a intra în contact cu Patriarhia ecumenică, cu întâistătătorul ei Ioasaf
II. Scrisoarea a fost înmânată diaconului Dimitrie Mysos (sârb de origine: „vir
rascia-nus"), om al patriarhiei în cauză, călător prin Apus şi nu numai, care s-a
apropiat nespus de mult de luteranism graţie renumitului Melanchthon, care i-a
înmânat totodată lui Dimitrie şi Confessio Augustana11 tradusă în greceşte sub titlul
forţat de „Mărturisire a credinţei ortodoxe". Însă nici această scriere simbolică, nici
epistolamelanchthoniană n-au ajuns la destinaţie, însuşi expeditorul murind la scurt
timp.
Cum spuneam, diaconul Dimitrie era un apropiat al lui F. Melachthon, dar şi
al ginerelui acestuia pe nume Kaspar Peucer. In 1562, 1-a sprijinit pe Despot-vodă
(amic şi el al lui Melanchthon) să întemeieze şcoala umanistă de la Cotnari,
împreună cu Johannes Sommer (sosit în locul lui K. Peucer). Unii autori cred
(aserţiunea trebuie coroborată cu alte date mai sigure) că acest Dimitrie Mysos ar fi
colaborat cu Coresi la Braşov, când acesta ascos, în 1560, cu ajutorul primarului
braşovean Johann Benkner, Catehismul în limba română, scriere ortodoxă cu unele
idei din Reformă. De adăugat că şi slovenul protestant Primos Trubar (Primus
Truber) tipărise în 1550 un catehism chiar de tip luteran. Acest Truber, în 1562, va
face în Occident prima descriere a rituri Şi datinilor ortodoxe, urmat de luteranul
David Chytraeus profesor la Rostock şi prieten al lui Melanchthon) 12, care, în 1569,
a publicat „Oratio de stătu Ecclesiarum hoc tempore in Graecia, şi, Africa, Austria
interesant şi aproape obiectiv discurs 'st°rico-geografic (cu precădere), atacat însă
de iezuitul A. Fţ.
Augustin, Epistola CXXXVIII, p. 345;

11
Del Rio Dominico, Karol cel Mare: Istoria Papei Ioan al II – lea, traducere pr. Ioan Sociu, Ed.
12
Pauline, Bucureşti, 2005, p.43;

17
În încheiere, menţionăm că într-o perioadă precedentă, secolele XV-XVII,

atelierele româneşti de copişti au furnizat cele mai frumoase manuscrise, de
autentică artă, la Muntele Athos, în Serbia, Sinai, Ierusalim ş.a.m.d., iar atelierele
„valahe" splendide epitafuri, dvere şi veşminte liturgice.
Teoria romano-catolică despre stăpânirea episcopului Romei pricinuieşte
groază.
De problema stăpânirii papei se leagă indisolubil o alta, cea a infailibilităţii
papei. La anul 1870 biserica romano-catolică a recunoscut infailibilitatea
episcopului Romei drept dogmă.
Iată textul: „Papa (Romei) este om dumnezeiesc şi dumnezeu omenesc. De
aceea nimeni nu-l poate judeca sau condamna. Papa a dobândit dumnezeiasca
stăpânire, care este nelimitată (absolută). Pentru papa sunt posibile pe pământ exact
cele care sunt posibile în Cer pentru Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut papa este ca şi
cum ar fi făcut Dumnezeu. Poruncile lui trebuie să le împlinim ca pe poruncile lui
Dumnezeu. În lume, papa este acelaşi lucru cum este şi Dumnezeu sau cum este
sufletul în trup. Stăpânirea papei este mai înaltă decât orice altă stăpânire creată,
pentru că această stăpânire a lui, într-un anumit fel, se prelungeşte în cele cereşti, în
cele pământeşti şi în cele de dedesubt, ca să-şi găsească justificare întru el cuvintele
Scripturii: „Toate le-a supus sub picioarele Lui”.
Toate au fost supuse stăpânirii şi voinţei papei şi nimeni şi nimic nu i se
poate împotrivi. Dacă a atras cu sine în iad milioane de oameni, nimeni dintre ei nu
va avea dreptul să-l întrebe: «Sfinte Părinte, de ce faci aceasta?». Papa este
infailibil precum este şi Dumnezeu şi are puterea să facă orice face
Dumnezeu13.
Voinţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, şi a papei care este vicarul
(locţiitorul) lui Dumnezeu, are stăpânire peste tot. Papa poartă două săbii la brâu,
arătând prin aceasta că stăpâneşte peste cele duhovniceşti şi peste cele lumeşti, peste
patriarhi şi peste episcopi, peste împăraţi şi regi. Toţi oamenii din lume sunt supuşii
Del Rio Dominico, Karol cel Mare: Istoria Papei Ioan al II – lea, traducere pr. Ioan Sociu, Ed.
13
Pauline, Bucureşti, 2005, p. 153;

18
lui. Acela este totul, este mai presus de orice şi le are înlăuntrul său pe toate. Orice
laudă sau dezaprobă acela, toţi trebuie să laude sau să dezaprobe.
Papa poate schimba firea lucrurilor, poate face orice din nimic. El are
puterea de a face din minciună adevăr, are putere să facă orice îi este plăcut
chiar împotriva adevărului, în afara adevărului şi în ciuda adevărului. Poate
formula obiecţii împotriva apostolilor şi a poruncilor pe care ei le-au dat. El
are dreptul şi puterea să îndrepte în Noul Testament orice consideră necesar;
poate schimba chiar şi Tainele care au fost rânduite şi instituite de Iisus
Hristos. El are o astfel de putere în cer, încât poate proclama sfinţi pe oricine
vrea dintre cei morţi, chiar şi împotriva tuturor convingerilor din exterior şi în
ciuda părerilor cardinalilor şi episcopilor care ar cugeta să se împotrivească la
aceasta.
Papa are stăpânire asupra purgatoriului şi a iadului. El este Stăpânul
lumii. Cu nelimitata sa putere el le săvârşeşte pe toate potrivit voinţei sale. şi
are puterea să să-vârşească mai multe decât cunoaştem noi sau acela. A se îndoi
cineva de puterea sa constituie o ierosilie. Puterea şi stăpânirea sa sunt mai presus şi
mai mari decât puterea şi stăpânirea tuturor Sfinţilor şi ale Îngerilor. Nimeni nu are
dreptul, chiar şi cu gândul, să protesteze împotriva hotărârii sau judecăţii sale.
Stăpânirea papei nu are măsură, nici limite. Cel care neagă supremaţia papei
păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt, împarte pe Hristos şi este eretic. Numai papei i
s-a dat puterea să ia orice vrea de la cineva şi să dea altuia. Papa are puterea să ia şi
să împartă împărăţii, regate, principate şi orice fel de stăpânire. El primeşte puterea
direct de la Dumnezeu, iar împăraţii şi regii de la papa.
Papa este vicarul lui Dumnezeu14 şi cel care neagă acest lucru este un
amăgitor. Papa este locţiitorul lui Dumnezeu şi stăpâneşte asupra îngerilor buni şi
răi. Orice lucru care se săvârşeşte cu puterea papei este săvârşit de Dumnezeu.
Cel care nu ascultă şi nu se supune papei nu ascultă şi nu se supune lui
Dumnezeu. Orice face papa este plăcut lui Dumnezeu.
14
idem, p.176;
19
Pe papă nu-l poate judeca nimeni, deoarece s-a spus că: «Cel duhovnicesc le
judecă pe toate şi nu este judecat de nimeni». Puterea şi stăpânirea sa se prelungesc
asupra celor duhov-niceşti, celor pământeşti şi celor de dedesubt. Papa este
asemenea lui Hristos, căci în trupul său trăieşte Duhul Sfânt.
Papa este domnul tuturor şi cauza oricărei cauze. Papa este mirele şi capul
Bisericii Universale. Papa nu se poate înşela şi nu poate face vreo greşeală, el este
atotputernic, căci înlăuntrul său există toată plinătatea puterii şi stăpânirii. Papa este
mai presus decât Apostolul Pavel pentru că, potrivit cu chemarea sa, stă la acelaşi
nivel cu Apostolul Petru. Din această pricină poate să nu fie de acord cu Epistolele
Apostolului Pavel şi să dea porunci potrivnice aceluia.
A-l învinui sau de a nu fi de acord cu papa este asemenea cu a păcătui
împotriva Duhului Sfânt; aşadar este un păcat care nu se iartă nici în veacul de
acum, nici în cel viitor.
Tiara papei simbolizează întreita sa stăpânire: în cer asupra îngerilor, pe
pământ asupra oamenilor şi în iad asupra diavolilor. Dumnezeu a dat în stăpânirea
papei toate legile şi astfel el este mai presus de lege.
Dacă papa pronunţă o hotărâre împotriva judecăţii lui Dumnezeu,
atunci judecata lui Dumnezeu va trebui îndreptată şi schimbată. Papa este
lumina adevărului şi reflexia lui. Papa este totul peste toate şi pe toate le
poate…"15
„Orbis catholicus": Manifestarea Catolicismului în diferite state

LPreliminarii. Principalele ideologii revoluţionare din secolul al XlX-lea au
fost: liberalismul şi naţionalismul, care au antrenat atitudini antiromane, întrucât în
mod regulat Biserica Romei se alia cu forţele conservatoare. In timp,
anticlericalismul a îmbrăcat câteva aspecte: regalian (neîncrederea statului în Bise-
rica romană); liberal (separarea problemelor religioase de cele publice) şi sectar (ce
15
Hotărârea ad litteram a Conciliului I Vatican, hotărâre, luată în timpul papei Pius IX, în anul
1870; nu în anii îndepărtaţi ai Evului Mediu, ci în secolul trecut, acum mai bine de o sută de ani.
20
voia sfârşitul sau desfiinţarea religiei). Acest anticlericalism, evident, afecta şi

protestantismul; vezi suprimarea avantajelor Bisericii anglicane din Irlanda, în
1870, sau în Ţara Galilor, în 1914.
Austria, Elveţia, Belgia, Olanda ş.a. cunosc fiecare forma lor personală de
anticlericalism. Omul politic francez pe nume Jules Ferry (f 1893), fiind intervievat,
a răspuns că e de acord „a se organiza umanitatea fără Dumnezeu şi fără rege".
Chiar la începutul veacului, în 1803, Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-
Simrjn, căuta ca în locul.dogmelor să promoveze newtonianis-ttiul, saint-
simonismul fiind considerat de unii o „nouă religie", «adevăratul creştinism" (P.
Leroux). O poziţie anticlericală afişa Şt francmasoneria. Tot în veacul XIX masonul
Peyrat - şi nu Gam-betta, cum se crede de obicei - a exclamat: „Le cléricalisme,
voilà * ennemi !" (după 1945 se va instaura o atmosferă mai irenică, după falite bule
antifracmasonice, între Roma şi masonerie, prima Pierzând din intoleranţa şi
clericalismul său, iar a doua din viruenţă ei anticreştină).
CAPITOLUL II
CONCILIUL II VATICAN
2.1. Generalităţi
Dacă în prima jumătate a secolului XX, când Bisericile Ortodoxe manifestau
un dinamism neaşteptat (dar care avea să încetinească mult în a doua jumătate a
21
secolului), Biserica Catolică era un formidabil bastion al unei stagnări instituţionale

defensive, în schimb în cea de a doua jumătate a secolului trecut ea a declanşat o
schimbare de curs dramatică, un proces de deschidere şi de reformare de o amploare
fără precedent şi aflat încă în curs, pe care nimeni nu l-ar fi putut bănui măcar dată
fiind istoria medievală şi modernă a catolicismului. Datorită circumstanţelor politice
şi istorice diferite în care s-a dezvoltat Biserica Romei în Occidentul medieval,
catolicismul occidental a cunoscut o evoluţie ecleziologică diferită de Ortodoxia
răsăriteană. Dacă în Răsărit, în condiţiile unui Imperiu puternic, Ortodoxia a luat
forma unei Biserici de stat imperiale având în centru simfonia între monarh şi
pentarhia patriarhilor, în Occident absenţa unui împărat şi conştiinţa primatului
petrin al Bisericii Romei au făcut ca acesta să ia forma unei monarhii de tip
imperial, iar Biserica să fie gândită juridic în termeni de putere centralizată, nu de
comuniune sacramentală (separaţie între ordo şi jurisdictio). Papa devine vicarul
unic al lui Hristos, deţinătorul puterii absolute în Biserică pe care o deleagă
episcopilor, vicarii săi16.
Lupta constantă a papilor a fost în esenţă cea pentru libertatea şi
independenţa Bisericii care trebuia scoasă de sub tutela împăratului din Răsărit şi a
celui din Apus, de sub controlul laicilor şi din moravurile laice (simonie,
concubinaj) intrate în cler la sfârşitul mileniului I.
Acesta a fost şi sensul primei reforme a Bisericii Catolice iniţiate de papa
Grigorie VII (1073-1085); faimoasele "dictatus papae" ale acestuia din urmă au
devenit programul de acţiune al papilor în mileniul II care vor revendica primatul nu
doar asupra Bisericii, ci şi a întregii lumi (cf. bulla "Unam Sanctam" a papei
Bonifacius VIII, 1300). Efortul de a menţine unitatea şi universalitatea Bisericii
împotriva fragmentărilor naţionale a luat însă forma uniformităţii şi centralismului
roman strict într-o figură ierarhică verticală de tip imperial inspirată de o teologie
politică a Unului neoplatonic. În secolul XIV hegemonia pontificală în Occident
intră într-un rapid declin o dată cu dislocarea "creştinătăţii" medievale. Înfrântă în
16
Studia Theologica, Anul II Numărul 4/2004
22
lupta cu monarhia Franţei, papalitatea face experienţa umilitoarei captivităţi de la

Avignon, a marii schisme a Occidentului (1378-1418) şi a alternativei
conciliarismului (conciliile de la Konstanz, 1414-1418, şi Basel, 1431-1441).
Reuşeşte să iasă însă din criză reafirmând autoritatea papală în Conciliul de la
Florenţa (1438-1445), dar pierde contactul cu modernitatea în formare. De teama
reactivării conciliarismului, papalitatea amână mereu atât de necesarul conciliu
reformator, ceea ce a dus însă în secolul XVI la explozia protestantismelor.
Refuzată de Roma, reforma s-a radicalizat şi s-a realizat împotriva ei în
comunităţile separate de Biserică ale protestanţilor. Reforma a devenit astfel o
"confesiune" creştină aparte, adăugând la divizarea naţională şi politică a Europei
occidentale şi fractura confesională a continentului cu drama războaielor religioase.
În faţa noii situaţii Biserica Catolică nu mai putea evita propria ei reformă şi
autodefinire realizate de Conciliul de la Trento (1545-1563). Acesta a consumat
ruptura cu protestantismul şi a asigurat coeziunea internă relansând prin ordinul
iezuit dinamismul misionar catolic. De la defensiva anticonciliară s-a trecut la
ofensiva misionară mondială cu scopul de a i converti în Europa pe protestanţi, în
Orient şi sud estul Europei pe ortodocşi (uniatismele), în Americi şi în Asia pe
indigeni. În luptă permanentă cu monarhiile absolutiste europene, papalitatea asumă
şi ea o figură monarhică absolutistă şi strict centralizată, iar în faţa iluminismului şi
progreselor culturii moderne adoptă o poziţie de izolare şi ostilitate defensivă.
Pierderea luptei cu statele naţionale şi cultura modernă laică devine evidentă după
trauma dramatică a revoluţiei franceze şi a revoluţiilor naţionale şi sociale din
secolul XIX. Biserica Catolică se repliază acum pe poziţii conservatoare antiliberale
şi autoritare condamnând prin Syllabus-ul din 1865 al papei Pius IX (1846-1878)
liberalismul, socialismul şi în general modernitatea socială, politică şi intelectuală.
În 1869-1870 Pius IX convoacă Conciliul Vatican I care surprinde întreaga
lume prin dogmatizarea sub pedeapsa anatemei a autorităţii jurisdicţionale şi
magisteriale absolute a papei proclamat primat universal "de juro divino" cu putere
"nemijlocită" asupra întregii Biserici şi infailibil "ex sesse non ex consensu
23
Ecclesiae". Exaltarea paroxistică a autorităţii pontificale în chiar momentul

înfrângerii şi umilirii ei de statul italian a avut un enorm impact emoţional, dar ea
trebuie înţeleasă nu în termeni abstracţi, generali, ci în mod contextual şi istoric.
Mobilul dogmelor de la Vatican I nu a fost (cum au arătat recent istoricii lui
catolici actuali K.Schatz, 1992-1994, şi J. Pottmeyer, 1998) voinţa de putere a
papei, cât frica apocaliptică de ameninţarea pe care o reprezentau statele-providenţă
naţionale la adresa libertăţii şi unităţii Bisericii Catolice confruntată cu spectrul
dezintegrării în Biserici naţionale controlate de state. Suveranităţii absolute a
statelor Conciliul Vatican I i-a opus suveranitatea absolută din punct de vedere
uman a papei, fiindcă se voia ca Biserica să rămână capabilă de acţiune şi de
magisteriu şi în situaţia extremă în care tot episcopatul ar fi fost îngenuncheat de
state. În acest caz nu trebuia să existe nici o autoritate umană în afara sau deasupra
papei care să-l poată limita sau împiedica legal să se exprime şi să acţioneze în
interiorul independenţei şi nevoilor Bisericii. Că nu era vorba de o anulare a
episcopatului o arată declaraţia din 1875, din timpul aşa numitului "Kulturkampf", a
episcopilor germani împotriva lui Bismarck aprobată elogios de Pius IX. O arată
mai ales faptul uitat că, din pricina izbucnirii războiului franco-german, Conciliul
Vatican I şi-a suspendat lucrările înainte de termen fără să-şi fi terminat opera: a
aprobat doar constituţia despre papă (Pastor aeternus), dar n-a reuşit să discute
constituţia pregătită, însă, despre episcopi.
Conciliul Vatican a fost deci un conciliu neterminat şi dezechilibrat,
impresie accentuată de interpretarea maximalistă care i s-a dat atât înainte, cât şi
după conciliu, şi care glorifica papalitatea monarhică, absolutistă şi infailibilă
văzând în ea unica garanţie a libertăţii şi independenţei Bisericii.
Această concepţie de tip juridic - care şi-a găsit traducerea instituţională în
codificarea de tip statal a dreptului canonic al Bisericii Catolice din Corpus juris
canonici (1917) şi a fost reafirmată încă în 1943 în enciclica "Mystici corporis" a
papei Pius XII - face din papă izvorul autorităţii şi puterii tuturor episcopilor, şi din
24
Biserica Catolică o imensă parohie cu papa ca episcop/paroh şi administrator

universal prin intermediul congregaţiilor curiei romane.
Semnale importante trimiţând spre o înnoire teologică (neotomismul lansat
în enciclica "Aeterni Patris17" din 1879) şi spre un catolicism social (enciclica
"Rerum novarum", 1894) ca şi în direcţia unei încercări de unire cu Răsăritul
ortodox "separat" (chemat să revină la "staulul" roman în 1894) au fost emise de
papa Leon XIII (1878-1903).
Evoluţiile oficiale de după 1900 pe fondul întunecat al ascensiunii
extremismelor şi totalitarismelor în Europa interbelică au stat sub semnul
ambiguităţii: Pius X (1903-1914) a condamnat "modernismul" în teologie ca
relativism istoric (enciclica "Pascendi", 1907), iar eşecul convorbirilor teologice cu
anglicanii de la Malines l-a determinat pe Pius XI (1922-1939) să interzică în 1928
catolicilor participarea la mişcarea ecumenică şi să promoveze prin impulsul dat în
1922 "Acţiunii catolice" franceze participarea laicilor la apostolatul ierarhiei
Bisericii cu un program combativ "integrist" vizând "încreştinarea" societăţii.
În acest timp s-a declanşat însă o veritabilă renovare a teologiei catolice prin
depăşirea scolasticii învechite, întoarcerea la izvoarele credinţei: Biblia, Părinţii
Bisericii şi liturghia, şi printr-o reflecţie mai profundă asupra modernităţii şi a
problemelor epocii. În tensiune cu noile evoluţii şi recentrări teologice aduse de
mişcările de înnoire liturgică, biblică, patristică, monastică, pietatea catolică s-a
menţinut în continuare pe formele ultramontaniste şi tridentine exaltând veneraţia
papei şi cultul marial. Ambiguităţile oficiale s-au acumulat sub pontificatul lui Pius
XII (1938-1958) într-o epocă marcată de experienţa traumatică a totalitarismelor şi
a celui de-al doilea război mondial şi de speranţele de reconstrucţie ale lumii
postbelice legate de democraţie, de drepturile omului, de decolonizare şi ascensiune
a marxismului, dar şi de împărţirea Europei şi a lumii în sfere de influenţă şi de
"războiul rece" dintre supraputeri.
17
Pr. Prof.dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bsericească Universală – Manual pentru seminariile
teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008, p.
175;
25
Roma oscila între exigenţele contradictorii ale închiderii tradiţionale în

imobilism defensiv şi în figura ierarhică "gregoriană" devenită "clasică" pentru
catolicism, şi cele ale deschiderii, schimbării şi înnoirii. Reacţia la schimbare a fost
iniţial una negativă, de reafirmare a figurii "clasice" a Bisericii Catolice - enciclica
"Mystici corporis" din 1943 declara Biserica Catolică drept unica Biserică adevărată
şi pe papă drept izvorul puterii episcopilor - şi de condamnare a aşa numitei
"nouvelle théologie" franceze promovată de H. de Lubac, Y. Congar, J. Daniélou,
Th. de Chardin ca revizionism teologic inacceptabil (enciclica "Humani generis",
1950) sau de interzicere (în 1954) a experimentului preoţilor muncitori.
Au existat şi planuri de reluare şi finalizate a Conciliului Vatican I atât de
către Pius XI în 1922, cât şi de către Pius XII între 1948-1951. Primul a cerut
părerea tuturor episcopilor, dar, în pofida răspunsului lor pozitiv, n-a dat curs
iniţiativei din pricina conflictului în care s-a găsit Vaticanul cu statul italian până în
1929. Cel de-al doilea a constituit în secret o comisie specială condusă de cardinalii
Ruffini şi Ottaviani care a recomandat un sinod scurt de 3-4 săptămâni pentru anul
1951 (când se împlineau 1500 de ani de la Sinodul IV Ecumenic de la Chalcedon)
cu un program foarte strict controlat şi al cărui scop trebuia să fie demonstrarea
unităţii catolice în faţa lumii contemporane. Din motive de vârstă înaintată însă,
Pius XII18 a decis să lase sarcina convocării şi conducerii conciliului pe seama
succesorului său.
Dacă unii mai nutreau speranţa unui conciliu care să completeze şi încheie
Conciliul Vatican I neterminat, majoritatea credea că de fapt Conciliul Vatican I cu
definiţia dată primatului şi infailibilităţii pontificale făcea de fapt inutil orice alt
conciliu. Era conciliilor părea definitiv închisă întrucât prin prerogativele sale papa
poate învăţa şi conduce în mod direct pe toţi catolicii folosindu-se de organismele
curiei şi de ordinele religioase extrateritoriale.
Pe 9 octombrie 1958 moare papa Pius XII iar în 28 octombrie e ales în locul
său Angelo Roncalli, patriarhul Veneţiei, care şi-a luat numele de papa Ioan XXIII.
18
Conciliul Vatican II, reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare, I Ică jr. /2004, p. 94;
26
Întrucât acesta era deja în vârstă de 77 de ani, se credea că va fi doar un papă de

tranziţie. Spre surpriza generală însă, pe 25 ianuarie 1959, la abia trei luni de la
instalare, Ioan XXIII a anunţat în bazilica "San Paolo Fuori le Mura" convocarea
unui conciliu ecumenic de tip special însă, având drept temă înnoirea internă
(aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii
contemporane, înnoire internă care să facă Biserica Catolică credibilă şi atractivă
pentru creştinii separaţi de Roma chemaţi să urmărească aceste eforturi ca o
pregătire şi o contribuţie la căutarea unităţii creştine. O comisie pre-pregătitoare a
cerut de la 2800 de episcopi şi facultăţi de teologie să-şi exprime punctele de vedere
şi dorinţele (vota) pentru conciliu; s-au primit 2150 de răspunsuri.19
Însuşi papa Ioan XXIII a subliniat în repetate rânduri că misiunea pe care el
o rezerva Conciliului II de la Vatican, era aceea de a sparge închistarea anacronică şi
primejdioasă a Bisericii Romano-Catolice şi a o face receptivă – de pe poziţiile
învăţăturii evanghelice – la problemele vremii noastre. Numeroase personalităţi din
rândurile celor mai luminaţi reprezentanţi ai clerului, teologiei şi spiritualităţii
catolice n-au şovăit să reafirme adevărul trist şi regretabil că Bisericii Romano-
Catolică rămăsese una din instituţiile cele mai refractare faţă de evoluţia istorică a
omenirii contemporane. Conducerea Bisericii Romano-Catolice n-a vrut să
înţeleagă mersul inexorabil al istoriei şi n-a sprijinit aceste năzuinţe menite să ducă
la realizarea practică a demnităţii umane pentru întreaga omenire – indiferent de
starea socială ori materială, de rasă ori religie – ci li s-a împotrivit cu o înverşunare
pe cât de neîntemeiată, pe atât de inutilă. Condamnarea prin enciclica „ Syllabus
errorum” din 1864, a ideilor culturale, politice şi sociale noi; definirea – în 1870 – a
dogmei absolutismului papal; dezvoltarea până la extrem a sistemului conducerii
centraliste prin curia romană; înăsprirea cenzurii cărţilor şi ideilor prin Congregaţia
Sfântului Oficiu, - urmaşul inchiziţiei medievale; menţinerea proprietăţii feudale a
mănăstirilor şi episcopiilor sau sanctificarea noilor forme de proprietate generate de
dezvoltarea marelui capital; interzicerea în 1945 a colaborării dintre muncitorii
19
Conciliul Vatican II , reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare, I Ică jr. /2004
27
catolici şi cei necatolici pentru revendicări politico-sociale; sunt numai câteva din
actele care au creat de-a lungul secolului XIX o încordare puternică între Bisericii
Romano-Catolică şi lumea dinafara ei, precum şi nemulţumiri mereu accentuate în
sânul ei însăşi.
Este meritul papei Ioan XXIII de a fi înţeles nevoia imperioasă de a se găsi
soluţii acestor grave probleme în faţa cărora se afla Biserica sa şi de a fi avut curajul
să proclame de pe scaunul pontifical necesitatea unei noi orientări. În intenţia papei,
Conciliului II Vatican îi revenea sarcina de a statornici această nouă orientare a
Bisericii Romano-Catolice, de a o face să privească cu mai multă înţelegere ideile şi
aspiraţiile lumii de azi. El a avut curajul să aducă în abordarea acestor probleme un
limbaj nou, eliberat de formulele închistate ale trecutului şi străbătut de dragostea
faţă de oameni; a îndrăznit să redea episcopilor libertatea de a vorbi deschis, de a
arăta dorinţele credincioşilor lor, deschizând astfel calea spre restabilirea drepturilor
episcopatului catolic.
Încetarea din viaţă a papii Ioan XXIII n-a oprit procesul frământărilor şi
luptelor pe care le-a deschis în catolicism convocarea şi deschiderea Conciliului II
de la Vatican. Succesorul său, papa Paul VI, a declarat în repetate rânduri că înţelege
să continue opera lui Ioan XXIII în intenţiile şi spiritului acestuia. El menţine
limbajul nou inaugurat de papa Ioan XXIII în raporturile Bisericii Romano-Catolice
cu lumea şi cu celelalte Biserici creştine, întreprinde acţiuni îndrăzneţe – cum a fost
călătoria la Ierusalim ţi întâlnirea sa cu Patriarhul Atenagora – şi mărturiseşte
insistent dorinţa de a face Biserica lui receptivă la problemele contemporane, sau
mai degrabă dorinţa de a convinge lumea despre bunele intenţii ale Bisericii
Romano-Catolice faţă de ea.
Dar, indiferent de evoluţia catolicismului un vânt binevoitor a început să
bată spre vârfurile edificiului său instituţional: vânt stârnit de năzuinţele sincere ale
omenirii de a trăi în pace şi libertate. Şi, până la sfârşit, conducerea Bisericii
Romano-Catolice va fi obligată chiar de episcopatul, clerul şi credincioşii ei să
28
adopte reforme substanţial, pentru a putea să răspundă şi să ajute năzuinţelor actuale

ale umanităţii şi pentru a nu rămâne definitiv anacronică.
2.2. Semnificaţia Conciliului II Vatican în gândirea Papii Ioan XXIII

Papa Ioan XXIII a amintit pentru prima data de convocarea unui conciliu
ecumenic, în cuvântarea rostită la 25 ianuarie 1959 în biserica San Paolo-fuori-le-
mura din Roma, cu prilejul aniversării Sfântului Pavel20.
Din „Conciliul ecumenic”, cum a crezut că este bine să-l anunţe la început
însuşi iniţiatorul lui, acesta s-a conturat repede în conciliul general romano-catolic,
fiind al-XXI-lea conciliu general, în ordinea istorică a conciliilor generale,
acceptate de Biserica Romano-Catolică, sau Conciliul II Vatican, cum este numit în
prezent.
Scopul Conciliului II Vatican l-a precizat papa Ioan XXIII în enciclica
inaugurată a pontificatului său cu titlu Ad Petri Cathedram, trimisă la 29 iunie 1959
episcopilor şi clericilor romano –catolici. „ Scopul principal al conciliului” , scria
Suveranul Pontif, „va consta în a promova dezvoltarea credinţei catolice, reânnoirea
morală a viţii creştine a credincioşilor, adaptarea disciplinei bisericeşti la
necesităţile şi metodele timpului nostru”.21
Pe 5 iunie 1960 Ioan XIII deschidea prin "Superno Dei motu" pregătirea
oficială a Conciliului, iar pe 14 iulie anunţa că acesta nu va fi reluarea şi
continuarea Conciliului Vatican I, ci că se va intitula "Conciliul Vatican II". Pe 5
iunie 1960 Ioan XIII deschidea prin "Superno Dei motu" pregătirea oficială a
Conciliului, iar pe 14 iulie anunţa că acesta nu va fi reluarea şi continuarea
Conciliului Vatican I, ci că se va intitula "Conciliul Vatican II".
Era o procedură nemaiauzită prin care conciliul devenea dacă nu unul de
"unire" a creştinilor, deci cu adevărat "ecumenic", atunci măcar unul "ecumenist".
20
„Civita Catolica” 2 mai 1959, nr. 2613,în notă se menţionează toate locurile din discursurile
papii Ioan XXIII, prin care anunţă Conciliul ecumenic.
21
Enciclica Ac Petri Cathedram, din 29 iunie 1959, în „Acta Apostolicae Sedis”, 1959; „La
Documentation Catholique”, 1959. Traducerea franceză a enciclicii se află în Nouvelle Revue
Théologique.
29
Pe lângă această noutate a invitării la conciliu a unor creştini condamnaţi în

trecut de Biserica catolică ca "schismatici"5 şi "eretici", era evidenta noutate a unui
conciliu "pastoral" care nu-şi propunea să proclame noi dogmei şi condamnări
(anateme ca în trecut), ci să reformuleze învăţătura de credinţă şi figura
instituţională a Bisericii pentru lumea de azi. Ioan XXIII privea nu spre trecut, ci
avansa cu curaj profetic spre prezent şi viitor, nu se bloca în reafirmarea tautologică
a identităţii catolice tradiţionale (de tipul "cetăţii asediate") ci voia o reformulare a
ei dinamică şi deschisă spre întreaga lume, încrezător în puterea înnoitoare a
Duhului Sfânt.
Timp de doi ani cele zece comisii pregătitoare (teologică; episcopi;
disciplină; sacramente; studii; ordine; învăţământ teologic; Bisericile orientale unite
cu Roma; misiune; apostolat laic; plus recent înfiinţatul Secretariat pentru Unitatea
Creştinilor) au elaborat 69 de proiecte de documente (scheme) pe temele cele mai
diverse, din care însă doar 12 vor intra în cele 19 texte aprobate de conciliu. În vara
lui 1962 s-au trimis episcopilor primele 7 "scheme" (despre revelaţie, morală,
liturghie, familie, mijloace de comunicare socială şi unitatea Bisericii).
Pe 5 octombrie a fost publicat regulamentul conciliului care preciza
compoziţia adunării: episcopii catolici, la care se adăugau cu rol consultativ experţii
catolici şi observatorii necatolici, limba dezbaterilor: latina, şi procedura
dezbaterilor: pe grupe de lucru (11 comisii) şi în plen, textele fiind aprobate în
şedinţă solemnă cu 2/3 din voturile episcopilor. Lucrările conciliului s-au desfăşurat
în 4 sesiuni de toamnă pe parcursul a patru ani, între 1962-1965.
În gândirea papii Ioan XXIII, conciliul avea de împlinit o triplă misiune.
1. Mai întâi, conciliul este un mesaj adresat lumii creştine, „pentru a o pune
în contact cu forţele vivificatoare şi eterne ale Evangheliei”. Ca atare, primul scop al
conciliului va fi să facă Biserica Romano-Catolică „mai aptă să contribuie la
soluţionarea problemelor care se pun în lume”.
2. Al doilea scop este de a face ca vitalitatea Bisericii Romano-Catolice să
devină mai eficientă. Pentru înfăptuirea acestui scop, s-au fixat ca teme principale
30
ale conciliului: Sfânta Scriptură. Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine, disciplina Bisericii,
problemele misionare.
3. Din pricina opoziţiei Moscovei şi din solidaritate ortodoxă, nici
Constantinopolul n-a trimis observatori la sesiunea I. În urma vizitei cardinalului
Willebrands la Moscova, Patriarhia Rusă trimite doi reprezentanţi în ultimul
moment.
4. Al treilea scop al conciliului este de a pregăti calea unităţii creştinilor226.
Deschiderea solemnă a Conciliului Vatican II a avut loc pe 11 octombrie
1962 în bazilica San Pietro în prezenţa a 2540 de episcopi (faţă de numai 700
prezenţi la Vatican I), dintre care doar 1041 din Europa (379 din Italia), 956 din cele
două Americi, iar restul din Africa şi Asia (pentru prima dată europenii nu mai
dominau). În alocuţiunea inaugurală papa Ioan XXIII a declarat: „A fost un sunet
neaşteptat, un fulger de lumină cerească, o mare dulceaţă pentru ochi şi inimă....”.
Scopul conciliului este, a spus papa Ioan XXIII, ca „tezaurul sacru al doctrinei
creştine să fie păstrat şi învăţat printr-o prezentare mai rodnică. O astfel de doctrină
îmbrăţişează omul în întregime, compus din trup şi suflet, şi, fiindcă este călător pe
acest pământ, îi porunceşte să meargă la cer.
„Dar, pentru că această doctrină uneşte multiplele domenii ale activităţii
umane cu privire la individ, familie, viaţă socială, este necesar, înainte de toate, ca
Biserica să nu se despartă de patrimoniul sacru al adevărului primit de la Părinţi, dar
în acelaşi timp ea trebuie să privească de asemenea prezentului, noile condiţii şi
forme de viaţă introduse în lumea modernă, care au deschis noi drumuri
apostolatului creştin...”23.
Papa Ioan XXIII a încheiat cuvântarea sa, arătând că Biserica trebuie să
pregătească drumul spre unitate al omenirii, pentru ca cetatea pământească să se
asemene cu cetatea cea cerească, „în care domneşte adevărul, în care iubirea este
lege şi al cărei spaţiu este eternitatea”24.
22
Enciclica Humane Salutis, din 25 dec. 1951. Pentru scopul şi faza pregătitoare a Conciliului II
Vatican, „Ortodoxia an XIV 1962, nr. 3 iulie-sept., pag. 256-258.
23
L’Osservatore Romano, 12 oct. 1962
24
Augustin, Epistola CXXXVIII
31
2.3. Lucrările primei sesiuni a Conciliului II de la Vatican

În cadrul lucrărilor primei sesiuni a Conciliului II de la Vatican (22
octombrie - 8 decembrie 1962), au participat aproape 2400 de episcopi, cel mai
mare număr de episcopi catolici prezenţi la un conciliu general romano-catolic în
istoria catolicismului, unde s-au dezbătut schemele propuse de Comisiile
pregătitoare cu privire la reforma liturgică, la revelaţie şi la unitatea Bisericii.
Doar asupra reformei liturgice s-a înregistrat un consens în ce priveşte
abandonarea limbii latine şi adoptarea limbilor vernaculare şi restabilirea Liturghiei
Cuvântului şi a bisericii locale ca şi comunitate liturgică. Toate celelalte scheme au
fost considerate insuficiente. s-a conturat totodată şi confruntarea între un pol
conservator tradiţionalist şi un pol reformator.
Comisiile pregătitoare au hotărât să aleagă şi să discute numai 9 teme în
prima sesiune a Conciliului:
1. Despre izvoarele revelaţiei.
2. Despre păstrarea curată a tezaurului credinţei.
3. Despre ordinea moralei creştine.
4. Despre castitate, căsătorie, familie, feciorie.
5. Despre Sfânta Liturghie.
6. Despre mijloacele de comunicaţie socială.
7. Despre unitatea Bisericii.
8. Despre Biserică.
9. Despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu şi a
oamenilor
Tema majoră de studiu pentru viitoarea sesiune a rămas ecleziologia (s-a
decis abandonarea textului roman conservator şi luarea ca punct de plecare a
proiectului belgian înnoitor) şi reformularea textelor nesatisfăcătoare. Între timp
sănătatea papei Ioan XXIII s-a agravat, el murind pe 8 iunie 1963, nu înainte de a fi
promulgat enciclica socială "Pacem in terris", în care pentru prima dată un pontif
32
roman se adresa nu numai credincioşilor catolici, ci tuturor oamenilor de

pretutindeni în problemele grave create de "războiul rece" dintre supraputeri (criza
cubaneză din 22-25 octombrie 1962 avusese loc chiar în primele zile de lucrări ale
conciliului). Pe 21 iunie 1963 a fost ales ca papă cardinalul de Milano, Giovanni
Battista Montini, care şi-a luat numele de Paul VI (1963-1978). Acesta s-a angajat
să continue mai eficient lucrările conciliului la care a invitat ca auditori şi laici, şi a
promis reforma curiei romane al cărei centralism birocratic nemulţumea întreg
episcopatul.
* Presa Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni a urmărit cu interes
desfăşurarea discuţiilor primei sesiuni a Conciliului II ce la Vatican.
După proclamarea dogmei primatului papal în şedinţa a IV-a a Conciliului I
Vatican din 1870, ierarhii, clericii, teologii şi canoniştii Bisericilor Ortodoxe s-au
întrebat, ca şi cei din Biserica Romano-Catolică, dacă, în urma acestei hotărâri, se
mai poate întruni un Conciliu general în Biserica Romano-Catolică şi care poate fi
raportul dintre autoritatea supremă a Suveranului Pontif şi autoritatea spirituală
supremă a conciliului, dacă episcopii mai au vreo putere în conducerea Bisericii,
întrucât autoritatea supremă a papii anulează de fapt autoritatea şi independenţa
episcopală.
Astfel, I.P.S. Mitropolit Hrisostom al Mirelor, profesor la Facultatea de
teologie a Patriarhiei Ecumenice din insula Halchi, ajunge la concluzia următoare:”
Dintre temele propuse spre cercetare interesează în chip deosebit Biserica Ortodoxă
şi temele dogmatice ale conciliului: tema treptei episcopale în Biserica Romano-
Catolice şi mai pe larg tema ecleziologiei, precum şi mariologia schiţată, despre
care sa vorbit aşa de puţin. Ne interesează dimensiunea formării actuale a
ecleziologiei romano. catolice şi evoluţia dezvoltării mariologiei în Biserica de
Apus”.25
25
I.P.S. Mitropolit Hrisostom al Mirelor,(De la sinodul din Vatican. Concluzii şi aşteptări), în
revista «Apotolos Ardreas», nr. 518 din 15 mai 1963, p1
33
În ceea ce priveşte desfăşurarea lucrărilor, I.P.S. Sa scrie: „Ortodoxia, în

totalitatea ei, a urmărit cu mult interes discuţiile de până acum, şi nu puţini au fost
aceia care şi-au spus deschis ideilor lor în examinarea temelor”.26
* Prima sesiune a Conciliului II de la Vatican a reuşit să creeze în Biserica
Romano-Catolică un climat nou, a trezit în sânul ei forţele vii, capabile să înţeleagă
schimbările şi realităţile lumii contemporane şi evoluţia umanităţii. De felul în care
se vor desfăşura în continuare lucrările conciliului va depinde măsura în care
Biserica Romano-Catolică va putea contribui la apropierea creştinilor şi a
Bisericilor, la stabilirea unui spirit de înţelegere şi ajutor reciproc între ele, dându-le
astfel posibilitatea să-şi aducă întregul lor aport la rezolvarea marilor probleme care
frământă lumea contemporană ca: înlăturarea războiului din viaţa internaţională,
menţinerea păcii în lume, lupta împotriva sărăciei şi mizeriei, şi combaterea
nedreptăţilor sociale.
2.4. Lucrările celei de-a doua sesiuni a Conciliului

Activitatea principală a Papii Paul VI, îndată după încoronarea lui, a fost
închinată pregătirii celei de-a doua sesiuni a Conciliului II ce la Vatican. S-ar putea
spune că şi din ea se desprinde aceeaşi posibilitate de a interpreta intenţiile lui în
moduri diametral opuse.
Amintim din măsurile luate de Papa Paul VI în legătură cu sesiunea a doua a
Conciliului II, mai întâi numirea (la 17 septembrie 1963) a unui comitet de arbitri ai
dezbaterilor, alcătuit din patru aşa zişi moderatori.27
Papa Paul VI a menţionat în cuvântările şi actele sale din prejma sesiunii a
doua a Conciliului si importantul rost al acestui Conciliu de a contribui la întărirea
păcii în lume. Astfel, la 15 sept. 1963, adresându-se credincioşilor după Sfânta
Liturghie, a spus: ” Conciliul trebuie să fie o mare rugăciune adusă lui Dumnezeu şi,
în acelaşi timp, o armă puternică în mâinile oamenilor pentru realizarea păcii”.28
26
Idem, p. 4
27
Jean Rillet, în „La tribune de Geneve”, din 29 sept. 1963
28
Revista Patriarhiei din Moscova, 1963, nr. 11
34
Lucrările sesiunii a doua (28 septembrie - 4 decembrie 1963) s-au deschis pe

28 septembrie cu discursul papei Paul VI care i-a fixat patru obiective:
a. teologia Bisericii,
b. înnoirea ei internă,
c. promovarea unităţii creştinilor,
d. dialogul cu lumea contemporană.
Pentru o nouă înţelegere a Bisericii.- Sesiunea a doua a votat în formă

definitivă schema despre Liturghie şi Decretul despre Comunicaţiile sociale,
dezbătute şi stabilizate aproape complet în prima sesiune, şi dezbătut schema despre
Biserică, Decretul despre episcopi şi conducerea diocezelor şi schema despre
Ecumenism, care vor avea să fie votate în formă definitivă în sesiunea următoare.
Biserica Catolică încerca prin câteva reforme timide să răspundă necesităţii de a
apropia cultul de popor, ceea ce corespunde creştinismului primar.
Discuţia cea mai prelungită s-a purtat în jurul schemei despre Biserică, al
cărei text modificat a fost împărţit episcopilor cu mult înaintea începerii sesiunii,
după ce prima formă a fost respinsă de sesiunea anterioară ca prea juridică, clerică,
scolastică şi triumfală. În primele două zile ale sesiunii, 30 sept.- 01 oct.1963, s-a
discutat şi votat această schemă.
Schema se caracterizează prin următoarele idei:
1. Cei fără credinţa pot fi membri „în potenţă” ai Bisericii, în baza botezului
dorinţei.
2. Schema vorbeşte, ca şi Papa Paul VI, de grade ale unirii cu Biserica,
punct cu mari consecinţe ecumeniste.
3. Accentul se pune pe Biserică, considerată ca Trup tainic, legat de Biserica
văzută, şi pe noţiunea de popor al lui Dumnezeu, indică unitatea fundamentală a
tuturor membrilor ei, întărită prin noţiunea de preoţie universală, comună tuturor
celor botezaţi.
35
4. Primatul e reafirmat, dar – ceea ce e nou şi capital – în cadrul

colegialităţii episcopale.
5. Biserica în totalitatea ei este considerată infailibilă, ca şi corpul episcopal.
În 1960 fusese interzisă la Roma, de Sfântul Oficiu, o epistolă – pastorală a
Episcopatului olandez, pentru că cuprindea următorul paragraf: „Întreruperea
precipitată a Conciliului I da la Vatican a creat impresia că definiţia separată a
infaibilităţii pontificelui roman este o dogmă izolată. În realitate, această
infaibilitate personală se află inserată în infaibilitatea oficială a întregii comunităţi
bisericeşti”. Text care se găseşte în schemă.
6. E afirmat caracterul sacramental al episcopatului ca sursă a întregului
sacerdoţiu evitându-se, excesul care r face din episcopat un fel de a opta Taină.
7. E proclamat caracterul colegial al episcopatului.
8. Se propune, fără precizare de căsătorit sau necăsătorit, crearea unui
diaconat, ca necesar mai ales pentru regiuni care duc lipsă de preoţi.
9. E precizat rolul laicilor în Biserică, arătându-se că ei au datoria să
contribuie la evanghelizarea lumii; să trăiască în lumea valorilor morale; să se
sfinţească în angajarea lor în problemele sociatăţii. Au dreptul să fie luminaţi de
preoţi şi să le expună acelora necesităţile lor spirituale, dar să manifeste ascultare
faţă de ei29.
Se confruntau două viziuni ecleziologice: o ecleziologie strict ierarhică şi
juridică, tradiţională, şi una sacramentală, a comuniunii. A trebuie să se propună un
vot orientativ cu cinci întrebări:
 consacrarea episcopală e treapta cea mai înaltă?;
 face ea din fiecare episcop consacrat în comuniune cu papa un membru
al colegiului episcopal succesorul colegiului apostolic?;
 are colegiul episcopal în unire cu papa puterea supremă în Biserică?;
 este această putere de drept divin?;
 restabilirea diaconatului e oportună?
29
Aceste idei sunt date după H. Fesquet, din „Le Monde”, din 2 oct. 1963
36
Toate întrebările au obţinut un răspuns afirmativ, ceea ce atesta voinţa de

înnoire ecleziologică a majorităţii conciliului doritor să restaureze episcopatul şi
colegialitatea episcopală în demnitatea lor umbrite timp de secole de o ecleziologie
strict papocentrică;
S-a decis şi renunţarea la o schemă specială despre Fecioara Maria şi
integrarea conţinutului ei drept capitol final al schemei despre Biserică.
La schema despre episcopi o dezbatere aprinsă s-a purtat în jurul statutului
ecleziologic al conferinţelor episcopale regionale. S-a cerut reforma curiei romane
şi a centralismului roman şi crearea în jurul papei a unui organism episcopal
colegial.
La sfârşitul lui noiembrie s-a discutat schema în 5 capitole despre
ecumenism (principii generale; mod de aplicare, relaţii cu Bisericile Ortodoxe şi
comunităţile ecleziale ieşite din Reforma protestantă; locul iudaismului; şi libertatea
religioasă). Şi aceasta reprezenta o cotitură revoluţionară: după secole de izolare a
Romei în complexul unicei Biserici adevărate şi de intransigenţă în revendicarea
întoarcerii la "staulul" roman a tuturor creştinilor separaţi şi taxaţi drept schismatici
şi eretici, documentul recunoştea eclezialitatea deplină a Bisericilor Ortodoxe şi
elemente de eclezialitate în comunităţile protestante şi propunea drept cale de
refacere a unităţii creştine nu convertirea, ci dialogul.
Discuţii aprinse au promovat capitolele care afirmau locul iudaismului în
istoria mântuirii şi libertatea religioasă, în care declaraţiile aveau şi implicaţii
politice disputate. S-a decis detaşarea lor din textul despre ecumenism şi
reelaborarea lor ca declaraţii separate.
Sesiunea a doua s-a încheiat pe 4 decembrie 1963 cu aprobarea solemnă a
primelor două texte oficiale ale conciliului: constituţia despre liturghie
("Sacrosanctum concilium", 7 capitole; 2147 voturi pentru, o singură abţinere) şi
decretul despre mijloacele de comunicare socială ("Inter mirifica"). În discursul de
încheiere papa Paul VI a anunţat hotărârea sa de a face un pelerinaj la Ierusalim
pentru a se întâlni acolo cu patriarhul ecumenic Athenagora I. Întâlnirea decisivă
37
între cei doi patriarhi ai Occidentului şi Orientului doritori să reconcilieze cele două
emisfere ale creştinătăţii a avut loc între 4-6 ianuarie 1964, şi a avut drept efect
trimiterea de observatori oficiali din partea Constantinopolului (arhim. André
Scrima) la lucrările Conciliului de la Vatican. Pe 6 august 1963 papa Paul VI a
publicat prima lui enciclică ("Ecclesiam suam") în care explica viziunea sa asupra
stării Bisericii Catolice, a înnoirii şi reformei ei şi asupra "dialogului" ca metodă de
realizare a prezenţei Bisericii în lume.
* Lupta de idei ce se dă în sânul Conciliului II, demonstrează frământarea în
care se afla catolicismul. Conştiinţa de sine care s-a trezit în atâtea popoare ţinute în
robie sau în stare de înapoiere economică, socială şi culturală sunt factori care
impun Bisericii Catolice să îi ia în considerare, cu atât mai mult cu cât realităţile
anilor 1900 sunt conforme duhului Evangheliei lui Hristos, sunt corespunzătoare
demnităţii umane pe care creştinismul o proclamă.
Procesul deschis în sânul catolicismului pentru adoptarea de reforme menite
să scoată Biserica Romano-Catolică din anacronismul ei secular, este inevitabil.
Ritmul acestui proces va putea suferi alternanţe, va putea putea fi accelerat sau
încetinit, dar procesul însuşi va continua cu frământări şi confruntări de
poziţiiuneori dramatice, până la soluţionarea lui definitivă30.
2.5. Lucrările celei de-a treia sesiuni a Conciliului

Discuţiile pasionate din sesiunile precedente ale Conciliului au dezvăluit
sensul în care o puternică majoritate de participanţi voieşte să reformeze poziţia
Bisericii Romano-Catolice, dar n-a ajuns la hotărâri definitive, din cauza dârzei
opoziţii a unei minorităţi conservatoare, stăpână pe conducerea acestei Bisericii şi
ca atare, dispunând de o mulţime de mijloace capabile să împiedice tendinţele de
înnoire.
Timpul dintre sesiunea a doua şi a treia a folosit pentru reformularea unor
scheme discutate în primele două sesiuni, sau a unora încă nediscutate.
30
Pr. Barbu Ionescu, în „Ortodoxia”, din aprilie 1964
38
Papa a pornit de la afirmarea imutabilităţii hotărârii Conciliului I de la

Vatican. Acesta a definit, a spus papa, doctrina „despre capul Bisericii, pontificele
roman, şi despre supremele li prerogative în ce priveşte primatul de jurisdicţie şi
infaibilitatea magisteriului”. „Acest Conciliu... se pregăteşte să confirme, desigur,
doctrina celui precedent asupra prerogativelor pontifului roman, dar el va avea, de
asemenea, ca scop principal să pună în lumină şi valoare prerogativele
constituţionale ale episcopatului...”31.
Sesiunea a 3-a Conciliului (14 septembrie - 21 noiembrie 1964), cea mai
dramatică, şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: mai rămâneau
să fie discutate şi revizuite 12 scheme. S-a reluat discuţia pe schema De Ecclesia. În
forma sa lărgită, ea cuprindea acum 8 capitole (capitolelor despre misterul Bisericii,
despre poporul lui Dumnezeu, despre constituţia lui ierarhică şi chemarea universală
la sfinţenie li s-au adăugat cele despre laici, despre "religioşi", despre caracterul
eshatologic al Bisericii pelerine şi despre Maria în misterul lui Hristos şi al
Bisericii).
Opoziţia minorităţii conservatoare faţă de colegialitate şi diaconatul
permanent era tenace, iar majoritatea a trebuit să se bată intens pentru a afirma noua
ecleziologie de comuniune, menţinând şi continuitatea cu Conciliul Vatican I cerută
de minoritate. Rezultatul final a fost că, pentru realizarea unanimităţii cerute de
papă, s-a preferat juxtapunerea în acelaşi text a două ecleziologii (juridică şi de
comuniunea; cf. A. Acerbi, 1975) insuficient sudate.
Discuţii intense s-au purtat şi în jurul textului despre libertatea religioasă, pe
care mulţi episcopi italieni sau spanioli o concepeau încă doar ca o simplă toleranţă
în cadrul unui regim de protecţie şi privilegiere a Bisericii Catolice de către state.
Pentru ca Biserica Catolică să nu mai apară ca duşmană a libertăţii şi legată de stat,
textul vorbea despre necesitatea afirmării şi apărării libertăţii religioase a tuturor
oamenilor fără deosebire.32
31
„L’Obsservatore Romano”, din 17 septembrie 1964
32
„Le Monde”, din 22-23 noiembrie 1964
39
Textele despre formarea preoţilor, despre apostolatul laicilor, despre

activitatea misionară, viaţa consacrată şi educaţie au fost respinse ca insuficiente şi
s-a cerut refacerea lor.
Schema despre ecumenism a întrunit un consens larg dar şi foarte multe
amendamente şi, prin urmare, a fost retrimisă în comisie.
O problemă specială a ridicat o textul despre Bisericile Catolice Orientale
(Greco-Catolice): o reafirmare a statutului lor risca să compromită relaţiile cu
ortodocşii şi să pună la îndoială autenticitatea ecumenismului catolic (suspectat ca o
altă formă de uniatism).
Pe 14 noiembrie comisia teologică a introdus astfel la sfârşitul capitolului III
din schema despre Biserică o notă interpretativă pregătită în secret: faimoasa "nota
explicativa praevia" care reafirma independenţa şi libertatea papei faţă de colegiul
episcopal şi relaţia de dependenţă unilaterală a acestuia de papă, precum şi faptul că
încorporarea episcopului prin consacrare în colegiul episcopal e condiţionată de
comuniunea sa ierarhică cu papa care-i determină juridic câmpul de exerciţiu al
autorităţii.
Biserica este nu doar un Corp ierarhic, ci un Popor al lui Dumnezeu adunat
de Duhul Sfânt şi care participă la tripla slujire a lui Hristos, în pelerinaj spre
Împărăţia eshatologică a lui Dumnezeu (depăşirea clericalismului).
Biserica este un sacrament al mântuirii, dar nu se identifică cu Împărăţia lui
Dumnezeu care e distinctă de ea şi include întreaga creaţia şi umanitate; şi, de
asemenea, Biserica lui Hristos se realizează în Biserica Catolică, dar nu se
epuizează în ea (depăşirea ecleziomonismului).
În afara Bisericii Catolice există Biserici (ortodoxe) şi comunităţi ecleziale
(protestante) adevărate şi grade de comuniune.
De aceea unitatea creştină căutată acum prin dialogul ecumenic nu mai e una
de absorbţie şi fuziune, ci o unitate în diversitate pe baza complementarităţii
tradiţiilor teologice şi valorilor fiecăruia.
40
Acestea trebuie reconciliate şi integrate prin dialog, nu prin anulare, ci prin

îmbogăţire reciprocă pe baza distincţiei între adevărul de credinţă permanent şi
sistemele teologice şi ecleziale istorice şi a unei ierarhii a adevărurilor de credinţă.
Bisericile Catolice Orientale au fost apoi recunoscute ca Biserici locale cu
tradiţii proprii (nu simple rituri orientale), dar valabilitatea acestor reglementări a
fost limitată în timp până la restabilirea comuniunii depline între Biserica Catolică
şi Bisericile Ortodoxe.
* Agitaţia care a domnit pe 19 noiembrie, în aula Conciliului, cu ocazia
revocării anunţului dat în ajun că în această zi Conciliul va decide şi voteze schema
„despre libertatea religioasă”.
Papa a proclamat pe Fecioara Maria „ Maică a Bisericii” în pofida
majorităţii care votase împotriva acestei expresii. Astfel, papa şi-a putut serba în
mod solemn triumful total. În faţa lui s-au votat din nou în mod definitiv schemele
--- Despre Biserică – Despre ecumenism - Despre Bisericile Orientale --- retuşate de
el, aproape cu unanimitate33.
„Papa a adresat apoi un scurt cuvânt de politeţe observatorilor şi prin el
Bisericilor şi confesiunilor creştine separate de Biserica Romano-Catolică. Apoi şi-a
dedicat a doua parte a cuvântării sale Fecioarei Maria – Maica Bisericii”34.
2.Sensul acestei noi votări în faţa papii este următorul. Încă la 29 sept.,
secretarul general al Conciliului a anunţat Părinţilor Conciliari următoarele: Nu se
poate spune că o schemă a primit aprobarea Conciliului atâta timp cât schema n-a
fost aprobată de papa împreună cu Părinţii în sesiune publică. Aprobările exprimate
prin votul Părinţilor Conciliari aparte de papa – sunt aprobări ale Congregaţiei
Generale –(deci nu ale Conciliului).(L’Observatore Romano din 30 sept. 1964). Un
observator reformat comentând această decizie a forului catolic suprem pe care
Conciliu a primit-o fără opoziţie, cum a primit-o şi pe aceea că Părinţii Conciliari
pot propune amendamente la texte şi după ce au fost votate în Conciliu şi comisiile
competente le pot lua în considerare la formularea lor definitivă – zice: Aceasta
33
„Le Monde”, din 22-23 noiembrie 1964, L’Observatore Romano din 30 sept. 1964
34
Pr. Barbu Ionescu, în „Ortodoxia”, din octombrie 1964
41
înseamnă că, în virtutea primatului său de jurisdicţie, papa are dreptul să anuleze
decizii ale întregului episcopat.
2.6. Lucrările celei de-a patra sesiune a Conciliului

Sesiunea a 4-a şi ultima (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat
într-un ritm alert pentru a definitiva şi multele scheme rămase de dezbătut.
În şedinţa solemnă din 28 octombrie 1965 s-au aprobat 3 decrete şi 2
declaraţii:
- decretul privind misiunea pastorală a episcopilor ("Christus Dominus"),
- cel privind reînnoirea vieţii consacrate ("Perfectae caritatis"),
- cel despre formarea preoţească ("Gravissimum educationis")
- cel despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine ("Nostra aetate") cu
referire specială la islam şi iudaism şi cu condamnarea oricărei discriminări pe baze
religioase.
În şedinţa solemnă din 18 noiembrie 1965 s-au aprobat decretul despre
apostolatul laicilor ("Apostolicam auctositatem") şi, mai ales, importanta constituţie
dogmatică despre Revelaţia divină care depăşea teoria clasică a celor două izvoare
ale Revelaţiei: Scriptura şi Tradiţia şi a afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu,
dar ascultat şi interpretat în Tradiţie şi în Biserică, interpreta lui.
Iar în şedinţa solemnă din 7 decembrie 1965, cu o zi înainte de încheierea
conciliului, s-au aprobat 3 decrete şi o constituţie: decretele despre activitatea
misionară a Bisericii ("Ad gentes") şi despre slujirea şi viaţa preoţilor
("Presbyterorum ordinis") la care s-au adăugat importantul decret despre libertatea
religioasă ("Dignitatis humanae") individuală şi colectivă care punea punct vechii
politici de revendicare doar a libertăţii Bisericii şi de proclamare duplicitară a
libertăţii religioase atunci când catolicii sunt minoritari şi de refuz al ei necatolicilor
atunci când catolicii sunt majoritari, precum şi pretenţiei medievale de a apăra
adevărul pedepsindu-l pe cel în eroare.
42
Ultimul document aprobat de Conciliul Vatican II şi unul din cele mai

disputate şi revoluţionare a fost ampla şi solida constituţie pastorală despre Biserică
în lumea contemporană.
După o expunere preliminară asupra "condiţiei omului în lumea
contemporană", primele patru capitole tratau pe larg despre demnitatea persoanei
umane, despre comunitatea umană, despre activitatea umană în lume, precum şi
despre misiunea Bisericii în lumea contemporană.
Următoarele cinci capitole analizau "câteva probleme urgente": despre
căsătorie şi familie, despre cultură şi promovarea ei, despre viaţa economico-
socială, despre viaţa politică şi, în sfârşit, despre pace şi evitarea războiului şi
construirea comunităţii internaţionale. Textul pleca de la convingerea optimistă că
progresul şi marile mutaţii sociale ale modernităţii au o legătură cu realizarea
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Obiecţiile care i s-au adus se leagă în principal de confuzia între limbajul
uman şi cel al credinţei, dintre progres şi mântuire, şi de absenţa unei viziuni
autentic evanghelice despre lume.
După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului în aceeaşi zi, 7
decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica San Pietro şi în catedrala patriarhală
Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054
prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră
reciproc.
Interpretat eronat de mass-media ca o realizare a unirii celor două Biserici,
gestul era în realitate, aşa cum s-a explicat de ambele părţi, un act de bunăvoinţă, ca
un angajament moral al ambelor părţi de a depăşi neînţelegerile din trecut şi de a se
angaja pe calea dialogului teologic în soluţionarea diferenţelor dogmatice dintre
cele două Biserici care s-au acumulat în decursul mileniului II prin proclamarea
unilaterală de către Roma a unei serii întregi de dogme (Filioque, purgatoriu,
primatul de jurisdicţie şi infailibilitatea papală şi dogmele mariologice: Imaculata
Concepţie şi Asumpţia corporală ale Fecioarei Maria).
43
CAPITOLUL III
EVOLUŢIA ROMANO-CATOLICĂ PÂNĂ ASTĂZI
(STUDIU DE CAZ)
3.1. Refacerea Unităţii Creştine

Promovarea REFACERII UNITATII între toţi creştinii este unul din
principalele ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican şl. Cristos Domnul a
întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe comunităţi creştine se înfăţişează
oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirma ca sunt ucenicii
Domnului, insa ei nu simt la fel şi umblă pe cai diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar
fi împărţit. Aceasta împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal
pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfânta a vestirii
Evangheliei la toata făptura.
Dar stăpânul veacurilor, care îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul
harului sau faţă de noi păcătoşii, în vremurile de pe urma a început sa reverse mai
îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrica şi dorinţa de
unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har si, sub
acţiunea Duhului Sfanţ, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi
mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La aceasta mişcare pentru
unitate numita ecumenicul, participa aceia care îl invocă pe Dumnezeu întreit şi îl
mărturisesc pe Iisus Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci
şi adunate în comunitatea în care li se vesteşte Evanghelia şi pe care le numesc,
fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Insa aproape toţi, deşi în mod
diferit, aspira la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibila care sa fie cu adevărat
universala şi trimisa câtre lumea întreaga pentru ca lumea sa se întoarcă la
Evanghelie şi, astfel sa fie mântuita spre slava lui Dumnezeu.
De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după ce a afirmat
învăţătura despre Biserica îndemnat de dorinţa restabilirii unitatea între toţi ucenicii
44
lui Cristos, vrea sa pună în fata tuturor catolicilor ajutoarele, căile şi mijloacele prin
care ei pot răspunde la aceasta chemare şi la acest har dumnezeiesc.
Intru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, ca fiul lui
Dumnezeu unul-născut a fost trimis de Tatăl în lume pentru ca, făcut om, sa
reînnoiască prin răscumpărare neamul omenesc zis a-l adune laolaltă. Înainte de a se
dărui pe sine ca jertfa nepătata pe altarul crucii, el s-a rugat Tatălui pentru cei care
cred, spunând: “Ca toţi sa fie una precum tu, Tata, eşti în mine şi eu în tine, pentru
ca şi ei sa fie una în noi: ca lumea sa creadă ca tu m-ai trimis” (In 17.21) şi a
instituit în Biserica sa minunatul sacrament al Euharistiei, prin care este semnificata
şi înfăptuita unitatea Bisericii. A dat ucenicilor şai noua porunca a iubirii reciproce
şi l-a făgăduit pe Duhul Sfanţ care sa romana cu ei în veac, Domn şi Datator de
viata.
Înălţat pe cruce şi glorificat. Domnul Iisus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin
care a chemat şi a adunat în unitatea credinţei, speranţei şi iubirii poporului noului
legământ Biserica, aşa cum spune Apostolul: “Un singur trup şi un singur Duh.
După cum aţi fost chemaţi, intr-o singură speranţă a chemării voastre. Un singur
Domn, o singura credinţa, un singur Botez”(ef4,,4-5). Intr-adevăr, câţi în Cristos v-
aţi botezat, în Cristos v-aţi şi imbricat. Voi toţi una sunteţi în Cristos Isus”(Gal 3.27-
28). Duhul Sfanţ care locuieşte în cei ce cred, care umple şi conduce întreaga
Biserica, înfăptuieşte acea minunata comuniune a credincioşilor şi ai uneşte atât de
intim pe toţi în Cristos încât este principalul unitarii Bisericii. El realizează
diversitatea harurilor şi slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Iisus
Cristos, “orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea
trupului lui Cristos”(Ev 4,12).
Insa pentru a-si statornici pretutindeni Biserica sa sfânta, pana la sfârşitul
veacurilor, Cristos a încredinţat colegiului celor doisprezece îndatorirea de a invita,
de a conduce şi de a sfinţi. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât sa clădească,
după mărturisirea de credinţa a acestuia, Biserica sa; i-a făgăduit cheile împărăţiei
cerurilor şi, dup ace el si-a afirmat iubirea, i-a încredinţat toate oile spre a le untari
45
credinţa şi a le paste în perfecta unitate, Iisus Cristos ramând în veci piatra din capul
unghiului şi Pastorul sufletelor noastre.
Prin predicarea fidela a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor şi prin
cârmuirea executata cu iubire de câtre apostolic şi urmaşii lor, episcopii, în frunte cu
urmaşul lui Petru, sub acţiunea Duhului Sfanţ, Iisus Cristos vrea ca poporul său să
crească şi îi desăvârşeşte comuniunea în uniate: în mărturisirea aceleiaşi credinţe, în
celebrarea comuna a cultului divin şi în armonia frăţeasca a familiei lui Dumnezeu.
Astfel, Biserica turma unica a lui Dumnezeu, ca un steag înălţat pentru
popoare, punând la indemna întregului neam omenesc Evanghelia păcii, şi
împlineşte în speranţa peregrinarea câtre ţinta patriei cereşti.
Acesta este misterul sacru al unitarii Bisericii în Cristos şi prin Cristos, sub
acţiunea Duhului Sfanţ ce realizează diversitatea darurilor. Supremul model şi
principiu al acestui mister este unitatea, în treimea Persoanelor, a unicului
Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfanţ.
În aceasta Biserica unica şi unitara a lui Dumnezeu au apărut inga de la
începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamna cu asprime; în secolele
următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunitatea considerabile ca număr s-au
despărţit de comuniunea deplina a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor
oameni de ambele parţi. Insa cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui
Cristos în astfel de comunitatea nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţiţii, iar Biserica
Catolica ai îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţeasca. Într-adevar, aceia care cred în
Cristos şi au primit în mod valid Botezul se afla într-o anumita comuniune deşi
imperfecta, cu Biserica Catolica. Fără îndoială, datorita diferitelor feluri de
divergente care exista între ei şi Biserica Catolica, atât în materie de doctrina şi
uneori chiar de disciplina, cat şi în privinţa structurii Bisericii, se opun comuniunii
bisericeşti depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depăşirea cărora
tinde mişcarea ecumenica. Cu toate acestea, fraţii despărţiţi, îndreptăţiti prin
credinţa primita la Botez, sunt incorporate lui Cristos şi de acea poarta pe drept
46
numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe buna dreptate ca fraţi în Domnul de câtre

fiii Bisericii Catolice.
Pe ranga aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi
Biserica se zideşte şi primeşte viata, unele şi chiar numeroase şi înseninate, pot
exista şi în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Catolice: cuvântul scris al lui
Dumnezeu, viata harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale
Duhului Sfanţ, şi elemente vizibile: toate acestea care vin de la Cristos şi duc la el,
aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos.
De asemenea, numeroase acţiuni sacre ale religiei creştine sunt săvârşite de
fraţii despărţiţi de noi, iar acestea în diferite feluri, după diversele condiţii ale
fiecărei Biserici sau comunitatea, pot fără îndoiala să dea naştere în mod efectiv
vieţii harului şi trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea
mântuirii.
Prin urmare, aceste Biserici şi comunitatea despărţite, deşi socotim că suferă
de carente, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul
mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuza sa le folosească drept mijloace de mântuire, a
căror valoare deriva din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost
încredinţata Bisericii catolice.
Totuşi fraţii despărţiţi de noi, atât individual cat şi comunităţile şi Bisericile
lor, nu se bucura de unitatea pe care Iisus Cristos a voit s-o dăruiască tuturor acelora
pe care i-a renăscut şi cărora le-a dat viata pentru a alcătui un singur trup în vederea
unei vieţi noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi şi tradiţia
venerabila a Bisericii.
Intr-adevăr, numai prin Biserica Catolica a lui Cristos, care este instrumental
general de mântuire, poate fi dobândita toata plinătatea mijloacelor de mântuire.
Credinţa noastră este ca Domnul a încredinţat numai colegiului apostolic în frunte
cu Petru toate bogăţiile noului legământ, pentru a constitui pe amant trupul unic al
lui Cristos, căruia trebuie sa-i fie pe deplin încorporate toţi aceia care aparţin deja,
în vreun fel, poporului lui Dumnezeu. Acest popor, în peregrinarea sa pământeasca,
47
deşi romane expus păcatului în membrii săi, totuşi creste în Cristos şi este condus cu
blândeţe de Dumnezeu după planurile lui tainice pana ce va ajunge cu bucurie la
totala plinătate a gloriei veşnice în Ierusalimul ceresc.
Întrucât astăzi, în mai multe parţi ale lumii, sub inspiraţia harului Duhului
Sfanţ se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt şi fapta pentru a ajunge la acea
plinătate a unitarii voita de Iisus Cristos .
Conciliul indemna pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele
timpurilor, sa ia parte în mod active la opera ecumenicul.
Prin “mişcare ecumenică” se înţeleg activităţile şi iniţiativele suscitate şi
organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în
favoarea unitarii creştinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimină
cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc după adevăr şi dreptate, situaţiei
fraţilor despărţiţi şi care de aceea îngreunează relaţiile cu ei; apoi în cadrul
întrunirilor organizate cu intenţie şi în spirit religios între creştinii din diferite
Biserici sau comunitatea, este “dialogul” purtat de experţi cu pregătire adecvata,
unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunitarii proprii şi ai poate
prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai
adevărata şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunitatea; în
acelaşi timp, aceste comunitatea ajung sa colaboreze mai larg în felurile acţiuni
cerute de orice conştiinţa creştina, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în
modalitatea permisa, pentru a se ruga în comun. în sfârşit, toţi îşi examinează
fidelitatea fata de voinţa lui Cristos privitor la Biserica şi întreprind, după cum se
cuvine o activitate susţinuta de reînnoire şi de reforma.
Toate acestea, îndeplinite cu prudenta şi răbdare de câtre credincioşii
Bisericii Catolice sub privigherea pastorilor, contribuie la progresul dreptăţii şi
adevărului, al bunei înţelegeri şi colaborării, al fraternităţii şi unirii: pe aceasta cale,
încetul cu încetul, depăşind piedicile aflate în calea perfecţiei comuniuni ecleziale,
toţi creştinii se vor aduna intr-o unica celebrare euharistica, în unitatea Bisericii una
şi unica, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale şi care credem
48
că dăinuie în Biserica Catolica fără a se putea pierde şi speram ca va creste din zi în

zi pana la sfârşitul veacurilor.
Este evident ca lucrarea de pregătire şi de împăcare individuala a
persoanelor care doresc comuniunea deplina cu Biserica Catolica se deosebeşte,
prin natura sa, de iniţiative ecumenicul; totuşi nu exista nici o opoziţie între ele,
deoarece şi una şi alta izvoraşe dintr-o minunata orânduire a lui Dumnezeu, în
acţiunea ecumenicul credincioşii catolicii trebuie, fără îndoiala, sa fie plini de grija
fata de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realităţile
Bisericii, făcând spre ei primii paşi.
Însa înainte de toate trebuie să cântărească, cu sinceritate şi atenţie, ceea ce
trebuie reînnoit şi înfăptuit în însăşi familia catolică pentru că viaţa ei să dea o
mărturie mai fidelă şi mai clară despre învăţătură şi instituţiile transmise de Cristos
prin apostolic.
Într-adevăr, deşi Biserica Catolica este înzestrata cu tot adevărul revelat de
Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, totuşi membrii ei nu le trăiesc cu toata
râvna cuvenita, aşa încât chipul Biserici străluceşte mai puţin luminos în fata fraţilor
despărţiţi de noi şi în fata lumii întregi, iar creşterea împărăţiei lui Dumnezeu este
întârziata. De aceea, toţi catolicii trebuie sa tinda la perfecţiunea creştina şi sa se
străduiască, fiecare după condiţia proprie, pentru ca Biserica, purtând în trupul sau
umilinţa şi mortificarea lui Isus, sa se purifice zis a se reînnoiască DN zi în zi pan
ace Cristos şi-o va înfăţişa glorioasa, fără pata sau zbârcitura.
Păstrând unitatea în cele necesare, toţi în Biserica după misiunea
încredinţata fiecăruia, sa păstreze libertatea cuvenita, atât în diferitele forme de viata
spirituala şi de disciplina, cat şi în diversitatea riturilor liturgice, ba chiar şi în
formularea teologica a adevărului revelat; în toate sa cultive, insa iubirea .Prin acest
mod de a acţiona ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum şi
apsotolicitatea Bisericii.
Pe de alta parte, catolicii trebuie sa recunoască zis a aprecieze cu bucurie
valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimonial comun, care se afla la fraţii
49
despărţiţii de noi. Vrednic şi drept este sa recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele
puterii sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori pana la
vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările
sale.
Nu trebuie sa uitam nici faptul ca tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului
Sfanţ în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu
adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci
dimpotrivă, ne poate face întotdeauna sa pătrundem mai desăvârşit misterul lui
Cristos şi al Bisericii.
Totuşi separările dintre creştini împiedica Biserica sa realizeze deplina
catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai şai care, deşi ai aparţin prin Botez, sunt
despărţiţi de comuniunea deplina cu ea. Mai mult, şi pentru Biserica e mai greu sa-
si exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăţi realitatea vieţii.
Conciliul constata cu bucurie creşterea continua a participării credincioşilor
catolici la acţiunea ecumenicul şi o încredinţează episcopilor de pretutindeni pentru
a o promova cu grija şi a o conduce cu prudenta.
Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserica, atât pe credincioşi cat şi
pe pastori, şi îl solicit ape fiecare după puterile lui, în viata creştina de fiecare zi,
precum şi în cercetările teologice şi istorice.
Aceasta preocupare manifesta deja intr-un fel legătura frăţeasca dintre toţi
creştinii şi duce la unitatea deplina şi perfecta după buna voire a lui Dumnezeu.
Întrucât orice reînnoire a Bisericii consta în mod esenţial intr-o fidelitate
sporita fata de vocaţia ei, acesta este fără îndoiala motivul care explica mişcarea
câtre unitate. Biserica în cursul peregrinării sale, este chemata de Cristos la aceasta
continua reforma de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituţie
omeneasca şi pământeasca; aşa incot, Dacă în timp ca urmare a împrejurărilor,
anumite lucruri fie în moravuri, fie în disciplina bisericeasca, fie chiar în modul de a
formula doctrina care trebuie distins cu grija de tezaurul credinţei au suferit
deteriorări, trebuie sa fie reaşezate corect, la timpul potrivit.
50
Aceasta reînnoire are, aşadar o deosebita importanta ecumenicul. Diferitele

forme ale vieţii Bisericii, prin care se înfăptuieşte deja aceasta reînnoire mişcarea
biblica şi liturgica, vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi cateheza, apostolatul
laicilor, noile forme de viata călugăreasca, spiritualitatea casatorii, învăţătura şi
activitatea Bisericii în domeniul social trebuie socotite tot atâtea semen şi chezaşii
pentru progresele viitoare ale ecumenismului..
Nu exista ecumenism adevărat fără convertire interioara. Intr-adevăr, dorinţa
de unitate se naşte şi creste din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din
revărsarea libera a iubirii. Trebuie deci, sa cerem de la Duhul Dumnezeiesc harul
abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de
semeni, "Drept aceea va rog fierbinte", spune Apostolul neamurilor,"eu, cel
întemniţat pentru Domnul, sa umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost
chemaţi, cu toata smerenia şi blândeţea, cu răbdare îngânduindu-vă unii pe alţii în
iubire, având grijă să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii" (Ev 4,1-3). Acest
indemn se adresează mai ales acelora care au fost ridicaţi la ordinele sacre în
vederea continuării misiunii lui Cristos care între noi” nu a venit pentru a fi slujit, ci
pentru a sluji” (Mt.20,28).
Si referitor la greşelile împotriva unitarii este valabila mărturia sfanţului
Ioan:"Dacă vom spune ca nu avem păcat, îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi
cuvântul lui nu este în noi” (1 în 1,10). Aşadar prin rugăciune smerita cerem iertare
de la Dumnezeu şi de la fraţii despărţiţi, precum şi noi iertam gresiilor noştri.
Să-şi amintească toţi credincioşii ca vor promova şi chiar vor înfăptui cu atât
mai bine unirea creştinilor cu cat se vor strădui sa duca o viata mai autentic
conforma cu Evanghelia. Cu cat va fi mai strânsa comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul
şi Duhul, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciproca.
Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreuna cu rugăciunile individuale şi
publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii muscari ecumenice
şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual”.
51
Catolicii obişnuiesc sa rostească adesea în comun acea rugăciune pentru

unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însuşi, în ajunul morţii sale, l-a rugat fierbinte
pe tatăl: “Ca toţi sa fie una”(In 17.21).
În anumite împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute “pentru
uniate” şi în întâlnirile ecumenice, este permisa sau chiar dorita asocierea în
rugăciune a catolicilor cu fraţii despărţiţi. Astfel de rugăciuni comune sunt fără
îndoiala un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unitarii şi constituie o expresie
autentica a legăturilor care ai unesc inc ape catolici cu fraţii despărţiţii:”Unde sunt
doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”(Mt 18.20).
Totuşi nu este îngăduit a considera comunicarea în cele sfinte drept un
mijloc ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea unitarii Bisericii şi
participarea la mijloacele harului. Semnificarea unitarii împiedica în majoritatea
cazurilor aceasta comunicare. Uneori, pentru obţinerea harului, e recomandabila. în
privinţa modului concret de a acţiona, ţinând seama de toate împrejurările de timp,
loc şi persoane, va decide cu prudenta autoritatea episcopala locala, Dacă nu exista
alte dispoziţii date de conferinţa episcopala, după statutele proprii, sau de Sfântul
Scaun.
Trebuie sa cunoaştem sufletul fraţilor despărţiţi. în acest scop este necesar
studiul, care trebuie efectuat după adevăr şi cu bunăvoinţa. Catolicii cu pregătire
corespunzătoare trebuie sa dobândească o cunoaştere mai buna a doctrinei şi a
istoriei, a vieţii spirituale şi liturgice, a psihologiei religioase şi a culturii plopii
fraţilor despărţiţi. Pentru a obţine aceste rezultat, sunt de mare folos întrunirile cu
participarea ambelor parţi, mai ales pentru a discuta probleme teologice, şi în care
toţi sa se comporte de la egal la egal, cu condiţia ca aceia care participa, sub
privegherea episcopilor, sa fie cu adevărat competenţi. Dintr-un astfel de dialog va
apărea mai limpede şi adevărata situaţie a Bisericii Catolice. Pe aceasta cale va fi
cunoştea mai bine gândirea fraţilor despărţiţi iar credinţa noastră le va fi prezentata
intr-un mod mai adecvat.
52
Teologia şi alte discipline, mai ales istoria, trebuie predate şi sub aspect
ecumenic, aşa încât sa răspundă cat mai bine adevărului faptelor.
Într-adevăr este foarte important ca viitorii pastori şi preoţi sa posede o
teologie formulate cu exactitate în acest mod, şi nu în termini polemici, mai ales în
privinţa relaţiilor dintre fraţii despărţiţi şi biserica Catolica. Fiindcă de formaţia
preoţilor depinde în cea mai mare măsura educarea şi formarea spirituala necesara a
credincioşilor şi a călugărilor.
De asemenea, catolicii angrenaţi în operele misionare pe acelaşi teritoriu cu
alţi creştini trebuie sa cunoască, mai ales astăzi problemele şi roadele care, în
apostolatul lor izvorăsc din ecumenism.
Modul şi metoda de a exprima credinţa catolică nu trebuie sa constituie în
nici un fel un obstacol în calea dialogului cu fraţii. Trebuie neapărat sa fie exprimată
clar învăţătura integrala. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul
irenism datorita căruia puritatea învăţăturii catolice este ştirbita şi este întunecat
sensul ei autentic şi precis.
În acelaşi timp, credinţa catolica trebuie explicate mai adânc şi mai corect în
felul şi în limbajul care poate fi intr-adevăr interes şi de fraţii despărţiţi.
Pe lângă aceasta, în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând
credincioşi învăţăturii Bisericii, trebuie sa înainteze în cercetarea, împreuna cu fraţii
despărţiţii, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire şi cu umilinţa. în
compararea învăţăturilor să nu uite că există o ordine sau “Ierarhie” a adevărurilor
învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamental credinţei creştine.
Astfel, se va pregăti calea pe care cu toţii, prin aceasta emulaţie frăţeasca, vor fi
împinşi spre o cunoaştere mai profunda şi o manifestare mai limpede a
nepătrunselor bogaţii ale lui Cristos.
În faţa tuturor popoarelor, toţi creştinii să-şi mărturisească credinţa în
Dumnezeu unul întreit, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul şi Domnul
nostrom si, printr-un efort comun, în respect reciproc, sa dea mărturie pentru
speranţa noastră care nu înseila. Deoarece în vremurile noastre se stabileşte o
53
coroborare larga pe plan social, toţi oameni fără excepţie sunt chemaţi la aceasta
lucrare comuna, dar cu atât mai mult aceia care cred în Dumnezeu şi mai ales toţi
creştinii, ca unii care sunt împodobiţi cu numele lui Cristos. Colaborarea tuturor
creştinilor exprima în mod viu unirea existenta deja între ei şi pune mai deplin în
lumina chipul lui Cristos care slujeşte. Aceasta colaborare, instaurata deja în multe
tari, trebuie perfecţionata neîncetat mai ales în acele regiuni în care evoluţia sociala
sau tehnica e în curs, fie determinând respectul cuvenit pentru demnitatea persoanei
umane, fie lucrând pentru binele păcii, fie urmărind aplicarea sociala a Evangheliei,
fie în dezvoltarea în spirit creştin, a ştiinţelor şi artelor, fie în folosirea unor remedii
de orice fel împotriva neajunsurilor epocii noastre ca, de pilda foametea şi
calamitatule, analfabetismul şi mizeria, lipsa de locuinţa şi distribuirea inechitabila
a bunurilor. Prin aceasta colaborare, toţi cei care cred în Cristos au posibilitatea de a
învăţă uşor cum se pot cunoaşte mai bine şi preţui mai mult unii pe alţii şi cum se
pregăteşte calea spre unitatea creştinilor.
Ne îndreptam privirea câtre cele doua categorii principale de dezbinări care
sfâşie haina fără cusătura a lui Cristos.
Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice
ale conciliilor din fes şi Calcedon, fie mai târziu prin ruperea comuniuni bisericeşti
dintre patriarhale orientale şi Scaunul roman.
Celelalte au apărut după mai bine de patru secole în Occident, de pe urma
evenimentelor numite de obicei reforma. De atunci s-au despărţit de Scaunul roman
mai multe comunitatea naţionale sau confesionale. Printre acelea, în care subzista
parţial tradiţiile şi structurile catolice, un loc special îl ocupa comunitatea anglicana.
Totuşi aceste diferite comunitatea despărţite diferă mult între ele, nu numai
datorita originii, locului şi timpului, ci mai ales prin natura şi gravitatea problemelor
privitoare la credinţa şi la structura bisericeasca.
De aceea, Conciliul, în dorinţa de a nu subestima condiţiile diferite ale
diverselor grupări creştine şi de a nu trece sub tăcere legăturile ce subzista între ele
54
în ciuda despărţirii, hotărăşte sa prezinte următoarele consideraţii pentru realizarea

unei acţiuni ecumenice prudente.
3.2. Privire asupra Bisericilor Orientale

Timp de multe secole, Bisericile din Orient şi Occident si-au urmat fiecare
calea proprie, unita totuşi în comuniunea frăţeasca a credinţei şi a vieţii
sacramentale, iar Dacă apăreau între ele neînţelegeri în privinţa credinţei sau a
disciplinei, Scaunul roman le reglementa, întrunind consensul tuturor. Conciliul
aminteşte cu plăcere tuturor, prinţe alte fapte de mare importanta, ca în Orient exista
Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl deţin Bisericile
patriarhale şi dintre care multe se mândresc ca au fost întemeiate chiar de câtre
apostolic. De aceea, la orientali a existat şi exista preocuparea şi grija deosebita de a
păstra, în comuniune de credinţa şi de iubire, acele relaţii frăţeşti care trebuie sa
domneasca între Bisericile locale, ca între surori.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca Bisericile din Orient, au de la
origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturghie,
în tradiţia spirituala şi în domeniul juridic. Nu trebuie subestimat faptul ca dogmele
fundamentale ale credinţei creştine, despre Treime şi despre Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în concilii ecumenice ţinute în Orient.
Pentru a păstra aceasta credinţa, acele Biserici au suferit şi continua sa sufere multe.
Moştenirea transmisa de apostolic a fost primita în diferite forme şi moduri,
şi încă de la începuturile Bisericii, a fost dezvoltata diferit, şi datorita mentalităţilor
şi condiţiilor de viata diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a
adăugat lipsa de înţelegere reciproca şi de caritate, au oferit prilejuri de despărţire.
De aceea, sfanţul Conciliu indemna pe toţi, dar mai ales pe aceia care îşi
propun sa lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile
orientale şi Biserica Catolica, sa aibă în vedere cu grija aceasta condiţie speciala a
naşterii şi creşterii Bisericilor din Orient şi natura relaţiilor care existau între ele şi
Scaunul roman înainte de despărţire, zis a-si formeze o apreciere corecta asupra
55
acestor lucruri. Respectarea acestei recomandări va contribui foarte mult la reuşita

dialogului pe care si-l propun.
Se ştie cu ce dragoste celebrează creştinii orientali oficiile liturgice, mai ales
Euharistia, izvor de viata pentru Biserica şi chezasia gloriei viitoare, prin care
credincioşii, uniţi cu episcopul, ajung la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, Cuvântul care s-
a întrupat, a pătimit şi a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfanţ, şi intra în
comuniune cu Preasfânta treime, devenind “părtaşi firii dumnezeieşti”(2 pt.
1.4).Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se
zideşte şi creste Biserica lui Dumnezeu.
În acest cult liturgic, orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria,
pururea Fecioara, pe care conciliul ecumenic din fes a proclamat-o în mod solemn
preasfânta Mascatoare de Dumnezeu, în vederea recunoaşterii lui Cristos ca
adevărat şi plopiu-zis Fiu al lui Dumnezeu şi Fiul al omului, după Scripturi; de
asemenea ei ţintesc pe mulţi sfinţi, printre care pe părinţii Bisericii universale.
Intrucat aceste Biserici, desi despartite au sacramente adevarate şi mai ales
în puterea succesiunii apostolice, au Preotia şi Euharistia, prin care raman foarte
strans unite cu noi, o anumita comunicare în cele sfinte este numai posibila, ci chiar
de dorit, atunci cand exista imprejurari favorabile, şi cu aprobarea autoritatii
bisericesti.
Si în orient se gasesc comori ale traditiilor spirituale exprimate în mod
deosebit de monahism.Intr-adevar, acolo inca din timpurile glorioase ale sfiinţilor
parinti, a inflorit spiritualitatea monastica, ce s-sa raspandit apoi în Occident,
devenind un izvor al organizarii calugaresti a latinilor si, mai tarziu al reinnoirii
acesteia, în repetate randuri.Prin urmare, se recomanda calduros catolicilor sa se
apropie mai des de aceste bogatii spirituale ale parintilor orientali, care il inalta pe
omul intreg la contemplarea misterelor divine.
Toata lumea trebuie sa stie ca este foarte importanta sa cunoasca, sa
venereze sa pastreze sis a dezvolte atat de bogatul patrimoniu liturgic şi spiritual al
56
orientalilor, pentru a mentine fidel plinatatea traditiei crestine şi pentru a realize

impacarea dintre crestinii orientali şi occidentali.
Inca din primele timpuri bisericile Orientului urmau fiecare o disciplina
propie, aprobata de sfintii parinti şi de concilii chiar ecumenice.Si deoarece o
anumita diversitate a uzantelor şi obiceiurilor, dupa cum s-a amintit mai sus, nu se
opune în nici un fel unitatii Bisericii, ba chiar ai sporeste frumusetea şi contribuie
mult la implinirea misiunii ei, Conciliul pentru a inlatura orice indoiala, declara ca
Bisericile din Orient, constiente de unitatea necesara a intregii Biserici, au facultatea
de a se conduce fiecare dupa disciplina propie, ca fiind mai adecvata firii
credinciosilor şi mai apta sa favorizeze bionele sufletelor. Observarea desavarsita a
acestui principiu traditional ( care la drept vorbind nu s-a respectat intotdeauna) face
parte din conditiile prealabile absolute necesare pentru restabilirea unitatii.
Cele spuse mai sus despre legitima diversitate trebuie declarate şi despre
formularea teologica diversa a doctrinei intr-adevar, în cercetarea adevarului revelat
au fost folosite, în Orient şi în Occident, metode şi cai diferite pentru a cunoaste şi
exprima cele divine.Nu e de mirare, asadar ca unele aspecte ale misterului revelat
sunt uneori mai bine sesizate sip use intr-o lumina mai buna de unul decat celalt, asa
incat se poate spune în astfel de cazuri ca formularile teologice diferite nu arareori
sunt complementare mai degraba decat opuse. în ceea ce priveste traditiile teologice
autentice ale orientalilor, trebuie sa recunoastem ca ale sunt minunat inradacinate în
Sfintele Scripturi, sunt cultivate şi exprimate în viata liturgica, sunt hranite de
traditia vie apostolica şi de scrierile sfiinţilor parinti şi ale autorilor spirituali din
Orient şi tind spre o oranduire corecta a vietii şi chiar la contemplarea dplina a
adevaratului crestin.
Multumind lui Dumnezeu ca multi orientali, fii ai Bisericii Catolice, care
pastreaza acest patrimoniu şi doresc sa-l traiasca intr-o mare puritate şi plinatate,
traiesc deja în deplina comuniune cu fratii care cultiva traditia occidentala, sfantul
Conciliu declara ca tot acest patrimoniu spiritual şi liturgic, disciplinar şi teologic,
în diferitele lui traditii, apartine deplinei catolicitatii şi apostolicitati a Bisericii.
57
După ce a examinat cu atentie toate acestea, Conciliul reinnoieste cele

declarate de concilile anterioare precum şi de pontifii romani şi anume ca, pentru a
reface sau a pastra, comuniunea şi unitatea trebuie” sa nu se impuna nici o alta
povara decat cele necesare”(fap 15.28). El doreste multe ca de acum inainte toate
eforturilein diferitele institutii şi forme ale vietii Bisericii, sa tinda la realizarea
treptata a unitatii, mai ales prin rugaciune şi prin dialogul fratesc referitor la
doctrina şi la necesitatile mai urgente ale indatorii pastorale, din timpurile noastre.
Conciliul recomanda, de asemenea pastorilor şi credinciosilor Bisericii Catolice
relatiile cu aceia care nu-si mai duc viata în Orient., ci departe de patrie, pentru a
dezvolta colaborarea frateasca cu ei în spiritual caritatii şi eliminand orice duh de
rivalitate şi neintelegere. Dacă aceasta opera va fi promovata din tot sufletul,
Sfantul Conciliul specare ca, surpandu-se peretele ce desperte Biserica Occidentala
de cea Orientala, se va ajunge pana la urma la un singur lacas intarit pe piatra
unghiulara, Cristos Isus, care va face din cele doua una.
3.3. Biserici şi comunitati bisericesti despartite de scaunul apostolic în

occident
Bisericile şi comunitatile bisericesti care s-au separate de Scaunul Apostolic
roman, fie în perioada marii crize incepute în Occident inca de la sfarsitul evului
mediu, fie mai tarziu raman unite cu Biserica Catolica printr-o afinitate şi legatura
deosebita ce se datoreaza vietii indelungate duse de poporul crestin în secolele
anterioare, în comuniunea bisericeasca.
Deoarece aceste Biserici şi comunitati bisericesti se deosebesc mult nu
numai de noi, ci şi intre ele datorita diversitatii de origine, de învăţătura şi de viata
spirituala, este foarte greu sa fie descries cu precizie, lucru pe care nici nul
intenionam aici.
Desi miscarea ecumenical şi dorinta de pace cu Biserica Catolica nu s-au
impus inca pretutindeni, avem totusi speranta ca simtul ecumenic şi aprecierea
reciproca se vor dezvolta treptat în toti.
58
Trebuie, totusi sa recunoastem ca intre aceste Biserici şi comunitati, pe de o

parte şi Biserica Catolica, pe de alta parte, exista diferente importante, nu numai de
natura istorica, sociologica psihologica şi cultuala, ci în primul rand de interpretare
a devarului revelat. Pentru ca dialogul ecumenic sa poata fi stability în ciuda acestor
diferente, în cele ce urmeaza vrem sa subliniem anumite puncte care pot fi şi trebuie
sa constituie o baza şi un imbold pentru acest dialog.
Ne referim în primul rand la acei crestini care il marturisesc deschis pe Iisus
Cristos ca Dumnezeu şi Domn, unic mijlocitor intre Dumnezeu şi oameni, spre
slava unicului Dumnezeu, Tatal, Fiul şi Duhul Sfant. Stim desigur ca nu sunt mici
diferentele fata de învăţătura bisericii catolice chiar şi despre Cristos. Cuvantul lui
Dumnezeu intrupat şi despre opera mantuirii. Ne bucuram totusi vazand ca fratii
despartiti se apropie de Cristos ca de izvolrul şi centrul comuniunii ecleziale.
Cuprinsi de dorinta de a se uni cu Cristos, ei sunt determinati din ce în ce mai mult
sa caute unitatea şi sa dea pretutindeni marturie pentru credinta lor inaintea
neamurilor.
Iubirea şi veneratia fata de sfanta Scriptura, pentru care au aproape un cult,
ai duc pe fratii nostril la studierea statornica şi sarguincioasa a textului sacru; caci
evanghelia “ este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecarui om care crede”,
invocandu-l pe Duhul Sfant, ei il cauta în Sfanta Scriptura pe Dumnezeu intrupat
pentru noi. în ea contempla viata lui Cristos precum şi ceea ce divinul învăţător a
învăţăt şi a faptuit spre mantuirea oamenilor, indeosebi misterele mortii şi invierii
lui.
Dar atunci cand crestinii despartitii de noi afirma autoritatea divina a
Cartilor sfinte, ei gandesc diferit fata de noi şi uni fata de altii, despre relatia dintre
Scriptura şi Biserica unde, conform credintei catolice, magisteriulautentic detine un
loc deosebit în explicarea şi predicarea cuvantului scris a lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Sfanta Scriptura constituie, în cadrul dialogului, un
instrument de mare valoare în mana puternica a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la
acea unitate pe care Mantuitorul o ofera tuturor oamenilor.
59
Prin sacramental Botezului, atunci cand este conferit în mod valid, dupa
oranduirea Domnului, şi este primit cu dispozitia sulfeteasca ceruta, omul este
realmente incorporate lui Cristos rastagnit şi glorificat şi este regenerat spre a
participa la viata divina, dupa cuvantul Apostolului: “ Inmormantati fiind impreuna
cu el prin Botez, Impreuna cu el ati şi inviat prin credinta în lucrarea lui Dumnezeu
care l-a sculat pe el din morti” (Col 2.12).
Asadar, Botezul constituie legatura sacramentala a unitatii existente intre toti
aceia care au fost regenerati prin el.Totusi Botezul este, în sine numai un inceput şi
un punct de plecare, deoarece este indreptat în intregime spre dobandirea plinatatii
vietii lui Cristos. Deci Botezul este conferit în vederea profesiunii integrale de
credinta, în vederea incorporarii integrale în economia mantuirii, dupa cum a voit-o
Cristos insusi şi, în sfarsit în vederea inserarii integrale în comuniunea euharistica.
Comunitatile bisericesti despartite de noi, desi sunt lipite de unitatea deplina
cu noi, izvorata din Botez şi desi dupa credinta noastra, mai ales din cauza lipsei
sacramentului Preotiei, nu au pastrat substanta autentica şi intregrala a misterului
euharistic, totusi amintind la Cina Sfanta moartea şi invierea Domnului, ele
marturisesc ca arata viata de comuniune cu Cristos şi asteapta venirea lui în slava.
De aceea, învăţătura despre Cina Domnului, celalalte sacramente, cultul şi slujirile
în Biserica, trebuie sa constituie obiectul dialogului.
Trairea crestina a acestor frati este hranita de credinta în Cristos şi este
sporita de harul Botezului şi de ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Ea se
manifesta în rugaciunea individuala, în meditarea Scripturii, în viata de familie
crestina, în cultul adus de comunitatea adunata spre lauda lui Dumnezeu.
De astfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie
comuna.
Credinta în Cristos produce roade de preamarire şi de multumire pentru
binefacerile primate de la Dumnezeu.La aceasta se adauga un viu simt alt dreptatii
şi caritatea sincera fata de aproapele. Aceasta crdinta active a determinat chiar
crearea multor institutii pentru usurarea mizeriei spirituale şi trupesti, pentru
60
educarea tineretului, pentru umanizarea conditiilor sociale de viata, pentru stabilirea

pacii universale.
Chiar Dacă multi dintre crestini nu inteleg intotdeauna, în domeniul moral
evanghelia la fel cu catolicii şi nici nu admit aceleasi solutii pentru probleme cele
mai dificile ale societatii de azi, totusi ei vor ca şi noi, sa adere la cuvantul lui
Cristos ca la izvorul virturii crestine sis a asculte de porunca apostolica:” Ori faceti,
cu cuvantul sau cu fapta toate sa le faceti în numele Domnului Iisus Cristos,
multumind prin el lui Dumnezeu Tatal”(Col 3.17). De aici poate incepe dialogul
ecumenic despre aplicarea morala a evangheliei.
Astfel dupa ce am expus pe scurt conditiile în care trebuie exercitata
actiunea ecumenical şi principiile dupa care trebuie sa se conduca, ne indraptam cu
incredere privirea spre viitor. Conciliul ai indeamna pe credinciosi sa evite orice
usuratate sau zel imprudent, care ar putea dauna progresului unitatii. Intr-adever
actiunea lor ecumenical nu poate fi decat deplin şi sincer catolica, adica fidela
adevarului pe care l-am primit de la apostolic şi de la parinti şi conforma credintei
pe care Biserica Catolica a marturisit-o intotdeauna, şi în acelasi timp aceasta
actiune trebuie sa tinda spre plinatatea în care Domnul vrea ca trupul sau sa creasca
de-a lungul veacurilor.
Conciliul doreste staruitor ca initiativele fiilor Bisericii Catolice sa mearga
mana în manacu initiativele fratilor despartiti, fără a se pune vreun obstacol în calea
providentei şi cu deschidere totala fata de inspiratiile viitoare ale Duhului Sfant. Pe
langa aceasta, Conciliul declara ca este constient de faptul ca razuinta sfanta de a-I
impaca pe toti crestini în unitatea Bisericii lui Cristos una şi unica, depaseste
puterile şi capacitatea omului. De aceea el isi pune intreaga speranta în rugaciunea
lui Cristos pentru Biserica, în iubirea Tatalui fata de noi, în puterea Duhului Sfant”
iar speranta nu inseala pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a revarsat în inimile
noastre prin Duhul Sfant ce ne-a fost dat”(Rom 5.5).
Toate cele stabilite în acest decret şi fiecare în parte au placut parintilor
conciliari, iar noi cu puterea apostolica acordata noua de Cristos, le aprobam,
61
imreuna cu venerabilii parinti în Duhul Sfant, le decretam şi le stabilim şi dispunem

care hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
62
CONCLUZII
Conciliul Vatican II fiind încheiat, s-a deschis perioada receptării şi

asimilării deciziilor, transformărilor şi deschiderilor lui epocale în Biserica Catolică.
Aflat încă în curs de desfăşurare, acest proces a produs schimbări pozitive
ireversibile în catolicism, dar a fost însoţit şi de tensiuni şi polarizări crescânde
produse de ambiguitatea poziţiilor ecleziologice prezente în înseşi documentele
conciliului şi de opoziţia tot mai mare dintre centrul roman uniformizator,
conservator şi ierarhic şi Bisericile locale care doresc o aplicare riguroasă a
principiilor diversităţii, autonomiei şi comuniunii.
Tensiunile dintre ierarhie şi comuniuni, dintre juridic şi sacramental,
universal şi local, unitate şi diversitate, centralism şi autonomie au continuat şi pe
mai departe, problemele fiind departe de a-şi fi găsit rezolvarea satisfăcătoare.
Conflictul dintre integrişti şi progresişti s-a ascuţit. Mulţi au început să se
întrebe dacă nu cumva Conciliul a venit prea târziu. Radicalizarea progresismului şi
a inovaţiei şi evoluţiile rapide ale modernităţii spre o (post)modernitate radicală au
alimentat angoasele şi dorinţele unei dominări autoritative a situaţiei.
Aceste evoluţii s-au întrupat în persoana ultimului pontif din secolul XX,
cardinalul Karol Wojtyła de Cracovia, ales papă în 1978 - după scurtul interimat al
lui Ioan Paul I - cu numele de Ioan Paul II.
De persoana harismatică cu o incontestabilă autoritate morală a papei
Wojtyła se leagă intransigenţa în faţa comunismului în declin, o serie de deschideri
pastorale şi ecumenice spectaculoase spre toate confesiunile şi religiile lumii, un
pelerinaj mondial perpetuu, o insistenţă pe demnitatea şi drepturile omului şi un
angajament ferm pe scena politică internaţională.
Aceste remarcabile deschideri înspre exterior nu sunt însă dublate de
reforme şi înnoiri în interiorul Bisericii Catolice, unde teologia şi stilul său de
guvernare sunt considerate tradiţionalist conservatoare, şi unde se apreciază că
harisma sa internaţională e utilizată pentru a impune autoritatea strictă a Romei.
63
Prestigiul incontestabil al papei în exterior maschează însă doar superficial

criza morală, disciplinară şi mai ales instituţională din interior. Mult mai puţin
mediatizate, răspunsurile date aici de papa Ioan Paul II sunt toate clare intervenţii de
autoritate: suspendarea teologilor liberali (începând cu H. Küng, 1979),
condamnarea integriştilor (Mgr. Lefebvre, 1988), noi Coduri de drept canonic (latin,
1983, şi oriental, 1990) extrem de conservatoare, o reorganizare superficială a curiei
("Pastor bonus", 1988), impunerea tuturor teologilor prin "motu proprio" a unui
jurământ de fidelitate extrem de elaborat şi abuziv ("Ad tuendam fidem", 18 mai
1998), refuzul de a recunoaşte un statut eclezial propriu conferinţelor episcopale
("Apostolos suos", 21 mai 1998) sau aprobarea declaraţiei "Dominus Jesus" (16
iunie 2000) care reafirmă identitatea dintre Biserica Catolică şi Biserica lui Hristos -
sunt toate gesturi şi acte conservatoare care pun serios sub semnul întrebării
deschiderile ecumenice spre Orientul ortodox ("Orientale lumen", 1995) sau
chemarea lansată în enciclica "Ut unum sint" (1995) tuturor creştinilor de a reflecta
împreună pentru a găsi noi modalităţi de exerciţiu ale primatului papal adaptate în
acelaşi timp necesităţilor actuale şi realizării unităţii creştine.
Pe 25 octombrie 1990, Papa Ioan Paul II promulgă "motu proprio" Codex
Canonum Ecclesiarum Orientalium. Mixând "sui generis" ecleziologia şi dreptul
canonic latin şi cel ortodox, acesta promovează Bisericile greco-catolice de la
rangul de "rit" la cel de "Ecclesiae sui juris", construindu-le o identitate canonică
proprie. În ochii ortodocşilor Vaticanul şi papa Ioan Paul II îşi creează astfel
propriul "Orient" şi oferă versiunea oficială a ceea ce ar fi Biserica Romano-
Catolică ca o "comuniune de Biserici" de diferite tradiţii unite în jurul papei.
64
BIBLIOGRAFIE
1. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Catehismul Bisericii

Catolice-partea I, ediţia III, Bucureşti 2003;
2. Augustin, Epistola CXXXVIII;
3. Civita Catolica 2 mai 1959, nr. 2613;
4. Conciliul Vatican II, reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare,
I Ică jr. /2004;
5. Del Rio Dominico, Karol cel Mare: Istoria Papei Ioan al II – lea,
traducere pr. Ioan Sociu, Ed. Pauline, Bucureşti, 2005;
6. Enciclica Ac Petri Cathedram, din 29 iunie 1959, în „Acta Apostolicae
Sedis”, 1959; „La Documentation Catholique”, 1959. Traducerea franceză a
enciclicii se află în Nouvelle Revue Théologique;
7. Enciclica Humane Salutis, din 25 dec. 1951. Pentru scopul şi faza
pregătitoare a Conciliului II Vatican;
8. I.P.S. Mitropolit Hrisostom al Mirelor, De la sinodul din Vatican.
Concluzii şi aşteptări, revista «Apotolos Ardreas», nr. 518 din 15 mai 1963;
9. Jean Rillet, La tribune de Geneve, din 29 sept. 1963;
10. L’Osservatore Romano, 12 oct. 1962, din 17 septembrie 1964;
11. Le Monde, din 22-23 noiembrie 1964;
12. Ortodoxia an XIV 1962, nr. 3 iulie-sept; Ortodoxia 1964-1965;
13. Pr. Barbu Ionescu, în „Ortodoxia”, din aprilie 1964;
14. Pr. Prof. dr. Vasile V. Muntean, Istoria Creştină Generală, vol II, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008;
15. Pr. Prof.dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bsericească Universală – Manual
pentru seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 2008;
16. Revista Patriarhiei din Moscova, 1963, nr. 11;
17. Studia Theologica, Anul II Numărul 4/2004;

Azzam A.R. Saladin

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Azzam A.R. Saladin

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CATOLICISMUL CONTEMPORAN

Tema proiectului o reprezintă “Catolicismul Contemporan”. Am ales această

Ofensiva romano-catolică. Contacte ortodoxe cu protestanţii (şi anglicanii).

Propaganda catolică îi atrage. în 1599 şi în sec. XVI. şi pe uni tomiţi din

protestant şi stăpânii de pământ şi ameliorarea stării materiale şi culturale a preo-

Din cauza opresiunii uniatului Ioasaf poporul se răzvrăteşte şi-1

autentic) rezidă în faptul că prin el existenţa românilor, în cadrul statului transilvan

nealterată Ortodoxia ardeleană asaltată de valuri potrivnice. La sfârşitul lui ianuarie

1.2. Protestanţii şi Patriarhiile apostolice răsăritene

Separându-se de Biserica romano-catolică, unii lideri protestanţi au încercat

Augustin, Epistola CXXXVIII, p. 345;

Pauline, Bucureşti, 2005, p.43;

În încheiere, menţionăm că într-o perioadă precedentă, secolele XV-XVII,

Pauline, Bucureşti, 2005, p. 153;

„Orbis catholicus": Manifestarea Catolicismului în diferite state

voia sfârşitul sau desfiinţarea religiei). Acest anticlericalism, evident, afecta şi

secolului), Biserica Catolică era un formidabil bastion al unei stagnări instituţionale

lupta cu monarhia Franţei, papalitatea face experienţa umilitoarei captivităţi de la

Ecclesiae". Exaltarea paroxistică a autorităţii pontificale în chiar momentul

Biserica Catolică o imensă parohie cu papa ca episcop/paroh şi administrator

Roma oscila între exigenţele contradictorii ale închiderii tradiţionale în

Întrucât acesta era deja în vârstă de 77 de ani, se credea că va fi doar un papă de

adopte reforme substanţial, pentru a putea să răspundă şi să ajute năzuinţelor actuale

2.2. Semnificaţia Conciliului II Vatican în gândirea Papii Ioan XXIII

Pe lângă această noutate a invitării la conciliu a unor creştini condamnaţi în

2.3. Lucrările primei sesiuni a Conciliului II de la Vatican

roman se adresa nu numai credincioşilor catolici, ci tuturor oamenilor de

În ceea ce priveşte desfăşurarea lucrărilor, I.P.S. Sa scrie: „Ortodoxia, în

2.4. Lucrările celei de-a doua sesiuni a Conciliului

Lucrările sesiunii a doua (28 septembrie - 4 decembrie 1963) s-au deschis pe

Pentru o nouă înţelegere a Bisericii.- Sesiunea a doua a votat în formă

4. Primatul e reafirmat, dar – ceea ce e nou şi capital – în cadrul

Toate întrebările au obţinut un răspuns afirmativ, ceea ce atesta voinţa de

2.5. Lucrările celei de-a treia sesiuni a Conciliului

Papa a pornit de la afirmarea imutabilităţii hotărârii Conciliului I de la

Textele despre formarea preoţilor, despre apostolatul laicilor, despre

Acestea trebuie reconciliate şi integrate prin dialog, nu prin anulare, ci prin

2.6. Lucrările celei de-a patra sesiune a Conciliului

Ultimul document aprobat de Conciliul Vatican II şi unul din cele mai

3.1. Refacerea Unităţii Creştine

numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe buna dreptate ca fraţi în Domnul de câtre

că dăinuie în Biserica Catolica fără a se putea pierde şi speram ca va creste din zi în

Aceasta reînnoire are, aşadar o deosebita importanta ecumenicul. Diferitele

Catolicii obişnuiesc sa rostească adesea în comun acea rugăciune pentru

în ciuda despărţirii, hotărăşte sa prezinte următoarele consideraţii pentru realizarea

3.2. Privire asupra Bisericilor Orientale

acestor lucruri. Respectarea acestei recomandări va contribui foarte mult la reuşita

orientalilor, pentru a mentine fidel plinatatea traditiei crestine şi pentru a realize

După ce a examinat cu atentie toate acestea, Conciliul reinnoieste cele

3.3. Biserici şi comunitati bisericesti despartite de scaunul apostolic în

Trebuie, totusi sa recunoastem ca intre aceste Biserici şi comunitati, pe de o

educarea tineretului, pentru umanizarea conditiilor sociale de viata, pentru stabilirea

imreuna cu venerabilii parinti în Duhul Sfant, le decretam şi le stabilim şi dispunem

Conciliul Vatican II fiind încheiat, s-a deschis perioada receptării şi

Prestigiul incontestabil al papei în exterior maschează însă doar superficial

1. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Catehismul Bisericii

You might also like