Abuz Si Violenta Ana Radulescu

Lector dr.
Ana RĂDULESCU Suport de curs - Violenţa în

familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
_________________________________________________________
Încadrarea comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
__________________________________________________________
În literatura de specialitate nu există un consens al cercetătorilor asupra definirii şi măsurării

conceptului de violenţă. De asemenea, la nivel global, conceptul acoperă, atât în reglementările juridice,
cât şi în practică, grade diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive,
de la cele care afectează starea de sănătate, la cele care afectează situaţia ei socială sau stima de sine. O
privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării formale sau informale a comportamentelor şi
atitudinilor în registrul violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu arată o recunoaştere diferenţiată, de la
formele de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală sau psihologică, cum ar fi: izolarea şi separarea
femeii de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea, hărţuirea verbală
şi poreclirea (folosite pentru a determina o femeie să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât
aceasta să poată fi ţinută sub controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura
directă sau indirectă (asupra copiilor acesteia sau rudelor) (Follingstad şi col., 1990).
Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei este
dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel comunitar, atât a femeii şi raportului acesteia
cu partenerul de cuplu, cât şi a violenţei.
Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate pe grupuri delimitate
cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea violenţei, la nivel comunitar, este făcută sub
aspect cultural. Fiecare comunitate defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de
identificare şi ierarhizare a gradelor de violenţă. Studiile realizate în comunităţile afro-americane, spre
exemplu, arată că aspectele socio-culturale au un impact mai mare asupra nivelului de conştientizare a
violenţei asupra femeii şi de încadrare a comportamentelor în registrul violenţei decât programele
publice de informare şi conţinutul reglementărilor juridice. Dat fiind faptul că programele care au fost
derulate într-o comunitate afro-americană, cu focalizare asupra agresorilor, au avut un impact minor
asupra reducerii violenţei în cuplu, Williams & Becker (1999) au realizat două focus grupuri pentru a
identifica modalitatea în care membrii comunităţii încadrează anumite comportamente agresive în
registrul violenţei şi identifică modalităţile de prevenire a violenţei. Cei doi cercetători au ajuns la
concluzia că elementele cadrului cultural sunt esenţiale pentru modul în care o comunitate înţelege,
defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru combaterea violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu; o altă
concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violenţa la nivel comunitar prin intermediul
implementării măsurilor legislative nu este o soluţie în reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor
1
Lector dr. Ana RĂDULESCU Suport de curs - Violenţa în
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
interpersonale nu este asumată definiţia legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un
mecanism extern de reglementare. Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa şi
să-şi asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei.
Studiile comparative realizate în mai multe comunităţi, diversificate sub aspect cultural, arată că
definirea violenţei asupra femeii depinde, de asemenea, de nivelul de valorizare a femeii, copilului şi
persnei varstnice. Un studiul comparativ, realizat de Lester (1980) asupra unor comunităţi diferite sub
aspect cultural, a relevat că numărul femeilor bătute este crescut în societăţile în care statutul femeii este
considerat inferior statutului bărbatului. La aceeaşi concluzie a ajuns şi Yello (1983); ea a studiat situaţia
femeilor bătute din mai multe state, comparând datele din patru sfere ale vieţii: legislaţiei, politicii,
educaţiei şi economic. Ea a descoperit că statele în care statutul femeii era apreciat ca fiind inferior, în
raport cu ceea ce se aştepta din punctul de vedere socio-cultural, prezentau o creştere a violenţei asupra
femeii. În ţările Est-mediteraneene, spre exemplu, abuzului fizic asupra femeii nu este perceput social ca
fiind violenţă şi nu este definit ca formă de violenţă la nivelul juridic. Femeia este valorizată prin
raportare la castitate, şi de aceea, în cazul relaţiilor sexuale extramaritale sau în cazul în care este
victima unui viol, femeia poate fi omorâtă.
Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la nivel socio-cultural, este regăsită
şi în abordările cercetătorilor şi specialiştilor în domeniu. În literatura de specialitate nu există o definiţie
care să acopere problematica violenţei şi care să fie bazată pe consensul cercetătorilor. Fiecare cercetător
sau specialist a definit violenţa, sau a creat registre de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor care
să delimiteze formele violenţei, în raport cu domeniul de specializare şi cu necesităţile de lucru;
definiţiile violenţei depind de domeniul de apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt
elaborate. Astfel, definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale va fi
diferită de definiţia utilizată de către serviciile de asistenţă a victimelor violenţei. De asemenea, definiţia
utilizată de către serviciile de sănătate publică diferă de definiţiile folosite de către psihologi în cadrul
programelor de terapie a victimei sau agresorului.
_________________________________________________
Formele violenţei şi încadrarea lor în definirea violenţei
_________________________________________________
Dacă specialiştii în sociologie, criminologie, psihologie, medicină şi asistenţă socială susţin ca

fiind grave consecinţele şi mari costurile sociale 1 ale violenţei asupra femeii şi copiilor acesteia, în
1
În lucarea Strategii ale dezvoltării sociale (1997), p. 107-109, C. Zamfir defineşte costul social din două perspective:
pe de-o parte din perspectiva costurilor economice (resursele financiare necesare pentru achiziţionarea resurselor
cerute de desfăşurarea unei activităţi, în cazul violenţei resursele financiare fiind necesare pentru dezvoltarea
2
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
conştiinţa publică existe grade diferite de acceptare a violenţei în raport cu motivaţia care stă la baza
manifestării acesteia şi cu comportamentul victimei.
În România, potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă
situaţia în care o femeie este bătută de către partenerul ei este apreciată ca fiind „nu prea gravă” de 2%
din eşantionul de femei şi 2% din eşantionul de victime, 2% din eşantionul naţional apreciază că „femeia
ar trebui bătută” atunci când „în mod frecvent nu găteşte” sau „în mod frecvent nu-i tace gura”, iar 3%
apreciază că bătaia este necesară atunci când femeia „nu are grijă de copii”. Datele sunt susţinute de
faptul că 17,8% din eşantionul de femei au indicat cel puţin o formă de abuz (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003)
Sub aspectul prevalenţei, statisticile arată că forma fizică a violenţei este cea mai răspândită şi cea
mai gravă prin limitele extreme pe care poate să le atingă. Într-un studiu realizat în 48 de ţări, între 1982-
1999 (WHO, 2002), s-a constat că între 10% şi 60% dintre femei au declarat că au suferit, pe parcursul
vieţii, forme de violenţă fizică din partea partenerului de cuplu. Între femeile care declară abuzul fizic,
70% dintre ele declară forme severe de abuz fizic (WHO, 2002).
În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un dezacord al specialiştilor

şi al juriştilor; din prisma încadrării comportamentelor în registrul violenţei fizice, se discută încă
includerea pălmuirii alături de acte, cum ar fi folosirea unui cuţit sau pistol. În cazurile de violenţă sau
abuz fizic s-a constatat că este asociată în majoritatea cazurilor forma de violenţă verbală; cele mai
întâlnite forme sunt poreclele care transformă femeia în obiect, astfel că, violenţa asupra partenerei este
percepută de către agresor ca violenţă asupra obiectului creat (Lambert & Firestone, 2000). De
asemenea, degradarea personalităţii femeii prin utilizarea violenţei verbale, în cazul abuzului fizic, face
ca femeia să justifice acţiunile partenerului violent prin greşeli personale sau prin incapacitate de a-şi
exercita rolurile în cuplu.
serviciilor pentru asistarea victimelor violenţei, servicii pentru agresori şi adăposturi, precum şi asigurarea personalului
necesar desfăşurării acţivităţii în aceste servicii), pe de altă parte din perspectiva costurilor sociale şi umane (care se
referă la consecinţele colaterale ale violenţei asupra femeii cum ar fi: efectele asupra dezvoltării copiilor,
funcţionalitatea cuplului şi efectele asupra capacităţii femeii de a-şi menţine locul de muncă sau de a-şi menţine
performanţele de lucru)
3
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Studiul panel realizat de National Research Council ca şi Raportului Mondial al Sănătăţii arată că
deşi studiile realizate până acum, privind violenţa asupra femeii, au fost focalizate cu precădere asupra
violenţei fizice, continuă să existe lipsa unui acord al specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de
măsurare a violenţei fizice. Dezvoltarea unor instrumente de măsurare a violenţei fizice se impun în
special din cauza dezacordului asupra conţinutului definiţiei violenţei; multe dintre definiţiile utilizate de
către cercetători, ca şi definiţiile întâlnite în legislaţie, cuprind o gamă largă de comportamente; violenţa
fizică poate fi încadrată de la forme relative minore, cum ar fi pălmuirea, la forme extreme care produc
moartea. De asemenea, încadrarea culturală a violenţei impune claritate asupra actelor violente
accidentale sau intenţionate.
În ceea ce priveşte forma violenţei psihologice asupra femeii în relaţia de cuplu, putem spune că,
datorită vizibilităţii scăzute a modului de manifestare dar şi a posibilităţilor de a identifica consecinţele
asociate, puţini cercetătorii au realizat studii pentru înţelegerea mecanismelor violenţei psihologice,
comparativ cu interesul pentru studiile privind violenţa fizică. Cercetările asupra tipurilor de violenţă cel
mai des semnalate de către victime sau de către persoane din anturajul victimei au arătat că nu există
cazuri de semnalare a violenţei psihologice în relaţia de cuplu; formele de violenţă psihologică sunt
adesea identificate în cazurile semnalate de violenţă fizică sau sexuală.
În ultimii ani, violenţa psihologică a intrat în atenţia specialiştilor şi o serie de cercetări au fost
orientate spre definirea şi identificarea efectelor acestei forme de violenţă asupra victimelor, apreciindu-
se chiar că violenţa verbală şi psihică este mult mai dăunătoare decât violenţa fizică. Violenţa
psihologică a fost definită ca incluzând acele acte care provoacă suferinţa psihică însă nu a fost elaborat
un registru al conduitelor care să contureze forma violenţei psihologicice (McGee şi Wolf, 1991).
Cercetătorii în domeniul psihologiei şi sănătăţii mentale apreciază că violenţa acoperă o gamă largă
de comportamente, care include în multe situaţii formele de violenţă verbală şi psihică. The National
Committee on Family Violence of the National Institut of Mental Helth (1992), în urma interviurilor cu
victimele violenţei privind experienţele pe care acestea le-au trăit, au inclus în definiţia violenţei orice
acţiune care poate dăuna fizic şi psihic, cum ar fi: constrângerea sexuală, intimidarea fizică, restrângerea
activităţilor normale sau a libertăţii şi împiedicarea accesului la resurse.
Prin inhibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să fie mai eficientă în
menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică. În cazul violenţei fizice victima percepe
clar forma de atac din partea partenerului violent şi se apără prin diferite strategii, pe când victimele
abuzului psihologic percep mai greu forma de violenţă din actele partenerului şi deseori nu reacţionează.
4
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Pentru a menţine controlul asupra femeii, deseori actele de violenţă psihologică sunt împletite cu acţiuni
de iubire, ceea ce creează o confuzie a femeii asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a
analiza acţiunile partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).
Violenţa psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării şi manifestării violenţei asupra femeii
în relaţia de cuplu şi afectează atât modul în care femeia percepe violenţa şi se percepe pe sine, cât şi
capacitatea femeii de a răspunde la violenţă sau de a se separa de partenerul violent. Studiile au arătat
că: (1) violenţa psihologică precede deseori alte forme de violenţă; istoria multor cazuri arată că în
primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi forma psihologică a violenţei după care violenţa
escaladează în forma fizică sau sexuală (O’Leary, Malone & Tyree, 1994). Studiile au arătat însă că
violenţa psihologică poate fi prezentă şi independent de alte forme de violenţă. Follingstad şi col.
(1990) aprecia că cea mai întâlnită formă de violenţă psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce
la devalorizare personală şi la capacitatea redusă de a face faţă ulterior abuzului fizic sau sexual 2; (2)
violenţa psihologică însoţeşte alte forme de violenţă; diferite forme de manifestare a violenţei
psihologice sunt semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală (Follingstad şi col., 1990;
Follingstad & DeHart, 2000; Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard, 1991; Sabourin şi col.,
1993); (3) violenţa psihologică continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul separării
femeii de partenerul violent, iar consecinţele violenţei psihologice sunt prezente pe termen lung afectând
starea de sănătate şi funcţionalitatea psihosocială a femeii (Lauer, 1995).
Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în Statele Unite. Scalele de
măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor teorii referitoare la violenţă, fie pe baza
mărturiilor victimelor care au fost identificate de către serviciile de specialitate. Cea mai cunoscută
scală de măsurare a violenţei psihologice folosită în Statele Unite este The Psichological Maltreatment
of Women Inventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată pe două categorii de factori:
verbali/emoţionali şi dominare/izolare. Au fost aduse mai multe critici acestei scale: specialiştii au
2
Bazându-se pe declaraţiile victimelor violenţei în cuplu, Follingstad şi colaboratorii săi au încadrat următoarele
categorii de comportamente în abuzul psihologic: atacul verbal cum ar fi ridiculizarea, hărţuirea verbală şi poreclirea,
care sunt folosite pentru a determina o femeie să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi
ţinută sub controlul agresorului; izolarea şi separarea femeii de mediul social sau refuzul accesului acesteia la orice tip
de resurse, fapt ce îi limitează independenţa; gelozia extremă sau posesivă cum ar fi controlul excesiv asupra
comportamentului femeii, acuzarea repetată referitoare la infidelitate sau controlul relaţiilor sociale ale acesteia;
ameninţarea verbală că va fi abuzată, tortura indirectă asupra femeii însăşi sau asupra copiilor acesteia sau rudelor;
ameninţarea repetată privind divoţul sau ameninţarea cu relaţii extraconjugale în cazul în care soţia nu respectă
dorinţele soţului; afectarea sau distrugerea bunurilor femeii
5
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
apreciat fie că scala măsoară un comportament ca făcând parte din registrul violenţei numai dacă
acţiunea de control şi dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac referire clară la distincţia
dintre formele violenţei psihologice şi un comportament interpersonal problematic, fie că nu face clar
distincţia între percepţia partenerului şi percepţia comportamentului partenerului (Follingstad & DeHart,
2000).
Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenţei psihologice ar trebui considerate variabilele
circumstanţiale, întrucât analiza subiectivă a violenţei este limitată de faptul că un comportament poate
avea conotaţii diferite pentru partenerii unui cuplu (Follingstad & DeHart, 2000). Întrucât impactul pe
care un comportament violent poate să-l aibă asupra unei persoane depinde de caracteristicile personale,
cercetătorii consideră că posibilitatea de măsurare standardizată a violenţei psihologice este necesară.
Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării violenţei psihologice, atât pentru că victima nu
încadrează deseori atitudinile şi comportamentele în registrul violenţei psihologice, dar şi pentru că
specialiştii pot utiliza definiţii diferite ale violenţei psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).
În ceea ce priveşte violenţa sexuală, s-au făcut modificări numeroase în ultimii ani asupra definiţiei
şi conţinutului formelor abuzului sexual; până acum nu există un consens al cercetătorilor în această
problematică. La nivelul acceptării şi aprecierii violenţei sexuale Eurobarometrul arată că 90% dintre
europeni apreciază violenţa sexuală asupra femeii în relaţia de cuplu ca fiind o problemă foarte serioasă.
În România, potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, 14% din
eşantionul de femei şi 6% din eşantionul de victime au declarat că „...o femeie forţată de partenerul ei să
aibă relaţii sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care recunosc violenţa asupra
femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei forma de violenţă sexuală, însă există puţine ţări
care au mecanisme de identificare şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu. De aceea, o
dificultate majoră în semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi înţelegerea violenţei, atât de către
victimă, cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală şi socială.
Nu se cunoaşte numărul real al cazurilor de violenţă sexuală şi sunt foarte puţine studii care
tratează tema violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Cercetătorii s-au confruntat cu o dublă problemă în
cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea
majoritate a abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau constatat de către
specialişti în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte, delimitarea lotului de persoane care legal
6
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
erau victime ale abuzului sexual, deşi ele nu se considerau în acest fel. În Statele Unite şi Mexic, spre
exemplu, se estimează că 40-52% dintre femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime
ale abuzului sexual (WHO, 2002). Violenţa sexuală apare, însă, şi independent de alte forme de violenţă;
astfel, în India, un sondaj care a inclus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că 22% dintre ei au declarat că
folosesc violenţa sexuală asupra partenerei, iar în Anglia (Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat
că au fost victime ale violului în relaţia de cuplu; prevalenţa cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de
cuplu arată că în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi
Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6% (WHO, 2002).
Alături de violenţa fizică, psihologică şi sexuală apare în registrul violenţei, atât în estimările
specialiştilor, cât şi în opinia publică, ameninţarea cu violenţa. 58% dintre cetăţenii statelor membre
ale Uniunii Europene apreciază ameninţarea cu violenţa ca fiind o problemă „foarte serioasă”; numai 6%
dintre ei nu o apreciază ca formă de violenţă. Cu 3.76 din 4 puncte maxim, suedezii au scorul cel mai
înalt în aprecierea ameninţării cu violenţa ca fiind o problemă „foarte serioasă”, urmaţi de irlandezi cu
un scor de 3.74 (Eurobarometrul 51.0)
O altă formă de violenţă des întâlnită este violenţa verbală; aceasta constă în utilizarea unor
expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc o devalorizare a femeii; femeia este acuzată de
incompetenţă, este declarată inferioară şi lipsită de atractivitate. În raport cu gradul de persistenţă şi
frecvenţă, violenţa verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează stima de sine.
Ameninţarea, spre exemplu, este o formă de violenţă verbală folosită cu scopul de a stabili controlul
asupra femeii. Unii cercetători susţin că, datorită lipsei clarităţii şi capacităţii femeii asupra relaţiei dintre
acţiune şi răspuns, violenţa verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a acţiona împotriva
violenţei (Lambert & Firestone, 2000).
Izolarea socială şi reducerea accesului la resurse sunt forme de violenţă regăsite în studiile
naţionale în procente ridicate; aceste forme de violenţă contribuie şi favorizează dezvoltarea şi
perpetuarea altor forme de violenţă. În Israel, spre exemplu, mai mult de 56% dintre femeile care s-au
declarat victime ale formei de abuz fizic au declarat, de asemenea, că sunt urmărite în afara locuinţei şi
le sunt limitate libertăţile de interacţiune cu prietenii sau vecinii (Eisikovits, Winstok, & Fishman, 2004).
Potrivit Eurobarometrului (1999), restricţionarea libertăţii este apreciată de 64% dintre europenii din
ţările membre ale Uniunii Europene ca fiind o problemă „foarte gravă”, 28% o apreciază ca o problemă
„în mare măsură serioasă”, 5% consideră că „nu” este o problemă serioasă, iar 1% ca fiind o problemă
„deloc serioasă”.
7
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Diferenţele în aprecierea restricţionării libertăţii ca fiind o problemă „foarte serioasă” apar în
răspunsurile date de către bărbaţi (59,8%) şi femei (67,3%), precum şi între persoanele care au un loc de
muncă (62,7%) şi persoanele care nu au un loc de muncă (58,6%). În România, izolarea socială este
apreciată de 42% dintre femeile din eşantionul naţional şi 37% dintre femeile din eşantionul de victime
ca fiind o problemă „foarte gravă”; 51% dintre femeile victime ale violenţei au apreciat izolarea socială
ca fiind „destul de gravă”, în timp ce 45% dintre femeile din eşantionul naţional au răspuns că este
„destul de gravă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în tipologia formelor violenţei dar cu o
prezenţă mai redusă. Violenţa economică implică controlul partenerului asupra deţinerii şi folosirii
resurselor financiare de către femeie. Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul veniturilor
financiare, limitarea participării la deciziile privind utilizarea banilor şi refuzul de a-i pune la dispoziţie
resursele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor de bază (Lambert & Firestone, 2000).
Violenţa economică nu apare în eurobarometru, dar Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi
la Locul de Muncă o apreciază între formele de violenţă întâlnite în România. Astfel, violenţa
economică este declarată de 72,5% dintre femei comparativ cu 27,5% declarată de către bărbaţi. Potrivit
Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă femeile victime au apreciat
situaţia în care „...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii familiei” ca fiind foarte „foarte
gravă” în 29% din cazuri, şi „destul de gravă” în 59% din cazuri; nici una dintre femei nu a considerat
această problemă ca fiind „deloc gravă”. 38% dintre acestea au răspuns că această formă de violenţă ar
trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului include formele asociate ale
violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării sociale. După ce primul episod de violenţă s-
a produs, indiferent că este un episod de violenţă fizică, psihologică, sau sexuală, violenţa se repetă şi
escaladează ca frecvenţă şi severitate. (Gookind, Sullivan & Bybee, 2004). Deseori abuzul se desfăşoară
pe perioade lungi de convieţuire a partenerilor de cuplu, făcând posibilă diversificarea şi amplificarea
formelor de violenţă.
Spre exemplu, potrivit analizei panel realizate de către The National Research Council (NRC)
violenţa psihologică apare frecvent în relaţie cu episoadele de violenţă fizică. În cadrul interviurilor
realizate cu femeile victime ale violenţei, cercetătorii au concluzionat că violenţa psihologică este
deseori asociată violenţei fizice sau abuzului sexual (Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard,
1991; Sabourin şi col., 1993). Un studiu realizat de Japonia arăta că femeile suferă, în majoritatea
8
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
cazurilor de abuz, forme multiple de violenţă; astfel, din 613 femei victime ale abuzului 10% au suferit
numai abuz fizic, pe când 57% au suferit abuz fizic, psihologic şi sexual (Yoshihama & Sorenson, 1994).
______________________________________________
Explicaţiile teoretice asupra dezvoltării violenţei
_____________________________________________
Explicaţiile privind utilizarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu, cuprinse în literatura de
specialitate pot fi grupate în patru categorii:
Explicaţii focalizate pe individ şi experienţele copilăriei (R. Dallas & E. Mclaughlin, 1983)
Explicaţiile focalizate pe învăţarea comportamentelor violente ca urmare a experienţelor
copilăriei au la bază ideea că o persoană care a experimentat violenţa în copilărie este incapabilă să-şi
controleze emoţiile şi să dezvolte relaţii interpersonale bazate pe comunicare şi încredere (Holtzworth-
Munroe, A., Stuart, G.L., & Hutchinson, G., 1997).
Există suport din partea cercetătorilor pentru ideea că violenţa în general, şi violenţa familială în
special, este corelată cu impactul factorilor psihologici generaţi din experienţele copilăriei. Mulţi
cercetători au evidenţiat prin cercetările lor o relaţie directă între experienţele violenţei în familie, în
perioada copilăriei, şi rata criminalităţii; copiii victime ale abuzului au un risc sigur de dezvoltare a unei
rute delincvente la maturitate. (Bolton, Reich & Gutierres, 1997; Alfaro, 1981; Geller & Ford-Somma,
1984).
McMahon & ClayWerner (2002), făcând o analiză a acestor studii care susţin relaţia dintre
experienţele copilăriei şi comportamentul delicvent la maturitate, afirmă că la baza explicaţiilor este
teoria dezvoltării ataşamentului la copil. Dezvoltarea conduitei violente la maturitate, şi la extremă
criminalitatea, sunt puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o relaţie de ataşament cu părinţii,
corelată pozitiv cu percepţia unei stări de încredere şi armonie; în situaţiile în care această relaţie nu se
dezvoltă din cauza comportamentelor şi atitudinilor agresive ale părinţilor, sentimentul de ataşament şi
siguranţă a copilului este afectat şi ca rezultat copilul poate deveni ostil şi agresiv. Acceptarea acestui
model explicativ al cauzelor dezechilibrului în dezvoltarea ataşamentului ne obligă, susţin cei doi autori,
să analizăm violenţa nu doar în raport cu situaţiile de abuz asupra copilului, ci şi cu situaţiile în care
copilul trăieşte experienţa ruperii de părinţi fiind plasat într-un centru de plasament sau atunci când
9
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
copilul este mutat des de la un asistent maternal la altul, precum şi cu situaţiile creşterii copilului în
familii dezorganizate.
Explicarea violenţei pe baza disfuncţiilor familiale în perioada copilăriei nu este susţinută unanim de
către cercetători; sunt, spre exemplu, cercetători care au explorat dezvoltarea copilului în situaţia de
divorţ a părinţilor, de separare sau deces şi care susţin că în aceste tipuri de familii sunt prezenţi factori
care contribuie semnificativ la dezechilibre în dezvoltarea sentimentului de ataşament, precum şi la
abuzul sau neglijarea copilului (Wolfner & Gelles, 1993). Pe de altă parte, sunt cercetări care infirmă
teoria relaţiei dintre experienţele copilăriei şi dezvoltarea conduitei violente la maturitate (Widom,
1991). Straus3, spre exemplu, în urma studiilor ajunge la concluzia că problemele psihologice în
familiile cu un grad crescut de violenţă nu sunt mai complexe decât în familiile „normale”.
Aceasta nu înseamnă însă că putem exclude problemele psihologice apărute ca urmare a
experienţelor copilăriei din cadrul cauzalităţii violenţei, ci doar trebuie să avem în vedere complexitatea
fenomenului. În studiul asupra efectelor pedepsirii copilului prin forme de violenţă fizică asupra
adultului de mâine, spre exemplu, Straus descoperă patru consecinţe relaţionate cu construcţia şi
menţinerea atitudinii copilului faţă de violenţă:
1) învaţă să asocieze iubirea cu violenţa atâta vreme cât părinţii care îi spun că-l iubesc îl şi bat;
2) învaţă că este normal să comiţi acte de violenţă asupra celorlalţi membrii ai familiei;
3) învaţă că o persoană poate utiliza violenţa justificat în anumite circumstanţe;
4) învaţă că violenţa este, în anumite circumstanţe, înţeleasă şi acceptată.
Straus spune însă, că ar fi o greşeală să punem întreaga cauzalitate a violenţei pe baza a ceea ce s-a
învăţat sau experimentat în familie în perioada copilăriei. Multe persoane care comit acte de violenţă
provin din familii care au experimentat forme şi grade diferite de violenţă, dar multe persoane care au
experimentat violenţa în copilărie nu sunt violente.
Studiile publicate şi modelele explicative elaborate de către cercetători cu privire la experienţa
violenţei în copilărie, precum şi influenţa acesteia asupra viitorului adult sunt deseori neconcordante. O
analiză asupra acestor studii arată, pe de-o parte, limitarea complexităţii problemei copilului expus la
violenţă4 la câteva aspecte care devin axe ale explicaţiilor teoretice, iar pe de altă parte devieri de la
3
Straus citat de G. Ritzer, „Social problems”, Random House, N.Y., 1975, p. 35-41
4
Literatura de specialitate utilizează concepte diferite pentru copilul care este martor la violenţă şi copilul victimă a
violenţei. Termenul de martor la violenţă se referă la situaţiile în care copilul a asistat la episoade de violenţă, iar
10
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
respectarea metodologiei de cercetare, fapt ce afectează acurateţea datelor. Fantuzzo & Mohr (1993) au
prezentat o analiză a studiile publicate între 1967 – 1998, privind efectele expunerii copilului la violenţă,
prin compararea grupurilor de copii care au trăit în medii familiale violente cu copiii care au trăit în
medii fără violenţă. Concluzia lor a fost că cercetările nu respectă deseori metodologia de cercetare şi nu
sunt vizualizate şi conştientizate limitele cercetărilor 5; cercetările nu ţin seama de corelarea stadiului de
dezvoltare al copilului cu tipul şi gradul de expunere la violenţă în familie. Nu există date care să
prezinte modul în care este afectat un copil, martor sau victimă, prin forme diferite de violenţă (violenţă
fizică, sexuală sau psihologică) cu stadiile de dezvoltare a copilului.
Cu toate acestea, putem considera că există suficiente argumente pentru a accepta efectele negative
ale violenţei în copilărie asupra viitorului adult. Efectele sunt însă diferite în funcţie de mai multe
variabile, cum ar fi: vârsta copilului, tipul de violenţă la care este expus, existenţa altor factori de risc,
statutul de martor sau victimă a violenţei şi relaţia dintre copil şi agresor (Fantuzzo & Mohr, 1999).
Efectele violenţei asupra copilului pot fi urmărite prin intermediul a cinci tipuri de indicatori: (1)
comportamentul, (2) starea psihologică (depresii, stima de sine, anxietate), (3) nivelul intelectual şi
performanţa şcolară, (4) dezvoltarea socială (dezvoltarea competenţelor sociale), (5) sănătatea mentală şi
dezvoltarea psihică. Rezultatele cercetărilor publicate între 1967-1998 au arătat că, în ceea ce privesc
efectele violenţei asupra copilului, acei copii care trăiau într-un mediu violent aveau un comportament
agresiv şi probleme de integrare şcolară, depresii, ticuri, stima de sine scăzută, dificultăţi de concentrare,
abilităţi reduse de comunicare, tulburări de somn. Studiile publicate în 1989 au arătat că atât fetiţele cât
şi băieţii care proveneau din medii familiale violente aveau competenţe sociale scăzute, capacităţi reduse
de rezolvare a conflictelor, incapacitate de empatizare. De asemenea, s-a constatat că efectele negative
erau mai puternice pentru copiii care aveau un dublu statut: de martor şi victimă a violenţei. Studiile au
scos în evidenţă faptul că efectele violenţei asupra copilului au o dublă dependenţă: prezenţa factoriilor
de risc şi situaţia de martor sau victimă a copilului în episoade de violenţă. În ceea ce privesc efectele
termenul de victimă se referă gama largă de experienţe pe care copilul poate să le aibă atât ca martor dar şi ca ţintă a
violenţei (Edleson, J, L., 1999)
5
Limitele studiilor: studiile nu au inclus frecvenţa şi formele violenţei sau analize longitudinale pentru a se vedea
efectul asupra viitorului adult; copii incluşi în aceste studii au fost numai din rândul celor care locuiau în adăposturi -
populaţia poate să nu fie reprezentativă pentru categoria de copii expuşi violenţei în familie. Multe studii nu au
considerat vârsta ca o variabilă. Studiile nu au urmărit în comparare, unitatea caracteristicilor între cele două grupe de
copii pentru a fi măsurată cu acurateţe variabila de violenţă. Doar jumătate dintre studii au urmărit ca variabilă
numărul membrilor familiei.
11
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
diferenţiate ale statutului de martor sau victimă a violenţei asupra fetiţelor şi băieţilor, nu sunt date
disponibile până acum (Fantuzzo & Mohr, 1993).
Pentru a avea o confirmare ştiinţifică a relaţiei dintre experienţele copilăriei şi dezvoltarea unor
comportamente violente sau a unei rute delincvente la maturitate, direcţiile de cercetare ar trebui să
urmărească (Osofsky, 1999):
 diferenţierea efectelor în funcţie de poziţia de martor sau de victimă a copilului şi realizarea
unor studii longitudinale care să evidenţieze efectele asupra viitorului adult;
 diferenţierea între efectele expunerii copilului la violenţa în comunitate şi violenţa în familie;
 claritate asupra acţiunii factorilor de risc care intervin în cazurile de violenţă;
 abilitatea copilului de a realiza tranziţia de la copilărie la adolescenţă şi maturitate;
 modul în care caracteristicile individuale ale copilului şi temperamentul au impact asupra
dezvoltării conduitelor violente la vârsta maturităţii;
Explicaţii focalizate pe problemele interne familiei şi modul de alocare a puterii în cuplu

Aceste abordări explică violenţa în cuplu prin intermediul patternurilor interacţionale şi a rolurilor pe
care membrii familiei le adoptă. Explicaţiile corelează violenţa fie cu schimbările social-economice, care
au avut loc în trecutul apropiat şi care au avut consecinţe asupra dinamicii rolurilor membrilor cuplului,
fie cu incapacitatea de interacţiune a cuplului.
O parte a explicaţiilor vizând violenţa de cuplu ca model interacţional includ ideea că ambii
parteneri contribuie la dezvoltarea violenţei. Spre exemplu, partenerii din cuplurile care nu şi-au
dezvoltate tehnici de comunicare sunt văzuţi ca responsabili în egală măsură pentru violenţă întrucât nu
sunt capabili să discute şi să negocieze. Pot fi menţionate aici şi cuplurile în care soţul este impulsiv sau
cuplurile în care soţia îşi acuză permanent soţul de infidelitate sau de lipsa de asumare a
responsabilităţilor în familie. În aceste situaţii violenţa se instalează ca rezultat al combinaţiei
structurilor personalităţilor şi a formelor de comunicare a celor doi parteneri de cuplu (Dallos &
McLaughlin, 1993)
În cadrul aceluiaşi set de explicaţii este susţinută perpetuarea violenţei prin intermediul „cercului
violenţei”: soţul poate iniţia acte de violenţă însoţită de argumente împotriva soţiei, după care încearcă
să fie „amabil” aducându-i flori (o întoarcere la „luna de miere”). Multe studii au arătat că în această
situaţie relaţia de putere în cuplu, cel puţin temporar, este schimbată, femeia adoptând rolul mamei care
iartă, iar bărbatul devenind copil în cererea iertării. Dallos şi McLaughlin (1993) apreciau că, în acest
12
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
pattern comportamental, ambii parteneri îşi împlinesc anumite nevoi şi de aceea atât cuplul cât şi
ciclicitatea acestor momente sunt menţinute. Pe de o parte, în această relaţie de violenţă bărbatul poate fi
văzut totodată puternic şi slab, acesta dezvoltând un comportament violent dublat de cererea iertării, iar
pe de altă parte soţia este slabă din punctul de vedere al puterii fizice, dar puternică din punctul de
vedere al „dreptăţii morale”.
În aceste cazuri violenţa este în mare măsură un rezultat al comportamentelor membrilor cuplului
decât un comportament strict individual determinat de experienţele copilăriei sau structura individuală.
Comportamentul unui membru al familiei este determinat, influenţat şi menţinut de comportamentul
celorlalţi. Aceasta implică faptul că şi victima prin atitudinea şi comportamentul ei poate provoca sau
menţine unele comportamente violente. (Bentovim,1987). Această idee a fost preluată şi dezvoltată în
programele de lucru cu victima prin care femeia este învăţată să prevină conflictele violente şi prin
aceasta manifestările violente ale partenerului.
Alte explicaţii privind dezvoltarea violenţei asupra femeii sunt cele bazate pe teoria puterii. În relaţia
de cuplu, termenul „putere” pare să implice o luptă între cine domină pe cine, cine ia decizii şi cine dă
ordine. În fapt, aceasta este o descriere a familiei tradiţionale şi pare să nu mai corespundă multor familii
de astăzi. Ideea ca un singur membru al familiei să decidă pentru ceilalţi nu mai este considerată o
practică funcţională a familiilor moderne.
În familiile care păstrează încă elemente ale modelului tradiţional, distribuţia puterii între partenerii
de cuplu este disproporţionată. Cercetările au arătat că în mediile rurale, unde modelul patriarhal al
distribuţiei puterii se păstrează într-o proporţie mai mare, sunt constatate mai multe cazuri de violenţă
verbală şi fizică generată de plasarea femeii într-o situaţie vulnerabilă (social, financiar etc). Acest tip de
putere are origine socială şi culturală şi se referă la norme şi expectaţii care ghidează înţelegerea noastră
despre cum anume puterea trebuie alocată în relaţia de cuplu. Puterea socială a fost tradiţional favorabilă
bărbaţilor, conferindu-le un statut superior şi autoritate în comparaţie cu femeile. Credinţa culturală
predominantă, potrivit căreia soţul trebuie să fie capul familiei, a dat bărbatului un avantaj de putere.
Dezechilibrul puterii în relaţia de cuplu este influenţată, pe de-o parte, de implicarea socială şi de
resursele disponibile fiecărui partener, iar pe de altă parte de interdependenţa dintre cei doi parteneri.
Spre exemplu, femeile sunt socializate să-şi definească şi susţină conceptul de sine prin intermediul
relaţiilor de familie, aşa că au tendinţa de a investi mai mult timp în alternative şi suport faţă de cuplu, în
timp ce bărbaţii se identifică cu rolurile sociale şi economice asociate conceptului de putere (Bird, G. &
Melville, K).
13
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Explicarea violenţei în baza ideii de superioritate a bărbatului faţă de femeie a constituit iniţial teza
de bază a abordărilor feministe care considerau violenţa ca un rezultat al distribuţiei inegale a puterii în
relaţia de cuplu. Pentru a argumenta folosirea violenţei de către femeie în relaţia de cuplu, susţinătorii
feminismului invocau diferenţa între motivele pentru care bărbatul şi femeia folosesc violenţa în relaţia
de cuplu; bărbatul foloseşte violenţa atunci când simte că pierde controlul asupra partenerei de cuplu sau
pierde din autoritate, în timp ce femeia utilizează violenţa pentru a se apăra sau riposta atunci când este
atacată. Criticaţi pentru limitarea teoriei la aspectele de gen şi ignorarea cazurilor de utilizare a violenţei
de către femei, atât în relaţiile heterosexuale cât şi în relaţiile lesbiene, susţinătorii feminismului s-au
orientat tot mai mult spre includerea unor determinanţi sociali şi culturali în ecuaţia violenţei,
considerând violenţa ca o problemă umană (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003). În ultimii ani,
teoreticienii de orientare feministă au abandonat ideea violenţei bazată pe diferenţele de gen şi s-au
orientat mai mult spre fundamentarea explicaţiilor privind violenţa pe conceptul de putere. Puterea, în
acest, caz nu mai este considerată un rezultat al dominanţei fizice a bărbatului sau rezultatul diferenţelor
de gen, ci puterea apare ca o rezultantă a caracteristicilor personale şi circumstanţiale.
Atât teoreticienii abordării feministe, cât şi cei ai teoriei sistemului familiei au descoperit, în ultimii
ani, evidenţe care arată că violenţa femeii şi violenţa bărbatului asupra partenerului de cuplu este
cantitativ şi calitativ diferită, fiind determinată de modul de interacţiune al caracteristicilor individuale şi
a impactului factorilor prezenţi în mediul social în care persoana s-a dezvoltat (Perilla, Frndak, Lillard
& East, 2003)
Puterea socială se bazează pe modele culturale diferite faţă de modul în care femeia şi bărbatul se
percep pe sine şi relaţia de cuplu. Bird şi Freeman (1993) au descoperit că atunci când femeile au fost
angajate pe piaţa muncii şi-au dezvoltat încrederea şi capacitatea de influenţă în relaţia de cuplu.
Femeile care aveau un loc de muncă manifestau, într-o mai mare măsură, stima de sine şi foloseau
tehnici manipulative în luarea deciziilor mai mult decât celelalte femei. Acest aspect este determinat,
însă, de raportul dintre statutul femeii şi puterea pe care ea acceptă să o deţină şi manifestă, dar şi de
modul în care femeia apreciază puterea ei ca fiind legitimă şi decide să acţioneze în această bază. Dacă
femeia menţine o atitudine tradiţională faţă de familie şi rolul său în familie şi nu acceptă resursele
poziţiei sociale, atunci ea va exercita o influenţă mai mică în relaţia de cuplu, fără a-şi utiliza resursele în
direcţia influenţei în partenerului şi a modelului de interacţiune.
14
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Explicaţii focalizate pe structura socio-culturală şi circumstanţele sociale în care oamenii trăiesc.
Explicaţiile focalizate pe dezvoltarea conduitelor violente sub influenţa circumstanţelor în care

oamenii trăiesc şi a patternurilor socio-culturale au la bază teoria învăţării prin modelare socială; acest
model explicativ susţine că acei copii care i-au văzut pe adulţi acţionând violent au tendinţa de a acţiona
violent în situaţii similare (Bandura şi Walters 1963; Emery & Laumann-Bllings, 1998). Sutherland
(1947) a dezvoltat teoria privind învăţarea comportamentului criminal. El a sugerat că, în interacţiunile
sociale, oamenii preiau patternul comportamental violent în acelaşi mod în care învaţă orice al
comportament; astfel, oamenii învaţă tehnici de utilizare a violenţei, motivaţiile utilizării violenţei,
atitudinea faţă de violenţă în general şi faţă de cei care utilizează violenţa.
Cel mai larg răspândit cadru de explicare a violenţei este modelul ecologic în concepţia lui
Brofenbrenner (1986), în cadrul căruia au fost dezvoltate diverse construcţii teoretice privind violenţa în
cuplu. Modelul ecologic explică comportamentul ca fiind rezultat din interacţiunea dintre personalitatea
individului şi mediul social. Conturarea sau schimbarea unui comportament depinde de tipul de
interacţiuni cu familia, prietenii, vecinii, precum şi de impactul credinţelor şi modelelor social şi
culturale. Modelul ecologic de abordare a violenţei este regăsit în special în domeniul programelor de
prevenţie, furnizând puncte de sprijin în identificarea factorilor de risc şi în crearea cadrelor de suport în
vecinătatea victimei.
Această idee a dezvoltării violenţei prin intermediul tipurilor de interacţiune socială este regăsită şi
în teoria lui Woflgang (1954) privind substructura violenţei; Woflgang susţine că tinerii care cresc într-o
subcultură a violenţei învaţă să fie violenţi şi învaţă că violenţa este un răspuns potrivit pentru multe
probleme ale vieţii.
Potrivit acestor teorii explicative ar trebui să ne aşteptăm să întâlnim o prevalenţă mai mare a
comportamentelor violente la bărbaţi, în raport cu femeile, şi mai mult în familiile cu un nivel crescut de
sărăcie, decât în familiile cu un nivel de trai ridicat. Dacă statisticile au confirmat că bărbaţii sunt mai
mult implicaţi în acte de violenţă decît femeile şi a fost stabilită o rată mai mare a violenţei bărbatului
asupra femeii în relaţia de cuplu, relaţia dintre diferenţele de clasă şi rata violenţei nu a fost confirmată.
Diferenţele de clasă au fost invocate frecvent în studiile privind prevalenţa cazurilor de violenţă asupra
femeii, dar statisticile n-au revelat o strânsă legătură între cele două. Studiile au arătat că cele mai multe
femei sărace au apelat la adăposturi, dar acest fapt nu este relevant pentru a susţine corelarea limitativă a
violenţei cu un nivel crescut de sărăcie deoarece se poate considera că femeile cu un statut socio-
15
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
economic ridicat dispun de mai multe alternative de a se separa de un partener violent, cum ar fi:
posibilităţi financiare pentru achiziţionarea unei locuinţe, consilieri, avocaţi etc. (Bird & Melvile, 1994).
O abordare similară a violenţei este făcută de Durkheim; el corela rata violenţei cu gradul de
integrare socio-economic al individului. Potrivit teoriei lui Durkheim ar trebui să ne aşteptăm ca violenţa
să fie prezentă mai mult în grupurile anomice şi utilizată mai mult de către persoanele din mediul sărac,
apreciate ca fiind mai puţin integrate social. Aici apare întrebarea de ce bărbaţii sunt mai violenţi decât
femeile, când ei au un succes financiar mai mare şi sunt mai bine integraţi în viaţa socială şi pe piaţa
forţei de muncă. Henslim (1990) explică această situaţie prin faptul că bărbaţii experimentează mai mult
stres în încercarea de a se integra social şi economic şi prin urmare comit mai multe acte de violenţă.
Fără intenţia de a justifica utilizarea violenţei, Durkheim numeşte acest tip de violenţă drept violenţă
normală deoarece, în raport cu gradul de anomie pe care îl experimentează individul şi cu presiunea
exercitată asupra lui pentru a se integra, violenţa devine un răspuns normal la multe situaţii.
W.C. Reckless (1973)6 a explorat întrebarea de ce anumite persoane sunt violente şi altele nu, deşi
împart acelaşi spaţiu socio-cultural. În acest demers el dezvoltă teoria conţinutului care operează în două
direcţii:
- prima se referă la capacitatea individului de a face faţă presiunii interne şi externe de se
comporta violent;
- cea de-a doua se referă la normele şi valorile dezvoltate de un grup în direcţia non-violenţei.
W.C. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde de capacitatea acestor două
sisteme de a-l apropia sau depărta pe individ de utilizarea violenţei.
Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei.

Multe studii în psihologia socială aduc în discuţie această categorie de factori implicaţi în formarea
comportamentului violent: informaţia mass-media. Astăzi este deja cunoscut că o persoană care
vizionează un program TV sau citeşte un ziar îşi schimbă într-un anumit grad modul de relaţionare sau
natura relaţiei cu ceilalţi. Cercetările au arătat clar că efectele informaţiei mass-media se regăsesc în
modul în care individul se plasează în structura socială şi răspunde relaţiei cu ceilalţi.
6
Reckless citat de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 9-18
16
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Efectele negative ale evenimentelor violente prezentate de către media asupra comportamentelor
copiilor au fost semnalate încă din anii ‘60 (Weiss, 1969, Katz & Feldman, 1962). Studiile au relevat
faptul că expunerea copiilor la scene de violenţă îi face potenţiali adulţi violenţi.
Faptul că adulţii sau copiii învăţa acte violente prin urmărirea programelor TV, nu înseamnă că le vor
şi aplica. Berkowitz (1965,1970) a condus o serie de investigaţii privind dezvoltarea comportamentelor
violente prin intermediul informaţiei media. El a descoperit că violenţa poate fi exprimată de o persoană
care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiţii:
1. violenţa reprezentată de media este justificată de context;
2. persoana care vizionează se află într-o situaţie frustrantă generată de o situaţie similară celei
prezentate în mass-media;
3. persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu personajele din prezentarea
media;
4. barierele interne şi externe faţă de violenţă sunt minime.
Toate studiile au evidenţiat că scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că violenţa
este permisă, dar este şi încurajată. În ceea ce priveşte instigarea la violenţă, studiile au confirmat faptul
că persoanele care adoptă o conduită violentă au nevoia de a viziona scene violente.
__________________________________________________________
Factorii de risc care facilitează dezvoltarea violenţei asupra femeii
_____________________________________________________________
Cunoaşterea factorilor de risc care favorizează dezvoltarea violenţei în cuplu este necesară pentru
identificarea femeilor aflate în situaţii de risc sau care sunt victime ale violenţei (Gilgun, 2002) şi pentru
stabilirea tipurilor de programe de prevenire primară sau secundară şi de intervenţie pentru fiecare
comunitate.
Factorii care facilitează dezvoltarea comportamentului violent pot localizaţi la nivelul sistemului
individual şi comunitar, la nivelul modelului structural al relaţiilor interpersonale sau în structura
credinţelor şi atitudinilor sociale. Nu există până acum un consens al cercetătorii asupra relaţiilor directe
între anumiţi factori de risc şi prezenţa violenţei. Literatura de specialitate nu cuprinde o tipologie a
factorilor de risc; gradul de sărăcie, şomajul şi vârsta partenerilor de cuplu sunt factorii de risc regăsiţi
adesea în cercetările ultimilor ani (Michalski, 2004).
17
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
___________________________________________________________________________________
Factori asociaţi cu riscul de a dezvolta o conduită violentă
____________________________________________________________________________________
__
Factori individuali Factori relaţionali Factori comunitari Factori sociali

vârsta  conflictul conjugal  sancţiuni comunitare  normele tradiţionale
consumul de alcool  instabilitatea slabe a violenţei în privind rolurile
depresia maritală familie social şi familiale de
tulburările de  dominanţa  sărăcia gen
personalitate bărbatului în cuplu  capital social redus  valorile sociale
nivelul de şcolaritate  stresul economic susţin violenţa în
veniturile mici  funcţionalitatea familie
statutul de martor redusă a familiei
sau victimă a
violenţei în copilărie
Sursa: World Helth Organisation, 2002, p. 98
Cel mai important factor de risc apreciat în literatura de specialitate este statutul de martor sau de
victimă a violenţei în perioada copilăriei bărbatului; cercetătorii estimează că există un risc mare ca
femeia să fie victimă a violenţei în cuplu atunci când, atât femeia, cât şi partenerul său au fost martori
sau victime ale abuzului în copilărie. De asemenea, specialiştii apreciază că există un risc crescut ca
băieţii care au fost martori la violenţă să dezvolte la maturitate comportamente violente, iar fetele să
devină victime ale violenţei în cuplu. Această relaţie rămâne însă sub semnul multor întrebări, întrucât
teoria transmiterii transgeneraţionale nu este confirmată prin studii longitudinale. Potrivit Cercetării
Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă 26% dintre victime au declarat că provin din
familii în care părinţii se certau des sau foarte des (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Într-un studiu asupra transmiterii transgeneraţionale a violenţei, Purvin (2003) susţine că există
un risc major ca violenţa să se dezvolte la generaţiile viitoare atunci când, pe lângă statutul de martor
sau victimă a violenţei în copilărie, este prezent un alt factor de risc major: sărăcia. Specialiştii susţin că,
deşi în practică sunt întâlnite cazuri care confirmă faptul că violenţa asociată sărăciei favorizează
transmiterea transgeneraţională a modelului violenţei, la nivel teoretic nu a putut fi demonstrată încă
18
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
relaţia directă dintre violenţa asupra femeii şi statutul de martor la violenţă al acesteia în perioada
copilăriei.
Cercetările arată că pe lângă aceşti doi factori majori, sărăcia şi asistarea la episoade de violenţă
în copilărie, sunt asociaţi alţi factori ai contextului de viaţă, care pot favoriza dezvoltarea violenţei sau o
pot inhiba. Astfel, existenţa serviciilor de asistare a victimelor violenţei în apropierea victimei şi un
context socio-cultural activ împotriva violenţei pot inhiba factorii care favorizează dezvoltarea violenţei.
Un alt factor regăsit deseori în studii ca fiind un factor de risc major pentru dezvoltarea unor
conduite violente în familie este consumul de alcool. Pentru a putea urmării relaţia dintre consumul de
alcool şi utilizarea violenţei în relaţia de cuplu trebuie, însă, să avem în vedere o serie de variabile cum
ar fi: cantitatea de alcool consumată, frecvenţa consumului, patternul comportamental, contextul
utilizării alcoolului, disponibilitatea alcoolului, importanţa alcoolului în viaţa individului, experienţa
consumului şi istoria familiei consumatorului. În urma studiilor care s-au făcut până astăzi nu există nici
o îndoială privind consecinţele consumului de alcool asupra creşterii incidenţei conduitelor violente. În
studiile realizate de Pernanen (1991)7 privind efectele alcoolului asupra comportamentului, s-a constatat
că agresorul consumă alcool în jumătate din cazurile de violenţă asupra femeii. O concluzie
asemănătoare întâlnim şi la Bennett (1996) care, făcând o comparaţie a statisticilor din SUA privind
relaţia dintre abuzul de alcool şi violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu, ajunge la concluzia că
alcoolul este primul factor de risc în dezvoltarea conduitei violente. Potrivit Cercetării Naţionale privind
Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, în 69 dintre cazuri agresorul era băut în momentul agresiunii
(Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Alcoolul este considerat un factor de risc major atunci când sunt asociaţi şi alţi factori. Riscul ca
o femeie să fie abuzată de partenerul care a consumat alcool este mare atunci când anterior au mai avut
lor situaţii de abuz. Într-o analiză comparativă a datelor publicate în două studii naţionale, unul în
Canada (The Canadian Violence Against Women Survey), iar celălalt în Statele Unite (National Violence
Against Women Survey in the United States) privind factorii de risc în dezvoltarea violenţei asupra
7
Parnanen citat de Larry W. Bennett, Substance abuse and the Domestic assault of Women, Social Work, Journal of National association of
Social Workers, 6/1996, p. 412
19
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
femeii în relaţia de cuplu, s-a constat că după cinci sau şase episoade de violenţă, în situaţiile în care
bărbatul consumă alcool există un risc maxim de a-şi abuza soţia (Thompson, Saltzman, Johnson, 2003).
Rolul consumului de alcool în dezvoltarea şi menţinerea violenţei asupra femeii în relaţia de
cuplu este încă controversat. Consumul de alcool a fost asociat de către mulţi cercetători mai degrabă cu
perioadele de separare a cuplului şi cu pierderea locului de muncă. În aceste situaţii consumul de alcool
ar avea efecte numai indirect asupra dezvoltării violenţei (Rodriguez, Lasch, Chandra, & Lee, 2001).
Deşi nu toate cercetările confirmă (Michalski, 2004), sărăcia sau venitul mic par să fie factorii cu
cel mai mare risc în facilitarea dezvoltării comportamentului violent; cercetători susţin că manifestările
violente sunt mult mai frecvente în familiile cu un nivel socio-economic redus (Hotaling & Sugarman,
1990). Studiile efectuate de Gelles & Cornell (1990) au arătat că violenţa este prezentă în familiile în
care soţul a intrat recent în perioada de şomaj sau în familiile în care este un stres puternic datorat
sărăciei. Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, numai 22%
dintre femei provin din familiile în care cineva a intrat recent în perioada de şomaj şi doar 2,5% dintre
agresori sunt şomeri (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
Disfuncţionalităţile sociale generate de perioadele de tranziţie socială şi economică sunt
apreciate de Zamfir şi Zamfir (2000, p. 105) ca factor de risc principal în dezvoltarea conduitelor
violente asupra femeii în relaţia de cuplu; stresul generat de modificările privind accesul la locurile de
muncă în contextul dinamicii pieţei muncii, precum şi modificările în structura valorilor şi normelor
sociale favorizează dezvoltarea comportamentelor violente în spaţiul familiei. Huntington considera că
violenţa, manifestată în special în perioadele de tranziţie socială, nu este determinată de sărăcie, ci de
stările de frustrare apărute faţă de inexistenţa sau incapacitatea instituţiilor de a satisface noile aşteptări
ale individului. În acest caz, nu doar bărbaţii se află în riscul de a deveni violenţi, relaţia dintre violenţă
şi apartenenţa la sex fiind exclusă; cercetările arată că femeile pot fi violente în aceeaşi măsură ca şi
bărbaţii, însă manifestarea violenţei este determinată de gradul de acceptare socio-culturală (Mihăilescu,
2003).
La întrebarea de ce nu toţi bărbaţii, care împărtăşesc aceleaşi condiţii ale perioadei de tranziţie
socio-economică sau care trăiesc în sărăcie sunt violenţi, Dutton (1994) argumenta că prezenţa
combinată a factorilor ce ţin de patologia individuală şi nivelul socio-economic redus facilitează
dezvoltarea violenţei. Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă,
influenţa sărăciei apare ca indicator relevant de influenţă a dezvoltării violenţei; astfel, 48% dintre
cazurile de violenţă provin din familiile în care venitul nu asigură nici strictul necesar, iar 33% dintre
20
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
femeile victime au declarat o micşorare a venitului în ultimul an (Centrul Parteneriat pentru Egalitate,
2003).
Dacă relaţia dintre pierderea locului de muncă şi dezvoltarea unor comportamente disfuncţionale
între parteneri a fost confirmată, relaţia dintre lipsa angajării pe piaţa muncii şi dezvoltarea consumului
de alcool sau violenţă nu a fost confirmată de către toţi cercetătorii. Angajarea pe piaţa muncii a
bărbatului nu a fost relaţionată direct cu lipsa violenţei în cuplu; de exemplu, stresul datorat condiţiilor
de lucru a fost asociat cu episoade de violenţă în cuplu. Pe de altă parte, angajarea femeii pe piaţa
muncii şi tranziţia spre distribuţia rolurilor, precum şi modificările apărute în modul de relaţionare au
fost asociate cu dezvoltarea unor forme de violenţă asupra femeii în relaţia de cuplu (Rodriguez, Lasch,
Chandra, & Lee, 2001). Relaţionarea manifestării violenţei cu situaţiile în care femeia are un loc de
muncă pare să fie, însă, tot mai puţin relevantă dat fiind faptul că tot mai mult femeile au un loc de
muncă chiar înainte de dezvoltarea unei relaţii de cuplu.
În relaţie cu abordările culturale apare ca factor de risc, atât pentru dezvoltarea violenţei, dar şi
pentru cazurile de violenţă extremă, respectarea onoarei familiei şi a purităţii sexuale. Studiile arată
că sunt culturi în care femeia este blamată, fără ca bărbatul să fie condamnat (social sau juridic), în
cazurile de viol; în aceste situaţii familia primeşte tot suportul social necesar, chiar participarea la
ucidere, pentru a şterge ruşinea familiei asociată cu violul. În Iordania, spre exemplu, 60% dintre femeile
ucise, în 1995, erau victime ale respectării onoarei familiei; multe dintre ele erau omorâte de fraţi,
aceştia fiind achitaţi sau primind o sentinţă minimă (WHO, 2002).
Studiile au evidenţiat un procent ridicat al cazurilor de violenţă în familiile care păstrează
concepţiile tradiţionale privind statutul superior al bărbatului şi legitimitatea folosirii violenţei
asupra femeii în baza acestui statut. Violenţa asupra femeii care are la bază principiul superiorităţii
bărbatului faţă de femeie face parte dintr-o sferă mai largă a manifestării violenţei în familie pe care
literatura de specialitate o încadrează în conceptul de violenţă patriarhală (Perilla, Frndak, Lillard &
East, 2003); aceasta include violenţa asupra femeii şi copilului exercitată în baza poziţiei de lider a
bărbatului. Tema violenţei asupra femeii explicată prin intermediul concepţiei privind superioritatea
bărbatului asupra femeii a constituit teza de bază a abordărilor feministe, deşi nu doar abordările
feministe au inclus concepţiile tradiţionaliste în cadrul factorilor de risc în dezvoltarea violenţei în
familie.
Analizând datele Eurobarometrului, Garcia (2003) apreciază că între factorii care determină o
creştere a prevalenţei violenţei se numără şi acei factori care creează un climat de acceptare a violenţei.
21
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Lipsa vizibilităţii sociale a violenţei în familie, blamarea victimei, toleranţa socială faţă de bărbatul
violent sunt aspecte care reduc inhibiţia faţă de violenţă şi fac dificile demersurile victimei de părăsire a
relaţiei de abuz sau acţiunile de diminuare a violenţei. Într-un context de pasivitate socială faţă de
violenţa în familie creşte riscul dezvoltării şi perpetuării unor modele de interacţiune violentă şi totodată
scade posibilitatea semnalării cazurilor.
Riscurile generate de către unii dintre factorii sociali în dezvoltarea violenţei în cuplu primesc tot
mai mult atenţie din partea specialiştilor, deşi până acum nu a fost elaborat un model teoretic explicativ.
Spre exemplu, în 1976, Black aducea în discuţie un factor pe care îl considera că favorizează, într-un
grad ridicat, dezvoltarea comportamentelor violente: distanţa socială. Black definea distanţa socială ca
fiind modul în care membrii unei comunităţi participă unii la viaţa altora; în acest sens, este de aşteptat
ca violenţa să apară mai mult în comunităţile în care distanţa socială între membrii comunităţii este
mare, întrucât familiile păstrează un grad mare de intimitate asupra problemelor vieţii private. Într-o
perspectivă similară, izolarea socială a femeii este considerată totodată formă de violenţă şi factor de
risc ce facilitează manifestarea şi menţinerea comportamentelor violente în cuplu. Cercetările au arătat
existenţa unei relaţii de determinare puternice între izolarea socială a femeii şi lipsa suportului social
(Ellsberg, 2000). Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă (2003) arată că
violenţa este mai răspândită între femeile casnice (13%). Dintr-o perspectivă opusă, Baumgartner (1993)
a analizat mai multe cazuri din culturi diferite (Etiopia, Uganda, America de Sud) în care soţul locuieşte
izolat de mediul său de suport în utilizarea violenţei, de cele mai multe ori în satul soţiei; concluziile lui
Baumgartner arată că, cu cât creşte suportul social faţă de femeie cu atât scade riscul de producere a
violenţei. Reţelele formale sau informale de suport pentru femeie şi lipsa izolării sociale în condiţiile
unui mediu social care descurajează utilizarea violenţei au ca rezultat inhibarea manifestării atitudinilor
agresive ale bărbatului în relaţia de cuplu.
Reducerea accesului femeii la resurse şi servicii este alt factor care facilitează manifestarea
violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu. Tema accesului la resurse a fost utilizată în special de
abordările feministe, explicându-se violenţa prin discriminările de gen. Levinson (1989) susţinea că în
societăţile în care nu este un acces egal al femeii şi bărbatului la resursele economice şi politice creşte
riscul de abuz asupra femeii în relaţia de cuplu. O argumentaţie similară este făcută de Mahajan (1995);
studiind abuzul femeii în India, Mahajan a ajuns la concluzia că dependenţa economică faţă de soţ şi
lipsa suportului formal şi informal faţă de femeie favorizează violenţa asupra femeii. Rata violenţei este
apreciată de mulţi cercetători direct proporţională cu atitudinea socială faţă egalitatea de gen şi faţă de
22
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
accesul femeii la resursele economice; scăderea inhibiţiei faţă de violenţă şi lipsa resurselor financiare
limitează posibilitatea femeii de a lupta împotriva violenţei sau de a părăsi relaţia abuzivă. Smithey &
Straus (2003) argumentau că atunci când, la nivel social, nu este susţinută egalitatea dintre bărbat şi
femeie în relaţia de cuplu şi când piaţa muncii nu încurajează accesul femeii la locurile de muncă, iar
sistemul de protecţie nu furnizează resurse financiare femeii, femeile pot face foarte puţin pentru a stopa
violenţa în cuplu sau a părăsi o relaţie abuzivă.
Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de stabilit acţiunea unui singur factor de risc
asupra dezvoltării comportamentelor violente. Dezvoltarea violenţei în relaţia de cuplu se află sub
incidenţa asociată a factorilor de risc. Într-un studiu panel realizat de Rodriguez, Lasch, Chandra & Lee
(2001) în Statele Unite asupra factorilor de risc în dezvoltarea violenţei în familie a fost constatat că
persoanele care au declarat forme de violenţa în familie prezentau ca indicatori consum de alcool, un
număr mare de copii şi şomaj de lungă durată. Asocierea dintre numărul mare de copii şi consumului de
alcool în familie a fost apreciată ca factor cu risc crescut în special pentru cei care nu au un loc de
muncă. Alcoolul şi lipsa unui loc de muncă constituie un factor de risc pentru dezvoltarea violenţei, însă
nu au fost identificate caracteristicile personale şi sociale asociate consumului de alcool. În cadrul
factorilor care reduc riscul de producere a evenimentelor violente au fost identificaţi vârsta, satisfacţia
pentru viaţa de familie (alta decât relaţia conjugală) şi relaţia cu prietenii.
În ceea ce priveşte situaţia din România, datele sondajului de opinie realizat în Bucureşti de Gallup arată
că lipsa banilor este factorul principal care favorizează dezvoltarea violenţei asupra femeii în cuplu
(Survey on Violence against Women in Bucharest, Gallup Organisation, 2003).
Datele statistice prezentate în Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de
Muncă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003) ne ajută să identificăm şi alţi factori de risc care pot
facilita dezvoltarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu cum ar fi:
- condamnarea penală a partenerului. Datele arată că 35% dintre femeile al căror partener a fost
condamnat penal declară că sunt sau au fost victimele violenţei fizice şi o femeie din zece, care se
declară victimă a violenţei fizice a partenerului, afirmă că partenerul a fost condamnat cel puţin o dată;
de asemenea, 35% dintre femeile care au un partener care a fost condamnat penal afirmă că se confruntă
cu forme de violenţă economică;
- numărul de căsătorii apare în statistici ca fiind asociat cu forme de violenţă: 19% dintre femeile care
au fost căsătorite de mai multe ori au declarat că s-au confruntat cu situaţii de violenţă fizică;
23
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
- tulburările psihice ale agresorului pot contribui la dezvoltarea unor forme de violenţă psihologică:
una din zece femei care au fost victimele violenţei psihologice declară că partenerul a fost internat într-
un spital de psihiatrie, iar 34% dintre femeile al căror partener a fost internat în psihiatrie declară că le
sunt limitate relaţiile sociale.
Datele existente nu ne permit identificarea variabilelor individuale sau sociale asociate acestor
factori în dezvoltarea violenţei.
________________________________________
De ce rămân femeile într-o relaţie abuzivă?
_______________________________________
Explorând varietatea răspunsurilor femeii la violenţă, întrebarea des utilizată de către cercetători
este: de ce femeile au doar răspunsuri limitate la această situaţie şi rămân într-o relaţie periculoasă?.
Cei mai mulţi cercetători consideră că atâta vreme cât societatea nu creează un răspuns protectiv, legal şi
practic, la problematica femeii în relaţia de cuplu, nu ar trebui să presupunem sau să sugerăm că a
rămâne alături de partenerul violent este un răspuns preferat al femeii. De asemenea, nu ar trebui să
facem judecăţi asupra deciziei femeilor de a rămâne într-o relaţie, până nu înţelegem dinamica şi felul în
care ele fac faţă zilnic violenţei.
_________________________________________________________________________________
_
De ce rămân femeile într-o relaţie de violenţă
* celule cu mai puţin de cinci cazuri, N-88 cazuri
_________________________________________________________________________________
_
Nu puteţi pleca pentru că... Procent Vreţi să staţi, pentru că.... Procent
(%) (%)
Nu aveţi banii necesari 25 Speraţi că se va schimba 17
Nu aveţi unde merge 25 Încă îl mai iubiţi 18
Nu vreţi să aibă copiii de 22 Nu mă deranjează, m-am 8
suferit obişnuit
V-aţi pierde serviciul * Pentru că acestea sunt 17
probleme pe care le găseşti
în orice familie
Copiii ar trebui să schimbe *
şcoala
24
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
V-aţi pierde prietenii *
Vă e teamă să nu fiţi 8
atacată
Vă e teamă că ar fi răpiţi *
copiii
Vă ameninţă că s-ar *
sinucide
Vă este teamă de ce ar zice 11
lumea
Sursa: Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă

Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe explicaţii privind incapacitatea femeii de a
părăsi o relaţie abuzivă: datorită traumei psihologice femeia devine incapabilă să găsească soluţii de
ieşire din relaţia de victimizare; femeia are o personalitate dependentă de partenerul violent; în multe
cazuri femeia continuă să rămână în relaţia abuzivă considerând că singura cauză a violenţei este
incapacitatea ei de a construi şi menţine o relaţie; femeia are o personalitate patologică găsind în relaţia
de violenţă împlinirea unor „nevoi” de natură patologică, în special în cazul femeilor care au fost
abuzate în copilărie.
Dintre teoriile explicative ale modului de răspuns al femeii la violenţă, dezvoltate pe parcursul
timpului, două teorii sunt predominante. Prima este teoria neputinţei învăţate; teoria dezvoltată de
Walker (1979) explică, prin intermediul factorilor psihologici, atitudinea pasivă a femeii în faţa violenţei
şi decizia femeii de a rămâne într-o relaţie abuzivă. Într-un studiu realizat pe un lot de 403 femei victime
ale violenţei, Walker a descoperit că atunci când femeia vede că nici una dintre acţiunile întreprinse nu
schimbă comportamentul violent al partenerului ea ajunge să-şi perceapă acţiunile ca ineficiente; această
neputinţă învăţată este transferată şi la alte situaţii, ceea ce conduce la depresie şi anxietate. Percepţia
neputinţei este exacerbată atunci când persoanele din spaţiul social apropiat consideră femeia
responsabilă de violenţă. Modelul terapeutic de explicare a neputinţei învăţate este apreciat de către
mulţi cercetători ca fiind limitat, deoarece nu include factorii sociali, culturali sau economici care pot
influenţa decizia femeii de a rămâne în relaţia abuzivă (Dobash & Dobash, 1992). Teoria neputinţei
învăţate a fost infirmată de către mulţi cercetători şi, mai târziu, chiar de către Walker; studiile ulterioare
au confirmat că în orice situaţie de violenţă femeia nu este inactivă, ci elaborează diverse strategii de
25
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
salvare; aplicarea şi consecinţele aplicării acestor strategii depind, însă, de factorii prezenţi în fiecare
situaţie (Goodman, Dutton, Weinfurt, & Cook, 2003). Cu toate acestea, ideea femeii inactive şi
incapabile să acţioneze pentru a se ajuta a fost preluată de către terapeuţi şi este dezvoltată în cadrul
tehnicilor de lucru cu victima, în special în Statele Unite (Dobash & Dobash, 1992).
Conceptul de neputinţa învăţată a fost utilizat şi ca sindromul femeii bătute. Mai recent termenul
apare sub denumirea de tulburări postraumatice de stres (PTSD) formulă conceptuală folosită pentru a
indica condiţiile psihologice rezultate din expunerea la traume severe. Deseori conceptele sindromul
femeii bătute sau tulburări postraumatice de stres sunt folosite în Statele Unite în justiţie. În timp au fost
aduse numeroase critici utilizării acestor concepte în special pentru că se consideră că termenul de
sindromul femeii bătute nu reflectă realitatea experienţei femeii victime a violenţei în cuplu. Specialiştii
susţin că: (1) nu există un singur model al femeii care se confruntă cu violenţa în cuplu, iar termenul este
un stereotip care nu mai acoperă realitatea situaţiei femeii potrivit rezultatelor cercetării care au fost
publicate în ultimii ani; (2) termenul este vag întrucât nu există un set de criterii care să definească
sindromul femeii bătute; (3) termenul de tulburări postraumatice de stres nu este relevant pentru toate
chestiunile legale privind situaţia femeii victime a violenţei în cuplu; (4) termenul de sindromul femeii
bătute creează imaginea unei patologii, femeia fiind văzută într-o condiţie anormală, patologică (Dutton,
1996).
În opoziţie cu teoria neputinţei învăţate este teoria supravieţuirii. Teoria, dezvoltată în 1988 de către
Gondolf & Fisher, susţine că, în toate situaţiile de violenţă, femeia caută suport formal şi informal pentru
a se salva, chiar dacă acţiunile ei nu au întotdeauna finalitate pozitivă în demersul de protecţie. Studiul a
fost realizat de Gondolf & Fisher pe un număr de 6.612 victime al violenţei în cuplu, aflate în
adăposturile din Texas. Teoria explică mai multe tipuri de răspunsuri ale femeii pentru a se salva din
relaţia de abuz incluzând indicatori personali şi sociali care pot interveni. Prin includerea factorilor
contextuali în modelul explicativ, teoria aduce o contribuţie majoră la înţelegerea răspunsului contextual
al femeii la violenţă (Dutton, 1996; Goodman, Dutton, Weinfurt, & Cook, 2003).
În ultimii ani, cercetătorii au abandonat limitarea explicaţiilor, privind răspunsul femeii la
violenţă, la acţiunile individuale ale femeii. Cercetătorii aleg tot mai mult modelul ecologic de explicare
a răspunsului la violenţă, care este bazat pe analiza contextuală a violenţei şi care include deopotrivă
factorii sociali şi individuali care intervin. Dutton (1996) arăta că abordarea contextuală a răspunsului
femeii la violenţă nu este nouă în sfera violenţei. În literatura de specialitate există suport teoretic pentru
26
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
explicarea violenţei prin intermediul factorilor sociali şi individuali: modelul interacţionist, teoria
învăţării sociale sau teoria sistemului familiei.
Studiile realizate după 1990 de către Centrul Minnesota, Minnesota Center Against Violence & Abuz
din cadrul Univerităţii Minnesota, în cadrul proiectelor finanţate de către Violence Against Women
Office, Office of Justice Programs, U. S. Department of Justice privind strategia de protecţie a femeii şi
eficienţa programelor de intervenţie asupra femeilor abuzate, au arătat că întrebarea „de ce rămân
femeile într-o relaţie abuzivă?” este limitativă şi nu reflectă realitatea situaţiei şi toată gama de probleme
pe care o femeie abuzată le întâmpină. Experienţa intimă a abuzului este doar o parte a experienţei
femeii abuzate în relaţia de cuplu. În cazul abuzului intervin o serie de factori culturali, sociali,
psihologici şi economici de risc care afectează răspunsul femeii şi decizia ei de a se salva dintr-o relaţie
abuzivă. Femeia abuzată este supusă unui set de riscuri de abuz dacă rămâne împreună cu partenerul
abuziv, dar, de asemenea, este supusă unor riscuri mari dacă părăseşte relaţia.
Practica a arătat că relaţia dintre violenţă şi separare este complexă. Multe femei nu-şi părăsesc
partenerul violent pentru că au fost ameninţate cu forme mai grave de violenţă. Sunt femei care se tem
pentru siguranţa lor şi a copiilor sau prietenilor. Multe femei rămân într-o relaţie abuzivă pentru că speră
să-şi poată ajuta partenerul să se schimbe (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000). În unele cazuri părăsirea unei
relaţii duce la încheierea episoadelor de violenţă, însă în alte cazuri separarea poate constitui începutul
formelor extreme de violenţă. Finalizarea violenţei în urma separării de partenerul violent nu este
confirmată în toate cazurile; cele mai multe cazuri confirmă creşterea frecvenţei şi severităţii violenţei
după separare. World Health Organization (WHO, 2002) arată că 20-70% dintre femeile victime ale
violenţei nu au spus nimănui despre abuz, până la interviurile realizate pentru studiu.
Răspunsul femeii la violenţă este direct determinat de atitudinea socială faţă de violenţă şi de
existenţa suportului formal şi informal pe care femeia îl poate solicita pentru a se salva din relaţia
abuzivă. Analiza cazurilor de violenţă în cuplu au arătat că aspectele pe care femeia le evaluează înainte
de părăsirea relaţiei sunt: posibilitatea de a găsi o locuinţă care să îi ofere protecţie faţă de partenerul
violent; necesitatea resurselor financiare pentru asigurarea vieţii zilnice pentru ea şi copii, incluzând
găsirea sau menţinerea unui loc de muncă; creşterea riscurilor de abuz după separare; suportul emoţional
şi financiar necesar pentru creşterea copiilor. Un aspect important aici este informaţia pe care femeia o
deţine despre suportul formal şi modul în care poate să-l solicite.
Găsirea unei locuinţe este un indicator puternic în evaluarea posibilităţii de separare şi
menţinere a siguranţei femeii şi copiilor acesteia. Din cauza veniturilor mici, femeile victime ale
27
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
violenţei în cuplu nu-şi pot cumpăra o casă după separare; cele mai multe femei, în încercarea de a se
salva din relaţia abuzivă, se îndreaptă spre suportul informal căutând adăpost la familie sau prieteni.
Puţine femei decid iniţial să se îndrepte spre adăposturi (când acestea sunt accesibile) şi aceasta
deoarece adăposturile nu oferă o soluţie pe termen lung; cele mai multe adăposturi oferă un timp
determinat de găzduire. Când suportul sistemului formal sau informal încetează sau eşuează, femeia se
întoarce acasă sau alege să trăiască pe stradă. Relaţia dintre violenţa în familie şi creşterea numărului
populaţiei străzii a fost confirmată în analiza structurii populaţiei străzii care solicită serviciile centrelor
de zi şi de noapte. Astfel, într-o cercetare în Statele Unite, s-a constat că o categorie importantă de
persoane care trăiesc pe stradă sunt femeile care au părăsit locuinţa datorită violenţei partenerului; cele
mai multe femei sunt însoţite de copii. Femeile din această categorie se confruntă cu probleme
economice, nu au avut niciodată un loc de muncă şi multe dintre ele locuiau, înainte de separare,
împreună cu copiii şi partenerul violent la prieteni sau la unul dintre membrii familiei lărgite (Metraux &
Culhane, 1999).
Riscul de a ajunge să trăiască pe stradă pentru femeia victimă a violenţei în cuplu nu este
considerat de către toţi cercetătorii ca fiind generat direct de violenţă, ci de o abordare eronată a femeii
în demersul de a părăsi relaţia abuzivă. Sunt cercetători care consideră că pierderea locuinţei de către
victimele violenţei domestice se datorează unei administrări necorespunzătoare a problemei din partea
victimei; cele mai multe persoane care au semnalat probleme de pierdere a locuinţei sunt cele care au
apelat la sistemul informal (prieteni, familie, îndrumători spirituali) pentru a se salva din relaţia abuzivă
(Baker, Cook, & Norris, 2003). Aceste consideraţii sunt bazate însă pe capacitatea sistemului de
protecţie de a asigura asistenţa femeii până când problemele legate de situaţia de abuz, incluzând găsirea
sau menţinerea unei locuinţe, sunt rezolvate.
Creşterea riscurilor de abuz după separare. Cercetările realizate de Grupul Naţional de Lucru
„Welfare and Domestic Violence Technical Assistance Initiative” în cadrul National Resource Center on
Domestic Violence au evidenţiat că părăsirea unei relaţii abuzive nu garantează reducerea sau eliminarea
riscurilor femeii de a fi abuzată. Cercetătorii apreciază că o perioadă cu risc crescut de violenţă este
aceea în care femeia părăseşte cuplul. În cele mai multe cazuri de separare femeile au semnalat faptul că
partenerii au devenit mai agresivi. În această situaţie capacitatea specialiştilor de a asigura protecţie
femeii este extrem de importantă (Ellis, 1987; Feld & Straus, 1990). Cercetătorii au confirmat că femeile
care s-au separat de partenerii violenţi s-au aflat într-un risc mai mare de a fi ucise decât femeile care
28
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
rămâneau în relaţia abuzivă. Uciderea femeii în aceste cazuri este o formă ultimă de menţinere sau de
restaurare a controlului din partea partenerului (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000).
Cercetările au arătat că gradul în care violenţa asupra femeii continuă după separare depinde de
perioada pe care cuplul a parcurs-o de la începutul relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă.
Astfel, în cazul în care perioada de la începutul relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă a fost
mare, partenerul este mai motivat să menţină controlul asupra partenerei prin intermediul unei forme de
violenţă. În caz contrar, dacă relaţia a fost scurtă până la începerea episoadelor violente, partenerul
violent se simte mult mai confortabil să termine relaţia; el a investit puţin în relaţia de cuplu şi de aceea
nevoia de a menţine controlul asupra femeii nu este mare (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000).
Pentru multe femei părăsirea relaţiei abuzive poate să creeze noi riscuri sau să le amplifice pe
cele care există deja. O situaţie cu risc crescut este aceea în care femeia continuă să rămână, după
separare, în aceeaşi localitate cu agresorul. În cele mai multe situaţii femeile rămân, după separare, în
aceeaşi localitate, fapt ce sporeşte riscul de a recădea victimă a abuzurilor partenerului. Sunt cercetători
care susţin că riscurile ar fi mai mici dacă s-ar reduce posibilităţile femeii de a reintra în contact cu
partenerul violent. Acesta nu confirmă, însă, ipoteza că femeile sunt în siguranţă dacă, după separare,
părăsesc localitatea. Mulţi bărbaţi care şi-au abuzat partenera de cuplu sunt dispuşi să călătorească la
distanţe mari pentru a-şi menţine în continuare controlul asupra femeii (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000)
Incapacitatea găsirii sau menţinerii locului de muncă. Studiile focalizate pe înţelegerea situaţiei
femeii după părăsirea relaţiei abuzive arată că deseori femeile au o capacitate scăzută de a-şi menţine
locul de muncă sau de a căuta un loc de muncă. În ceea ce priveşte situaţia femeilor care au un loc de
muncă, studiile au arătat că după părăsirea relaţiei abuzive femeile se confruntă cu probleme de sănătate,
tulburări emoţionale sau consum de alcool, ceea ce afectează performanţele la locul de muncă sau chiar
capacitatea de a menţine locul de muncă (Browne, Salomon, & Bassuk, 1999). Un studiu realizat în
Nicaragua arată că, din cauza performanţelor şi a eficienţei reduse, 46% dintre femeile victime ale
violenţei în cuplu aveau un venit mai mic decât celelalte femei (WHO, 2002). Multe femei îşi pierd
locul de muncă, fie pentru că au o capacitate scăzută de a face faţă cerinţelor locului de muncă (din
cauza sensibilităţii şi echilibrului emoţional), fie din cauza situaţiilor în care partenerul îşi continuă
formele de abuz la locul de muncă al femeii (Bell, 2003). Un studiu realizat în India (Nagpur) arată că
13% dintre femeile victime ale violenţei în cuplu au fost obligate să renunţe la locul de muncă deoarece
au lipsit, în medie, 7 zile la fiecare incident de violenţă (WHO, 2002).
29
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
O a doua categorie o constituie femeile care, datorită traumelor rezultate din experienţa abuzului, îşi
pierd abilitatea de a trăi independent în comunitate; analiza cazurilor femeilor victime ale violenţei care
au ajuns să trăiască pe străzi a arătat că, din cauza lipsei experienţei de a căuta sau avea un loc de
muncă, dependenţei economice faţă de partenerul violent şi izolării sociale, femeile nu aveau abilităţi
care să le permită administrarea eficientă a banilor, căutarea unei locuinţe sau căutarea unui loc de
muncă (Gorde, Helfrich & Finlayson, 2004). Studiile realizate în Canada arată că 43% dintre femeile
victime ale violenţei au primit îngrijiri medicale şi 50% au fost nevoite să solicite zile libere de la
serviciu (WHO, 2002)
Suportul financiar şi emoţional necesar în creşterea copiilor. Un alt aspect evaluat de către
femeie înaintea părăsirii relaţiei abuzive este asigurarea existenţei în situaţia în care trebuie să plece
împreună cu copiii. Cercetătorii au ajuns la concluzia că este mult mai uşor pentru o femeie să
părăsească o relaţie abuzivă cu un partener cu care nu a avut copii. Femeile care au copii apreciază mai
întâi nevoile de protecţie şi suportul financiar şi emoţional necesar în creşterea copiilor. Într-un studiu
privind eforturile femeii de a-şi proteja copii, Edleson (1996) aprecia că o treime dintre femeile
investigate în Statele Unite au rămas cu partenerul violent datorită îngrijorărilor legate de creşterea
copiilor; de asemenea, s-a constatat că femeile rămân cu partenerul violent pentru a avea suportul
financiar necesar în creşterea copiilor, din cauza ameninţărilor cu abuzul copiilor sau din teama de a nu
pierde custodia copiilor.
Analiza riscurilor imediate, care pot apare determină deseori femeia să nu părăsească relaţia sau să
se întoarcă acasă, renunţând la ideea de a avea o relaţie romantică cu partenerul, dar de a avea un tată
pentru copii (Bell, 2003). Acest model al femeii care nu părăseşte relaţia datorită interesului pentru
creşterea copiilor este specific relaţiilor în care copii nu sunt victime ale abuzului tatălui. Femeia
evaluează în această situaţie calitatea de tată pentru copii şi nu pe cea de partener de cuplu. În această
situaţie specialiştii consideră că, după repetarea ciclurilor părăsirii locuinţei şi reîntoarcerilor la
partenerul violent, cei doi parteneri se îndreaptă spre relaţii extraconjugale, continuându-şi
responsabilităţile de părinţi pentru copii. Specialişti nu pot confirma încă dacă această îngrijire a
copiilor, de către partenerul violent, nu este un mod de control asupra femeii. Analiza cazurilor de
violenţă au arătat că multe femei au părăsit relaţia abuzivă atunci când au primit un suport extern minim
pentru îngrijirea copiilor (Bell, 2003).
30
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
_______________________________________________________
Apelarea serviciilor
_____________________________________________________
Cum anume percepe şi acţionează o femeie când este victimă în relaţia conjugală? Când anume
violenţa este apreciată ca fiind o problemă de către victimă şi care sunt acţiunile întreprinse?
Analiza cazurilor arată că, în situaţie de abuz, femeile dezvoltă diferite scenarii strategice care să-i
asigure protecţie. Cea mai mare parte dintre femei acţionează după un model propriu de supravieţuire şi
interacţionează cu partenerul într-un mod prin care să diminueze frecvenţa şi severitatea evenimentelor
violente. Femeile sunt în situaţia de a se adapta tot timpul la pericolele generate de escaladarea violenţei
partenerului, modificând permanent acţiunile planului de siguranţă; fiecare femeie abuzată este expusă
la riscuri diferite şi are opţiuni şi resurse diferite de a acţiona potrivit contextului socio-economic şi
cultural în care trăieşte. Specialiştii apreciază că apelarea suportului formal în cazul abuzului (anunţarea
poliţiei, contactarea consilierilor maritali, apelarea la serviciile de specialitate, divorţul) este un răspuns
eficient la situaţiile de violenţă, însă numărul femeilor care decid să aleagă această rută de răspuns este
diminuat, deseori, datorită atitudinii sociale de blamare a victimei şi accesibilităţii reduse a serviciilor de
suport.
În literatura de specialitate sunt puţine încercări de tipologizare a strategiilor create de către femei
pentru a evita sau a se proteja în episoadele de violenţă. Deşi mulţi dintre cercetători recunosc că este
absolut necesar să fie cunoscute acţiunile pe care le întreprinde femeia victimă a violenţei în cuplu,
puţine cercetări au fost orientate, până acum, spre identificarea unor patternuri comune ale răspunsului
femeii la violenţă şi spre cunoaşterea impactului pe care îl au anumite variabile, cum ar fi: severitatea
abuzului, situaţia economică, starea socială şi sănătatea mentală sau suportul social.
Specialiştii susţin că, înainte de separarea permanentă de partenerul violent, femeile urmează o
ciclicitate a perioadelor în care părăsesc relaţia. Multe dintre femei, fie din cauza abuzurilor, fie din
cauza izolării sociale, nu şi-au dezvoltat abilităţi necesare pentru a trăi independent din punct de vedere
financiar, nu au capacitatea de a căuta sau menţine un loc de muncă sau de a-şi exercita rolurile
parentale. Pentru a răspunde acestor nevoi, serviciile de asistenţă a femeilor victime ale violenţei au
dezvoltat, în special în cadrul programelor din cadrul adăposturilor, ateliere pentru dezvoltarea
competenţelor şi abilităţilor necesare desfăşurării unei vieţi independente. Cu toate acestea, puţine
femei, dintre cele care beneficiază de aceste programe, au capacitatea de asimilare a informaţiei şi de
dezvoltare a capacităţilor personale pe durata unei perioade legale de găzduire în adăposturi. Astfel, în
31
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
eşuarea găsirii unui loc de muncă şi a unei locuinţe, femeile au de ales între a se întoarce la partenerul
violent sau a trăi pe stradă. Cercetările arată că, în raport cu severitatea violenţei unele femei aleg să
trăiască pe stradă, însă majoritatea femeile se reîntorc acasă repetând ciclul violenţei (Gorde, Helfrich &
Finlayson, 2004).
Studiile realizate asupra cazurilor de separare permanentă arată că, din cauza ameninţărilor, a
creşterii gradului de violenţă şi a posibilităţilor limitate de a găsi o locuinţă şi a-şi asigura necesarul de
trai pentru ea şi copii, o femeie are nevoie, în medie, de opt ani pentru a părăsi definitiv relaţia (Bell,
2003). Datele prezentate în Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă arată
că în România femeile victime ale abuzului fizic au nevoie de aproximativ 10,7 ani pentru a părăsi
relaţia; femeile cu un nivel de educaţie şcolară de cel mult opt clase suportă violenţa pe o perioadă mult
mai mare de timp (în medie 15 ani), în comparaţie cu femeile care au absolvit liceul (în medie 3,5 ani).
Diferenţele apar şi în ceea ce priveşte vârsta: tinerele au suportat abuzuri pe perioade mai mici (0,8 ani
în medie) comparativ cu femeile în vârstă de 50 de ani (15,5 ani în medie). Şi mediul de provenienţă
determină perioada de care femeia are nevoie pentru a se separa permanent de soţul violent; femeile din
mediul rural au suportat violenţa fizică pe o perioadă mai mare (14 ani în medie) comparativ cu femeile
din mediul urban (8 ani în medie) (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
Gookind, Sullivan & Bybee (2004) au realizat un studiu focalizat pe tipurile de strategii de
protecţie utilizate de către femei pentru siguranţa personală şi a copiilor; autorii studiului au utilizat
pentru evaluare cinci subscale ale patternului răspunsului la violenţă: acceptarea, rezistenţa activă,
căutarea suportului formal, căutarea suportului informal şi planul de părăsire a relaţiei. Rezultatele
cercetării au arătat că decizia femeii de a alege una din cele cinci forme de răspuns era luată în funcţie
de: (a) severitatea abuzului: femeile care sufereau forme severe de abuz erau mult mai interesate de
solicitarea suportului formal sau informal şi de găsirea unor soluţii pentru părăsirea relaţiei. Orientarea
spre suportul formal a fost constatată în special la femeile care se confruntau cu forme severe ale
abuzului psihologic. La extrema cealaltă, femeile cel mai puţin interesate de soluţia părăsirii relaţiei erau
cele care sufereau forme uşoare de violenţă fizică şi psihologică; (b) relaţia femeii cu partenerul violent:
femeile care locuiau împreună cu partenerul violent în perioada abuzului, dar planificau părăsirea
relaţiei, erau mult mai echilibrate psihic decât femeile care nu considerau o asemenea strategie. De
asemenea, femeile care deciseseră sfârşirea relaţiei cu partenerul violent erau mult mai dispuse spre
găsirea unui planul de salvare; (c) existenţa adăposturilor; cercetarea nu a relevat o diferenţă
32
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
semnificativă în decizia de a părăsi relaţia şi a locui temporar în adăpost între femeile care mai fuseseră
anterior în adăpost şi femeile care apelase până la acel moment doar la suportul informal.
De asemenea, cercetarea a mai scos în evidenţă faptul că răspunsul la violenţă este influenţat de
factorii contextului social în care femeia trăieşte. În practică nu există „cea mai bună strategie” de
răspuns la violenţă; aceeaşi strategie a avut consecinţe diferite asupra fiecărei femei, în funcţie de
particularităţile personale şi sociale. Cercetătorii au ajuns la concluzia că, dacă o anumită strategie poate
să reducă violenţa pentru o femeie, pentru o altă femeie acelaşi tip de strategie poate să crească riscurile
de a fi abuzată.
Modul în care femeia răspunde la violenţă are consecinţe asupra bunăstării personale şi asupra
capacităţii ei de a răspunde la episoade violente ulterioare. Astfel, Gookind, Sullivan & Bybee (2004)
arată că strategia în care femeia încearcă să menţină liniştea în familie, îndeplinind cererile partenerului,
este eficientă în anumite cazuri pentru siguranţa femeii, însă, pe termen lung are efecte asupra sănătăţii
mentale şi psihice a acesteia. Femeia care adoptă o asemenea strategie are un nivel scăzut al calităţii
vieţii şi este mai dispusă la depresii.
În urma investigaţiilor asupra modului în care femeile au răspuns la violenţă şi a rezultatelor
interviurilor cu personalul implicat în serviciile de intervenţie, Goodman at al. (2003) a elaborat un
index al strategiilor, denumit Intimate Partener Violence Strategies Index. Rezultatele cercetării au arătat
că femeile sunt orientate în primul rând spre acţiuni private de rezistenţă la violenţă, deşi, sub
aspectul eficienţei strategiilor, cercetarea a relevat un impact scăzut al acestor strategii asupra scăderii
severităţii violenţei şi a bunăstării individuale a femeii. Prin contrast, puţine dintre femeile victime ale
violenţei s-au îndreptat spre suport formal (apelarea poliţiei, instanţei de judecată sau a serviciilor de
suport în comunitate), deşi strategiile bazate pe utilizarea suportului formal au fost considerate cele mai
eficiente. Strategiile care se bazau pe suportul informal (familie, prieteni) par să fie, de asemenea,
eficiente şi sunt preferate ca a doua alternativă de răspuns la violenţă.
Alegerea acţiunilor de rezistenţă la violenţă sunt întâlnite în special atunci când femeia:
 acceptă abuzul în ideea că îl va salva pe soţ din problemele care generează acest comportament;
deseori violenţa este pusă pe seama unor surse externe (cum ar fi şomajul) şi de aceea soţul este absolvit
de responsabilitate;
 în special datorită credinţelor şi valorilor religioase legate de familie, femeia refuză să accepte că
are dreptul să-şi părăsească soţul; femeile îndură violenţa datorită unor înalte convingeri religioase;
33
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
 se acuză pe sine, cel puţin în parte, ca provocând acţiunile violente ale soţului; deseori aceste
situaţii sunt întâlnite când abuzul fizic sau sexual este asociat cu abuzul psihologic.
O abordare diferită a explicaţiei raţionalizărilor şi tăcerii femeii asupra violenţei partenerului este
dată de Towns & Adams (2000). Autorii susţin că aceste tipuri de raţionalizări pot avea la bază o relaţie
paradoxală percepută de către femeie între iubirea declarată şi violenţa manifestată, precum şi modul în
care femeia creează profilul iubirii partenerului; deşi această perspectivă a fost argumentată de către cei
doi autori în urma cercetărilor privind modul în care femeile descriu partenerul şi stilul de îmbinare a
iubirii cu violenţa manifestată, continuă să rămână o speculaţie întrucât nu sunt analizate toate
variabilele directe şi indirecte care pot interveni. Oricare ar fi, însă baza acestor raţionalizări, Towns &
Adams susţin că în această situaţie femeia decide să acţioneze singură pentru stoparea violenţei
partenerului; orice intervenţie din exterior este respinsă de către femeie. Deseori femeia se află ea însăşi
într-un conflict în înţelegerea schimbărilor care au intervenit în comportamentul partenerului, pe care îl
iubeşte, precum şi în găsirea identităţii personale şi a partenerului în această nouă situaţie; toate acestea
contribuind la păstrarea tăcerii femeii asupra violenţei.
Statisticile şi studiile realizate în multe din ţările europene arată că, deşi specialiştii şi populaţia
apreciază suportul formal ca fiind cel mai eficient în reducerea violenţei, acesta este adesea greu
accesibil femeii victime a violenţei în cuplu. Serviciile de specialitate, spre exemplu, nu sunt, în
conştiinţa femeii, un suport pe care ea poate să-l apeleze în cazurile de violenţă.
34
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Prima problemă ţine de faptul că în cele mai multe comunităţi nu sunt create aceste servicii;
explicaţia pentru această situaţie poate fi aceea că, pe de-o parte, puţine comunităţi recunosc violenţa
asupra femeii ca fiind o problemă socială şi decid dezvoltarea serviciilor de asistare a cuplului sau de
protecţie a femeii, iar pe de altă parte puţine comunităţi dispun de fonduri sau au capacitatea de a atrage
fonduri pentru dezvoltarea serviciilor.
A doua problemă vizează incapacitatea femeii de a apela serviciile; multe dintre studii arată că
femeile nu deţin întotdeauna informaţii despre modalitatea de apelare sau localizarea serviciilor de
asistenţă şi protecţie. Deseori serviciile nu sunt accesibile deoarece necesită deplasarea femeii pe
distanţe lungi; cele mai multe femei nu pot face aceste deplasări, fie pentru că nu dispun de resurse
financiare pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare, fie pentru că nu sunt capabile să se deplaseze în
afara localităţii din cauza sensibilităţii emoţionale şi a suferinţelor fizice sau psihice rezultate din
experienţa violenţei.
A treia problemă ţine de faptul că puţine dintre servicii au capacitatea de asistare a femeii în cadrul
familiei, iar adăposturile nu pot oferi asistenţă pentru toate femeile care suferă de pe urma violenţei în
cuplu.
Serviciile sociale dezvoltate de către organizaţiile nonguvernamentale după 1989, în România, nu au
reuşit să răspundă adecvat problematicii violenţei asupra femeii din mai multe motive. Pe de-o parte
lipsa vizibilităţii problemei violenţei asupra femeii şi a unui mesaj social clar împotriva violenţei în
familie, şi asupra femeii în mod special, nu a permis circulaţia informaţiei privind suportul oferit de
către aceste servicii, precum şi a încurajării femeii să acţioneze pentru încetarea violenţei prin solicitarea
suportului extern. Pe de altă parte, în lipsa unei diagnoze privind factorii de risc şi tipul de suport social
care poate fi solicitat pentru prevenirea şi protecţia persoanelor vulnerabile în familie a făcut ca mesajul
privind prevenirea şi descurajarea socială a conduitei violente faţă de femeie în relaţia de cuplu să nu
aibă un impact vizibil la nivel comunitar. În dezvoltarea serviciilor pentru victimele violenţei în familie,
organizaţiile nonguvernamentale s-au confruntat cu probleme generate de:
- lipsa resurselor necesare pentru demararea sau continuarea programelor;
- lipsa unui cadru legal privind violenţa în familie;
- incapacitatea dezvoltării unui sistem de servicii specializate care să răspundă unui cadru mai larg
de prevenire a violenţei şi de asistare a victimei.
Nici apelarea poliţiei nu este o alternativă preferată de către femei. Studiile realizate asupra acestei
teme nu aduc multe elemente noi în clarificarea apelării reduse a poliţiei. Rezultatele studiilor privind
35
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
percepţia contactării poliţiei în situaţii de abuz arată că în conştiinţa femeilor victime ale violenţei poliţia
apare ca punct de contact pentru intervenţia sistemului juridic şi de sancţiuni.
Din perspectiva eficienţei intervenţiei în diminuarea sau încetarea violenţei, poliţia este apreciată pe
o scară de la foarte puţin eficientă sau care chiar înrăutăţeşte situaţia la o apreciere extrem de eficientă
care duce la scăderea violenţei. Rezultatele studiului realizat de Apsler, Cummins & Carls (2003) arată
că poliţia era apreciată în mai mult de jumătate din cazuri ca fiind foarte eficientă în acţiuni cum ar fi:
informarea victimei asupra ordinului de restricţie, arestarea partenerului violent şi suport în găsirea unui
program de consiliere.
Întrucât statistica şi studiile arată că femeile nu aleg apelarea poliţiei între soluţiile de răspuns la
violenţă, specialiştii se întreabă care sunt aşteptările femeii de la intervenţia poliţiei. Este aşteptat ca
poliţia să aresteze soţul în cazul violenţei sau doar să intervină pentru stoparea violenţei în momentul
escaladării ei? Cercetătorii care au abordat relaţia dintre violenţă şi apelarea sistemului formal de către
victimă au descoperit că motivele pentru care femeile nu apelează poliţia în cazul violenţei, sau nu
consideră această opţiune, erau legate de percepţia poliţiei şi a aşteptărilor intervenţiei acesteia, precum
şi consecinţele intervenţiei asupra viitorului familiei. În cazurile în care femeile aveau o percepţie
pozitivă a poliţiei dar în urma apelului poliţia a decis arestarea soţului împotriva dorinţei femeilor,
studiul arată că un sfert din populaţia investigată a răspuns că sigur nu va mai chema poliţia la următorul
episod violent, iar trei sferturi a răspuns că probabil sau sigur va mai chema poliţia (Apsler, Cummins &
Carls, 2003).
Studiile realizate asupra relaţiei dintre atitudinea socială faţă de violenţă şi acţiunile întreprinse de
femei în cazul violenţei partenerului aduc ca noutate, în considerarea apelării poliţiei de către victimele
violenţei, influenţa percepţiei socio-culturale a violenţei şi victimei. Studiile realizate în comunităţile
din Africa (Kenia), spre exemplu, arată că, în cazul apelării poliţiei, femeile sunt ridiculizate de către
agenţii de poliţie şi nu sunt întreprinse acţiuni în direcţia protejării femeii (Ondicho, 2000).
Serviciile medicale, parte a sistemului formal de intervenţie, au avut un rol important în identificare
şi asistarea cazurilor de abuz fizic şi sexual. Deseori, în ţările în care nu au fost dezvoltate serviciile de
asistenţă a victimelor violenţei, femeile sunt asistate numai de către serviciile medicale. În multe cazuri
serviciile medicale sunt cele care identifică cazurile de violenţă asupra femeii şi le orientează spre
serviciile de asistenţă. Teama specialiştilor în asistenţa socială este că monopolizarea asistării victimelor
violenţei de către serviciile medicale va duce la medicalizarea problematicii violenţei în familie şi va
transforma o problemă socială într-o problemă medicală (Heise, 1996).
36
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Sistemul juridic, deşi dispune de măsuri pentru protecţia femeii faţă de violenţă, pare să fie
incapabil să răspundă nevoilor de protecţie a femeii. Incapacitatea sistemului juridic de a proteja
victimele violenţei în familie a fost deseori confirmată de către studiile realizate în ultimii ani (Baker,
Cook, & Norris, 2003). Capacitatea sistemului juridic de a ajuta victima violenţei este determinată de
percepţia socială a violenţei, capacitatea poliţiei de a respecta sancţiunile stabilite de justiţie şi existenţa
programelor de asistenţă a victimei şi agresorului.
Femeile care apelează la sistemul juridic pentru cazurile de violenţă se mai confruntă cu o problemă:
stigmatizarea socială. În multe comunităţi, din cauza percepţiilor culturale ale familiei şi valorizării
sociale a femeii, în cazul în care femeia apelează la sistemul juridic pentru a cere protecţie în cazul
violenţei în cuplu, ea este stigmatizată social întrucât se consideră că acţiunile ei afectează statutul social
al bărbatului şi imaginea unui mariaj reuşit. În aceste condiţii femeia renunţă la apelarea sistemului
formal de intervenţie chiar dacă există măsuri legale de intervenţie pentru suportul femeii (Ondicho,
2000).
Din cauza lipsei suportului serviciilor specializate şi a existenţei unui context socio-cultural pasiv
faţă de violenţă sau care blamează victima, multe dintre femei încearcă să raţionalizeze comportamentul
violent al partenerului, păstrând tăcerea asupra violenţei. Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa
în Familie şi la Locul de Muncă, o treime dintre femei au apelat la poliţie pentru a depune o plângere dar
jumătate dintre acestea au fost nemulţumite sau foarte nemulţumite de modul în care poliţia a tratat
cazul; 2% dintre femei au apelat pentru sprijin la altă instituţie decât poliţia în principal pentru că „nu
cunosc o astfel de instituţie” sau „nu ştiau că există aşa ceva”; din ruşine sau frică se ajunge la situaţia ca
28% dintre femei să nu reacţioneze, aproape o cincime tac şi plâng, iar 17% „fug de acasă”/se refugiază
la părinţi (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
Studiul realizat de Gallup în Bucureşti arată că o treime (35%) din femeile care au experimentat
o formă de violenţă domestică au vorbit cu cineva despre acest lucru şi doar 17% au mers la poliţie sau
au chemat poliţia pentru a face o plângere ultima dată când au fost agresate (Violenţa asupra femeii în
Bucureşti, Gallup Organisation, 2003)
37
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Impactul mediului social asupra violenţei în cuplu
Pe măsură ce au crescut semnalările cazurilor de violenţă şi tot mai multe programe au fost
dezvoltate în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei, au apărut şi discuţiile privind contribuţia
fiecărei componente sociale (formale şi informale) la diminuarea sau stoparea violenţei în cuplu.
Concepţia că serviciile de asistare a victimelor violenţei nu sunt întotdeauna pregătite pentru a asista
numărul mare de femei care au nevoie de asistenţă a mutat centrul de interes al discuţiei asupra
răspunsului comunităţii faţă de violenţă şi victimele acesteia, precum şi asupra modului în care
comunitatea, prin programele de prevenţie şi intervenţie susţine şi promovează valori şi norme care
susţin conduitele non-violente şi îl ajută pe agresor să renunţe la violenţă. Deşi cele mai multe acţiuni în
domeniul violenţei sunt centrate pe reducerea violenţei prin dezvoltarea serviciilor/adăposturilor şi
solicitarea poliţiei pentru a interveni, în literatura de specialitate şi în datele publicate întâlnim un
puternic suport pentru ideea prevenirii şi combaterii violenţei prin intermediul regândirii relaţiilor
interpersonale şi patternurilor interacţionale.
Specialiştii apreciază că violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu persistă, în ciuda dezvoltării
programelor şi serviciilor de intervenţie, întrucât structura socială a relaţiilor interpersonale continuă să
furnizeze condiţii propice pentru violenţă. Patternul violenţei este atât de profund fundamentat în
structura relaţiilor interpersonale că violenţa poate fi exprimată chiar prin culturi şi în condiţii socio-
economice diferite. De altfel, în multe ţări, cum ar fi: Canada, Europa, State Unite şi Australia, condiţiile
socio-culturale s-au modificat în ultimii ani însă comportamentele violente în familie persistă
(Michalski, 2004).
Structurarea relaţiilor sociale şi familiale în direcţia izolării femeii de mediul social şi limitării
accesului acesteia la resurse generează un mediu propice pentru dezvoltarea şi menţinerea violenţei. În
baza acestei structurări sociale a relaţiilor interpersonale se apreciază că dacă o singură caracteristică a
sistemului social al relaţiilor interpersonale s-ar modifica, probabil conflictul ar fi soluţionat diferit decât
prin violenţă; schimbarea aspectelor socio-culturale care determină violenţa şi modificarea credinţelor şi
valorilor celor care susţin violenţa sunt modalităţi care ar trebui abordate pentru reducerea violenţei
(Michalski, 2004). Concepţia privind modificarea patternului social al violenţei prin întărirea normelor
şi valorilor care stau la baza conduitelor non-violente nu este nouă, aceasta fiind esenţa postulatelor
teoriilor sociale precum şi a sugestiilor făcute de către specialişti în implicarea comunităţii pentru
reducerea violenţei (Family Prevention Fund)
38
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Interacţiunile sociale sunt tot mai mult în atenţia specialiştilor, fie pentru schimbarea
comportamentului agresorului, fie pentru suportul victimei. Studiile focalizate asupra evaluării
eficienţei intervenţiei au relevat faptul că matricea relaţiilor interpersonale, într-un spaţiu socio-cultural,
poate constitui factor de risc major sau factor inhibitor pentru violenţă (Edleson, J.L, 2000); în practica
de prevenire şi intervenţie, sistemul relaţiilor interpersonale este considerat deopotrivă răspunzător
pentru generarea factorilor de risc, care favorizează dezvoltarea şi manifestarea comportamentelor şi
atitudinilor violente şi a factorilor de suport social pentru protecţia victimelor violenţei.
Atitudinea comunităţii sau a membrilor reţelelor sociale faţă de violenţă poate fi un factor de risc
atunci când blamează victima violenţei sau un factor de suport atunci când promovează
comportamentele non-violente în cadrul familiei, susţin victima şi dezaprobă social comportamentul
agresorului. Comunitatea este apreciată răspunzătoare pentru modul în care este susţinută dezvoltarea
serviciilor pentru protecţia victimelor violenţei, este încurajată semnalarea cazurilor şi sancţionată social
conduita agresorului. O analiză a datelor publicate de Eurobarometru arată că la întrebarea Cunoaşteţi o
femeie care a fost victima unor forme de violenţă în familie?, un procent substanţial a răspuns cu da.
Mulţi intervievaţi au răspuns că ştiu cel puţin o persoană care îi este vecină, prietenă sau din cadrul
familiei care a fost victimă a violenţei (11%, 18%, 19%). Garcia (2003), apreciază că răspunsurile din
Eurobarometru arată că multe cazuri care nu sunt raportate sunt cunoscute mediului social existând o
anumită toleranţă socială faţă de partenerul violent. Şi Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie
şi la Locul de Muncă arată că 68% dintre femeile care au declarat că au suferit cel puţin o formă de
violenţă declară că în momentul în care a fost victimă a violenţei au fost de faţă rude, prieteni sau
cunoştinţe (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Edleson şi Tolman (1992) sugerau că comunitatea (membrii familiei lărgite, prietenii, vecinii,
grupurile religioase, poliţia, personalul medical, şcoala etc.) este cel mai important spaţiu care poate fi
utilizat pentru a evita izolarea cuplului şi a femeii, precum şi pentru sancţionarea conduitei persoanelor
violente, promovarea suportului pentru victimă şi schimbarea atitudinilor şi credinţelor sociale privind
violenţa. De altfel, programele de suport sau de combatere a violenţei sunt în general focalizate pe
concepţia de schimbare a comportamentului şi sunt localizate în apropierea mediului de viaţă al victimei
sau a persoanelor cu risc crescut de a ajunge victime ale violenţei.
Rolul suportului social în menţinerea stării de sănătate a victimei violenţei în cuplu a constituit tema
multor cercetări fie că acestea au fost centrate pe eficienţa mediului social în suportul oferit victimei, fie
că erau centrate pe eficienţa programelor de intervenţie. Studiile au arătat că prezenţa suportului social
39
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
are un impact pozitiv asupra modului în care victima îşi administrează situaţia şi găseşte modalităţi de
remediere şi inhibare a violenţei partenerului. Persoanele care au avut suport emoţional şi resurse din
partea prietenilor sau vecinilor au făcut faţă mai bine situaţiilor de violenţă (Cohen and Wills, 1985).
Studiile arată că victimele violenţei apelează la prieteni sau rude nu doar pentru suport emoţional dar şi
în cazurile în care decid să se separe de partenerul violent pentru a-şi proteja viaţa şi copiii. În acest sens
studiile realizate de Mitchell & Hodson (1993) sunt apreciate ca primele studii care au relevat clar relaţia
dintre suportul social şi menţinerea stării de sănătate a victimelor violenţei în cuplu (Goodkind, J. R,
Gillum, T.L., Bybee, D.I., Sullivan, C.M., 2003).
Considerarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu ca o problemă privată ca şi vizibilitatea
scăzută a efectelor asupra copilului şi a sănătăţii publice au dus la perpetuarea unor modele violente de
convieţuire în cuplu şi la agravarea formelor de violenţă. Studiile realizate de Family Prevention Fund
au punctat următoarele motive pentru care comunitatea poate fi considerată baza suportului victimelor
violenţei şi trebuie să fie parte a programelor de intervenţie şi prevenţie:
 femeile abuzate apelează pentru ajutor în primul rând la rude, vecini, prieteni înainte de a apela
la autorităţi;
 serviciile nu sunt accesibile victimelor violenţei sau victimele sunt deseori izolate de
comunitate, relaţionând numai cu persoanele din cercul apropiat;
 membrii comunităţii cunosc cazurile expuse riscului de victimizare sau care au probleme ce pot
genera forme de violenţă;
 membrii comunităţii au acces la normele şi practicile care susţin comportamentele violente dar
şi la cele care pot fi folosite pentru inhibarea lor.
_______________________________________
Violenţa între vizibilitate şi conştientizare socială
__________________________________________
Specialiştii susţin că o condiţie pentru ca orice comunitate să răspundă unei probleme este
conştientizarea problemei. Atunci când membrii unei comunităţi nu cunosc cazurile de violenţă în
familiile din cadrul comunităţii şi nu înţeleg impactul pe care violenţa îl are asupra dezvoltării personale
şi sociale ei nu vor putea acţiona pentru a interveni sau a preveni violenţa. În lucrarea Strategii ale
dezvoltării sociale, Cătălin Zamfir a elaborat un model explicativ detaliat privind definirea şi
soluţionarea problemelor sociale, model care poate fi utilizat şi în înţelegerea răspunsului comunităţii la
problema violenţei. Datele prezentate atât în sondajele europene (Eurobaormetru 50.1) cât şi în
40
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
sondajele româneşti (deşi sondajele nu au urmărit tema conştientizării şi a relaţiei dintre vizibilitatea
problemei violenţei şi combaterea violenţei) furnizează suficiente date care să confirme ipoteza conform
căreia atunci când problema violenţei nu este conştientizată la nivelul comunităţii nu este dezvoltat un
răspuns puternic de descurajare a violenţei nici la nivelul cadrelor informale ale comunităţii, dar nici la
nivelul serviciilor comunitare.
Cătălin Zamfir susţine că o dificultate care afectează viaţa membrilor comunităţii este
conceptualizată ca problemă socială atunci când sunt îndeplinite două condiţii: pe de-o parte există o
dificultate reală, iar pe de altă parte această dificultate este conştientizată ca problematică. Chiar atunci
când există o problemă socială, condiţia pentru ca aceasta să fie asumată ca problemă la nivelul
comunităţii este conştientizarea ei. În acest sens violenţa asupra femeii chiar dacă este definită la nivel
teoretic şi la nivel structural ca fiind o problemă, ea nu va fi asumată de către comunitate decât dacă este
conştientizată ca problemă. Lipsa de conştientizare nu reduce efectele problemei întrucât problema
există la nivelul comunităţii într-o formă latentă. C. Zamfir susţine că „trecerea din latent în manifest a
unei probleme este un proces extrem de important, întrucât soluţionarea ei depinde fundamental de
aceasta”8.
Conştientizarea unei probleme este similară cu asumarea ei de către comunitate şi cu implicarea
membrilor comunităţii în direcţia soluţionării ei. Această concepţie asupra abordării problemei sociale
vine să confirme concepţia rezultată din analiza datelor privind violenţa în România potrivit căreia
creşterea vizibilităţii unei probleme nu duce la diminuarea problemei atâta vreme cât problema nu este
conştientizată şi deci asumată de către comunitate. Răspunsul comunităţii la violenţă este asociat
nivelului de conştientizare şi nu de vizibilitate.
Datele prezentate de Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă
arată că la întrebarea: De obicei când aţi fost .... (forma de violenţă), v-a sărit cineva în ajutor?, 36% au
răspuns: „niciodată”, 26% au răspuns: „da, de câteva ori”, iar 4% au răspuns: „da, o dată” (Centrul
Parteneriat pentru Egalitate, 2003). Dacă ar fi să considerăm şi răspunsul formal dezvoltat de către
comunităţi la problema violenţei asupra femeii vedem că nu au fost dezvoltate servicii specializate de
asistare a familiilor care se confruntă cu violenţa şi de protecţie a victimelor violenţei, poliţia fiind
singura componentă a sistemului formal care poate interveni până acum în cazurile de violenţă în
8
Zamfir, C, (1977), Strategii ale dezvoltării sociale, Ed Politică, Bucureşti, p. 48
41
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
România; poliţia nu este, însă, este orientată special asupra acestui tip de probleme şi nici nu este
pregătită pentru a răspunde situaţiilor de violenţă asupra femeii în relaţia de cuplu.
În perspectiva modelului explicativ dezvoltat de C. Zamfir privind conştientizarea problemei
sociale poate fi explicată şi abordarea diferenţiată a problemei violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu
la nivel structural şi la nivel comunitar. Astfel, recunoaşterea problemei violenţei asupra femeii în relaţia
de cuplu este regăsită, în România, la nivelul organizaţiilor guvernamentale, iar problema violenţei apare
reglementată la nivel legislativ, însă această recunoaştere nu a fost preluată automat la nivelul
comunităţilor. Sub influenţa tendinţelor structurale România a semnat convenţiile internaţionale privind
combaterea violenţei asupra femeii şi a dezvoltat în timp măsuri legislative şi acţiuni strategice însă nu
există sustenabilitatea socială pentru aplicarea acestor măsuri. Membrii comunităţii nu şi-au asumat
violenţa asupra femeii ca problemă socială a comunităţii lor datorită unor blocaje subiective sau
obiective.
Rolul pe care organizaţiile guvernamentale îl au este de a furniza suport comunităţilor în
vederea „conştientizării (formulării) ca problemă de soluţionat” a violenţei. Acest suport trebuie însă
conceput în raport de gradul diferenţiat în care fiecare comunitate ajunge să înţeleagă problematica
violenţei. Pe de altă parte, „simpla conştientizare a unei probleme la nivelul unui participant, al unui
grup sau chiar al tuturor participanţilor unui sistem poate să nu aibă nici o influenţă asupra activităţii
respectivului sistem dacă nu este însoţită şi de o înregistrare formală”. Atunci când recunoaşterea
structurală a violenţei nu este completată de formulările teoretice şi ştiinţifice asupra problemei
violenţei, suportul creat de către structurile formale poate doar crea confuzie la nivel comunitar în
demersul de conştientizare a problemei.
Asumarea violenţei asupra femeii ca problemă socială s-a făcut la nivel structural însă lipsa
implicării specialiştilor în formularea acesteia a creat confuzii asupra înţelegerii violenţei şi a formelor
acesteia la nivel comunitar. Apare aici o discrepanţă între modul de înţelegere a violenţei la nivelul
organizaţiilor guvernamentale şi membrii comunităţii. Dacă bătaia este considerată o formă de violenţă,
pălmuirea, insulta sau ameninţarea nu sunt universal acceptate ca forme de violenţă atât de către femei
cât şi de către bărbaţi. Diferenţele statistice apar în estimarea privind pedepsirea prin lege a acestor
forme de violenţă. Astfel, numai 44% din 88% din eşantionul de victime consideră că „un bărbat care nu
permite partenerei lui să iasă din casă” trebuie pedepsit prin lege (Cercetarea Naţională privind Violenţa
în familie şi la locul de muncă, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
42
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Procesul de conştientizare a unei probleme şi transferul ei în planul acţiunilor comunităţii
necesită parcurgerea unui anumit timp. C. Zamfir arată că mărimea timpului de conştientizare a unei
probleme depinde de următorii factori (Zamfir, 1977):
- amploarea şi tipul procesului perturbator
Cu cât amploarea unei dificultăţi este percepută ca scăzută, fiind localizată în jurul pragului de
acceptabilitate, cu atât scad şansele ca dificultatea să fie conştientizată ca problemă socială. În cazul
violenţei amploarea fenomenului este percepută în raport de cazurile în care conduita violentă depăşeşte
gardul de acceptabilitate a violenţei. Un factor care diminuează amploarea violenţei este modul de
încadrare a atitudinilor şi comportamentelor violente în registrul violenţei. Problema încadrării violenţei
la nivel comunitar este accentuată de lipsa clarităţii formelor violenţei şi a argumentaţiilor ştiinţifice
privind consecinţele violenţei în contextul socio-economic al României, la care este asociată dinamica
influenţei culturale.
- factorii cognitivi
Un aspect esenţial în cadrul acestui factor este posibilitatea de cunoaştere a problematicii violenţei la
nivelul unui context socio-economic şi cultural mai larg, precum şi identificarea dinamicii violenţei în
cadrul fiecărei comunităţi. Timpul de conştientizare a violenţei ar fi redus în situaţia în care ar exista
posibilitatea analizei dinamicii violenţei în cadrul fiecărei comunităţi şi ar putea fi identificate
consecinţele asupra dezvoltării individului şi a comunităţii, dar şi costurile sociale ale violenţei. Această
posibilitate nu există în România, şi nici în multe din statele europene.
C. Zamfir argumentează că nu este suficient să reduci timpul de conştientizare a unei probleme, ci şi
să poţi estima problemele care pot fi dezvoltate în viitor. Aceasta presupune pe de-o parte, să poţi estima
factorii de risc care por apărea, iar pe de altă parte să urmăreşti modul în care se dezvoltă o comunitate
astfel încât să poţi adapta măsurile de prevenire şi intervenţie stadiului în care se află comunitatea la un
moment dat; acesta este un aspect foarte important în domeniul intervenţiei şi prevenirii violenţei în
familie şi pentru modul în care violenţa s-ar putea dezvolta sub influenţa factorilor interni şi externi care
pot apare la un moment dat în viaţa individului. De altfel, analiza factorilor de risc atât de către femeie,
dar şi de către comunitate devine tot mai mult tema centrală a teoriilor privind prevenirea violenţei şi
preîntâmpinarea dezvoltării conduitei violenţei.
- existenţa unor soluţii posibile
43
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
În domeniul violenţei în cuplu identificarea soluţiilor posibile de intervenţie este extrem de
importantă pentru diminuarea sau stoparea violenţei. Focalizarea eronată asupra factorilor de risc fictivi
sau care există în comunitate dar nu sunt specifici pentru conduita violentă într-un anumit cuplu duce la
eşec. Identificarea soluţiilor posibile are un rol important în menţinerea motivaţiei comunităţii de
combatere a violenţei. Din perspectiva argumentaţiilor lui C. Zamfir putem spune că în cazul în care nu
sunt găsite soluţii posibile satisfăcătoare există riscul să apară o stare de oboseală şi neputinţă în stoparea
violenţei care duce la de-conştientizarea problemei şi trecerea ei într-o stare latentă însoţită de o creştere
a toleranţei faţă de violenţă.
Această argumentaţie poate fi aplicată şi în analiza răspunsului sistemului informal la cazurile de
violenţă. Am arătat deja în capitolul anterior că în cercetările realizate în Statele Unite s-a constat că
răspunsul familiei sau prietenilor este condiţionat de situaţia în care suportul oferit este utilizat de către
femeie în direcţia părăsirii partenerului sau diminuării violenţei.
- existenţa resurselor
O problemă întâlnită oriunde în lume în domeniul violenţei este existenţa resurselor financiare şi
umane. Pentru ca o comunitate să poată înţelege şi acţiona în direcţia combaterii violenţei trebuie să
existe resurse financiare pe care comunitatea să le poată utiliza în direcţia dezvoltării măsurilor necesare
pentru conştientizarea de către membrii săi a problemei violenţei, dar să existe şi resurse umane
(specialişti) care să evalueze factorii de risc şi factorii inhibitori ai violenţei, precum şi să identifice
consecinţele violenţei.
- restricţii în utilizarea resurselor

Acest factor se referă la efectele colaterale ale soluţiilor posibile care îngrădesc aplicarea lor sau la
obstacolele culturale/contextuale.
- lipsa consensului în interiorul respectivului sistem sau între acesta şi alte sisteme
În domeniul violenţei lipsa consensului este prezentă de la definirea violenţei până la identificarea
soluţiilor posibile de prevenire şi intervenţie. Lipsa consensului este întâlnită atât în definirea formelor
violenţei, cât şi asupra răspunsului pe care comunitatea ar trebui să-l aibă faţă de cazurile de violenţă.
Deseori consensul lipseşte şi în aşteptările pe care femeile victime le au de la poliţie şi serviciile publice
şi între nevoile de suport ale victimei şi posibilitatea mediului social de a răspunde.
44
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
- inerţii instituţionale
Problemele cu care se confruntă componentele sistemului formal în asistarea sau intervenţia
pentru protecţia femeii victime a violenţei au fost tratate în alte părţi ale acestei lucrări. Aici nu vreau
decât să punctez că în dezvoltarea suportului formal pentru asistarea victimelor violenţei apar deseori
obstacole subiective şi obiective ale liderilor comunităţii faţă de problema violenţei. Acest fapt poate fi
constatat din raportul privind numărul de cazuri de violenţă şi aprecierea gradului de prioritate a
problemei în comunitate.
_____________________________________________________________________
Acceptarea socială a anumitor grade de violenţă şi justificarea contextuală a violenţei
_____________________________________________________________________
Modul în care o societate percepe şi clasifică conduitele violente determină manifestarea sau
inhibarea violenţei. Aşa cum am arătat în capitolul adresat încadrării comportamentelor în registrul
violenţei, atât la nivelul rezultatelor cercetărilor, cât şi la nivelul asumărilor sociale apar neconcordanţe
legate de tipul de comportamente şi atitudini care constituie violenţă şi gradele de toleranţă socio-
culturală faţă de manifestarea violenţei. Intervenţia comunităţii pentru a oferi suport femeii victime a
violenţei în cuplu şi pentru a sancţiona violenţa este strâns legată de percepţia socio-culturală a femeii şi
a familiei. În Africa şi Asia, de exemplu, este practica zestrei miresei sau cumpărarea miresei, practică
prin care soţia devine proprietatea soţului. Într-un studiu recent realizat în Africa de Sud, 82% dintre
femei au afirmat că atunci când bărbatul plăteşte preţul miresei el devine proprietarul femeii şi 72%
dintre femei erau de acord cu această practică. În India părinţii interzic fetei să se întoarcă acasă atunci
când este victima abuzului soţului, din teama de a nu plăti o a doua zestre soţului. În aceste concepţii
toleranţa faţă de formele violenţei fizice poate fi extinsă până la acceptarea formelor severe de violenţă
sau omorârea femeii de către partener în cazul adulterului.
Puţinele studii focalizate pe identificarea factorilor care au impact asupra percepţiilor şi
răspunsului mediului social faţă de victime arată că un aspect important în intervenţia membrilor
comunităţii în cazul violenţei este gradul în care ei evaluează pe de-o parte, justificarea utilizării
violenţei în acord cu comportamentul femeii şi cu respectarea normelor sociale şi familiale, iar pe de
altă parte, riscurile în care se află victima.
45
familie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----
Studiile arată că există o relaţie strânsă între valorile sociale referitoare la familie şi răspunsul
comunităţii faţă de violenţa în familie. În comunităţile în care există atitudini sociale legate de protejarea
familiei şi a copiilor, spre exemplu, este semnalată intervenţia membrilor comunităţii în direcţia
protejării femeii şi copiilor; în situaţia în care victima şi agresorul sunt căsătoriţi şi au copii minori, iar
violenţa pune în pericol viaţa victimelor, membrii comunităţii intervin prin oferirea găzduirii provizorii,
dezaprobarea comportamentului agresorului şi marginalizarea agresorului. (Goodkind, J. R, Gillum,
T.L., Bybee, D.I., Sullivan, C.M., 2003).
Acţiunea victimei influenţează, de asemenea, răspunsul celor din jur. Dezvoltarea reţelelor
informale de suport în cadrul comunităţii este puternic asociată cu evaluarea capacităţii victimei de a
avea sau nu controlul asupra situaţiei în care se află. Când acţiunile violente ale agresorului sunt
apreciate ca posibil de controlat sau evitat de către femeie, apare blamarea victimei şi diminuarea
suportului social. Dacă sunt atribuiţi factori necontrolabili de către victimă, atunci apare o simpatie şi
suport faţă de aceasta (Walster, 1996).
Pe de altă parte, multe dintre femeile victime nu beneficiază de suport deoarece prietenii sau
rudele le consideră vinovate de victimizare prin faptul că nu părăsesc relaţia. Există situaţii în care
anumite reţele sociale oferă iniţial suport victimelor, dar renunţă în timp deoarece victima este percepută
ca ignorând recomandările de a părăsi relaţia, sau după ce părăsesc relaţia, se reîntorc la partenerul
violent deşi sunt conştiente de riscurile repetării violenţei (Goodkind, Gillum, Bybee & Sullivan, 2003).
În multe comunităţi datorită normelor culturale şi sociale privind familia, violenţa nu este
acceptată. În familiile tradiţionale sau în cele care păstrează patternuri tradiţionale, cu o toleranţă mare
la violenţă, violenţa asupra femeii este o parte din viaţa de familie, dar este păstrat secretul asupra
acesteia. Aici pot fi întâlnite două tipuri de situaţii: fie violenţa şi abuzul asupra femeii sunt apreciate ca
fiind situaţii normale de viaţă şi de aceea nu poate fi vorba de semnalarea cazurilor deoarece membrii
reţelelor familiale şi comunitare nu percep aceste practici ca fiind rele tratamente; fie în anumite culturi
violenţa nu este acceptată şi în acest caz victimele ţin secret şi nu cer ajutor pentru a nu afecta onoarea
familiei.
46

Abuz Si Violenta Ana Radulescu

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Abuz Si Violenta Ana Radulescu

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Lector dr.

Ana RĂDULESCU Suport de curs - Violenţa în

În literatura de specialitate nu există un consens al cercetătorilor asupra definirii şi măsurării

Dacă specialiştii în sociologie, criminologie, psihologie, medicină şi asistenţă socială susţin ca

În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un dezacord al specialiştilor

Explicaţii focalizate pe problemele interne familiei şi modul de alocare a puterii în cuplu

Explicaţiile focalizate pe dezvoltarea conduitelor violente sub influenţa circumstanţelor în care

Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei.

Factori individuali Factori relaţionali Factori comunitari Factori sociali

Sursa: World Helth Organisation, 2002, p. 98

Sursa: Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă

- existenţa unor soluţii posibile

- restricţii în utilizarea resurselor

You might also like