Prof.univ.dr.

IOAN CONDOR

BAZELE PROGRAMELOR DE FINANŢARE COMUNITARĂ

ŞI DIN ALTE SURSE EXTERNE
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CONDOR, IOAN
Bazele programelor de finanţare comunitară şi din alte surse
externe - Note de curs- vol.I / prof.univ.dr. Ioan Condor –
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, Bucureşti:
168p. 20,5 cm
ISBN: 973-582-895-2 – general
973-582-879-0 – vol. I

Lucrarea ţine seama de legislaţia în vigoare la 15 noiembrie 2003

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Doina DRĂNICEANU

Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Doina DRĂNICEANU
Florentina STEMATE
Coperta: Marilena GURLUI-BĂLAN
Bun de tipar: 9.01.2004; Coli tipar: 10,5
Format: 16/61 x 86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
 Universitatea SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE

Prof.univ.dr. IOAN CONDOR

BAZELE PROGRAMELOR
DE FINANŢARE COMUNITARĂ
ŞI DIN ALTE SURSE EXTERNE

Note de curs

Volumul I
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
BUCUREŞTI, 2004
 CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă reprezintă un răspuns la dorinţa de a se

acorda studenţilor interesaţi de cunoaşterea problemelor
implicate de finanţarea internaţională un ghid pentru înţelegerea
fenomenului şi pentru a fi în măsură să participe la etapele de
elaborare, derulare şi raportare a programelor necesare pentru
obţinerea unei asemenea finanţări.
Activităţile şi operaţiunile necesare pentru a parcurge
etapele la care ne-am referit sunt complexe şi dificile. Sunt
necesare, în primul rând, cunoştinţe de ansamblu privind
relaţiile financiare internaţionale, în care se integrează şi
finanţarea internaţională. În al doilea rând, se impune
cunoaşterea problematicii investiţiilor internaţionale şi a
resurselor financiare destinate dezvoltării internaţionale.
Aceste cunoştinţe reprezintă premisele pentru trecerea la
analiza modalităţilor de finanţare a intermediarilor financiari
şi a fondurilor constituite pentru finanţarea externă, precum şi la
etapele de elaborare şi apoi derulare şi raportare a programelor
de finanţare externă.
Elaborarea lucrării a reprezentat o provocare pentru
autor, deoarece este pentru prima dată când apare necesar a se
trata distinct şi amplu problemele pe care le implică programele
de finanţare din surse comunitare şi din alte surse externe.
Pentru a răspunde acestor cerinţe, lucrarea este
concepută în două părţi: Partea I se referă la Cadrul general al
relaţiilor internaţionale, iar Partea II la Finanţarea
dezvoltării, comunitară şi din alte surse externe.
Pentru a facilita studiul lucrării, în raport şi de
necesităţile universitare, aceasta va fi publicată în două
volume.
11
 Volumul I tratează :
• conţinutul, sfera de cuprindere şi funcţiile relaţiilor
financiare, incluzând şi clasificarea relaţiilor financiare
internaţionale şi procesul de redistribuire a resurselor
financiare pe plan extern;
• piaţa monetară, cu cele două componente (piaţa
monetară naţională şi cea internaţională), mijloacele de
plată internaţionale - valutele, devizele şi monedele
internaţionale (insistând asupra Drepturilor Speciale de
Tragere şi monedei Euro), cooperarea monetară
internaţională postbelică, convertibilitatea monetară,
lichidităţile internaţionale, Fondul Monetar Internaţional
şi sistemul bancar naţional şi internaţional;
• cursul de schimb valutar, cuprinzând unele probleme
preliminare, conceptul de curs valutar, tipurile de cursuri
valutare, tendinţele în evoluţia cursurilor valutare,
principalii factori care influenţează cursul valutar,
corelaţia între cursul valutar şi tranzacţiile economice
externe;
• investiţiile internaţionale, capitol în care se tratează
noţiunea, tipurile de investiţii şi investitori, natura
surselor de finanţare, căi şi forme de investiţii
internaţionale, investiţiile străine directe, forme şi
politici de atragere a investiţiilor străine, categoriile de
stimulente ce se acordă, fluxurile intrărilor şi ieşirilor de
investiţii străine directe;
• investiţiile străine directe şi avantajele lor pentru
România, cu referire la România în faţa unui nou val de
modernizare, avantaje pentru investiţiile străine, cadrul
juridic general al investiţiilor străine, OUG nr.92/1997
privind stimularea investiţiilor directe şi Legea
nr.332/2001 privind promovarea investiţiilor directe cu
impact semnificativ în economie.
12
În Volumul II se vor trata, în principal :
• resursele financiare destinate dezvoltării, cu
referire la măsurile luate de Comunitatea
Internaţională pentru sprijinirea dezvoltării
internaţionale după cel de-al doilea război mondial,
finanţarea dezvoltării (resurse proprii, fonduri
externe, asistenţă publică), instituţii financiare
internaţionale de dezvoltare – BIRD, AID, CFI,
FIDA, BEI, BERD, alte instituţii financiare şi de
credit;
• modalităţi de finanţare şi intermediarii financiari,
cuprinzând modalităţi de finanţare (finanţarea
directă, finanţarea indirectă realizată de intermediari
financiari bancari şi nebancari, echilibrul pieţii
creditului), intermediarii financiari şi oferta de
fonduri de împrumut, intermediarii financiari şi
creaţia la multiplu de fonduri de împrumut,
intermediarii financiari şi lichiditatea globală a
economiei, modelul general al procesului de
finanţare a economiei;
• fondurile comunitare pentru statele membre, cu
trimitere la categoriile de fonduri, Fondul European
de Orientare şi Garantare Agricolă - Secţiunea
Garanţie (pilonii Fondului, obiectivele acestuia,
dezvoltarea rurală), principiile şi obiectivele
finanţării din fondurile pentru operaţiuni structurale
(scop, obiective, criterii de eligibilitate, principii de
operare, alocare de fonduri), Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul European Social,
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă -
Secţiunea Orientare, Instrument de Orientare a
Pescuitului, Fondul de Coeziune;

13
 • asistenţa financiară comunitară nerambursabilă
acordată ţărilor candidate la aderare, cuprinzând :
preliminarii, Programul PHARE (structura fondului,
implementare descentralizată, studiu de caz),
Programul ISPA (instrument structural pentru
preaderare, studiu de caz), Programul SAPARD
(obiective, programarea fondului, cofinanţare,
implementare, studiu de caz), asistenţa financiară
bilaterală (după natura şi provenienţa asistenţei),
oportunităţi de finanţare pentru România, în anii
2003-2004;
• procedura de elaborare, derulare şi raportare a
unui program de finanţare şi modele de programe
de finanţare UE pentru România;
• controlul şi recuperarea fondurilor comunitare,
precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente
utilizate necorespunzător;
• resurse de finanţare pentru dezvoltare oferite de
Banca Mondială, cu referire la tipurile de bază de
împrumut, împrumuturile de ajustare şi alte
împrumuturi non-proiect, garanţii ale Băncii
Mondiale, produse financiare şi condiţiile acestora.

Lucrarea se adresează studenţilor (mai ales ai

facultăţilor de relaţii internaţionale şi studii europene),
agenţilor economici (persoane fizice şi juridice),
personalului instituţiilor publice şi agenţilor economici,
care, în condiţiile economiei de piaţă şi extinderii
finanţării externe (comunitară şi din alte surse externe),
sunt interesaţi să-şi lărgească orizontul cunoştinţelor
profesionale pe probleme specifice finanţării
internaţionale, precum şi cercetătorilor, investitorilor
străini şi tuturor celor interesaţi.
14
Lucrarea nu se pretinde a fi exhaustivă; ea ţine seama
de proporţiile convenite şi de alte considerente care au
determinat tratarea succintă sau chiar omiterea
prezentării anumitor probleme.

Mulţumim celor care ne-au îndemnat să elaborăm

această lucrare. De asemenea, mulţumim personalului
Băncii Mondiale -Biroul din Bucureşti, al Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - Biroul din
Bucureşti, al Delegaţiei Comisiei Europene în
România şi al Centrului de Informare al Comisiei
Europene în România, care ne-au acordat întregul
sprijin documentar. Totodată, mulţumim doamnei ec.
Mirela Barbu-MBA, director general al Centrului
Internaţional de Consultanţă în Afaceri şi Management
Bucureşti, pentru sprijinul de specialitate acordat.

Autorul

Decembrie 2003, Bucureşti

15
 CUPRINS

Cuvânt înainte……………………………………………………. 11
PARTEA I
CADRUL GENERAL AL RELAŢIILOR FINANCIARE
INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL I
CONŢINUTUL, SFERA DE CUPRINDERE ŞI FUNCŢIILE
RELAŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE
1. Conceptul şi structura relaţiilor financiare internaţionale ……... 17
1.1. Relaţii financiare cu caracter naţional ..........................….. 17
1.2. Relaţii financiare cu caracter internaţional ..................…... 22
2. Clasificarea relaţiilor financiare internaţionale ……………… 25
2.1. În raport de participanţi ………………………………...… 25
2.2. În raport de regularitatea cu care se manifestă ...........…… 26
2.3. În raport de certitudinea producerii transferului ........……. 26
3. Funcţiile relaţiilor valutar – financiare internaţionale....………. 27
4. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional .......... 29
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie ............................................................……. 33
B. Probleme în discuţie ...................................................…….. 34

CAPITOLUL II
PIAŢA MONETARĂ
1. Piaţa monetară naţională .................................................……… 35
1.1. Concept .............................................................................. 35
1.2. Politica monetară şi instrumentele de realizare a acesteia... 37
2. Piaţa monetară internaţională ..........................................……… 39
2.1. Trăsături specifice ...........................................................… 39
2.2. Eurovalutele şi piaţa eurovalutelor ...............................….. 40
3. Valutele, devizele şi monedele internaţionale ...………………. 44
3.1. Valutele .............................................................................. 44
3.2. Devizele .............................................................................. 47
5
 3.3. Monedele internaţionale .................................................… 48
3.3.1. Drepturile Speciale de Tragere (DST)..................… 48
3.3.2. Moneda Euro ……………………………………… 49
4. Cooperarea monetară internaţională postbelică ............……….. 51
4.1. Scurt istoric .....................................................................… 51
4.2. Uniuni monetare .............................................................… 54
4.3. Crearea sistemului monetar internaţional ...................…… 55
5. Convertibilitatea monetară ...............................................…….. 58
5.1. Lipsa oricărei restricţii ...................................................…. 58
5.2. Condiţii economice, monetare şi organizatorice de trecere 59
la convertibilitatea monedei .....................................……..
5.3. Tipuri de convertibilitate ...............................................…. 60
5.3.1. Convertibilitatea metalică ........................................ 60
5.3.2. Convertibilitatea valutară ......................................... 61
5.4. Dreptul de amânare a trecerii la convertibilitate ........……. 62
6. Lichidităţile internaţionale ...............................................…….. 64
6.1. Lichidităţile internaţionale oficiale ...............................…. 64
6.2. Lichidităţile internaţionale private ...............................….. 65
6.3. Eurodevizele şi transnaţionalizarea bancară ...............…… 68
7. Fondul Monetar Internaţional (FMI) ………………………….. 69
7.1. Prima modificare a Statutului FMI ……………………… 70
7.2. A doua modificare a Statutului FMI …………………….. 71
7.3. Reforma sistemului monetar internaţional ………………. 73
7.4. Participarea României la FMI ……………………………. 76
8. Sistemul bancar naţional şi internaţional ……………….…….. 77
8.1. Noţiunea de „bancă”…………………………………… ... 77
8.2. Sistemul bancar naţional ...............................................….. 78
8.3. Sistemul bancar internaţional .......................................….. 81
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie ............................................................……. 84
B. Probleme în discuţie ...................................................…….. 85

CAPITOLUL III
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR
1. Preliminarii .........................................................................…… 86
2. Conceptul de curs valutar .................................................…….. 87
2.1. Noţiune ................................................................................ 87
2.2. Stabilirea cursurilor valutare .........................................…. 88
2.2.1. Stabilit de stat .......................................................... 88
6
 2.2.2. Stabilit de piaţă .................................................…… 89
3. Tipurile de cursuri de schimb valutar ..............................……... 90
4. Tendinţe în evoluţia cursurilor valutare .........................………. 95
5. Principalii factori care influenţează cursul valutar ........………. 99
5.1. Clasificarea factorilor ......................................................... 100
5.2. Factorii de natură valutar-financiară ............................….. 101
5.2.1. Rata inflaţiei.............................................................. 101
5.2.2. Rata masei monetare în circulaţie............................. 102
5.2.3. Rata dobânzii ............................................................ 103
5.2.4. Situaţia balanţei de plăţi curente .............................. 104
5.2.5. Situaţia balanţei capitalului .....……………………. 105
5.2.6. Factori de natură psihologică ................................... 105
6. Corelaţia între cursul valutar şi tranzacţiile economice externe… 106
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie ............................................................……. 110
B. Probleme în discuţie ...................................................…….. 111

PARTEA a II-a
FINANŢAREA DEZVOLTĂRII,
COMUNITARĂ ŞI DIN ALTE SURSE EXTERNE

CAPITOLUL I
INVESTIŢII INTERNAŢIONALE
1. Noţiune. Tipuri de investiţii şi investitori. Sursele interne
şi externe de finanţare a investiţiilor ...................................…… 112
1.1. Noţiune ................................................................................ 112
1.2. Tipurile de investiţii şi investitori ...................................… 114
1.3. Sursele interne şi externe de finanţare a investiţiilor....….. 115
2. Investiţii internaţionale. Căi şi forme de investiţii străine…….. 117
2.1. Noţiune ................................................................................ 117
2.2. Formele investiţiilor străine ............................................… 118
3. Investiţiile străine directe.................................................……… 121
3.1. Etapele de realizare .......................................................…. 121
3.2. Factorii determinanţi ai investiţiei străine directe.........….. 123
3.3. Promovarea investiţională ..............................................…. 125
4. Forme şi politici de atragere a investiţiilor străine...........…….. 127
4.1. Legislaţia naţională ............................................................ 127
4.2. Politicile privind investiţiile străine directe........................ 128
4.3. Instituirea tratamentului naţional...................................…. 129
7
5. Categoriile de stimulente....................................................……. 129
5.1. Stimulente fiscale ............................................................... 129
5.2. Stimulente financiare.......................................................… 130
5.3. Stimulente sub diferite alte forme ..................................… 130
6. Fluxurile intrărilor şi ieşirilor de investiţii străine directe.......… 130
6.1. Statele exportatoare de capital........................................…. 131
6.2. Statele beneficiare de investiţii externe..........................…. 131
7. Monitorizarea investiţiilor străine.....................................……... 132
7.1. Tratat multilateral............................................................… 132
7.2. Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare
a Investiţiilor Străine........................................................... 134
7.3. Agenţia de Garanţie Multilaterală a Investiţiilor..........…... 134
8. Corporaţia modernă ca agent al globalizării....................……… 135
8.1. Producţia şi desfacerea pe plan internaţional................….. 135
8.2. Corporaţiile transnaţionale.............................................…. 136
8.3. Definiţia corporaţiei (societăţii) multinaţionale/
transnaţionale……………………………………………… 137
8.4. Extinderea la scară internaţională a corporaţiilor
transnaţionale…………………………………………….. 138
9. Efectele expansiunii corporaţiilor transnaţionale……….……… 139
9.1. Internaţionalizarea capitalurilor………………………….. 139
9.2. Efectele asupra ţărilor-gazdă dezvoltate……………….… 140
9.3. Efectele asupra ţărilor-gazdă în curs de dezvoltare………. 141
9.4. Efectele asupra ţărilor de origine………………………… 142
9.5. Concluzie…………………………………………………. 143
10. Politica de „paradis fiscal” şi investiţiile corporative………… 143
10.1. Definiţie…………………………………………………. 143
10.2. Facilităţile oferite……………………………………….. 144
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie ............................................................……. 148
B. Probleme în discuţie ...................................................…….. 148

CAPITOLUL II
INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
ŞI AVANTAJELE LOR PENTRU ROMÂNIA
1. România în faţa unui nou val de modernizare.................……... 153
2. Avantaje pentru investiţii străine.......................................…….. 155
3. Cadrul juridic pentru investiţii străine..............................……... 156
3.1. Regimul investiţiilor în România.....................................… 156
8
 3.2. Cadrul juridic privind activitatea de cooperare externă
şi de atragere a investiţiilor străine.................…………… 156
3.3. Reglementările legale în vigoare ........................................ 157
4. Stimularea investiţiilor directe - OUG nr.92/1997, modificată
prin Legea nr.241/1998 ........................................…………….. 160
4.1. Definiţii ............................................................................... 160
4.2. Principii de bază. Drepturi comune şi garanţii..............….. 161
4.3. Drepturi şi garanţii pentru nerezidenţi .........................….. 162
5. Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor directe
cu impact semnificativ în economie…………………………… 163
5.1. Noţiunea de „investiţii directe cu impact semnificativ
în economie”………………………….…………………. 163
5.2. Condiţii obligatorii……………………………………….. 163
5.3. Facilităţi………………………………………………….. 165
5.4. Sancţiuni…………………………………………………. 166
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie …………………………………………….. 167
B. Probleme în discuţie ……………………………………….. 168

9
 PARTEA I
CADRUL GENERAL AL RELAŢIILOR
FINANCIARE INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL I

CONŢINUTUL, SFERA DE CUPRINDERE

ŞI FUNCŢIILE RELAŢIILOR FINANCIARE
INTERNAŢIONALE

1. Conceptul şi structura relaţiilor financiare

internaţionale

1.1. Relaţii financiare cu caracter naţional. Noţiunea de relaţii

financiare este asociată cu noţiunea de bani. Nevoile şi
interesele publice şi private se realizează în principal şi, uneori,
exclusiv în bani. Dacă ne referim la finanţe, atât omul simplu,
cât şi specialistul se gândesc la bani, în sume mai mari sau mai
mici, după caz. Statul, pentru a-şi procura resursele de care are
nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor, utilizează
forma bănească de încasare a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor venituri publice. La fel, principalele
obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice se evaluează şi se
realizează în bani. Exemplele pot continua.
17
Rezultă că banii constituie un mijloc, un instrument
indispensabil utilizat în toate operaţiunile şi actele juridice în
conexiune cu fenomenul financiar.

Se consideră că fenomenul financiar exprimă un transfer de

valoare, de putere de cumpărare în formă bănească, de la o
persoană, fizică sau juridică, la dispoziţia statului, a
subdiviziunilor sale politice, a colectivităţilor locale sau altor
entităţi de drept public1. La rândul lui, statul sau celelalte entităţi
de drept public procedează la transferul valorilor acumulate la
dispoziţia lor, adică la transferul de putere de cumpărare prin
distribuirea resurselor băneşti astfel obţinute către diverşi
beneficiari, persoane juridice sau fizice.
În acest fel, banii sunt instrumentul utilizat în procesul de
redistribuire a veniturilor (şi, eventual, a averii) în economie
între persoane fizice şi juridice care devin astfel atât
contribuabili sau împrumutători (când transferă venituri către
stat sau alte entităţi de drept public), cât şi beneficiari ai
transferului de valori.
Relaţiile multiple care se nasc în procesul de distribuire şi
redistribuire a valorilor în societate între persoanele ce participă
la acest proces sunt relaţii sociale. Deoarece se nasc în procesul
repartizării produsului intern brut2, aceste relaţii au un conţinut
economic şi îmbracă în mod obligatoriu forma bănească.
De reţinut, deci, că statul apare la început ca beneficiar al
transferului de valori, iar apoi ca distribuitor al respectivelor
valori către diverşi beneficiari, persoane fizice şi juridice.

1
Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995, p. 15.
2
Produsul intern brut (P.I.B.) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor
şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost
produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini,
într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. (Dicţionar de economie,
coordonator Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 372).
18
În acelaşi timp şi persoanele fizice şi juridice apar în dublă
calitate în fenomenele financiare respective, adică la începutul
procesului de redistribuire sunt contribuabili sau
împrumutători, iar la sfârşitul procesului devin beneficiari ai
transferului de valori.
Transferul de valoare către fondurile de resurse financiare
publice (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, fondurile speciale) se realizează, în principal,
prin prelevări (venituri) fiscale, adică impozite, taxe,
contribuţii, penalizări, amenzi şi alte venituri fiscale şi într-o
măsură mai mică prin prelevări (venituri) cu caracter nefiscal,
adică chirii, arenzi, dividende, redevenţe etc.

Prelevările (veniturile) fiscale se întemeiază pe dreptul

statului-autoritate de a obliga persoanele fizice şi juridice de sub
suveranitatea sa să participe la constituirea fondurilor de resurse
financiare publice, cu o parte din veniturile (averea) lor. Aceste
prelevări se fac cu titlu definitiv, nerambursabil şi fără vreo
contraprestaţie directă şi imediată în favoarea
contribuabililor3. Prelevările fiscale se depersonalizează,
pierzându-se orice legătură între cel care a plătit impozitul şi cel
la care ajunge (statul).

În schimb, prelevările (veniturile) nefiscale au la bază dreptul

(obligaţia) statului de a gestiona bunurile care alcătuiesc
patrimoniul public, direct sau prin prepuşii săi, prin
concesionare, arendare sau închiriere către alte persoane.
Cedarea dreptului de folosinţă sau de exploatare a patrimoniului
public către alte persoane se face, în general, cu titlu oneros, pe
bază de contract, deci prin acordul părţilor. Prelevările nefiscale

3
Pentru detalii, a se vedea, Ioan Condor (coordonator), Radu Stancu, S.
Cristea, Drept financiar, bugetar şi fisca,. vol. I, Editor S.C. „Condor
Consulting & Taxation” SRL, Bucureşti, 2003, p. 180-181.
19
sunt, de asemenea, definitive şi nerambursabile
(nerestituibile), dar sunt încasări bazate pe contract şi
reprezintă o contraprestaţie pentru stat.

Dacă veniturile fiscale şi nefiscale, considerate venituri

ordinare, posibil de încasat într-un an financiar, nu acoperă în
totalitate cheltuielile publice strict necesare societăţii în acel
an, pentru diferenţă se apelează la resurse financiare
extrabugetare. Aceste resurse constau în împrumuturi
contractate de la persoanele fizice şi juridice care au sume
disponibile, ori de la Banca Naţională a României, care pune
bani în circulaţie fără acoperire materială. Aceste împrumuturi
se contractează numai pe baza aprobării Parlamentului.

În Figura nr.1 se prezintă schema evoluţiei transferurilor de

valoare în interiorul ţării, pe locul unde se constituie fondul de
resurse financiare publice

20
 Figura nr.1
Schema evoluţiei transferurilor de valoare în interiorul ţării,
pe locul unde se constituie fondul de resurse financiare
publice

Contribuabilii, care Împrumutătorii

plătesc impozite,
taxe, contribuţii şi
alte venituri fiscale
care acordă alţi investitori, care îşi
credite plasează o parte din
bancare resursele lor în titluri de
rentă, obligaţiuni, bonuri
de tezaur şi alte efecte
publice.

Statul, subdiviziunile sale politice, colectivităţile locale (unităţi

administrativ-teritoriale) sau alte entităţi de drept public

Beneficiarii transferurilor de resurse

Instituţiile Regiile autonome Persoanele Alţi
publice care sau companiile fizice benefi-
funcţionează naţionale, care sunt îndreptăţite să ciari
în regim sprijinite de stat cu primească burse,
bugetar resurse bugetare, pensii, ajutoare
pentru dezvoltare şi şi diverse alte
alte nevoi indemnizaţii din
resurse publice
21
Relaţiile financiare la care dau naştere prelevările fiscale şi
nefiscale la fondurile de resurse financiare publice, precum şi
cele generate de distribuirea acestor resurse către diverşi
beneficiari se produc în interiorul graniţelor unui stat şi deci au
caracter naţional.

1.2. Relaţii financiare cu caracter internaţional. În unele

cazuri, obligaţiile statului depăşesc graniţele sale, iar resursele
financiare publice de provenienţă internă nu acoperă integral
necesităţile sociale, astfel că statul este obligat să recurgă şi la
resurse externe. Relaţiile financiare care apar în procesul
procurării unor resurse financiare externe sau al onorării (plăţii)
unor obligaţii financiare ale statului faţă de străinătate au
caracter internaţional.

Analizând relaţiile financiare internaţionale, constatăm unele

fenomene financiare distincte, după cum fluxurile financiare
sunt către străinătate sau din străinătate, astfel:

- fluxurile către străinătate au punctul de pornire al

transferului de resurse pe teritoriul statului care efectuează
transferul (adică, în cazul României, la bugetul de stat, în lei, şi
la o bancă autorizată să facă viramente în străinătate, în valută),
iar punctul final într-un stat terţ, pe teritoriul căruia se află
beneficiarul transferului (guvernul acelui stat, o altă entitate
publică etc.);
- fluxurile din străinătate au punctul de pornire pe teritoriul
statului în care îşi au sediul/rezidenţa guvernul, organizaţia
internaţională, banca sau altă entitate care acordă împrumutul
(creditul), ajutorul nerambursabil sau donaţia şi ajung în statul
de destinaţie, unde sunt dirijate către beneficiarul lor.
22
Relaţiile financiare internaţionale prezintă următoarele
caracteristici:

a) se nasc între două sau mai multe state sau între un stat şi
diverse organizaţii internaţionale;
b) reflectă transferul de resurse financiare publice peste
graniţă, în favoarea unor state (subdiviziuni politice ori
administrativ – teritoriale, alte entităţi publice) sau a unor
organizaţii internaţionale;
c) reflectă primiri de resurse financiare din străinătate, de
către stat ori cu garanţia acestuia, de la guvernele altor state, de
la instituţiile publice ale acestora, de la organizaţii fără scop
lucrativ sau de la organizaţii internaţionale multilaterale;
d) se exprimă într-o monedă cu largă circulaţie internaţională
şi uneori într-o monedă locală neconvertibilă.

Temeiul juridic al transferurilor de resurse financiare cu titlu

rambursabil, adică împrumuturi primite sau acordate sub formă
bi- sau multilaterală, îl reprezintă:
a) reglementările legale în materie ale statului sau organizaţiei
creditoare;
b) dispoziţiile legale ale statului beneficiar care autorizează
astfel de împrumuturi;
c) prevederile acordurilor de împrumut intervenite între părţile
contractante.

Trebuie observat că în domeniul relaţiilor financiare

internaţionale este necesar acordul de voinţă al statelor
participante la transfer. Fără existenţa unui asemenea acord de
voinţă, un stat nu poate impune altui stat obligaţii de natură
financiară, iar o organizaţie internaţională nu poate pretinde
membrilor săi – state suverane – contribuţii sau alte plăţi fără
bază legală. În momentul în care însă un astfel de acord de
23
voinţă s-a manifestat, existând o bază legală pentru o obligaţie
financiară, statul debitor are datoria s-o execute, iar statul
creditor sau organizaţia internaţională îndreptăţită poate pretinde
realizarea obligaţiei respective.

În mod practic, relaţiile financiare internaţionale constau, în

principal, în:
a) alocarea definitivă (investiţii, ajutoare etc.) şi pe termen
lung de fonduri băneşti mobilizate din depozite bancare;
b) utilizarea de resurse disponibile ale diferitelor organisme:
- naţionale – case de economii, de pensii, fonduri mutuale,
societăţi de asigurare;
- internaţionale – Banca Mondială, F.M.I., U.E., B.E.R.D.,
bănci multinaţionale etc.4.

Fluxurile financiar – valutare internaţionale se derulează în

cadrul unor segmente ale pieţii internaţionale care au
mecanisme şi tehnici specifice de derulare, cum ar fi:

a) piaţa valutară monetară internaţională;

b) piaţa financiară internaţională;
c) piaţa internaţională a capitalului;
d) piaţa internaţională a investiţiilor.

Aceste pieţe şi relaţii se află într-o strânsă interdependenţă

bănească; în practica curentă, ele nici nu pot fi deosebite decât
prin specificul mecanismelor şi tehnicilor prin care se derulează
activitatea valutar – financiară, prin perioada şi părţile partici-
pante la tranzacţiile internaţionale sau după alte criterii teoretice
şi metodologice.

4
C. Moisuc (coordonator), I. Roşu – Hamzescu, E. Gurgu, D. Nicoară,
Relaţii valutar – financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002, p. 13.
24
 2. Clasificarea relaţiilor financiare internaţionale

Relaţiile financiare internaţionale pot fi clasificate (grupate) în

raport de mai multe criterii. În cele ce urmează vom examina
clasificarea relaţiilor financiare în funcţie de următoarele criterii:
părţile contractante; regularitatea şi certitudinea transferurilor.

2.1. În raport de părţile (participanţii) relaţiilor financiare avem:

a) relaţii financiare între state suverane, pe de o parte, şi
organizaţii internaţionale cu vocaţie universală de tipul
ONU şi instituţiile sale specializate (exemplu: Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială), pe de altă parte. Astfel de relaţii
financiare au la bază prevederile Cartei Naţiunilor Unite şi sunt
supuse aprobării Adunării Generale O.N.U.;
b) relaţii financiare între state suverane, pe de o parte, şi
organizaţii internaţionale cu caracter general, care nu au
aderat la O.N.U. şi care îşi stabilesc şi aprobă singure
cheltuielile, veniturile şi contribuţiile membrilor, pe de altă
parte;
c) relaţii financiare la care participă, pe de o parte, state
suverane (şi, eventual, teritorii), iar pe de altă parte, organizaţii
regionale, subregionale şi interregionale cum sunt, spre
exemplu: Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Banca Europeană de Investiţii, Banca Interamericană de
Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare. Relaţiile financiare
dintre aceste părţi se bazează pe reglementările proprii şi
acţionează într-o zonă geografică determinată de părţi;
d) relaţii financiare bilaterale, convenite între state, pe baza
acordurilor de voinţă dintre acestea.
25
2.2. În raport de regularitatea cu care se manifestă, relaţiile
financiare au:
a) caracter de permanenţă, cum este cazul participării
sistematice, regulate a statelor membre ale unei organizaţii
internaţionale la acoperirea cheltuielilor acesteia cu contribuţii
sau alte venituri;
b) natură accidentală, cum este cazul acordării de către unele
state sau organizaţii internaţionale de ajutoare nerambursabile în
împrejurări conjuncturale sau al acordării de asistenţă publică
pentru dezvoltare pentru anumite obiective.

2.3. În raport de certitudinea producerii transferului, relaţiile

financiare internaţionale reflectă:
a) o obligaţie certă de transfer, cum este cazul, spre exemplu,
al contribuţiilor cuvenite organizaţiilor internaţionale, al
vărsămintelor la bugetele unor organizaţii internaţionale, al
rambursării unor împrumuturi, ori al achitării dobânzilor
aferente;
b) o obligaţie potenţială de transfer (care poate produce efect).
Este cazul când statul este solicitat să ramburseze un împrumut
garantat de el, dacă beneficiarul garanţiei nu poate sau refuză să
facă rambursarea datorată.

Ne alăturăm concluziei academicianului Iulian Văcărel5 că, deşi

au o structură bine conturată, o arie distinctă de manifestare şi o
formă specifică de exprimare (în valută), relaţiile financiare
internaţionale constituie o prelungire firească a relaţiilor
financiare interne, o completare necesară a acestora. Pe măsura
creşterii gradului de dezvoltare economică şi socială a unei ţări
şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, vom asista la
amplificarea şi consolidarea relaţiilor financiare interna-
ţionale, iar nu la îngustarea acestora.

5
I. Văcărel, Op. cit., p.20.
26
3. Funcţiile relaţiilor valutar – financiare internaţionale
Aşa cum s-a arătat deja, segmentele pieţii internaţionale şi
componentele relaţiilor valutar–financiare sunt în strânsă
interdependenţă, astfel că este dificilă şi greoaie separarea lor.
De aceea, vom prezenta, în continuare, funcţiile relaţiilor
valutar-financiare internaţionale care sunt, în general, comune şi
pentru relaţiile financiare internaţionale, pe care le examinăm în
acest capitol al lucrării noastre.
De altfel, relaţiile valutar – financiare internaţionale au un rol
deosebit în:
- derularea tuturor fluxurilor economice internaţionale;
- asigurarea echilibrului economic şi financiar;
- dezvoltarea economiilor naţionale şi a economiei mondiale.

Contribuţia majoră pe care relaţiile valutar – financiare

internaţionale o au în economia internaţională o putem surprinde
prin analiza funcţiilor acestor relaţii6, care sunt:
a) funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor, frecvent
folosită, care se realizează, în special, prin monedele naţionale
liber convertibile cum sunt: dolarul american, lira sterlină, yenul
japonez şi alte monede naţionale care au o pondere importantă în
totalul tranzacţiilor comerciale, cât şi în statistica internaţională.
Un rol deosebit îl au Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.),
monedă de cont emisă şi gestionată de Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.) care îndeplineşte frecvent funcţia de
evaluare atât în tranzacţiile economice, cât şi în statistica
internaţională. Euro, moneda U.E., în cont şi (de la 1 ianuarie
2002) monedă efectivă, unele state membre ale U.E. renunţând
6
Pentru detalii, a se vedea C. Moisuc (coordonator), I. Roşu–Hamzescu,
E.Gurgu, D.Nicoară, op. cit., p. 14 şi urm.
27
la monedele naţionale în favoarea Euro, a dobândit deja un rol
important7;
b) utilizarea ca active de rezervă de către băncile centrale şi
cele comerciale a monedelor convertibile care au o largă
circulaţie internaţională;
c) funcţia de mijloc de plată internaţională. Diverse
instrumente băneşti sunt utilizate în plăţile curente în derularea
tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale. Acest rol
este îndeplinit, în primul rând, de valute, dar şi de titluri de
valoare cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile şi altele.
Ca mijloc de plată internaţională sunt folosite şi monedele
internaţionale, cum sunt D.S.T. şi Euro;
d) rolul de sursă de dezvoltare economică, prin utilizarea
monedelor convertibile în acordarea de credite externe şi
efectuarea de investiţii internaţionale;
e) funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti atât în
relaţia de credit, cât şi în utilizarea lor în depozite bancare
internaţionale. Prin depozite şi credite se obţine un spor de
valoare prin dobânzile ce se acordă, precum şi prin modificarea
favorabilă a evoluţiei cursurilor de schimb valutar;
f) echilibrarea balanţelor de plăţi externe reprezintă un rol
special al relaţiilor valutar – financiare internaţionale.
Balanţa de plăţi curente (mărfuri + servicii) poate avea fie un
sold activ, fie un sold pasiv. În ambele ipoteze, mijlocul de
echilibrare este asigurat prin utilizarea relaţiilor valutar–
financiare internaţionale. În acest sens, excedentul unei balanţe
de plăţi curente poate fi compensat prin utilizarea unei părţi din
acest excedent pentru acordarea de credite externe, prin
efectuarea de investiţii directe sau de portofolii în străinătate,
acordarea de asistenţă financiară (ajutor) ţărilor mai puţin
dezvoltate sau sporirea rezervelor valutare ale ţării respective.

7
Pentru detalii privind D.S.T. şi Euro, a se vedea I. Condor (coordonator), R.
Stancu, S. Cristea, op. cit. p. 69-70 şi 75 şi urm.
28
În cazul unui deficit în balanţa de plăţi curente, se apelează, de
asemenea, la relaţiile valutar – financiare pentru a îndeplini
funcţia de echilibrare prin următoarele căi: contractarea de
credite externe; atragerea de capital străin sub formă de investiţii
directe sau de investiţii de portofoliu sau utilizarea unei părţi din
rezervele valutare ale băncii centrale;
g) funcţia de rambursare a datoriei externe şi de plată a
serviciului datoriei externe sau de încasare a creanţelor externe,
fie prin virarea banilor, fie prin reeşalonare, în ipoteza în care
debitorul nu dispune de fonduri băneşti (ceea ce echivalează,
practic, cu un nou credit, dar în condiţii mai grele);
h) relaţiile valutar – financiare internaţionale au şi funcţia de
emisiune şi utilizare a monedelor internaţionale (D.S.T.,
Euro), prin care în circuitul monetar internaţional au intrat noi
mijloace de plată, ca urmare a deciziei Fondului Monetar
Internaţional şi Uniunii Europene. Pe lângă cele două monede
internaţionale, în canalele valutar–financiare internaţionale intră
anual o cantitate importantă de valută, ca urmare a ieşirii unei
părţi de monedă naţională convertibilă din ţările cu deficit în
balanţa de plăţi curente „echilibrată” prin monedă proprie. Un
exemplu în acest sens este balanţa de plăţi curente a S.U.A. care,
de două decenii, are deficite considerabile.

4. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional

Un amplu proces de redistribuire pe plan internaţional are loc ca
urmare a a) transferului de resurse financiare care pornesc
dintr-o anumită ţară şi se îndreaptă către beneficiarii externi;
b) transferului resurselor financiare care provin din străinătate şi
sunt dirijate către ţara de destinaţie. Are loc o redistribuire a unei
părţi, mai mari sau mai mici, din produsul intern brut (P.I.B.) al
ţărilor plătitoare în favoarea ţărilor beneficiare de astfel de
transferuri. Spre exemplu, plata contribuţiei datorate de o
ţară organizaţiei internaţionale din care face parte (exemplu:
O.N.U., Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
29
Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Copii etc.) produce imediat o
diminuare a resurselor financiare ale acelui stat (în monedă
naţională şi în valută), fără ca acesta să primească ceva în
schimb, direct şi imediat.

În acelaşi timp, organizaţia internaţională beneficiară a

contribuţiei utilizează sumele colectate de la membrii săi, ca şi
eventuale alte venituri, pentru finanţarea obiectivelor pentru care
a fost creată, cum sunt cheltuielile de funcţionare, acordarea de
ajutoare umanitare, acordarea de sprijin uman şi material pentru
combaterea unor boli sau calamităţi naturale etc.

Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional

este motivată de necesitatea de a asigura:
• menţinerea păcii în zonele fierbinţi ale
globului;
• sprijinirea ţărilor şi popoarelor aflate în mare
dificultate să supravieţuiască;
• depăşirea situaţiilor grele cu care se
confruntă unele state;
• realizarea de noi paşi pe calea lichidării
subdezvoltării.
Participarea obligatorie la acoperirea cheltuielilor
organizaţiilor internaţionale prin contribuţii se face în mod
diferenţiat. Statele membre sunt impuse la contribuţii
diferenţiate în funcţie de unele criterii, între care cel mai
important şi frecvent este capacitatea de plată a acestora.

30
Un proces amplu de redistribuire pe plan internaţional se
produce prin intermediul împrumuturilor acordate pe bază bi-
sau multilaterală, mai ales pentru dezvoltarea economică şi
socială. De regulă, aceste împrumuturi sunt contractate în
condiţii de rambursabilitate (de restituire) şi sunt purtătoare de
dobânzi. Astfel de împrumuturi antrenează redistribuiri
repetate de produs intern brut. La acordarea împrumutului,
împrumutătorul din ţara creditoare transferă beneficiarului din
ţara importatoare de capital o sumă de bani pe o perioadă de
timp determinată şi cu o anumită rată a dobânzii. La scadenţă,
debitorul rambursează suma primită cu titlu de împrumut şi
achită creditorului său dobânda datorată, precum şi eventuale
comisioane. La încasarea ratelor scadente, împrumutătorul,
recuperându-şi creanţa, îşi reconstituie capitalul cedat vremelnic
beneficiarului extern spre utilizare, iar împrumutatul este
eliberat de obligaţia sa privind principalul, faţă de împrumutător.
În caz că împrumutul primeşte o destinaţie productivă, atunci
el favorizează crearea de valoare nouă, de venit net pe seama
căruia împrumutatul achită dobânda cuvenită creditorului său.
În caz contrar, dacă împrumutul este folosit în scop de consum
sau pentru investiţii neproductive, plata dobânzii datorate
creditorului va diminua produsul intern brut al ţării
debitorului.

Este de reţinut că relaţiile financiare internaţionale produc efecte

importante nu numai când reflectă transferuri de resurse
financiare sub formă de contribuţii obligatorii sau facultative,
împrumuturi, ajutoare nerambursabile, donaţii etc., ci şi în alte
împrejurări.
Ne referim la situaţia când persoane juridice sau fizice
rezidente ale unui stat realizează venituri sau posedă avere pe
teritoriul altui stat, iar persoanele rezidente ale acestui din urmă
stat pot să obţină venituri sau să deţină bunuri imobile sau
mobile pe teritoriul celuilalt stat. Aplicându-se principii diferite
31
de impunere (al teritorialităţii sau al venitului mondial), de
către cele două state în discuţie, se ajunge frecvent ca unul şi
acelaşi venit (una şi aceeaşi avere) să fie impozitat(ă) de două
suveranităţi fiscale pentru aceeaşi perioadă de timp. Se ajunge,
astfel, la o dublă impozitare fiscală internaţională, care
subminează cooperarea internaţională8.
Totodată, impozitele pe consum (taxa pe valoarea adăugată,
accizele) şi cele asupra schimburilor comerciale internaţionale
(taxele vamale), prin modul de aşezare şi nivelul lor, pot
favoriza exportul anumitor categorii de produse şi limita
exportul altora; ele pot încuraja achiziţionarea anumitor
produse de peste graniţă sau limita ori interzice importul altora.
Subvenţionarea producţiei destinate exportului poate avea efecte
stimulatoare pentru ţara care o practică, dar poate afecta grav
interesele producătorilor din ţara importatoare.

Rezultă că, în anumite condiţii, înseşi relaţiile financiare care

iau naştere pe plan intern pot genera efecte internaţionale.

Se urmăreşte neutralizarea unor asemenea efecte pe diferite

căi, cum sunt:
a) încheierea de convenţii pentru evitarea dublei impozitări şi
prevenirea fraudelor fiscale;
b) participarea statelor la negocieri bi- şi multilaterale pentru
reducerea obstacolelor tarifare şi eliminarea totală a celor
netarifare;
c) instituirea de taxe de compensare, în caz de perturbare a
pieţii interne a unui stat de către produsele originare dintr-un stat
care subvenţionează exportul;

8
Pentru detalii, a se vedea I. Condor, Evitarea dublei impozitări
internaţionale, Editura „Monitorul Oficial” R. A., Bucureşti, 1999.
32
d) instituirea de taxe antidumping9;
e) acordarea de preferinţe vamale generalizate;
f) constituirea de uniuni vamale sau de zone ale liberului
schimb etc.

GHIDUL STUDENTULUI

A. Concepte-cheie

• Fenomen financiar
• Transfer de valori – de resurse
• Relaţii financiare cu caracter naţional /
internaţional
• Caracteristici ale relaţiilor financiare
internaţionale
• Clasificarea relaţiilor financiare internaţionale
• Funcţiile relaţiilor financiare internaţionale
• Redistribuirea resurselor financiare pe plan
internaţional
• Efecte internaţionale generate de relaţii
financiare care iau naştere pe plan intern.

9
Taxă antidumping, taxă vamală suplimentară percepută peste taxele vamale
de import, cu scopul de a anihila efectele dumpingului. (Dumping – vânzarea
unei mărfi pe piaţa unei alte ţări la un preţ inferior valorii sale normale)
(Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale, coordonatori Gh. Marin şi
Al. Puiu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 531 şi 252-255).
33
 B. Probleme în discuţie

• Care sunt caracteristicile relaţiilor financiare

internaţionale?
• Care sunt criteriile pentru clasificarea relaţiilor
financiare internaţionale?
• În ce constă rolul şi care sunt funcţiile relaţiilor
financiare internaţionale?
• Cum exemplificaţi redistribuirea resurselor
financiare pe plan internaţional?
• Care sunt căile pentru neutralizarea efectelor
internaţionale ale relaţiilor financiare ce iau
naştere pe plan intern?

34
 CAPITOLUL II
PIAŢA MONETARĂ (MONEY MARKET)
Piaţa monetară are două componente: piaţa monetară naţională
şi piaţa monetară internaţională.

1. Piaţa monetară naţională

1.1. Concept. Piaţa monetară este constituită din totalitatea

operaţiunilor de vânzare–cumpărare de monedă naţională şi
străină, de titluri de credit pe termen scurt, pe care le efectuează
băncile în scopul echilibrării zilnice a plăţilor şi încasărilor de
efectuat (compensarea excedentului şi deficitului de lichiditate),
precum şi ansamblul de relaţii pe care-l generează aceasta1. Este
o definiţie complexă a pieţii monetare.

Într-o altă definiţie, se consideră că piaţa monetară reprezintă:

a) totalitatea relaţiilor băneşti pe termen scurt (până la un an);
b) instituţiile bancare şi financiare care efectuează operaţiuni
băneşti;
c) mecanismele monetare utilizate de sistemul bancar, în
primul rând de banca centrală, precum şi de băncile comerciale,
casele de economii, oficiile de pensii etc.2. Această definiţie
stabileşte mai concis cele 3 componente, elemente specifice ale
pieţii monetare.

1
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, coordonatori George Marin,
Alexandru Puiu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 412.
2
Constantin Moisuc (coordonator), Ion Roşu–Hamzescu, Elena Gurgu, Dan
Nicoară, Relaţii valutar–financiare internaţionale, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 30.
35
De ce a apărut piaţa monetară?! Pentru că:
a) unele bănci şi instituţii (casele de economii, băncile ipotecare
etc.) au, prin natura lor, un surplus de încasări şi deci de
disponibilităţi băneşti;
b) alte bănci şi instituţii, cum sunt, spre exemplu, băncile
comerciale, bancherii particulari etc., au un surplus de plăţi în
comparaţie cu încasările băneşti, deci un deficit de surse băneşti.

Piaţa monetară rezolvă această situaţie, prin funcţia sa de

compensare a surplusurilor şi deficitelor de mijloace băneşti.

Această compensare se realizează prin: a) acordarea şi

primirea de credite interbancare (între bănci), b) efectuarea de
depozite bancare, c) cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare
pe termen scurt şi care prezintă siguranţă (certitudine) pentru
transformarea lor în bani lichizi fără pierderi.

Piaţa financiară asigură în acest fel circulaţia disponibilităţilor

băneşti curente la o rată a dobânzii al cărei nivel este dat de
raportul dintre cererea şi oferta de împrumuturi pe termene
foarte scurte (unele chiar de 24 de ore, când este necesară
aranjarea „imaginii financiare” a unei bănci la sfârşit de
trimestru, semestru sau an).
Piaţa monetară este organizată de băncile centrale din fiecare
ţară şi funcţionează sub supravegherea şi controlul acestora.
Banca centrală intervine pe piaţa monetară, mai ales pentru a
influenţa (orienta) evoluţia dobânzii.
Pe piaţa monetară naţională operaţiunile monetare se efectuează
în moneda naţională. Când tranzacţiile au loc între bănci sau
societăţi comerciale din ţări diferite, se utilizează valute,
deoarece operaţiunea se realizează pe piaţa monetară
internaţională.

36
Piaţa monetară deţine un loc tot mai important în economiile
contemporane datorită semnificaţiei tot mai mari pe care
moneda o are în ansamblul societăţii.

1.2. Politica monetară şi instrumentele de realizare a

acesteia. Pentru realizarea politicii economice, statele
promovează o anumită politică monetară pentru obiective cum
sunt: stimularea creşterii economice; stimularea sau frânarea
masei monetare în circulaţie; realizarea unei politici de credit
dorită; obţinerea ratei inflaţiei dorite şi alte obiective economice.
În acest scop sunt utilizate diferite instrumente ale politicii
monetare, cum sunt, spre exemplu:
a) modificarea taxei oficiale a scontului3, folosită de banca
centrală. Nivelul acestei taxe influenţează nivelul dobânzilor şi
prin aceasta se produce ieftinirea sau scumpirea creditelor, cu
implicaţii asupra masei monetare în circulaţie, atragerea de
capital străin, încurajarea sau temperarea (limitarea) creşterii
economice;
b) rezervele minime obligatorii ale băncilor comerciale la
banca centrală. Băncile comerciale pot fi obligate să constituie
depozite la banca centrală sub forma unei cote procentuale din
depozitele primite de la clienţi. Prin aceasta se influenţează
posibilitatea (capacitatea) băncilor comerciale de a acorda
credite. Prin nivelul cotei procentuale a rezervei minime se
stimulează sau se frânează disponibilităţile monetare destinate
creditelor, ceea ce atrage implicaţii economice şi monetare (spre
exemplu, inflaţia);

3
Taxă a scontului (rată a scontului), rată a dobânzii percepută de bănci
comerciale pentru scontarea portofoliului de efecte comerciale (cambii, trate,
bilete la ordin etc.), prezentat de clienţii lor, respectiv pentru cumpărarea de
către bancă a acestor efecte înainte ca acestea să fi ajuns la scadenţă.
(Dicţionar de relaţii economice internaţionale, coordonatori G. Marin,
Al. Puiu, op. cit. , p. 531.)
37
a) plafonarea masei monetare de rescont la banca centrală a
titlurilor de credit. Plafonul ridicat stimulează băncile
comerciale să sconteze titluri de credit ale agenţilor economici
ca urmare a vânzării pe credit. Când plafonul este scăzut
influenţa este inversă, adică vânzătorii se abţin de a mai vinde
mărfuri cu plata eşalonată (pe credit), reducând cifra de afaceri;
b)politica operaţiunilor pe piaţa liberă (open market)
reprezintă tranzacţiile de vânzare–cumpărare de titluri de credit4
de stat (bonuri de tezaur sau obligaţiuni de stat). Prin aceste
tranzacţii, statul intervine pentru a influenţa masa monetară în
circulaţie. Astfel, vânzarea de titluri de credit de stat restrânge
volumul masei monetare, pe când cumpărarea lor majorează
masa monetară, ceea ce influenţează creditul, nivelul dobânzilor,
cursul de schimb valutar etc.

În consecinţă, politica monetară exprimă ansamblul măsurilor

şi instrumentelor adoptate de băncile centrale sau autorităţile
monetare pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile,
stabilitatea preţurilor şi cursurilor valutare, dezvoltarea
creditului şi atragerea de capital străin în ţările care au nevoie de
acesta5.

Din definiţia dată rezultă elementele specifice ale politicii

monetare:
a) un ansamblu de măsuri şi instrumente adoptate de băncile
centrale sau autorităţile monetare;
b) scopul acestor măsuri este:
- realizarea unei dezvoltări economice durabile;

4
Titlul de credit – document constitutiv şi constatator al unei creanţe precis
determinat în cuprinsul său, care permite titularului său (posesorului legitim)
să o realizeze la scadenţă (G. Marin, Al. Puiu, op. cit., p. 544-545.)
5
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă. Credit. Bănci,
Editura Didactică, Bucureşti, 1995.
38
 - stabilitatea preţurilor şi cursurilor valutare6;
- dezvoltarea creditului;
- atragerea de capital străin în ţările care au nevoie de acesta.

2. Piaţa monetară internaţională

Spre deosebire de piaţa monetară naţională, unde operaţiunile

monetare se efectuează în moneda naţională şi pe termen scurt,
aşa cum s-a arătat mai sus, pe piaţa monetară internaţională
tranzacţiile se realizează pe termene medii sau lungi7 şi se
exprimă în valute. Titlurile ce se tranzacţionează pe această
piaţă reprezintă o investiţie, adică o angajare pe termen lung a
unui capital.

Piaţa monetară internaţională este legată de piaţa naţională,

fiind o piaţă monetară paralelă cu cea naţională.

2.1. În realitate, însă, piaţa monetară internaţională se

caracterizează prin următoarele trăsături:
a) propria sa structură de dobânzi;
b) propriile instituţii;
c) reguli nescrise;
d) surse şi tehnici specifice de alimentare cu bani8.

6
Pentru detalii, a se vedea I. Condor, Drept financiar, editor R.A. „Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1994, p. 414 – 415.
7
În schimb, pieţele valutare sunt folosite pentru operaţii de vânzare –
cumpărare de valute la vedere şi pe termene scurte (C.C. Kiriţescu, Relaţiile
valutare–financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 77).
8
Gh. Munteanu, D. Pascariu, Piaţa financiară internaţională, în C. Moisuc
(coordonator), Relaţii valutar – financiare şi tehnica plăţilor internaţionale,
Editura A.S.S.P., Bucureşti, 1982
39
Monedele care formează piaţa financiară internaţională provin
din două surse, şi anume:
a) monede străine (sub formă de devize şi valute) convertibile
care circulă în relaţiile internaţionale, deşi continuă să se afle în
depozitele băncilor ţărilor emitente, dar dreptul de proprietate
asupra acestora aparţine nerezidenţilor;
b) monede străine (sub formă de valute sau devize) convertibile
care circulă în relaţiile internaţionale (adică pe piaţa valutară
internaţională), dar care sunt aflate în depozite din bănci
situate în afara statului ce le-a emis, fapt pentru care aceste
monede sunt denumite eurovalute sau eurodevize9.

Trebuie precizat că valuta, reprezentând în fapt o monedă

naţională, este supusă reglementărilor legale ale ţării respective,
structurii de dobânzi, instituţiilor specifice etc. naţionale.

2.2. În schimb, eurovalutele reprezintă o categorie monetară

care nu este supusă unor reglementări legale ale unei autorităţi
monetare. Eurovalutele nu mai sunt, deci, supuse regimului
juridic specific şi controlului statului care le-a emis, adică ies de
sub acel regim juridic, datorită faptului că sunt depozitate în
conturi din altă ţară decât cea care a emis moneda respectivă.
Mai exact, moneda în cauză – eurovaluta – nu mai aparţine
statului emitent, deoarece dreptul de proprietate (deci, dreptul de
a o deţine şi a dispune de ea) a trecut la un proprietar care a
depozitat-o într-o bancă din alt stat decât cel de emisiune.
În consecinţă, se consideră că piaţa eurovalutelor reprezintă un
segment monetar al pieţii monetare internaţionale.

9
Pentru detalii, a se vedea: C. Moisuc (coordonator), op. cit., p.32-33;
C.C. Kiriţescu, op. cit., p. 79 şi urm.; Charles Scanlon, Definition et
mecanismes des operations en eurodollars, în L’eurodollars, Paris, 1971,
p. 13 şi urm.
40
În calitate de eurovalută a fost utilizată, la început, lira sterlină.
A deţinut acest rol din secolul XIX până la începutul primului
război mondial. După al doilea război mondial şi mai ales după
şocurile petroliere, dolarul a luat locul lirei sterline, astfel că
ponderea eurodolarilor a crescut la 80% din totalul eurovalutelor
în anii ’80. Din această cauză s-a ajuns ca, în limbajul curent, să
se confunde piaţa eurovalutelor cu piaţa eurodolarilor10.
Până prin anii '70, eurovalutele proveneau, în principal, din
nerepatrierea valutelor obţinute din exporturile de mărfuri şi
servicii în scopul de a se putea dispune prompt de valută în
bănci străine pentru plata de importuri.

După această perioadă, extinderea pieţei eurovalutelor a fost

influenţată de mai mulţi factori. Dintre aceştia cităm doar doi
factori:
Criza petrolieră (1973-1974) a declanşat un aflux însemnat de
eurovalute care au pătruns masiv în canalele valutar – financiare
internaţionale sub formă de petrodolari, dar şi ca mărci, franci
francezi, lire sterline, în depozitele marilor bănci din Europa,
America, Japonia, Orientul Mijlociu, aprovizionând şi
dezvoltând piaţa eurovalutară11.
De asemenea, al doilea factor, cu un rol important în
dezvoltarea pieţei eurovalutelor, este activitatea societăţilor
transnaţionale, care sunt principalii actori ai investiţiilor
internaţionale, comerţului mondial, serviciilor bancare. Având
filiale în întreaga lume, aceste societăţi derulează o enormă masă
de capital concretizat în valute depozitate în băncile din centrele
financiare internaţionale, operând deci cu eurovalute.

10
Alasdair Watson, Finance of International Trade, London, 1980, citat de
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 32.
11
Gh. Munteanu, D. Pascariu, Piaţa financiară internaţională, studiu în
C. Moisuc, op. cit., 1982.
41
Existenţa pieţei eurovalutare, adică posibilitatea de a depozita
o valută într-o bancă situată în afara ţării de emisiune, implică
următoarele condiţii:
• moneda naţională să fie liber utilizabilă, fără restricţii în
materie de convertibilitate;
• moneda respectivă să deţină o pondere importantă în
tranzacţiile comerciale, financiare şi în rezervele
monetare ale băncilor;
• existenţa unor diferenţe de rate de dobânzi între valute pe
plan naţional şi pe plan internaţional;
• existenţa unor disponibilităţi majore ale valutei
respective pe plan naţional pentru a fi utilizate pe plan
internaţional;
• depozitele efectuate în bănci străine să nu fie afectate de
măsuri de control sub aspectul dobânzilor, rezervelor
obligatorii ş.a.

Semnificaţia prefixului euro constă în aceea că, istoriceşte,

eurovalutele au apărut şi se folosesc larg în Europa12. Dar
prefixul euro are o valoare convenţională; valutele străine
depozitate şi utilizate pot fi tot la fel de bine numite
„asiovalute”. Sunt autori care optează pentru noţiunea de
„xenovalute” (monede străine). De altfel, în practică se foloseşte
foarte puţin prefixul euro, ci pur şi simplu dolar, liră, franc etc.,
dar dacă aceste monede sunt depozitate la o bancă situată în
afara ţării de origine, ele se comportă ca o eurovalută, adică nu
se află sub controlul nici unei autorităţi monetare naţionale.
Piaţa eurovalutară este cel mai important segment al pieţei
monetare internaţionale. Pe piaţa monetară internaţională
tehnicile de utilizare a eurovalutelor sunt depozitele bancare şi
certificatele de depozit.

12
A nu se confunda prefixul „euro” cu moneda europeană Euro.
42
Depozitul bancar reprezintă o sumă în monedă în cont pusă la
dispoziţia unei bănci pentru o anumită perioadă de timp
prestabilită de comun acord între banca depozitară şi deponent
contra unei anumite dobânzi13.
Trebuie reţinut că termenul de eurodolari (precum şi oricare
altă formă de eurovalute) nu reprezintă o localizare geografică a
conturilor respective, ci o categorie financiară. Între un cont în
dolari la o bancă din S.U.A. sau dintr-o altă ţară şi un cont în
eurodolari la o bancă din afara S.U.A. este o singură diferenţă,
şi anume că eurodolarii nu sunt creanţe directe asupra resurselor
băneşti din S.U.A., ci asupra băncii străine respective14.
De altfel, eurodolarul (ca orice eurovalută) nu reprezintă o
monedă în sensul care se atribuie în general acestei noţiuni. Tot
ce apare în eurodolari ca având natură (caracter) monetară
derivă în realitate din dolarul S.U.A. Aceasta este cauza pentru
care eurodolarii urmează ca o umbră evoluţia dolarilor S.U.A.:
puterea lor de cumpărare scade sau creşte o dată cu aceea a
dolarilor S.U.A.
Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la:
a) depunătorii iniţiali, cum ar fi: Banca Reglementelor
Internaţionale de la Basel; bănci centrale; societăţi
transnaţionale; bănci comerciale care plasează în eurodolari
soldurile pe termen scurt mobilizabile;
b) intermediari: eurobănci, curtieri (agenţi) de bursă;
c) împrumutaţi finali: întreprinderi comerciale, în scopul
finanţării importului sau exportului, firme americane şi
transnaţionale, colectivităţi publice, în mod excepţional, bănci
centrale.
13
A se vedea, C. Moisuc (coordonator), Relaţii valutar–financiare
internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 34.
14
Charles Scanlon, Definition et mecanismes des operations en eurodollars,
în L’eurodollar, Paris, 1971, p. 13 şi urm.; Milton Friedman, Le marché de
l’eurodollar: principes fondamentaux, în L’eurodollar, Paris, 1971, p. 110 şi
urm.
43
Se pune întrebarea: ce interes există pentru deschiderea de
conturi în eurodolari (sau în altă formă de eurovalute)? Se pare
că pot fi mai multe interese, dintre care cităm:
- profitul, deoarece dobânda la depunerile de eurodolari poate fi
mai mare decât cea care se plăteşte pentru depunerile în dolari;
- securitatea depozitului. Deţinătorul de dolari se poate simţi în
mai mare siguranţă dacă banca la care face depunerea nu este
supusă direct jurisdicţiei autorităţilor americane, aşa cum s-ar
întâmpla dacă banii ar fi depuşi la o bancă din S.U.A.
Să cercetăm acum mijloacele de plată internaţionale, respectiv
să definim valutele, devizele şi monedele internaţionale.
3. Valutele, devizele şi monedele internaţionale
Noţiunea care defineşte, în ansamblu, devizele, valutele şi
monedele internaţionale este cea de mijloace de plată
internaţionale. Aceste mijloace de plată internaţionale constau
în totalitatea formelor şi instrumentelor de plată acceptate de
parteneri la derularea schimburilor economice internaţionale în
vederea onorării obligaţiilor de plată ale acestora. Funcţia de
mijloc de plată internaţională este îndeplinită de mai multe
unităţi monetare, asupra cărora ne vom opri sumar.

3.1. Valutele
Prin valută, în mod curent, se înţelege moneda naţională a
unui stat, indiferent de forma de prezentare (numerar sau
disponibil în cont), în situaţia când ea este folosită în tranzacţii
şi alte operaţii internaţionale. Astfel, lira sterlină, spre
exemplu, este o monedă pentru orice rezident în Marea Britanie
care o utilizează în tranzacţii şi alte operaţii interne. Aceeaşi liră
sterlină devine valută în cazul când un rezident plăteşte cu ea o
marfă importată din Franţa sau în situaţia când un nerezident,
spre exemplu, un francez, converteşte în lire sterline o sumă în
franci francezi (astăzi în Euro) pentru a face o călătorie în
44
Franţa: aceleaşi lire sterline au devenit în mâinile francezului o
valută pe care o va utiliza pentru a cumpăra produse şi pentru a-şi
angaja servicii în Marea Britanie.

Din cuprinsul definiţiei şi din exemplul de mai sus rezultă

elementele specifice ale valutei, şi anume:
- moneda naţională a unui stat;
- indiferent de forma de prezentare (numerar sau disponibil în
cont);
- când este folosită în tranzacţii şi alte operaţii internaţionale.

Valuta, la fel ca şi moneda, are două forme (la care ne-am

referit mai sus), şi anume:
a) valută efectivă, când se prezintă sub formă de numerar;
monedele divizionare şi bancnotele sunt deci valute efective;
b) valută de cont, când se prezintă sub forma unui disponibil
bănesc în contul bancar al deţinătorului (persoană fizică sau
persoană juridică).

Valuta efectivă are o utilizare restrânsă. Ea se foloseşte mai ales

în scopuri turistice sau în deplasări ale persoanelor în străinătate
în interes de serviciu. Transportul valutei fiind riscant şi chiar
incomod, se evită frecvent numerarul, folosindu-se alte
instrumente de plată, cum sunt cecurile de călătorie (engl.
travellers’ cheques) sau tichetele de credit (credit cards). Pentru
aceleaşi considerente şi expedierea prin poştă a unei sume în
valută efectivă se utilizează destul de rar.

Valuta în cont reprezintă un disponibil care se află:

- fie la o bancă din ţara deţinătorului;
- fie la o bancă din ţara emitentului;
- fie la o bancă dintr-o terţă ţară.

45
Pentru a se efectua plăţi din cont se utilizează operaţii bancare
curente, cum sunt: dispoziţia (ordinul) de plată, virament între
conturi, cecuri etc.

Valuta de cont are cea mai largă utilizare ca mijloc de plată

internaţională.

Prin depunerea în depozit bancar, valuta efectivă se transformă

în valută de cont; şi, invers, în cazul ridicării unor sume din
cont, valuta de cont se transformă în valută efectivă.

În raport de modul de preschimbare, valutele pot fi:

a) convertibile–sunt, în mod practic, monedele care se schimbă
liber contra unor alte monede naţionale sau internaţionale (emise
de instituţii financiar–bancare internaţionale), la un curs fix sau
cunoscut;
b) neconvertibile-participă la un număr restrâns de operaţii
valutare, schimbându-se, în general, într-un singur sens, adică
pentru cumpărarea de valută convertibilă intrată în ţară, deci ca
monedă neconvertibilă.

Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată,

mult apreciate şi căutate pe piaţa financiară, pot juca rolul de
valută de rezervă. Pentru ca o monedă să servească drept valută
de rezervă trebuie să îndeplinească trei condiţii15:
a) să joace un rol important în operaţiunile financiar–valutare
internaţionale;
b) să fie liber convertibilă;
c) să se bucure de o stabilitate pe termen lung.

15
Constantin Floricel, Relaţii şi tehnici financiar–monetare internaţionale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 19.
46
3.2. Devizele–reprezintă un titlu de credit pe termen scurt,
exprimat într-o valută şi folosit la efectuarea plăţilor şi
lichidarea datoriilor faţă de străinătate16 (alături de valută şi
într-o proporţie mult mai mare).

Din definiţie rezultă trăsăturile caracteristice ale devizelor:

a) reprezintă un titlu de credit pe termen scurt: cambiile,
cecurile, acţiunile, obligaţiunile, cupoanele, transferurile
telegrafice; deci toate titlurile de credit pe termen scurt, cu
excepţia numerarului, respectiv a valutei efective;
b) sunt exprimate într-o valută;
c) sunt folosite la efectuarea plăţilor şi lichidarea datoriilor faţă
de străinătate.

În literatura de specialitate există şi o opinie care consideră că

noţiunea de devize are o sferă mai largă. În această opinie,
devizele ar constitui totalitatea mijloacelor de plată exprimate
într-o monedă străină cuprinzând toate titlurile de credit pe
termen scurt menţionate mai sus (la lit. a), inclusiv valutele,
metalele preţioase şi orice alte instrumente folosite în plăţile faţă
de străinătate.
În prezent este utilizată definirea noţiunii de valută din prima
opinie de mai sus (lit. a – c), iar între cele două războaie
mondiale s-a utilizat în literatura economică cea de a doua
opinie menţionată, adică definirea în sens larg a noţiunii.

16
Costin C. Kiriţescu, Emilian M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie,
Editura „ Expert”, Bucureşti, 1998, p. 108-109. A se vedea, de asemenea,
P.V. Pătrăşcanu şi O. Sachelarie, Titluri de credit în comerţul internaţional,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975; P. Goreniuc, Relaţiile de plăţi cu
străinătatea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 102 şi urm; F. Machlup,
International Monetary Economies, London, Allen and Unwin, 1969
(capitolul Teoria devizelor); D.A. Snider, Introduction to International
Economies, Homewood, Irwin, 1967 (capitolul Piaţa de devize, „Diverse
sisteme monetare internaţionale”).
47
Titlurile de credit care servesc ca devize dau dreptul
beneficiarului de a primi, la vedere sau într-un termen scurt, o
anumită sumă de bani în localitatea din străinătate stabilită de
părţi.

După formă17, devizele se împart în:

a) cambii18, care reprezintă forma cea mai răspândită de devize
în ţările cu economie de piaţă;
b) cecuri, asupra băncii respective, prin care banca va achita din
contul său suma înscrisă pe cec, fie la ordinul titularului de cont,
fie la ordinul unui terţ, fie, în sfârşit, la ordinul purtătorului;
c) valori mobiliare – acţiuni şi obligaţiuni – rambursabile în
străinătate într-o valută.

3.3. Monedele internaţionale. Sunt emise în afara sistemelor

băneşti naţionale sau a cecurilor de afaceri, de către organisme
bancar – financiare internaţionale, anume pentru a fi utilizate pe
plan mondial sau regional. Moneda internaţională poate circula
paralel cu monedele naţionale sau în locul acestor monede.

3.3.1. Drepturile Speciale de Tragere (DST), emise de Fondul

Monetar Internaţional (FMI) în 1970, reprezintă cea mai
importantă monedă internaţională19. A fost emisă în scopul
a) de a majora mijloacele de plată internaţionale, b) de a servi ca
etalon monetar internaţional, c) de a constitui mijloc de evidenţă
şi calcul.

17
Idem, p. 108.
18
Cambia – denumire generică pentru efecte de comerţ, deci pentru titluri
negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă determinată şi
plătibilă imediat sau pe termen scurt (în general, 90 de zile). Cambia este de
două feluri: trată şi bilet la ordin (Pentru detalii, a se vedea C.C. Kiriţescu,
E.M. Dobrescu, op. cit., p. 44 şi urm.).
19
Pentru dezvoltări privind D.S.T., a se vedea C.C. Kiriţescu,
E.M. Dobrescu, op. cit., p. 113-118.
48
D.S.T. se atribuie gratuit statelor membre ale F.M.I.,
proporţional cu cota lor de Fond. D.S.T. este o monedă de cont,
de calcul şi poate fi convertită în monede naţionale cu acordul
F.M.I. şi al statului a cărui monedă naţională este solicitată.
Rezultă că deţinerea şi circulaţia D.S.T. sunt limitate la sfera
organelor oficiale, particularii neavând acces la ele. Decizia
privind data şi volumul alocărilor de D.S.T. se ia de conducerea
F.M.I. şi trebuie justificată prin existenţa unei necesităţi globale
pe termen lung de lichiditate, care să fie acoperită într-un mod
corespunzător scopurilor F.M.I. şi să evite stagnarea economică
şi deflaţia, ca şi cererea excesivă şi inflaţia. Deciziile de alocare
se iau pentru o „perioadă de bază” de 3-5 ani. D.S.T. se
determină pe baza unui coş de valute, format iniţial din 16
valute, apoi din 5 valute (USD, yenul, lira sterlină, marca
germană şi francul francez), apoi din 4 valute (USD, Euro, yenul
şi lira sterlină).

3.3.2. O altă monedă internaţională este European Composite

Unit (ECU), emisă pe Piaţa Comună în 1973. Rolul ECU a
fost ca monedă de cont, fiind constituită tot ca un coş valutar
format din valutele ţărilor Pieţii Comune. În anul 1999, ECU
devine Euro – monedă unică (regională) a ţărilor Uniunii
Europene (U.E.)20. În perioada 1999–2001, Euro este o monedă
internaţională de cont, de evidenţă. Începând de la 1 ianuarie
2002, Euro devine monedă comună: a) atât în conturile
bancare, b) cât şi monedă efectivă, înlocuind monedele naţionale
ale statelor care au aderat la sistemul Euro. De la 1 martie 2003
Euro a devenit moneda de referinţă şi în România, înlocuind
dolarul american.

20
Pentru detalii privind Euro, a se vedea I. Condor (coordonator), Drept
financiar, bugetar şi fiscal, vol. I, Editor „Condor Consulting & Taxation”,
Bucureşti, 2003, p. 75 – 82.
49
Dintre avantajele introducerii Euro21, menţionăm următoarele:
a) stabilitatea schimburilor, determinată de moneda unică
comună, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care
puteau bloca comerţul intereuropean. Stabilitatea schimburilor
va duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a
scăderii cheltuielilor prin necesitatea de a cumpăra monedă
străină şi la eliminarea fluxurilor speculative de capital din ţările
partenere;
b) eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice
statele nefiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra
moneda naţională;
c) economii privind moneda de rezervă, statele membre
nemaifiind nevoite să ţină rezerve internaţionale în acel spaţiu
comun;
d) stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei
politici valutare comune.

În lumea arabă s-a creat Fondul Monetar Arab, care, ca urmare

a unui excedent de petrodolari (la care ne-am referit mai sus),
emite o monedă comună – dinarul arab. Este o valută de cont şi
evidenţă, formându-se, totodată, un fond de ajutor al ţărilor
arabe cele mai sărace.

Este necesar a nu se confunda monedele internaţionale emise

de instituţii financiar–bancare internaţionale, pe care le-am
examinat mai sus, cu monedele naţionale care îndeplinesc
funcţii internaţionale (dolarul american, yenul japonez, francul
elveţian), dar nu sunt monede internaţionale.

21
Cu privire la etapele parcurse pentru adoptarea monedei Euro, a se vedea
Simona Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p. 282 – 320.
50
Mai exact, trebuie reţinut că moneda internaţională apare în
literatura de specialitate şi în activitatea practică sub două
forme, şi anume:
a) sub forma unei monede naţionale care, datorită unor
însuşiri sau împrejurări deosebite, circulă şi în afara graniţelor
statului emitent, servind ca mijloc de plată cu caracter
internaţional, adică având funcţii internaţionale. Este vorba, mai
ales, aşa cum s-a arătat mai sus22, spre exemplu, de lira sterlină,
înlocuită apoi de dolarul american23. În mod legal, dolarul
american îndeplineşte funcţii monetare pe plan mondial în urma
Acordurilor monetare de la Bretton Woods (1944), cum sunt
cele de etalon, instrument de rezervă şi mijloc de plată în
relaţiile internaţionale, acorduri la care ne vom referi mai târziu;
b) sub forma unui instrument emis de un organism
internaţional, anume pentru a fi utilizat pe plan mondial sau
regional. Este vorba de monede internaţionale propriu–zise,
care pot circula paralel cu monedele naţionale sau în locul
acestor monede24. Am examinat, în acest sens, Drepturile
Speciale de Tragere (D.S.T.), Euro şi dinarul arab.

4. Cooperarea monetară internaţională postbelică

4.1. Scurt istoric. Statele acordă o mare importanţă
perfecţionării continue a sistemului financiar şi de credit,
urmărind realizarea unei balanţe comerciale25 excedentare, care
22
Paragraful 3.1.
23
L. Denny, America Conquers Britain, New York, 1930, p. 169.
24
A se vedea, în acest sens, C.C. Kiriţescu, Relaţiile valutar – financiare
internaţionale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 44 şi
urm.
25
Balanţa comercială – componentă a balanţei de plăţi externe, care
cuprinde încasările din exportul de mărfuri şi plăţile pentru importul de
mărfuri, exigibile în cursul perioadei de referinţă, de obicei un an, indiferent
dacă fluxul de mărfuri a avut loc în aceeaşi perioadă sau alta (Dicţionar de
relaţii economice internaţionale, coordonatori G. Marin, Al. Puiu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 58).
51
să asigure o balanţă de plăţi echilibrată, consolidarea rezervelor
valutare ale ţării.
În cadrul acestor preocupări şi al dezvoltării cooperării
internaţionale, deosebit de necesară este cunoaşterea modului
cum este alcătuit şi cum funcţionează sistemul internaţional al
relaţiilor valutar – financiare şi de credit internaţionale.
În condiţiile amplificării acestor relaţii, apare necesară
existenţa unui instrument pentru efectuarea plăţilor
internaţionale26 recunoscut de partenerii externi. Cum nu exista
şi nu s-a acceptat existenţa unei monede internaţionale şi a unui
sistem bănesc internaţional, statele au recurs la folosirea
metalelor preţioase – argintul şi aurul – ca mijloc de evaluare şi
de plată în schimburile internaţionale, funcţii băneşti pe care
le-au îndeplinit în bune condiţii o perioadă îndelungată. Atâta
timp cât „etalonul aur”27 a stat la baza sistemelor monetare
naţionale, plăţile internaţionale s-au desfăşurat fără dificultăţi şi
astfel nu s-a simţit nevoia unor reglementări internaţionale, aurul
îndeplinind rolul de bani universali, prin circulaţia sa liberă între
state.
Dezvoltarea rapidă a schimburilor internaţionale a impus însă
găsirea unor noi modalităţi de decontare, întrucât transferul şi
transportul efectiv de aur (sub forma de monede sau lingouri)
devenise un mijloc de plată greoi şi riscant.

26
A se vedea P. Goreniuc, Relaţiile de plăţi cu străinătatea, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti,1971, p. 7; Gălăşescu – Pyk, Curs de drept bancar,
1970, p. 20; Rene Rodiere, Jean – Louis Rives – Lange, Droit bancaire,
Paris, Dalloz, 1973, p. 130 şi urm.; A.H. Hudson, R.H. Pennington şi J.E.
Mann, Commercial Banking Law, 1977.
27
A se vedea Herbert G. Grubel, International Monetary System, Efficiency
and Practical Alternatives, Third edition, Penguin Books, Inc., 1977, p. 30;
Thomas Mayer, James S. Duesenberry Robert Z. Aliber, Money, Banking and
The Economy, Fourth Edition, 1990, W.W. Norton and Company Inc. New
York, ediţia românească, Editura Didactică şi Pedagogică , R.A., 1993, p. 504
şi urm.
52
Practica a determinat astfel folosirea ca modalităţi de plată
internaţionale a bancnotelor emise de principalele state şi
convertibile în aur. De asemenea, s-a trecut la utilizarea, în
decontările internaţionale, a devizelor (cecuri, cambii, ordine de
plată). Adoptând etalonul aur – devize, plăţile internaţionale se
făceau prin folosirea ca mijloc de plată a valutelor şi a devizelor
cu caracter internaţional, îndeosebi lire sterline, franci francezi
sau dolari. Aceste valute şi altele cu putere circulatorie
internaţională au devenit valute de rezervă şi de plăţi pe plan
internaţional, aşa cum s-a arătat mai sus.
Între cele două războaie mondiale, însă, tulburările social –
economice de mare amploare determinate de criza generală a
economiei mondiale (1929 – 1933) au avut repercusiuni grave
asupra situaţiei financiar – valutare, constând în generalizarea
instabilităţii monetare, destrămarea relaţiilor valutare, izolarea
statelor sau gruparea lor în blocuri valutare cu interese
antagoniste.
În consecinţă, spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
marile puteri au acceptat ideea că una dintre problemele vitale ce
trebuia rezolvată urgent, pentru ca perioada de redresare
economică postbelică să se poată desfăşura normal, era aceea a
organizării unui sistem internaţional de rezerve şi plăţi.
A reieşit, deci, că un număr de sisteme băneşti naţionale, legate
între ele prin etalonul aur–devize, specific perioadei interbelice,
nu poate înlocui un sistem monetar internaţional care să
instituie o anumită disciplină în relaţiile valutare internaţionale,
o stabilitate a cursurilor valutare şi să asigure o lichiditate
corespunzătoare nevoilor schimburilor economice dintre state.
Astfel, a apărut necesitatea ca, paralel cu sistemele băneşti
naţionale, să se instaureze un sistem monetar internaţional.
Prin sistem monetar internaţional se înţelege reglementarea
convenită, coerent, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a
aranjamentelor existente între ţări, determinate de schimburile
comerciale, de mişcările de capital şi de creşterea economică.
53
Această reglementare, însoţită de aspectele instituţionale
corespunzătoare, trebuie să îndeplinească cel puţin trei funcţii:
a) să asigure stabilitatea relativă a raporturilor valorice dintre
monede, pentru a promova certitudinea şi echitatea în
tranzacţii şi a înlătura mişcările speculative de capitaluri;
b) să furnizeze lichiditatea internaţională necesară pentru
finanţarea eventualelor deficite temporare ale balanţei de plăţi;
c) să prevadă mecanisme de echilibrare în cazul unor deficite
durabile ale schimburilor economice cu străinătatea28.
Problemele cele mai multe şi dificile pe care le are de rezolvat
sistemul monetar internaţional sunt determinate de contradicţia
existentă între caracterul naţional al mijloacelor de plată şi
natura internaţională a schimburilor economice29.

4.2. Uniuni Monetare. Una din formele de reglementare

internaţională a relaţiilor valutar – financiare, unele datând încă
din perioada anterioară primului război mondial, o reprezintă
uniunile monetare. În perioada interbelică s-au constituit
blocuri monetare, transformate apoi în zone monetare, care s-au
menţinut până astăzi30. Aceste uniuni şi blocuri au avut un
caracter limitat, regional sau zonal, servind în fapt interesele
unui grup restrâns de state. Grupările de tip zonal nu au putut
rezolva satisfăcător problemele ridicate de relaţiile monetare
internaţionale, deoarece interesele statelor respective difereau de
cele ale altor grupuri de ţări, ceea ce a dus la contramăsuri din
partea partenerilor de schimburi.

28
A se vedea C. Kiriţescu, Relaţiile valutar – financiare internaţionale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 217,
29
Herbert G. Grubel, The International Monetary System, Third Edition
1977, Penguin Books London, New York /Victoria – Australia /Ontario –
Canada /Auckland – Noua Zeelandă, p. 70 şi urm.
30
A se vedea, spre exemplu, Monetary Union în South America, editor Philip
Arestis, University of the State of Rio de Janeiro, Brazil, 2003.
54
În decursul celui de-al doilea război mondial şi în anii ce au
urmat după terminarea acestuia, a existat o vie preocupare
pentru o cooperare internaţională pe plan politic, cât şi pe cel al
schimburilor economice şi al relaţiilor monetare.

În cadrul acestei activităţi au fost create Organizaţia Naţiunilor

Unite (1945) şi instituţiile sale specializate, dintre care cităm:
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în domeniul monetar şi
financiar.

4.3. Crearea sistemului monetar internaţional. Sistemul

monetar internaţional creat prin acordurile Conferinţei monetare
şi financiare a Naţiunilor Unite şi Asociate de la Bretton
Woods (statul New Hamsphire) este primul din istoria
monetară. În dezbaterea conferinţei au fost prezentate mai
multe planuri de reorganizare a relaţiilor valutare internaţionale,
însă discuţiile s-au concentrat asupra a două proiecte
principale:
a) cel susţinut de Anglia şi cunoscut sub numele de Planul
Keynes (care preconiza înfiinţarea unei Uniuni internaţionale de
clearing, care să administreze un fel de monedă internaţională cu
valoare fixă în raport cu aurul, denumită „bancor” emisă într-
un volum corespunzător nevoilor comerţului internaţional şi din
care fiecare ţară trebuia să deţină automat o cotă necesară
dezvoltării schimburilor sale comerciale);
b) cel prezentat de S.U.A., denumit Planul White (care susţinea
înfiinţarea unui Fond Monetar Internaţional, constituit din aur şi
monede naţionale, care să furnizeze ţărilor membre, în schimbul
monedei naţionale, valuta străină necesară pentru realizarea
tranzacţiilor comerciale şi pentru restabilirea echilibrului
balanţei de plăţi.

A fost adoptat, cu unele amendamente, proiectul S.U.A.

55
Astfel, la baza sistemului monetar internaţional a fost aşezat
etalonul aur – devize, iar în calitate de monedă de rezervă –
cheie şi de plată, de „bani – internaţionali” au apărut, alături de
aur, dolarul american şi lira sterlină engleză. În realitate,
conferinţa a preluat etalonul aur – devize din practica dintre cele
două războaie mondiale a sistemelor băneşti naţionale şi l-a
aşezat la temelia relaţiilor monetare internaţionale.

Sistemul creat la Bretton Woods este, aşadar, un sistem monetar

internaţional, deoarece nu a fost adoptat vreun plan de
emisiune a unei monede internaţionale de către un institut de
emisiune internaţională. Transformând moneda lor naţională
într-un instrument de rezervă şi de plată cu caracter
internaţional, Statele Unite au întărit prin aceasta poziţia lor în
ansamblul puterilor occidentale şi au asigurat dominaţia
dolarului în relaţiile de plăţi internaţionale, dobândind
capacitatea de a realiza din poziţia astfel cucerită mari avantaje
materiale şi politice.
Noul sistem organizat în anul 1944 nu a făcut obiectul unui
document distinct, ci prevederile care-l reglementează au fost
incluse în documentul intitulat Articolele Acordului privind
F.M.I. (cunoscute sub denumirea de Statutul F.M.I.), astfel că
numai ţările membre ale F.M.I. s-au angajat să-l respecte.

Principalele caracteristici ale noului sistem au fost:

a) Adoptarea etalonului31 aur – devize. Dolarul SUA a fost
definit printr-o greutate invariabilă în aur (0,888671 grame),
ceea ce i-a conferit o putere deosebită. Preţul oficial al unciei de
aur a fost stabilit la 35$.

31
Unitate de măsură.
56
b) Fixitatea cursurilor de schimb32. Fiecare ţară semnatară a
acordului era obligată să-şi definească valoarea paritară a
monedei în aur sau în dolari. În raport cu paritatea oficială,
cursul de schimb al unei monede naţionale putea să oscileze cu
+/- 1%; în cazul depăşirii acestor limite era necesară intervenţia
pe pieţele valutare, prin vânzarea – cumpărarea de monedă.
Modificarea valorii paritare era admisă numai în cazul unor
dezechilibre fundamentale în economia internă. Ea era
înfăptuită fie prin devalorizarea oficială (micşorarea acoperirii
în aur a unităţii monetare), fie prin revalorizare (mărirea
acoperirii în aur a unităţii monetare), după caz.
c) Convertibilitatea monetară. Pe de o parte, era vorba despre
libera convertibilitate a dolarului în aur, pe de altă parte, a
monedelor naţionale ale statelor membre S.M.I. între ele33.
d) Realizarea unui volum de rezerve monetare internaţionale
adecvate nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi (în
concepţia iniţiatorilor sistemului, echilibrul între existent şi
nevoi se realizează printr-o structură variată a rezervelor de
mijloace de plată internaţionale: rezerve oficiale de aur, rezerve
valutare, îndeosebi de dolari americani, precum şi de poziţii de
rezervă la F.M.I.).
În afară de dispoziţiile monetare propriu – zise, sistemul de la
Bretton Woods a prevăzut înfiinţarea unor facilităţi de credit
prin crearea a două organisme: Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi Banca
Mondială. Prin acordurile adoptate, Fondul Monetar
Internaţional a căpătat un rol principal în cadrul sistemului

32
Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede exprimat într-o
altă monedă, fiind determinat de raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa
valutară, unde sunt vândute sau cumpărate devize.
33
Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economia mondială, ediţia a II-a. Editura
Economică, Bucureşti, 2002, p. 3262.
57
monetar internaţional, deoarece se prevede că o ţară nu poate
deveni membră a B.I.R.D. decât dacă este membră a F.M.I.
Acordul de la Bretton Woods a intrat în vigoare la
27 decembrie 1945, când a fost semnat şi ratificat de 29
guverne, totalizând 80% din cotele părţi iniţiale (pentru intrarea
în vigoare se prevăzuse necesitatea acceptării de către un număr
de state ale căror cote de participare la capitalul F.M.I. să
însumeze cel puţin 65% din acesta).

În cele două organisme, S.U.A. au dobândit cea mai mare

putere de decizie, în virtutea subscrierii celei mai mari cote la
constituirea mijloacelor proprii ale acestor organisme.

5. Convertibilitatea monetară
Convertibilitatea constă în însuşirea legală a unei monede de a
putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin
vânzare – cumpărare pe piaţă.

5.1. Convertibilitatea presupune lipsa oricărei restricţii

privind:
a) nivelul sumei de preschimbat;
b) scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau
mişcări de capital);
c) calitatea posesorului valutei, adică a celui care efectuează
preschimbarea: rezident al ţării în care se efectuează operaţia (de
preschimbare) sau nerezident.
Pentru manifestarea convertibilităţii este necesar ca piaţa să
permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să
comunice cu pieţele străine.
Pentru a se realiza această confruntare, se impune ca statul
emitent al unei monezi să se angajeze a converti moneda
respectivă, la cererea oricărui deţinător, în orice fel de altă
monedă, la cursul pieţii.
58
Deci, convertibilitatea se realizează prin statuarea dreptului
deţinătorului de monedă naţională: a) de a obţine în schimb
valute şi devize la cursul pieţii şi b) de a dispune liber de aceste
valori obţinute.

5.2. Pentru trecerea la convertibilitatea monedei sunt necesare

următoarele condiţii economice, monetare şi organizatorice:34
a) existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării
respective, capabil să asigure cantităţile de mărfuri cerute de
partenerii externi în condiţii de competitivitate din punct de
vedere calitativ, al performanţelor şi al preţului;
b) realizarea unei structuri a preţurilor apropiată de cea de pe
piaţa mondială;
c) echilibrarea balanţei plăţilor curente;
d) stabilirea unui curs real, fundamentat economic, al
monedei naţionale;
e) crearea unei rezerve internaţionale35 corespunzătoare;
f) lărgirea drepturilor, competenţelor şi răspunderilor
unităţilor economice în legătură cu comerţul exterior;
g) cointeresarea agenţilor economici în realizarea unui
comerţ exterior eficient;
h) asigurarea unei mai mari elasticităţi în sistemul de
planificare (acolo unde acest sistem se practică);
i) crearea unui mecanism de intervenţie pe pieţele valutare
pentru apărarea stabilităţii monedei naţionale.

34
A se vedea C.C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie,
Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 71-72.
35
Rezerva bănească – partea din depunerile bancare la vedere care, deşi se
află prin definiţie în orice moment la dispoziţia titularilor respectivi, rămâne
la bancă sub formă de sold permanent între depuneri şi ridicări.
(C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, op. cit., p. 207).
59
Cea mai importantă condiţie dintre cele menţionate mai sus,
de care depinde în primul rând succesul trecerii la
convertibilitate, este echilibrul balanţei de plăţi curente. Dacă
există acest echilibru, perspectiva ca rezervele internaţionale să
fie consumate prin convertibilitatea monedei naţionale sau prin
susţinerea cursului acestei monede pe pieţele străine este
minimă.
Concomitent, balanţa plăţilor curente se dezechilibrează şi apare
un sold pasiv care exprimă formarea unor creanţe lichide ale
partenerilor străini asupra ţării în cauză, neutilizate pentru
cumpărări de mărfuri şi prestări de servicii; acest sold poate
determina:
- fie convertirea, deci consumarea rezervelor internaţionale;
- fie scăderea cursului monedei naţionale faţă de alte monede.

Convertibilitatea poate fi de două feluri, după unii autori:36

a) convertibilitatea limitată, adică implicând restricţii în ce priveşte:
- fie calitatea posesorului care efectuează preschimbarea;
- fie anumite operaţiuni;
b) convertibilitatea liberă (deplină), adică fără nici un fel de
restricţii pentru utilizarea externă a unei monede naţionale.
Există circa 60 de monede naţionale liber–convertibile. În afară
de acestea mai sunt monede liber–utilizabile, cu convertibilitate
absolută, folosite pe scară largă pe pieţele valutare.
5.3. Analizând în perspectivă istorică avem următoarele tipuri
de convertibilitate37:
5.3.1. Convertibilitatea metalică, prin care o monedă naţională
se preschimbă în aur sau argint conform conţinutului paritar
legal al valutei. Acest tip de convertibilitate a funcţionat în
perioadele etaloanelor aur – argint, aur şi aur – devize.
36
C. Floricel, Relaţii şi tehnici financiar–monetare internaţionale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 31.
37
A se vedea C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 41 – 42.
60
Deoarece aceste etaloane au fost abandonate, singura
convertibilitate care se practică este convertibilitatea valutară,
adică acea capacitate a unei valute de a fi preschimbată contra
altei valute, care, şi aceasta din urmă, se bucură de
convertibilitate valutară.

5.3.2. Convertibilitatea valutară este, la rândul ei, de mai

multe categorii, şi anume:
a) Convertibilitatea de cont curent este reglementată de
art. VIII din Statutul F.M.I.
Contul curent reprezintă un post în balanţa de plăţi externe care
reflectă încasările şi plăţile provenite din tranzacţiile de export şi
import de mărfuri, de prestări de servicii internaţionale
(transporturi internaţionale, turism internaţional, servicii
bancare, asigurări-reasigurări internaţionale, comunicaţii şi
telecomunicaţii, activităţi culturale, ştiinţifice şi artistice
internaţionale, poştă etc.). În sem. I/2001, din cele peste 180
state membre ale F.M.I., 149 state, inclusiv România (la data de
28 martie 1998), au recunoscut art. VIII al Statutului F.M.I.
Statele care nu au recunoscut acest articol se consideră că au
valute neconvertibile38.
b) Convertibilitatea valutară limitată este acea convertibilitate
valutară prin care valutele nu se schimbă pentru anumite
operaţiuni comerciale sau de capital. Astfel, există monede
naţionale care nu sunt convertibile pentru importul unor
produse socotite de lux, plata unor servicii neagreate de
autorităţi, pentru acordarea unor credite externe peste o anumită
limită de timp sau pentru anumite scopuri sau ţări neagreate;
există convertibilitate limitată pentru persoanele rezidente sau
nerezidente etc. Convertibilitatea de cont curent prevăzută în
articolul VIII este deja o convertibilitate valutară limitată, căci
ea nu operează în cazul tranzacţiilor pentru credite externe sau

38
„Internaţional Financial Statistics”, May 2001.
61
de capital. De asemenea, convertibilitatea valutară de cont
curent poate fi internă sau externă. Convertibilitatea internă
apare în cazul în care valuta nu poate fi monedă de plată într-un
contract comercial internaţional; în schimb, valutele utilizate ca
monedă de contract au convertibilitate externă. De aceea, în
articolul VIII din Statutul F.M.I. se pune accentul pe eliminarea
restricţiilor în utilizarea monedei naţionale.
c) Convertibilitatea valutară deplină constă în eliminarea
oricărei restricţii în utilizarea externă a unei monede naţionale.
Convertibilitatea deplină permite utilizarea monedei atât în
tranzacţiile de cont curent, cât şi în tranzacţiile de capital şi de
credite externe.

În ceea ce priveşte leul românesc, trebuie arătat că, în prezent:

• are convertibilitate de cont curent;
• dar este limitată convertibilitatea sa de capital; însă,
pentru operaţiunile de repatriere a capitalului străin şi a
profitului investitorilor străini care dovedesc că
investiţiile externe generatoare de profit au fost
efectuate în valută, leul are şi convertibilitate de capital.
Aceste acte doveditoare trebuie avizate de B.N.R., care
permite convertibilitatea leului în contul operaţiunilor de
capital. În programul pe termen mediu de dezvoltare a
României există prevăzut obiectivul reducerii graduale a
restricţiilor în ceea ce priveşte ieşirile de capital39.

5.4. Statutul Fondului Monetar Internaţional dă statelor

membre care nu întrunesc condiţiile necesare trecerii la
convertibilitatea monedei dreptul să amâne această trecere
până când condiţiile vor permite „să ia toate măsurile posibile a
dezvolta asemenea aranjamente comerciale şi financiare cu alţi
membri care să faciliteze plăţile internaţionale şi menţinerea
39
Banca Naţională a României, Raport anual, Bucureşti, 1999, p. 130.
62
stabilităţii valutare”. În concepţia F.M.I., convertibilitatea
propriu – zisă este, deci, limitată la relaţiile dintre autorităţile
monetare, toate celelalte operaţii de convertibilitate pentru plăţi
în străinătate efectuându-se liber pe piaţă, la cursul variabil al
pieţii. Această formă de convertibilitate a fost denumită
convertibilitate de piaţă sau reciprocă (între valute), singur
dolarul S.U.A. fiind, în condiţiile din 1944, convertibil şi în aur.
După 1971, însă, convertibilitatea în aur a dolarului a fost
suprimată, iar valutele occidentale au trecut în majoritate la
flotare, astfel încât convertibilitatea în înţelesul „clasic” al
termenului nu se mai practică. În condiţiile flotării,
convertibilitatea este neoficială, practicabilă pe piaţă, la cursul
variabil al pieţei.

Flotarea cursurilor valutare înseamnă că monedele sunt cotate

liber pe piaţa valutară, fără ca băncile centrale respective să aibă
obligaţia de a interveni pentru susţinerea unui anumit nivel al
cursurilor.

Problema cursului la care se efectuează convertibilitatea este de

mare importanţă. În cazul convertibilităţii oficiale, cursul este
fix, asigurând certitudinea şi stabilitatea tranzacţiilor economice
externe; în cazul convertibilităţii de piaţă, în regimul cursurilor
fluctuante, cursul este cunoscut, deoarece fluctuaţia lui este
limitată prin limitele de intervenţie; în cazul convertibilităţii de
piaţă, în regim de cursuri fluctuante, convertibilitatea se
efectuează fără asigurarea riscului valutar40, deci fără
asigurarea echivalenţei.
40
Risc valutar – eventualitatea unei pierderi la un contract de import –
export sau la un acord de plăţi, la o convenţie de credit extern etc., ca urmare
– după caz – a devalorizării sau deprecierii valutei de contract, respectiv a
revalorizării sau reprecierii acestei valute, care s-ar produce în intervalul de
timp dintre data încheierii contractului sau acordului şi data încasării sau
plăţii în valută (C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, op. cit., p. 209 – 211).
63
6. Lichidităţile internaţionale
Criza sistemului monetar internaţional, începută în 1971, a
determinat statele din Europa occidentală, aflate în plin proces
de integrare economică, să caute soluţii de organizare a
propriilor relaţii valutare.

6.1. Lichidităţile internaţionale oficiale41

În concepţia F.M.I., lichidităţile internaţionale oficiale reprezintă
„ansamblul resurselor de care dispun autorităţile monetare
pentru a finanţa deficitele balanţei de plăţi”. Ele includ devize,
poziţii de rezervă la F.M.I. şi D.S.T.42. Prima componentă
deţine, de departe, cea mai mare pondere, în timp ce ultima
joacă un rol minor. Devizele convertibile constituie principalul
instrument de rezervă.
Caracterul oficial al lichidităţilor internaţionale este determinat
de statutul juridic al instituţiilor emitente – Băncile Centrale
Naţionale, Instituţii financiare interguvernamentale, adică
instituţii publice.
În cadrul rezervelor oficiale în devize, dolarul S.U.A. are
greutatea specifică cea mai ridicată şi, în consecinţă, deţine
rolul de monedă directoare pe plan internaţional, de
principală monedă de reglementare a plăţilor internaţionale.
Circa 50% din comerţul internaţional şi mai mult de 80% din
datoria externă a ţărilor în dezvoltare sunt evaluate în dolari. În
aceste condiţii, politica monetară a S.U.A. are puternice
consecinţe asupra altor ţări, influenţând deciziile autorităţilor
monetare respective.
Pe lângă dolar, alte două monede – euro şi yenul japonez – se
situează, în această ordine, pe poziţiile următoare. Aceste trei

41
A se vedea, Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economia Mondială, ediţia a 2-a,
Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 364 şi urm.
42
De la un anumit moment, în structura lichidităţilor internaţionale oficiale
s-au inclus şi ECU (European Currency Unit) şi apoi Euro.
64
monede alcătuiesc un „triunghi valutar”, în interiorul căruia are
loc majoritatea tranzacţiilor valutare, dolarul jucând rolul de
motor.
După încetarea existenţei sistemului monetar adoptat la Bretton
Woods, expansiunea lichidităţilor internaţionale oficiale a
continuat. Ea a fost consecinţa, în cea mai mare măsură, a
creşterii deficitelor balanţelor de plăţi ale marilor puteri,
îndeosebi a Statelor Unite.

6.2. Lichidităţile internaţionale private

Cel de-al cincilea deceniu postbelic aduce un element nou care
va juca un rol major în economia mondială: ia naştere o piaţă
monetară internaţională privată, care va funcţiona paralel cu
cea oficială.
Operaţiunile pe această piaţă diferă de cele oficiale din mai
multe puncte de vedere: al volumului, al naturii tranzacţiilor, al
vitezei circulaţiei monetare, al direcţiilor de utilizare. Noul
circuit monetar va tinde, tot mai mult, să scape controlului
autorităţilor monetare naţionale. Într-o primă etapă,
lichidităţile private internaţionale au îmbrăcat exclusiv forma
eurodolarilor43.

Eurodevizele
Etapa următoare a dezvoltării lichidităţilor internaţionale
private este considerată a fi trecerea de la formarea de depozite
bancare în străinătate – exclusiv în dolari – la constituirea de
depozite şi în alte feluri de devize – mărci, yeni, franci francezi,
lire sterline etc. Eurodolarii încep să fie concuraţi de euro–
mărci, euro–yeni etc. Apare, astfel, piaţa eurodevizelor
(europiaţa). Acest lucru a devenit posibil ca urmare a refacerii
economiilor Europei Occidentale şi Japoniei după cel de al

43
A se vedea G. Marin, Al. Puiu, op. cit., p. 266 – 268.
65
doilea război mondial, ele revenind la regimul de liberă
convertibilitate monetară44.
Două evenimente, apropiate în timp, au dat un impuls
important pieţii eurodevizelor, şi anume:
a) prăbuşirea, în anul 1971, a sistemului monetar adoptat la
Bretton Woods, ca urmare a suspendării convertibilităţii
dolarului în aur (hotărâtă de administraţia S.U.A. la 15 august
1971);
b) criza mondială a petrolului din perioada 1973 – 1974.
Consecinţa primului eveniment (lit. a) au constituit-o
abandonarea (renunţarea) principiului fixităţii ratelor de schimb
valutar şi trecerea la regimul cursurilor flotante, aşa cum s-a
arătat mai sus. Ca urmare a avut loc o dereglementare
(renunţarea la o reglementare strictă) tot mai pronunţată a
relaţiilor valutare, practic o diminuare a controlului autorităţilor
monetare, ceea ce a favorizat speculaţiile pe europieţe.
Al doilea eveniment menţionat (lit. b) a produs două consecinţe
în circulaţia monetară internaţională, şi anume:
- creşterea cererii mondiale de dolari S.U.A., care constituie
principalul instrument de plată internaţional;
- invadarea europieţelor cu petrodolari, mai ales de către ţările
arabe devenite mari exportatoare de petrol.
Specialiştii îşi pun întrebarea dacă eurodevizele pot fi
considerate drept monede naţionale ale unor state europene,
folosite de acestea în tranzacţii internaţionale? Pentru simplul
fapt că au prefixul „euro”? Răspunsul dat a fost categoric, nu!
Aceasta, deoarece a gândi astfel ar însemna a ne lăsa furaţi de
aparenţe. Prefixul „euro” nu indică altceva decât că avem de a
face cu o altă monedă decât cea a ţării unde se formează
depozitul45, aşa cum am mai constatat.

44
C. Floricel, op. cit., p. 103 – 105.
45
St. Dumitrescu, A. Bal, op. cit., p. 365
66
Eurodevizele reprezintă depozite în monedele naţionale ale
unor state depozitate la bănci situate în alt stat decât cel ce le-a
emis. De obicei, este vorba de monedele naţionale ale unor state
cu economii dezvoltate46.

Evoluţia recentă permite constatarea că europiaţa47 nu mai este

omogenă. Ea include mai multe segmente, printre care:
- piaţa eurocreditelor – care se referă la împrumuturi (credite)
în devize, mai ales pe termen mediu;
- piaţa euroobligaţiunilor48, denumită şi euro-bond market, în
cadrul căreia se negociază împrumuturi obligatare (din
obligaţiuni), intermediate de un sindicat bancar internaţional. În
prezent constituie cel mai important segment al europieţei, care
comasează fondurile necesare şi divizează riscul de neplată;
- piaţa euroacţiunilor – un segment apărut recent.

Existenţa europieţelor are, în principal, următoarele

consecinţe:
- sporirea mobilităţii banilor;
- provocarea utilizării fondurilor private în decontările
internaţionale;
- înlăturarea aproape totală a controlului autorităţilor monetare
asupra mişcărilor internaţionale de fonduri băneşti.

Specific europieţelor este că:

a) operaţiunile (tranzacţiile) se efectuează numai între agenţi
(organisme) de primă mărime, cum sunt marile bănci şi firme
importante nebancare, sau guverne;
b) tranzacţiile au ca obiect sume importante.

46
A se vedea, în acest sens, paragraful 2 din acest capitol, mai ales
„condiţiile” pentru existenţa eurovalutelor.
47
Pentru detalii, a se vedea C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, op. cit., p. 137 – 139.
48
Idem, p. 136 – 137.
67
S-a ajuns ca împrumuturile să depăşească 500.000 USD, când
operaţiunile sunt angajate cu firme nebancare, iar în tranzacţiile
interbancare împrumuturile încep de la un milion USD.
În Europa se concentrează cele mai importante tranzacţii în
eurodevize. Principala piaţă de eurodevize o constituie
Londra, care dispune de logistica necesară. Pe europieţe, cota
(rata) dobânzii de referinţă este cea determinată zilnic în baza
tranzacţiilor interbancare pe piaţa londoneză, adică London
Interbank Offered Rate – LIBOR.

6.3. Eurodevizele şi transnaţionalizarea bancară49.

Extinderea vertiginoasă a sistemului eurodevizelor ar fi fost de
neconceput fără transnaţionalizarea activităţii economice în
general, a celei bancare, în special. Transnaţionalizarea nu
putea rămâne cantonată în economia reală. Ea a cuprins şi sfera
financiar–bancară, economia simbolică. Băncile americane au
fost primele care după război, profitând de conjunctura ce le era
favorabilă, au purces la expansiunea externă. Ele au dezvoltat un
lanţ de filiale–sucursale (expansiune autocentrată), încheind şi
acorduri de constituire a unor consorţii sau sindicate bancare
internaţionale pentru lansarea unor operaţiuni în comun
(internaţionalizare partajată). Ulterior, şi băncile neamericane –
japoneze, germane, franceze, britanice le-au urmat exemplul.
Dezvoltarea activităţii băncilor transnaţionale s-a bazat pe
crearea unei reţele interbancare fără precedent, atât prin aria de
cuprindere, cât şi prin randamentul operaţiunilor. Viteza
tranzacţiilor bate toate recordurile.
Lanţul transnaţional de depozite şi de redepozite bancare la
termen formează cadrul în interiorul căruia se dezvoltă circuitul
eurodevizelor. Se estimează că circa 70% din operaţiunile pe
europieţe sunt absorbite de circuitele interne dintre bănci. Aşa
stând lucrurile, putem vorbi despre o internalizare a

49
St. Dumitrescu, A. Bal, op. cit., p. 366.
68
operaţiunilor cu eurodevize ca un efect al transnaţionalizării
activităţii bancare.
Moneda unică Euro are un impact deosebit în lumea financiară
internaţională50. Ea însă poate avea rol de eurodeviză numai pe
pieţele extracomunitare.

7. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.)

Înfiinţat prin Acordul de la Bretton Woods intrat în vigoare la 27
decembrie 194551, Fondul Monetar Internaţional şi-a început
activitatea oficială la data de 1 martie 1947. În acelaşi an, la
data de 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie
specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.)52.
În forma adoptată iniţial (1944), Statutul a prevăzut constituirea
Fondului Monetar Internaţional, sub aspectul naturii juridice, ca
un organism interstatal, fiecare stat membru având relaţii cu
Fondul prin intermediul Ministerului Finanţelor, al băncii
centrale, al altor organisme similare, iar Fondul, la rândul său,
având legături cu membrii săi tot prin aceste organe.

50
A se vedea Macroeconomic Policy under the Euro, The first years, editor
Daniel Gros, Centre for European Policy Studies, Belgium, 2003.
51
A se vedea paragraful 4 din acest capitol, privind crearea Sistemului
Monetar Internaţional (S.M.I.).
52
A se vedea C.C. Kiriţescu, op. cit., p. 303; V. Jinga, Moneda şi problemele
ei contemporane, vol. I, Editura „Dacia”, Cluj – Napoca, 1981, p. 257;
D. Oprescu, Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti,
1981, p. 20; G. Florescu, Statutul juridic al Fondului Monetar Internaţional
ca instituţie specializată a O.N.U., în „Revista Română de Drept”, 29 (1973),
nr. 9, p. 35 – 42; X. Zolotas, International Monetary Inssues and
Development Selected essays and statements, Bank of Greece, Athens, 1977;
Margaret Garritsen de Vries, The International Monetary Fund, 1966 – 1971,
The System Under Stress, vol. I (Narative) şi II (Documents), Washington,
1976; The Monetary Approach to the Balance of Payments. A Collection of
Research Papers by Members of the Staff of the International Monetary
Fund. Washington, D. C., 1977; A.F.P. Bakker, Instituţiile Financiare
Internaţionale, Editura „ANTET”, Bucureşti, 1997, p. 24 şi urm.
69
Statutul cuprinde reglementări privind, în principal, parităţi şi
cursuri valutare, structura financiară a F.M.I., utilizarea
resurselor F.M.I. şi structura organizatorică a F.M.I.

7.1. Prima modificare a Statutului F.M.I. a fost adusă pe baza

Rezoluţiei nr. 23 – 5, adoptată de Consiliul guvernatorilor din 31
mai 1967, şi a intrat în vigoare la 28 iulie 1969. Este vorba de
introducerea unui număr de articole noi (XXI – XXXII) şi de
anexe privitoare numai la crearea drepturilor speciale de tragere
(Special Drawing Rights) – D.S.T.53. Aceste drepturi speciale de
tragere pot fi utilizate de către băncile centrale ale ţărilor
membre ale F.M.I. în acelaşi mod ca şi aurul şi valutele liber
convertibile. În ce priveşte natura lor juridică, ele constituie o
linie de credit autonomă asupra F.M.I. şi dau posibilitatea ţărilor
membre la Fond cu balanţă de plăţi deficitară să obţină devize
libere de la ţările membre care au balanţe de plăţi excedentare,
prin intermediul F.M.I., pentru echilibrarea lor. Aceste din urmă
ţări primesc D.S.T. pentru echivalentul sumelor în monedă
naţională pe care le pun la dispoziţia ţărilor membre cu balanţe
de plăţi deficitare, iar băncile centrale pot utiliza la rândul lor
aceste sume de D.S.T. atunci când s-ar ivi necesitatea.
Noul activ de rezervă creat în cadrul F.M.I. sporeşte
posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. El a
fost numit drepturi speciale de tragere întrucât – spre
deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra F.M.I. –
sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere
urmează să fie rambursate în proporţie de 30%, restul de 70%
sunt alocate cu titlu nerambursabil, iar folosirea D.S.T. se
face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care

53
A se vedea: Ilie Şerbănescu, Drepturile speciale de tragere, în „Lumea”
nr. 13, 27 martie 1975, p. 20 -21; V. Barattieri, Diritti speciali di prelieva e
finanziamente della sviluppo, în „Bancaria”, nr. 12, 1972, p. 1518 – 1523;
A.F.P. Bakker, op. cit., p. 31.
70
guvernează drepturile obişnuite de tragere. Drepturile speciale
de tragere au caracterul unei valute de cont, exprimată într-un
conţinut de aur egal cu cel al dolarului S.U.A. din anul 1944,
nefiind însă convertibil în aur54.
Crearea drepturilor speciale de tragere, denumite şi „aur–hârtie”
a însemnat, de fapt, introducerea unui nou instrument de
rezervă şi de plată, care s-a alăturat instrumentelor tradiţionale
(aurul şi cele două valute – dolarul S.U.A. şi lira sterlină), ca
sursă suplimentară de finanţare a deficitelor temporare ale
balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre ale F.M.I.

7.2. A doua modificare a Statutului F.M.I. a avut loc prin

Rezoluţia nr. 31–4, adoptată de Consiliul guvernatorilor la
30 aprilie 1976 şi intrată în vigoare la 1 aprilie 197855. De data
aceasta este vorba de modificări multiple, privind mai multe
domenii.
În domeniul cursurilor valutare, se prevede, referitor la
raporturile valorice dintre monede, libertatea ţărilor membre
de a opta pentru unul sau altul dintre regimurile valutare
existente, inclusiv pentru flotarea cursurilor, de a adera fie la
un regim valutar zonal sau general, fie la un sistem de valori
paritare. Această libertate este însă valabilă numai cu
respectarea de către fiecare stat a unor obligaţii generale şi cu
supravegherea F.M.I. asupra aplicării principiilor pe care se
bazează statutul, pentru ca politica valutară dusă de o ţară să nu
prejudicieze interesele partenerilor şi ale oamenilor în ansamblu.
S-au realizat astfel o mai mare flexibilitate, o reglementare
foarte elastică, faţă de rigiditatea sistemului instituit iniţial
54
A se vedea: St. Dumitrescu, A. Bal, op. cit., p. 369 – 370; C. C.Kiriţescu,
E.M. Dobrescu, op. cit., p. 113 – 118; Dictionary of Banking. Second edition,
Gerald Klein, Pitman Publishing, London, 1995, p. 295.
55
Second Amendment in Force. Quotas to Risk, în „I.M.F., Survey”, nr. 7, 3
apr. 1978, p. 97 şi urm.; I. Condor, Drept financiar, Editura R.A. „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 426 – 427.
71
(1944). Toate valorile paritare stabilite în condiţiile adoptării
statutului (1944) încetează să existe, locul parităţilor şi
cursurilor fixe fiind luat de cursuri instabile, flexibile alese
de ţările membre care, păstrându-şi independenţa de acţiune, pot
să se apere singure împotriva efectelor inflaţioniste ale
deficitelor de balanţă ale altor ţări, şi să-şi ia măsuri
corespunzătoare de consolidare a situaţiei monedei naţionale.
În domeniul utilizării aurului, s-au hotărât restrângerea
rolului acestui metal şi micşorarea deţinerilor de aur ale F.M.I.
În realizarea acestor obiective, s-au prevăzut, printre altele:
a) renunţarea la aur ca numitor comun al valorilor paritare
ale monedelor, precum şi ca unitate de valoare a D.S.T., astfel
că, practic, rolul aurului ca etalon în cadrul sistemului monetar
internaţional încetează; b) înlăturarea preţului oficial al
aurului, statele membre putând vinde şi cumpăra aur la preţul
pieţei; c) desfiinţarea plăţilor obligatorii cu aur (ale ţărilor
membre către F.M.I. şi invers), prevăzute de statutul iniţial, ele
fiind înlocuite cu D.S.T.; d) continuarea operaţiunii de vânzare
şi restituire de aur hotărâtă la sesiunea din ianuarie 1976 a
Comitetului interimar56.
Cu privire la drepturile speciale de tragere, modificările aduc
unele corective caracteristice şi sporesc modalităţile lor de
utilizare, în vederea transformării acestui instrument în
principalul activ de rezervă al sistemului monetar
internaţional. Astfel, în locul evaluării experimentale, pe baza
„coşului” de valute, s-a introdus dreptul F.M.I. de a modifica
tehnica de evaluare a D.S.T.; s-a instituit dreptul ţărilor membre
care participă la sistemul D.S.T. de a efectua tranzacţii directe
între ele cu D.S.T. fără a mai fi necesară intermedierea F.M.I.,
aşa cum se prevedea anterior; s-a introdus dreptul F.M.I. de a

56
A se vedea, I. Condor, Cadrul instituţional al relaţiilor valutar – financiare
şi de credit internaţionale, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4/1979, p. 358
şi urm.
72
autoriza şi alte operaţii cu D.S.T. decât cele prevăzute în statut,
în anumite condiţii.
În domeniul operaţiunilor şi tranzacţiilor F.M.I., se simplifică
şi se extind categoriile de operaţii şi tranzacţii financiare.
Remarcăm, mai ales, activitatea de acordare a creditelor de
către F.M.I., care se lărgeşte. Statele membre ale F.M.I. vor
putea „trage” asupra resurselor financiare ale Fondului ca şi în
trecut, pentru a face faţă unor nevoi ale balanţei de plăţi. Astfel,
vor putea utiliza tranşa rezervei (denumirea fostei „tranşe aur”)
şi tranşele de credit curent. De asemenea, F.M.I. va mai
acorda fonduri în cadrul unor modalităţi permanente cu scopuri
specifice, şi anume: modalitatea de finanţare compensatoare a
fluctuaţiilor exportului (înfiinţată în 1963 şi lărgită în 1975),
modalitatea de finanţare a stocurilor tampon de materii prime
(înfiinţată în 1969) şi modalitatea extinsă (înfiinţată în 1974). Ca
suplimente în resursele F.M.I., mai există Fondul de sprijin şi
Contul de subsidii, pentru care Fondul acţionează ca mandatar.
Printre alte mecanisme ale F.M.I. putem menţiona: facilitatea
de ajustare structurală (1986) şi facilitatea de ajustare structurală
lărgită (1987), în colaborare cu Banca Mondială; facilitatea
pentru transformarea sistemică (1993), importantă pentru că
reprezintă un mecanism menit să răspundă nevoilor statelor
aflate în tranziţie la economia de piaţă57.

7.3. Modificările aduse statutului reprezintă un pas înainte spre

reforma sistemului monetar internaţional, asigurând
Fondului un loc central în cadrul acestui sistem şi dându-i
posibilitatea să se adapteze mai bine condiţiilor schimbate.
Modificările aduse nu reliefează însă decât reforma sistemului
monetar internaţional; la acestea urmează a se mai adăuga
măsurile importante cerute de ţările în curs de dezvoltare, printre
care: modificarea sistemului de votare, pentru ca Fondul să

57
A se vedea St. Dumitrescu, A. Bal, op. cit., p. 371.
73
devină mai democratic, ca şi modificarea sistemului de stabilire
a cotelor de participare.
Se constată că, în ultimul timp, criticile la adresa Fondului
Monetar Internaţional s-au înmulţit. Unele personalităţi ale
vieţii economice şi politice (Milton Friedman, Henry Kissinger)
au mers până la a propune desfiinţarea Fondului, care ar fi
devenit o instituţie depăşită de evenimente. Se reproşează
Fondului că, în majoritatea cazurilor în care i s-a solicitat
intervenţia, nu a reuşit să contribuie la refacerea capacităţii de
plată şi la stabilitatea cursului de schimb în ţara aflată în impas.
Totodată, criticii săi consideră că mai degrabă creditorii decât
debitorii au fost cei asiguraţi că vor fi salvaţi în caz de pericol.
O judecată obiectivă trebuie să ţină seama de următoarele
circumstanţe:
• Ţările membre aflate în dificultate sunt acelea care
apelează la serviciile F.M.I., nu Fondul este cel care ia
iniţiativa.
• Resursele Fondului sunt limitate. Ele provin, în
principal, din cotele – părţi ale statelor membre, Fondul
având responsabilitatea gestionării lor corecte.
• F.M.I. nu se amestecă în afacerile interne ale ţărilor
membre. Planul de măsuri stabilit nu poate fi decât un
plan de austeritate. El este alcătuit de către guvernul ţării
în cauză; consultarea experţilor Fondului apare ca un fapt
firesc în situaţia dată.
• Un acord stand – by nu poate fi încheiat decât atunci
când Fondul are garanţii că sumele acordate debitorului
vor fi utilizate eficient, astfel încât să poată fi recuperate.
• Cazurile de care se ocupă Fondul sunt dintre cele mai
grave. În consecinţă, vindecarea este departe de a fi
facilă.

74
În concluzie, soluţia nu rezidă în desfiinţarea F.M.I., ci în
eficientizarea sa. Se impune ca Fondul să capete autoritatea de
a interveni nu numai în momente de criză, ci şi pentru a
preveni producerea unei crize. F.M.I. ar putea fi împuternicit
să acţioneze în calitate de „creditor de ultim recurs” (lender of
last resort) pentru acele ţări care doresc o astfel de protecţie şi
care îndeplinesc condiţiile de rigoare (să recurgă la politici
macroeconomice sănătoase). Acestor ţări, Fondul să le acorde
capitalul de care au nevoie în situaţia în care nu se poate recurge
la piaţa financiară. În ce priveşte ţările care nu pot îndeplini
asemenea condiţii, ele vor avea acces la resursele Fondului
recurgând la mecanismele consacrate. Numai că, în caz de
criză, Fondul ar trebui să pună condiţii şi creditorilor
acestora. În fine, în cazurile cele mai grave, conversia datoriei
în active şi chiar moratoriul reprezintă soluţii care trebuie să se
afle în atenţia F.M.I.58.

Iată şi opinia lui Michel Camdessus, fost Director General al

F.M.I.: „Preconizând politici de rigoare, politici antiinflaţioniste,
noi suntem acuzaţi că stopăm creşterea. La aceasta răspund: este
ca şi democraţia. Până în această zi nu s-a inventat altceva mai
bun. Nu s-a găsit altceva mai bun când o monedă se află în criză
decât să fie crescute ratele dobânzilor. Iar când un guvern se
îndatorează prea mult şi finanţează expansiunea sa prin inflaţie,
aşa ceva trebuie oprit cât mai rapid posibil. Este dificil. Pe
termen scurt are aspecte negative care, de altfel, pot fi
temperate, dar nu există altă soluţie”.

58
St. Dumitrescu, A, Bal, op. cit., p. 371 – 372; constatări şi concluzii la care
aderăm.
75
7.4. Participarea României la F.M.I. Prin Decretul Consiliului
de Stat nr. 493/197259, ţara noastră a aderat la Acordul privind
Fondul Monetar Internaţional (acord adoptat la 22 iulie 1944
la Conferinţa mondială şi financiară a Naţiunilor Unite de la
Bretton Woods, aşa cum s-a arătat mai sus). Aderarea României
la acest organism internaţional se înscrie în cadrul politicii de
extindere a cooperării economice internaţionale în toate
domeniile economico – sociale, ceea ce a determinat şi lărgirea
relaţiilor ţării noastre cu organisme economice şi financiare
internaţionale.
Prin participarea la F.M.I., România urmăreşte să-şi aducă
contribuţia la dezvoltarea şi promovarea comerţului şi cooperării
economico – financiare între state şi la perfecţionarea sistemului
monetar internaţional.
În Decretul Consiliului de Stat nr. 493/1972 s-a mai prevăzut că
România va participa la Contul Special de Tragere, acceptând
drepturile şi obligaţiile ce îi revin ca participant la acest cont, în
conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare din Acordul privind
Fondul Monetar Internaţional.
Prin decretul menţionat, Ministerul Finanţelor a fost autorizat
să realizeze operaţiunile şi tranzacţiile cu F.M.I., să exercite
toate drepturile şi să îndeplinească toate obligaţiunile care revin
ţării noastre în calitate de membru.
Operaţiile de încasări şi plăţi care intervin între România şi
F.M.I. se efectuează în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr.
493/1972 de către Banca Naţională, la cererea Ministerului
Finanţelor.
Rezultatele participării României la F.M.I. pot fi apreciate ca
pozitive, dacă ne gândim că ţara noastră a beneficiat de credite
de la F.M.I., curente în tranşe, stand–by şi finanţare
compensatoare, precum şi de alte avantaje ce decurg din
exercitarea dreptului de membru. În plus, România a avut

59
„Buletinul Oficial” nr. 146 din 9 decembrie 1972.
76
posibilitatea de a expune poziţia sa în principalele probleme
legate de elaborarea reformei sistemului monetar
internaţional participând activ la lucrările comitetelor
specializate ale F.M.I. şi la toate dezbaterile organizate în cadrul
acestui organism internaţional.
După evenimentele din decembrie 1989, participarea
României la F.M.I. a devenit mai activă, colaborarea cu
Fondul fiind tot mai strânsă. În acelaşi timp, şi creditele de care
a beneficiat România au sporit, fiind atât de necesare în această
fază de tranziţie la economia de piaţă.

8. Sistemul bancar naţional şi internaţional

8.1. Noţiunea de bancă. Banca reprezintă instituţia financiară şi

de credit de stat sau particulară ale cărei funcţii principale sunt:
a) atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale
clienţilor în conturile deschise acestora;
b) acordarea de credite pe diferite termene;
c) efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de
transferuri în conturile deschise la alte bănci;
d) emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii
cu asemenea instrumente;
e) vânzarea – cumpărarea de valută şi alte operaţii valutare60.

Legea bancară61 defineşte banca drept persoana juridică

autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de
depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu (art. 3
lit. c).

60
C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, op. cit., p. 27 – 29.
61
Legea nr. 58/1998, în „Monitorul Oficial” nr. 121 din 23 martie 1998, cu
modificările ulterioare.
77
8.2. Sistemul bancar naţional reprezintă ansamblul coerent al
diferitelor categorii de bănci care funcţionează într-o ţară
răspunzând cerinţelor unui anumit mod de producţie şi unei
anumite etape de dezvoltare social – economică.
Sistemul bancar naţional român. Corespunzător dezvoltării
economico – sociale regionale, istoria consemnează apariţia şi
dezvoltarea de bănci în România.
Schimbările majore de după 1989 au marcat pentru sistemul
bancar românesc reconsiderarea rolului şi locului acestuia în
cadrul economiei, el recâştigându-şi treptat aprecierea de
coloană vertebrală financiară a economiei. Măsurile adoptate
în ultimul deceniu au vizat crearea unui sistem bancar cu o
structură instituţională adecvată mecanismelor economiei de
piaţă, impunând o profundă reconsiderare a conţinutului de
ansamblu al relaţiilor ce definesc sistemul financiar bancar.
Reforma sistemului financiar – bancar, iniţiată în 1990 – 1991,
a determinat, alături de modificarea fundamentală a statutului
Băncii Naţionale a României (B.N.R.), apariţia de bănci noi,
instituţii financiare, constituirea de asociaţii cu caracter
profesional bancar, institute de pregătire, formare şi specializare
bancară62.
După 1989, activitatea bancară a fost reglementată prin
Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară63 şi Legea nr.
34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României64. Aceste
două reglementări legale au fost înlocuite prin Legea bancară nr.
58/199865 şi Legea nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R.66, cu
modificările ulterioare.

62
A se vedea, C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 42.
63
„Monitorul Oficial” nr. 70 din 3 aprilie 1991.
64
Idem.
65
„Monitorul Oficial” nr. 121 din 23 martie 1998.
66
„Monitorul Oficial” nr. 203 din 1 iunie 1998.
78
Ca urmare a reformei bancare operate prin legile menţionate,
aparatul bancar al ţării noastre este organizat pe două niveluri:
a) Banca Naţională a României, cu rol de bancă centrală a
statului român, organul unic de emisiune monetară şi de stabilire
a reglementărilor în domeniul monetar, de credit, valutar şi de
plăţi;
b) Băncile comerciale şi alte instituţii de depozit, al căror
principal obiect de activitate îl constituie atragerea de fonduri de
la persoanele fizice şi persoanele juridice şi acordarea de credite
acestora.

Să le examinăm sumar.

Banca Naţională a României are un rol important în

înfăptuirea politicii financiare a statului. Astfel, potrivit art. 2
din Legea nr. 101/1998, i se stabileşte ca obiectiv fundamental
asigurarea stabilităţii monedei naţionale pentru a contribui la
stabilitatea preţurilor. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv
fundamental, B.N.R. elaborează, aplică şi răspunde de
politica monetară, valutară, de credit şi de plăţi, precum şi
de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară în
cadrul politicii generale a statului.

Principalele atribuţii ale B.N.R. sunt:

• Emisiunea şi punerea în circulaţie a însemnelor
monetare (art. 18 din Legea nr. 101/1998). În acest
scop, Banca Naţională a României a) asigură tipărirea
bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi
adoptarea măsurilor necesare pentru păstrarea în
siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie; b) dis-
tribuie emisiunea monetară realizată; c) adminis-
trează rezerva de numerar sub formă de bancnote şi
monede metalice.

79
 • Schimbarea însemnelor monetare este, de asemenea,
în competenţa B.N.R., care poate hotărî anularea sau
retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede
metalice emise şi, în locul acestora, punerea în
circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
• Operaţiuni pe contul statului. B.N.R. este
împuternicită prin lege: a) să ţină în evidenţele sale
contul general al Trezoreriei Statului, deschis pe
numele Ministerului Finanţelor Publice (art. 28 din
Legea nr. 101/1998); b) să primească încasările pentru
contul curent general al Trezoreriei Statului c) să
efectueze plăţile în limita disponibilităţilor existente în
acest cont67. În acelaşi timp, B.N.R. acţionează ca
agent, pe contul statului, de plasare a emisiunilor de
titluri de stat şi alte efecte negociabile.
• B.N.R., respectând regulile generale privind lichiditatea
şi riscul activelor externe, stabileşte şi menţine
rezervele internaţionale alcătuite cumulativ sau
selectiv din următoarele elemente:
-aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
-active externe sub formă de bancnote sau monede
metalice ori disponibil în conturi la bănci sau alte instituţii
financiare;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori
mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de
persoane juridice nerezidente, clasificate în primele
categorii de agenţii de apreciere a riscurilor recunoscute pe
plan internaţional, exprimabile şi plătibile în valută în
locurile acceptabile pentru B.N.R.;

67
Pentru detalii, a se vedea I. Condor (coordonator), R. Stancu, S. Cristea,
Drept financiar, bugetar şi fiscal, Editor S.C. „Condor Consulting &
Taxation”, S.R.L., Bucureşti, 2003, p. 136 şi urm.
80
 - bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise
sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare
interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimabile şi
plătibile în valută în locurile acceptabile pentru B.N.R.

Băncile comerciale. Sunt bănci specializate, în principal, în:

- primirea de depuneri la vedere şi la termen de la persoanele
fizice şi persoanele juridice;
- acordarea de credite comerciale pe diferite termene (scurt,
mediu şi lung).

Băncile comerciale sunt persoane juridice constituite conform

Legii societăţilor comerciale (nr. 31/1990, republicată) şi
autorizate de Banca Naţională a României. (Legea nr. 58/1998).
La sfârşitul anului 2002, în România erau autorizate şi
funcţionau 38 de bănci. Dintre acestea, 30 de bănci aveau
statutul juridic de persoane juridice române şi 8 bănci – de
persoane juridice străine (sucursale). Din cele 30 de bănci cu
statutul de persoane juridice române, 3 bănci aveau capital
majoritar de stat, 4 bănci capital majoritar privat autohton şi 23
bănci capital majoritar străin.

Băncile comerciale prestează servicii pentru clienţi (persoane

fizice şi persoane juridice) şi, distribuind credite, creează
monedă.

8.3. Sistemul bancar internaţional. În prezent se cunoaşte o

concentrare importantă a activităţii bancare. Astfel, băncile sunt
clasificate după mai multe criterii, şi anume:
• conform criteriului instituţional: bănci statutare şi bănci
cu statut special;

81
 • în funcţie de natura activităţii: bănci de depozit, bănci
de afaceri, bănci de credit pe termen scurt şi lung, bănci
generale;
• după apartenenţă: bănci de stat, bănci cooperatiste,
bănci mixte;
• în raport de sfera activităţii: bănci comerciale (propriu –
zise), care efectuează orice fel de activitate bancară;
bănci mutuale şi cooperatiste, care prin statut impun
anumite limite în ceea ce priveşte universalitatea
beneficiarilor de credite acordate.

Economia financiară, deconectată de cea reală, reprezintă

fenomenul internaţional caracteristic sfârşitului secolului XX,
fenomen apărut în mai multe etape68.
La început, activităţile financiare însoţeau schimburile de
mărfuri.
Într-o a doua etapă, activităţile financiare precedă sau urmează
schimburilor de mărfuri. Creditele–furnizor, creditele–
cumpărător, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire a
riscurilor au generat un proces în cadrul căruia mai multe
operaţiuni financiare corespundeau unei singure operaţiuni
comerciale.
Într-o a treia etapă, apar europieţele, despre care am vorbit mai
sus69, respectiv se dezvoltă fluxuri financiare pure, pentru
operaţiuni ce aparţin întreprinderilor fără a avea vreo legătură cu
comerţul, şi anume: credite pentru investiţii, cumpărări de
acţiuni sau operaţiuni cu obligaţiuni.
Criza economică din anii ’70 şi fenomenul petrodolarilor din
anii 1973–1974 au determinat trecerea de la economia
internaţională a fluxurilor, legată de necesităţile directe ale

68
Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p. 75.
69
A se vedea paragraful 6.2. „Lichidităţile internaţionale private”.
82
întreprinderilor, la economia financiară a stocurilor,
dependentă de plasamentele deţinătorilor de excedente
financiare şi, în acelaşi timp, de necesităţile ţărilor cu deficite.
Această economie financiară de stocuri domină economia
mondială, tinzând – cum arăta Simona Gaftoniuc – să se
suprapună sau să o estompeze pe cea reală.
În aceste condiţii, sfera bancară internaţională a cunoscut,
începând din anii ’60, un proces de mondializare, a cărui
trăsătură principală a fost extinderea activităţii bancare dincolo
de frontierele geografice ale statelor. Baza universalizării
serviciilor bancare o reprezintă două acţiuni, şi anume:
a) aducerea la un numitor comun a reglementărilor bancare
(care cunoşteau o mare varietate) şi b) ridicarea restricţiilor în
scopul unei competiţii libere, deschise pe toate pieţele.
Procesul de globalizare este totodată facilitat de administrarea
portofoliilor70, diversificarea internaţională a acestora,
contribuind la diminuarea sau eliminarea riscurilor71.
În raport cu aceste evoluţii, se consideră că băncile
internaţionale constituie canalele prin care au loc: a) circulaţia
monetară internaţională; b) efectuarea plăţilor internaţionale; c)
acordarea de credite; ele sunt, totodată, centre de schimb valutar
şi de depozite valutare. Din sistemul băncilor internaţionale
fac parte băncile din diferite state care au o cotă importantă de
afaceri internaţionale. La acestea se pot adăuga băncile
transnaţionale, care în esenţă sunt bănci ce au sediul central
într-o ţară şi filiale în mai multe ţări străine cu dreptul de a face
comerţ de bancă, fiind incluse în sistemul naţional bancar, dar
subordonate strategic băncii - mamă72.
70
Portofoliu (de titluri de valoare) – un anumit număr de acţiuni sau
obligaţiuni deţinute de o bancă sau de o firmă în vederea obţinerii unui venit
(din dividende sau dobânzi) sau a unui câştig (din diferenţe favorabile de
curs) (C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, op. cit., p. 198).
71
S. Gaftoniuc, op. cit., p. 83.
72
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 44.
83
Trebuie reţinut că băncile şi activităţile bancare naţionale şi
internaţionale au reprezentat şi reprezintă cel mai important pas
pe linia procesului de globalizare a pieţei valutare, pieţei
creditului şi pieţei capitalului. Realizarea tranzacţiilor
interbancare este favorizată, accelerată şi de noile instrumente
de telecomunicaţii.
Se poate conchide că, datorită activităţii şi sistemului bancar
naţional şi internaţional, devin funcţionale piaţa monetară
naţională şi piaţa monetară internaţională, în cadrul cărora se
desfăşoară relaţiile financiar – valutare internaţionale.
GHIDUL STUDENTULUI
A. Concepte-cheie
• Piaţa monetară: naţională şi internaţională
• Instrumentele politicii monetare
• Trăsăturile pieţii monetare internaţionale
• Sursele monedelor care formează piaţa financiară
internaţională
• Valuta şi formele ei
• Devizele – trăsături şi formele acestora
• Monedele internaţionale. Avantajele introducerii
Euro
• Crearea sistemului monetar internaţional şi
caracteristicile acestuia
• Convertibilitatea monetară. Definiţie, condiţii,
tipuri
• Cursuri fixe; cursuri flotante
• Lichidităţile internaţionale oficiale. „Triunghiul
valutar”
• Lichidităţi internaţionale private. Eurovalute.
Europieţe. Segmentele europieţei
• Fondul Monetar Internaţional. Natura juridică.
Drepturile Speciale de Tragere.
84
 Reforma sistemului monetar internaţional.
Participarea României la F.M.I.
• Sistemul bancar naţional. Cele două nivele ale
aparatului bancar român. Banca Naţională a
României–principalele atribuţii. Băncile
comerciale – operaţii specifice
• Sistemul bancar internaţional–clasificări;
particularităţi; procesul de mondializare
B. Probleme în discuţie
• Care sunt cauzele apariţiei pieţii monetare?
• Care sunt instrumentele politicii monetare?
• Comparaţi valutele cu eurovalutele.
• Care sunt formele valutelor şi ale devizelor?
• Avantajele introducerii „Euro”.
• Care sunt funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească
sistemul monetar internaţional?
• Care sunt condiţiile economice, monetare şi
organizatorice necesare pentru trecerea la
convertibilitatea monetară?
• Care sunt categoriile de convertibilitate valutară?
• Care sunt categoriile de lichidităţi şi în ce constau ?
• Să se definească eurovalutele şi europieţele şi
evoluţia acestora.
• Care sunt caracteristicile, natura juridică şi funcţiile
Drepturilor Speciale de Tragere?
• Funcţiile principale ale unei bănci.
• Care sunt principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a
României?
• Care sunt criteriile de clasificare a băncilor şi
categoriile de bănci corespunzătoare?
• Care sunt acţiunile care stau la baza universalizării
serviciilor bancare?
85
 CAPITOLUL III
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR

1. Preliminarii

În relaţiile economice şi financiar–bancare internaţionale sunt

utilizate mai multe monede naţionale (pe lângă monedele
internaţionale), aşa cum s-a arătat în cele ce preced. Un număr
important de state (peste 100) recunosc art.VIII din Statutul
Fondului Monetar Internaţional prin care statele membre se
obligă să elimine restricţiile în folosirea monedei lor naţionale în
tranzacţiile şi plăţile internaţionale curente (referitor la
comerţul cu mărfuri şi servicii), ceea ce înseamnă că au trecut
parţial sau integral la convertibilitatea de cont curent, în
condiţiile arătate în capitolul anterior. Observăm că peste 30 de
state au monede naţionale care, în anumite limite, deţin şi o
convertibilitate deplină, în sensul că moneda în cauză este
utilizată în derularea tranzacţiilor curente, cât şi în tranzacţiile
financiare şi cele de capital internaţional1.

În schimb, numai un număr redus, 4-6, din valutele care au o

convertibilitate deplină se bucură de regimul de valute liber
utilizabile, respectiv sunt frecvent (larg) utilizate în tranzacţii
comerciale, financiare şi valutare internaţionale. Este vorba de
valutele unor state cu o economie dezvoltată, puternică, aşa
cum sunt dolarul american, lira sterlină, yenul japonez şi altele.

1
Dicţionar de economie, ediţia a doua, Colectiv de coordonare C. Anghe-
lescu, ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 127 – 128.
86
Aşa cum s-a mai arătat, valutele liber utilizabile se bucură de o
recunoaştere generală şi sunt utilizate fără restricţii : ca
mijloace de plată în tranzacţiile comerciale internaţionale; în
relaţiile de credit internaţional; în realizarea investiţiilor
internaţionale; valute de rezervă ale statelor; valute de
referinţă; ele fac obiectul unor frecvente tranzacţii (vânzare –
cumpărare) pe pieţele valutare internaţionale, uneori şi sub
forma eurovalutelor.

2. Conceptul de curs valutar

2.1. Între monedele naţionale care intervin în tranzacţiile

internaţionale se stabileşte un raport cantitativ, pe baza căruia
o monedă se poate cumpăra cu alta sau se poate preschimba în
altă monedă. Ne referim la raportul, spre exemplu, dintre
moneda cumpărătorului şi cea a vânzătorului, dintre moneda
investitorului şi cea a ţării beneficiarului de investiţie, dintre
moneda creditorului şi cea a debitorului.

Cursul valutar este definit ca fiind preţul unui mijloc de plată

pe o piaţă exprimat sub forma unui raport între două unităţi
monetare diferite2.

Se mai numeşte şi „curs de schimb valutar” sau, pe scurt,

„curs de schimb”, deoarece, în mod concret, este vorba de
cantitatea de monedă naţională necesară pentru obţinerea
unei unităţi dintr-o monedă străină. Spre exemplu, 1 USD
egal 34.000 lei este cursul de schimb al leului în raport cu valuta
americană.

2
C.C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Editura
„Expert”, Bucureşti, 1998, p. 91 şi urm.
87
Cursul de schimb influenţează relaţiile economice, politice şi
sociale dintre state, deoarece reprezintă un instrument foarte
important al politicii valutare cu ajutorul căruia statul acţionează
asupra economiei interne şi balanţei plăţilor3, astfel că apare ca o
armă în lupta politică dintre ţări.

Datorită acestor influenţe, cursul valutar ocupă un loc foarte

important în organizarea relaţiilor valutar–financiare
internaţionale. Cursul valutar reflectă relaţiile dintre preţurile
interne şi cele externe, iar evoluţia comparativă a preţurilor
reprezintă un element determinant al nivelului cursului valutar.
Constituind preţul cel mai sintetic dintr-o economie, cursul
valutar mijloceşte stabilirea raportului dintre toate mărimile unei
economii naţionale faţă de economia altor ţări sau faţă de
economia mondială. Astfel, prin intermediul cursului valutar se
compară: venitul naţional, preţurile interne, salariile, costurile,
productivitatea ş. a. m. d.

2.2. Cursurile valutare pot fi stabilite, fie de stat, fie de piaţă.

2.2.1. Cursul valutar stabilit de stat, prin intermediul
autorităţii monetare, determinat pe cale unilaterală sau
convenţională, se numeşte curs oficial4. La rândul lui, cursul
oficial poate fi curs valutar paritar sau curs valutar convenţional.
a) cursul valutar paritar se stabileşte pe baza parităţii legale
indirecte a monedelor în cauză. Acest curs nu se utilizează în
prezent (deoarece nu se mai folosesc parităţile, cursurile fiind
flotante);

3
Balanţa plăţilor – document întocmit de organele competente ale statului
care cuprinde înregistrarea sistematică a ansamblului încasărilor şi plăţilor
determinate de tranzacţiile reale şi financiare dintr-o perioadă dată ale unei
ţări cu restul lumii – balanţă de plăţi globală – sau cu o altă ţară. (C. C.
Kiriţescu, E. M. Dobrescu, op. cit., p. 243).
4
Constantin Floricel, Relaţii şi tehnici financiar – monetare internaţionale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 35.
88
b) cursul valutar convenţional este stabilit printr-o înţelegere
între state, cum ar fi, spre exemplu, un acord de cliring5 prin
care se prevăd moneda de cliring şi raporturile de valoare dintre
această monedă şi monedele naţionale ale partenerului sau
partenerilor de cliring.
Cursul oficial se modifică la intervale mari de timp.

2.2.2. Cursul valutar stabilit de piaţă poartă denumirea de

cursul pieţii6. Acest curs, spre deosebire de cel oficial, poate
fluctua din zi în zi şi din oră în oră. Această mare mobilitate a
cursului pieţii este cauzată de mobilitatea cererii şi ofertei de
valută pe piaţa valutară. Mobilitatea cursului valutar este, de
asemenea, influenţată de inflaţie, nivelul dobânzilor, situaţia
balanţei comerciale şi de plăţi, a ciclului conjunctural şi a
diverşilor factori politici, tehnici şi psihologici.
Cursul valutar dintre două monede naţionale se poate stabili
după următoarea formulă7.

M naţ. M. str.
1. E = sau 2. E=
M. str. M naţ.

unde:

E = cursul valutar de schimb;

M. naţ. = valoarea monedei naţionale;
M. str. = valoarea monedei străine.

5
Cliring (acord de) – compensare globală, centralizată, a tuturor creanţelor
şi angajamentelor unei ţări faţă de o altă ţară.
6
Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p. 268 – 269.
7
C. Floricel, op. cit., p. 34.
89
3. Tipurile de cursuri de schimb valutar
Întrucât valutele convertibile se negociază şi se tranzacţionează
pe pieţele valutare, preţurile (cursurile valutare) cunosc o mare
varietate de tipuri în funcţie de natura operaţiei valutare.
Datorită varietăţii tipurilor de cursuri valutare, în literatura de
specialitate ele se clasifică după criteriul mecanismului de
formare. În acest scop, prezentăm o recentă şi complexă astfel
de clasificare8:
a) Criteriul stabilităţii. Având în vedere experienţa istorică,
precum şi relaţiile actuale, cursurile valutare sunt – după acest
criteriu – de trei tipuri:
• cursuri valutare fixe, care au funcţionat până în 1971 şi
presupuneau o uşoară abatere a cursului de piaţă faţă de
paritatea monetară (± 1%). Aceste cursuri nu se mai
întâlnesc în prezent;
• cursuri valutare relativ stabile sau relativ fluctuante,
ce au funcţionat după Acordul Smithsonian din 1971,
prin care marja de fluctuare a crescut la ± 2,25%, alte ţări
practicând o marjă chiar mai mare; la acest Acord s-a
renunţat după adoptarea noului Statut al F.M.I., în 1978.
Şi în prezent, există state care practică cursuri cu
fluctuare limitată, autorităţile stabilind un curs de
referinţă sau cvasioficial, curs care în realitate se
ajustează periodic în raport cu rata inflaţiei, producţiei,
productivităţii muncii, situaţia balanţei de plăţi externe şi
cu alţi indicatori macroeconomici, precum şi cu
persistenţa unui raport nedorit între cerere şi ofertă. În
anii ’70 şi ’80, ţările membre ale CEE au practicat un
curs relativ stabil, fluctuaţia fiind limitată la ± 2,25% faţă
de ECU, numit „tunelul şarpelui valutar”. O dată cu

8
A se vedea C. Moisuc (coordonator), Ion Roşu – Hamzescu, Elena Gurgu,
Dan Nicoară, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003, p. 62 – 64.
90
 trecerea la Euro, ţările U.E. au, aşa cum am arătat, o
monedă unică, renunţând la monedele naţionale şi, deci,
la orice curs de schimb în interiorul zonei Euro.
În anul 2000, în acordurile de aranjament valutar cu F.M.I.,
unele state au comunicat, iar F.M.I. a acceptat, următoarele
fluctuaţii: ± 2,25% în Cipru, Danemarca, Ungaria, Venezuela;
± 7,5% în Polonia; ± 15% în Libia; ± 77,5% în Israel, o plajă
totală de fluctuaţie de 43%9.
• Cursuri valutare flotante, care sunt practicate de
majoritatea statelor lumii, cu deosebire de ţările cu
monede liber utilizabile sau având convertibilitate
deplină. În România se practică un curs valutar flotant.

b) Criteriul sferei de formare şi utilizare a cursului valutar:

• cursul valutar oficial, care se întâlneşte preponderent în
ţările cu valute neconvertibile, dar şi în unele acorduri
bilaterale de comerţ şi plăţi;
• cursul valutar interbancar, care se formează în
negocierea tranzacţiilor valutare, iar la sfârşitul zilei se
calculează media statistică a cursului monedei naţionale
faţă de monedele străine, acest curs fiind numit şi curs
de referinţă;
• cursul valutar bursier, care se formează la bursele
valutare acolo unde ele funcţionează (Paris, New York,
Tokyo etc.) şi care funcţionează paralel cu tranzacţiile
valutare interbancare într-o perioadă scurtă de timp
(1–2 ore);
• cursul caselor de schimb valutar, care se utilizează în
operaţiunile de vânzare – cumpărare, fiind practicat de
oficiile de schimb valutar în tranzacţiile cu sume mici în
relaţiile cu persoanele fizice;

9
„International Financial Statistics”, iulie, 2000.
91
 • cursul valutar al pieţei negre, care se practică în ţările
unde convertibilitatea şi schimbul valutar sunt oficial
interzise sau cursul „oficial” de schimb nu este realist.

c) Criteriul sensului tranzacţiilor valutare ce au loc pe

piaţa valutară, valutele–ca orice „marfă”–vânzându-se şi
cumpărându-se la un anumit preţ:
• c1 cursul valutar de cumpărare a valutei este cursul
care se practică la cumpărare de către bănci, la burse
valutare, casele de schimb valutar în procesul negocierii
şi tranzacţiilor valutare;
• c2 cursul valutar de vânzare a valutei este cursul ce se
formează în tranzacţiile valutare, fiind opus celui de
cumpărare. Într-o tranzacţie valutară, cursul valutar de
vânzare este – ca în orice act de comerţ – mai mare decât
cursul de cumpărare, diferenţa – numită spread –
reprezentând cheltuielile de organizare a tranzacţiei şi un
anumit comision. În relaţiile interbancare, fiecare bancă
îşi stabileşte, încă la începutul zilei lucrătoare, nivelul
informativ al cursului de cumpărare şi de vânzare, iar în
procesul negocierii, diferenţa dintre cele două niveluri de
preţ se poate diminua în raport de interesele partenerilor.
Pentru scurtarea timpului de negociere se comunică toate
cifrele cursului de cumpărare, iar pentru cursurile de
vânzare se comunică ultimele două sau trei cifre
zecimale. De exemplu, se vând dolari şi se cumpără
Euro. Cursul informativ 1 USD = 1,57324/489, deci
pentru cursul de vânzare ultimele 3 cifre sunt mai mari
decât cursul de cumpărare.
d) Criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei. Tranzacţiile
se finalizează după o anumită perioadă de timp, care variază pe
piaţa valutară între 48 de ore şi 12 luni, în raport de tipul
operaţiei valutare.

92
 • d1 Cursul valutar la vedere (spot) este cursul negociat
între parteneri (la telefon, telex, fax), iar în termen de
maximum 48 de ore (două zile lucrătoare), participanţii
la actul de cumpărare şi vânzare îşi transmit reciproc,
prin virament bancar, sumele în valută tranzacţionată.
• d2 Cursul valutar la termen (forward) este cursul
negociat la o tranzacţie de vânzare – cumpărare de valută
a cărei sumă se transmite reciproc prin virament bancar
la un termen în viitor convenit, de o lună, 2, 3, … 12
luni. Cursul la termen (în viitor), în cele mai multe
cazuri, diferă de cursul valutar la vedere în raport cu
aprecierea operatorilor de valută privind evoluţia viitoare
a conjuncturii monetare la termenul negociat. Cursul la
vedere (spot), în momentul virării banilor (la termen),
poate, întâmplător, să coincidă sau poate fi diferit de
cursul deja negociat, singurul valabil, şi se respectă de
către operatorii valutari. Tocmai aceste deosebiri pot
genera câştiguri sau pierderi, precum şi posibilităţi de a
acoperi unele riscuri ce pot apărea dintr-o altă tranzacţie
(de exemplu, dintr-o tranzacţie comercială).
e) Criteriul metodei de cotare a valutei10. Aşa cum s-a arătat
în paragraful anterior, valuta cotează şi se exprimă diferit. Sunt
3 metode de cotare (exprimare) a cursului unei valute
naţionale:
• e1 Cursuri valutare bazate pe cotare directă (incertă),
ce reprezintă cea mai utilizată metodă prin care
monedele străine sunt cotate (exprimate) în moneda
naţională.
• e2 Cursuri valutare bazate pe cotare indirectă (certă),
prin care moneda naţională este exprimată şi măsurată

10
C. Floricel, op. cit., p. 36 – 37; Dicţionar economic, ediţia a doua, Colectiv
de coordonare: Coralia Angelescu ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 135 – 136.
93
 prin monedele străine (cotează indirect doar lira sterlină,
lira irlandeză, dolarul australian).
• e3 Cursuri valutare încrucişate (crossing), care se
calculează atunci când nu se dispune, direct sau indirect,
de o cotare între 2 valute; în acest caz, se recurge la a
treia valută, care cotează primele două, apelându-se la
regula de trei simplă.
Dacă se dispune de o cotare directă a unei valute şi se doreşte
măsurarea ei prin cotare indirectă, sau invers, se apelează la
simpla împărţire a cifrei 1 la cursul valutar de care dispunem.
De exemplu, lira sterlină cotează indirect, iar cursul cunoscut
este 1 liră = 1,508 USD. Această cotare indirectă se poate
transforma, pentru diverse calcule de eficienţă sau de stabilire a
preţului la o marfă sau alta, în cotare directă, astfel că

1
1 USD = =0,663 lire sterline.
1,508

f) Criteriul modelului de stabilire şi fundamentare a cursului

valutar11. Cel mai cunoscut model este cel oferit de raportul
dintre cerere şi oferta de piaţă, dar se poate şi trebuie să se
apeleze şi la alte modalităţi de determinare, care să aducă cursul
valutar cât mai aproape de realitate. În raport cu acest criteriu şi
cu modelele de calcul folosite, există mai multe tipuri de cursuri
valutare:
• f1 Cursuri valutare nominale, care reprezintă cursurile
oferite zilnic de pieţele valutare şi care depind de
raportul cerere – ofertă.
• f2 Cursul valutar efectiv, ce este un curs al cărui nivel
se realizează nu numai în comparaţie cu o singură
monedă, ci şi cu un grup de monede ale ţărilor care deţin
11
Constantin Floricel, op. cit., p. 39.
94
 ponderea principală în schimburile economice externe.
Deci, acest curs se calculează nu bilateral, ci multilateral,
în comparaţie cu mai multe valute.
• f3 Cursul valutar efectiv real duce raţionamentul
anterior mai departe. El se calculează în raport cu mai
multe monede (curs efectiv), dar se ia în considerare şi
rata inflaţiei din aceleaşi ţări. Prin aceste calcule se obţin
un curs efectiv, dar şi un curs real, care să exprime
puterea de cumpărare a monedelor incluse în calcul
pentru determinarea cursului valutar efectiv real.

4. Tendinţe în evoluţia cursurilor valutare

În evoluţia lor, cursurile valutare cunosc două tendinţe: de
repreciere şi depreciere a monedelor12. Nu se mai utilizează
noţiunile de „revalorizare” sau „devalorizare”, deoarece, aşa
cum am arătat mai sus, în prezent monedele nu mai au valoare
paritară şi nici paritate monetară, care în trecut se stabileau pe
cale oficială la anumite date de către autorităţile monetare. În
zilele noastre, raportul dintre două monede se stabileşte
liber, spontan, fără nici o limită superioară sau inferioară – cu
alte cuvinte, cursul valutar flotează liber.
Ca urmare a activităţii de export, exportatorii de bunuri şi
servicii oferă sumele în valută în schimbul echivalentului în
monedă naţională.
În acelaşi timp, în activitatea de import, importatorii de bunuri
şi servicii solicită valută în schimbul monedei naţionale pentru
a putea achita în străinătate sumele datorate pentru bunurile şi
serviciile respective.
În consecinţă, exportatorii devin ofertanţi de valută, iar
importatorii sunt solicitanţi de valută.

12
Dicţionar Economic, ediţia a doua, Colectiv de coordonare C. Angelescu,
ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 156.
95
Creşterea ofertei de valută determină o depreciere, iar creşterea
cererii (solicitării) atrage o repreciere valutară13.

Deprecierea monetară înseamnă o diminuare a valorii monedei

respective, proces în cursul căruia banii îşi pierd din puterea de
cumpărare. Această pierdere se exprimă prin creşterea
preţurilor pe piaţă. Deprecierea monetară poate afecta: în
general, toate mărfurile şi serviciile; anumite categorii de valori;
numai aurul. Deprecierea monetară generală atrage creşterea
tuturor preţurilor şi tarifelor, ceea ce înseamnă că puterea de
cumpărare a banilor se micşorează, deci cu aceeaşi sumă de
bani se poate cumpăra o cantitate mai mică de mărfuri, respectiv
se pot obţine mai puţine servicii.

Reprecierea monetară reprezintă creşterea puterii de

cumpărare a monedei unui stat pe plan intern şi extern. Astfel,
pe plan intern, reprecierea monetară atrage scăderea nivelului
general al preţurilor din statul în cauză. În timp ce, pe plan
extern, reprecierea monetară constă în creşterea cursului valutar
al monedei faţă de valutele străine, datorită unei cereri sporite
pentru moneda respectivă, cauzată de factori economici
(excedent al balanţei plăţilor curente), intervenţiei statului în
vederea modificării în sensul voit a cursurilor valutare,
speculaţii etc. Ca atare, reprecierea monetară este un proces
economic şi nu rezultatul aplicării unui act normativ.

Oferta de monedă naţională apare pe piaţa valutară în

următoarele cazuri:
a) se cumpără mărfuri şi servicii străine;
b) se efectuează transferuri pentru plăţi în favoarea
străinilor;

13
C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, op. cit., p. 92 – 93. În acelaşi sens,
C. Floricel, op. cit., p. 47 şi urm.
96
 c) se dobândesc active financiare14 străine;
d) străinii vând titluri de valoare interne;
e) străinii îşi reduc disponibilităţile în monedă naţională.

În schimb, cererea de monedă15 naţională apare în următoarele

cazuri:
a) străinii doresc să cumpere bunuri şi servicii din ţara
respectivă;
b) străinii intenţionează să efectueze transferuri pentru plăţi;
c) străinii intenţionează să cumpere active financiare din ţara
respectivă;
d) rezidenţii vând titluri de valoare străine;
e) străinii îşi majorează disponibilităţile în monedă naţională.

Oferta şi cererea de valută se echilibrează pe piaţă la un

anumit curs valutar. Aceasta se realizează numai în cazul în
care toţi participanţii plătesc la vedere, adică imediat când are
loc operaţiunea sau tranzacţia, ceea ce se întâmplă foarte rar şi
mai ales în operaţiuni de valori reduse.
În general însă, operaţiunile de comerţ exterior având valori
însemnate se efectuează la termen, astfel că plăţile şi încasările
au loc după trecerea unui anumit timp, stabilit de părţi, de la
livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. În această situaţie,
apare pentru creditor un risc valutar, deoarece suma încasată în
valută corespunde înţelegerii părţilor, dar suma echivalentă în
monedă internă poate fi mai mică din cauza modificărilor
cursului valutar.

14
Active financiare – creanţe faţă de rezidenţi sau nerezidenţi, din punctul
de vedere al cărora ele reprezintă angajamente (pasive) faţă de rezidenţi sau
nerezidenţi (C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, op. cit., p. 12).
15
C. Floricel, op. cit., p. 42.
97
Riscul valutar este definit16 ca fiind eventualitatea unei pierderi
la un contract de import – export sau la un acord de plăţi, la o
convenţie de credit extern etc., ca urmare – după caz – a
deprecierii valutei de contract, respectiv a reprecierii acestei
valute, care s-ar produce în intervalul de timp dintre data
încheierii contractului sau acordului şi data încasării sau plăţii în
valută. Concretizarea riscului valutar este paguba.

Pentru creditor17, riscul valutar constă în eventualitatea

scăderii puterii de cumpărare a monedei în care este exprimată
creanţa, în intervalul de timp dintre contractare şi încasarea
creanţei, ca urmare a unui proces de depreciere. În cazul
deprecierii, creditorul pierde această diferenţă. Spre exemplu,
dacă, la încheierea contractului, cursul era 1 dolar = 25.000 lei,
iar la scadenţă cursul a devenit 1 dolar = 22.000 lei, creditorul
român în dolari pierde câte 3.000 lei la fiecare dolar.

Pentru debitor, riscul valutar se materializează în ipoteza plăţii

la scadenţă a sumei datorate într-o valută a cărei putere de
cumpărare a crescut pe pieţele valutare în perioada de la
încheierea contractului până la scadenţă, ca urmare a reprecierii
monetare. Debitorul va avea deci de procurat o valută care s-a
scumpit pe piaţă în perioada de la încheierea contractului până
la scadenţă. Spre exemplu, dacă în momentul contractării cursul
dolarului faţă de leu era 1 dolar = 25.000 lei, iar între timp a
crescut la 1 dolar = 27.000 lei, debitorul român va avea de plătit
pentru fiecare dolar o valoare suplimentară corespunzătoare de
2.000 lei.
Desigur că ipotezele şi exemplele concrete ar putea continua, dar
scopul nostru nu este de a le epuiza, ci de a se înţelege evoluţia
fenomenului.

16
C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, op. cit., p. 209.
17
Gh. Manolescu, op. cit., p. 275.
98
În scopul limitării sau chiar eliminării riscului valutar şi deci a
pierderilor ce le determină, se depun eforturi de către părţi
pentru a găsi mijloace de asigurare împotriva riscului valutar
şi a se tinde spre echilibrul poziţiilor exprimate într-o valută.

Posibilităţile de protecţie18 (asigurare) împotriva efectelor

riscului valutar sunt de două categorii:
a) de prevenire a riscului valutar prin clauze asiguratoare,
denumite şi clauze de consolidare valutară;
b) de reparare a pagubelor provocate de riscul valutar prin
tehnici cum ar fi :
- avansurile şi întârzierile (engl. leads and lags), care
constă, pe de o parte, în amânarea cât mai mult
posibil a plăţii sumelor datorate, iar pe de altă parte,
în încasarea într-o măsură cât mai mare şi cât mai
repede posibil a sumelor datorate de terţi. În acest fel
se înlătură sau se atenuează pierderile provocate de o
depreciere monetară;
- creditele paralele pentru divizarea riscului valutar;
- acoperirea la termen, adică la data scadenţei.

Totalitatea acestor măsuri şi tehnici formează politica protecţiei

împotriva riscului valutar19.

5. Principalii factori care influenţează cursul valutar

Cursul valutar are o evoluţie dinamică, determinată de numeroşi
factori, care au o influenţă complexă, uneori contradictorie,
alteori complementară unii faţă de alţii.

18
Gh. Manolescu, op. cit., p. 275 – 277.
19
Dicţionar Economic, ediţia a doua, Colectiv de coordonare C. Angelescu,
ş. a., Editura Economică, Bucureşti, p. 328.
99
Ne propunem să examinăm în continuare principalii factori care
influenţează cursul de schimb valutar20, fără a ne extinde
cercetarea şi asupra influenţei cursului valutar asupra
indicatorilor macro – economici ai unei ţări.

5.1. O clasificare acceptabilă a factorilor care influenţează

nivelul şi evoluţia cursului valutar constă în gruparea
factorilor după natura lor economică astfel:
• Factori economici: nivelul producţiei şi productivităţii
muncii; P.I.B. pe locuitor; structura pe ramuri şi
subramuri a producţiei naţionale; calitatea şi
competitivitatea produselor; ciclul economic ş. a.
• Factori de natură monetar – financiară: rata inflaţiei,
procentul dobânzii; bugetul; gradul de fiscalitate;
volumul masei monetare în circulaţie; soldul balanţei
plăţilor curente; soldul balanţei capitalului.
• Factori de natură social – politică: mişcările sociale;
stabilitatea politică; strategiile de dezvoltare.
• Factori de natură psihologică (zvonuri, programe
electorale etc.).
Factorii economici au o influenţă pe termen mediu şi lung
asupra evoluţiei cursului valutar, în timp ce factorii de natură
social – politică şi factorii psihologici influenţează pe termen
foarte scurt şi scurt. Influenţa cea mai mare asupra nivelului şi
evoluţiei cursului valutar o au factorii de natură valutar –
financiară, care se întind pe o perioadă medie (5 – 7 ani) şi
lungă (8 – 10 ani), iar alteori şi mai mult, dacă se coroborează cu
factorii de natură economică durabili.

20
Anne O. Krueger, în lucrarea Determinarea cursului valutar, Editura
„Sedona”, Centrul European University Press, Timişoara, 1997, face o
analiză interesantă a teoriilor şi modelelor de determinare a cursului valutar
din literatura de specialitate a perioadei 1960 – 1980. În acelaşi sens:
Gh. Manolescu, op. cit., p. 271 – 274; C. Floricel, op. cit., p. 40 şi urm.
100
5.2. Ţinând seama de obiectul cursului nostru, ne vom îndrepta
atenţia asupra factorilor de natură valutar - financiară21.

5.2.1. Rata inflaţiei are o puternică influenţă asupra cursului

valutar. Într-adevăr, aşa cum am mai arătat mai sus, nivelul şi
evoluţia preţurilor determină puterea de cumpărare a monedei,
iar cursul valutar este tocmai raportul puterilor de cumpărare a
două monede. Dacă presupunem că în două ţări care au strânse
relaţii economice ar fi un preţ unic, evident exprimat în
monedele naţionale, cursul valutar de schimb – când ceilalţi
factori sunt constanţi – rămâne nemodificat. În ce priveşte
trecerea ţărilor U. E. la moneda unică –Euro, în perioada de
circulaţie paralelă a monedelor naţionale şi a Euro şi de
exprimare paralelă a preţului mărfurilor în cele două monede
(naţională şi Euro), nu apar deosebiri de schimb valutar. În
economia internaţională reală nu numai că nu există un preţ unic
la un produs sau altul, dar nivelul şi dinamica evoluţiei preţurilor
sunt diferite, de aici rezultând diferenţe şi modificări în nivelul
şi evoluţia cursului de schimb valutar.

Evoluţia preţurilor este determinată, la rândul său, de

factori multipli, unii dintre ei cu influenţă divergentă asupra
dinamicii preţurilor. Fără a intra în problema teoriilor şi
politicilor de preţ, putem, însă, menţiona unii factori
determinanţi ai dinamicii şi nivelului preţurilor: a) evoluţia
costurilor de producţie (inflaţie prin costuri); b) emisiunea masei
monetare în circulaţie, superioară în raport cu oferta de mărfuri
şi servicii (inflaţia prin cerere); c) comerţul exterior şi unele
21
O examinare complexă a principalilor factori de natură valutar – financiară
se efectuează în lucrarea elaborată de C. Moisuc (coordonator), Relaţii
valutar – financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2002, p. 66 şi urm. În acelaşi sens, C. Floricel, op. cit., p. 412 şi
urm.
101
metode de echilibrare a balanţei contului curent (inflaţie
importată), d) inflaţia structurală; e) conjunctura economică,
comercială şi valutară internaţională; f) cursul valutar de
schimb, care se poate întoarce ca un bumerang asupra evoluţiei
preţurilor. În literatura de specialitate22 se deosebesc diferite
tipuri de inflaţie: târâtoare (1 – 2%), accelerată (3 – 5%),
galopantă (cu două cifre 11 – 30%) şi hiperinflaţie (cu 2 sau
chiar 3 cifre).
Guvernele încearcă, prin politicile lor economice, să înscrie
evoluţia preţurilor naţionale în tendinţa preţurilor internaţionale,
în vederea menţinerii stabilităţii cursului de schimb al valutei
naţionale23. Aceasta, deoarece când rata naţională a inflaţiei este
apropiată de rata inflaţiei din principalele state partenere, cursul
valutar de schimb, respectiv raportul puterilor de cumpărare ale
valutelor cunoaşte modificări nesemnificative, dacă ceilalţi
factori sunt constanţi.

5.2.2. Rata masei monetare în circulaţie este un alt factor

important care influenţează cursul valutar atât indirect, prin
preţuri, cât şi direct, determinând cererea şi oferta de monedă,
ceea ce poate determina schimbări în raportul dintre cererea şi
oferta monetară şi, implicit, în cursul valutar de schimb.
Astfel, dacă toţi ceilalţi factori sunt constanţi, creşterea masei
monetare duce la deprecierea cursului valutar al monedei, la
reducerea acestui curs. Invers, lipsa de mijloace de plată, de
lichidităţi se reflectă în creşterea cererii monetare şi a cursului
de schimb valutar.
Trebuie să distingem diverse segmente ale masei monetare
care au tangenţă directă şi indirectă cu cursul valutar.

22
Pentru detalii, a se vedea I. Condor, R. Stancu, S. Cristea, Drept financiar,
bugetar şi fiscal, Vol. I, Editor „S. C. Condor Consulting & Taxation”,
Bucureşti, 2003, p. 83 şi urm.
23
Gh. Manolescu, op. cit., p. 270 – 271.
102
Astfel, în teoria, ca şi în practica masei monetare, inclusiv în
concepţia F. M. I., există diverse segmente după criteriul
gradului de lichiditate24 monetară internă şi al influenţei
asupra raportului dintre cererea şi oferta monetară, cu implicaţii
specifice asupra cursului valutar: a) lichiditatea primară, care
cuprinde numerarul şi soldurile conturilor curente la vedere
(M1). Cu cât acest segment este mai mare (motivele pot fi
diferite), cu atât lichiditatea şi cererea de mijloace de plată sunt
mai mari; b) lichiditatea secundară, formată din depunerile
bancare la termen, economiile şi acumulările pentru diverse
perioade ţinute în băncile comerciale şi casele de economii şi
care au o circulaţie monetară mai lentă, reprezintă un segment
major al masei monetare, având simbolul M2; c) lichiditatea
terţiară, care include şi M2, dar la care se adaugă titlurile emise
pe termen mediu şi lung negociate la bursa de valori,
obţinându-se acel agregat monetar notat cu simbolul M3. În
unele ţări sunt clasificări mai detaliate ale masei monetare.

Segmentele monetare menţionate sunt sau pot fi transformate în

mijloace de plată, deci în cerere monetară, afectând puterea de
cumpărare a monedei şi cursul valutar de schimb. Pentru
menţinerea stabilităţii cursului valutar, statele urmăresc,
controlează şi dirijează prin mecanismele de piaţă – iar uneori
şi prin mecanisme administrative – masa monetară.

5.2.3. Rata dobânzii este un alt factor important care determină

nivelul şi evoluţia cursului valutar de schimb. Relaţia este relativ
simplă: o sumă de bani naţională poate spori (se poate
autovalorifica) fie ca urmare a creşterii (întăririi) cursului de

24
Lichiditate – capacitatea de a face faţă în orice moment unor angajamente
financiare; (prin extensie) capacitatea unor active disponibile de a fi
transformate fără complicaţii în bani (C. C . Kiriţescu, E. M. Dobrescu,
op. cit., p. 263 – 264).
103
schimb valutar al unei monede în care este transferată sursa
respectivă, fie prin depozitarea sumei la bancă în vederea
obţinerii unei dobânzi. Dacă dobânda reală tinde să crească,
atunci când ceilalţi factori sunt constanţi, cursul valutar este
normal să tindă spre scădere, şi invers, dacă dobânda tinde să
scadă, aceasta se poate realiza tocmai datorită creşterii cursului
valutar. Asupra dobânzii o influenţă aparte are taxa oficială a
scontului practicată de banca centrală, care, prin manevrarea ei
– ca şi a altor instrumente de politică monetară utilizate de banca
centrală – influenţează condiţiile pieţei, creditului şi costului
acestuia, ce pot să varieze, cu influenţe profunde asupra cursului
de schimb valutar.

5.2.4. Situaţia balanţei de plăţi curente25 poate determina, în

cazul soldului ei activ, o cerere a monedei ţării respective de
către firmele din ţările cu deficit şi, evident, când celelalte
condiţii sunt date, cursul monedei va creşte. Şi, dimpotrivă,
deficitul balanţei contului curent obligă agenţii economici ai
ţării respective să cumpere valută străină pentru a plăti facturile
de import, oferind bani naţionali, conducând – evident, tot dacă
ceilalţi factori rămân nemodificaţi – la sporirea ofertei de
monedă naţională şi a cererii de valută străină. Cursul, în aceste
condiţii, tinde să se deprecieze.

25
Balanţa plăţilor curente, sau „contul curent”, cuprinde balanţa comer-
cială, balanţa serviciilor, denumită şi balanţa invizibilelor (prestaţii reciproce
de servicii – transport, turism, asigurări, reprezentanţe diplomatice, întreţine-
rea bazelor militare străine etc.), balanţa veniturilor – din muncă şi proprie-
tate intelectuală, venitul capitalului – dobânzi şi dividende ale plasamentelor
de capital în străinătate şi balanţa donaţiilor, transferurilor unilaterale, publice
şi particulare (C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, op. cit., p. 245).
104
5.2.5. Situaţia balanţei capitalului26 are un efect direct asupra
evoluţiei cursului valutar. Atractivitatea – indiferent din ce
motive – a unei economii naţionale pentru capitalurile străine
determină un influx de capital şi, deci, o cerere de monedă
naţională din ţara cu atractivitate ridicată din partea investitorilor
străini. În cazul unei economii slabe şi cu o conjunctură
economică scăzută, capitalurile, cu deosebire cele în titluri de
valoare, dar nu numai, vor emigra din ţara respectivă, vânzând
moneda naţională pentru a cumpăra valute străine ale ţărilor cu o
economie generatoare de speranţe financiare. În această corelaţie
intră şi creditele financiare primite şi acordate, care influenţează,
de asemenea, cererea şi oferta de diverse valute.
5.2.6. Factorii de natură psihologică au o pondere ridicată în
condiţiile globalizării pieţelor financiare internaţionale.
Anticipările care se fac în legătură cu perspectivele unei valute
sunt un factor psihologic important, care continuă să acţioneze
chiar şi după ce anticiparea şi-a materializat efectele. Psihologia
celor care participă la efectuarea operaţiunilor valutare joacă
deseori un rol important în accentuarea tendinţei cursului unei
valute. Sunt cazuri în care aceste tendinţe sunt însoţite de
zvonuri, ulterior confirmate sau neconfirmate, privind anumite
evenimente politice sau economice, sau de declaraţii ale unor
personalităţi politice sau economice privind viitorul economiei
sau al unei valute.

26
Contul de capital (sau balanţa mişcărilor de capital) cuprinde mişcările
de capital pe termen lung (peste un an), constând din investiţii directe sub
formă de creări sau cumpărări de întreprinderi, investiţii de portofoliu
(cumpărări şi vânzări de valori mobiliare pe o piaţă externă), finanţarea unei
filiale de către întreprinderea–mamă din străinătate, împrumuturi ale
autorităţilor de stat, precum şi mişcări de capital pe termen scurt (până la un
an), cum ar fi constituirea sau repatrierea de active în şi din străinătate,
împrumuturi între rezidenţi şi nerezidenţi (C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu,
op. cit.,p. 245 – 247).
105
Ca atare, factorii psihologici sunt analizaţi cu foarte mare atenţie
pentru a se putea acţiona cu valutele cele mai bune.

În concluzie, multitudinea factorilor care pot apărea pe pieţele

valutare şi care pot influenţa mişcarea cursurilor valutare,
interferenţa acţiunii lor concomitente creează greutăţi mari în
determinarea corectă a tendinţei de evoluţie a unei valute pe
pieţele valutare. Întotdeauna există factori care vor tinde să
orienteze evoluţia unei valute într-o anumită direcţie,
concomitent cu existenţa altor factori, cu influenţă contrară.

Problema cea mai importantă pentru un operator este de a

determina cât mai exact factorii cu influenţă predominantă,
pentru o anumită perioadă de timp, şi a sesiza cât mai corect
un nou factor care poate să apară pe piaţă, cu influenţele lui
corespunzătoare27.

6. Corelaţia între cursul valutar şi tranzacţiile economice

externe
Corelaţia între cursul valutar şi relaţiile economice externe se
bazează pe principiul conform căruia cursul de schimb este
etalonul preţurilor externe28. În funcţie de evoluţia nivelului
cursului valutar, o marfă, un serviciu sau un capital poate fi mai
„ieftin” sau mai „scump” pentru unul din cei doi participanţi la
schimburile economice internaţionale.
Între cursul valutar şi relaţiile economice externe există o
strânsă corelaţie de interdependenţă din care rezultă că:
- relaţiile economice externe depind de nivelul şi
evoluţia cursului valutar, pe de o parte;

27
Gh. Munteanu, Piaţa valutară internaţională, studiu publicat în C. Moisuc
(coordonator), Relaţii valutar – financiare şi tehnica plăţilor internaţionale,
Editura A. S. S. P., Bucureşti, 1982.
28
C. Floricel, op. cit., p. 37 şi urm.
106
 - dinamica şi nivelul cursului valutar condiţionează
evoluţia şi valoarea tranzacţiilor economice
externe, pe de altă parte.

Din analiza anterioară a influenţei soldului contului curent şi a

contului de capital asupra cursului valutar a rezultat că soldul
deficitar al schimburilor economice externe generează un
spor de ofertă de monedă naţională şi o cerere sporită de monedă
străină, ceea ce se materializează – dacă ceilalţi factori rămân
constanţi – în deprecierea cursului de schimb al monedei
naţionale şi reprecierea cursului monedei străine. Influenţa
este inversă în cazul existenţei unui sold excedentar în
schimburile economice externe: moneda naţională este căutată
pe piaţa valutară pentru a fi cumpărată de către străini, oferind
monede străine. În acest caz, cursul de schimb al monedei
naţionale se întăreşte, creşte, se repreciază sub impulsul unei
cereri sporite din partea debitorilor străini, iar monedele străine
oferite într-o proporţie mare spre vânzare se depreciază.

Ca atare, când ceilalţi factori sunt constanţi, soldul activ

persistent al balanţei curente şi balanţei capitalului imprimă
cursului valutar al monedei naţionale o tendinţă de creştere
(repreciere) în raport cu monedele străine, iar soldul pasiv
persistent al schimburilor economice externe condiţionează
o scădere (depreciere) a cursului de schimb valutar29.

Se pune însă întrebarea: Care este raportul dintre cursul

valutar şi schimburile externe, sau altfel spus, în ce sens
influenţează cursul valutar evoluţia tranzacţiilor economice
externe?

29
C. Moisuc (coordonator), Relaţii valutar – financiare internaţionale,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p. 71.
107
Cursul valutar – ca etalon al preţurilor externe – condiţionează
nivelul preţului intern al mărfurilor şi serviciilor importate,
precum şi nivelul preţurilor externe în moneda naţională a
mărfurilor şi serviciilor exportate. Astfel, în cazul în care
moneda naţională se depreciază, iar preţurile externe în valută
rămân constante, exportatorul naţional, convertind
contravaloarea valutei mărfurilor exportate, va obţine de la
banca sa, care cumpără această valută, o cantitate sporită de
monedă naţională. Exportatorul câştigă ca urmare a
deprecierii cursului, încasând o sumă în moneda naţională
mai mare în comparaţie cu vânzarea mărfii respective pe
piaţa internă. Dar creşterea volumului monedei naţionale
încasate exclusiv ca urmare a deprecierii cursului acesteia
conduce – în timp – pe de o parte, la creşterea masei monetare
pe piaţa internă şi a ratei inflaţiei, ce atinge un prag de la care
cursul monedei naţionale îşi schimbă sensul evoluţiei în direcţia
deprecierii. Dar această depreciere frânează importatorii care
au nevoie de mai multă monedă naţională pentru a cumpăra
aceeaşi valută.
Situaţia este inversă în cazul reprecierii monedei naţionale.
Concluzia ce rezultă din mecanismul de mai sus constă în aceea
că deprecierea monedei naţionale (scăderea cursului monedei
naţionale) stimulează exportul şi frânează importul. Situaţia
se schimbă în cazul reprecierii monedei naţionale:
exportatorii încasează din exporturi monedă naţională relativ
mai puţină, descurajând exportul. În ceea ce-l priveşte pe
importator, el este încurajat pentru a spori importul, utilizând o
cantitate mai mică de monedă naţională pentru a cumpăra valută,
ca urmare a reprecierii monedei naţionale.
Concluzia în acest caz demonstrează că reprecierea frânează
exporturile şi stimulează importurile; însă se ating acele
praguri ale cererii şi ofertei de monedă când evoluţia cursului
valutar îşi schimbă sensul.
108
O importantă influenţă are mişcarea internaţională a
capitalului sub diferitele lui forme. Cursul valutar atrage sau
respinge investiţiile externe.

Astfel, un curs valutar subevaluat, depreciat, stimulează

investiţiile externe, atragerea de capital străin, întrucât cu
aceeaşi sumă în valută şi convertită în monedă naţională se pot
cumpăra active mai multe, fie sub formă de investiţii directe,
fie sub formă de titluri de valoare de pe piaţa bursieră.

Situaţia este inversă în cazul supraevaluării cursului de

schimb valutar. Totuşi, trebuie să facem distincţie între
capitalul investit pe termen lung şi capitalul speculativ,
migrator, în scop de câştig imediat. Acest capital speculativ
poate influenţa prăbuşirea cursului unei valute, dezechilibre în
balanţele de plăţi externe etc.

În aceste condiţii, un rol important îl are intervenţia băncii

centrale pe piaţa valutară prin vânzări şi cumpărări de
valută străină contra monedei naţionale, în scopul realizării unui
curs valutar de echilibru, apreciat de autorităţile monetare
drept corespunzător intereselor pe termen lung ale politicii
economice externe. În plus, FMI supraveghează evoluţia
cursurilor valutare ale monedelor pentru a se evita practicile
concurenţiale neloiale prin utilizarea dumping-ului valutar.

Politica de curs valutar este un atribut de seamă al băncii

centrale, care, având importante repere valutare şi colaborând
cu FMI şi alte bănci centrale ale ţărilor partenere, poate
influenţa evoluţia corectă a cursului de schimb valutar, iar
prin intermediul acestuia, echilibrul pe termen lung al
schimburilor economice externe.

109
GHIDUL STUDENTULUI

A. Concepte-cheie
• Valutele liber utilizabile
• Cursul de schimb valutar
• Cursul valutar oficial
• Cursul valutar stabilit de piaţă
• Tipurile de cursuri de schimb valutar
• Tendinţe în evoluţia cursurilor valutare
• Oferta şi cererea de monedă naţională
• Riscul valutar şi categoriile de protecţie împotriva
acestui risc
• Clasificarea factorilor care influenţează nivelul şi
evoluţia cursului valutar, după natura lor economică
• Factorii de natură valutar – financiară care influenţează
nivelul şi evoluţia cursului valutar
• Corelaţia între cursul valutar şi tranzacţiile economice
externe

B. Probleme în discuţie
• În ce scop sunt folosite valutele liber utilizabile?
• Ce este şi cine stabileşte cursul oficial?
• Definiţi cursul valutar al pieţii şi formula de
stabilire a acestuia.
• Care sunt tipurile de curs de schimb valutar în
raport de următoarele criterii: stabilitatea; sfera
de formare şi utilizare; sensul tranzacţiilor
valutare; timpul de finalizare a tranzacţiei?
• Ce sunt deprecierea şi reprecierea monetară?
• Cazurile de ofertă şi cerere de monedă naţională.
• În ce constă riscul valutar pentru creditor şi
pentru debitor?
110
• Care sunt categoriile de protecţie împotriva
efectelor riscului valutar?
• Cum se clasifică factorii care influenţează
nivelul şi evoluţia cursului valutar, după natura
lor economică?
• Examinaţi factorii de natură valutar – financiară
care influenţează nivelul şi evoluţia cursului
valutar.
• Factorii de natură psihologică au vreo influenţă
asupra cursului valutar, mai ales în condiţiile
globalizării pieţelor financiare internaţionale?
• Care este şi cum rezultă corelaţia între cursul
valutar şi tranzacţiile economice externe?
• În ce sens influenţează cursul valutar asupra
evoluţiei tranzacţiilor economice externe?

111
 PARTEA II
FINANŢAREA DEZVOLTĂRII,
COMUNITARĂ
ŞI DIN ALTE SURSE EXTERNE

CAPITOLUL I

INVESTIŢII INTERNAŢIONALE

1. Noţiune. Tipuri de investiţii şi investitori. Sursele interne

şi externe de finanţare a investiţiilor

1.1. Noţiune. Într-o accepţie largă, noţiunea de investiţie

desemnează activităţi precum: economisire, dotare, alocare,
plasare.
În sens restrâns, mai ales financiar–contabil, investiţia
constituie o cheltuială efectuată în scopul obţinerii de bunuri şi
servicii cu o valoare mai mare1.

1
Dicţionar de Economie, ediţia a doua, Colectiv de coordonare
C. Angelescu ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 238 – 239.
112
Unii specialişti străini definesc investiţia ca fiind „acţiunea prin
care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se
vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obţine alte
beneficii”2.

În literatura de specialitate din ţara noastră, se consideră că

„investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul prezent,
în vederea unui posibil şi incert consum viitor mai mare”3.

Totodată, se face distincţie între investiţie şi economisire.

Astfel, se apreciază că economisirea poate fi definită mai
curând ca un simplu consum amânat, în timp ce investiţia
reprezintă, de fapt, un consum sacrificat în prezent, în intenţia
obţinerii unui consum viitor mai mare (motivaţie care
lipseşte, în general, în cazul economisirii). Se reţine însă, că nu
se poate nega faptul că frontiera dintre cele două concepte este
foarte mobilă, investiţia şi economisirea (sau acumularea)
putând fi privite ca procese complementare. În acest sens,
economisirea este primul pas în procesul investiţional, ea
reprezentând, în acelaşi timp, şi o sursă de investiţii.
Considerăm că, „economisirea” (acumularea) trebuie să devină
nu numai primul pas în procesul investiţional, ci condiţia de
bază şi sursa principală a investiţiilor, deoarece dezvoltarea
economică de durată trebuie să se întemeieze, în principal, pe
efortul propriu.

2
Merreet A. I., Sykes A., Planificarea fondurilor şi finanţarea
întreprinderilor, I. D. E. – Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (traducere).
3
A. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu, Marketing investiţional internaţional,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 15 – 16.
113
Noţiunea de investiţie include două elemente specifice, şi
anume:
a) o parte a consumului prezent pe care o sacrificăm
pentru o dezvoltare viitoare. Astfel, în loc să
consumăm toate resursele băneşti şi materiale de care
dispunem la un moment pentru acest scop, destinăm a
parte a lor pentru dezvoltarea viitoare, pentru un câştig
viitor;
b) un consum mai mare pentru viitor, care este posibil,
dar incert.
Deci, scopul final al sacrificiului prezent este obţinerea unor
resurse mai mari pentru consum în viitor, un beneficiu (profit).

1.2. Tipurile de investiţii şi investitori. Destinaţia investiţiilor

o reprezintă activitatea economică propriu–zisă sau plasamentele
financiare. În raport cu această destinaţie a resurselor alocate
avem două tipuri de investiţii4:

a) investiţii de capital, care constau în cumpărarea de

bunuri: clădiri, utilaje, maşini, fabrici, hoteluri etc., cu
scopul de a dezvolta producţia de bunuri şi servicii care
urmează a fi valorificate spre a realiza un anumit câştig.
Acest tip de investiţii este caracteristic mai ales pentru
investitori precum întreprinderi industriale şi
comerciale, care urmăresc creşterea avuţiei, dezvoltarea
şi modernizarea forţei productive a agenţilor economici
şi a societăţii;
b) investiţii financiare, care constau în plasamente
financiare, respectiv achiziţionarea de acţiuni,

4
Fl. Staicu, D. Pârvu, M. Stoian, M. Dimitriu, I. Vasilescu, Eficienţa
economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995,
p. 6 – 7.
114
 obligaţiuni, certificate de depozit, bonuri de tezaur sau
alte titluri de valoare. Acest tip de investiţii este practicat
de investitori cum sunt: instituţii financiare şi persoane
fizice care posedă disponibilităţi băneşti pentru investiţii,
grupuri de întreprinderi (holdinguri etc.), care urmăresc
realizarea unui câştig din plasamentele financiare.

1.3. Sursele interne şi externe de finanţare a investiţiilor.

Orice activitate de investiţii presupune existenţa unor resurse
băneşti. Formarea acestor resurse este stimulată de mecanismele
economiei de piaţă, pe de o parte, şi de pârghiile financiar–
fiscale promovate de stat şi unităţile administrativ–teritoriale,
pe de altă parte.

Economia de piaţă este caracterizată prin autonomia

economico–financiară, deci şi prin autonomia utilizării
resurselor financiare. În consecinţă, agenţii economici îşi
constituie fondul pentru investiţii, apelează la împrumuturi
bancare sau la alte resurse, urmărind ca sumele respective să fie
folosite cât mai eficient şi judicios.

Pentru finanţarea investiţiilor se utilizează două categorii de

surse:

a) interne (autohtone), adică surse din interiorul ţării

constând din fondurile proprii ale agenţilor economici,
emiterea de acţiuni, credite bancare (pe termen scurt,
mediu sau lung), alocaţii de la bugetele publice
(bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale). Fondurile
proprii ale agenţilor economici au o pondere şi o
importanţă deosebite în activitatea de investiţii interne,
deoarece sunt rezultatul activităţii de exploatare şi al altor
activităţi economice. Politica aceasta de autofinanţare nu
115
 presupune renunţarea la credite, care completează
fondurile proprii. În acelaşi timp, sprijinul statului poate
fi acordat prin aplicarea unui sistem fiscal stimulativ,
mai ales prin impozitarea profitului cu cote care să nu
descurajeze acumularea pentru investiţii. În acest scop,
statul nostru a redus cota standard de impozitare a
profitului de la 45% la 38% şi apoi la 25%. Aceasta a
creat o posibilitate mai mare de acumulare pentru agenţii
economici şi deci de sporire a fondului bănesc pentru
investiţii. Amortismentele acumulate servesc agenţilor
economici pentru finanţarea înnoirii fondurilor fixe
ajunse la limita duratei de funcţionare şi, în acelaşi timp,
pentru nevoile de dezvoltare–modernizare. Încasările
din vânzările utilajelor şi maşinilor scoase din
funcţionare sunt utilizate drept capital pentru investiţii. O
altă sursă internă de investiţii o constituie emiterea şi
vânzarea de acţiuni, pe baza dreptului prevăzut de
Legea societăţilor comerciale5. În fine, împrumuturile
bancare pe termen mediu şi lung sunt surse utilizate de
agenţii economici pentru investiţii importante;

b) externe (import de capital). În vederea retehnologizării

şi redresării economiei, necesare după o perioadă de
izolare economică a României, sunt utilizate
împrumuturile externe şi investiţiile directe.

Categoriile de credite externe utilizate sunt:

a) credite guvernamentale sau cu garanţie guverna-
mentală;
b) credite bancare, în cazul cărora riscul este în sarcina
băncilor;

5
Legea nr. 31/1990, republicată.
116
 c) credite acordate de instituţii internaţionale cum sunt
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi
alte bănci. Statul nostru asigură repatrierea capitalului
străin investit şi a produsului lichidării sau vânzării
investiţiei străine.

În lucrarea de faţă, dat fiind obiectul ei, ne vom referi la

investiţiile din surse externe şi la investitorii străini.

2. Investiţii internaţionale. Căi şi forme de investiţii străine

2.1. Noţiune. Investiţia străină (foreign investment) înseamnă

„orice investiţie efectuată de o companie particulară sau de o
persoană în orice altă ţară decât cea de origine, dar nu sub forma
unui ajutor guvernamental”6.

Investiţia străină încorporează un element de extraneitate7.

Este vorba de caracterul străin al unor elemente prezente în
structura anumitor raporturi juridice. În cazul ce face obiectul
examinării noastre, investiţia externă, elementul de extraneitate
este reprezentat de sursa externă a investiţiei, adică transferul
de capital şi apartenenţa la o altă ţară decât cea de origine a
investitorului.

6
Sorica Sava, Dicţionar MacMillan de economie modernă, Editura
„Codecs”, Bucureşti, 1999.
7
Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 88.
117
Căile de investiţii pe care le poate alege un investitor străin,
atunci când ia decizia de a investi, pot fi8, spre exemplu:
a) construirea unei societăţi şi deschiderea unei filiale într-o
altă ţară;
b) cumpărarea unei firme străine;
c) fuzionarea cu o firmă străină cu acelaşi profil;
d) investirea unei părţi a profitului obţinut de o filială din
străinătate în aceeaşi ţară sau în altă ţară străină;
e) încheierea de contracte internaţionale de leasing sau
franchising cu o firmă din străinătate9;
f) cumpărarea de acţiuni emise pe o piaţă străină sau emise
de o firmă din alt stat;
g) achiziţionarea de obligaţiuni, de pe o piaţă externă, care
au fost emise de o firmă străină.

Toate acestea sunt căi ale investiţiilor străine şi desemnează

modalitatea prin care un investitor poate să investească.

Componentă importantă şi deosebit de dinamică a fluxurilor

economice internaţionale, investiţiile internaţionale au avut, în
special în ultimele trei decenii, un impact puternic asupra:
a) creşterii economice, b) comerţului exterior şi c) structurilor
productive din, practic, toate ţările lumii10.

2.2. Formele investiţiilor străine. Investiţiile străine, denumite

şi investiţii externe sau internaţionale, constituie transferuri de
capital dintr-un stat în altul.
Forma investiţiilor străine poate fi cea de investiţii directe sau
cea a investiţiilor de portofoliu.
8
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 92.
9
C. Munteanu, C. Vâslan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1995.
10
Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p. 41.
118
Să examinăm sumar ambele forme ale investiţiilor străine.
a) investiţia străină directă (I. S. D.) este considerată de
literatura de specialitate şi practica tranzacţională, ca
fiind acea investiţie care „implică o relaţie economică pe
termen lung, reflectând un interes de durată al unui
investitor într-o unitate economică situată în altă ţară
decât cea a investitorului”11. În investiţia directă, scopul
urmărit de investitorul direct, străin este de a dobândi
exercitarea dreptului de control şi de decizie asupra
conducerii unităţii economice în cauză12. Mai exact,
investiţia directă străină presupune transferarea către
investitorul străin a posibilităţii de control şi decizie
asupra activităţii receptorului, respectiv, a unităţii
economice în care se investeşte.
Reglementările şi statisticile din SUA includ în categoria
investiţiilor străine directe tranzacţiile care trec dintr-un
patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către
o firmă. În Franţa, procentul este de 20% din acţiunile emise, iar
în Germania, procentul este de 25%. În general mărimea
pachetului de control variază de la o ţară la alta, fiind
dependentă, uneori, şi de numărul acţiunilor şi dimensiunea
întreprinderii;

b) investiţia străină de portofoliu (I. S. P.) reprezintă

plasamente de fonduri în străinătate în valori mobiliare
(hârtii de valoare). Mai concret, aceste investiţii sunt
materializate, în principal, în dobândirea de hârtii de
valoare, cum sunt obligaţiunile, acţiunile, certificatele de
11
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 92; Dicţionar de relaţii economice
internaţionale, coordonatori Gh. Marin, Al. Puiu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, p. 316.
12
Dicţionar economic, ediţia a doua. Colectiv de coordonare C. Angelescu
ş. a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 239.
119
 depozit şi alte titluri de valoare. Se realizează, în general,
sub forma cumpărării de obligaţiuni şi acţiuni puse în
circulaţie de firme sau state străine. Specific investiţiei
de portofoliu este că firma finanţatoare nu participă la
conducerea activităţii economice a obiectivului
respectiv şi nu deţine controlul asupra acestuia,
deoarece, de regulă, puterea de vot a investitorului străin
în întreprinderea străină nu depăşeşte 10%. Investiţiile
internaţionale de portofoliu au cunoscut o puternică
tendinţă de diversificare în ultimele două decenii, în
special pe pieţele de capital europene şi americane. De
altfel, însăşi dimensiunea pieţelor internaţionale de
capital a crescut remarcabil în ultimele două decenii. În
condiţiile în care o piaţă internaţională de capital
integrată rămâne încă aproape imposibil de realizat, o
strategie de diversificare aduce investitorilor
internaţionali profituri potenţiale mari, în timp ce
riscul total al portofoliului scade. Cu alte cuvinte,
diversificarea internaţională are ca efect creşterea
performanţei unui portofoliu intern ajustate cu
riscul13.

O dată cu extinderea cooperării economice internaţionale au

apărut forme noi de investiţie externă, cum sunt:14

- coparticiparea la construirea unor obiective

economice în străinătate prin acordarea de credite
pe termen lung, rambursabile în produse;

13
Pentru detalii, a se vedea Andreea Vass, Optimizarea unui portofoliu prin
diversificare internaţională, în revista „Tribuna economică” nr. 34 din 22
august 2002.
14
Gh. Marin, Al. Puiu (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice
internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 316.
120
 - construirea în comun a unor obiective
economice de către două sau mai multe firme,
obiectivele rămânând în proprietatea
beneficiarului din ţara gazdă;
- constituirea de societăţi mixte de producţie,
comercializare, consulting etc. (în care cota de
participare a investitorului străin este frecvent
sub 50%).
Practic şi aceste aşa–zise „forme noi” reprezintă doar căi
specifice de realizare a investiţiilor străine directe.

3. Investiţiile străine directe

Literatura de specialitate acordă o deosebită importanţă

investiţiilor străine directe, mai ales în ultimele trei decenii, fiind
elaborate numeroase teorii despre această formă de investiţii.

3.1. Etapele de realizare15. În vederea realizării unei investiţii

străine directe se parcurg, de regulă, următoarele etape:
a) Etapa premergătoare este etapa în care fiecare parte se
informează şi realizează o documentaţie asupra partenerului.
Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice,
fiscale, politice şi monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile
din ţara beneficiară. Astfel, investitorul este interesat, din punct
de vedere economic, de: solvabilitatea beneficiarului, existenţa
materiilor prime, forţa de muncă (ieftină şi calificată), piaţa de
desfacere, problemele ecologice. Problemele politice au şi ele o
implicaţie deosebită: stabilitatea guvernului, legislaţia privind
investiţiile şi proprietatea privată. În domeniul fiscal,

15
A se vedea C. Floricel, Relaţii şi tehnici financiar–monetare
internaţionale, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997, p. 168 – 170.
121
investitorul este interesat de nivelul impozitelor şi al taxelor
vamale. Stabilitatea monedei naţionale în prezent şi în
perspectivă este o altă preocupare a investitorului.

La rândul său, beneficiarul, în cazul unui contract mixt, se

documentează asupra solvabilităţii investitorului, reputaţiei sale
pe piaţa mondială, posibilităţilor tehnice oferite etc. În cazul
unei investiţii prin piaţa financiară internaţională, aceasta preia
sarcina respectivă.

Etapa pregătitoare se încheie cu un acord internaţional de

investiţii, respectiv un contract în care se prevăd drepturile şi
obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi,
clauzele fiscale, monetare sau politice. O dată cu semnarea
acordului se prezintă proiectul de construcţie, se stabilesc
termenul de execuţie, modalitatea de returnare a împrumutului,
modalitatea de exploatare şi dobânda datorată de beneficiar.

b) Etapa de execuţie. În această etapă se trece la finanţarea

lucrărilor de realizare a obiectivului proiectat. Se evaluează
contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de
proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în
etalonul internaţional stabilit. Fondurile destinate investiţiei
circulă prin mijloacele internaţionale de piaţă şi sunt folosite
pentru plăţile necesare realizării obiectivului sau constituirii
unui capital social.

c) Etapa de exploatare a investiţiei. După construirea

obiectivului apar alte necesităţi, sub formă de necesităţi
suplimentare sau, eventual, acoperirea unor pierderi. După darea
în funcţiune se pune problema împărţirii beneficiului rezultat
între parteneri (în cazul instituţiilor mixte).

122
d) Etapa de lichidare a investiţiei. Lichidarea investiţiei se
face în cazul vânzării obiectivului construit sau în cazul
falimentului. Se evaluează partea de proprietate a fiecărui
partener, în etalonul internaţional convenit, eventualele daune şi
despăgubiri, iar apoi se reglează mişcarea corespunzătoare a
fondurilor prin băncile participantelor.
Desigur că, în funcţie de specificul, complexitatea şi
dimensiunile obiectivului convenit, etapele de realizare a
investiţiei directe variază şi se adaptează după caz.

3.2. Factorii determinanţi ai investiţiei străine directe16.

Ne vom referi atât la oferta de investiţii, cât şi la cererea de
investiţii.

În ceea ce priveşte oferta de investiţii, deciziile corporaţiilor

transnaţionale (CTN) sunt determinate de:
a) existenţa fondurilor disponibile pentru investiţii din resursele
proprii ale întreprinderilor (rata profitului);
b) din împrumuturi.

Din punct de vedere al cererii de investiţii, există mai mulţi

factori care ar putea-o determina, printre care:
a) dimensiunea pieţei externe. Apariţia unor noi pieţe
face ca acestea să devină atractive pentru CTN din ţările
care trec prin recesiune. Astfel se poate explica şi
tendinţa de scădere a ISD în ţările dezvoltate în perioada
de recesiune şi de creştere a lor, în acelaşi timp, în
economiile ţărilor în curs de dezvoltare. Aşadar, pe
măsură ce recesiunea ia amploare, creşterea economică
se reduce aproape în toate ţările, influenţând totodată şi
reducerea fluxurilor mondiale de ISD;

16
A se vedea: C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 93 – 94; C. Munteanu,
C. Vâslan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995.
123
 b) ciclul economic a influenţat în mod diferenţiat evoluţia
investiţiilor, astfel încât creşterea economică la începutul
deceniului al 9-lea al secolului XX a fost considerabil
mai mare în ţările în curs de dezvoltare în comparaţie cu
ţările dezvoltate. De asemenea, ciclul economic
influenţează diferenţiat şi evoluţia fluxurilor de
investiţii în structura surselor de finanţare. Astfel,
într-o fază de avânt a ciclului, CTN sunt înclinate să
finanţeze investiţiile lor prin cumpărarea de acţiuni sau
prin împrumuturi acordate filialelor lor din
străinătate. În sens contrar, în faza de declin, CTN
schimbă metoda de finanţare a investiţiilor lor în
străinătate, folosind mai mult profiturile obţinute în
străinătate pentru investiţii. Ciclurile economice
influenţează, de asemenea, şi împrumuturile dintre
întreprinderi. Dacă CTN au condiţii favorabile în ţara de
origine şi în străinătate, atunci ele vor fi mai mari;
c) fuzionările şi preluările de întreprinderi străine
reprezintă o formă care se resimte direct pe termen scurt,
şi anume prin dezvoltarea producţiei internaţionale a
CTN care preiau întreprinderile locale;
d) există o legătură importantă între liberalizarea
comerţului internaţional şi fluxurile de investiţii
străine, mai ales având în vedere faptul că importurile şi
exporturile între întreprinderile afiliate CTN
reprezintă între 25 – 30% din comerţul internaţional;
e) regimul cursului de schimb este o măsură de politică
economică de natură să influenţeze decizia CTN în
achiziţionarea de active şi acţiuni din diferite ţări. Astfel,
dacă moneda ţării gazdă se depreciază faţă de moneda
ţării de origine, aceasta va influenţa pozitiv ISD şi
viceversa;

124
 f) liberalizarea regimului investiţiilor străine.
Rezultatele economice tot mai slabe ale multor
întreprinderi de stat, creşterea datoriei publice şi a
deficitelor bugetare, ca şi necesitatea atragerii cât mai
multor ISD au condus la adoptarea de programe de
privatizare în toate regiunile lumii, permiţând CTN să
participe la cumpărarea de acţiuni/active şi la preluarea
de întreprinderi locale;
g) adoptarea programelor de privatizare. Nu numai că
toate ţările îşi doresc ISD, dar şi concurează pentru
atragerea lor şi îşi dezvoltă politici promoţionale
corespunzătoare.

3.3. În ceea ce priveşte promovarea investiţională, o putem

privi din două puncte de vedere: din punctul de vedere al
statelor dezvoltate şi din punctul de vedere al statelor aflate în
curs de dezvoltare.

a) Statele dezvoltate, dominând piaţa internaţională a ISD şi

resimţind din plin concurenţa internă din cadrul grupului de ţări
respectiv, au fost cele dintâi care au dezvoltat politicile de
promovare direcţionată a ISD, în cea mai mare parte pentru a-şi
crea avantaje competitive prin dezvoltarea selectivă a unor
activităţi economice. S-a pus accentul, însă, şi pe beneficiile de
ordin social, urmărindu-se stimularea ISD în anumite regiuni
rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice.
Astfel, s-a produs o corelare a măsurilor vizând ISD cu politicile
de dezvoltare sectorială sau regională.
Cu timpul, s-a ajuns la o activitate de promovare direcţionată
în dublu sens, privită atât prin prisma sursei, cât şi prin prisma
destinaţiei, care s-a amplificat şi perfecţionat pe fondul
eliminării obstacolelor din calea ISD, precum şi a urmăririi
unei integrări corecte a acestora în economia locală. Privitor la
acest ultim sens, facilităţile (sau accesul) s-au acordat pe baza
125
următoarelor criterii esenţiale: crearea de noi locuri de muncă,
generarea de exporturi, gradul suficient de ridicat de
aprovizionare cu bunuri şi servicii de pe piaţa locală etc.
b) În ceea ce priveşte ţările aflate în curs de dezvoltare,
tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului ISD
a fost integrată eforturilor acestora de redresare şi reformă
economică. În măsura în care procesele ample de privatizare
s-au desfăşurat cu participarea substanţială de capital
investiţional extern, se poate afirma că ISD au constituit un
principal instrument şi o premisă, în cele mai multe cazuri, a
creării de noi avantaje concurenţiale. Demersurile de
influenţare directă a fluxurilor de ISD printr-o abordare pro–
activă a pieţei nu ating în aceste ţări gradul de elaborare şi
eficienţă întâlnit în statele dezvoltate, operându-se cu măsuri de
stimulare condiţionată şi selectivă a ISD, în ramurile şi
activităţile considerate prioritare.
Din ce în ce mai multe persoane împărtăşesc ideea conform
căreia ISD pot avea o contribuţie deosebită la eforturile de
dezvoltare ale ţărilor din această categorie. Impactul diferă,
însă, de la ţară la ţară, în funcţie de mai mulţi factori, în
principal de rolurile care i se atribuie ISD în cadrul strategiei
generale de dezvoltare a ţării respective. Instrumentele utilizate
de ţările aflate în curs de dezvoltare pentru atragerea ISD în
ramurile industriale includ, în principal, pârghiile de natură
fiscală. Tot mai multe opţiuni converg către atragerea ISD în
domeniul tehnologiilor de vârf17. Trebuie, de asemenea,
precizat că şi în ţările aflate în curs de dezvoltare criteriul
calitativ sau al activităţii economice în care se doreşte atragerea
de ISD este îmbinat cu cel regional, stimulentele fiind mai
consistente pentru investiţiile din zonele mai puţin dezvoltate.

17
A se vedea, în acest sens, Anda Mazilu, Investiţiile străine directe şi
transferul de tehnologie, în „Tribuna economică”, nr. 18 din 30 aprilie 2003.
126
4. Forme şi politici de atragere a investiţiilor străine

Fenomenul globalizării18 economiei mondiale se manifestă atât

în domeniul comerţului, cât şi în cel al producţiei. În aceste
condiţii, atragerea şi folosirea investiţiilor străine directe ca
sursă de finanţare şi de dezvoltare a economiei naţionale au
devenit o practică la care apelează statele, prin intermediul unor
forme şi politici economice generale şi specifice.

4.1. Ca formă de atragere de investiţii este utilizată legislaţia

naţională. Astfel, legea instituie dreptul investitorului străin să
desfăşoare o activitate economică pe teritoriul statului în cauză.
Cadrul juridic al accesului investitorului străin este instituit în
mod diferit de la o ţară la alta şi mai ales în raport de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale.

În statele în curs de dezvoltare, dreptul investitorului străin de

a desfăşura o activitate economică este reglementat, în general,
în legi separate, care prevăd ansamblul normelor specifice
privind investiţiile străine directe. În acest sens sunt stabilite:
a) modalităţile organizatorice şi funcţionale pentru activitatea
economică a investitorului străin; b) domeniile prioritare ale
economiei spre care se doreşte a se îndrepta investiţia străină;
c) facilităţile ce se acordă; d) eventualele restricţii ce se
instituie; e) garanţiile ce se acordă investitorului străin privind
investiţia efectuată; f) condiţiile repatrierii acesteia şi a
profitului obţinut şi alte asemenea reglementări.

18
Florian Popa Micşan, Globalizarea – o şansă pentru creşterea economică
a ţărilor sărace şi a celor cu economie în tranziţie, în „Buletin informativ”,
nr. 1/2002, editat de România în Lume.
127
În schimb, statele dezvoltate nu procedează la adoptarea unor
legi specifice investiţiilor străine. Posibilitatea efectuării de
investiţii străine şi modalităţile acesteia sunt integrate în
legislaţia naţională privind libera circulaţie a capitalului.
În acelaşi timp, însă, sunt utilizate metode de atragere şi
orientare a investiţiilor străine, astfel încât investitorul străin
să fie convins să opteze pentru o anumită economie, pentru un
anumit stat.

4.2. Politicile privind investiţiile străine directe sunt

promovate de statele interesate. Se are în vedere scopul urmărit
prin investiţiile străine directe, respectiv utilizarea lor ca mijloc
pentru realizarea politicii economice de ansamblu a statului.

Politica economică stabileşte priorităţile direcţionate:

- pe ramuri sau domenii în care sunt necesare investiţiile;
- pe regiuni în care efectuarea de investiţii este urgentă;
- pe anumite probleme care ar fi necesar a fi rapid soluţionate;
spre exemplu, unele urgenţe ecologice, crearea de locuri de
muncă, mai ales în condiţiile privatizării unor firme cu capital de
stat şi altele asemenea.

Stabilirea clară a priorităţilor pentru fiecare perioadă oferă

posibilitatea unei mai bune orientări a investiţiilor spre
obiectivele majore ale economiei naţionale.

Categoriile de politici privind investiţiile străine directe19 pot fi

grupate după cum urmează:
a) politici minimale, care se referă la posibilitatea unui
investitor străin de a desfăşura într-o ţară activităţi
economice;

19
Dicţionar Economic, ediţia a doua. Colectiv de coordonare C. Angelescu
ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 38.
128
 b) politici de promovare a investiţiilor străine directe care
pun accentul pe marketingul unei ţări ca destinaţie a
proiectelor de investiţie;
c) politici de atragere a investiţiilor străine care, în plus de
activitatea de promovare, prevăd şi o componentă de
negociere activă, cu acordarea unor stimulente, care pot fi
substanţiale, pentru a convinge investitorul străin să
efectueze investiţia în ţara respectivă;
d) politici de menţinere a investitorului străin în ţara în
care a făcut investiţia. De multe ori menţinerea investitorului
străin este dificilă, ţinând seama de marea mobilitate a
capitalurilor internaţionale. În acest scop, sunt necesare
măsuri active şi personal specializat corespunzător;
e) politici mixte, care se obţin prin aplicarea combinată a
politicilor de mai sus.
4.3. Instituirea tratamentului naţional, adică aplicarea
aceloraşi prevederi, constând în aceleaşi drepturi şi obligaţii,
pentru investitorii străini, ca şi pentru cei naţionali (locali).

Avantajul tratamentului naţional constă în siguranţa stabilităţii

cadrului legislativ şi instituţional, o mai bună colaborare cu
partenerii locali şi simplificarea administrării afacerii20.
5. Categoriile de stimulente
Stimulentele care se pot utiliza pentru atragerea de investiţii
străine pot fi grupate astfel:
5.1. Stimulente fiscale, care includ scutiri sau reduceri de
impozite sau taxe (mai ales de import sau export). Aceste
stimulente sunt practicate mai ales de statele care nu au resurse
financiare suficiente pentru a acorda stimulente directe, adică
statele în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi Europa de Est.
20
Pentru dezvoltări, a se vedea Florin Bonciu, Atragerea investiţiilor străine,
în „Tribuna economică”, nr. 34 din 25 august 1999.
129
5.2. Stimulente financiare, acordate mai ales de statele membre
ale Uniunii Europene şi Statele Unite ale Americii. Aceste
stimulente constau în acordarea de sume cu titlu gratuit
pentru: a) investiţii de capital; b) pregătirea personalului;
c) dezvoltarea amplasamentului investiţiei şi infrastructurii;
d) credite cu dobândă redusă şi alte asemenea.

5.3. Stimulente sub diferite alte forme, cum sunt: vânzarea la

preţuri preferenţiale a terenului, construirea unei clădiri, crearea
unor căi de acces, asigurarea şcolarizării şi acordarea de
asistenţă pentru recrutarea personalului, asigurarea accesului la
cluburi sportive locale pentru investitorii străini.

Părerile specialiştilor în această problemă sunt diferite21, unii

sunt pentru aplicarea, iar alţii contra aplicării de stimulente
pentru investitorii străini.
6. Fluxurile intrărilor şi ieşirilor de investiţii străine directe
Literatura de specialitate22 consideră că fluxurile mondia-
le de investiţii străine directe prezintă trei trăsături dominante,
şi anume:
a) intensificarea într-un ritm deosebit a fluxurilor
internaţionale de ISD;
b) apariţia unor relaţii noi, mai complexe, între comerţul
internaţional şi ISD;
c) instituirea unor măsuri de reglementare multilaterală
a fluxurilor de investiţii străine directe.

Cele trei tendinţe sunt examinate prin prisma factorilor care

direcţionează dinamica investiţiilor străine directe.
21
A se vedea, pentru detalii, Fl. Bonciu, Stimulente în atragerea investiţiilor
străine, în „Tribuna economică”, nr. 37 din 15 septembrie 1999.
22
A se vedea C. Moisuc (coordonator), Relaţii valutar – financiare
internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
130
6.1. Statele exportatoare de capital. Conform teoriei
economice, statele exportatoare de capital, adică cele care
propulsează investitorii, sunt în majoritatea lor statele puternic
dezvoltate (industrializate). Astfel, zonele principale de
provenienţă a investiţiilor străine directe sunt: SUA, Europa
Occidentală şi Japonia (ceea ce rezultă din Tabelul nr. 1 din
Anexe)

Din tabelul menţionat mai rezultă că cel mai important

investitor în străinătate este SUA, ţară căreia îi revin între 20%
şi 30% din totalul investiţiilor directe externe.

Însă primul exportator mondial de investiţii străine directe

este Uniunea Europeană. Statelor membre ale U.E. le revin
60% din totalul investiţiilor mondiale. Japonia deţine o pondere
de 5-6% în investiţiile străine directe, deşi poziţia sa ca
exportator de mărfuri este mult superioară.

6.2. Statele beneficiare de investiţii externe sunt, în principal,

tot statele dezvoltate menţionate mai sus, deşi nevoia de capital
este mai mare în statele în curs de dezvoltare (a se vedea Tabelul
nr. 2 din Anexe).

Se observă că principalul beneficiar de investiţii străine directe

este Uniunea Europeană, urmată de SUA şi Japonia. China
este principalul beneficiar de investiţii străine directe dintre
statele în curs de dezvoltare.

131
Este de reţinut că numai după anul 1990 a început să se
înregistreze orientarea investitorilor europeni şi spre statele din
Estul şi Centrul Europei, însă la un nivel relativ scăzut.
Forma specifică de investiţie activă a autorităţilor în domeniul
investiţiilor străine este cea a agenţiilor de promovare a
investiţiilor străine, activitate care în multe ţări este integrată în
activitatea de dezvoltare regională.
Politicile regionale tradiţionale din Europa Occidentală, care
vizau, în principal, redistribuirea resurselor şi activităţilor
economice în cadrul unui spaţiu naţional, de la regiunile
prospere către cele mai puţin dezvoltate, au fost completate cu
programe ale Uniunii Europene, precum şi cu o varietate de
iniţiative locale vizând promovarea de jos în sus a dezvoltării
economice.

7. Monitorizarea investiţiilor străine

7.1. Autorităţile naţionale poartă discuţii referitoare la
încheierea unui tratat multilateral privind investiţiile străine,
deoarece investiţiile străine au o importanţă deosebită în
economia mondială, iar negocierile asupra codificării unor
principii asupra acestor investiţii nu pot fi abandonate în cadrul
OMC şi al UNCTAD.

Ţinând seama de corelaţia tot mai strânsă între investiţiile

străine şi comerţul mondial, Organizaţia Mondială a
Comerţului sprijină realizarea unui cadru global de
reglementare a fluxurilor acestor investiţii (străine). Din
studiile efectuate de OMC s-a reţinut că investiţiile străine
directe sunt benefice pentru ţările receptoare.

Se apreciază că, pentru statele în curs de dezvoltare, încheierea

unui asemenea tratat ar prezenta avantaje, dintre care cităm:

132
 a) garantarea unui climat sigur şi stabil pentru investitorii
străini;
b) eliminarea (suprimarea) practicilor de acordare a unor
stimulente foarte generoase pentru investitorii străini,
practici care defavorizează statele mai sărace;
c) asigurarea unei protecţii faţă de discriminarea rezultată
din acordurile regionale;
d) luarea în considerare, prin prevederi specifice, a
intereselor statelor în curs de dezvoltare cele mai
dezavantajate.

Ca urmare a faptului că statele dezvoltate deţin ponderea

majoritară (covârşitoare) în cadrul fluxurilor mondiale de
investiţii străine, atât în ce priveşte ieşirile, cât şi intrările, în
cadrul OCDE s-a iniţiat şi se află într-o fază foarte avansată
un acord multilateral privind investiţiile străine.
Acordul urmează a fi un tratat de sine stătător, deschis şi
statelor membre ale OCDE care doresc şi sunt capabile să îşi
asume obligaţii contractuale. Deja şi-au manifestat interesul
pentru semnarea acordului state nemembre ale OCDE, cum sunt:
Argentina, Singapore, statele central-europene, statele baltice,
etc.
Ar urma ca acordul să realizeze un cadru instituţional în care:
a) investiţiile să fie liberalizate; b) libertatea afacerilor să fie
asigurată; c) capitalul străin să fie protejat; d) să fie stabilit un
mecanism pentru rezolvarea diferendelor.
Acordul multilateral ar înlocui cele peste 600 de acorduri
bilaterale privind garantarea şi stimularea (protejarea) reciprocă
a investiţiilor străine, încheiate de statele membre ale OCDE.
Principiul de bază al acordului multilateral îl constituie
tratamentul nediscriminatoriu, cu foarte puţine excepţii, cum
ar fi, spre exemplu, cele privitoare la securitatea naţională.

133
7.2. În acelaşi timp, în scopul sprijinirii ţărilor în curs de
dezvoltare şi a celor în tranziţie în activitatea de atragere de
investiţii străine, precum şi pentru a asigura condiţii mai bune de
informare şi negociere pentru investitorii străini, Secretariatul
General al UNCTAD a iniţiat, în 1995, constituirea unei
Asociaţii Mondiale a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor
Străine (World Association of Investment Promotion Agencies –
WAIPA).

Asociaţia este constituită ca o organizaţie autonomă, non–

profit, având următoarele obiective principale:

a) întărirea sistemelor de culegere şi schimb de informaţii

între agenţiile de promovare a investiţiilor;
b) facilitarea schimbului de experienţă în domeniul
atragerii de investiţii străine între regiuni şi ţări;
c) sprijinirea accesului agenţiilor de promovare a
investiţiilor străine la sursele de asistenţă tehnică şi
pregătire profesională;
d) facilitarea accesului la surse de finanţare şi de
asistenţă, cum ar fi agenţiile bilaterale sau multilaterale,
în scopul realizării programelor promoţionale ale statelor
membre.

7.3. De asemenea, pentru a asigura mai buna circulaţie a

informaţiilor referitoare la oportunităţi de investiţii în diverse
ţări, Agenţia de Garanţie Multilaterală a Investiţiilor
(MIGA) – filială a Băncii Mondiale – a înfiinţat reţeaua
IPANET, care asigură distribuirea prin Internet a informaţiilor
şi serviciilor pe care agenţiile de promovare a investiţiilor
străine le pun la dispoziţia potenţialilor investitori străini.
IPANET este un spaţiu virtual on-line creat de MIGA.

134
8. Corporaţia modernă ca agent al globalizării

8.1. Producţia şi desfacerea pe plan internaţional. Pe măsură

ce spaţiile şi mediile economice naţionale şi locale se deschid
economiei globale, devine tot mai evident că mai curând marile
corporaţii decât economiile naţionale sunt unităţile de
coordonare a relaţiilor economice23.

În realitate, o dată cu deschiderea spre exterior a economiilor

naţionale, se dovedeşte posibil şi avantajos pentru corporaţiile
transnaţionale să profite de diferenţele existente între ţări,
regiuni şi localităţi privind salarizarea, potenţialul pieţii,
standarde în încadrarea în muncă, impozitele şi taxele,
facilităţile infrastructurale locale, reglementările ecologice şi
resursele umane. Aceasta înseamnă că astfel de firme pot să-şi
aranjeze operaţiunile lor la scară mondială, adică să fabrice
produsele acolo unde costurile sunt cele mai mici, să le vândă
acolo unde preţurile sunt cele mai profitabile şi să transfere
profiturile rezultate acolo unde fiscalitatea este cea mai scăzută.
Se consideră că expresia cea mai sintetică a globalizării o
reprezintă amploarea pe care a dobândit-o organizarea
producţiei pe baze regionale sau mondiale, precum şi
integrarea pe criterii noi, de tip funcţional, a activităţilor în
cadrul acesteia. Iar fluxurile de resurse – financiare şi reale –
care fac posibilă această producţie integrată (global sau
regional) sunt investiţiile străine directe, în timp ce operatorii
economici generatori ai cvasitotalităţii acestor fluxuri – şi,
totodată, organizatori ai proceselor de producţie în străinătate –
sunt marile corporaţii moderne.

23
A. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu, Marketing investiţional
internaţional, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002,
p. 24 şi urm.
135
Din perspectiva acestor evoluţii, marile corporaţii moderne sunt
nu numai entităţi–cheie ale activităţilor economice şi ale
funcţionării pieţelor, dar şi agenţii creatori de valoare, cei
care alocă o mare parte din resursele necesare susţinerii
proceselor de creştere economică în lumea contemporană.

8.2. În aceste condiţii, corporaţiile transnaţionale

(transnational corporations) moderne devin principalii „actori”
ai investiţiilor internaţionale24, ceea ce a condus la subminarea
poziţiei statului naţional la scară planetară.
Prin proporţiile pe care le-au atins şi care le-au permis să preia
chiar şi unele din atributele statului naţional, corporaţiile
transnaţionale au dus la modificarea unora dintre aceste atribute.
Procesul de transnaţionalizare se realizează, în primul rând,
prin crearea şi extinderea unei impunătoare reţele de agenţi
internaţionali. Motorul întregului proces devin corporaţiile
internaţionale şi, prin aceasta, capitalul investiţional
internaţional. Se apreciază că procesul de transnaţionalizare va
continua pe termen mediu, independent de mărimea, sectorul de
activitate sau localizarea corporaţiei transnaţionale25.
UNCTAD, pe baza unui studiu efectuat în urma opiniilor a 300
de manageri de corporaţii transnaţionale şi experţi din diverse
state, a constatat creşterea contribuţiei operaţiunilor
desfăşurate în străinătate în activitatea corporaţiilor
investigate în perioada 1996 – 2002 (a se vedea Tabelul nr. 3
din Anexe).

24
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 99 şi urm.
25
Dicţionar economic, ediţia a doua, Colectiv de coordonare C. Angelescu
ş.a., Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 411.
136
Astfel, un număr tot mai mare de corporaţii transnaţionale
îşi constituie adevărate reţele transnaţionale de producţie şi
comercializare. Corporaţiile transnaţionale apreciate ca fiind
globale sau cu un grad mare de coordonare internaţională
au crescut ca pondere în totalul corporaţiilor transnaţionale, de
la 33 % în 1990 la 56% în 1996 şi, conform estimărilor, ar
putea ajunge la 78% în 2002–2003. În acelaşi timp, ponderea
corporaţiilor transnaţionale apreciate ca fiind puţin coordonate
internaţional a scăzut de la 67% în 1990 la 22% în 1996.

Criteriile de selectare a amplasamentelor filialelor în

străinătate sunt următoarele:
a) poziţia geografică;
b) disponibilul de resurse umane;
c) infrastructura dezvoltării;
d) accesul la aceste pieţe şi active create de capacitatea
tehnologică şi de investiţie.
8.3. Definiţia corporaţiei (societăţii) multinaţionale
(transnaţionale). Societatea multinaţională (transnaţională) este
considerată principalul subiect al procesului de globalizare a
activităţii economice, în special a relaţiilor comerciale şi
financiar–monetare. În sens larg26, societatea multinaţională
este termenul generic prin care sunt vizate toate entităţile private
şi publice a căror activitate se realizează prin intermediul
implantărilor aflate în afara teritoriului naţional unde îşi au
sediul social.
În sens restrâns, societatea multinaţională are sediul într-o ţară
determinată şi îşi exercită activitatea în exterior prin intermediul
filialelor şi sucursalelor pe care le controlează, bazate pe o
strategie gândită la o scară mondială.
26
Dicţionar de economie, ediţia a doua, coordonatori C. Angelescu,
D. Ciucur, D. Marin, N. Dobrotă, G. Ilie, Gh. P. Tănase, C. Gogoneaţă,
C. Popescu, C.M. Suciu, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
137
Trăsăturile caracteristice ale corporaţiei transnaţionale sunt
următoarele:
a) existenţa mai multor filiale (constând în unităţi de
producţie, comercializare etc.) în diferite state;
b) legături strânse (apropiate) între filiale pe linia fluxului
tehnologic, a operaţiunilor financiare, de aprovizionare –
desfacere, de cercetare –implementare etc.;
c) criteriile de eficienţă la nivelul întregului au
prioritate în raport cu cele la nivelul fiecărei filiale;
d) capacitatea unei filiale de a exercita o influenţă puternică
asupra altora printr-o strategie gândită şi promovată la
nivel global.

8.4. Corporaţiile transnaţionale se extind la scară

internaţională pentru a profita de avantajele economice de
scară, orizontale şi verticale, ca şi de cele ale unui statut de
cvasimonopol. Orice corporaţie transnaţională posedă
participaţiuni, filiale şi sucursale implantate în diferite regiuni
ale Globului, bazate pe o strategie gândită la scară mondială27.
Corporaţiile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea în mai toate
sectoarele de activitate, o pondere mai mare având în:
industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate şi turism.
Astfel, distribuţia pe ramuri a activelor primelor 500 CTN
din lume, în 1999, după un studiu efectuat în revista „Fortune”,
se prezintă în felul următor: sectorul bancar (48,4%), asigurări
(15,4%), servicii financiare (4,1%), electronică şi echipament
electric (3,4%), autovehicule (3,7%), telecomunicaţii (2,9%),
rafinare petrol (2,6%), comerţ (1,8%), chimie şi produse
farmaceutice (1,7%), instituţii şi economii (1,7%), aeronautică
(0,9%), metale (0,9%), construcţii de maşini (0,8%), computere
şi birotică (0,6%), servicii poştale (0,6%).

27
S. Dumitrescu, A. Bal, Economia mondială, Editura Economică,Bucureşti,
2002.
138
În tabelul nr. 4 din Anexe prezentăm principalele 20 de
corporaţii transnaţionale în anul 1997.

Acţionând în cele mai diverse domenii, aşa cum s-a arătat mai
sus, societăţile transnaţionale îşi concentrează, însă, în ultimul
timp, tot mai mult atenţia asupra sferei financiar–valutare
(îndeosebi în sensul expansiunii creditelor private, mai ales al
acelora cu dobânzi variabile), asupra programelor militare şi
spaţiale, a cercetării ştiinţifice şi tehnice, în general asupra
sectoarelor de vârf.

9. Efectele expansiunii corporaţiilor transnaţionale

9.1. Proliferarea şi dezvoltarea societăţilor (corporaţiilor)
transnaţionale reprezintă o formă calitativ nouă a expansiunii
externe a monopolurilor. Prin natura organizării lor, prin
investiţiile directe sau de portofoliu, prin zonele de comerţ liber,
care sunt, totodată, zone investiţionale, societăţile transnaţionale
îşi desfăşoară activitatea pe mari spaţii, intensificând procesul
de internaţionalizare a capitalurilor şi sporind gradul de
concentrare şi centralizare a acestora28.
Deoarece efectele expansiunii corporaţiilor transnaţionale
prezintă unele particularităţi în raport de statele gazdă
(dezvoltate sau în curs de dezvoltare) sau cele de origine,
literatura de specialitate analizează distinct aceste
particularităţi29.

28
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, coordonatori Gh. Marin, Al.
Puiu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
29
C. Moisuc (coordonator), op. cit., p. 102 – 103; Dicţionar de relaţii
economice internaţionale, p. 506 – 507; A. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu,
op. cit., p. 47 şi urm.
139
9.2. Efectele asupra ţărilor-gazdă dezvoltate. Caracteristica
activităţii corporaţiilor transnaţionale în ţările dezvoltate este
investiţia în ramuri în care se aplică tehnologii de vârf.
Ponderea principală a operaţiunilor societăţilor transnaţionale
se concentrează în statele dezvoltate. Astfel, în anii ’90, peste
două treimi din aceste operaţiuni erau concentrate în ţările
capitaliste dezvoltate. O asemenea orientare se datorează şi
faptului că societăţile transnaţionale au găsit, în statele
dezvoltate, pe lângă o piaţă cu o largă capacitate de absorbţie,
şi acel cadru legislativ, juridico–administrativ şi economic
care să le permită să-şi desfăşoare relativ nestingherit activitatea
şi practicile specifice, asigurându-şi astfel controlul asupra
firmelor din statele în cauză.

Controlul strict asupra unităţilor componente rămâne

mijlocul de bază al integrării depline a acestora în ansamblul
corporaţiei, al subordonării activităţii lor scopurilor generale ale
firmei potrivit unei strategii globale şi, deci, al posibilităţii de a
se pune în mişcare practicile prin care se eludează şi se
subminează politicile economice ale statelor. Nu întâmplător,
ceea ce urmăresc, în primul rând, aceste societăţi, este obţinerea
controlului deplin asupra unităţilor externe în care ele deţin
participaţii financiare30. Capitalul străin a ajuns să controleze
părţi însemnate din producţia industrială a unor ţări
dezvoltate, cum ar fi: Canada (50%), Belgia (33%), Germania
(19%), Italia (15%), Olanda (12%).
Deţinerea controlului asupra unei părţi atât de importante, chiar
din economia unor ţări dintre cele mai mari şi mai avansate,
conferă CTN capacitatea şi posibilitatea de a-şi desfăşura
acţiunile şi practicile prin care subminează interesele diverselor
ţări–gazdă, politicile lor economice, însăşi suveranitatea lor de

30
Ilie Şerbănescu, Corporaţiile transnaţionale, Editura Politică, Bucureşti,
1978, p. 173.
140
stat. În aceste condiţii, autorităţile statale occidentale din ţările-
gazdă manifestă o adâncă preocupare faţă de activitatea
CTN, cauza principală a îngrijorării constituind-o, în ultimă
analiză, pierderea controlului naţional asupra unor ramuri
sau sectoare economice de cea mai mare însemnătate.

9.3. Efectele asupra ţărilor-gazdă în curs de dezvoltare. În

aceste ţări, investiţiile corporaţiilor transnaţionale sunt orientate
spre acele ramuri care se încadrează în strategia lor şi în
diviziunea internă a muncii. De asemenea, se manifestă şi
tendinţa de constituire a unor conglomerate pentru controlul
simultan al producţiei şi exportului mai multor categorii de
materii prime.

Trebuie însă reţinut că procesul de transformare sistemică a

fostelor economii planificate centralizat, cum sunt cele central
şi est-europene, pune în lumină extrem de favorabilă efectele
potenţial benefice ale investiţiilor străine (ISD). Acestea au
fost percepute ca un instrument viabil: a) atât al schimbării de
sistem, prin introducerea comportamentului specific
economiei de piaţă, b) cât şi al încercării de restructurare, prin
ameliorarea calităţii factorilor de producţie existenţi şi
încurajarea dezvoltării unor avantaje competitive bazate pe
factori de producţie specializaţi31.

Cu toate că numai o mică parte din activitatea corporaţiilor

internaţionale este desfăşurată în statele în curs de dezvoltare,
acestea resimt într-o măsură mai importantă decât ţările
dezvoltate impactul implementării pe teritoriul lor a
corporaţiilor respective.

31
A se vedea, Al. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu, Marketing
investiţional internaţional, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2002, p. 323.
141
Aceasta se datorează: a) forţei economice mai scăzute a ţărilor în
curs de dezvoltare; b) gradului mult mai redus al dezvoltării lor
economico–industriale; c) caracterului nediversificat, unilateral
sau chiar nestructurat al economiei multora dintre ele;
d) capacităţii lor concurenţiale şi de replică mai slabe.

În acelaşi timp, trebuie reţinut că majoritatea acestor state

sunt mici, deci mai puţin în măsură să înfrunte forţa
corporaţiilor transnaţionale.

În consecinţă, în numeroase ţări-gazdă aflate în curs de

dezvoltare există o permanentă îngrijorare faţă de faptul că
sectoare–cheie ale economiei lor se găsesc sub control străin.
Îngrijorarea este mai puternică în ţările în curs de dezvoltare în
care corporaţiile transnaţionale domină sectorul industriei
extractive şi cel al industriei prelucrătoare, adică sectoare
strategice ale statelor respective.

9.4. Efectele asupra ţărilor de origine. Corporaţiile

transnaţionale exercită o puternică (deosebită) influenţă
asupra sistemului economic, social, politic şi juridic al ţărilor
de origine. Raporturile dintre aceste corporaţii şi autorităţile
statale din statele pe teritoriul cărora acţionează, dintre
monopolismul statal şi monopolismul „transnaţional” fac
obiectul unor dezbateri controversate. Astfel, în S.U.A. aceste
efecte fac obiectul unor aprige şi controversate dezbateri, care au
depăşit de mult cadrul simplelor abordări teoretice ale
economiştilor, fiind angajate, în mod direct, în dispută
autorităţile guvernamentale, Congresul şi comisiile acestuia.
Efectele vizate sunt în special cele asupra investiţiilor interne,
ocupării forţei de muncă şi, deci, a creşterii economice,
exportului şi balanţei comerciale şi de plăţi.

142
Adversarii puternicei expansiuni extrateritoriale a corporaţiilor
transnaţionale americane – în general, sindicatele şi anumite
cercuri congresiste – subliniază că, în urma unei astfel de
expansiuni, consecinţele resimţite sunt, în principal,
următoarele: a) neglijarea investiţiilor interne; b) diminuarea
exporturilor americane de bunuri şi servicii; c) erodarea
excedentului tradiţional al balanţei comerciale a SUA până la
punctul apariţiei unui deficit; d) „exportarea” inoportună a unor
locuri de muncă şi, ca urmare, sporirea şomajului pe piaţa
americană; e) încetinirea ritmului creşterii economice a SUA;
f) crearea unor dificultăţi în balanţa de plăţi.

9.5. În concluzie, se poate aprecia că societăţile transnaţionale

constituie unul din factorii importanţi ai dezvoltării actuale a
economiei mondiale şi au devenit o putere capabilă să
provoace, conform propriilor lor interese, schimbări
deosebite, atât în cadrul relaţiilor internaţionale, cât şi în
majoritatea sferelor vieţii sociale şi politice.

10. Politica de „paradis fiscal” şi investiţiile corporative

10.1. Paradisurile fiscale sunt statele străine sau teritoriile
străine în care o persoană fizică sau juridică care s-a stabilit aici
este supusă unui regim fiscal privilegiat, fie pentru că nu este
impozabilă, fie pentru că plăteşte un impozit pe venit sau pe
beneficii mai puţin ridicat decât în ţara de origine32.

Denumirea de paradis fiscal tinde din ce în ce mai mult să fie

înlocuită prin aceea de paradis financiar sau, mai bine zis, de
centru financiar internaţional. În epoca noastră de măsuri
antiparadis, aceşti termeni apar, într-adevăr, mai puţin
provocatori şi mult mai discreţi.

32
Claude Dauphin, Ghidul cu adevărat practic al Paradisurilor Fiscale,
Grupul de edituri Tribuna, Braşov, 1999, p. 455.
143
Paradisurile fiscale se împart în cinci tipuri: se poate alege aici
a) domiciliul fiscal, b) locul de instalare a bazei de lucru,
c) se poate trăi aici, d) se pot câştiga bani sau e) se poate obţine
cetăţenia. Ţările respective se adresează fie persoanelor fizice,
fie persoanelor juridice, fie ambelor în acelaşi timp.

Statele considerate paradis fiscal constituie un refugiu pentru

toate tipurile de societăţi cu scopul de a permite beneficiarilor
să reducă şi, respectiv, chiar să suprime în totalitate
impozitele la care sunt supuşi, în deplină legalitate şi de o
manieră practic imposibil de controlat de către serviciile
fiscale din ţara de origine33.
Paradisurile fiscale nu sunt refugiul celor bogaţi, cum mulţi îşi
imaginează; majoritatea celor care obţin profituri în aceste locuri
dispun de o avere modestă pe care doresc să o dezvolte şi să o
păstreze.

10.2. Literatura de specialitate examinează „interesul

corporaţiilor multinaţionale faţă de paradisurile fiscale şi le
clasifică în raport de facilităţile ce le acordă”34.
Astfel, se constată că politica de paradis fiscal conferă acelaşi
statut companiilor străine, ca şi companiilor autohtone,
uneori chiar îmbunătăţit, pe întreaga suprafaţă a statului în
cauză, fiind, prin urmare, o politică aplicată la scară naţională şi
nu regională. În cele mai multe situaţii, acest gen de politică este
însoţit şi de o politică complementară în domeniul financiar–
bancar local, conferind priorităţi şi statut special fondurilor
provenite din transferuri corporative externe, care apoi sunt
redirecţionate spre alte zone ale lumii.

33
Pentru detalii şi situaţia ţărilor considerate paradis fiscal, a se vedea
Claude Dauphin, op. cit.
34
A se vedea: Dicţionar de economie, ediţia a doua, p. 322; C. Moisuc
(coordonator), op. cit., p. 103 – 104.
144
Statele „paradis fiscal” se bucură de o atractivitate din ce în ce
mai mare atât în lumea marilor giganţi, cât şi în ţări cu nivelul de
trai mult sub cel al subzistenţei, acestea multiplicându-şi
simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor
străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale. Astfel, dacă, în
1978, corporaţiile americane transferau către „paradisurile
fiscale”, sub forma ISD, capitaluri cifrate la 23 mld. USD, iar
corporaţiile Europei Occidentale avansau resurse financiare
estimate la 160 mld. USD, în perioada contemporană, a
începutului de secol XXI, volumul operaţiunilor de capital
derulate în ţări „paradisuri fiscale” este evaluat la 1.600 mld.
USD, aşa cum afirmă reprezentanţi ai ONU.

În cele ce urmează vom clasifica „paradisurile fiscale” după

facilităţile pe care ţările respective le acordă corporaţiilor
multinaţionale, astfel:
a) „paradisuri fiscale” în care impozitul pe venit sau
dobânzi este nul: Bahamas, Bahrain, Bermude, Insulele
Cayman, Saint–Vincent, Turks &Caicos;
b) „paradisuri fiscale” utilizate drept bază de
amplasament a filialelor, sucursalelor sau/şi diviziilor
corporative, ale căror venituri şi profituri sunt scutite
de plata impozitelor, în condiţiile desfăşurării unor
operaţiuni investiţionale în afara graniţelor naţionale:
Costa Rica, Malaysia, Panama, Filipine, Venezuela,
Marea Britanie (pentru corporaţiile multinaţionale
nerezidente);
c) „paradisuri fiscale” în care sunt practicate cote de
impunere asupra veniturilor corporative, rezultate ca
urmare a condiţiilor naturale regionale şi, în acest caz,
fiscalitatea este redusă, dar prezentă: Liechtenstein,
Elveţia, Insulele Virgine Britanice, Antilele Olandeze,
Irlanda;

145
 d) „paradisuri fiscale” în care corporaţiile holding sau cele
off–shore dispun de un statut privilegiat: Luxemburg,
Olanda, Singapore;
e) „paradisuri fiscale” în care se găsesc alte avantaje
specifice corporaţiilor multinaţionale (CTN): Antigua
& Barbuda, Anguilla, Barbados, Grenada, Jamaica.

CTN sunt amplasate pe pieţele off–shore, de unde li se trage

denumirea. Centrele sau pieţele off–shore sunt asemănătoare
cu „paradisurile fiscale” (de exemplu, Bahamas, Antilele
Olandeze, Emiratele Arabe Unite, Panama, Liban, Singapore).
Ele sunt alimentate, în principal, din fonduri provenite din
afaceri cu ţiţei şi reprezintă locuri de liberă circulaţie a
capitalurilor internaţionale, menţinând în anonimat
identitatea debitorilor şi a creditorilor. Nici o administraţie
fiscală şi nici o justiţie nu îşi pot exercita, în aceste zone,
dreptul de urmărire. Ele sunt, în general, independente de
comerţ şi producţie. În comparaţie cu acestea, există şi pieţe on
–shore (de exemplu, Londra, Frankfurt, Paris, New York), unde
atât societăţile–mamă, cât şi filialele sunt de drept din ţara-gazdă
şi îşi desfăşoară activitatea tot în ţara respectivă, fiind supuse
regimului fiscal local.

În sens restrâns, avantajele „paradisurilor fiscale”, din

perspectiva CTN, pot fi sintetizate astfel:
a) existenţa posibilităţii constituirii de societăţi în
participaţie ale căror cote de impunere fiscală pot fi
nesemnificative sau absente;
b) asigurarea discreţiei tranzacţiilor internaţionale, a
destinaţiilor capitalului corporativ, a componenţei
Consiliului de Administraţie etc.;
c) protecţia prin lege a persoanelor şi societăţilor
implicate în operaţiunile comerciale şi financiare
desfăşurate;
146
 d) prezenţa unui sistem bancar dezvoltat, care permite
realizarea rapidă şi fără birocraţie a tranzacţiilor
naţionale şi internaţionale;
e) o bună funcţionare şi o continuă dezvoltare, la standarde
calitative şi cantitative similare statelor mari
industrializate, a mijloacelor de comunicaţie în plan atât
intern, cât şi extern;
f) absenţa controlului vamal şi valutar;
g) permanenta adaptare a legislaţiei la necesităţile
marilor giganţi corporativi;
h) marea majoritate a statelor „paradisuri fiscale” au
încheiat tratate pentru evitarea dublei impuneri35 cu
aproximativ toate ţările lumii.

Experienţa internaţională demonstrează, printre altele, faptul că

dezvoltarea şi creşterea economică a fiecărui potenţial
stat– gazdă nu înseamnă întotdeauna o fiscalitate restrictivă.

Putem concluziona prin fraza extrasă din cartea The Wealth of

Nations, a celebrului economist Adam Smith: „Fiecare om, atâta
timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin de a se ocupa de
propriile sale profituri în maniera personală care îi convine”36.

35
Pentru detalii, a se vedea Ioan Condor, Evitarea dublei impozitări
internaţionale, Editura „R.A. Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1999.
36
Citat de Claude Dauphin, op. cit., p. 23.
147
 GHIDUL STUDENTULUI

A. Concepte-cheie
• Tipuri de investiţii şi investitori
• Investiţii internaţionale
• Investiţii străine directe (ISD)
• Promovarea investiţională
• Atragerea investiţiilor străine
• Politici privind investiţiile străine
• Monitorizarea investiţiilor străine
• Corporaţia modernă ca agent al globalizării
• Efectele expansiunii corporaţiilor transnaţionale
• „Paradisuri fiscale”
• Politica de „paradis fiscal” şi investiţiile corporative

B. Probleme în discuţie
• Sursele interne şi externe de finanţare a investiţiilor
• Căi şi forme de investiţii internaţionale
• Etapele de realizare a investiţiilor străine directe
• Factorii determinanţi ai ISD
• Forme şi politici de atragere a investiţiilor străine
• Categorii de stimulente pentru atragerea investiţiilor
străine
• Fluxurile intrărilor şi ieşirilor de ISD
• Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale corporaţiei
multinaţionale
• Particularităţile expansiunii corporaţiilor transnaţionale
• Tipuri de „paradisuri fiscale”
• Facilităţile pe care le acordă „paradisurile fiscale”
• Avantajele „paradisurilor fiscale”

148
 CAPITOLUL II

INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE

ŞI AVANTAJELE LOR PENTRU ROMÂNIA

1. România în faţa unui nou val de modernizare

O analiză amplă şi profundă a omului de ştiinţă prof. univ. dr.
Gheorghe Dolgu pune în evidenţă strategia pe care ar fi necesar
s-o adopte România1. Astfel, se arată că suportul moral al
primului val l-a constituit latinitatea redescoperită a
românilor şi, deci, înrudirea cu naţiuni dezvoltate economic,
politic şi cultural ale Occidentului.
Cel de-al doilea val a fost stimulat de Marea Unire de la 1918.
Al treilea val, soldat în bună măsură cu un eşec, a fost demarat
în contextul schimbărilor politice şi ideologice de după cel de-al
doilea război mondial.

În prezent, forţa motrice – un nou mit fondator, orientat spre

viitor –este apartenenţa României la Europa şi lumea
Occidentului, respectiv dorinţa românilor ca după o jumătate de
secol de evoluţie separată să revină la matca valorilor
occidentale şi să se integreze în structurile economice, politice
şi militare ale Vestului. Mitul fondator recent, materializat în
poziţia opiniei publice, poziţiile mass-media, atitudinea
partidelor politice şi a societăţii civile, va fi, probabil, alimentat
de primirea în NATO, ca şi de roadele modernizării în planul
bunăstării şi civilizaţiei şi al consolidării statului de drept.

1
Revoluţia financiară mondială – implicaţii pentru România, în Essen–2.
Integrarea României în Uniunea Europeană, sub egida Academiei Române,
Grupul de reflexie „Evaluarea Stării Economiei Naţionale”, p. 5.
153
Criteriile de aderare, ca şi acquis-ul european structurează şi
facilitează procesul de modernizare. Europa sugerează nu
numai formula, ci şi fondul, conţinutul (deşi nu întotdeauna
conştiinţa fondului este deosebit de puternică). Aceasta
deosebeşte esenţial al doilea val de modernizare de primul şi
este de natură să accelereze considerabil progresul economic
şi social, întrucât acum modernizarea nu mai poate fi selectivă şi
haotică, ca în cursul primului val. La nivelul obiectivelor şi
principiilor, al legilor şi instituţiilor în toate diversele domenii,
drumul este jalonat, criteriile de evaluare şi autoevaluare
există.
Efortul naţional de modernizare poate fi irosit, în parte, dacă
direcţia mişcării nu este bine aleasă, sau poate fi potenţat dacă
se înţelege bine care sunt tendinţele de bază ale lumii
occidentale şi unde ne situăm în contextul mişcării acesteia,
spre a decela posibile scurtături istorice şi „etape de ars”.
O astfel de tradiţie s-a creat la Institutul Naţional de Cercetări
Economice din 1990, iar eforturile Academiei, în cadrul
proiectelor ESSEN, şi proiectelor naţionale Snagov 1 şi
Snagov 2 pentru definirea strategiei de aderare la Uniunea
Europeană, au continuat-o şi aprofundat-o. Personal, am aplicat
această metodică în 1991 şi în cadrul proiectelor menţionate.
Profesorul Dolgu susţine că lucrarea elaborată îşi propune să
degajeze concluzii pentru o strategie pe termen lung, de
construcţie, dezvoltare şi modernizare a serviciilor financiare şi
a economiei de piaţă în România.
Am evocat această sintetică şi sugestivă evoluţie de ansamblu a
politicii de modernizare a României atât de edificatoare, iar în
strategia pe termen lung propusă se încadrează, ca un principal
instrument, şi investiţiile străine directe.

În cele ce urmează vom examina evoluţia şi stadiul în care se

află investiţiile străine directe în România postdecembristă.

154
2. Avantaje pentru investiţii străine
Politica macroeconomică a României se bazează pe faptul că
reforma şi restructurarea economiei necesită investiţii
importante, atât interne, cât şi externe. Un instrument esenţial în
vederea dezvoltării unui sector privat puternic şi dinamic este
atragerea de investiţii străine, capabil să susţină dezvoltarea
internă şi să faciliteze accesul la pieţele externe prin efectul
complementar al tehnologiei înalte şi implementarea de know-how.
În acelaşi timp, investiţiile străine pot acţiona ca un important mijloc
de schimbare a modului de gândire al poporului şi de înlăturare a
unor opinii asupra obstacolelor.

România poate oferi importante avantaje pentru investitorii

străini deoarece:
a) este una dintre cele mai mari pieţe din Centrul şi Estul
Europei (având peste 22 de milioane de cetăţeni), după
Polonia;
b) are o aşezare (poziţia geografică) atractivă, care permite
un acces uşor către fostele state ale URSS, Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord; de asemenea, se află la
joncţiunea celor trei coridoare europene de transport
aflate în proiect:
- Coridorul nr. 4 – pentru autovehicule şi căi ferate
(Berlin – Praga – Budapesta – Arad – Bucureşti –
Constanţa – Istanbul – Salonic);
- Coridorul nr. 7 – coridorul fluvial (Constanţa –
Basarabi – Dunărea – Main Rin);
- Coridorul nr. 9 – pentru autovehicule şi căi ferate
(Helsinki – Moscova/ Kiev – Odesa – Bucureşti –
Constanţa – Alexandria);
c) deţine resurse naturale bogate, incluzând terenuri
agricole fertile, ţiţei şi gaz;
d) dispune de forţă de muncă competentă tehnic şi cu un
cost redus;
e) are un potenţial turistic important.
155
3. Cadrul juridic pentru investiţii străine
3.1. Cadrul juridic care reglementează regimul investiţiilor în
România a fost modificat de mai multe ori, în dorinţa de a
stabili cele mai corespunzătoare şi eficiente stimulente, capabile
să atragă interesul investitorilor locali şi străini pentru
dezvoltarea de noi proiecte. Schimbările au fost efectuate în
scopul adoptării legislaţiei specifice pentru a satisface cererile
pieţii şi nevoile curente ale mediului de afaceri.
Principala reglementare de facilitare a atragerii de investiţii
străine în economia noastră a reprezentat-o Legea nr. 35/1991
privind regimul investiţiilor străine în România2, care a
instituit importante şi largi facilităţi, mai ales fiscale, pentru
investiţiile străine.

3.2. În realitate, cadrul juridic privind activităţile de cooperare

externă şi de atragere a investiţiilor străine este complex şi a
suferit, aşa cum s-a menţionat, numeroase schimbări. În
evoluţia cadrului juridic respectiv putem enumera următoarele
reglementări anterioare:
a) Decretul–Lege nr. 96/1990, care a înlăturat unele
disfuncţionalităţi ale legislaţiei anterioare evenimentelor
din decembrie 19893;
b) Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor
economice în societăţi economice şi regii autonome;
c) Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului4;
d) Legea nr. 31/1990 privind regimul societăţilor
comerciale5;

2
Republicată în M. Of. nr. 185 din 2 august 1993.
3
Pentru detalii, a se vedea V. Babiuc, I. Condor, Atragerea investiţiei de
capital străin, în revista „Finanţe, Credit, Contabilitate”, nr. 6/1990,
p. 24 – 25.
4
M. Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990, în vigoare, cu unele modificări şi
completări.
156
 e) Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit6, care a
instituit importante facilităţi fiscale, printre care scutirea
de impozit pe profit pe perioade de 5 ani, 3 ani şi 6 luni
(respectiv 2 ani) în raport de sectoarele economice din
care făceau parte agenţii economici şi investitorii străini;
f) Legile nr. 33 şi 34/1991 privind activitatea bancară şi
Statutul Băncii Naţionale a României7;
g) Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor
comerciale8, care permite vânzarea unor active ce
reprezintă unităţi care pot fi organizate şi pot funcţiona
independent;
h) O. G. nr. 314/1991 privind regimul investiţiilor străine
în România9, care prevedea o serie de facilităţi.

3.3. În prezent, cadrul juridic al investiţiilor, inclusiv externe,

cuprinde, în principal, următoarele reglementări:
a) O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor
directe10, aprobată, cu modificări şi completări prin
Legea nr. 241/199811, care stabileşte regimul juridic
general privind garanţiile şi facilităţile de care
beneficiază investitorii şi investiţiile directe în România;

5
M. Of. nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990, în vigoare şi astăzi, cu multiple
modificări şi completări.
6
M. Of. nr. 25 din 31 ianuarie 1991, lege înlocuită cu O.G. nr. 70/1994 şi
apoi cu Legea nr. 414/2002. Cu privire la ansamblul facilităţilor prevăzute de
Legea nr. 12/1991 şi O.G. nr. 70/1994, a se vedea: I. Condor, Drept
financiar, Editura „R.A. Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994 şi Drept
financiar şi fiscal, Editura „Tribuna Economică, S.A.”, Bucureşti, 1996.
7
Înlocuite cu legile nr. 58 şi 101/1998, cu modificările şi completările
ulterioare.
8
M. Of. nr. 169 din 16 august 1991.
9
M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997; a fost abrogată prin Legea nr. 241 din
1997, M. Of. nr. 483 din 16 decembrie 1997.
10
M. Of. nr. 386 din 30 decembrie 1997.
11
M. Of. nr. 483 din 16 decembrie 1998.
157
 b) O.G. nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România, realizate prin cumpărarea de titluri de stat12.
O. G. 66/1997 a fost modificată prin O.G. nr. 131/1998,
care a fost abrogată prin Legea nr. 792/2001 (M. Of. nr.
23 din 16 ianuarie 2001);
c) H.G. nr. 94/1998 privind aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor
directe13, modificată prin H. G. nr. 323/199814;
d) O.U.G. nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate15, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
20/199916, cu numeroase modificări şi completări
ulterioare, care prevede şi unele facilităţi pentru investiţii
străine;
e) Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere17,
modificată prin Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe
profit18;
f) Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor
privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii19, care are numeroase modificări şi
completări;
g) O. G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea
parcurilor industriale20, modificată prin Legea nr.
414/2002 privind impozitul pe profit, cuprinde şi unele
facilităţi investiţionale;

12
M. Of. nr. 226 din 30 august 1997.
13
M. Of. nr. 89 din 25 februarie 1998.
14
M. Of. nr. 230 din 24 iunie 1998.
15
M. Of. nr. 378 din 2 octombrie 1998.
16
M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999.
17
M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992.
18
M. Of. nr. 456 din 27 iunie 2002.
19
M. Of. nr. 349 din 23 iulie 1999.
20
M. Of. nr. 536 din 1 septembrie 2001.
158
 h) Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor
directe cu impact semnificativ în economie21, modificată
prin Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit şi
Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată;
i) O.G. nr. 24/2001 privind impozitarea
microîntreprinderilor22, modificată şi completată prin
Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit;
j) O.G. nr. 14/2002 privind constituirea şi funcţionarea
parcurilor ştiinţifice şi tehnologice23;
k) O. U. G. nr. 42/2002 privind încetarea aplicabilităţii
unor facilităţi, modificată prin Legea nr. 406/200224 în
sensul că „Facilităţile în derulare, acordate conform
Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine,
republicată în M. Of. nr. 185 din 2 august 1993, îşi
încetează aplicabilitatea”;
l) O. U. G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare,
serviciile de investiţii financiare şi pieţele
reglementate25, modificată prin O. U. G. nr. 165/2002
(M. Of. nr. 864/29 nov. 2002);
m) Legea nr. 390/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Române pentru Investiţii Străine26.
Agenţia se înfiinţează ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Guvernului, răspunzând de aplicarea
politicii Guvernului pentru promovarea şi atragerea
investiţiilor străine directe. În aplicarea legii, prin H. G.
nr. 752/200327 s-au aprobat numărul de posturi şi

21
M. Of. nr. 356 din 2 iunie 2002.
22
M. Of. nr. 472 din 17 august 2001.
23
M. Of. nr. 82 din 1 februarie 2002.
24
M. Of. nr. 455 din 27 iunie 2002.
25
M. Of. nr. 238 din 9 aprilie 2002.
26
M. Of. nr. 443 din 24 iunie 2002.
27
M. Of. nr. 494 din 9 iulie 2003
159
 structura organizatorică a Agenţiei Române pentru
Investiţii Străine.
Din examinarea conţinutului actelor normative în domeniu,
adoptate în mod succesiv din anul 1990 până în prezent, se
desprind două concepţii diferite ce au fost avute în vedere de
legiuitorul român.
Într-o primă etapă s-a pus un accent mai mare pe ceea ce
generic s-ar putea denumi „regimul investiţiilor străine în
România”, pentru ca după decembrie 1997, o dată cu intrarea
în vigoare a O. U. G. nr. 92/1997, să se exprime o nouă
concepţie, mai generală, cu tendinţe de stimulare a investiţiilor
directe mari28.
Să examinăm, în continuare regimul juridic al investiţiilor
străine în vigoare prevăzut de O. U. G. nr. 92/1997 şi Legea nr.
332/2001.

4. O. U. G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor

directe, modificată prin Legea nr. 241/1998

4.1. Definiţii prevăzute de O.U.G. nr. 92/1997, aprobată şi

modificată prin Legea nr. 241/1998:
a) investiţia directă este participarea la constituirea sau
extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele
juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de
părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia
investiţiilor de portofoliu, sau înfiinţarea şi extinderea în
România a unei sucursale de către o societate
comercială prin:

28
Vasile Popa, Lucian Lepădat, Investiţiile directe în România, cu referire
specială asupra regimului juridic aplicabil facilităţilor de natură fiscală
acordate investitorilor străini, în „Revista de drept comercial” nr. 7 – 8/1999,
p. 59 şi urm.
160
 - aport financiar, în monedă naţională sau în valută
convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile,
corporale şi necorporale;
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin
orice mod legal de finanţare;
b) investiţia de portofoliu constă în dobândirea de valori
mobiliare, pe pieţele de capital organizate şi reglementate,
care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale;
c) investitor – persoană fizică sau juridică, rezidentă sau
nerezidentă, cu domiciliul sau sediul permanent în România
ori în străinătate, care investeşte în România, în oricare
dintre modalităţile prevăzute la lit. a) şi b);
d) rezident sau nerezident – persoane calificate astfel de
reglementările privind regimul valutar;
e) profit reinvestit – sumele utilizate din profitul realizat
pentru modernizarea tehnologiilor şi extinderea activităţii
societăţii comerciale, concretizate în active corporale sau
necorporale amortizabile, precum şi pentru achiziţii de
active, părţi sociale sau de acţiuni oferite prin Autoritatea de
stat competentă.
Regimul investiţiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care
acestea se bucură, sunt stabilite în lege specială. Textul se referă
la O. G. nr. 66/1997.

4.2. Principii de bază. Drepturi comune şi garanţii.

Reglementarea pe care examinăm este bazată pe principii
generale potrivit cărora orice investitor, fie străin, fie local,
beneficiază, în principal, de:
a) libertatea de a investi în orice formă sau prin orice
metodă;
b) posibilitatea de a investi în orice domeniu prevăzut de
lege;
161
 c) egalitate de tratament – just şi echitabil – pentru
investitorii români sau străini, rezidenţi sau nerezidenţi
în România;
d) garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau altor
măsuri cu efect echivalent;
e) facilităţi fiscale şi vamale;
f) asistenţă privind parcurgerea formalităţilor
administrative;
g) dreptul la conversia în valuta investiţiei a sumelor în lei
ce le revin din investiţie, precum şi la transferul valutei
în ţara de origine, potrivit reglementărilor privind
regimul valutar;
h) dreptul investitorului de a alege instanţele judecătoreşti
sau arbitrale competente pentru soluţionarea eventualelor
litigii.

4.3. Drepturi şi garanţii pentru nerezidenţi. Investitorii

nerezidenţi beneficiază de dreptul de a transfera în străinătate,
fără nici un fel de restricţii, după plata impozitelor şi taxelor
legale, următoarele venituri în valută liber convertibilă:
a) dividendul sau beneficiul obţinut de la o societate
comercială, persoană juridică română, în cazul în care
sunt acţionari sau asociaţi;
b) venitul obţinut în cazul unei asociaţii în
participaţiune, precum şi veniturile obţinute din
vânzarea acţiunilor sau a părţilor sociale;
c) sumele obţinute din lichidarea unei societăţi
comerciale, potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, cu modificările şi completările ulterioare,
ori din lichidarea unei societăţi comerciale, potrivit
procedurii falimentului, reglementată prin Legea nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului cu modificările ulterioare;

162
 d) sumele obţinute cu titlu de despăgubiri, ca urmare a
unei exproprieri sau aplicării unei alte măsuri cu efect
echivalent;
e) alte venituri, conform formei de realizare a investiţiei.

5. Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor

directe cu impact semnificativ în economie

5.1. Ce se înţelege prin „investiţii directe cu impact

semnificativ în economie?” Noţiunea defineşte investiţiile a) cu
o valoare care depăşeşte 1 milion USD; b) realizate în formele
şi modalităţile prevăzute de Legea nr. 332/2001 şi c) care
contribuie la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii
economice a României; d) determină un efect pozitiv de
antrenare în economie şi e) creează noi locuri de muncă.

Observăm că, în realitate, definiţia cuprinde cinci elemente

specifice (lit. a – e) care caracterizează noţiunea de „investiţii
directe cu impact semnificativ în economie”.
Noua reglementare se aplică a) numai investiţiilor noi, care se
încadrează în definiţia de mai sus şi b) care sunt realizate după
intrarea în vigoare a Legii nr. 332/2001 de către persoane fizice
sau juridice de drept privat.

5.2. Condiţii obligatorii. Investiţiile beneficiază de

stimulentele prevăzute de Lege numai dacă întrunesc
următoarele condiţii:
a) sunt realizate după intrarea în vigoare a legii de către
persoane fizice sau juridice, subiecte ale dreptului privat
(fiind, deci, excluse cele de drept public);
b) participarea la investiţiile directe cu impact semnificativ
în economie se realizează numai cu capital în lei sau în
valută liber convertibilă;
163
 c) se realizează efectiv într-un termen de maximum 30 de
luni de la data înregistrării statistice la Ministerul
Dezvoltării şi Prognozei;
d) nu încalcă normele de protecţie a mediului înconjurător;
e) nu aduc atingere intereselor de securitate şi apărare
naţională a României;
f) nu dăunează ordinii, sănătăţii sau moralei publice.
În baza noii legislaţii nu mai există condiţia privind limita, ca
proporţie, a capitalului social străin într-o societate, fiind
permise chiar şi societăţi comerciale cu capital străin 100%, iar
societăţile cu capital integral sau parţial străin au acelaşi regim
juridic ca orice alt agent economic autohton.
Au existat şi unele aspecte critice privind investiţiile străine în
România, reţinându-se următoarele elemente negative:
- dreptul de a dispune de terenul pe care sunt amplasate
investiţiile străine directe constituie o problemă frecvent
reproşată legislaţiei româneşti, existând doar dreptul de
concesionare pe 99 de ani a terenului;
- birocraţia în aplicarea unor legi, constând în lungul şir
de justificări, documentări şi aprobări;
- starea de instabilitate economică şi valutară;
- banca de informaţii şi mişcarea informaţiilor privind
starea economică sunt de o calitate necorespunzătoare;
- crearea unui număr important de firme private
româneşti în cele mai multe sectoare ale economiei
naţionale ca urmare a acumulării de capital autohton şi a
privatizării29.

Prima critică de mai sus a fost atenuată prin modificările aduse

Constituţiei României în luna noiembrie 2003, care permite

29
Ioan Denuţă, Investiţii străine directe în ţările Est şi Central –Europene,
Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 142 – 145.
164
dobândirea de teren în proprietate de către investitorii
străini, cu respectarea unor condiţii.

5.3. Facilităţi. Investiţiile efectuate în condiţiile Legii

nr. 332/2001 beneficiază, în principal, de următoarele facilităţi:
a) scutirea de plata taxelor vamale conform listei
aprobate prin Ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi şefului Autorităţii de dezvoltare, pentru utilaje
tehnologice, instalaţii, echipamente, aparate de măsură şi
control, automatizări şi produse de software,
achiziţionate din import;
b) amânarea exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată
pentru livrările de maşini industriale, mijloace de
transport destinate realizării de activităţi productive,
utilaje tehnologice, instalaţii, echipamente, aparate de
măsură şi de control, automatizări şi produse software,
care au fost produse cu cel mult un an înaintea vânzării şi
nu au fost niciodată utilizate. Amânarea exigibilităţii se
aplică pe perioada de realizare a investiţiei, până la
punerea în funcţiune a acesteia, respectiv până la data de
25 a lunii următoare datei de punere în funcţiune a
investiţiei, dar nu mai mult de 30 de luni de la data
înregistrării statistice la Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei (în prezent, Autoritatea publică în domeniu),
când livrările respective se efectuează către persoane
impozabile care realizează investiţii care se încadrează în
prevederile Legii nr. 332/2001 privind promovarea
investiţiilor directe cu impact semnificativ în
economie30. Amânarea exigibilităţii taxei pe valoarea

30
Textul citat privind amânarea exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată este
prevăzut de art. 17 alin (1) lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe
valoarea adăugată (Monitorul Oficial nr. 371 din 1 iunie 2002).
165
 adăugată se realizează conform prevederilor alin. 2 lit. a
din Legea 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată,
astfel cum a fost modificat prin O. G. nr. 36/200331.
c) Deducerea de cheltuieli suplimentare de amortizare
reprezentând cota de 20% din valoarea de intrare a
investiţiilor noi realizate în condiţiile Legii nr. 332/2001.
Deducerea se acordă la data punerii în funcţiune a
mijlocului fix, conform prevederilor Legii nr. 15/199432;
d) Recuperarea pierderii fiscale se realizează în următorii
5 (cinci) ani din profitul impozabil;
e) Utilizarea amortizării accelerate, definită conform
Legii nr. 15/199433, cu anunţarea, dar fără obligaţia
aprobării prealabile din partea organului fiscal teritorial
la care contribuabilul are obligaţia de a depune declaraţia
de impunere.

5.4. Sancţiuni
a) Lichidarea voluntară de către societăţile care au
realizat investiţii directe cu impact semnificativ în
economie, definite potrivit art. 1 din Legea nr. 332/2001,
într-o perioadă mai mică de 10 ani: acestea vor fi
obligate să plătească impozitele stabilite conform legii
pentru întreaga durată de funcţionare a investiţiei,
precum şi majorările de întârziere (în prezent
denumite „dobânzi de întârziere”) aferente taxelor şi
impozitelor care ar fi trebuit plătite în absenţa existenţei
facilităţilor, calculate conform legislaţiei în vigoare.

31
M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
32
Condiţiile concrete în care se acordă deducerea cotei de 20% sunt stabilite
în Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, publicată în M. Of. nr. 456
din 27 iunie 2002 (art. 11 alin. 5).
33
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale, republicată în M. Of. nr. 542 din 31 mai 1999, cu
modificările ulterioare.
166
 Sumele datorate potrivit celor menţionate se plătesc cu
prioritate din rezultatele lichidării investiţiilor;
b) Înstrăinarea de către investitor a bunurilor pentru care,
conform art. 12 din Legea nr. 332/2001, a beneficiat de
scutirea de taxe vamale şi amânarea exigibilităţii taxei
pe valoarea adăugată, într-un termen mai mic de 2 (doi)
ani de la introducerea în ţară sau de la achiziţionarea
acestora va atrage plata contravalorii facilităţilor de
care a beneficiat, precum şi majorările de întârziere
(în prezent „dobânzi de întârziere”) aferente taxelor şi
impozitelor care ar fi trebuit plătite în absenţa existenţei
facilităţilor, calculate conform legislaţiei în vigoare.

GHIDUL STUDENTULUI

A. Concepte-cheie
• România în faţa unui nou val de modernizare
• Avantaje pentru investiţii în România
• Cadrul juridic al investiţiilor străine
• Definiţiile prevăzute de OUG nr.92/1997, cu
modificările şi completările ulterioare
• Principiile de bază privind drepturile şi garanţiile
comune prin OUG nr.92/1997
• Drepturile şi garanţiile acordate pentru nerezi-
denţi prin OUG nr.92/1997
• Promovarea investiţiilor directe cu impact
semnificativ în economie prin Legea nr.332/2001
• Facilităţi acordate prin Legea nr.332/2001
• Sancţiuni ce se aplică pentru nerespectarea
condiţiilor stabilite de Legea nr.332/2001 pentru
acordarea de facilităţi
167
 B. Probleme în discuţie
• În ce constă strategia pe termen lung de
modernizare a României?
• Care sunt principalele avantaje pe care le poate
oferi România pentru investitorii străini?
• Principalele reglementări române privind
investiţiile străine în perioada 1990-2002
• Care au fost cele două concepţii ale legislaţiei
române privind investiţiile străine?
• Principalele definiţii din OUG nr.92/1997
• Principalele drepturi comune şi garanţiile
acordate investitorilor străini
• Care sunt principalele drepturi şi garanţii
speciale acordate investitorilor străini?
• Ce se înţelege prin „investiţii directe cu impact
semnificativ în economie”?
• Care sunt condiţiile obligatorii pentru a beneficia
de stimulentele prevăzute de Legea nr.332/2001?
• În ce constau facilităţile acordate prin Legea
nr.332/2001?
• Sancţiunile ce se aplică investitorilor care nu
respectă condiţiile legale pentru acordarea
facilităţilor prevăzute de Legea nr.332/2001.

168
 Anexe
Tabelul nr. 1
Fluxul ieşirilor de ISD după regiunea sau ţara gazdă a ISD
în perioada 1987 – 1998
- în mld. USD-

Media 1993 1994 1995 1996 1997 1998

anuală
1987-1992
Total mondial 198,6 247,4 284,9 358,6 379,8 475,1 648,9

I. Total ţări 184,6 207,3 242,0 306,0 319,8 406,6 594,6

dezvoltate,
din care:
1. Uniunea 103,7 98,7 123,0 160,4 181,8 218,4 386,1
Europeană
2. SUA 29,8 74,8 73,3 92,1 74,8 109,9 132,8
3. Japonia 33,5 13,8 18,5 22,6 23,4 25,9 24,1
II. Total ţări în 13,9 39,7 42,6 52,1 58,9 65,0 52,3
curs de dezvol-
tare, din care:
Ţări exporta- 2,4 3,9 3,8 3,1 7,5 6,8 5,2
toare de petrol

Sursa: United Nations, World Investment Report 1999, New York and
Geneva, 1999.

149
 Tabelul nr. 2

Fluxul intrărilor de ISD după regiunea sau ţara gazdă a ISD

în perioada 1987 – 1998

- în mld. USD -

Regiunea sau Media 1993 1994 1995 1996 1997 1998

ţara gazdă a anuală
ISD 1987-1992
Total mondial 173,5 219,4 253,5 328,8 358,8 464,3 643,8
I. Total ţări 136,6 133,8 146,3 208,3 211,1 273,2 460,4
dezvoltate,
din care:
1. Uniunea 72,6 76,7 77,5 115,5 108,9 126,1 230,0
Europeană
2. SUA 46,2 43,5 45,0 58,7 76,4 109,2 193,3
3. Japonia 0,9 0,1 0,9 0,04 0,2 3,2 3,1
II. Total ţări în 35,3 78,8 101,1 106,2 135,3 172,5 165,9
curs de
dezvoltare,
din care:
Ţări 10,7 19,7 25,2 21,0 27,1 37,3 27,4
exportatoare
de petrol

Sursa: United Nations, World Investment Report 1999, New York and
Geneva, 1999.

150
 Tabelul nr. 3

Ponderea operaţiunilor desfăşurate în străinătate

în activitatea corporaţiilor transnaţionale investigate

– în % –

Activitatea 1996 2002

1. Vânzări 47 56
2. Producţie 35 45
3. Ocuparea forţei de muncă 34 42
4. Investiţii brute 36 42
5. Total active 32 41

Sursa: UNCTAD, 1997.

151
 Tabelul nr. 4

Corporaţiile transnaţionale cele mai puternice, în 1997

Nr. Corporaţii transnaţionale Cifra de

crt. afaceri/încasări
totale (mld. USD)
1. General Motors (SUA)/General Electric (SUA) 178,2/304,0
2. Ford Motor Company (SUA)/Ford Motor 153,5/275,4
Company (SUA)
3. Mitsui & Co (Jap.)/General Motors (SUA) 142,8/228,9
4. Mitsubishi (Jap.)/Royal Dutch/Shell Group (UK) 129,8/115,0
5. Royal Dutch Shell (UK)/ Toyota Motor (Jap.) 128,1/105,0
6. Itochu (Jap.)/ Exxon Corporation (SUA) 126,7/96,1
7. Exxon (SUA) /British American Tabacco Plc. 122,4/84,8
(UK)
8. Wal – Mart (SUA) /I.B.M. (SUA) 119,3/81,5
9. Marubeni (Jap.) /Hitachi, Ltd. (Jap.) 111,2/76,6
10. Sumitamo (Jap.) /Daimler – Benz A.G. (Germ.) 102,4/76,2
11. Toyota Motor (Jap.) /Fiat Spa. (It.) 95,2/69,1
12. General Electric (SUA)/Siemens A.G. (Germ.) 90,8/67,1
13. Nissho Iwai (Jap.) /Mitsubishi Corporation 81,9/67.1
(Jap.)
14. I.B.M. (SUA) / Matsushita Electric (Jap.) 78,5/62,7
15. NTT (Jap.) /AT & T Corporation (SUA) 77,0/61,1
16. Axa – UAP (Fr.) /Nissan Motor Co., Ltd (Jap.) 76,9/57,6
17. Daimler – Benz (Germ.)/Volkswagen Group 71,5/57,0
(Germ.)
18. Briitish Petroleum (UK) /Itochu Corporation 71,2/56,8
(Jap.)
19. - / Marubeni Corporation (Jap.) - /55,9
20. Volkswagen Group (Germ.) / Philip Moris 65,3/55,9
(SUA)

Sursa: World Investment Report 1999, New York, UNCTAD.

152