Istoric Astronomie

Din cele mai vechi timpuri omul a contemplat bolta instelata, intrebandu-se: ce este cerul? Ce legi ii guverneaza
miscarea? Dar singurul lucru pe care il putea face era sa observe cele circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber si
sa le noteze pozitiile in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie ca Soarele este o stea si ca stelele isi
datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele -
asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate
a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a celei primite de la Soare.

Pana acum cateva secole, dintr-o mandrie explicabila prin nivelul de atunci al cunostintelor sale, omul si-a plasat
planeta, Pamantul, in centrul Universului, considerand-o inconjurata de toate celelalte corpuri ceresti. Abia in anul
1543, astronomul polonez Nicolaus Copernic a "indraznit" sa rastoarne aceasta imagine. El a demonstrat ca
Pamantul se misca in jurul Soarelui si nu invers, punand bazele a ceea ce numim noi azi Sistemul Solar.

Organizarea Sistemului Solar propusa de Copernic (sistem care se numeste si heliocentric, adica cu Soarele in
centru) a fost o idee revolutionara pentru timpul sau. Dar sistemul heliocentric propus de Copernic a fost aspru
criticat de Biserica Catolica, institutie care, din considerente religioase adoptase sistemul geocentric, adica cel care
avea in centrul sau Pamantul. Pentru ca au sustinut si dezvoltat ideea heliocentrica, nu putini invatati au avut de
suferit din ordinul Bisericii.

Totusi ideea lui Copernic era inca departe de realitate, deoarece el considera ca Soarele este centrul intregului
Univers. Modelul lui a predominat insa pana in epoca moderna, pana la inventarea fotografiei si a marilor
telescoape. Abia in prima jumatate a secolului XX marile intrumente astronomice au aratat ca unele "stele
neclare", numite de astronomi "nebuloase", nu sunt doar niste nori de gaz in apropierea noastra, in Sistemul Solar,
ci reprezinta galaxii, vaste aglomerari de stele, aflate la distante uriase de Pamant.

Soarele, Pamantul si celelalte planete, impreuna cu stelele vizibile si inca multe altele ce nu pot fi vazute de ochiul
liber, fac si ele parte dintr-o astfel de galaxie, galaxia noastra. Vazuta de undeva, din mare departare, ea are forma
de disc, cu o usoara umflatura in centru. Deoarece Sistemul Solar este situat in planul de simetrie al discului,
acesta poate fi vazut in serile senine sub forma unei benzi luminoase care brazdeaza cerul, banda numita Calea
Lactee.

In zilele noastre, instrumentele perfectionate si sondele spatiale au largit enorm orizontul cunoasterii. Imaginile
obtinute cu ajutorul telescoapelor au atins frontiere de nebanuit ale Universului, de miliarde de ani lumina, iar
analiza lor atenta arata o densitate neinchipuit de mare de galaxii. De pilda, numai in regiunea de pe cer delimitata
de cele patru stele ce formeaza constelatia Carul Mare, cu ajutorul unui telescop pot fi vazute (pe cliseele
fotografice) ... un milion de galaxii!

Fenomenele si Observatiile Astronomice

Din cele mai vechi timpuri omul a contemplat bolta instelata, intrebandu-se: ce este cerul? Ce legi ii guverneaza
miscarea? Dar singurul lucru pe care il putea face era sa observe cele circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber si
sa le noteze pozitiile in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie ca Soarele este o stea si ca stelele isi
datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele -
asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate
a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a celei primite de la Soare.

De secole intregi, astronomii nu au avut nici un fel de ajutor optic in observarea cerului. La sfarsitul secolului al
XVI-lea telescoape simple au inceput sa apara in Europa. In jurul anului 1609, astronomul italian Galileo Galilei a
construit un telescop refractor dupa ce a auzit o descriere a efectului unui astfel de instrument. De atunci telescopul
este cea mai folosita unealta a astronomilor. Principalele fenomene asupra carora se pot face observatii sunt :
Eclipsele de Soare, Eclipsele de Luna, Aurorele Boreale si Fazele Lunii.
 Constelatii
Din timpurile stravechi, oamenii au observat forme imaginare formate din grupuri de stele, pe cerul noptii.
Folosind linii, ei au unit stelele in aceste grupuri, spre a forma figuri numite constelatii. Fiecare constelatie
reprezinta o creatura sau un obiect si o parte din ele au nume luate de la figuri mitologice. De pe Terra stelele ce
formeaza o constelatie par apropiate una de cealalta, dar de fapt se afla la diferite distante de noi. Totul depinde de
diametrul si luminozitate stelei.

Printre primele civilizatii care au construit constelatii amintim Babilonienii, Indienii, Grecii, Romani, Chinezii si
Amerindienii. Aceste civilizatii locuiau in emisfera nordica si de aceea ei au construit numai constelatiile vizibile
din aceasta parte a plantetei noastre. Astronomul greco-egiptean ce a trait in al doilea secol, Ptolemeu, a catalogat
mai mult de 1000 de stele si a notat 48 de constelatii in lucrarea sa Almagesta. Aceste 48 de constelatii sunt numite
constelatiile antice si se folosesc si acum.

La inceputul secolului XVI navigatorii europeni au inceput sa exploreze emisfera sudica, si au observat pe cer
stele necunoscute. Asa au aparut constelatiile emisferei sudice ce au nume mai tehnice. La inceputul secolului
XVII, astronomul Johann Bayer a numit 12 constelatii sudice; compatriotul sau Jakob Bartsch a numit alte trei
constelatii. Johannes Hevelius a numit in sapte constelatii in 1687. In urma unei calatorii in Africa de Sud,
Nicolas-Louis de Lacaille a numit inca 14 constelatii si a catalogat 10,000 de stele. Aceste noi constelatii sunt
cunoscute sub numele de constelatii moderne.

Inainte de anul 1922 orice astronom putea sa denumeasca o parte dintre constelatii sau chiar constelatii intregi. Din
cauza aceasta s-au creat multe confuzii. Pentru a elimina orice problema, Uniunea Astronomica Internationala,
formata din astronomi din toata lumea, a decis sa stabileasca un numar fix de constelatii cu granite precis
delimitate. Astfel s-au stabilit 88 de constelatii. Aceste 88 de constelatii au numele in latina, o limba universala.

Cerul înstelat
Cerul înstelat sau cerul nocturn desemnează cerul vizibil în timpul nopții. În astronomie desemnează cerul lipsit de
nori vizibil în timpul nopții. Constelațiile sunt aranjamente stelare vizibile pe cerul nocturn. Alte obiecte nocturne
strălucitoare sunt planetele sistemului solar, cometele, nebuloasele, galaxiile, supernovele. În secolul 2 d.Hr.
Ptolomeu a identificat 48 de constelații, multe alte fiind identificate încă din perioada babiloniană.

În prezent sunt identificate 88 constelații. Numele constelației se referă atât la aranjamentul propriu-zis al stelelor
din ea, cât și la întreaga regiune de pe cer pe care o ocupă aceste stele. Bolta cerească, numită și sfera cerească,
este împărțită la fel ca și Pământul în două emisfere.

Emisferele cerești sunt câte o jumătate de boltă cerească care înconjoară Pământul, ele fiind despărțite una de
cealaltă prin ecuatorul ceresc care desparte emisfera sudică de cea nordică; cupola cerului văzută de la un anumit
punct de pe Pământ este mărginit de linia orizontului. Galaxia noastră "Calea Lactee" e situată în zona centrală a
bolții cerești și apare ca un brâu des cu stele. Bolta stelară diferă după anotimp, cu excepția unor stele numite
"stele fixe", care servesc în geodezie sau la orientare în navigația maritimă.

Alte priveliști pe cerul nocturn

Pe cerul nocturn pot fi văzute cu ochiul liber circa 2 000 de stele, dar cele mai strălucitoare obiecte sunt planetele
Venus, Mercur și Jupiter. Dintre acestea, Venus, numită și Luceafăr de seară sau de dimineață, e cea mai
luminoasă. Alpha Centauri, una din stelele cele mai apropiate de Pământ, este vizibilă doar din emisfera sudică.
Panglica palidă care traversează cerul e Calea Lactee vazută dintr-o parte. E vizibilă și galaxia Andromeda, aflată
la 2,2 milioane ani-lumină. Alte spectacole nocturne: supernovele - stele care explodează - și nebuloasele, locul de
naștere al stelelor, cum e Crab Nebula.

Racul este o constelație care seamănă cu un crab. In mitologia romană acest crab ar fi ajutat Hidra in lupta cu
Hercule. Legenda spune că Hidra cu șapte capete trăia în mlaștinile din apropierea orașului Lerna din Argos,
Grecia. Hidra ar fi fost ajutată de un crab uriaș cu clești ascuțiți care s-a agățat de picioarele lui Hercule.
Incercările lui Hercule de a tăia capetele crabului cu un lemn înroșit în foc s-au dovedit a fi inutile,acestea creșteau
la loc. Coada era singura care nu mai putea să crească la loc. Drept recompensă, zeița Hera a ridicat crabul la cer,
transformându-l in constelație. Racul este cea mai modestă constelație zodiacală, neexpresivă, din emisfera
nordică și se află la o distanță de 500 ani-lumină. Constelația este vizibilă și din România.

Sclipirea stelelor
Stelele sclipesc deoarece lumina lor, până a ajunge la noi, trece prin atmosfera terestră. Straturile acesteia au
temperaturi diferite și se și deplasează permanent, refractând lumina în mod instabil; ca rezultat nouă ni se pare că
steaua se mișcă (vibrează, sclipește) permanent.

Steaua Polară
Steaua cea mai apropiată de polul nord celest e cunoscută ca Steaua polară. Mai e numită și Polaris, din constelația
Ursa Minor. În timp ce alte stele se mișcă pe cerul nopții, datorită rotației Pământului, Polaris rămâne în aceași
poziție. Nu există o stea care să marcheze polul sud celest, dar Crucea Sudului trece câteodată prin el.

Cerul înstelat, aşa cum nu l-ai mai văzut până acum Video:

Filmările au fost efectuate în mai multe locuri din SUA, printre care Parcul Yosemite, Death Valley şi Indiana.
Imaginile au fost capturate cu ajutorul a două camere Canon Eos 7D şi a obiectivelor Tokina 11-16 mm şi Tokina
10-17 mm fisheye.

Calea Lactee, surprinsă în imagini spectaculoase de pe cel mai înalt munte din Spania (VIDEO)

În timp ce capta imaginile pentru un nou film, pe 9 aprilie, o furtună de nisip a măturat întreg ţinutul, făcându-l pe
fotograf să creadă că întreaga filmare va fi ruinată. Camera fotografică a reuşit să capteze furtuna de nisip datorită
luminii venite din spate, dinspre Insula Gran Canaria. Această iluminare a făcut ca nisipul să arate ca nişte nori de
aur. Calea Lactee a putut fi văzută pintre aceşti nori, şi a făcut ca stelele să strălucească într-un mod aparte.

MISCAREA DIURNA A SFEREI CERESTI

Miscarea diurna a sferei ceresti este deplasarea aparenta a astrilor de la est la vest insotita de modificarea
continua a valorii inaltimii si azimutului acestora in timp de 24 de ore si apare ca urmare a miscarii de rotatie a
Pamantului in jurul axei polilor de la vest la est (observatorul de pe Pamant avand impresia ca se misca bolta
cereasca si nu Pamantul).

Mișcarea diurna a sferei ceresti se face in jurul axei polilor cerești (axei lumii), ce este inclinata fața de
planul orizontului adevarat ceresc cu un unghi egal cu latitudinea observatorului. In emisfera nordica mișcarea
aștrilor este perceputa ca facandu-se in jurul unui punct fix – polul nord ceresc, iar in emisfera sudica, in jurul
polului sud ceresc.

Urmare a distanțelor uriașe la stelele vizibile, pentru un observator de pe Pamant, acestea par a nu - și
schimba pozițiile reciproce pe bolta cereasca, fapt care a putut gruparea lor in constelații cu rol deosebit in
orientarea terestra, maritima și aeriana.
 Caracteristici ale miscarii diurne a sferei ceresti

Miscarea diurna a sferei ceresti este:

- o miscare aparenta;
- o miscare retrograda;
- o miscare circulara, astrii descriu in miscare aparenta, paralele de declinatie (cercuri mici functie de
declinatie);
- o miscare paralela, paralelele de declinatie sunt paralelel cu ecuatorul ceresc;
- o miscare izocrona, miscarea astrilor pe paralelul de declinatie se face in acelasi timp;
- o miscare uniforma, rotatia Pamantului se face cu viteza uniforma;
- perioada miscarii diurne este constanta, egala cu durata unei rotatii complete a Pamantului in jurul axei sale,
intr-o zi siderala.

DEFINITIA 1.20 Ziua siderala este intervalul de timp constant necesar unei stele pentru a trece de doua ori
consecutiv prin acelati punct pe sfera cereasca.

Intr-o zi siderala fiecare astru descrie complet paralelul sau de declinație.

Observatia 1.10 Deoarece axa lumii este inclinata fata de orizontul adevarat, cu un unghi egal cu latitudinea
observatorului, planul ecuatorului ceresc si planul paralelului de declinatie al astrului sunt inclinate cu un unghi
egal cu colatitudinea.

Astfel ca, aspectul general al miscarii diurne a unui astru depinde de latitudinea observatorului, iar aspectul
miscarii diurne a unui astru pentru un observator aflat pe o anumita latitudine depinde de declinatia astrului.

Observatia 1.11 Continand axa Zenit-Nadir si axa lumii, meridianul ceresc al locului este plan vertical de
simetrie al miscarii diurne a fiecarui astru, astfel ca exista astrii care trec de doua ori prin meridianul ceresc al
locului, astrii care trec prin planul orizontului adevarat, astrii care trec prin primul vertical.

Consecintele miscarii diurne a sferei ceresti

Miscarea diurna a sferei ceresti determina:

- rasaritul si apusul astrilor;

- culminatia astrilor;
- trecerea astrilor prin primul vertical.

Miscarea aparenta diurna a Soarelui

Rasaritul Soarelui 'sterge' toate stelele de pe cer; lumina deosebit de puternica a astrului zilei se imprastie in
atmosfera si tot cerul devine luminos. Fondul cerului de zi, mult mai stralucitor decat cele mai stralucitoare stele,
face ca acestea sa nu mai poata fi vazute, chiar daca se afla deasupra orizontului; numai Luna poate fi zarita,
extrem de palida si stearsa. Dupa rasaritul Soarelui, se poate constata deplasarea inceata dar continua a acestuia
atat 'in sus' cat si 'la dreapta'.

'Miezul zilei' este tocmai momentul in care Soarele ajunge 'cel mai sus'; dupa acest moment, Soarele
parcurge un drum simetric cu cel de pana acum, coborand spre dreapta pana cand apune (fig. 1.10). Din expresia
initiala 'la miez de zi' a derivat 'amiazazi', iar apoi 'amiaza' si 'miazazi'; 'amiaza' indica momentul culminatiei
Soarelui, iar 'miazazi' punctul cardinal Sud, in directia caruia are loc aceasta culminatie. Punctul cardinal Nord
('miazanoapte'), diametral opus, indica directia in care se afla Soarele la 'miezul noptii'.
Figura 1.10

Evident, o descriere atat de generala si aproximativa ca aceea de mai sus duce la ideea ca, la fel ca toti astrii,
Soarele este fix pe sfera cereasca, participand,ca si acestia, la rotatia diurna a acesteia in jurul axei lumii. Este
primul 'model matematic' privind miscarea aparenta a Soarelui, care se impune atentiei noastre; din acest model
rezulta ca miscarea aparenta a Soarelui ar trebuie sa fie identica, in toate zilele.

Dar, la o observare mai indelungata - si ceva mai atenta - se poate constata ca in diferite perioade ale anului
Soarele se misca diferit pe cer, uneori 'mai jos', alte ori 'mai sus'; pentru un observator din emisfera nordica,
situatia se prezinta ca in figura 1.11.

Figura 1.11

In consecinta, modelul initial, al unui Soare 'fix' pe sfera cereasca si participant la miscarea diurna a acesteia, nu
este un model corect, observatiile aratand ca pozitia Soarelui pe sfera cereasca sufera variatii importante in cursul
unui an.

Evident, de aceste variatii se leaga schimbarea anotimpurilor, cu implicatii deosebite pentru viata oamenilor
dintotdeauna; au existat, deci, din timpurile preistoriei, motive puternice pentru o urmarire indelungata,
sistematica, a mersului zilnic al Soarelui pe cer. Pare ciudat, dar o astfel de observare (zile, luni si ani la rand)
intampina destul de multe piedici; in multe locuri de pe Pamant innorarile sunt frecvente, uneori de lunga durata.
Apoi, nu oriunde orizontul locului este liber 'de jur imprejur', pentru ca observatorul sa poata vedea si fixa exact
punctele de rasarit si apus ale Soarelui.

Din acest motiv, locul ideal pentru observarea sistematica a Soarelui este o campie foarte intinsa, insorita in
cea mai mare parte a anului si - in acelasi timp - fertila, pentru a ingadui injghebarea asezarilor omenesti prospere.
Istoria consemneaza doua astfel de locuri unde s-au dezvoltat in antichitate civilizatii puternice si durabile:
Mesopotamia, campia cuprinsa intre Tigru si Eufrat ('meso' intre; 'potamos' rauri') si Egiptul, campia fertilizata de
revarsarile anuale ale Nilului.

Nu intamplator, primele observatii astronomice sistematice au fost efectuate de caldeeni si babilonieini,

locuitorii anticei Mesopotamii, caldeenii fiind renumiti ca astronomi pana tarziu in lumea antica. Datorita acestui
fapt, caldeenii si babilonienii sunt considerati ca fondatorii astronomiei; Egiptul antic si-a adus si el contributia la
consolidarea si dezvoltarea astronomiei, iar civilizatia greaca a preluat cunostintele acumulate de caldeeni si
babilonieni, dezvoltand astronomia, ca si matematica, pana la cel mai inalt nivel atins in antichitate.
 Sistemul de coordonate ceresti
In sistemul de coordonate ceresti, polii ceresti nord si sud sunt determinati prin proiectarea axei de rotatie a
Pamantului in asa fel incat aceasta sa se intersecteze cu sfera cereasca, care, la randul sau, defineste un ecuator
ceresc. Echivalentul ceresc al latitudinii se numeste declinatie si se masoara in grade nord (numere pozitive) sau
sud (numere negative) de ecuatorul ceresc. Echivalentul ceresc al longitudinii se numeste ascensiune dreapta.
Aceasta poate fi masurata in grade, dar este cel mai adesea masurata cu ajutorul timpului (ore, minute, secunde) –
cerul se roteste la 360 de grade in 24 de ore, prin urmare, acesta se roteste cu 15 grade la fiecare ora; astfel, o ora
de ascensiune dreapta este echivalenta cu 15 grade de rotatie aparenta a cerului.

Punctul zero pentru longitudinea cereasca este echinoctiul de primavara, care este acea intersectie a eclipticii cu
ecuatorul ceresc, in apropiere de locul in care se afla soarele in emisfera de nord, in timpul primaverii. Cealalta
intersectie a eclipticii cu ecuatorul ceresc este numita echinoctiul de toamna. Cand soarele se afla intr-unul din
aceste echinoctii, lungimea zilei este echivalenta cu lungimea noptii. (echinoctiul deriva dintr-o radacina care
inseamna “noapte egala”). Timpul echinoctiului de primavara este de obicei in jurul datei de 21 martie, iar cel al
echinoctiului de toamna in jurul datei de 22 septembrie.

Punctul de pe ecliptica unde soarele se afla cel mai la nord de ecuatorul ceresc se numeste solstitiul de vara, iar
punctul in care soarele se afla in punctul cel mai sudic fata de ecuatorul ceresc se numeste solstitiul de iarna. In
emisfera de nord, ziua este mai lunga decat noaptea atunci cand soarele se afla in apropierea solstitiului de vara (in
jurul datei de 22 iunie), si mai scurta atunci cand soarele se afla in apropierea solstitiului de iarna (in jurul datei de
22 decembrie). In emisfera de sud, lucrurile stau invers. Termenul “solstitiu” provine dintr-o radacina care
inseamna “a sta pe loc” – in timpul solstitiilor, soarele atinge punctul cel mai nordic sau cel mai sudic pe cer si
incepe sa se miste inapoi catre ecuatorul ceresc. Prin urmare, acesta “sta pe loc” in ceea ce priveste directia
aparenta nord-sud pe sfera cereasca, la momentul respectiv.

In mod traditional, primavara si toamna in emisfera de nord incep odata cu echinoctiile corespunzatoare, in timp ce
vara si iarna incep odata cu solstitiile corespunzatoare. In emisfera sudica, anotimpurile sunt inversate – de
exemplu, primavara incepe la momentul echinoctiului de toamna.

Ascensiunea dreapta si declinatia unui obiect pe sfera cereasca precizeaza pozitia unica a acestuia, in acelasi fel in
care latitudinea si longitudinea unui obiect de pe suprafata Pamantului definesc o locatie unica. De exemplu,
steaua Sirius are urmatoarele coordonate ceresti: 6 ore 45 de minute ascensiune dreapta si -16 grade 43 de minute
declinatie. Acest lucru ne spune ca, atunci cand echinoctiul de primavara se afla pe meridianul nostru ceresc, vor
trece 6 ore si 45 de minute pana ce Sirius va traversa meridianul si, de asemenea, ne spune ca Sirius se afla la putin
peste 16 grade sud de ecuatorul ceresc.

Sferă cerească
Sfera cerească este o sferă imaginară care înconjoară observatorul și este utilizată pentru reperarea obiectelor
cerești observabile. Se mai numește și „boltă cerească”, „cupola cerului” sau „firmament”.

Definirea sferei cerești pleacă de la observația că poziția aparentă a unui corp ceresc, pentru un observator, este
dată doar de unghiurile dintre dreapta de la el spre corpul respectiv și dreptele spre diverse puncte de reper.
Distanța până la corpul ceresc nu afectează poziția aparentă pe boltă a acestuia, pentru om distanța nefiind
perceptibilă direct.

Sfera cerească este o sferă de rază nedefinită ("foarte mare"), având centrul în punctul în care se găsește
observatorul. Semidreapta de la observator spre un obiect ceresc intersectează sfera cerească într-un punct care
constituie "poziția aparentă" a corpului ceresc (pe sfera cerească). Poziția aparentă a unui obiect este descrisă cu
ajutorul unui sistem de coordonate sferice construit pe sfera cerească.
Pentru un obiect ceresc a cărui distanță față de Pământ este mult mai mare decât diametrul Pământului, ca de
exemplu stele, galaxii și, într-o primă aproximație, pentru Soare și planete, diferențele dintre unghiurile observate
de diferiți observatori de pe Pământ spre corpul respectiv sunt neglijabil de mici. Aceste obiecte apar în aceeași
poziții, relative unele la altele, pe sfera cerească a oricărui observator de pe Pământ. În aceste condiții se poate
postula o singură sferă cerească, iar Pământul poate fi considerat punctiform și aflat în centrul sferei cerești. De la
un observator la altul diferă doar direcția verticală a observatorului.

Pentru obiectele cerești mai apropiate trebuie precizat față de ce observator este indicată poziția pe sfera cerească,
sau dacă cumva este considerată față de un observator ipotetic din centrul Pământului.

Sfera trebuie gândită întreagă, chiar dacă punctele situate sub orizontul observatorului nu sunt vizibile simultan cu
cele de deasupra lui.

Puncte de referință sfera cerească

Punctul situat exact deasupra observatorului (intersecția verticalei locului cu sfera cerească) se numește zenit.
Punctul de pe sferă diametral opus zenitului, situat exact sub observator, se numește nadir. Planul ce trece prin
observator și este perpendicular pe verticala observatorului intersectează sfera cerească după un cerc mare; acesta
se numește orizontul observatorului.

Dreapta ce trece prin observator paralelă la axa Pământului se numește "axa lumii". Axa lumii intersectează sfera
cerească în două puncte numite "poli cerești": polul nord ceresc și polul sud ceresc. Cercul mare definit ca
intersecția dintre planul paralel cu ecuatorul terestru și sfera cerească se numește "ecuator ceresc".

Cu excepția cazului unui observator aflat la unul din polii Pământului, există exact un cerc mare ce trece prin polii
cerești, prin zenit și prin nadir. Acest cerc este "cercul meridian" al observatorului. Semicercul delimitat de poli și
conținând zenitul este numit "meridianul superior", iar semicercul delimitat de polii cerești și conținând nadirul
este numit "meridianul inferior".

Punctele de intersecție ale cercului meridian cu orizontul se numesc "punctul nord" și "punctul sud". Punctele
situate pe cercul orizontului pe direcție perpendiculară pe direcția nord-sud se numesc "punctul est" și "punctul
vest".

Planul ce trece prin observator și este paralel cu planul orbitei Pământului taie sfera cerească după un cerc mare
numit "ecliptică". Ecliptica taie ecuatorul ceresc în două puncte diametral opuse, numite "puncte echinoxiale":
"punctul vernal" și "punctul autumnal".

În descrierea poziției sau mișcării aparente a unui corp pe sfera cerească se utilizează două categorii de sisteme de
referință:

- sistemul de referință al unui observator terestru, definit de verticala observatorului și de axa

lumii;
- sistemul definit de ecuator și de ecliptică.

Coordonate pe sfera cerească

Reperarea punctelor pe sfera cerească se realizează cu ajutorul unuia dintre mai multe sisteme de coordonate
definite de astronomi. Coordonatele astronomice sunt coordonate sferice, analoage coordonatelor geografice
(longitudinea și latitudinea) utilizate pentru reprearea punctelor de pe Pământ. După planul de bază utilizat de
sistemul de coordonate, există:

- coordonate orizontale, relative la un observator terestru și având la bază planul orizontului

observatorului;
- coordonate orare, relative la un observator terestru și având la bază planul ecuatorului;
 - coordonate ecuatoriale, raportate la sfera cerească și având la bază planul ecuatorului;
- coordonate ecliptice, raportate la sfera cerească și având la bază planul eclipticii.

În Univers însă nu există coordonate absolute, asta deoarece nu există un punct de reper absolut, întotdeauna
univoc și fix, de la care să putem calcula.

Mișcarea aparentă a corpurilor cerești

Stelele sunt (aproximativ) fixe față de sfera cerească (raportate la ecuator si ecliptică). Ca urmare, poziția unei
stele descrisă în coordonate ecuatoriale (ascensie dreaptă și declinație) sau în coordonate ecliptice rămâne fixă în
timp.

Față de un observator terestru, orice stea îndepărtată se deplasează pe un cerc paralel cu ecuatorul ceresc. O rotire
completă se petrece în exact o zi siderală. Momentul în care steaua traversează meridianul superior se numește
"culminația superioară" sau "trecerea la meridian" a stelei. Momentul traversării meridianului inferior se numește
"culminația inferioară".

Soarele se deplasează, față de sfera cerească, de-a lungul eclipticii, efectuând o tură completă în timp de un an.
Echinocțiile sunt definite ca momentele în care Soarele traversează ecuatorul ceresc. Față de un observator
terestru, Soarele descrie o traiectorie complicată, semănând cu două elici de sens contrar, lipite cap la cap.