Liturghia Bisericii Din Sarum Sarum Mass

Ionuţ Blidar
LITURGHIA BISERICII DIN SARUM

ISTORIC, TRADUCERE ŞI COMENTARIU
ARAD
2013
1
2
LITURGHIA BISERICII DIN SARUM
3
Despre Autor:
Ionuţ Cătălin Blidar
n. 09 August 1990
Studii: 1997-2005 Şcoala cu clasele I-VIII, nr.7,”Sfânta Maria”, Timişoara.

2005-2009 Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”,Timişoara.
2009 – 2011 Facultatea de Teologie Ortodoxă “Ilarion V. Felea” din Arad.
2011 – 2012 – Bursă Erasmus - Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Opole, Polonia.
2012 -2013 Facultatea de Teologie Ortodoxă “Ilarion V. Felea” din Arad.
Activitate: 2009 - 2013 preşedinte al filialei Arad a Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi
Români.
Din anul 2008 participă la Exerciţiile spirituale ecumenice monastice ( catolico-ortodoxe)
organizate de Pr. Tecle Vetrali şi de Mitropolia Banatului. În cadrul acestor exerciţii spirituale a
prezentat o serie de meditaţii. În 31 ianuarie 2012, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus a vorbit
despre: „ Euharistia şi viaţa mistică”. În cadrul aceloraşi exerciţii spirituale în perioada 7
Octombrie – 14 Octombrie 2012 la Mănăstirea surorilor clarise din Santa Agata Feldria, Italia a
susţinut o meditaţie pe tema Euharistia-Creaţie şi Întrupare.
Premii: Premiul I - Olimpiada Naţională de Religie mai 2009, Baia-Mare.

Premiul III – Concursul naţional de lectură “Mircea Nedelciu” Bucureşti, 2008.
Premiul de excelenţă. - Festivalul Internaţional Lumină Lină, Timişoara 2008
Prezenţă în Mass-Media: TV Europa Nova – emisiunea “Lumina Lină” , 2008 ( A fost invitat şi a
vorbit despre Milostivirea şi Iubirea lui Dumnezeu)
TVT89 – Emisiunea matinală în direct “Bună Dimineaţa”, 2009 ( A fost invitat şi a vorbit împotriva
legalizării incestului)
TVR Timişoara – emisiunea “Cine sunt eu?”, aprilie 2009 ( A fost invitat şi am vorbit despre Biserică,
ca adevărata frumuseţe).
Radio Timişoara – a acordat un interviu pe tema “Descoperirea lui Dumnezeu” decembrie 2008
Transmisiune în direct de la Concursul Naţional de lectură “Mircea Nedelciu”, Bucureşti, 2008
Radio Maryia (Polonia) – în 11 Martie 2010 a acordat un scurt interviu în care m-am prezentat şi am
discutat despre rolul Maicii Domnului în unitatea dintre creştini.
A fost menţionat de ziaristul Cosmin Lungu în articolul “ Foarţă a dat forţă poeziei”, Ziua de Vest, Nr.
2089, Anul VI, Marţi, 31 ianuarie 2006.
A acordat un interviu în “Adevărul de seară” (Duminică, 1.03.2009) - “Ionuţ Blidar, fascinat de
teologie şi iconografie”.
A fost descris în articolul “ Trei faze cu Ionuţ” scris de Prof. Dr. Adriana Babeţi în cadrul rubricii
permanente “ Secretul Adrianei” în Suplimentul de Cultură, Nr.181, 31 mai- 6 iunie 2008, preluat şi în
cartea Adriana Babeţi, Prozac. 101 reţete pentru bucurie., Editura Polirom, Bucureşti, 2009.
Publicaţii: colaborator al revistelor “Învierea”, “Columna 2000” şi “Calea Mântuirii”.
Blog personal: http://injesusbrat.blogspot.ro/
4
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„ILARION V. FELEA”
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ
PASTORALĂ
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENŢĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
LITURGHIA BISERICII DIN SARUM -
COMPARATIV- LITURGIC, ISTORIC ŞI
DUHOVNICESC
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Pr. Lect. Dr. Lucian Farcaşiu
ABSOLVENT:
Ionuţ Cătălin Blidar
ARAD
2013
5
6
CUPRINS
CUPRINS.....................................................................................................................................7
INTRODUCERE........................................................................................................................10
CAPITOLUL I) ISTORICUL LITURGHIEI BISERICII DIN SARUM...................................14
1.1. Primele veacuri de creştinism în Anglia..........................................................................14
1.2. Misiunea Sfântului Augustin din Canterbury (597).........................................................17
1.3. Cucerirea normandă (1066), constituirea diecezei Sarumului sub Herman.......................17
(1075) şi episcopatul Sf. Osmund (1078 - 1099) şi ale lui Roger şi Jacelin (1099 - 1184).......17
1.4. Sinteza liturgică a lui Richard Poore (1197-1228)..........................................................19
1.5. Larga răspândire a Sarumului (1315-1369).....................................................................19
1.6. Declinul Sarumului în contextul Reformei Protestante şi Contrareformei......................20
Catolice (1530 -1563);............................................................................................................20
1.7. Reaprinderea interesului pentru Sfânta Tradiţie în Comunitatea.....................................21
Anglicană prin Mişcarea de la Oxford (1833)........................................................................21
1.8. Slujirea contemporană a Liturghiei Sarumului în Biserica Ortodoxă..............................23
(1904-2013)............................................................................................................................23
CAPITOLUL II) LITURGHIA BISERICII DIN SARUM - TRADUCERE ŞI NOTE.............26
2.1. Pregătirea înainte de slujire (Îmbrăcarea sfintelor veşminte)..........................................26
2.2. Începutul..........................................................................................................................27
2.2.1. Introitus.....................................................................................................................27
2.2.2. Rugăciunile începătoare (Psamul 42)......................................................................27
2.2.3. Mărturisirea..............................................................................................................28
2.2.4. Cădirea.....................................................................................................................29
2.2.5. Kyrie.........................................................................................................................30
2.2.6. Cântarea îngerească (Gloria)...................................................................................30
2.2.7. Collecta.....................................................................................................................31
2.3. Liturghia Cuvântului........................................................................................................32
2.3.1. Epistola.....................................................................................................................32
2.3.2. Graduale...................................................................................................................32
2.3.3. Alliluia......................................................................................................................33
2.3.4. Secvenţa....................................................................................................................33
2.3.5. Pregătirea pentru citirea Evangheliei......................................................................34
2.3.6. Pregătirea Darurilor.................................................................................................34
2.3.7. Procesiunea cu Evanghelia......................................................................................34
2.3.8. Citirea Evangheliei...................................................................................................35
2.4. Liturghia Credincioşilor sau Liturghia Euharistică.........................................................35
2.4.1. Crezul........................................................................................................................35
2.4.2. Ofertoriul :................................................................................................................36
2.4.3. Spălarea mâinilor.....................................................................................................37
2.4.4. Pregătirea pentru Sfânta Jertfă................................................................................38
2.4.5. Rugăciunea Asupra Darurilor:.................................................................................38
2.4.6. Dialogul euharistic...................................................................................................39
2.4.7. Prefaţa......................................................................................................................39
2.4.8. Sanctus......................................................................................................................39
2.4.9. Canonul Liturghiei....................................................................................................40
2.4.10. Epicleza...................................................................................................................41
2.4.11. Cuvintele de instituire.............................................................................................41
7
2.4.12. Anamneza................................................................................................................42
2.4.13. Supplices Te rogamus.............................................................................................42
2.4.14. Pomenirea răposaţilor............................................................................................43
2.4.15. Comuniunea Sfinţilor..............................................................................................43
2.4.16. Per Ipsum................................................................................................................43
2.5. Rânduiala Împărtăşirii.....................................................................................................44
2.5.1. Tatăl nostru...............................................................................................................44
2.5.2. Frângerea.................................................................................................................44
2.5.3. „Ceasul regal”.........................................................................................................44
2.5.4. Binecuvântarea episcopului......................................................................................46
2.5.5. Agnus Dei..................................................................................................................46
2.5.6. Preasfânta amestecare..............................................................................................46
2.5.7. Sărutarea Păcii.........................................................................................................46
2.5.8. Rugăciunile Preotului de dinaintea Împărtăşirii .....................................................47
2.5.9. Împărtăşirea Preotului şi a slujitorilor.....................................................................48
2.5.10. Ieşirea cu Sfintele Taine..........................................................................................48
2.5.11. Împărtăşirea credincioşilor.....................................................................................49
2.5.12. Purificarea Sfintelor Vase.......................................................................................49
2.5.13. Stihul Împărtăşirii (Communio) ............................................................................50
2.5.14. Postcommunio.........................................................................................................50
2.6. Încheierea.........................................................................................................................50
2.6.1. Apolisul.....................................................................................................................50
2.6.2. Placeat......................................................................................................................51
2.6.3. Binecuvântarea finală...............................................................................................51
2.6.4. Procesiunea finală....................................................................................................51
CAPITOLUL III) COMENTARIU COMPARATIV– LITURGIC,..........................................52
ISTORIC ŞI DUHOVNICESC...................................................................................................52
3.1. Pregătirea.........................................................................................................................52
3.2. Începutul..........................................................................................................................52
3.2.1. Introitus-ul................................................................................................................53
3.2.2. Rugăciunile începătoare...........................................................................................55
3.2.3. Mărturisirea..............................................................................................................57
3.2.4. Kyrie Eleison............................................................................................................58
3.2.5. Cădirea.....................................................................................................................60
3.2.6. Cântarea îngerească (Gloria )..................................................................................61
3.2.7. Collecta.....................................................................................................................62
3.3. Liturghia Cuvântului........................................................................................................64
3.3.1. Lecturile....................................................................................................................67
3.3.2. Epistola.....................................................................................................................68
3.3.3. Cântările dintre lecturi.............................................................................................69
3.3.4. Secvenţa....................................................................................................................70
3.3.5. Evanghelia................................................................................................................70
3.3.6. Omilia.......................................................................................................................72
3.4. Liturghia Credincioşilor sau Liturghia Euharistică.........................................................72
3.4.1. Rugăciunea Universală............................................................................................72
3.4.2. Crezul........................................................................................................................73
3.4.3. Ofertoriul..................................................................................................................74
8
3.4.4. Rugăciunea euharistică sau Anaforaua....................................................................77
3.4.4.1. Prefaţa...................................................................................................................77
3.4.4.2. Sanctus...................................................................................................................79
3.4.4.3. Canonul Liturghiei.................................................................................................80
3.4.4.4. Epicleza..................................................................................................................85
3.4.4.5. Cuvintele de Instituire............................................................................................88
3.4.4.6. Anamneza...............................................................................................................92
3.4.4.7. Epicleza comunităţii..............................................................................................95
3.4.4.8. Per Ipsum...............................................................................................................99
3.5. Ritualul Împărtăşirii.......................................................................................................100
3.5.1. Tatăl nostru.............................................................................................................100
3.5.2. Frângerea Pâinii şi preasfânta amestecare............................................................102
3.5.3. „Ceasul” regal.......................................................................................................103
3.5.4. Agnus Dei................................................................................................................103
3.5.5. Sărutarea Păcii.......................................................................................................104
3.5.6. Rugăciunile Preotului de dinaintea Împărtăşirii....................................................106
3.5.7. Împărtăşirea Preotului şi a slujitorilor...................................................................107
3.5.7. Împărtăşirea credincioşilor....................................................................................107
3.5.8. Purificarea Sfintelor Vase.......................................................................................109
3.5.9. Postcommunio (Rugăciunea după Împărtăşanie) şi Apolisul.................................110
3.6. Încheierea.......................................................................................................................111
3.6.1. Binecuvântarea finală.............................................................................................111
CONCLUZII.............................................................................................................................113
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................114
ANEXE.....................................................................................................................................119
1. Liturghia Sarumului în imagini.........................................................................................119
2. Imagini din Ortodoxia Apuseană (Ritul Ortodox Apusean).............................................122
2. Imagini din Ortodoxia Apuseană (Ritul Ortodox Apusean).............................................123
9
INTRODUCERE
Timp de mai bine de o mie de ani Apusul şi Răsăritul Creştin au fost întru toate
Una. Astăzi, după aproape o mie de ani de la Marea Schismă, se simte nevoia mai mult ca
oricând, ca cele două jumătăţi să cunoască din nou trecutul lor comun, să se redescopere,
pentru a putea în timp, cu ajutorul Mirelui Bisericii, să ajungă din nou la unitate.
Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor a dat în secolul al XX-lea doi mari
pionieri ai redescoperirii Ortodoxiei Apusene, doi mari şi pasionaţi sfinţi, care au deschis calea
cinstirii primilor o mie de ani de Ortodoxie Apuseană: Sfântul Patriarh Mărturisitor Tihon al
Moscovei, Luminătorul Americii de Nord şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovich de Shangay şi
San Francisco. Lucrarea lor a fost una cu totul excepţională pentru că ei nu s-au oprit la o
simplă preocupare, ci efectiv, au întemeiat comunităţi liturgice ortodoxe în care să se trăiască
din nou Creştinismul Apusean al primilor o mie de ani. Ei au repus în valoare viaţa liturgică
apuseană şi sfinţii ortodocşi din Apus.
Astăzi, cred că noi suntem datori să le continuăm munca şi să le urmăm dorinţa,
aceea de a oferi atât Apusului cât şi Răsăritului bucuria de a trăi Ortodoxia şi în dimensiunea ei
apuseană.
În această lucrare voi încerca să prezint una dintre bogatele Liturghii Euharistice
Apusene, Liturghia Bisericii din Sarum.
Liturghia Bisericii din Sarum a primit o formă clară pentru prima dată între anii
1078 şi 1099 sub oblăduirea Sfântul Osmund, Episcop şi ctitor al Catedralei din Salsbury
(denumirea contemporană a Sarumului).1 Ea îşi trage însă seva din rânduielile anglo-saxone
anterioare. Acestea au fost statornicite în spaţiul englez, în 597 odată cu venirea Sfântului
Augustin de Canterbury şi a celorlalţi misonari care îl însoţeau. Iniţial ei au slujit liturghia cu
care erau obişnuiţi, adică pe cea din Roma, dar încă de foarte devreme, în timpul misiunii, au
ajuns în contact cu o serie de alte elemente liturgice. La îndrumarea Sfântului Grigorie
Dialogul, misionarii au contopit Ritul Roman cu influenţele liturgice locale.
Principalele rituri care şi-au pus amprenta asupra modului de slujire englez sunt:
Ritul Galican (care era folosit şi în spaţiul englez, la curtea lui Ethelbert, în mica biserică din
Canterbury, a Sf. Martin de Tours), Ritul Britanic (în care slujeau creştinii care se refugiaseră
în Ţara Galilor) şi Ritul Celtic (care era folosit de misionarii scoţieni). Din această îmbinare se
naşte Ritul Sarumului care uneşte în sine trei nobile familii liturgice: cea Romană, cea Galicană
şi cea Răsăriteană.2
Importanţa cunoaşterii Liturghiei Sarumului în Ortodoxia contemporană este sporită
de faptul că în comunităţile de Rit Ortodox Apusean aflate sub jurisdicţia Patriarhiei
Antiohiene şi a Patriarhiei Rusiei, se slujesc liturghii aparţinând spaţiului liturgic latin. Una
dintre aceste liturghii, aprobate pentru a fi slujită în Ortodoxia de Rit Apusean din jurisdicţia
rusă este şi Liturghia Sarumului.
1
The Liturgy of the Church of Sarum, translated from the Latin, by Charles Walker, J.T.Hayes, London, 1866, p. 3.
2
Ibidem, p. 4.
10
Aceasta se datorează redescoperirii Ortodoxiei Apusene, pe fondul convertirii de la
Anglicanism la Ortodoxie a unui număr considerabil de parohii. Ele au făcut posibilă slujirea în
Ritul Ortodox Apusean (Western Orthodox Rite3).
Spre deosebire de reintroducerea în cultul ortodox a unor Liturghii orientale vechi,
precum cea a Sfântului Marcu şi cea a Sfântului Grigorie Teologul spre a fi slujite în zilele de
prăznuire ale sfinţilor care le-au alcătuit, reintroducerea Liturghiilor apusene în cultul ortodox (
prin intermediul comunităţilor Anglicane din S.U.A., convertite la Ortodoxie) presupune
slujirea lor permanentă ca Liturghii normative ale parohiilor ortodoxe de Rit Apusean.
În prezent, în Biserica Ortodoxă, Arhidioceza Creştin Ortodoxă Antiohiană a
Americii de Nord (Antiochian Orthodox Christian Archidiocese of North America) şi Biserica
Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (Russian Orthodox Church Outside of Russia) au în
componenţa lor parohii în care se slujeşte conform Ritului Ortodox Apusean. Trebuie spus că
Arhidioceza Antiohiană este Mitropolie Autonomă a Patriarhiei Antiohiei şi Biserica Ortodoxă
Rusă din afara Rusiei face parte din Biserica Ortodoxă Rusă, fiind sub ascultarea Patriarhului
Kiril al Moscovei. Astfel, la ora actuală, în Ortodoxia Universală canonică există parohii în
care se slujeşte duminical sau chiar zilnic Liturghia Ortodoxă în Rit Apusean.
În Prefaţa celei de a doua ediţii a cărţii ce cuprinde rânduiala Tainelor şi Ierurgiilor
conform Ritului Ortodox Apusean din Arhidoceza Antiohiană, Mitropolitul Primat Filip afirmă
următoarele: „Prima Ediţie a «St. Andrew Service Book» a fost aprobată spre a fi folosită de
Congregaţia de Rit Apusean a Arhidiocezei Creştin Ortodoxe Antiohiene a Americi de Nord în
1989. Această a Doua Ediţie, îmbunătăţită ca format şi lărgită în conţinut, va fi bineprimită de
clerul şi credincioşii Arhidiocezei noastre care slujesc într-o tradiţie la fel de veche ca şi cea
Răsăriteană.[...] Ne rugăm ca atenta folosire a acestor liturghii autorizate şi a celorlalte
rânduieli şi slujbe de către clerul şi credincioşii de Rit Apusean a iubitei noastre Arhidioceze să
fie cauza unei renaşteri duhovniceşti şi liturgice în Biserica noastră din America de Nord.” 4
Tot Mitropolitul Primat Filip spune: „Arhidioceza Autonomă Creştin Ortodoxă
Antiohiană a Americii de Nord, în concordanţă cu cinstita tadiţie a Bisericii, respectă şi
încurajeză deplinătatea rânduielilor slujbelor Apusene, care mărturisesc Sfânta, Soborniceasca
şi Apostoliceasca Credinţă Ortodoxă şi de aceea dă binecuvântare de a se folosi în Vicariatul de
Rit Apusean al Arhidiocezei.”
Unul dintre marii promotori şi susţinători ai Ritului Ortodox Apusean este, aşa cum
am menţionat şi în prefaţă, Sfântul Patriarh Tihon al Moscovei. La propunerea sa (pe când era
epsicop misonar în America) Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a analizat (între 1904 şi 1907) şi
apoi a binecuvântat, făcând câteva modificări, rânduielile liturgice ale Ritului Ortodox
Apusean.5
Principala modificare constă în adăugarea unei epicleze explicite în textul liturgic
apusean. Trebuie spus că în perioada de sfârşit a Evului Mediu se conturează în Apus
convingerea că Prefacerea are loc la rostirea cuvintelor de instituire, „Acesta este Trupul Meu
… Acesta este Sângele Meu”. Înainte de aceasta perioadă însă, credinţa că Prefacerea are loc ca
urmare a unei Epicleze predomina şi în Biserica Romană 6 la fel de mult ca şi în cea
3
Denumirea oficială în limba engleză.
4
Saint Andrew Service Book, Orthodox Christian Press, Whittier, 1996, p.2.
Electronic text 1999, http://whittier.stmichael.org/ocp
5
Russian Observations upon the American Prayer Book, translated by Wilfrid J. Barnes, and edited with notes by
Walter Howard Frere, The Young Churchman Co., Milwaukee, 1917.
6
L.R.C.P. Cuthbert E. G., M.R.C.S. Atchley F., Ordo Romanus Primus, The De La More Press, London, 1905, p.
102.
11
Răsăriteană. Sfântul Ghelasie al Romei vorbeşte despre sfinţirea pe care o face Sfântul Duh
(„Sancto spiritu perficiente”7) iar în Biserica Africană o epicleză8 explicită era în uz.9
Aşa cum am precizat şi în prefaţă, un alt ierarh providenţial pentru Ortodoxia de Rit
Apusean este Sfântul Ioan Maximovich de San Francisco. El îi îndemna pe fiii săi
duhovniceşti, care ţineau rânduiala apuseană, astfel: „Niciodată, niciodată, nicodată să nu lăsaţi
pe cineva să vă spună că pentru a fi ortodox, trebuie să fii răsăritean. Apusul a fost ortodox
pentru o mie de ani şi cinstita sa Liturghie este cu mult mai veche decăt ereziile sale.”10
De asemenea, este necesar să îl menţionez pe Dr. Joseph J. Overbeck 11 (1821-1905),
primul „luptător” pentru refacerea Ritului Ortodox Apusean şi cel dintâi „părinte” al
redescoperirii Liturghiilor apusene ortodoxe. Overbeck spunea într-unul din articolele sale că
Liturghia celebrată de Sfântul Leon şi de Sfântul Grigorie cel Mare poate revendica aceleaşi
drepturi ca cea a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Hrisostom.12
După această introducere, în care am încercat să arăt motivele alegerii temei
acesteia ca subiect al lucrării de licenţă şi să evidenţiez câteva date generale legate de Liturghia
Sarumului şi de istoria şi semnificaţia ei în Ortodoxie, voi continua lucrarea cu un capitol
dedicat istoricului Liturghiei din Sarum.
Istoricul se va deschide cu o scurtă rezumare a principalelor etape de formare şi
existenţă a Liturghiei Sarumului, de la începuturile Bisericii Creştine din Anglia până în
prezent. După aceasta, voi avea opt suptcapitole în care voi trata separat fiecare din perioadele
de dezvoltare şi slujire a liturghiei analizate. În acest istoric cea mai importantă lucare de
specialitate consultată a fost The Liturgy in Medieval England – A History, scrisă de Richard
W. Paff şi publicată la editura Universităţii Cambridge în 2009. Ei i se adaugă celelalte surse
folosite şi menţionate de către mine.
Al doilea capitol va cuprinde traducerea Liturghiei Sarumului, traducere realizată de
mine în totalitate, după traducerea din originalul latin al Liturghiei Sarumului înfăptuită de, mai
sus pomenitul, Charles Walker şi publicată în 1866 de editura londoneză J.T. Hayes, sub titlul
The Liturgy of the Church of Sarum. Pentru diferite părţi ale liturghiei am confruntat această
traducere cu alte izvoare liturgice în limbile engleză, română şi latină, care apar menţionate în
note şi la bibliografie.
Traducerea are şi o seamă de note de subsol explicative prin care încerc să
familiarizez cititorul ortodox bizantin cu modul de slujire latin, spre a putea înţelege mai bine
Liturghia Sarumului şi viaţa liturgică apuseană în general.
Ultimul capitol al lucrării este rezervat comentariului liturgic, istoric şi duhovnicesc
al Liturghiei Sarumului.
Acest comentariu este construit comparativ spre a putea creiona o imagine de
ansamblu asupra liturghiei euharistice apusene pornind de la Liturghia Bisericii din Sarum. În
el aşez Sarumul în contextul mai larg al liturgicii apusene şi al liturgicii ortodoxe. Aproape
7
Gelasius, De duabus naturis in Christo, dat în M. J. Routh’s Scriptorum Ecclesiastocorum opuscula, Oxonii,
1840; t. ii, p. 139, l. 15. Cnf. Gratiani Decreta, pars II: caus. I: qu: cap. 92. apud Ibidem.
8
Optatus, contra Parmeniano Lib. VI: “ Altaria Dei … in quibus vota populi et membra Christi portata sunt: quo
Deus omnipotens invocatus sit, quo postulatus descendit Spiritus Sanctus.” ; Epistola lui Firmilian către Sfântul
Ciprian, cap. X: “Ut et invocatione non contemptibili sanctificare se panem et eucharitiam facere simularet.”
(Cypriani, Opera, pt. ii. P. 223, Ep. lxxv) apud Ibidem.
9
Citatul se găseşte în Optatus, Contra Parmen., Lib. VI; şi în Fulgentius Aa Monimum din W. Palmer, Origines
Liturgicae, Oxford, 1836; vol. I, p.138, nota V. apud Ibidem.
10
http://www.allmercifulsavior.com/Liturgy/Orthodoxwiki.html
11
A.B. David F. Abramtsov, The Western Rite and The Estern Church, Dr. J.J. Overbeck and his scheme for the
re-establishment of The Orthodox Church in the West, University of Pittsburg, 1961.
12
The Orthodox Catholic Review, No. 4 ( October – December, 1876), p. 288.
12
fiecare parte a Liturghiei Sarumului este pusă faţă în faţă cu Liturghia Romană veche
anterioară şi, mai ales, următoare Conciliului Tridentin, cu Liturghia Romană actuală reformată
în urma Conciliului Vatican II, cu Liturghia Sfântului Ioan Gurădeaur şi cu cea a Sfântului
Vasile cel Mare.
În comentarea anaforalei aceste referinţe comparative se înmulţesc spre a sugera cât
mai clar asemănările fundamentale şi deosebirile semnificative dintre anaforaua Sarumului şi
anaforalele bizantine şi cele romane noi (din Novo Ordo).
De asemenea, vor fi prezente şi anumite informaţii legate de interferenţele,
asemănările şi deosebirile Sarumului faţă de alte rituri creştine, precum Riturile Bisericilor
Vechi Orientale, Ritul Galican, Ritul Mozarab şi Ritul Ambrosian.
Comentariul prezintă alăturate informaţiile istorice ce privesc creşterea şi parcursul
în timp al diferitelor părţi din liturghie şi încercările mele proprii de a tâlcui, de a extrage
înţelesul duhovnicesc al momentelor, textelor, acţiunilor şi rugăciunilor din rânduiala
euharistică a Sarumului. Am încercat să îmbin istoria şi spiritualitatea pentru a putea reflecta
ceva din măreţia Liturghiei Sarumului.
În ceea ce priveşte partea istorică, mă simt îndatorat întru totul marelui liturgist latin
Archdale A. King (cu a sa operă monumentală Liturgy of the Roman Church, publicată în 1957
la Londra sub egida editurii Longman) şi celorlaţi savanţi din acest domeniu de a căror muncă
de cercetare m-am folosit din plin, având astfel acces la acurateţe şi rigoare ştiinţifică.
Lucrarea de faţă este gândită ca un ghid în cunoaşterea Liturghiei Apusene, având la
bază Liturghia Sarumului, care, aşa cum am arătat anterior, se bucură de o origine străveche şi
are un prezent la fel de bogat şi semnificativ, fiind slujită în Biserica Ortodoxă, în parohiile
ortodoxe convertite de la Anglicanism.
13
CAPITOLUL I) ISTORICUL LITURGHIEI BISERICII DIN SARUM
Liturghia Bisericii din Sarum are o istorie extrem de sugestivă, descoperindu-ne
rolul „profetic” pe care îl are Ortodoxia în Occidentul modern, marcat în mod definitoriu de
cultura engleză. Liturghia aceasta îşi trage esenţa din Creştinismul primar britanic („înainte
de ... anul 597, au existat cel puţin trei, dacă nu chiar patru secole de slujire liturgică creştină în
spaţiul insular englez” 13), este scoasă din uz de Reforma Protestantă din Anglia şi revine în
atenţia creştinilor englezi prin zelul unor iubitori ai Tradiţiei grupaţi în jurul Mişcării de la
Oxford. Astăzi, ea este una din liturghiile care se slujesc în Ortodoxia canonică de Rit Apusean
din America.
Putem evidenţia în cei aproape 1815 ani trecuţi de la liturghiile Creştinismului
primar britanic pâna la Liturghia Sarumului de astăzi opt perioade esenţiale: 1) Primele veacuri
de creştinism în Anglia; 2) Misiunea Sfântului Augustin din Canterbury (597); 3) Cucerirea
normandă (1066), constituirea diecezei Sarumului sub Herman (1075) şi episcopatul Sf.
Osmund (1078 - 1099) şi ale lui Roger şi Jacelin (1099 - 1184); 4) Sinteza liturgică a lui
Richard Poore; 5) Larga răspândire a Sarumului (1315); 6) Declinul Sarumului în contextul
Reformei Protestante şi Contrareformei Catolice (1530 - 1563); 7) Reaprinderea interesului
pentru Sfânta Tradiţie în comunitatea Anglicană prin Mişcarea de la Oxford (1833); 8) Slujirea
contemporană a Liturghiei Sarumului în Biserica Ortodoxă (1904-2013).
1.1. Primele veacuri de creştinism în Anglia

Este inevitabil ca orice discuţie despre ce a fost Anglia creştină până la 730 să fie
marcată de figura copleşitoare a Sfântului Beda Venerabilul.
Scrierea sa istorică, „Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum”, a fost mereu opera
de căpătâi analizată de istorici şi de ceilalţi cercetători care au avut de-a face cu perioada
Anglo-Saxonă timpurie.14 Ei au fost sub influenţa scrierilor Sfântului Beda şi, astfel, au
considerat că istoria liturghiei15 creştine din Anglia (tratate în mod separat faţă de viaţa liturgică
din Britania) a început în mod concret cu misiunea Sfântului Augustin de Canterbury din 597.
Cu toate acestea, trebuie spus că slujirea liturgică creştină din Anglia, din decursul
celor trei, posibil chiar patru secole precedente misiunii gregoriene,16 a fost o realitate. Ea nu a
influenţat în mod direct dar a lăsat cu siguranţă urme importante în liturghia Bisericii
medievale din Anglia.
Istoria primelor veacuri de credinţă creştină în Anglia începe, probabil, în jurul
anului 47 (dacă considerăm ca valabilă mărturia lui Gilda făcută în lucrarea sa, „De Excidio et
Conquestu Britanniae”17) când, fiind sub ocupaţia Imperiului Roman, Anglia de astăzi a primit
prin intermediul creştinilor veniţi din Cetatea Eternă credinţa în Iisus Hristos. Creştinarea nu s-
a petrecut la început în mod organizat ci, asemenea celei din ţara noastră, a atins mai întâi
vieţile oamenilor şi, astfel, s-a dezvoltat pas cu pas, încât la Sinodul de la Arles din 314,
13
Richard W. Pfaff, The Liturgy in Medieval England – a history, Cambridge University Press, New York, 2009,
p. 33.
14
William Bright, Chapters of Early Church History, 3rd edn (Oxdord 1897, revised and enlarged from 1st edn
1877) apud. Ibidem.
15
Nu se are în vedere doar Liturghia Euharistică ci întreaga viaţă liturgică (cele 7 laude, tipicul etc.)
16
Misiunea Sfântului Augustin se mai numeşte şi „gregoriană” de la Sfântul Grigorie Dialogul cel care a avut
iniţativa ei şi a sprijinit-o.
17
http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Church_of_England
14
Londra a avut ca reprezentant pe episcopul Restitutus. Primul martir englez cunoscut este
Sfântul Alban, mucenicit în secolul 4.18
Având în vedere dimensiunea latină a primului strat al Creştinism englez, cel mai
probabil, şi liturghia sa purta amprenta clară a Romei.
Secolele de viaţă liturgică premergătoare misiunii Sfântului Augustin sunt marcate
de trei interacţiuni care îşi aduc fiecare în parte aportul la tezaurul de slujire, care treptat va
intra prin o seamă de medieri în Liturghia Bisericii din Sarum. Aceste trei interacţiuni sunt: 1)
interacţiunea de la finele secolului IV şi din secolele V şi VI dintre locuitorii britanici, care
erau creştini şi păgânii germanici, care sunt numiţi în mod convenţional anglo-saxoni;
2) interacţiunea dintre britanici şi creştini, adesea denumiţi ca şi celtici, adică cei care provin
din ceea ce va deveni Scoţia (mai ales cu cei din părţile vestice, acolo unde se va evidenţia
munca Sfântului Ninian din Galloway şi a Sfântului Columba, cel care întemeiază faimoasa
mănăstire de la Iona, în 563) şi cei care provin din Ţara Galilor; 3) interacţiunea britanicilor cu
creştinii continentali,19 mai ales cu francii, mai precis cu Lidhard, episcop şi capelan al Reginei
Bertha de Kent, al cărui soţ, Regele Ethelbert a fost cel care i-a primit pe misionarii conduşi de
Sfântul Augustin în 597.20
Mărturia Cuviosului Beda în ceea ce priveşte toate aceste interacţiuni este esenţială
din cauza apropierii sale în timp şi spaţiu de evenimentele relatate. Totuşi, în ceea ce priveşte
relaţiile dintre anglo-saxoni şi creştinii britanici, dependenţa Cuviosului Beda de monahul
secolului şase, Gildas, de la care îţi extrage informaţiile, are un efect negativ. Sfântul consideră
că relaţiile dintre creştinii britanici şi anglo-saxonii păgâni aproape că nu existau deoarece
aceştia din urmă nu au avut parte de nici un fel de încercare de propovăduire din partea
compatrioţilor lor creştini, astfel încât, convertirile făcute prin misiunea gregoriană au născut o
creştinătate anglo-saxonă care nu are nici o legătură cu cea britanică, fiind total diferite. 21 În
ciuda inexactităţii lor, aceste afirmaţii au fost de multe ori acceptate de către istorici.
Că nu poate fi aşa, este arătat chiar în relatarea Venerabilului Beda despre întâlnirea
care a avut loc pe undeva prin Worcestershire sau Gloucestershire, între Sfântul Augustin şi
„episcopii şi învăţătorii învecinatului Regat Britanic” (proximae Brettonum provinciae)22 în
prima perioadă a secolului al şaptelea. Cuviosul arată că una dintre punctele esenţiale ale
discuţiei lor a fost şi efortul comun de a-i converti pe cei care erau încă păgâni. Faptul că
această întrunire a fost ţinută la începutul misiunii gregoriene arată că era deja în teritoriile
engleze o prezenţă clară a creştinilor britanici.23
Cu toate acestea, trebuie să spunem că nu avem nici o dovadă concretă cu privire la
modul în care primii creştini britanici slujeau. Datele care mai apar sporadic în diferite surse nu
ne pot conduce la o imagine clară asupra felului în care se celebra atunci. Ceea ce întâlnim la
Cuviosul Beda trebuie citit având în minte modul în care sfântul trecea totul prin filtrul propriei
sale percepţii. Spre exemplu, în relatarea sa cu privire la botezul în masă a multora din armata
18
Vlad Benea, Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus, Sfinţii Insulelor Britanice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2006, p. 58.
19
Creştinii continentali sunt creştinii care îşi trag rădăcinile din centrul apusean al Europei ( din Italia, Franţa) şi
care depind în mod direct de scaunul patriarhal şi apostolic de la Roma.
20
Richard W. Pfaff, op.cit., p. 33.
21
Historia Ecclesiastica I. xxii; translated by Bertram Colgrave, Bede’s Ecclesiastical History of English People,
ed. Colgrave and R.A.B. Mynors, OMT (Oxford 1969), p. 69 apud Ibidem.
22
traducerea lui Colgrave poate să ne înşele puţin prin redarea termenului “provincia” ca “kingdom”, “regat”. vezi
23
P.Sims-Williams, Religion and Literature in Western England, 600-800, Cbg. Studies în Anglo-Saxon England 3
( Cambridge 1990) apud. Richard W. Pfaff, op.cit., p. 33-35.
15
britanică care a avut loc înainte de o grea luptă cu trupele puternice ale picţilor şi saxonilor, se
arată că Sfânta Taină a fost primită de trupe cu ocazia Paştelui, la finele Postului de patruzeci
de zile. Că botezul era adesea săvârşit de Paşti nu este deloc surprinzător, de asemenea faptul
că ni se spune că s-a cântat Aleluia, cânt pascal străvechi, nu este improbabil, dar ideea că
episcopii britanici de la începutul secolului cinci aveau rânduită parcurgerea unui post de
patruzeci de zile este ceva care nu poate fi cu nici un chip dovedit pentru acel timp.24
În ceea ce priveşte interacţiunile britanicilor cu creştinii celtici avem informaţii
bogate. Nu cunoaştem însă în ce măsură aceste interacţiuni au influenţat viaţa liturgică a
Creştinismului englez.
Sfântul Beda prezintă în istoria sa figuri notabile din spaţiul celtic, precum Sfinţii
Aidan, Ninian, Columba, Finan şi Colman care întruchipează cu vrednicie idealul de vieţuire
creştinească.
Din nefericire însă, în 664, are loc Sinodul de la Whithby, unde se decide
„romanizarea” slujirii liturgice, astfel încât asemenea Sfântului Colman, care s-a retras în
Irlanda nedorind să se supună „latinizării”, foarte mulţi creştini de Rit Celtic pleacă în exil spre
a se putea ruga în continuare după propriile rânduieli.
Totuşi în pofida deciziei sinodale persistă în continuare două slujiri liturgice care
merg în paralel şi de multe ori se intersectează. Acest lucru este evident în celebra Evanghelie
din Lindisfarne, care îmbină stilul iconografic celtic cu modul de scriere italian şi utilizează un
lecţionar care cel mai probabil provine din Campania.25
În ceea ce priveşte cea de-a treia interacţiune, cea cu francii, suntem informaţi într-o
mică măsură de către Venerabilul Beda care îi menţionează în trecere pe episcopul Liudhard şi
pe regina Bertha.26
Este foarte probabil ca evlavia reginei să fi fost determinantă în convertirea soţului
său. Există istorici care afirmă chiar că regele Ethelbert s-a converit în 595, adică cu doi ani
înainte de sosirea Sfântului Augustin de Canterbury.27
Despre părintele spiritual al acestei familii regale, Liudhard, nu se ştie mai nimic, în
afară de determinantul fapt că era cleric franc. Aceasta înseamnă, deci, că slujea precum ceilalţi
preoţi franci de la finele secolului VI, în Ritul Galican. Liturghia Galicană era ceea ce vedea
regina Bertha în capela sa (probabil biserica Sfântului Martin de Tours, din Canterbury,
construită la începutul perioadei post-romane).
Cât de familiare sau ciudate i se păreau slujbele slujite de Sfântul Augustin în
comparaţie cu cele ale lui Liudhard nu putem şti pentru că principalele surse galicane existente
astăzi ne parvin după secolul VI. Se pare că cele mai sugestive documente în acest sens sunt
cele şase file ale unui sacramentariu palimpset (St. Gall, Stiftsbibl. 908) care provine probabil
din Nordul Italiei. Mai există de asemenea un faimos „liturghier” palimpset denumit „Masses
24
E foarte probabil ca prelungirea Postului,de la 36 de zile la 40, s-a răspândit în Apus abia pe la începutul
secolului şase. Putem vedea mai multe în P.Journel, The Liturgy and Time, vol.IV of A.G.Martimort, gen.ed., The
Church at prayer, new edn (Eng tr. Collegiville, MN 1986, of Paris 1983 edn), p. 68. vezi Richard W. Pfaff,
op.cit., p. 33-35
25
Există două splendide facsmile:Evangeliorum Quattuor Codex Lindisfarnensis, ed. T.J(ulian) Brown and many
others, 2 vols ( Olten and Lausanne 1956-60), şi The Lindisfarne Gospels, with 2 vols of detailed description and
commentarz bz M(ichelle) P. Brown (Lucerne 2002); vezi Richard W. Pfaff, op.cit., p. 33-35
26
27
J.M. Wallace-Hadrill, Bede’s Ecclesistical History of the English People: a Historical Commentary(Oxford
1988), p. 34. şi I.Wood, The Merovingian North Sea ( Alingsas 1983), p. 16. apud. Ibidem., p. 33-36.
16
of Mone” care cuprinde şapte liturghii şi care este datat aproape de vreme Berthei, în anul
630.28
1.2. Misiunea Sfântului Augustin din Canterbury (597)

În Istoria eclesiastică a Sfântului Beda Venerabilul putem citi dialogul epistolar
purtat de Sfântul Augustin cu părintele său duhovnicesc, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul)
Papă al Romei. Prezentându-i contextul liturgic existent în spaţiul în care îşi desfăşura
misiunea, Sfântul Augustin îl întreabă pe Patriarhul său ce să facă, să slujească şi să instituie în
Bisericile pe care le va întemeia doar Liturghia Romană sau să preia şi elemente caracteristice
locului. Sfântul Grigorie îi spune „să aleagă cu grijă” cele ce „sunt bineplăcute lui Dumnezeu
Atotţiitorul” atât din Ritul Roman cât şi din ritul oricărei alte Biserici (locale) şi să formeze
astfel o singură rânduială liturgică cu care să îi obişnuiască pe englezi.29
Dincolo de acest dialog relevant nu avem surse prea clare în ceea ce priveşte
perioada aceasta. Ceea ce mai apare în Istoria Sfântului Beda nu este extrem de precis ştiinţific
şi nici nu aduce elemente noi în înţelegerea acestei etape. Din cărţile liturgice folosite de
Sfântul Augustin şi de însoţitorii săi nu s-au mai păstrat decât fragmente ce nu pot da indicii
sigure în ceea ce priveşte dezvoltarea liturgică din spaţiul englez.30
Ce trebuie însă spus despre misunea Sfântului Augustin, este că ea reprezintă cu
siguranţă o piatră de hotar în istoria Liturghiei Sarumului, având în vedere caracterul său
roman şi puternica amprentă misionară. Sfântul Augustin a adus cu sine, fără să o impună ca
formă unică de slujire, aşa cum am văzut anterior din dialogul cu Sfântul Grigorie, amprenta
romană definitorie, fundamentală. „La moartea sa din anul 604 sfântul lăsa în urmă o Biserică
puternică, prin lucrarea căreia a fost desăvârşită încreştinarea întregii Anglii. Tocmai de aceea,
alături de Sfântul Grigorie, Augustin poartă până astăzi numele de „Apostolul englezilor.” 31
1.3. Cucerirea normandă (1066), constituirea diecezei Sarumului sub Herman

(1075) şi episcopatul Sf. Osmund (1078 - 1099) şi ale lui Roger şi Jacelin (1099 - 1184)
Unul din evenimentele care au marcat semnificativ istoria Liturghiei Bisericii din
Sarum este cucerirea normandă din 1066 realizată sub comanda lui Wilhelm I. Fără să modifice
în esenţă viaţa liturgică engleză, aceast moment a restructurat însă întregul mod de a fi al
civilizaţiei anglo-saxone, schimbând pentru totdeauna această cultură.
Normanzii erau printre cei mai mari constructori de biserici din Europa. După
cucerire, ei au început să ridice nu doar sute de castele ci şi la fel de multe mănăstiri şi
catedrale, aşa cum nu s-a mai văzut până atunci în Anglia.
Oraşele care adăposteau reşedinţele episcopilor englezi au fost considerate de
normanzi prea mici şi nesemnificative pentru o aşa de importantă misiune, astfel încât sediile
diecezelor au fost mutate în noile centre organizate de cuceritori.
Aşa ia naştere şi Biserica din Sarum, cea care va oferi evului mediu englez cea mai
răspândită liturghie. Vechiul centru al întâiului episcop de Salisbury 32 a fost la Sherborne. Cel
28
29
Beda, Ecclesiastical History of the English Nation, Book I, Chapter XXVII,
http://www.fordham.edu/halsall/basis/bede-book1.html
30
Richard W. Pfaff, op.cit., p. 36-38.
31
Vlad Benea, op.cit., p. 78.
17
numit în documentele vremii ca „Seriberiensis 33 episcopus” a fost Herman. Sub pontificatul său
este mutat centrul diecezan în anul 1075. Nu se ştie în ce măsură el a influenţat viaţa noii
eparhii şi construirea catedralei din Sarum care va deveni locul central de formare al liturghiei
studiate de noi. Slujirea sa la Salsbury este scurtă, el murind în anul 1078.
O influenţă venită totuşi dinspre Herman este inspiraţia monastică a liturghiei.
34
Capitlul din Sherborne a fost monastic încă din 993 iar Herman însuşi, deşi la origine preot de
mir, era foarte atras de vieţuirea călugărească încercând chiar să devină frate la Mănăstirea
Sfântului Bertin între anii 1055 şi 1058. Nu se ştie însă dacă chiriahul a luat cu el, în noul
centru, capitlul său. Noi credem însă că firesc era să vină însoţit de cei mai fideli colaboratori
ai săi, de cei care vor asigura slujirea liturgică în noua reşedinţă episcopală şi care, astfel, vor
imprima caracterul călugăresc întregii vieţi liturgice a Sarumului.
Cert este însă că succesorul lui Herman, normandul Osmund 35, va reface în mod
fundamental viaţa nou înfiinţatei episcopii desprinzându-o în mare măsură de obiceiurile din
Sherborne şi oferindu-i ο identitate proprie.
Osmund pune bazele unui capitlu format din preoţi seculari (36 de canonici) ce vor
sluji în impunătoarea catedrală normandă zidită de ambiţiosul vlădică din Salisbury.
Sfântul36 Osmund este figura ce rămâne peste veacuri ca simbol al Liturghiei
Bisericii din Sarum. El este cel dintâi dintre părinţii propriu-zişi ale acestui măreţ edificiu
teologic şi cultural ce a ajuns până la noi. Construind în stilul măreţ al cuceritorilor normanzi o
catedrală în Sarum, el ridică alături de ea şi o liturghisire aparte care va fi definitivată tot printr-
o nouă construcţie de catedrală sub pontificatul succesorului lui Richard Poore.
Pontificatul (1078-1099) Sfântului Osmund este încununat de sfinţirea primei
catedrale episcopale din Sarum în anul 1092, în lunea de după Săptămâna Luminată. (Nu există
date care să ateste construirea unei catedrale de către Herman iar scurta sa slujire în Sarum, de
doar trei ani, face improbabilă o asemenea realizare.).
În ceea ce priveşte felul slujirii liturgice din timpul său nu avem informaţii
semnificative, singurele mărturii provenind din „Registrum Sancti Osmund”, un document
ulterior, de secol 13-14, care probabil conţine însă ceva din „Carta” liturgică redactată în
timpul marelui păstor al Sarumului.
Următorul episcop al Sarumului de care se leagă istoria noastră este Roger, care a
păstorit dieceza între 1107 şi 1139. Aportul cel mai important adus de el este lărgirea catedralei
episcopale. Deşi contribuţia sa este în mare parte una legată de arhiectura Sarumului, nu
trebuie să uităm că centrul vieţii liturgice dintr-o eparhie era catedrala. Ea determina slujirea în
întreaga episcopie. Orice schimbare semnificativă de „decor” liturgic aducea cu sine şi o
schimbare în slujire iar această schimbare se reflecta nu doar în liturghisirea din centrul
32
Din 1225 Sarumul primeşte denumirea de Salisbury. Noi însă vom folosi şi în informaţiile privitoare la Sarumul
dinaintea lui 1225 şi viitoarea denumirea de Salisbury,chiar dacă din punct de vedere strict cronologic titulatura
aceasta trebuie utilizată doar pentru anii de după 1225.
33
Denumirea latină a oraşului Sherborne.
34
Catedralele episcopale apusene din vechime şi chiar cele de astăzi au ca slujitori o seamă de preoţi, aceştia
provin fie din clerul monahal, fie din cel diocezan, numit de noi ca “de mir”. În ambele cazuri aceşti preoţi au o
viaţă comunitară fiind organizaţi asemenea unei obşti monahale, rugându-se în comun, mâncând în comun,
vieţuind în aceeaşi clădire. Ei îl au ca mai mare pe episcopul locului şi pe unul dintre ei denumit în Anglia “decan”
( engl. „dean” – am putea să îl asemuim eclesiarhului). Această comunitate sacerdotală este numită „Capitlu” şi
preoţii ce o alcătuiesc sunt numiţi “canonici”.
35
Osmund este unul dintre noii demnitari normanzi de rang înalt care “cuceresc” poziţiile cheie din aparatul
instituţional englez după invazia normandă a lui Wilhelm I (1066). Înainte de a deveni episcop în Sarum, clericul
Osmund a fost unul dintre consilierii regelui.
36
Episcopul Osmund a fost canonizat în Biserica Catolică în 1456.
18
episcopal ci în întreaga dieceză. În ceea ce priveşte Sarumul trebuie să luăm în considerare
rolul central al liturghiei37 sale în întreaga slujire medievală engleză. Arhitectura şi liturghisirea
din Sarum va influenţa Anglia întreagă.
Asemenea perioadei episcopatului lui Osmund nici cea a lui Roger nu ne oferă
mărturii directe ale vieţii liturgice din centrul diecezan.
Pontificatul succesorului lui Roger, Jocelin (1142-1184) aduce cu sine unele,
posibile, revizuiri liturgice. Într-un document emis de Jocelin în ultimii ani de episcopat (1180-
1184) apare menţionată îndreptarea unor cărţi. Există o serie de mărturii cu privire la circulaţia
unor noi cărţi liturgice în timpul decantului din Sarum a lui Jordani (1176-1193). Nu ştim însă
dacă aceste cărţi erau doar ediţii noi ale unor missale vechi sau reprezentau variante revizuite.38
1.4. Sinteza liturgică a lui Richard Poore (1197-1228)

Richard Poore este omul care a dat Rânduielii Sarumului forma sa finală. El a fost
decan al catedralei diecezei de Sarum între 1197 şi 1214 şi episcop al ei între 1217 şi 1228.
În timpul decanatului său s-a luat decizia construirii unei noi catedrale într-o altă
locaţie şi în timpul episcopatului său, în 1219, s-a sfinţit terenul pentru ridicarea edificiului. Cel
mai probabil în jurul anului 1225 s-a slujit pentru prima dată în noul lăcaş.
Poore nu a dăruit credincioşilor săi numai o nouă catedrală ci a sintetizat slujirea de
până la el, oferind lumii întregi măreţul monument al slujirii „secundum usum Sarum” (după
rânduiala Sarumului).
Documente principale alcătuite de Poore reflectă contribuţia sa administrativă,
teologică şi mai ales liturgică: Consuetudinariul (1210), carte ce conţine obligaţiile liturgice şi
diferitele slujiri cultice pe care trebuie să le desfăşoare clericii catedralei, Ordinariul, adică
Tipiconul, anterior anului 1210 şi Statutele sinodale, alcătuite între 1217 şi 1219. 39
Prin opera şi activitatea sa, Richar Poore devine omul providenţial al Sarumului,
moştenirea sa rămânând până azi esenţială pentru înţelegerea vieţii liturgice engleze.
1.5. Larga răspândire a Sarumului (1315-1369)

Asemenea formării treptate a Rânduielii Sarumului şi larga sa răspândire în Anglia
s-a produs în timp. Două episcopate însă putem spune că sunt vârful de lance al expansiunii
Liturghiei Sarumului, acela al lui Roger Martival, dintre anii 1315 şi 1330 şi acela al lui John
de Grandisson, între 1327 şi 1369.
Martival, într-un document, prin care fixează schimbarea datei unei sărbători locale
(Praznicul Sfintelor Moaşte40), se arată a fi conştient de importanţa liturgică a diocezei sale. El
face referire la larga răspândire a modului de a sluji al bisericii sale în rândul celorlalte biserici
(este vorba despre celelalte episcopii engleze). Astfel, scrierea aceasta din 1319 devine întâia
mărturie clară a răspândirii tipicului din Sarum, a devenirii sale din rit local, rit „naţional”.
În 1430, avocatul ecclesial, Wiliam Lyndwood, scrie în „Provinciale” că în ciuda
decretului Papei Graţian care prevedea dreptul fiecărei catedrale mitropolitane de a generaliza
modul său liturgic în întreaga provincie, diocezele din Anglia, în baza unei „vechi tradiţii”,
slujeau după Rânduiala din Salisbury.
37
Avem în vedere nu doar Liturghia Euharistică ci întregul complex al slujbelor şi tipicului.
38
39
Idem., p. 366- 369.
40
Praznicul acesta era o zi dedicată cinstirii tuturor sfintelor moaşte.
19
Răspândirea Sarumului se vede şi din numărul de cărţi liturgice tipărite înainte de
1549. Liturghierul din York a numărat 5 apariţii, pe când cel din Sarum 51. Breviarul
Sarumului (Ceaslovul) a cunoscut 42 de tipăriri, pe când cel din York doar 5.
În jurul anului 1542 la Canterbury s-a decis chiar obligativitatea rostirii Oficiului
Divin („cele şapte laude”) în provinciile din Sudul Angliei, după Rânduiala Sarumului. 41
1.6. Declinul Sarumului în contextul Reformei Protestante şi Contrareformei

Catolice (1530 -1563);
Ziua de 11 februarie 1531 aduce cu sine desprinderea Bisericii Angliei de Biserica
Catolică şi recunoaşterea monarhului, în persoana lui Henric al VIII-lea, ca şi cap suprem al
ei.42
Odată ajuns conducător al Comunităţii Anglicane, Henric declară rânduiala
Sarumului ca obligatorie în întregul regat.43
El pare astfel extrem de benefic pentru răspândirea Liturghiei Bisericii din Sarum
dar prin lupta sa împotriva monahismului britanic, luptă începută încă din 1530 şi încheiată în
1539, prin confiscarea averilor mănăstireşti şi desfiinţarea tuturor mănăstirilor, 44 el a contribuit
semnificativ la sfârşitul bogatei slujiri liturgice engleze a Sarumului.
Dacă în 1525 viaţa călugărească înflorea în Regat şi odată cu ea şi atenţia acordată
liturghiei de către ordine precum cel Dominican, cel Carthusian şi cel Carmelian, 45 odată cu
abolirea vieţuirii monastice, micile comunităţi de preoţi de mir nu au mai reuşit să se dedice
elaboratelor slujbe, reducând durata şi frecvenţa lor.46
Dezastrul început de Henric al VIII-lea nu s-a oprit însă aici ci a continuat mult mai
distrugător sub succesorul său, în vârstă de doar 9 ani, Eduard al VI-lea.
În timpul domniei lui Eduard, arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer,
distruge opera de secole a înaintaşilor săi, impunând prin „Actul de uniformitate” din 1549, în
locul Sarumului, cartea sa de rugăciune liturgică intitulată „Book of Common Prayer.” 47
Ea cuprinde într-un singur volum toate cărţile necesare cultului (Tipic, Psaltire,
Ceaslov, Liturghier, Molitfelnic, Lecţionar)48, fiind o comprimare realizată sub presiunea
Reformei Protestante dar şi a necesităţii reale de simplificare a slujirii în parohii.
Ea se inspiră din liturgica tradiţională, având ca punct de pornire rânduiala
Sarumului49, dar aduce semnificative modificări nu doar în forma slujirii ci şi în conţinut,
alterând pe alocuri ortodoxia credinţei şi introducând formulări eretice de inspiraţie Calvină.
41
Informaţiile provin din diversele lecturi şi notiţe ale autorului făcute de-a lungul timpului din diverse surse.
42
http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Church_of_England
43
http://valleadurni.blogspot.ro/2008/02/legal-status-of-sarum-mass.html
44
Christian History Magazine-Issue 48: Thomas Cranmer & the English Reformation. 1995. Carol Stream, IL:
Christianity Today.
45
Richard W. Pfaff, op.cit., p. 533
46
Ibidem, p. 534.
47
Christianity Today.
48
The Book of Common Prayer, Cambridge, London, MDCCLXII.
49
Se poate vedea bine acest lucru, analizând textele liturghiilor din Duminicile Adventului care diferă în mod clar
de cele utilizate în Ritul Roman. De asemenea, numărarea Duminicilor de peste an se face pornind de la
sărbătoarea Sfintei Treimi şi nu de la Cincizecime, aspect caracteristic Sarumului.
20
Cartea chiar se încheie cu un Catehism sub forma a 42 de articole redactate de Cranmer sub
inspiraţia reformatorului din Geneva. 50
Cu toate acestea, s-a dovedit că eliminând acest Catehism şi pasajele problematice
introduse de Cranmer şi restabilind punctele esenţiale eliminate de acelaşi reformator, „Book
of Common Prayer” poate reprezenta o varianta validă a Ritului Apusean. Astăzi, atât
Vicariatul Ortodox de Rit Apusean al Arhidiecezei Antiohiene din S.U.A. cât şi Ordinariatul
Catolic de Rit Anglican folosesc alături de Ritul Latin şi „Cartea Rugăciunii Comune” acolo
unde nevoile pastorale o cer.
Revenind la istoria tumultoasă a Angliei secolului XVI, trebuie să menţionăm scurta
domnie a Reginei Maria a Scoţiei (1553-1558), în timpul căreia se reistaurează credinţa
Catolică şi astfel slujirea Sarumului îşi recapătă drepturile. În 1553 este tipărită o ediţie a
Liturghierului Sarumului, aceasta fiind unicul Missal tipărit în timpul Mariei.
Odată cu moartea Mariei (1558) şi cu urcarea la tron a Elisabetei, soarta Sarumului
este pecetluită de uitare şi abandonare.
O vreme, totuşi, preoţii catolici clandestini rămaşi în Anglia mai slujeau după
Sarum, dar după Conciliul Tridentin (1545-1563) ce impulsionează o reformă liturgică în
Catolicism bazată pe uniformizarea dictată de Roma, Sarumul este înlocuit treptat de Ritul
Roman slujit în Anglia de misonarii iezuiţi. Cu toate acestea, fiind mai vechi de 200 de ani,
ritul din Salsbury nu a fost abrogat niciodată în mod oficial de decretele lui Pius al V-lea ce
vizau doar riturile noi.51
1.7. Reaprinderea interesului pentru Sfânta Tradiţie în Comunitatea

Anglicană prin Mişcarea de la Oxford (1833)
Unul din momentele cruciale ale Creştinismului englez a fost şi ceea ce istoria a
înregistrat sub denumirea de „Oxford Movement”.
În Iulie 1833, John Keble a predicat în capela Colegiului Oriel din Oxford,
susţinându-i pe episcopii irlandezi ameninţaţi de Parlamentul britanic. 52 Omilia aceasta pro-
episcopală a deschis calea unei tentative puternice de revenire la Biserica primelor veacuri, la
Biserica Apostolică, la credinţa Sfinţilor Părinţi în detrimentul unui Anglicanism de factură
Protestantă.
După 284 de ani de la calvinizarea Bisericii Angliei, minţile luminate de la Oxford
încearcă o schimbare a gândirii, vieţii, obiceiurilor şi teologiei Anglicane.
În locul ceremoniilor austere şi a vieţii protestante, discipolii lui Pusey (un alt mare
susţinător al Mişcării) şi a lui Newman 53propun ritualul sfânt al Bisericii, icoanele, tămâierea,
veşmintele liturgice, eleganţa arhitectonică, spovedania, cultul sfinţilor, monahismul.54
Marea realizare a Mişcării de la Oxford este studiul asiduu al Sfinţilor Părinţi şi al
izvoarelor liturgice creştine din Apus, Răsărit şi Orient. Animaţi de idealul descoperirii
50
Christianity Today.
51
http://valleadurni.blogspot.ro/2008/02/legal-status-of-sarum-mass.html
52
Christian History Magazine-Issue 9: Heritage of Freedom: Dissenters, Reformers, & Pioneers. 1986. Worcester,
PA: Christian History Institute.
53
John Henry Newman (1801-1890) – lider al Mişcării de la Oxford convertit în cele din urmă la Catolicism şi
canonizat de către Papa Benedict al XVI-lea.
54
Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală - Cartea a Doua, Editura Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din
Bucureşti, 1927, p. 234-235.
21
credinţei autentice, cărturarii evlavioşi de la Oxford traduc operele patristice şi vechile
liturghii.
Astfel este redescoperită şi Liturghia Bisericii din Sarum. În 1866, editura J.T.
Hayes publică la Londra întâia traducere în limba engleză a Euharistiei slujite în Salisbury, sub
titlul „The Liturgy of the Church of Sarum. together with the Kalendar of the same Church”.
Traducerea din latină, prefaţa şi notele explicative îi aparţineau lui Charles Walker.
Se intră astfel într-o etapă marcată de întoarcerea la originile sănătoase ale credinţei.
Mişcarea de la Oxford are implicaţii extrem de profunde în istoria Bisericii
contemporane şi mai ales în dezvoltarea Ortodoxiei de Rit Apusean din America.
Născându-se în Anglia secolului 19, Oxford Movement poartă caracteristicile
acestui mediu. Protestantismul englez, unic în felul său, tributar atât unui anumit
conservatorism în ritual şi credinţă specific „bisercii înalte” (High Church) cât şi
puritanismului radical de tip calvin (Low Church), îşi pune amprenta pe Mişcarea de la Oxford,
oferindu-i atât şansa unei familiarităţi cu Tradiţia cât şi opreliştea unui context marcat deja
adânc de erezie şi eterodoxie.
Partizanii Oxfordului care rămân în Anglicanism nu reuşesc să se ridice total
deasupra greşelilor înaintaşilor cu toate că luptă sincer pentru asta. Se poate observa în operele
lor alături de erudiţia patristică şi scripturistică, de zelul matur pentru Tradiţie şi de cel mai
curat avânt creştin o uşoară dar persistentă tendinţă eretică. Ei nu se pot rupe de teologia lui
Cranmer şi Luther, încercând doar să o reinterpreteze patristic şi să o lege de credinţa Bisericii
dintotdeauna.
Tentativa lor e lăudabilă şi se face pornire spre bine, dar în măsura în care rămâne
strict în Anglicanism, ea eşuează. Se vede aceasta din felul în care cred spre exemplu în
Prezenţa Reală a lui Hristos Euharistic. Deşi o mărturisesc şi luptă pentru ea influenţând în
bine Comunitatea Anglicană în ceea ce priveşte raportarea la Euharistie, mai păstrează încă în
explicarea ei o anumită influenţă protestantă ce face ca efortul lor să fie incomplet şi
problematic. 55
Cu toate că „Oxford Movement” schimbă radical faţa Anglicanismului ea nu
reuşeşte să se impună în faţa celor din Low Church şi Medium Church, convieţuind alături de
ei ca un singur trup în ciuda marilor diferenţe de credinţă, trăire şi manifestare. Dacă din Low
Church vine înspre Mişcare o anumită neputinţă doctrinară, dinspre Medium Church va veni în
secolul XX o adevărată anulare faptică a eforturilor lăudabile din sânul Anglicanismului prin
„libertinajul” moral şi relativismul care a pus stăpânire pe comunitatea din „Church of
England.” (accesul la prezbiteriat şi episcopat al femeilor, viziunea necreştină asupra
homosexualităţii, „liberalism” în credinţă şi morală)
Roadele vizibile ale Mişcării din Oxford sunt însă convertirile, facilitate de crearea
unui anumit curent favorabil Sfintei Tradiţii şi a unei tendinţe de căutare asiduă a Adevărului
prin cercetarea riguroasă a izvoarelor credinţei Bisericii, prin rugăciune şi viaţă conformă cu
evanghelia.
Preoţi, teologi şi chiar parohii întregi au trecut şi continuă să să se reintegreze în
Biserică, menţinându-şi, spre binele întregii plirome a Ortodoxie Universale, propriul tezaur de
slujire creştină.
Prin geniul misionar al unor oameni precum Sfântul Tihon al Moscovei aceste
comunităţi anglicane integrate în viaţa Bisericii nu îşi pierd identitatea specifică, reuşind astfel
55
Vezi spre exemplu Pusey, E. B. The doctrine of the real presence : As contained in the Fathers from the death
of S. John the Evangelist to the fourth General Council, vindicated, in notes on a sermon, "The presence of Christ
in the holy eucharist," preached A.D. 1853, before the University of Oxford , W. Smith., London, 1855. p. 719.
22
să fructifice eforturile Mişcării de la Oxford şi să continue viaţa sfântă a unor înaintaşi precum
Sfântul Augustin din Canterbury, Sfântul Beda Venerabilul, Sfântul Aidan din Lidisfarne sau
Sfântul Columba din Iona, amintindu-I doar pe câţiva din mari sfinţi ortodocşi ai Insulelor
Britanice.
Pentru aceste parohii s-au creat vicariate speciale în care se slujeşte în ritul
Apusean. Deşi se cunoaşte prea puţin acest fapt, în Biserica Ortodoxă avem două astfel de
vicariate, Vicariatul de Rit Apusean al Arhidiocezei Creştin Ortodoxă Antiohiană a Americii de
Nord şi Vicariatul de Rit Apusean al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor.
1.8. Slujirea contemporană a Liturghiei Sarumului în Biserica Ortodoxă

(1904-2013)
Începuturile slujirii Liturghiei Sarumului în Biserica Ortodoxă contemporană se
leagă inevitabil de începuturile formării a ceea ce cunoaştem astăzi ca Ritul Ortodox Apusean
(Western Orthodox Rite), forma de slujire liturgică şi de trăire creştină apuseană integrată sau
mai bine zis reintegrată în Ortodoxie în contextul convertirii unor comunităţi anglicane.
Nu este locul aici să prezentăm pe larg Ritul Ortodox Apusean, câteva idei despre
ce înseamnă acest rit fiind oferite anterior în Introducere. Tema merită o dezvoltare aparte
datorită importanţei şi bogăţiei ei.
Vom spune doar că odată cu misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în Occident (1794) şi
pe fondul Mişcării de la Oxford (1833) şi a întăririi supremaţiei papale prin Conciliul Vatican I
(1870) s-a produs treptat o tot mai accentuată orientare spre Ortodoxie a multor creştini
occidentali responsabili şi implicaţi în viaţa bisericilor lor. Dacă unii au trecut pur şi simplu la
Ortodoxia bizantină, alţii au avut însă inspiraţia providenţială să caute revenirea la tezaurul
sfânt al Occidentului din vremea unităţii depline cu Răsăritul creştin. Astfel s-a născut năzuinţa
redescoperirii Ortodoxiei Apusene în toată complexitatea sa.
Unul din părinţii Ritului Ortodox Apusean este preotul german Joseph Julian
56
Overbeck care în 1867, alături de 122 de membri ai Mişcării de la Oxford, a semnat o petiţie
adresată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care cerea binecuvântarea pentru a
intrarea în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă ca slujitori în Ritul Apusean.57
În 1871, Sinodul Rus a aprobat Liturghia Tridentină propusă de Overback (care i-a
adăugat o epicleză şi un trisaghion) iar în 1881 Patriarhia Ecumenică din Constantinopol şi-a
dat acordul pentru Ritul Apusean Ortodox.
Încercarea lui Overbeck nu a reuşit din pricina Sinodul Bisericii Ortodoxe din
Grecia, care s-a opus continuării eforturilor sale. Moartea sa, în 1920, nu a însemnat însă
56
Vezi J.J. Overbeck, Die Providentielle Stellung des Orthodoxen Russland und sein Beruf zur Wiederherstellung
der rechtgläubigen katholischen Kirche des Abendlands, Halle, 1869, pp. 50-51. şi J.J. Overbeck, Catholic
Orthodoxy and Anglo-Catholicism. A Word about the Intercommunion between the English and the Orthodox
Churches, London, Trübner, 1866, pp. 1-2. şi J.J. Overbeck, Die Wiedervereinigung der morgen- und
abendländischen Kirche. Ein Rückblick auf der Münchener Altkatholiken-Congress, und ein Vorblick auf die zu
lösende Aufgabe. Offener Brief an den Grafen Dimitry Tolstoy, Halle, 1873, p. 3. şi J.J. Overbeck, Die Bonner
Unions-Conferenzen, oder Altkatholicismus und Anglikanismus in ihrem Verhältniss zur Orthodoxie. Eine
Appellation an die Patriarchen und Heiligen Synoden der orthodox-katholischen Kirche, Halle, 1876, p. 1. apud
Jean-François Mayer, ATTEMPTS AT CREATING A WESTERN ORTHODOX RITE - Historical outline,
Religioscope – May 2002, http://www.theanglocatholic.com/2010/03/western-orthodoxy-revisited/Western
Orthodoxy Revisited
57
Jean-François Mayer, op.cit., Religioscope – May 2002, http://www.theanglocatholic.com/2010/03/western-
orthodoxy-revisited/Western Orthodoxy Revisited
23
sfârşitul posibilităţilor de împlinire al visului său, căci acolo unde Dumnzeu voieşte, în ciuda
opreliştilor ridicate de anumite neînţelegeri, lucrurile se pot împlini.
Cel care a reuşit să pună temeinic bazele Ritului Apusean în Biserica Ortodoxă a
fost Sfântul Tihon al Moscovei care fiind misionar în America de Nord a întâlnit o comunitate
de episcopalieni (anglicani din S.U.A.) iubitori de Tradiţie, care doreau să intre în Biserica
Ortodoxă menţinându-şi tezaurul liturgic apusean. Sfântul a trimis Sfântului Sinod al Rusiei
rânduielile liturgice folosite de această comunitate. În anul 1904 Sinodul a analizat aceste
rânduieli şi a emis o serie de observaţii pe marginea lor indicând necesitatea unor revizuiri
teologice. Nu au fost găsite puncte de divergenţă majoră în textele slujbelor şi, astfel, s-au
putut vedea deja zorii unei posibile slujiri ortodoxe după rânduielile apusene.
Cu toate acestea, începuturile au fost dificile. Munca a fost continuată de Societatea
Sfântului Vasile, coordonată de Episcopul Aftimios Ofiesh (1880-1966), care în 1917 a devenit
episcop de Brooklyn al Bisericii Ruse din America iar în 1927 a primit ascultare de la
Mitropolitul Platon să păstorească mişcarea ortodoxă de Rit Apusean.
În timp, şi acestă iniţiativă părea să eşueze datorită unor neputinţe ale susţinătorilor
ei, dar succesorul lui Aftimios la conducerea Socităţii Sfântului Vasile, părintele Alexandru
Turner, a reuşit să definitiveze munca înaintaşilor săi aducând în 1961 parohiile de Rit Apusean
din subordinea sa în deplină comuniune cu dioceza americană din Patriarhia Ortodoxă a
Antiohiei. Aceasta s-a datorat şi deschiderii înţelepte a acestei Patriarhii care încă din 1958 a
aprobat slujirea în Ritul Apusean pentru comunităţile din America de Nord.58
Nu intrăm aici în complicata istorie a Ortodoxiei Apusene contemporane din Franţa,
limitându-ne doar la spaţiul american de care se leagă în mod direct tema expunerii. Aceasta,
pentru că în acest spaţiu slujirea liturgică apuseană preponderentă a fost cea provenită din
spaţiul anglican, hrănit de secole prin slujirea Liturghiei Bisericii din Sarum, liturghie care, aşa
cum am văzut, a stat şi la baza cărţii „Book of Common Prayer.” Astfel, Ritul Ortodox
Apusean din S.U.A. este mοştenitorul direct al slujirii Sarumului.
Această moştenire se vede nu doar din slujirea în ritul din care provine Sarumul
(Ritul Roman, slujit în Ortodoxia contemporană sub forma ulterioară tridentină, revizuită
ortodox şi numită „The Liturgy of Saint Gregory”) şi în ritul derivat din Sarum (cel anglican
din „Book of Common Prayer”, revizuit ortodox şi numit „The Liturgy of Saint Tikhon”), ci
chiar din slujirea contemporană în ritul Sarumului.
Dacă am văzut că primele tentative de restabilire a Ortodoxiei Apusene s-au făcut
sub oblăduirea Moscovei iar mai apoi au fost preluate de Antiohia, trebuie să spunem că după o
perioadă de neimplicare, în 1968, Sinodul Bisercii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor 59 i-a
încredinţat Părintelui Protopop George Grabbe grija păstoririi ortodocşilor de Rit Apusean din
S.U.A. aflaţi în jurisdicţia rusă.
În 1970, părintele ortodox John Shaw (actualul episcop Ieronim, cel care astăzi este
delegatul Mitropolitului Primat Ilarion, spre păstorirea Vicariatului Ortodoxe de Rit Apusean
din Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor aflată sub Patriarhia Moscovei) a început să
slujească ocazional străvechea Liturghie a Sarumului.
În 1990, încă doi preoţi ortodocşi, părintele Michael Mansbridge-Wood şi Părintele
Barry Jeffries, aflaţi sub jurisdicţia rusească au primit binecuvântarea de a sluji această
liturghie.
58
http://en.wikipedia.org/wiki/Western_Rite_Orthodoxy şi http://www.theanglocatholic.com/2010/03/western-
orthodoxy-revisited/Western Orthodoxy Revisited
59
Informaţii primite de către autor de la Părintele Aidan Keller în cadrul unui schimb de corespondenţă.
24
În 2008, li s-au alăturat alţi doi iubitori ai Ortodoxiei Apusene, Părintele Aidan
Keller şi Părintele David Pearce, care, de asemenea, s-au învrednicit de încredinţarea ierahilor
ortodocşi ruşi din America spre a sluji după rânduiala Sarumului.
Cu ocazia întrunirilor generale ale ortodocşilor de Rit Apusean din America de
Nord şi Anglia, Preasfinţitul Ieronim Shaw are bucuria de a sluji şi Liturghia Sarumului asistat
fiind de episcopi, preoţi şi credincioşi din Vicariatul Ortodox de Rit Apusean din Biserica
Ortodoxă Rusă şi din cel aparţinând Bisericii Ortodoxe Antiohiene. Preasfinţitul slujeşte
înveşmântat în ornate specifice Ritului Apusean Ortodox.60
Astfel ne putem bucura şi astăzi în Biserica Ortodoxă de moştenirea lăsată Apusului
de către sfinţii apostoli şi continuată cu abnegaţie de figuri precum Sfântul Grigorie Dialogul,
Sfântul Augustin de Canterbury, Episcopul Osmund din Sarum, Richard Poore, Joseph
Overback, Sfântul Tihon al Moscovei, Părintele Alexandru Turner.
Ne bucurăm deci că această bogată Liturghie a Sarumului a ajuns până la noi şi
poate fi citită iată şi în limba română, căci aşa cum am văzut anterior, ea nu este nici pe departe
doar un exponat liturgic provenit din trecutul îndepărtat al Apusului, ci este una dintre
liturghiile ce se săvârşesc la ora actuală în parohiile ortodoxe de Rit Apusean şi la care, dacă ne
învrednicim să ajungem în America de Nord sau în Anglia putem asista şi ne putem împărtăşi
cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
60
Vezi fotografiile de la sfârşitul lucrării.
25
CAPITOLUL II) LITURGHIA BISERICII DIN SARUM
- TRADUCERE61 ŞI NOTE
2.1. Pregătirea înainte de slujire (Îmbrăcarea sfintelor veşminte)

În timp ce se îmbracă în sfintele veşminte, Preotul care se pregăteşte să slujească
Liturghia, va spune următorul Imn:
Veni, creator Spiritus
1 Vino, Duhule Sfinte, Ziditorule, Întărind cu putere veşnică

Cercetează minţile robilor Tăi, Neputincioasele mădulare ale trupurilor noastre.
Umple cu harul cel de sus
Inimile pe care Tu le-ai zidit. 5 Izgoneşte departe pe cel potrivnic,
Şi dă-ne pacea Ta îndată;
2 Cel ce eşti numit Mângâietor, Sub povăţuirea Ta
Dar al Dumnezeului Preaînalt, Păzeşte-ne de orice vătămare.
Izvor viu, foc, dragoste
Şi ungere duhovnicească. 6 Prin Tine să-L cunoaştem pe Tatăl,
Să-L aflăm şi pe Fiul,
3 Tu, dar în şapte chipuri, Şi să ne încredinţăm în toată vremea Ţie,
Deget al Dreptei lui Dumnezeu, Duhule Dumnezeiesc62.
Cel făgăduit după iconomia Tatălui,
Care prin cuvânt desăvârşeşti grăirea. 7 Lăudat fie Dumnezeu Tatăl cu Fiul,
Şi Duhul cel Mângâietor;
4 Luminează simţirile, Iar Fiul să ne trimită nouă
Revarsă dragostea în inimi, Darul Duhului cel Sfânt. Amin. 63
P: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi
M: Şi vei înnoi faţa pământului.
P: Dumnezeule, înaintea Căruia orice inimă se vădeşte, Căruia se mărturiseşte toată

voirea şi nimic se ascunde, curăţeşte cugetele inimilor noastre prin revărsarea Duhului Tău
Celui Sfânt, ca să ne învrednicim a Te iubi desăvârşit şi a Te slăvi după cuviinţă. Prin Iisus
Hristos Domnul nostru, Carele fiind Dumnezeu, dimpreună cu Tine, vieţuieşte şi domneşte în
Unimea Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.64
61
din The Liturgy of the Church of Sarum, translated from the Latin by Charles Walker J.T.Hayes,, London, 1866.
62
În textul latin: “utriusque Spiritum.”
63
Veni, Creator Spiritus din Breviarium Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, Editio XV Juxta
Typicam, Pars Verna, Ratisbonae, 1936., p. 642-643.
64
În catedrale şi în bisericile mănăstirilor mari în toate Duminicile şi la Praznice Liturghia începe cu o procesiune
(intrare solemnă sau vohod) numită ante crucem. Se porneşte dinspre palatul episcopal (la catedrale), iar apoi se
intră în biserică. În fruntea acestei procesiuni este purtată Crucea, apoi urmează ministranţii care duc sfeşnicele şi
26
2.2. Începutul
După ce psalţii intră în strană65, cântă Introitus (antifonul intrării):
2.2.1. Introitus66
(începe Protopsaltul) Iară mie67 (continuă întreaga Strană) foarte îmi sunt cinstiţi
prietenii tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit stăpâniile lor.
Doamne, cercatu-m-ai şi m-ai cunoscut: Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea.
Iară mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit
stăpâniile lor.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Precum era la început şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!
Iară mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit
stăpâniile lor.
În timpul cântării Introitus-u-lui Preotul şi ministrantul, de pe solee68 recită alternativ:
2.2.2. Rugăciunile începătoare (Psamul 42)69

P: Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu.
M: Către Dumnezeu Cel ce veseleşte tinereţile mele
P: Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios, şi dela
omul nedrept şi viclean mă izbăveşte.
M: Că Tu eşti, Dumnezeule, întărirea mea: pentru ce m-ai lepădat şi pentru ce
mâhnindu-mă umblu când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
cădelniţa, Ipodiaconii, Diaconii cu Evanghelia, Preoţii cu Liturghierul şi, la urmă, Episcopul care îi
binecuvântează pe credincioşi prin stropire cu apă sfinţită. Rânduiala acesta se mai păstrează încă în Apus. În
bisericile parohiale doar Preotul şi ministrantul alcătuiesc procesiunea, care porneşte de obicei din sacristie
(diaconicon).
65
Bisericile în care se slujea (şi încă se mai slujeşte) această Liturghie, spre deosebire de locaşurile Răsăritene, au
un Iconostas (numit rood-screen) ce desparte naosul de Presbiteriu. Astfel, soleele se află între Iconostas şi
Prestol, unde sunt aşezate şi stranele psalţilor. Aceştia intrau în Presbiteriu şi se aşezau în strane abia după intrarea
solemnă a Preotului.
66
Introitus este un antifon alcătuit din unul sau două stihuri din Psalmi şi „Slavă Tatălui...”. Antifonul este repetat
de trei ori: o dată la început, o dată înainte de Slavă şi încă o dată după Slavă. Vom exemplifica folosind
antifoanele proprii sărbătorii Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie).
67
Missale Romanum Ex Decreto Concilii Tridentini Restitutum, Editio XVII., Juxta Typicam
Vaticanam, Ratisbonae, 1933, pg 482.
68
Trebuie menţionat şi faptul că Iconostasul britanic are o singură intrare, analogă ca mărime şi aşezare Uşilor
Împărăteşti din Răsărit. Această intrare este însă una simplă, fără uşi. De aceea, în spaţiul ortodox britanic (în
vechime şi astăzi în bisericile de rit apusean ortodox) nu există regula ca numai Preotul şi Episcopul să intre prin
această intrare şi să stea în spaţiul dintre ea şi Sfânta Masă, astfel în timpul slujbelor fiecare slujitor, fie el cleric
sau nu, poate avea o ascultare liturgică ce presupune intrarea şi ieşirea prin această intrare.
69
după Psaltirea, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S.P. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Diortosită după ediţiile
vechi ale Psaltirii de Ierom. Rafail N., Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 86.
27
P: Trimite lumina Ta şi adevărul Tău: acestea m-au povăţuit şi m-au adus la
muntele cel sfânt al Tău, şi la corturile tale.
M: Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu, către Dumnezeu Cel ce veseleşte
tinereţile mele:
P: Mărturisi-mă-voi Ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu. Pentru ce eşti
mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă turburi?
M: Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele şi
Dumnezeul meu.
P: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
M: Precum era la început şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
P: Şi voi intra către Jertfelnicul lui Dumnezeu.
M: Către Dumnezeu Cel ce veseleşte tinereţile mele.
P: Kyrie eleison. Christe eleison. Kyrie eleison.
Tatăl nostru. Bucură-te Marie. 70
După rugăciunile începătoare, Preotul se îndreaptă spre Prestol. Dacă se slujeşte în bisericile
mari Duminica sau în zilele de praznic, înaintea Preotului vor merge spre Prestol, aşezându-se
lângă treapta Sfintei Mese, mai întâi cei doi purtători de sfeşnice, care vor aşeza după
Sărutarea Păcii de la început sfeşnicele în dreapta şi în stânga Prestolului, pe treapta acestuia,
apoi ministrantul care ţine cădelniţa, după aceea Ipodiaconul, apoi Diaconul şi în final
Preotul. Diaconul se va aşeza în dreapta Preotului, înaintea Sfintei Mese, iar Ipodiaconul în
stânga Preotului.71 Ajunşi în faţa treptei Sfântului Altar, Preotul şi ministrantul rostesc o scurtă
mărturisire de pocăinţă:
P: Mărturisi-mă-voi Domnului că este bun, că în veac este mila Lui.
2.2.3. Mărturisirea
P: Mărturisesc lui Dumnezeu, Sfintei Maria, tuturor Sfinţilor şi vouă (se întoarce cu faţa spre
cei din strană) că am păcătuit prea mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din vina mea, (se
întoarce spre Altar) de aceea rog pe Sfânta Maria, pe toţi Sfinţii (se întoarce spre strană) şi pe
voi să vă rugaţi pentru mine.
Mininistrantul răspunde: Dumnezeu Atotţiitorul să vă miluiască, să vă ierte toate păcatele, de
tot răul să vă izbăvească, întru tot lucrul bun să vă ţină şi să vă întărească, şi la viaţa cea
veşnică să vă ducă.
P: Amin.
70
Introitul şi rugăciunea Preotului se rostesc în paralel. Sfârşind rugăciunile începătoare (Psalmul 42), preotul şi
slujitorii se îndreptă spre Presbiteriu, în timp ce se cântă în continuare Introitul, până la prima cădire, când începea
Kyrie. În Ritul Roman însă se pune mare accent pe partea de început şi Introitul se cântă abia după urcarea la
Prestol a Preotului. Astfel şi Antifoanele rostite de preot sunt mai uşor de urmărit de către credincioşi.
71
În parohii, ministrantul este cel care îl asistă pe preot.
28
M: Mărturisesc lui Dumnezeu, Sfintei Maria, tuturor Sfinţilor 72 şi vouă (se întoarce cu faţa
spre cei din strană) că am păcătuit prea mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din vina mea,
de aceea rog pe Sfânta Maria, pe toţi Sfinţii şi pe voi (se întoarce cu faţa spre strană) să vă
rugaţi pentru mine.
Preotul răspunde: Dumnezeu Atotţiitorul să te miluiască, să-ţi ierte toate păcatele, de tot răul să
te izbăvească, întru tot lucrul bun să te ţină şi să te întărească, şi la viaţa cea veşnică să te ducă.
M: Amin.
Preotul spune: Dezlegare şi iertare de toate păcatele voastre, loc de pocăinţă adevărată, îndreptarea
vieţii, harul şi mângâierea Duhului Sfânt să vă dea vouă Domnul Cel Atotţiitor şi Milostiv.
M: Amin.
Dacă este de faţă Episcopul, el se va mărturisi mai întâi, şi nu Preotul. De asemenea, el va

răspunde Preotului şi ministrantului în urma mărturisirilor acestora.
Apoi Preotul spune: Ajutorul meu întru numele Domnului,
M: Cel ce a făcut cerul şi pământul.
P: Fie Numele Domnului binecuvântat
M: De acum şi până în veac.
P: Să ne rugăm (toţi se pleacă adânc, iar Preotul se roagă acum pentru cine voieşte)
După ce termină rugăciunea, Preotul dă sărutarea păcii Diaconului şi, apoi, Ipodiaconului,
spunând:
P: Primiţi sărutarea păcii şi a dragostei, ca să vă apropiaţi cu vrednicie de Sfântul Altar, spre
săvârşirea dumnezeieştii slujbe.
Aceasta se face de-a lungul întregului an, mai puţin la Liturghia pentru răposaţi şi la cea din
Vinerea Mare.73
Apoi cei ce au ţinut sfeşnicele până în acest moment le aşează pe treapta Sfântului Altar.
Preotul urcă la Sfântul Altar şi, stând la mijlocul Sfintei Mese, aplecat spre Sfânta Masă cu
mâinile unite, zice:
P: Ridică de la noi, Doamne, toate fărădelegile noastre, ca să ne învrednicim a intra în Sfânta
Sfintelor, cu minte curată, prin Hristos, Domnul nostru.74
Apoi Preotul se ridică şi sărută Sfânta Masă în mijloc şi face semnul Sfintei Cruci peste chipul
său, spunând:
P: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.75 Amin.

72
În versiunile păstrate din Evul Mediu nu apare şi “ţie Părinte”, mărturisirea ministrantului nefiind diferită de cea
a Preotului (trebuie spus că, deşi această parte asemenea majorităţii părţilor esenţiale din Rânduiala Sarumului se
aseamănă cu corespondenta ei din Ritul Roman, există câteva diferenţe semnificative, spre exemplu în Rânduiala
Tridentină, mărturisirea se face către mai mulţi Sfinţi, iar în rânduielile apusene actuale, atât ortodoxe cât şi în cele
heterodoxe, întâlnim şi o mărturisire a credincioşilor, pe lângă aceasta atât în Rânduiala Tridentină cât şi în
rânduielile mai noi, mărturisirea celorlalţi se face lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfinţilor şi Preotului (prin
formula “şi ţie Părinte”).
73
În Ritul Apusean, atât în cel ortodox cât şi în cel heterodox, există o Liturghie specială, aşa numitul Requiem,
pentru cei răposaţi. De asemenea, în Vinerea mare, în Apus, se slujeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite,
diferită ca structură de Liturghia corespondentă din Ritul Bizantin, însă cu acelaşi scop şi înţeles. Vinerea Mare
este singura zi în care nu se slujeşte în Apus o Liturghie propriu-zisă, cu Prefacere, în restul Postului Mare
slujindu-se Liturghia obişnuită.
74
Missalul Roman prevede aici şi o rugăciune în care sunt invocaţi Sfinţii ale căror moaşte se află în Sfânta Masă.
75
În Ritul Roman “În numele...” (In nomine) este începutul propriu zis al Liturghiei, aşa precum este în Ritul
Bizantin “Binecuvântată este Împărăţia...”.
29
2.2.4. Cădirea
Ministrantul dă tămâie Diaconului, sărutându-i mâna, iar acesta o pune în cădelniţă şi o
aduce Preotului spre binecuvântare:
D: Benedicite (Binecuvintează)
P: Dominus (Domnul să binecuvinteze). Fie ca tămâia aceasta să fie binecuvântată de Cel întru
a Cărui cinste se va arde, + în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
D: Amin
Diaconul dă apoi cădelniţa Preotului, sărutându-i mâna, iar Preotul cădeşte Sfânta Masă, pe
mijloc, în dreapta, în stânga şi pe mijloc între el şi Sfântă Masă.
Diaconul, ia cădelniţa, sărută mâna Preotului, îl cădeşte. După aceasta Ipodiaconul ridică
Apostolul spre a fi sărutat de Preot.
În timpul cădirii strana cântă Kyrie eleison.76
2.2.5. Kyrie
Kyrie, eleison, Kyrie, eleison, Kyrie, eleison.
Christe, eleison, Christe, eleison, Christe, eleison.
Kyrie, eleison, Kyrie, eleison, Kyrie, eleison.
76
Înainte de reformele liturgice din Evul Mediu, Kyrie era însoţit de nouă cereri, asemănătoare ecteniilor din
Răsărit. Aceste nouă cereri variau, în funcţie de ziua şi de perioada liturgică în care se slujea. Spre exemplu,
pentru Duminicile de peste an, cele nouă cereri erau numite O Rex clemens, după primele cuvinte ale celei dintâi.
Iată respectiva “ectenie”:
O Rex Clemens
D: Blândule Împărat, Atotţiitorule Împărat, miluieşte.
C: Kyrie, eleison
D: Milostivule şi nemuritorule Făcător, miluieşte.
C: Doamne, miluieşte
D: Carele singur domneşti preste toate, miluieşte.
C: Kyrie, eleison
D: Hristoase, iertând acum păcatele noastre, miluieşte.
C: Hristoase, miluieşte.
D: Binecuvântate Stăpâne, Carele ne poţi slobozi din legăturile noastre, miluieşte.
C: Christe, eleison.
D: Cela ce ai biruit moartea lui Adam celui întâi-zidit, miluieşte.
C: Hristoase, miluieşte.
D: Doamne, Împărate al Oştirilor şi Cel ce eşti nouă Mântuirea cea de sus, miluieşte.
C: Kyrie, eleison.
D: Kyrios, Sfinte Pnevma, Dăruitorule al înţelepciunii, miluieşte.
C: Doamne, miluieşte.
D: O Kyrie Pateron, O Theos Christos, O Theos Emmanuel, eleison.
C: Kyrie, eleison.
( din Divine Liturgy, Volume Six, St. Peter the Apostle, Western Rite, Priest’s Edition, SDP, St. Hilarion Press,
2002, p.63-64 vezi şi http://modernmedievalism.blogspot.ro/2012/10/the-sarum-low-mass-mass-of-
catechumens.html)
30
După ce se termină Kyrie, Preotul stă la mijlocul Sfintei Mese, îşi ridică mâinile la cer şi începe:
2.2.6. Cântarea îngerească (Gloria)

P: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
Apoi strana şi credincioşii continuă cântarea. C: Şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire.
Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Ţie, slăvimu-Te, mulţumim Ţie pentru slava Ta
cea mare. Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne, Fiule, Unule-
Născut, Iisuse Hristoase. Doamne Dumnezeule, Mieluşelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce
ridici păcatul lumii, miluieşte pre noi, Cel ce ridici păcatele lumii primeşte rugăciunea noastră,
Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, şi ne miluieşte pre noi. Că Tu eşti Unul Sfânt, Tu eşti Unul
Domn, Iisus Hristos, dimpreună cu Duhul Sfânt întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
Cântarea îngerească nu se cântă în Advent77, nici între Duminica Septuagesima78 şi Paşti şi

nici la Liturghiile pentru răposaţi. Excepţie face numai Lunea din Săptămâna Mare, dacă
Liturghia din această zi este slujită de Episcop. Atunci rânduiala Sarumului prevede cântarea
acestui imn.
În timp ce strana şi credincioşii cântă imnul Gloria, Preotul şi slujitorii merg în partea dreapta
a Sfintei Mese, Diaconul stă în dreapta Preotului, iar Ipodiaconul în partea stângă79. Din acest
loc recită şi ei imnul Gloria, cu voce mai scăzută.
2.2.7. Collecta
La stihul final din Gloria, Preotul şi slujitorii se întorc la mijlocul Sfintei Mese. Preotul îşi face
semnul Sfintei Cruci peste chip şi se întoarce spre credincioşi. Îşi ridică puţin mâinile spre cer
iar apoi le uneşte şi spune:
P: Domnul să fie cu voi.

C: Şi cu duhul tău.
Preotul se întoarce, apoi, cu faţa spre Sfânta Masă şi spune:
P: Să ne rugăm.
În acest moment este citită Collecta80 zilei respective, iar apoi urmeză citirea celorlalte
Collecte.
77
Adventul este în Ritul Apusean echivalentul Postului Naşterii Domnului din Ritul Bizantin. El începe cu a patra
Duminică dinaintea Naşterii Domnului şi cuprinde, deci, perioada celor patru săptămâni de aşteptare a Marii şi
Mântuitoarei Sărbători.
78
Putem spune că într-un fel Septuagesima (adică cu 70 de zile înaintea Paştilor) este echivalentul (nu din punct
de vedere al postului, ci din cel liturgic) perioadei de pregătire de dinaintea Postului Mare din Răsărit
79
În practica comună, locul Diaconilor şi a Ipodiaconilor este luat de ministranţi
80
Colectele sunt rugăciuni care variază în funcţie de ziua şi timpul liturgic în care este slujită Liturghia. Ele
cuprind pe de-ο parte latura comemorativă dedicată zilei liturgice, venerarea şi rugăciunea către sfinţi şi diferite
cereri. Spre exemplu, în săptămânile de după Praznicul Sfintei Treimi avem 5 colecte:1. Colecta zilei; 2. C. Maicii
Domnului; 3.C. Tuturor Sfinţilor; 4. C. pentru Biserica Universală; 5. C. pentru pace;
31
Collecta zilei81: Maiestăţii Tale, Doamne, cerem şi ne rugăm şi ne cucerim, ca Sfântul Apostol
Andrei, care a fost propovăduitor şi povăţuitor al Bisericii Tale, să fie pentru noi pururi
mijlocitor. Prin Domnul nostru…
Prima Collectă după cea a zilei este precedată şi ea de salutul Domnul să fie cu voi/Şi cu
duhul tău şi de îndemnul Să ne rugăm. Celelalte Collecte vor fi introduse doar prin Să ne
rugăm.
2.3. Liturghia Cuvântului
2.3.1. Epistola82
Îndată ce se începe ultima Collectă, Ipodiaconul (care înainte de aceasta şi-a dat jos
dalmatica şi a îmbrăcat tunica83; acest lucru poate fi făcut în spatele Altarului 84 sau în
sacristie). Atunci când Liturghia este una solemnă, merge la mijlocul Presbiteriului, între cele
două strane, unde se află aşezat tetrapodul pentru citirea Epistolei. Dacă Liturghia este una
obişnuită, atunci Ipodiaconul va citi Epistola din dreptul Intrării în Presbiteriu.
Preotul şi ministranţii se aşează în strana lor, din dreapta Sfintei Mese.
De asemenea, şi credincioşii se pot aşeza la citirea Epistolei.
I: Citire din Epistola Sfântului Pavel Apostolul către Romani.85
După citirea Epistolei, doi psalţi, îmbrăcaţi în rasă, ies din strană, fac o plecăciune către
Altar, şi merg în mijlocul Presbiteriului, între cele două strane, unde se află aşezat tetrapodul,
pentru a cânta Gradualul86. Dacă este praznic, atunci Gradualul va fi cântat de către trei
Preoţi (acolo unde există mai mulţi Preoţi) îmbrăcaţi în cape.87
2.3.2. Graduale88
(Psalţii sau Preoţii încep) Pune-vei (continuă strana) pre dânşii boieri preste tot pământul.
Pomeni-voi numele tău, Doamne.
Apoi psalţii (sau Preoţii) cântă Stihul: În locul părinţilor tăi s-au născut fiii tăi; pentru aceasta
noroadele se vor mărturisi ţie.
81
Am dat ca exemplu de primă Collectă, Collecta zilei de 30 noiembrie, dedicată Sfântului Apostol Andrei.
82
Epistola este echivalentă citirii Apostolului din Ritul Bizantin.
83
Dalmatica este un veşmânt liturgic asemănător sacosului purtat de Episcopii răsăriteni; Tunica este o dalmatică
mai mică şi mai simplă.
84
Acolo unde avem de-a face cu un Altar masiv, împodobit cu o panoplie, un triptic înalt, în spatele căruia nu se
poate vedea spaţiul dintre Sfânta Masă şi zidul absidei.
85
Αm dat doar ca exemplu Epistola Sfântului Pavel către Romani, lecturile variind bineînţeles în funcţie de ziua şi
perioada liturgică în care se slujeşte.
86
Gradualul este echivalentul Prochimenului din Ritul Bizantin. Denumirea vine de la gradus – „treaptă”,
indicând locul de unde era executată cântarea, anume înaintea treptelor Altarului.
87
Cappa este un veşmânt liturgic folosit de Preoţi şi de Episcopi, în procesiuni şi în alte momente speciale ale
Liturghiei şi mai ales în cadrul Vesperelor (Vecerniilor). Ea se aseamănă cu felonul din Ritul Bizantin, mai ales cu
felonul rusesc, dar nu este corespondenta liturgică a felonului, ci a mantiei episcopale. Rânduiala Sarumului
prevede ca această capă folosită în acest moment liturgic şi în cel ulterior, al cântării Tractului, să fie din mătase.
88
Ca şi la Introitul, Gradualul ales ca exemplu, face parte din Liturghia în cinstea Sfântului Apostol Andrei (30
noiembrie).
32
Strana repetă apoi Gradualul: Pune-vei pre dânşii boieri preste tot pământul. Pomeni-voi
numele tău, Doamne.
În felul acesta se cântă Gradualul pe toate perioada anului, excepţie făcând doar unele
privegheri şi zile de post. Atunci Gradualul este citit şi nu mai este repetat după Stih.
După terminarea Gradualului începe cântarea Alliluia. Acesta se cântă în fiecare zi liturgică,
excepţie făcând perioada cuprinsă între Septuagesima şi Privegherea de dinaintea Paştilor
(Vigilia Pascală)89şi toate Privegherile care nu cad Duminica sau în perioada Pascală.90
2.3.3. Alliluia
(Se cântă în perioada pascală, mai puţin în zilele de post ale celor Patru Anotimpuri care cad
în afara săptămânii Rusaliilor)
(Preoţii sau psalţii încep) Alliluia, (strana repetă) Alliluia (şi continuă, tot strana, cu
pneuma).91 Apoi Preoţii sau psalţii cântă Stihul, care variază în funcţie de perioada liturgică.
Când se încheie Stihul, strana repetă cântarea Alliluia, fără pneumă dacă urmează Secvenţa şi
cu pneumă dacă lipseşte.
2.3.4. Secvenţa
nu se cântă la Liturghia de Duminică, excepţie făcând doar Liturghia din Duminicile
Adventului, ale Perioadei Pascale şi ale octavei Naşterii Domnului. 92În rest, la toate
Praznicele Sfinţilor de peste an, excepţie făcând perioada dintre Septuagesima şi Paşti şi
majoritatea pomenirilor Sfinţilor Mărturisitori şi a Arhanghelului Mihail de la Muntele Tomb
(16.octombrie)93, Protopsaltul cântă Secvenţa.94
La sfârşitul cântării Secvenţei, nu se cântă obişnuitul „Amin” ca după celelalte imnuri.

În perioada cuprinsă între Septuagesima şi Joia Mare, atât în Duminici cât şi la Praznicele
mari95, în loc de Alliluia şi Secvenţă, după cântarea Gradualului cu Stihul, urmează Tractus96.
Acesta va fi cântat de patru clerici de grad superior 97, îmbrăcaţi în cappe roşii. Ei îl vor cor
cânta lângă strană98.
89
Vigilia Pascală este corespondenta Utreniei Luminate continuate cu Liturghia Învierii.
90
Perioada Pascală nu este altceva decât perioada cuprinsă între Praznicul Învierii şi cel al Înălţării Domnului
91
(P)neuma se cheamă cântarea melismatică, prelungită, a unei singure silabe (a în cazul cântării Alliluia).
92
Octava Naşterii Domnului este perioada de opt zile începând cu Praznicul Naşterii Domnului. Corespondentul
octavei apusene este perioada cuprinsă între un Praznic răsăritean şi odovania sa.
93
O sărbătoare în genul Minunii Sfântului Arhanghel din Colosse.
94
Secvenţa este un imn care variază în funcţie de sărbătoare.
95
Ca şi în Răsărit, în Apus există o bogată diferenţiere a diferitelor sărbători. Aici este vorba, mai exact, de
Praznicele care au la Utrenie nouă lecturi.
96
Tractul (care este cântat de asemenea cântat în unele Privegheri şi unele zile de post) diferă faţă de Stihul cântat
la Alliluia, fiind mult mai lung. Spre exemplu, Tractul primei Duminici din Advent este alcătuit din treisprezece
stihuri luate din Psalmul 90, iar cel al Duminicii Stâlpărilor (Floriilor) are tot 13 stihuri, luate însă din Psalmul 21.
Totuşi există zile care au Tractul alcătuit doar din două sau trei stihuri.
97
Bineînţeles că acest lucru era posibil numai în catedralele marilor reşedinţe episcopale, acolo unde slujeau mai
mulţi preoţi, dintre care unii aveau diferite demnităţi (cum spre exemplu, avem în Răsărit Arhimandriţi, Protopopi,
Protosingheli, Iconomi stavrofori etc.) În practică însă, Tractul poate fi cântat de către ipodiaconi, diaconi şi
preoţi. Acolo unde nu sunt mai mulţi Preoţi, Tractul va fi cântat de către protopsalt.
98
Dacă această Liturghie se slujeşte în Răsărit sau într-un sfânt locaş cu arhitectură răsăriteană, atunci Tractul se
va cânta lângă strană, pe solee.
33
2.3.5. Pregătirea pentru citirea Evangheliei
Cu puţin timp înainte de a se termina cântarea Alliluia şi Secvenţa (sau Tractul), şi înainte să
meargă la tetrapod pentru a citi Evanghelia, Diaconul cădeşte Sfânta Masă (doar mijlocul
Sfintei Mese). Niciodată el nu va cădi tetrapodul decât înainte de citirea Evangheliei (nici în
timpul Liturghiei, nici la Utrenie).
După cădire Diaconul dă cădelniţa ministrantului şi este cădit de două ori. Apoi el merge să
ia binecuvântare pentru citirea Evangheliei. Ajuns înaintea Preotului, care stă în faţa Sfintei
Mese, se pleacă cu smerenie, privind spre sud şi spune (rostind şi nu cântând):
D: Stăpâne, binevoieşte a-mi dărui binecuvântarea.
P: Domnul să fie în inima ta, şi pe buzele tale, pentru a vesti Sfânta Evanghelie a lui
Dumnezeu, (face Semnul Crucii pe capul Diaconului) + în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.
D: Amin (sărută mâna Preotului).
La Liturghiile din zilele de rând99 când Preotul slujeşte fără Diacon100, el cere binecuvântare
lui Dumnezeu, spunând: Doamne, binevoieşte a-mi dărui binecuvântarea. Apoi adaugă:
Domnul să fie în inima mea, şi pe buzele mele, pentru a vesti Sfânta Evanghelie a lui
Dumnezeu, (îşi face Semnul Crucii) + în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
2.3.6. Pregătirea Darurilor

Între timp, Ipodiaconul (unde nu este Ipodiacon, unul dintre ministranţi) primeşte pâinea,
vinul şi apa dimpreună cu Potirul şi cu Discul şi le pregăteşte pentru Liturghia Euharistică; el
cere mai întâi binecuvântare de la Preot pentru vinul şi apa pe care le va turna în Potir:
I: Bendicite (Binecuvintează)
P: Dominus (Domnul). Să fie binecuvântate de către El, din a Cărui coastă a ieşit sânge şi apă,
(face Semnul Sfintei Cruci peste vasele cu vin şi apă) + în numele Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh.
I: Amin
Diaconul aşează Corporalele, desfăcându-le şi întinzându-le în mijlocul Sfintei Mese.
2.3.7. Procesiunea cu Evanghelia

După ce Ipodiaconul a luat binecuvântare de la Preot, are loc procesiunea de dinaintea citirii
Evangheliei. Dacă Epistola a fost citită de pe tetrapod atunci şi Evanghelia va fi citită tot de
acolo, dacă însă, a fost citită la intrarea în Presbiteriu, atunci procesiunea se va îndrepta într-
acolo.
Către tetrapod (sau către intrare), merg în procesiune, trecând prin spaţiul dintre cele două
strane, (la Praznicele mari merge în faţă un ministrant cu Crucea, care va fi îndreptată cu
faţa101 spre Diacon) doi ministranţi purtând sfeşnice, un ministrant ducând cădelniţa,
Ipodiaconul şi Diaconul (sau Preotul, unde nu este Diacon), ţinând în mod solemn, în mâna
stângă, Evanghelia. Diaconul se va opri în faţa tetrapodului (sau în mijlocul intrării), iar
99
Low Mass.
100
Sau acolo unde nu este diacon nici Duminica şi nici la Praznice.
101
Crucifixul va fi purtat în această procesiune cu icoana, cu reprezentarea Domnului răstignit pe Cruce îndreptată
spre diacon şi nu spre credincioşi.
34
Ipodiaconul va primi de la Diacon Evanghelia, se va aşeza în stânga lui, cu faţa spre
credincioşi, o va deschide şi o va ţine înaintea Diaconului pentru a fi citită, iar cei doi
purtători de sfeşnice vor sta de-a dreapta şi de-a stânga Diaconului, cu faţa spre el. Cel ce ţine
cădelniţa se va aşeza în spatele Diaconului, cu faţa spre el, cădind uşor. Diaconul va citi
Evanghelia, cu faţa spre nord.102
2.3.8. Citirea Evangheliei

D: Domnul să fie cu voi.
Αpοι Diaconul face semnul Sfintei Cruci cu degetul mare (de la mâna dreaptă), mai întâi pe
iniţiala pericopei din Evanghelie, apoi pe fruntea sa şi pe piept, spunând:
D: Continuarea Sfintei Evanghelii, după (N)
Strana şi credincioşii răspund: Slavă Ţie, Doamne. Apoi toţi cei din strană se întorc cu faţa
spre Sfânta Masă pentru a asculta Evanghelia. Înainte de citirea Evangheliei toată adunarea
îşi face cruce.103
Apoi Diaconul citeşte (cântă) Evanghelia.
După citire, Diaconul sărută Sfânta Evanghelie. Ipodiaconul închide Cartea şi o dă
Diaconului, care o va purta în timpul procesiunii în dreptul pieptului. Diaconul alături de
ceilalţi duce Evanghelia Preotului, pentru a fi aşezată pe Sfânta Masă (mergând pe aceeaşi
cale şi în aceaşi ordine). Preotul sărută Evanghelia şi o aşează în partea de nord a
Prestolului104.
2.4. Liturghia Credincioşilor sau Liturghia Euharistică
2.4.1. Crezul105
Preotul, stând înaintea Altarului, ridicând mâinile spune: Cred întru-unul Dumnezeu. După ce
rosteşte începutul Crezului, lasă mâinile jos şi începe în surdină să rostească Crezul, pe care
strana şi credincioşii îl continuă cu glas tare (sau îl cântă).
După ce se rosteşte Care pentru noi oamenii şi pentru a nostră mântuire s-a făcut om, întreaga
adunare se pleacă adânc106 spre Sfânta Masă şi astfel se spune: Şi S-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Maria Fecioara, apoi toţi se ridică şi se pleacă din nou spunând: şi S-a făcut om;
la fel se spune şi: Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat. După aceasta, se ridică şi
spun stând drept Crezul până după Aştept învierea morţilor; după acest stih toţi se pleacă şi
astfel rostesc ultimul stih din Crez: şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
În toate Duminicile107 de peste an Crezul se cântă. În rest, el este rostit în perioada octavei
Naşterii Domnului, a Paştelui şi aceleia a Pogorârii Duhului Sfânt, de asemenea este spus la
102
Adică, cu faţa spre credincioşi, căci absida Altarului este cu faţa spre Est, spre Răsărit.
103
În practica actuală, atât credincioşii cât şi ceilalţi slujitori îşi fac cruce, ca şi diaconul, adică, cu degetul mare,
însemnându-şi însă, pe lângă frunte şi piept, şi buzele.
104
Adică în partea stângă dacă privim din faţa Prestolului spre Tabernacol.
105
Crezul niceo-constantinopolitan.
106
În rânduiala Sarumului, aceasta presupune o aplecare a trunchiului “în unghi drept”. În Ritul Roman
plecăciunea se face după “Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a făcut om” iar ridicarea este
după “Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. În acest rit, plecăciunea presupune o genuflexiune
a genunchiului stâng.
107
Chiar şi atunci când un mare Praznic cade Duminica, şi Liturghia va fi în cinstea Praznicului şi nu a Duminicii.
35
toate Liturghiile praznicelor108, la praznicele Apostolilor109 şi ale Evangheliştilor, la ambele
praznice ale Sfintei Cruci110, la prăznuirea Sfintei Maria Magdalina, la ambele praznice ale
Sfântului Arhanghel Mihail111 şi la Liturghia Căsătoriei.112De asemenea, se rosteşte şi la
toatele sărbătorile de peste an ale Maicii Domnului şi la Liturghiile în cinstea Sfântului sau
Sfinţilor ocrotitori ai Bisericii113 şi ai Altarelor114. În afara acestor perioade şi zile liturgice,
Crezul nu se rosteşte în cadrul Liturghiei.
După rostirea Crezului (sau după aşezarea Evangheliei pe Sfânta Masă115), Preotul se întoarce
cu faţa spre credincioşi, ridică mâinile şi spune cu glas puternic, cântând:
Apoi întorcând-se spre Altar spune:
P: Să ne rugăm
Apoi se cântă Ofertoriul. 116:
2.4.2. Ofertoriul117 :
Iară mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit stăpâniile lor.118
Diaconul aduce Preotului Potirul (umplut cu vin şi apă) şi Discul (cu pâinea) şi i le dă,
sărutându-i mâna de fiecare dată. Preotul, primind Potirul, îl aşează cu evlavie la mijlocul
Altarului, face o mică plecăciune şi apoi ridică Potirul şi Discul (Discul fiind aşezat deasupra
108
Prin Praznic important înţelegând acel tip de Praznic care în Ritul Apusean poartă titulatura de “duplex”, adică
de “Praznic dublu”, aceasta neînsemnând o suprapunere a două Praznice, ci o prăznuire complexă a unei sărbători
importante. Spre exemplu, Praznice precum cel al Sfântului Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, cel al Sfântului
Benedict din Nursia, cel al Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul fac parte din această categorie. Într-un fel,
Praznicul dublu din Apus poate fi comparat cu sărbătorile cu cruce neagră din Ritul Bizantin.
109
Ale fiecărui Sfânt Apostol, nu doar ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
110
3 mai şi 14 septembrie.
111
8 mai şi 29 septembrie
112
Liturghia care conţine şi rânduiala căsătoriei. Echivalentul ei în Ritul Bizantin este rânduiala Cununiei în
Liturghie.
113
Adică la Liturghia în cinstea Sfântului ocrotitor al bisericii.
114
Sfântul ocrotitor al Altarului este sfântul a căror sfinte moaşte se află în Sfânta Masă şi mai este Sfântul care are
într-ο Biserică un Altar dedicat lui. În Răsărit această prezenţă a mai multor Altare într-ο Biserică o întâlnim mai
ales în Rusia. Astfel în ziua în care se prăznuieşte acel Sfânt, Liturghia se va sluji la Altarul dedicat lui şi în cadrul
ei va fi rostit Crezul.
115
Atunci când după aceasta nu mai urma Crezul.
116
Astăzi atât în Ritul Ortodox Apusean cât şi în cel Romano-Catolic în timpul cântării Ofertoriului sunt adunate
ofrandele de bani ale credincioşilor.
117
Când slujeşte doar preotul şi un ministrant, Ofertoriul poate fi şi rostit. În perioada primilor o mie de ani şi în
din ziua de astăzi, Ofertoriul era de obicei cântat. În stilul ambrozian şi gregorian, Ofertoriul se cântă ca şi
Heruvicul, adică “pe larg”. În zilele de rând din perioada Adventului şi a Postului Mare la Ofertoriu se mai adaugă
şi un stih.
118
Am dat ca exemplu Ofertoriul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie).
36
Potirului119) cu amândouă mâinile, oferind Darurile ca Jertfă lui Dumnezeu şi spunând
această rugăciune:
P: Primeşte, Preasfântă Treime, înainte-punerea pre carea eu nevrednicul şi păcătosul o aduc
întru cinstea Ta şi a Preafericitei Maria şi a tuturor Sfinţilor Tăi, pentru păcatele şi necinstirile
mele, pentru sănătatea celor vii şi pentru odihna tuturor credincioşilor plecaţi din această lume,
(face Semnul Crucii deasupra Altarului cu Potirul) + în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, fie ca Jertfa aceasta nouă să fie bine-primită de Dumnezeu Atotţiitorul.
După această rugăciune, Preotul pune la loc Potirul şi aşează cu evlavie pâinea pe Antimis, 120
în faţa Potirului, sărută Discul (care astfel rămâne gol), şi îl aşează pe Altar, în dreapta pâinii,
sub Antimis (o parte fiind sub marginea Antimisului şi o parte în afară) iar apoi acoperă
toate121 cu un corporal.122
După aceea primeşte de la Diacon cădelniţa şi cădeşte darurile de trei ori în semnul Sfintei
Cruci, iar apoi cădeşte deasupra ei în cerc şi, ultima dată, cădeşte în spaţiul dintre el şi Sfânta
Masă, spunând:
P: Doamne, să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta.
După aceasta, Preotul este cădit de către Diacon iar Ipodiaconul îi dă să sărute Liturghierul.
Diaconul dă cădelniţa ministrantului. Acesta merge şi îi cădeşte pe cei din strană 123, începând
mai întâi cu Protopsalţii şi cu Eclesiarhul. Cădeşte apoi pe ceilalţi. Ministrantul se pleacă
puţin de fiecare dată când cădeşte pe cineva. Ipodiaconul merge alături de ministrant şi dă
fiecărui membru al stranei să sărute Liturghierul.
Dacă slujeşte Episcopul şi este un Praznic dublu, atunci doi ministranţi vor cădi (cădind
fiecare câte o strană) şi doi Ipodiaconi vor merge cu Liturghierele pentru a fi sărutate
(desigur, fiecare mergând la o alta strană).
Dacă nu s-a rostit sau cântat Crezul, atunci stranele nu vor fi cădite.
2.4.3. Spălarea mâinilor

După aceasta, Preotul merge în partea dreaptă a Sfintei Mese, şi se spală pe mâini 124,
spunând: Doamne, curăţeşte-mă de toată spurcăciunea minţii şi a trupului ca întru curăţie să
pot împlini slujba Ta cea sfântă, Doamne.
Între timp Diaconul cădeşte partea stângă a Sfintei Mese iar apoi Sfintele Moaşte.125
119
Discul sau patena este în Ritul Apusean simplu, fără picior, astfel el poate fi aşezat deasupra Potirului. Prescura,
pâinea, este în Ritul Apusean, atât în cel ortodox cât şi în cel heterodox rotundă şi plată. În Ritul Apusean ortodox
pâinea este pâine dospită, pe când în cel heterodox este azimă. În practica actuală se folosesc fie mai multe
prescuri (una mare, care stă pe Disc şi altele mai mici aşezate de obicei într-un Potir) sau o singură prescură mai
consistentă. Spre exemplu ortodocşii de rit apusean aflaţi sub jurisdicţia Arhidiecezei Creştine Ortodoxe
Antiohiene din America de Nord (Mitropolie autonomă a Patriarhiei Antiohiei) folosesc mai multe prescuri la
prefacere, iar cei aflaţi sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei (cei din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei)
folosesc o singură prescură la prefacere, din care se împărtăşeşte şi clerul şi adunarea credincioşilor.
120
Adică pe Corporal.
121
Adică: Potirul, Pâinea şi Discul.
122
Adică cu o pânză asemănătoare aerului din ritul Ritul Bizantin. În Apus, corporal este numită şi prima pânză
care protejează Corporalul pe care este aşezată Pâinea (adică Antimisul propriu-zis) şi tot Corporal este numită şi
pânza cu care se acoperă Darurile (pânza, care în Răsărit este numită „Aer”).
123
În practica actuală sunt cădiţi şi credincioşii.
124
Rânduiala această a spălării pe mâini se aseamănă cu cea a spălării pe mâini a Arhiereului, din Ritul Bizantin.
Preotului i se aduc de către ministranţi o tăviţă şi un ştergar şi i se toarnă apă pentru a se putea spăla.
125
Aici este vorba despre micile racle (sau aşa numitele monstranţe) cu Sfinte Moaşte care se pot afla pe Sfânta
Masă.
37
După spălarea mâinilor, Preotul se întoarce la mijlocul Altarului şi continuă slujba. Diaconul
şi Ipodiaconul stau după rânduială126 pe trepte.
2.4.4. Pregătirea pentru Sfânta Jertfă

Apoi Preotul stând în mijloc, înaintea Sfintei Mese, îşi împreuneză mâinile, se pleacă adânc,
cu totul (îşi pleacă şi capul şi trunchiul) şi spune:
P: Întru duh smerit şi inimă zdrobită să fim primiţi de Tine, Doamne, şi astfel rânduieşte Jertfa
noastră înaintea Feţei Tale, ca în ziua aceasta să fie primită de Tine şi să-Ţi fie bineplăcută,
Doamne Dumnezeul meu.
Preotul se ridică apoi şi sărută Altarul în dreapta sfintelor daruri, apoi le binecuvintează (în
semnul Sfintei Cruci) şi îşi face semnul Sfintei Cruci spunând:
P: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Apoi, întorcându-se cu faţa spre credincioşi, spune:
P: Rugaţi-vă fraţilor şi surorilor pentru mine, ca Jertfa mea şi a voastră să fie primită de
Domnul Dumnezeul nostru.
C: Harul Duhului Sfânt să lumineze inima şi buzele tale şi Domnul să primească cu vrednicie
Jertfa aceasta de laudă, prin mâinile tale pentru păcatele şi necinstirile noastre.
La Liturghiile pentru răposaţi, după ce Preotul îşi spală mâinile spune:
P: Ţie aducem jertfe şi laude, Doamne,
Strana continuă (cântând): pe care pentru sufletele lor le primeşte, Doamne şi îi mută pe ei din
moarte la viaţă.
Apoi Preotul spune, după rânduială : „Întru duh smerit şi inimă zdrobită...”
După aceasta Preotul se întoarce spre credincioşi şi spune:
P: Rugaţi-vă fraţilor şi surorilor pentru credincioşii care s-au mutat din această lume.
C: Odihnă veşnică dă lor, Doamne, şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească, precum ai
făgăduit lui Avraam şi seminţiei sale.
Întorcându-se din nou, cu faţa spre Altar, Preotul 127 spune Rugăciunile asupra darurilor,
începând cu cea a zilei.
2.4.5. Rugăciunea Asupra Darurilor128:

Fie ca rugăciunea Fericitului Apostol Andrei să facă bineplăcută înaintea Ta Jertfa noastră,
Doamne, ca să fie bine-primită pentru meritele sale, întru a cărui cinstire a fost adusă cu
solemnitate. Prin Domnul nostru.
126
Poziţia normală a slujitorilor este “în picioare”. Când preotul stă “în picioare” şi diaconii şi ipodiaconii stau în
picioare. Diaconul stă pe treapta de după treapta Altarului (unde stă Preotul) şi ipodiaconul pe următoarea. Când
Preotul se întoarce cu faţa la credincioşi şi diaconul se întoarce. Cânt preotul face o plecăciune şi diaconul şi
ipodiaconul fac o plecăciune. În momentele în care preotul stă pe scaun, în strana sa (în centrul stranei), din
dreapta Altarului, diaconul şi ipodiaconul stau şi ei în strană, diaconul pe scaunul din dreapta preotului şi
ipodiaconul pe cel din stânga preotului. Tot ceea ce spune preotul până la Epistolă, (în afară de cele rânduite
pentru a fi spuse din mijlocul Sfintei Mese) spune stând în partea dreaptă a Altarului, de asemenea tot de aici va
rosti rugăciunile de după Împărtăşire. În rest, preotul va rosti celelalte rugăciuni din mijlocul Sfintei Mese.
127
În unele versiuni mai noi ale Sarumului este indicat ca preotul să rostească aceste rugăciuni cu mâinile ridicate
dar în cele vechi aceste indicaţii nu există, preotul trebuind doar abia la „Sus inimile” să îşi ridice mâinile.
128
Rugăciunea darurilor din Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie).
38
Numărul acestor rugăciuni este acelaşi ca şi numărul Collectelor care au fost rostite înainte
de Epistolă. Apoi Diaconul, dă Discul şi Ofertoriul129 Ipodiaconului, care îl ţine, în dreptul
feţei sale (stând pe treapta sa, în spatele Diaconului) până la rugăciunea Tatăl nostru, când îl
dă înfăşurat (sau acoperit) în Ofertoriu ministrantului.
2.4.6. Dialogul euharistic

Preotul cântă sau spune:
Preotul îşi ridică mâinile şi spune (cântă): Sus inimile.
C: Le avem [înălţate] către Domnul.
P: Să mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru.
C: Vrednic şi drept este [astfel să facem].
2.4.7. Prefaţa130
P: Vrednic, drept, sfânt şi mântuitor lucru este cu adevărat a-Ţi mulţumi în toată vremea şi în
tot locul, Ţie, Doamne, Părinte Sfinte, Atotţiitorule, Veşnicule Dumnezeu (urmează Prefaţa 131
care este variabilă)132 şi cu umilinţă a te ruga, Doamne, Veşnicul nostru Păstor, să nu laşi turma
Ta ci să o ţii pre ea pururea sub acoperământul Sfinţilor tăi Apostoli, ca ea să fie astfel
povăţuită de cei pe care Tu i-ai rânduit stăpâni şi păstori. 133
De aceea dimpreună cu Îngerii şi Arhanghelii, cu Tronurile şi Stăpâniile şi cu toate cereştile
cete, proslăvim gloriosul Tău nume, neîncetat spunând:
Preotul spune „Sfânt, Sfânt...” cu mâinile ridicate (la nivelul pieptului, fără să facă o
deschidere completă în formă de cruce, ca la alte momente). Când se ajunge la „întru numele
Domnului” îşi uneşte palmele, iar mai apoi îşi face Semnul Crucii peste chip.
129
Ofertoriul în acest context este bucata de pânză cu care sunt acoperite darurile pe care credincioşii le aduc în
timpul cântării Ofertoriului.
130
Lat. praefatio vine de la prae fari, însemnând literal „înainte cuvântare”.
131
În Biserica Ortodoxă din Apus numărul diferitelor Prefeţe era foarte mare, fiecare Praznic şi chiar fiecare Sfânt
(trecut în calendar) având o Prefaţă specifică. În jurul anului 1050, chiar atunci când Ritul Sarumului (Ceea ce
cunoaştem astăzi ca Sarum este varianta Sfântului Osmund, Episcop de Salisbury între anii 1078 şi 1099. Sarumul
însă îşi trage seva din veacul al VI-lea, de la Sfântul Augustin de Canterbury, care cu binecuvântarea Sfântului
Grigorie Dialogul introduce ca rit liturgic al Bisericii Britanice, un rit influenţat de două mari şi vechi rituri, cel
roman şi cel galican, şi mai apoi şi de Ritul Bizantin) începea să se definitiveze toate Prefeţele vechi care au fost
abolite printr-o reformă liturgică şi în locul lor au fost stabilite doar 10 Prefeţe, pe care le găsim în Sacramentariul
Sfântului Grigorie. Aceste Prefeţe au devenit obligatorii atât pentru Ritul Roman cât şi pentru Sarum. Doar o
singură Prefaţă reuşeşte Sarumul să păstreze totuşi din cele vechi şi aceasta este Prefaţa Sfintei Treimi.
132
Am aşezat aici Prefaţa Sfinţilor Apostoli care este şi Prefaţa Praznicului Sfântului Apostol Andrei (30
noiembrie). Această prefaţă are şi o încheiere diferită de cea a zilelor de rând.
133
Această încheiere a Prefeţei nu este cea specifică zilelor de rând, ci este una specială, folosită la mai multe
Praznice, printre care şi la cel al Sfântului Apostol Andrei. Încheierea Prefeţelor zilelor de rând este următoarea:
“Prin Hristos, Domnul nostru, prin Carele îngerii Te proslăvesc, Stăpâniile Ţi se închină, Puterile se cutremură,
cerurile toate şi cereştile cete împreună cu Serafimii cei binecuvântaţi şi preacuvioşi, alăturea cu toţii într-un
singur glas cu bucurie cântare de biruinţă înalţă Ţie. Cu aceste fericite Puteri, ne rugăm să ne primeşti şi pre noi,
Iubitorule de oameni Stăpâne, cei întru totul nevrednici şi păcătoşi, să strigăm şi să grăim: Sfânt, sfânt, sfânt…”
39
2.4.8. Sanctus
P, D, I, M, S,C: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de slava
Sa. Osana întru cei din înălţime. + Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului.
Osana Celui dintru înălţime.
Apoi îndată, fără niciun fel de pauză, cu mâinile unite şi cu ochii ridicaţi la Cer, Preotul
începe Canonul Liturghiei.134
După Sanctus, ministranţii (mai puţin Ipodiaconul şi Diaconul), strana şi credincioşii
îngenunchează şi rămân aşa până la Sărutarea Păcii. Îngenunchierea se face în toate zilele de
peste săptămână din întregul an. Zilele de peste săptămână însemnând Luni, Marţi, Miercuri,
Joi şi Vineri. 135 Excepţie fac doar zilele cuprinse între Paşti şi Prima Duminică de după
Praznicul Sfintei Treimi136, când nu se îngenunchează137.
2.4.9. Canonul Liturghiei

P: De aceea preamilostive Părinte, prin Iisus Hristos, Fiul Tău, Domnul nostru, cu umilinţă te
rugăm (aici Preotul îşi înclină trupul şi spune:) şi te implorăm (se ridică şi sărută Prestolul în
dreapta Sfintelor Daruri, spunând:) să binevoieşti a primi şi a binecuvânta (binecuvântează de
trei ori, cu semnul Sfintei Cruci, deodată şi Potirul şi Pâinea, spunând:) aceste + Daruri,
aceste + Puneri-înainte, aceste sfinte şi + neprihănite Jertfe: (după ce a făcut ultimul semn al
Crucii peste Daruri, Preotul îşi ridică mâinile şi continuă: 138) pre care, mai întâi le aducem Ţie
pentru Sfânta Ta Sobornicească Biserică139, pre carea împacă, ocroteşte, adună, călăuzeşte de la
o margine până la cealaltă a lumii 140, dimpreună cu slujitorii Tăi: Papa nostru (N)141, Episcopul
nostru (N), Regele nostru (N)142 şi cu toţi ortodocşi care soborniceasca şi apostoleasca credinţă
păzesc.
Acum Preotul îi pomeneşte pe cei vi, spunând:
P: Pomeneşte, Doamne, pre slujitorii Tăi (N.N.N...)
În această rugăciune să se urmărească cea a dragostei rânduială. Cinci rugăciuni 143 deci să
facă Preotul: prima pentru el însuşi, a doua pentru tatăl şi mama sa (poate să se roage şi
pentru părinţii cei trupeşti şi pentru cei duhovniceşti) şi pentru rudeniile sale, a treia pentru
prietenii săi apropiaţi, pentru enoriaşi şi pentru alţii, a patra pentru credincioşii prezenţi la
această Liturghie, a cincea pentru toţi creştinii (aici el poate pune naintea lui Dumnezeu pe
toţi prietenii săi, dar să fie cu băgare de seamă să nu întârzie prea mult cu pomenirea din
134
Canonul euharistic.
135
Aceste zile sunt numite în Apus feriae.
136
Praznicul Sfintei Treimi, în Ritul Apusean, este întotdeauna, în Duminica întâia de după Pogorârea Duhului
Sfânt. Astfel Duminica de după acest Praznic este Duminica a II-a după Cincizecime.
137
Perioadele aceste se aseamănă aproape perfect cu perioadele de “neîngenunchere” din Ritul Bizantin, atâta doar
că în Apus încă două săptămâni după Cincizecime nu se îngenunchează.
138
Indicaţiile tipiconale cuprinse în Canonul Liturghiei sunt preluate (cu câteva reformulări) din ambele surse
specificate în notele anterioare.
139
Universală.
140
În textul latin: toto orbe, iar în cel englez: throughout the world.
141
În Ritul Ortodox Apusean nu mai este pomenit Papa şi nici conducătorul secular ci, după cum este firesc, este
pomenit ierarhul ortodox al Vicariatului. În jurisdicţia rusă este pomenit înaintea episcopului, Patriarhul
Moscovei.
142
Doar în rânduiala Sarumului apare pomenirea regelui, în Ritul Roman neapărând.
143
Cinci tipuri de pomeniri.
40
pricină că mintea este nestatornică şi diavolul poate să ne ispitească cu gânduri rele sau că
pot să se ivească alte primejdii).
P: Şi pre toţi cei de faţă, a căror credinţă şi evlavie Îţi este cunoscută: pentru care aducem şi
pentru cei care Îţi aduc această Jertfă de laudă, pentru ei şi pentru ai lor, pentru răscumpărarea
sufletelor lor, pentru nădejdea sănătăţii şi ocrotirii lor, pentru cei ce acum se roagă Ţie,
Veşnicule Dumnezeu, Cel viu şi adevărat.
P: 144În comuniune cu şi cinstind mai întâi amintirea Slăvitei, Pururea-Fecioarei Maria,
Născătoarea Dumnezeului şi Domnului nostru Iisus Hristos, precum şi a Fericiţilor Apostoli şi
Martiri: Petru şi Pavel, Andrei, Iacov, Ioan, Toma, Iacov, Filip, Vartolomeu, Matei, Simon şi
Tadeu, Lin, Clet, Clement, Sixt, Corneliu, Ciprian, Laurenţiu, Hrisogon, Ioan şi Pavel, Cosma
şi Damian145 şi a tuturor Sfinţilor Tăi, prin ale căror merite şi rugăciuni, fă ca pururea să fim
păziţi şi ajutaţi de Tine, prin acelaşi Hristos, Domnul nostru. Amin.
Acum Preotul, privind spre Sfintele Daruri146 cu mare evlavie, spune:

P: De aceea te implorăm, Doamne, Jertfa slujirii noastre şi a întreagii Tale familii, binevoieşte
a o primi, ca astfel să rândui zilele noastre în pace, să ne fereşti pre noi de osânda cea veşnică
şi să ne numeri în turma aleşilor Tăi. Prin Hristos Domnul nostru. Amin
2.4.10. Epicleza
Acum privind iarăşi spre Sfintele Daruri, spune:
P: Această Punere-înainte, Tu, Dumnezeule Atotţiitorule, o fă îngăduită întru totul
(binecuvintează Darurile de trei ori cu Semnul Crucii, după cum urmează) binecu + vintează-
o, apro + bă-o, pecetlu + ieşte-ο şi o primeşte, ca să devină pentru noi (binecuvintează în
Semnul Crucii pâinea) + Trupul şi + Sângele (apoi îşi uneşte mâinile şi continuă) Preaiubitului
Tău Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru.
2.4.11. Cuvintele de instituire

Preotul îşi ridică puţin mâinile spre cer iar apoi le uneşte şi curăţeşte degetele iar apoi ia
Ostia, o ridică puţin spunând:
Care în noaptea dinainte să pătimească, a luat pâine întru Sfintele şi Preacinstitele Sale Mâini,
şi ridicându-Şi ochii la cer, (Preotul îşi ridică ochii la cer) către Tine, Dumnezeule, Atotţiitorul
Său Părinte, (Preotul se pleacă puţin şi ridicându-se continuă:) mulţumindu-Ţi, a +
binecuvântat-o, (Preotul face uşor semnul Crucii pe Ostie) a frânt-o şi a dat-o Ucenicilor Săi
zicând:
Luaţi şi mâncaţi din Acesta, toţi. Acesta este Trupul Meu.
Preotul se pleacă naintea Ostiei iar apoi o ridică spre a fi văzută de credincioşi. După aceea o
aşează făcând semnul Cruciii pe Corporal. Apoi având degetele cu care a atins Sfântul Trup,
unite, descoperă şi ia în ambele mâini Potirul, spunând:
144
Această rugăciune este denumită Infra canonem. Ceea ce am redat aici este varianta obişnuită a rugăciunii (care
este folosită şi în ziua Sfântului Andrei), dar ea mai are şi variante specifice pentru unele Praznice foarte
importante.
145
Aceşti mari Sfinţi sunt Sfinţii din “dipticul” Bisericii Romei din momentul definitivării Canonului Roman, care
prin caracterul său neschimbabil (aşa cum era el indicat de Biserica Romei în acea vreme) a dus la statornicirea
pomenirii lor exclusive.
146
În indicaţiile tipiconale ale Ritului Roman, aici se spune: „Ţinându-şi mâinile deschise deasupra Jertfei, spune”.
41
Asemenea, după ce a cinat, luând şi acest preacurat Potir întru Sfintele şi Preacinstitele Sale
Mâini, mulţumindu-Ţi, (Preotul se pleacă puţin iar mai apoi ţinând cu stânga Potirul
binecuvintează cu dreapta:) l-a + binecuvântat şi l-a dat ucenicilor Săi zicând:
Luaţi şi beţi dintru Acesta toţi. (Preotul ridică puţin Potirul şi spune:) Acesta este
Potirul Sângelui Meu, al Legământului celui nou şi veşnic, taina credinţei,
carele pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre lăsarea păcatelor.
(Preotul ridică Potirul spre a fi văzut de credincioşi şi spune: )
Ori de câte ori veţi face acestea, spre pomenirea Mea le veţi face.
Preotul aşează Potirul şi îşi curăţeşte cu grijă deasupra lui degetele spre a nu rămâne nici o
părticică, apoi cu braţele deschise în semnul crucii, şi cu degetele cu care a atins Sfântul Trup,
împreunate continuă:
2.4.12. Anamneza
P: Astfel, Doamne, noi slujitorii tăi, şi de asemenea sfânt poporul Tău, amintindu-ne fericitele
Patimi ale Aceluiaşi Hristos Fiul Tău şi Domnul Dumnezeul nostru, Învierea din morţi şi
Slăvita Înălţare la cer, punem înaintea Preacuratei Tale Măreţii din darurile Tale pe care le-ai
revărsat asupra noastră (acum face Semnul Crucii de cinci ori astfel: de primele trei ori preste
Pâine şi Potir spunând) Jertfă + curată, Jertfă + Sfântă, Jertfă + fără prihană, (cel de-al
patrulea Semn al Crucii îl face numai preste Pâine, spunând) + Pâinea cea Sfântă a Vieţii celei
Veşnice şi (cel de-al cincilea Semn al Crucii îl face numai preste Potir) + Potirul nepieritoarei
mântuiri; (priveşte spre Agneţ şi ridică mâinile sale) spre care Te rugăm să priveşti cu Chip
senin şi îndurător şi să le primeşti, aşa cum ai binevoit a primi darurile slujitorului Tău Abel şi
jertfa Patriarhului Avraam şi ceea ce Preotul Tău Melhisedec a adus Ţie, Jertfă sfântă, Jertfire
fără prihană.
2.4.13. Supplices Te rogamus147

Încrucişându-şi degetele şi plecându-se adânc zice:
P: Smerindu-ne întru adânc Te implorăm Dumnezeule Atotţiitorule: porunceşte ca Acestea să
fie purtate de mâinile Sfântului Tău Înger la cel mai presus de ceruri Altarul Tău, înaintea
Dumnezeieştii Tale Maiestăţi (se ridică şi apoi sărută Altarul în partea dreaptă a Darurilor
spunând) ca noi toţi care vom primi (acum face Semnul Crucii peste Dumnezeiescul Trup)
Preasfântul + Trup (acum face Semnul Crucii peste Potir) şi + Sânge al Fiului Tău, prin
împărtăşirea de la aceast Altar, să fim umpluţi de tot harul (îşi face Semnul Crucii pe chip) cel
ceresc şi de toată binecuvântarea, prin Acelaşi Hristos Domnul nostru. Amin.
147
Sfântul Nicolae Cabasila vede în Supplices Te rogamus, “epicleza latinilor”, cf. cap. XXX din Tâlcuirea
Dumnezeieştii Liturghii (“Sfinţirea Darurilor se săvârşeşte şi în Biserica Latină la fel ca la noi”), trad. rom. de Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.
71-75.
42
2.4.14. Pomenirea răposaţilor
P: Pomeneşte, Doamne, şi sufletele slujitorilor şi slujitoarelor Tale (N,N,N...) care au mers
înaintea noastră cu pecetea credinţei şi care se dorm somnul păcii. Lor, Doamne, şi tuturor care
se odihnesc în Hristos, fă-le parte, te rugăm, de loc răcoros, de loc luminos, de loc cu pace prin
Acelaşi Hristos Domnul nostru. Amin.
2.4.15. Comuniunea Sfinţilor

Lovindu-şi odată pieptul zice:
Şi de asemenea pe noi, robii Tăi cei păcătoşi, care nădăjduim la mulţimea milelor Tale, fă-ne a
fi părtaşi cu Sfinţii Tăi Apostoli şi Martiri: Ioan, Ştefan, Matia, Barnaba, Ignatie, Alexandru,
Marcelin, Petru, Felicitas, Perpetua, Agata, Lucia, Agnes, Cecilia, Anastasia şi cu toţi Sfinţii
Tăi, în comuniunea cărora Ţie ne rugăm să ne primeşti, necăutând la meritele noastre, ci
iertându-ne păcatele prin Hristos Domnul nostru,
Prin Care, Doamne, Tu pururea zideşti, (acum face Semnul Crucii peste Potir de trei ori
spunând) + sfinţeşti, + învii, + binecuvintezi şi ne dăruieşti nouă toate aceste bunătăţi.
2.4.16. Per Ipsum

Preotul cu mare băgare de seamă şi evlavie dă jos sfântul acoperământ de pe Potir 148.
Diaconul având mâinile spălate deja şi stând la dreapta preotului ţinând un corporal îl ajuă
pe preot
Preotul ia în mâna dreaptă Trupul Domnului şi face Semnul Crucii deasupra Potirului (în
dreptul fiecărei margini a Potirului: N,S,E,V) zicând:
+ Prin El
Faceapoi Semnul Crucii atingând cu Trupul Domnului marginile Potirului zicând:
+ şi cu El
face Semnul Crucii înlăuntrul Potirului149 zicând:
+ şi întru El, Ţie se cuvine
face Semnul Crucii deasupra Potirului din nou ca prima dată zicând:
+ Dumnezeule, Tată Atotţiitorule,
face Semnul Crucii între el şi Potir (deasupra Corporalului) zicând:
+ în unimea Sfântului Duh, toată cinstea şi slava150,
Acum Preotul aşează Dumnezeiescul Trup pe Corporal şi cu mâinile aşezate pe Sfânta Masă,
spune, cântând cu glas puternic:
în toţi vecii vecilor.
Strana şi credincioşii răspund, cântând:
Amin.
După Aminul stranei diaconul sărută Altarul şi umărul drept al Preotului.
148
În Ritul Roman după ce descoperă Potirul, Preotul face o plecăciune (genuflexiune).
149
În original: “below the chalice”
150
În Ritul Roman cuvintele “cinstea şi închinăciunea” se rostesc ridicând Potirul şi Trupul Domnului. După
rostirea lor, Potirul (acoperit cu Pala) şi Dumnezeiescul Trup sunt reaşezate pe Corporal, preotul face o plecăciune
(genuflexiune), se ridică şi astfel spune (cântând): ”în toţi vecii vecilor.”
43
2.5. Rânduiala Împărtăşirii
2.5.1. Tatăl nostru

Apoi Preotul spune, cântând: Să ne rugăm. Îndemnaţi de mântuitoarele porunci şi urmând
Dumnezeieştii rânduieli, îndrăznim a zice:
Acum Diaconul primeşte Discul de la Ipodiacon şi îl ridică (stând în partea dreapta a

Preotului) cu amândouă mâinile în sus (Discul fiind gol şi fără acoperământ) ţinându-l aşa în
timpul rugăciunii „Tatăl nostru”. Preotul îşi ridică mâinile şi astfel începe a spune (cântând):
P: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă
astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne
duce pe noi în ispită,
Strana răspunde cântând: ci ne izbăveşte de cel rău.
Preotul încheie spunând: Amin.
În continuare Preotul spune:
P: Izbăveşte-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele cele din trecut, cele de acum şi cele care au
să vie, şi pentru rugăciunile Fericitei şi Slăvitei Pururea-Fecioarei Maria, de Dumnezeu
Născătoarea şi ale Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi (Acum
Diaconul dă Discul Preotului, sărutându-i mâna. Preotul sărută Sfântul Disc şi îşi atinge cu
el, mai întâi ochiul stâng apoi pe cel drept şi apoi îşi face cu el Semnul Crucii deasupra
capului. În cele din urmă îl aşează la locul său, pe Sfânta Masă, spunând:) întru milostivire
dăruieşte pace zilelor noastre ca astfel, prin ajutorul milei Tale, să fim pururea sloboziţi de
păcat şi feriţi de toată tulburarea.
2.5.2. Frângerea
Acum Preotul descoperă Potirul, se pleacă adânc (genuflexiune) şi ridicându-se ia în mâna
dreaptă Trupul Domnului, îl ţine (între degete şi degetul mare) deasupra gurii Potirului şi îl
sfărâmă în trei părticele, spunând la prima frângere:
Prin Acelaşi Iisus Hristos, Fiul Tău, Domnul nostru, (urmează a două frângere, în timpul
căreia spune) Carele vieţuieşte şi domneşte împreună cu Tine, în unimea Duhului Sfânt, fiind
Dumnezeu,
Acum Preotul ţine deasupra gurii Potirului, două părticele în mâna dreaptă şi a treia în cea
stângă şi astfel spune:
în vecii vecilor.
Strana şi credincioşii răspund: Amin
2.5.3. „Ceasul regal”

Din Duminica de după Octava Epifaniei până în Joia Mare, şi din prima Duminică de după
Praznicul Sfintei Treimi până la Privegherea Naşterii Domnului, şi în zilele de rând şi la
Praznicele cu trei lecturi când nu cântă Protopsaltul 151, ci doar strana, Preotul şi ceilalţi
slujitori vor spune împreună, în genunchi aceşti Psalmi:
151
Este vorba aici de o categorie specială de Praznice, nu de prezenţa sau absenţa întâmplătoare a Protopsaltului
(aşa precum în Răsărit avem Praznice cu Polieleu sau fără Polieleu).
44
Psalmul 78: Dumnezeule, venit-au... cu Slavă Tatălui152
Psalmul 66: Dumnezeu să se îndure... cu Slavă Tatălui
Psalmul 20: Doamne, întru puterea ta... cu Slavă Tatălui
P: A Ta este puterea şi împărăţia, Doamne.

S,C: Tu eşti deasupra tuturor oamenilor.
P: Doamne, dăruieşte pacea în zilele noastre.
S,C: Kyrie eleison. Christe eleison. Kyrie eleison. (Doamne miluieşte. Hristoase miluieşte.
Doamne miluieşte.)
S,C: Tatăl nostru.
În încheiere Preotul cântă: Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.
P: Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui.
S,C: Şi să piară de la Faţa Lui cei ce-L urăsc pre Dânsul.
P: Nu nouă Doamne, nu nouă,
S,C: Ci numelui Tău Slavă.
P: Să ne rugăm pentru cei încercaţi şi cei robiţi,
S, C: Scoate pre Israil, Doamne din toate necazurile lui.
P: Trimite-le, Doamne, ajutor din locaşul cel sfânt al Tău,
S, C: Şi din Sion sprijineşte pe ei.
P: Doamne, fii nouă turn de tărie,
S, C: De la faţa vrăjmaşilor noştri.
P: Doamne mântuieşte pe Împăratul,
S, C: Şi auzi pre noi în orice zi Te vom chema.
P: Doamne auzi rugăciunea mea,
S,C: Şi plânsul meu să vie către Tine.
S,C: Şi cu duhul tău.
P: Să ne rugăm.
P: Dumnezeule, Carele prin preaminunata Ta purtare de grijă rânduieşti toate, cu umilinţă te

implorăm să iei pământul acesta pre carele Cel Unul-Născut, Fiul Tău l-a sfinţit cu Însuşi
Sângele Său, din mâinile vrăjmaşilor Crucii lui Hristos, şi să îl readuci pre el la creştineasca
închinare, cu milostivire aşezând întru cărarea veşnicei păci, rugăciunile cele arzânde ale
credincioşilor, făcute pentru slobozirea lui.
P: Doamne, Te implorăm, povăţuieşte pre slujitorul Tău, Episcopul nostru (N), înmulţeşte
asupra lui Darurile Harului Tău, pentru rugăciunile Fericitei şi Pururea-Fecioarei Maria, de
Dumnezeu Născătoarea, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, ca să fie ferit de toate păcatele şi să nu fie
întinat de trecătoarele griji şi astfel să se bucure de veşnica mântuire.
P: Dumnezeule Atotţiitorule, te implorăm dăruieşte slujitorului Tău, Regele nostru (N) sănătate
minţii şi trupului, ca fiind întărit în fapte bune să se poată pururea învrednici a fi apărat de
nebiruita Ta putere.
Acum toţi se ridică (îngenunchiaţi fiind de la începutul Psalmului 78).
152
La finalul fiecărui Psalm se rosteşte doxologia mică: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, / Precum era la
început, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
45
2.5.4. Binecuvântarea episcopului
Dacă slujeşte Episcopul153Diaconul întorcându-se către credincioşi spune: Plecaţi-vă pentru a
lua binecuvântare.
Credincioşii răspund: Mulţumim Lui Dumnezeu.
Preotul aşează pe Disc părticelele154 (dacă este Episcop, aşezarea se face înainte de
binecuvântare), în afară de una, cu care înseamnă, de trei ori, în chipul Crucii, gura Potirului,
zicând:
P: Pacea Domnului + să fie pururea + cu + voi.
2.5.5. Agnus Dei

S, C: Mielul lui Dumnezeu, Care iei asupra Ta păcatele lumii, miluieşte-ne pre noi.
Mielul lui Dumnezeu, Care iei asupra Ta păcatele lumii, miluieşte-ne pre noi.
Mielul lui Dumnezeu, Care iei asupra Ta păcatele lumii, dă-ne nouă pacea.
Preotul, Diaconul, Ipodiaconul (cei doi slujitori se aşeză pentru a rosti Agnus, ca la începutul
Liturghiei de-a dreapta şi de-a stânga Preotului, după rânduială) şi ministrantul spun şi ei
acestea, cu glas mai domol, plecându-se de trei ori (pentru fiecare zicere).
La Liturghiile pentru cei răposaţi, în loc de „miluieşte pre noi” şi „dă nouă pacea” se spune
„dă lor odihnă” respectiv „dă lor odihnă veşnică”.
2.5.6. Preasfânta amestecare

Apoi Preotul spune: Fie ca această preasfântă (face Semnul Crucii în Potir cu a treia Părticică)
+ amestecare a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos (o pune în Sfântul Sânge) să
fie mie şi tuturor celor care o vor primi, sănătate minţii şi trupului, mântuitoare pregătire pentru
a dobândi viaţa veşnică, prin acelaşi Hristos Domnul nostru.
C: Amin
2.5.7. Sărutarea Păcii

Înainte de Sărutul Păcii, Preotul spune155:
P: Doamne, Părinte Sfinte, Dumnezeule Atotţiitor şi Veşnic, învredniceşte-mă spre a mă
împărtăşi cu Preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, Iisus Hristos, Domnul nostru, ca prin El
să primesc iertarea tuturor păcatelor mele şi să fiu umplut de Duhul Sfânt, de pacea Ta, că Tu
eşti singurul Dumnezeu şi în afară de Tine nu este altul, Tu a cărui Împărăţie şi Stăpânie
glorioasă rămâne în vecii vecilor.
C: Amin.
153
Se spun acestea dacă slujeşte Episcopul locului.
154
Nu se precizează ce face preotul în timpul ceasului regal cu părticelele.
155
În Liturghia Ortodoxă Apuseană, aşa cum apare ea în Divine Liturgy, Vol. 6, St. Peter The Apostle, în acest
moment apare mai întâi următoarea rugăciune: P: Doamne, Iisuse Hristoase, carele ai spus Apostolilor Tăi:
Pacea Mea o dau vouă, pace las vouă, nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii Tale, şi prin voia Ta
împacă-ne, păzeşte-ne şi uneşte-ne, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, vieţuieşti şi domneşti, Dumnezeu
Unul, în vecii vecilor. C: Amin.
46
Acum Preotul sărută Corporalul în partea dreaptă a Potirului şi deasupra acestuia iar apoi dă
sărutarea păcii Diaconului, spunându-i:
P: Pace ţie şi Bisericii Lui Dumnezeu.
D: Şi duhului tău.
Preotul dă apoi sărutarea păcii Ipodiaconului. Ipodiaconul dă sărutarea păcii unuia dintre
ministranţi. Acesta sărută cu sărutul păcii, mai apoi, pe ceilalţi ministranţi. Înainte de a primi
sărutarea şi de a o dărui, fiecare se pleacă înaintea celuilalt.
Preotul dă Ιcoana Păcii (Pax156) unui ministrant157 care o poartă mai apoi (înveşmântată într-o
pânză albă) şi o dă spre sărutare fiecărui credincios (fără să se pronunţe vreun cuvânt).
2.5.8. Rugăciunile Preotului de dinaintea Împărtăşirii 158

După ce dă Icoana Păcii, Preotul se roagă înainte de a se împărtăşi. Ţinând cu ambele mâini
(împreunate) Trupul Domnului (Părticica cu care se va împărtăşii el), el spune următoarele
rugăciuni:
P: Dumnezeule şi Tată, Izvorul şi Obârşia a toată Bunătatea, Carele, mânat de milă fiind ai vrut
ca Unul-Născut Fiul Tău să Se coboare întru cele mai de jos ale lumii şi asemenea noastră să
Se facă, Trup luând, pre Carele, eu, nevrednicul Îl ţin aici, în mâinile mele, (se pleacă spre
Sfântul Trup, zicând:) mă închin, Te proslăvesc şi Te laud pre Tine, cu toată dorirea minţii şi
inimii mele, şi Te rog să nu ne părăseşti pre noi, slujitorii Tăi, ci să ne ierţi păcatele, ca să
putem întru vrednicie, cu inimă curată şi cu trup neîntinat sluji Ţie, singurului viu şi adevărat
Dumnezeu. Prin Acelaşi Hristos, Domnul nostru. Amin.
P: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Carele, după voia Tatălui şi cu
împreună-lucrarea Sfântului Duh, prin moartea Ta ai dăruit viaţă lumii, Te rog ca împărtăşindu-
mă cu Preasfântul Tău Trup şi Sânge, să mă izbăveşti de toate spurcăciunile mele şi de toate
răutăţile şi să mă faci pururea ascultător poruncilor Tale; şi nu mă lăsa a suferi veşnica
despărţire de Tine, Mântuitorul lumii, Carele vieţuieşti şi domneşti împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, fiind Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
P: Taina Trupului şi a Sângelui Tău, Doamne Iisuse Hristoase, măcar că o primesc cu
nevrednicie, să nu fie mie spre judecată şi spre osândă; ci prin milostivirea Ta să-mi fie de folos
spre mântuirea trupului şi sufletului meu. Amin
2.5.9. Împărtăşirea Preotului şi a slujitorilor

Înainte de a se împărtăşii, Preotul, acestea le spune Sfântului Trup, plecându-se:
P: Bucură-te veşnic, Preasfânt Trup a lui Hristos, ce eşti mie îndulcire preadesfătătoare, înainte
şi mai presus de toate. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos fie mie păcătosului Calea şi Viaţa.
Preotul îşi face Semnul Crucii cu Părticica în dreptul gurii, rostind: În + numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Astfel, după ce rosteşte acestea, Preotul se împărtăşeşte.
156
Pax adică „Pacea” este o icoană (ea este din metal şi are un mâner metalic, aşezat pe verso, şi Îl înfăţişează pe
Hristos în mod simbolic – în chipul unui Miel pascal). Ea va fi purtată de slujitori pentru a fi sărutată de către toţi
participanţii la Liturghie. Această rânduială are rolul de a substitui sărutarea propriu-zisă pe care la începuturi
credincioşii şi-o dădeau unii altora.
157
În prima sursă se arată că: diaconul (care stă în dreapta Preotului) primeşte de la preot „pacea”, pe care o dă
mai apoi ipodiaconului. Diaconul apoi o duce protopsaltului, iar acesta o duce mai apoi fiecărui membru al
stranei, în ordinea rangurilor. La sărbătorile fără protopsalt, pax este purtată de diacon şi este dusă spre a fi
sărutată de membrii stranei.
158
În timpul rugăciunilor şi împărtăşirii preotului strana poate începe să cânte stihul Împărtăşirii.
47
Apoi cu mare evlavie, spune Sfântului Sânge:
P: Bucură-te veşnic, Băutură îngerească, ce eşti mie îndulcire preadesfătătoare, înainte şi mai
presus de toate. Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos să fie mie păcătosului, leac al
nemuririi pentru viaţa cea veşnică.
Preotul face Semnul Crucii cu Potirul în dreptul gurii, rostind: În + numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh. Amin. Αstfel, după ce rosteşte acestea, Preotul se împărtăşeşte din Potir
cu Sfântul Sânge.
Ceilalţi Preoţi împreună-liturghisitori urmează aceeaşi rânduială, zicând aceleaşi rugăciuni.
Preotul îi împărtăşeşte apoi pe Diaconi (şi Ipodiaconi). El pune în mâinile (împreunate)

fiecărui Diacon Dumnezeiescul Trup, după aceea ei recită: Bucură-te veşnic, Preasfânt Trup şi
se împărtăşesc. Apoi, fiecare Diacon spune: Bucură-te Veşnic, Băutură îngerească, iar după
aceasta Preotul îi împărtăşeşte pe rând din Potir.
Ministranţii159 primesc Dumnezeiescul Trup de la Preot şi Preascumpul Sânge de la Diacon.
Atât împărtăşirea Diaconilor, cât şi cea a ministranţilor are loc lângă Sfânta Masă, în lateral.
După ce s-a împărtăşit preotul se pleacă puţin şi cu evlavie zice:
P: Mulţumesc Ţie, Doamne, Părinte Sfinte, Atotţiitorule, Veşnicule Dumnezeu, că m-ai hrănit
pe mine cu Preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, şi mă rog ca
această Taină a mântuirii noastre, pe carea eu păcătosul am primit-o, să nu fie mie spre judecată
sau spre osândă din pricina nevredniciilor mele, ci spre sporirea trupului şi a sufletului meu în
viaţa veşnică. Amin.
2.5.10. Ieşirea cu Sfintele Taine

Preotul şi slujitorii ies din Presbiteriu 160 în următoarea ordine şi rânduială: mai întâi un
ministrant (cel care a ţinut cădelniţa) ducând vasul cu vin (care se bea după Împărtăşire) şi
ştergarul (cu care se şterg credincioşii după Împărtăşire), apoi doi ministranţi ducând pânza
pentru Împărtăşire,161 pe urmă Diaconul cu Sfântul Potir şi, la sfârşit, Preotul cu
Dumnezeiescul Trup.
2.5.11. Împărtăşirea credincioşilor162

Strana cântă: Veniţi popoare la Sfânta şi Nemuritoarea Taină, ca să jertfim. Cu teamă şi cu
credinţă să ne apropiem, cu mâini curate să ne împărtăşim de darul pocăinţei; căci Mielul lui
Dumnezeu S-a adus pentru noi Jertfă Tatălui. Lui Unuia să ne închinăm, pe El Unul să-L
slăvim, strigând cu Îngerii: Alliluia.163
În continuare se cântă stihul Împărtăşirii (Communio).
159
Alături de ministranţi se împărtăşesc şi psalţii şi protopsaltul (în mănăstiri în strane stau monahii).
160
Ies din încăperea Altarului (Presbiteriu), pe Intrarea cea mare a Iconostasului.
161
E vorba de o pânză foarte lungă pe care cei doi ministranţi o vor ţine deschisă sub Sfântul Potir în timpul
împărtăşirii credincioşilor.
162
În traducerea lui Charles Walker împărtăşirii credincioşilor nu apare, fiindu-i rezervată doar o notă de subsol.
Ceea ce am tradus aici ca şi detaliile legate de împărtăşirea diaconilor, ipodiaconilor şi ministranţilor provin din
rânduiala ortodoxă contemporană a Liturghiei Sarumului editată de Pr. Aidan Keller (Divine Liturgy, Volume Six,
St. Peter the Apostle, Western Rite, Priest’s Edition, SDP, St. Hilarion Press, 2002, p. 50-51.)
163
Antifon specific Ritului Galican, din vechea Liturghie de la Lugdunum (Lyon).
48
Are loc împărtăşirea credincioşilor. Cei doi ministranţi ţin deschisă pânza pentru Împărtăşire
sub Sfântul Potir.164
Credincioşii se apropie, fac (cu atenţie) o mică plecăciune, sărută mâna Preotului, îşi spun
numele şi apoi primesc Preacuratul Trup al Domnului de la Preot şi Preascumpul Sânge al
Domnului de la Diacon.
Preotul împărtăşind pe credincios spune: Slujitorului lui Dumnezeu (N) să-i fie Trupul şi
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.
Credinciosul răspunde: Amin.
După ce sunt împărtăşiţi, credincioşii primesc de la un ministrant vin şi li se dă ştergarul
pentru a se şterge pe buze.
După Împărtăşirea credincioşilor, Preotul, Diaconul şi ministranţii se întorc în Presbiteriu.
Preotul cu mare grijă şi evlavie adună toate Fărâmiturile de pe pânză, ştergar, Disc şi de pe
Corporale şi le pune în Potir.
2.5.12. Purificarea Sfintelor Vase165

După această rugăciune Preotul merge în colţul din dreapta al Sfintei Mese, ţinându-şi
degetele unite (pentru a nu scăpa vreo Fărâmă rămasă) şi având Potirul între mâini,
Ipodiaconul stă alături de el şi toarnă în Potir apă şi vin.
După această prima turnare Preotul spune următoarea rugăciune:
P: Ce am luat cu gurile noastre, fă să cuprindem cu minte curată, Doamne, şi fie ca darul
acesta făcut în timp să ni se facă leac întru veşnicie.
Ipodiaconul toarnă apoi, deasupra degetelor Preotului vin în Potir. Acesta consumă cu grijă
ce a mai rămas, se şterge şi zice:
P: Fie ca Împărtăşirea aceasta, Doamne, să ne curăţească de fărădelege şi să ne facă părtaşi
leacului ceresc.
După ce consumă ce a mai rămas, Preotul aşează Potirul cu gura în jos pe Disc, pentru ca
dacă cumva a mai rămas ceva în Potir să se scurgă şi să ajungă pe Disc. Apoi, plecându-se
puţin (înaintea Sfintei Cruci de pe Sfânta Masă), spune:
P: Să ne închinăm Semnului Crucii, prin care am primit Taina Mântuirii.
Preotul se spală apoi pe mâini, iar în acest timp Diaconul împachetează corporalele. După ce
s-a spălat pe mâini Preotul revine în colţul drept al Sfintei Mese. Diaconul ia Potirul, şi îl duce
la gura (la buzele) Preotului, pentru ca dacă a mai rămas ceva să poată fi consumat.
După aceasta dimpreună cu ceilalţi slujitori, Preotul rosteşte stihul Împărtăşirii (Communio).
În tot acest timp, începând încă de la Împărtăşirea credincioşilor (şi chiar mai devreme, de la
cea a Preotului şi a slujitorului) strana condusă de Protopsalt a cântat stihul Împărtăşirii.166
164
Aici rânduielile diferă. Ceea ce este comun în toate rânduielile, indiferent dacă se ţine o pânză lungă sub Potir
sau un Disc sau că se ţine ca şi în Răsărit un ştergar sub bărbia celui ce se împărtăşeşte, este grija deosebită de a
nu cădea pe jos nimic din Sfintele Sfinţilor.
165
În rânduiala Sarumului sunt doar două purificări. În Ritul Roman, însă, sunt trei: la prima se toarnă doar vin, la
a doua vin şi apă, iar la a treia doar apă.
166
Trebuie spus că şi acest stih precum celelalte din Liturghie se interpretează într-o manieră asemănătoare
teriremurilor muzicii răsăritene (pe larg).
49
2.5.13. Stihul Împărtăşirii (Communio) 167
Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iară ei, îndată lăsând mrejele mers-au după
Domnul (Matei 4, 19-20).
După terminarea stihului Preotul îşi face Semnul Crucii peste chip şi apoi se întoarce spre
credincioşi, îşi ridică puţin braţele şi apoi îşi uneşte mâinile şi spune:
2.5.14. Postcommunio
Apo se întoarce spre Sfânta Masă şi spune:
P: Să ne rugăm. (Preotul rosteşte acum Rugăciunile de după Împărtăşire (Postcommunio) 168.
Numărul şi ordinea sunt aceleaşi ca la Collectele care au fost rostite înaintea Epistolei. )
P: Primit-am Doamne Dumnezeieştile Taine, bucurându-ne de prăznuirea Fericitului Apostol
Andrei; rugămu-Te ca precum Sfinţilor Tăi le-au fost de folos spre slavă, aşa şi nouă să ne
folosească la dobândirea iertării. Prin Domnul nostru. Amin. 169
După terminarea rugăciunilor, Preotul îşi face Semnul Crucii pe frunte, se întoarce din nou
spre credincioşi şi spune:
2.6. Încheierea
2.6.1. Apolisul
Diaconul privind spre credincioşi spune:
D: Μergeţi, Liturghia s-a sfârşit .
C: Mulţumim lui Dumnezeu.
Dacă la Liturghie nu s-a cântat Gloria, Diaconul spune privind spre Sfânta Masă:
D: Să binecuvântăm pe Domnul.
C: Mulţumim lui Dumnezeu.
La Liturghiile pentru cei răposaţi, Diaconul spune privind spre Sfânta Masă:
D: Odihnească-se în pace.
C: Amin.
167
Stihul Împărtăşirii (Communio) pentru sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei.
168
În Postul Mare (în afara Duminicilor din Post, care oricum nu sunt considerate ca zile de post) după aceste
rugăciuni mai urma încă o rugăciune, numită Super populum. Spre exemplu, iată rugăciunea primei zile de Luni
din Postul Mare: P (aceasta se spune mereu înainte de Super populum): Capetele voastre Domnului să le plecaţi.
P: Pierde, Te implorăm, Doamne, lanţurile păcatelor noastre, şi de toate pre care le merităm din cauza lor cu
milostivire, ne fereşte. Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.
169
Postcommunio pentru Praznicul Sfântului Andrei.
50
2.6.2. Placeat170
După aceasta Preotul, stând la mijlocul Sfintei Mese, cu trupul plecat şi mâinile împreunate
spune rugăciunea numită Placeat:
Fie bineplăcută Ţie, Preasfântă Treime, slujba smereniei mele; şi fă ca Jertfa aceasta pre care
eu nevrednicul am adus-o înaintea ochilor Maiestăţii Tale să fie ispăşitoare prin milostivirea
Ta, Cela ce vieţuieşti şi domneşti, Dumnezeu fiind, în vecii vecilor. Amin.
2.6.3. Binecuvântarea finală171

După terminarea rugăciunii Placeat, Preotul se ridică, se întoarce spre credincioşi şi îi
binecuvintează cu Semnul Crucii, spunând:
P: Să vă binecuvinteze pre voi Dumnezeu Atotţiitorul: + Τatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

C: Amin.
2.6.4. Procesiunea finală

După aceasta Preotul se întoarce cu faţa spre Sfânta Masă 172, o sărută, îşi face Semnul Crucii
pe chip şi spune: În + numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Apoi fiecare slujitor, începând cu Preotul, face o plecăciune (genuflexiune). După aceea are
loc procesiunea de ieşire de la Liturghie. Aceasta se face după aceeaşi rânduială ca şi cea de
la începutul Liturghiei.
170
Denumirea vine de la primul cuvânt cu care această rugăciune începe în limba latină (Placeat tibi, Sancta
Trinitas).
171
Această binecuvântare nu apare în majoritatea rânduielilor Sarumului care s-au păstrat până în zilele noastre,
dar ea este prezentă în Ritul Roman şi se pare că a existat şi în rânduielile vechi ale Sarumului.
172
Dacă binecuvântarea a fost rostită conform vechilor rânduieli; dacă nu imediat după Placeat, preotul se ridică şi
sărută Sfânta Masă.
51
CAPITOLUL III) COMENTARIU COMPARATIV– LITURGIC,
ISTORIC ŞI DUHOVNICESC
3.1. Pregătirea
Există de cel puţin 1100 de ani173 (în Apus, prima menţiune scrisă a unei rânduieli
de Pregătire o avem în Liturghia din Illyricus – care prevede câte două rugăciuni de rostit la
îmbrăcarea sfintelor veşminte174) obiceiul binecuvântat ca preotul înainte de a liturghisii,
înainte de a sluji la Altarul Domnului, să se pregătească în particular sau dimpreună cu ceilalţi
prin diferite rugăciuni.
Cred însă că acest obicei esenţial a fost practicat şi înainte de anul 900. Cu siguranţă
însă nu putem vorbi de o omogeniatate a rugăciunilor de pregătire nici înainte nici după acest
secol.
Sarumul oferă o frumoasă rânduială de Pregătire diferită însă de cea din Ritul
Roman (în Ritul Roman de până la Vatican II, în timpul înveşmântării preotul spunea ca şi în
Ritul Bizantin rugăciuni scurte legate de semnificaţia sfintelor veşminte) şi centrată în mod
substanţial pe lucrarea Sfântului Duh. În timpul îmbrăcării sfintelor veşminte Sarumul prevede
rostirea imnului „Veni, Creator Spiritus”, urmat de două stihuri din psalmul 103, rostite
responsorial, şi de o rugăciune.
Imnul „Veni, Creator Spiritus” este cântat în Apus ca pregătire înainte de praznicul
Pogorârii Duhului Sfânt, cât şi în timpul praznicului, apoi intonat la hirotonirea episcopilor şi
preoţilor, la taina mirungerii, la sfinţirea bisericilor, la începutul sinoadelor, la încoronarea
regilor şi la depunerea voturilor monahale. Autorul imnului este Sfântul Rabanus Maurus
Magnentius (780 – 856), monah benedictin francez, ajuns mai apoi Arhiepiscop de Mainz în
Germania.175
Această extrem de simplă pregătire cuprinde în sine o bogată şi luminoasă trăire în
Duhul Sfânt care arată că „o intimă legătură uneşte preoţia de Duhul Sfânt şi de misiunea
sa.”176
3.2. Începutul
Orice apropiere de Dumnezeu e începută prin pregătire, prin căutare, prin chemare
şi mai apoi prin apropiere, prin îndrăzneala de a păşi către şi cu Dumnezeu. Rânduiala
„Începutului” are darul de a fi un spaţiu de dialog între om şi Hristos, de a fi locul în care omul
se arată înaintea Domnului cu doririle sale. Prin „Început” înţelegem aici prima parte a
173
Archdale A. King, Liturgy of the Roman Church, Longman, Green and Co, London, 1957, p. 224.
174
Idem. p. 225.
175
http://en.wikipedia.org/wiki/Rabanus_Maurus#cite_ref-3
176
Pope John Paul II, “LETTER OF THE HOLY FATHER POPE JOHN PAUL II TO PRIESTS FOR HOLY
THURSDAY 1998”, http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/letters/documents/hf_jp-
ii_let_31031998_priests_en.html
52
Liturghiei, cea premergătoare Liturghiei Cuvântului, alcătuită din Introitus, Rugăciunile
începătoare, Mărturisire, Cădire, Kyrie, Cântarea îngerească (Gloria177) şi Collecta.
Integrată în Liturghia Bisericii această rânduială nu este la fel de tensionată şi
puternică în conţinut şi sens ca şi Liturghia Cuvântului şi nici la fel de adâncă şi profundă ca şi
Canonul Euharistic şi Dumnezeiasca Împărtăşire. Şi totuşi cei care participă la Liturghie ne pot
da mărturie oricând că ea e extrem de importantă şi că fără ea ar fi lipsiţi de ceva cu totul unic.
Ce are aşa de special acest „Început” al Liturghiei?
Cred că un răspuns posibil e următorul: acest început e o icoană a noastră, ne
reprezintă, spune extrem de multe despre noi, creştinii, care participăm la Liturghie. În el se
adună vieţile noastre, dorinţele şi cererile noastre. Aşa cum am spus la început, orice apropiere
de Dumnezeu e precedată de căutare. Orice găsire a lui Dumnezeu e urmată de asemenea de
căutare. Căutarea poartă în sine inima noastră doritoare, poartă durerile şi suferinţele noastre,
aflările şi doririle. Îl căutăm pe Dumnezeu pentru că El ne-a chemat la viaţă, pentru că la un
moment dat El ni s-a descoperit tandru şi liniştit, poate chiar pe nesimţite, pe nevăzute, dar
fiinţa noastră chiar fără să priceapă l-a primit şi îl poartă în adâncuri. De aceea, orice început în
relaţia cu Dumnezeu e o adevărată vistierie cu multe comori. Ritualul începutului este alcătuit
dintr-o liniştită căutare, dintr-o aprinsă pocăinţă, dintr-o căinţă doritoare de Hristos, dintr-o
convorbire cu Domnul în boarea răcoroasă a Duhului.
Într-un fel, tot ceea ce se petrece în viaţa unui creştin este un ritual al Începutului.
Viaţa omului este în sine un preludiu al unirii cu Dumnezeu.
3.2.1. Introitus-ul
Prima parte a Începutului Missei Bisericii din Sarum, după rugăciunile de pregătire
premergătoare Liturghiei, este Introitus-ul, cântarea care însoţeşte intrarea solemnă a
celebrantului principal şi a celor care îl vor asista în slujire. În catedrale, în toate Duminicile şi
la Praznice, Liturghia începe cu o procesiune (intrare solemnă sau vohod) numită ante crucem.
Se porneşte din palatul episcopal (sau din sacristie 178), iar apoi se intră în biserică. În fruntea
acestei procesiuni este purtată Crucea, apoi urmează ministranţii care duc sfeşnicele şi
cădelniţa, Ipodiaconii, Diaconii cu Evanghelia, Preoţii cu Liturghierul şi, la urmă, Episcopul
care îi binecuvântează pe credincioşi prin stropire cu apă sfinţită. Rânduiala acesta se mai
păstrează încă în Apus. În bisericile parohiale, doar Preotul şi ministrantul alcătuiesc
procesiunea care porneşte de obicei din sacristie şi se îndreaptă spre altar.
Dacă în rânduiala Liturghiei Romane de după Conciliul Tridentin, Introitus-ul este
aşezat după o serie de rugăciuni de pregătire inserate în interiorul Liturghiei 179, în rânduiala
Sarumului ca şi în cea Romană contemporană180, de după Vatican II, Introitus-ul împlineşte
rolul său practic, acela de a deschide celebrarea liturgică.
177
Doxologia mare
178
diaconicon
179
Missale Romanum : editio princeps; (1570); [ex decreto Sacrosancti Concilii Tridentini restitutum, Pii V. pont.
max., iussu editum]. ed. anast. Città del Vaticano : Libreria Editrice Vaticana, 1998.
180
În limba română noua rânduială apuseană a Dumnezeeşti Liturghii apare clar în: Liturghierul Roman, orînduit
după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti,
1993.
53
Sfântul Papă Celestin I (422-432) este menţionat în Liber Pontificalis 181 ca primul
episcop al Romei care a aşezat în Liturghie cîntarea Introitus-u-lui. Amalarius 182 (853),
Micrologus183 (1100) şi Honorius de Autun confirmă această informaţie. Honorius spune:
„Celestinus psalmos ad introitum Missae cantari instituit, de quibus Gregorius Papa postea
antiphonis ad introitum Missae modulando composuit.”184
Trebuie spus însă că Introitus-ul are origini mai vechi (finele secolului al II-lea,
începutul secolului al III –lea d. Hr.)185, el nefiind altceva decât cântul care însoţea procesiunile
creştine premergătoare slujbelor dumnezeieşti. Astfel de procesiuni erau des întâlnite atât în
spaţiul latin cât şi în cel bizantin. În capitale eclesiale precum Roma şi Constantinopol era
obiceiul ca în Duminici şi Praznice Liturghia sa fie slujită de Papă, respectiv de Patriarh, în
anumite biserici numite „staţii”, astfel se formau procesiuni ce porneau din celelalte biserici ale
oraşului şi aveau ca desinaţie „staţia” indicată de obicei la Liturghia Arhierească precedentă. Pe
parcursul acestor procesiuni se cântau antifoane, se intonau litanii care treptat au devenit parte
constitutivă a Liturghiei.
Introitus-ul nu are ca prim scop aşezarea unui mesaj scripturistic sau imnografic în
inima credincioşilor, ci sublinierea solemnităţii procesiunii cu care începe Missa. 186 În Apus
întâiul vohod al Liturghiei este punctul central al primei părţi din Liturghia Cuvântului. El
marchează ceea ce Părintele Alexander Schememan a numit „Taina Adunării”.187
Desigur că în timp această cântare a dobândit valenţe bogate, cuvintele folosite
devenind tot mai puternice în a face legătura dintre comunitatea liturgică şi prăznuirea pentru
care aceasta s-a adunat în Biserică. Astăzi textul Introitus-ului este o parte esenţială în
pregătirea pentru Liturghia cuvântului, el având rolul de a: „ deschide celebrarea, de a favoriza
unirea între membrii adunării, de a le înălţa mintea la contemplarea misterului pus în faţa lor de
timpul liturgic sau de sărbătoarea zilei şi de a însoţi procesiunea preotului şi a slujitorilor.”188
Cert este însă, că la început Introitus-ul nu avea o durată exactă, textul său putând fi
scurtat sau prelungit, depinzând în mod direct de durata desfăşurării procesiunii celebranţilor
spre Altar.
Mai întâi Introitus-ul a fost alcătuit dintr-un psalm întreg iar între stihurile
psalmului era intercalat un alt stih (numit antifon), repetat de fiecare dată. La finalul psalmului
era cântată încă din timpul Sfântului Ioan Casian189 doxologia: „Slavă Tatălui...”.
În timp însă Introitus-ul a început să se rezume la un singur stih urmat de antifon şi
de „Slavă Tatălui...”
Cu toate acestea, în multe locuri cântarea Introitus-ului s-a dovedit a fi extrem de
flexibilă, aşa cum am spus şi mai sus, datorita rolului ei de a însoţi procesiunea iniţială a
181
Liber Pontificalis, edit. Duchesne, I, p.230. apud Archdale A. King, op.cit., p. 230.
182
Amalarius de Metz , De Ecclesiasticis Officiis, lib. I-IV, Pat.Lat., t. CV, col.973-1022, lib III, cap. V; apud.
Ibidem.
183
Micrologus, De Ecclesiasticis Observationibus. Pat. Lat., t. CLI, col. 973-1022., cap.I. apud. Ibidem.
184
Honorius de Autun, Gemma animae sive De Divinis Officiis et Antiquo Ritu Missraum. Pat. Lat., t. CLXXII,
col. 543-806, lib. I, cap. LXXXVII; apud. Ibidem.
185
Baldovin, J.F., The Urban Character of Christian Worship: The Origins, Development and Meaning of
Stational Liturgy (Orientalia Christiana Analecta 228), Pont. Institutum Studiorum Orientalium, Rome, 1987.
http://www.pnac.org/station-churches/the-roman-station-liturgy/?vm=r
186
E.G. Cuthbert ( L.R.C.P), F. Atchley ( M.R.C.S), op.cit., p. 64.
187
Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Editura Bonifaciu, Bucureşti, p. 19-36.
188
Liturghierul Roman, ed.cit, p. 32.
189
A. King, op.cit., p. 232.
54
Liturghiei, procesiune care nu poate avea o durată exactă fiind condiţionată de distanţa dintre
sacristie (diaconicon) şi presbiterium (Altar).
Trebuie spus că asemenea multora dintre părţile Liturghiei Apusene, Introitus-ul are
un caracter variabil, el este determinat de ziua şi perioada liturgică în care se slujeşte Missa.
Stihurile Introitus-ului nu sunt alese numai dintre psalmi ci există o mulţime de stihuri
provenite din celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, ba
chiar şi din literatura apocrifă iudaică („Requiem aeternam dona eis Domine” – provine din a
patra carte a lui Ezdra). De asemenea, există stihuri pentru Introitus care sunt o creaţie liturgică
a Bisericii (Salve sancta parens, Gaudeamus, Benedicta sit sancta Trinitas, etc.).190
În ritul Sarumului observăm că Introitus-ul este alcătuit dintr-un stih intercalat de
un altul. Primul stih se repetă după antifon şi după „Slavă Tatălui...” în funcţie de importanţa
zilei liturgice.
Întâlnim în indicaţiile liturgice ale Sarumului referitoare la Introitus : După ce
psalţii intră în strană, cântă Introitus (antifonul intrării).... (începe Protopsaltul) Iară mie191
(continuă întreaga Strană) foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit
stăpâniile lor.
Ca şi în rânduiala Liturghiei aprobată de Papa Pius X (1910), în ritul Sarumului, în
timp ce psalţii cântă Introitus-ul, celebrantul după ce ajunge pe solee începe rostirea
rugăciunilor începătoare.
3.2.2. Rugăciunile începătoare

„Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu....” Iată în ce mod clar şi expresiv încep
rugăciunile Sfintei Liturghii.
Trebuie spus însă că în Liturghia Romană aceste cuvinte sunt precedate de o
formulă similară cu Binecuvântarea Mare din Ritul Bizantin pentru că atât Răsăritul cât şi
Apusul liturghisesc întru Sfânta Treime.
În rânduiala Sarumului „În numele Tatălui...” va fi rostită după terminarea
rugăciunilor începătoare, deci după scurta pregătire rostită în faţa Altarului, după ce preotul şi
ministrantul îşi mărturisesc păcatele şi se roagă spre a intra cu vrednicie în Sfânta Sfintelor.
Deşi omis din noua rânduială a Conciliului Vatican II, Psalmul 42 conţine o
mulţime de daruri menite parcă a ne iniţia în bucuria cea mare a Liturghiei creştine.
Primul stih al acestei rostiri (stihul 4 al Ps. 42, „Intra-voi către Jertfelnicul lui
Dumnezeu./ Către Dumnezeu Cel ce veseleşte tinereţile mele.”, stih care se va rosti de 3 ori, o
dată la început, apoi în psalm şi după doxologie) se potriveşte perfect cu momentul liturgic la
care preotul şi credincioşii iau parte. Ei intră la Jertfelnicul lui Dumnezeu, intră spre a se uni cu
Jertfa Deplină, cu Mielul lui Dumnezeu, intră spre a se împreună cu Domnul, spre a-şi
preschimba viaţa în Cel ce e Viaţa însăşi, intră spre a jertfi rodul muncii lor, pâinea şi vinul şi a
primi în schimb (O minunat schimb!), în locul pâinii şi a vinului, însuşi Preacuratul Trup şi
Sânge al Dumnezeului făcut om. Intră deci la Dumnezeu Cel ce veseleşte pururea tinereţile, cel
ce dă „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Intră cu problemele şi durerile inevitabile
ale vieţuirii acesteia pe pământ, intră ca nişte soldaţi aflaţi în continuă luptă cu vrăjmaşul, cu
cel ce mâhneşte şi loveşte cu sălbăticie. („dela omul nedrept şi viclean mă izbăveşte...
190
Ibidem, p. 232.
191
Missale Romanum Ex Decreto Concilii Tridentini Restitutum, Editio XVII., Juxta Typicam
Vaticanam, Ratisbonae, 1933, p.482.
55
Dumnezeule, întărirea mea: pentru ce m-ai lepădat şi pentru ce mâhnindu-mă umblu când mă
necăjeşte vrăjmaşul meu?... Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă turburi?”).
Intră în Biserică, se suie la Jertfelnic cu nădejde dar şi cu durere nespusă, cu răni şi
boli netămăduite, intră însetată de Dumnezeu, de Lumina şi Adevărul Său, intră amintindu-şi
de unirile de mai-nainte cu Mirele Ceresc, dorindu-le iară şi iară, fiindcă acestea sunt cele care
povăţuiesc şi aduc la muntele cel sfânt al Domnului, la corturile sale, la corturile de adunare şi
de slujire, la corturile iubirii, la cămările de taină, la cămările pline de hrană şi dumnezeiesc
alcov. („Trimite lumina Ta şi adevărul Tău: acestea m-au povăţuit şi m-au adus la muntele cel
sfânt al Tău, şi la corturile tale./ Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu, către Dumnezeu Cel
ce veseleşte tinereţile mele:/ Mărturisi-mă-voi Ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul
meu.”)
Sufletul e frânt dar se ridică, sufletul e doborât de greutăţi dar privind Altarul
tresaltă îndemnându-se, ştiind că în curând după ce va auzi glasul Domnului şi i se va ruga, va
putea să îl şi primească pe Domnul însuşi în carnea trupului său, va putea să îşi unească fiinţa
cu însăşi Fiinţa Celui Ce este. („Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă turburi?/
Nădăjduieşte spre Dumnezeu”)
Liturghia este mărturisire întru alăută, este bucuroasă vorbire cu Dumnezeu şi este
mai presus de toate vorbire faţă către faţă, este mântuire întru Cel care s-a făcut om spre a-l sui
pe om la Tatăl, spre a da omului viaţa cea nestricăcioasă întru Lumina Duhului Sfânt.
(„Mărturisi-mă-voi Ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu./ Nădăjduieşte spre
Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.”)
Pentru aceasta se şi încheie acest psalm liturgic cu bine-cunoascuta doxologie
treimică şi cu reafirmarea voinţei şi deciziei de a fi pe deplin creştin, de a intra la Jertfelnicul
lui Dumenezeu, cel ce ne veseleşte tinereţile cele vremelnice şi veşnice. („Slavă Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh./ Precum era la început şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin./
Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu./ Către Dumnezeu Cel ce veseleşte tinereţile mele.”)
Referindu-ne acum la istoria introducerii acestui psalm în Liturghie trebuie să
spunem că se cunoaşte o primă utilizare a sa în 840 în Liturghierul Arhieresc (Pontifical) a lui
Prudentius din Troyes. Apoi Lebrun arată că în două Missale din Anglia, unul din jurul anului
1000 şi altul apărut la puţină vreme după 1300, apare rostit Ps. 42 în forma care se regăseşte
acum atât în Sarum cât şi în Ritul Roman anterior Conciliului Vatican II. Deci putem spune că
rostirea sa în acestă formă are o vechime de cel puţin 1012 ani iar utilizarea sa în Liturghie are
o vechime de cel puţin 1172 ani.
Din păcate, acest psalm a fost ascuns în rânduiala Sarumului prin rostirea sa în
acelaşi timp cu cântarea Introitus-ului. De multe ori chiar şi în Ritul Roman el a fost acoperit
de preludiul organistului şi de imposibiltatea credincioşilor de a auzi rugăciunile rostite cu glas
scăzut de preot şi ministrant în faţa Altarului. Doar în bisericile mici, la Liturghiile fără
acompaniament muzical, unde credincioşii puteau fi aproape de Altar, exista în ritul Roman
posibilitatea auzirii acestui psalm.
În realitate însă, răspunsurile pe care ministrantul le dă sunt de fapt şi de drept
răspunsurile credincioşilor, astfel încât rostirea normală a acestui psalm este rostirea de către
preot şi credincioşi într-o manieră responsorială.
Două Missale franceze de la finele secolului al XVI-lea – Troyes (1580) şi Rennes
(1588) – au în dreptul acestui psalm indicaţia clară de a fi rostit de către preoţi şi credincioşi.
Abandonarea acestui psalm în noua rânduială liturgică romană nu cred că e de bun
augur. Ea se întemeiază pe faptul că de-a lungul istoriei acest psalm a fost rostit în unele locuri
în afara Liturghiei propriu-zise ca rugăciune de pregătire, în Sacristie, în timpul îmbrăcării
56
veşmintelor sau în timpul procesiunii spre Altar (Missal Mainz, (1602), De Vert (1708), Missal
Soissons (1745)). Cert este că, aşa cum am arătat anterior, vechimea rostirii acestui psalm în
Liturghie, frumuseţea şi expresivitatea sa încărcată de înţeles, justifică pe deplin nu înlăturarea
sa ci rostirea sa clară prin integrarea congregaţiei în recitare (ceea ce rostea ministrantul va
trebui să fie rostit de credincioşi). 192
În ritul Sarumului după repetarea stihului 4 din Psalmul 42 urmează Kyrie eleison
(în forma simplă Kyrie eleison. Christe eleison. Kyrie eleison), Tatăl nostru şi Bucură-te Marie.
Aceste rugăciuni nu sunt prezente în Ritul Roman.
3.2.3. Mărturisirea
O parte esenţială a începutului Liturghiei este Mărturisirea. Ea este alături de „În
numele …” prezentă atât în ritul Sarumului cât şi în ritul Roman vechi (anterior C.V.II) şi în cel
nou. Conciliul Vatican II are însă meritul de a reda mărturisirii locul binemeritat în săvărşirea
slujbei dumnezeeşti. În noua rânduială, în mod fericit, mărturisirea este săvărşită atât de către
preot cât şi de către credincioşi. În rânduiala Sarumului şi în cea Tridentină mărturisirea era
săvărşită doar de către preot şi ministrant, credincioşii neluând parte la ea. De asemenea,
preotul şi ministrantul rosteau mărturisiri separate. În Novo Ordo preotul şi credincioşii rostesc
aceeaşi mărturisire.
Ceea ce se pierde însă în Novo Ordo este formula veche de dezlegare rostită de
preot. În ritul nou această formulă este înlăturată şi este păstrată doar rugăciunea de iertare a
păcatelor pe care în rânduiala Sarumului şi în cea Tridentină o puteau rosti şi laicii pentru
preot. Acesteia din urmă i se acordă valoare de formulă de dezlegare rostită de preot.
De asemenea, se pierde mărturisirea către Maica Domnului şi sfinţi, aceştia fiind
invocaţi doar ca rugători la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. În Sarum şi în vechiul Rit
Roman penitentul se mărturiseşte mai întâi lui Dumnezeu iar mai apoi Maicii Sale, sfinţilor şi
fraţilor (în Ritul Roman, ministantul se mărturiseşte preotului şi nu fraţilor), în rânduiala
Sarumului mărturisirea e simplă („Mărturisesc lui Dumnezeu, Sfintei Maria, tuturor Sfinţilor şi
vouă...”) iar în Ritul Roman ea e mai complexă („Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul,
fericitei Maria pururea Fecioara, fericitului Arhanghel Mihail, fericitului Ioan Botezătorul,
sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, tuturor Sfinţilor, şi vouă, fraţilor/ţie părinte ...”).
Mărturisirea păcatelor în faţa lui Dumnezeu, a sfinţilor şi a fraţilor este esenţială
pentru că roada păcatului este ieşirea din comuniunea Bisericii, fiecare păcat într-o mai mică
sau mai mare măsură înseamnă o auto-excomunicare, o pierdere a legăturii vii în Hristos cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi cu fiecare mădular a Trupului Domnului.Intrarea înapoi în
comuniunea care se săvârşeşte prin Dumnezeiasca Liturghie presupune un rit iniţial de
pocăinţă, foarte important în liturghisirea apuseană, rit în care venim în faţa lui Dumnezeu, a
sfinţilor şi a fraţilor şi ne mărturisim lor păcatele spre a ne vindeca de singuratatea noastră, de
iadul cel mai din afară, spre a reintra în Iubirea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte pomenirea
sfinţilor, consider o pierdere noua formulă a Conciliului Vatican II şi văd întru totul necesară
păstrarea vechilor formule.
În ceea ce priveşte rugăciunea de iertare, ea este pe alocuri diferită în Ritul
Sarumului faţă de cea din cel Roman. În Ritul Roman, atât în cel vechi cât şi în cel nou, avem o
formulă mai concisă dar la fel de sugestivă şi frumoasă: „Dumnezeu Atotţiitorul să te
miluiască, să-ţi ierte toate păcatele şi la viaţa cea veşnică să te ducă.” 193. În Ritul Sarumului se
cere de la Dumnezeu şi izbăvirea de tot răul, statornicie întru tot lucrul bun şi întărire.
192
A. King, op.cit., p. 225-230.
57
Trebuie spus că în ritul nou există pe lângă formula clasică a mărturisirii şi alte
variante, precum tropii penitenţiali ataşaţi Kyrie eleison-ului şi chiar alte rituri penitenţiale care
înlocuiesc mărturisirea, spre exemplu impunerea cenuşii în Miercurea Cenuşii sau stropirea cu
apă sfinţită din praznicul Botezului Domnului şi de la Vigilia Pascală.
În ceea ce priveşte istoricul „Confiteor-ului”194 se ştie că formula din Ritul Tridentin
există încă din secolul al XIII-lea şi a devenit normativă după Conciliul de la Ravena din 1314.
În Ordo Romanus XIV întâlnim o formulă mai bogată care pe lângă păcatele săvârşite cu
gândul, cuvântul şi fapta adaugă şi cele săvârşite prin delectare (delectatione) şi consens
(consensu). În Novo Ordo apar şi păcatele săvârşite prin omisiune.
Trebuie spus că înaninte de reforma liturgică din cadrul Conciliului Tridentin, textul
mărturisirii varia de la o biserică la alta. Într-un vechi Pontifical parizian se oferă episcopului
posibilitatea de a rosti Confiteor-ul după voia sa proprie.
Foarte apropiată de varianta Tridentină este cea de secol 10, din Rânduiala
benedictină a Liturghiei din Mănăstirea St. Vincent din Metz. 195
De asemenea, numele sfinţilor către care se face mărturisirea au variat de-a lungul
secolelor, astfel încât în Liturghierul din Salerno (1431) îl aflăm şi pe Sfântul Apostol Matei.
Ordinele monahale mari au avut dreptul de a adauga micii liste de sfinţi şi pe sfântul lor
întemeietor196, astfel încât benedictinii se puteau mărturisii Sfântului Benedict şi franciscanii
Sfântului Francisc de Asisi (este foarte interesant acest lucru pentru că în Apus există o legătură
foarte puternică, consfinţită chiar prin ceremonia de depunere a voturilor între monah şi
întemeietorul ordinului din care face parte).
Nu putem încheia partea aceasta dedicată mărturisirii fără să amintim de sugestiva
„lovire a pieptului” prezentă atât în Ritul Roman vechi cât şi în cel de după Vatican II.
Penitentul îşi recunoaşte vinovăţia şi cu pumnul mâinii drepte se loveşte uşor peste piept, de
trei ori, în timp ce rosteşte „din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea”.
Aşa cum am menţionat şi în cele de mai sus, mărturisirea păcatelor şi dezlegarea
acordată de preot este o parte fundamentală a începutului Liturghiei Apusene. Aceasta ne invită
să medităm la importanţa pocăinţei în viaţa creştinului, pocăinţa care nu trebuie privită ca ceva
separat de Liturghie, de multe ori chiar ca ceva care blochează accesul normal la Împărtăşirea
cu Trupul şi Sângele Domnului, ci ca parte constitutivă a Liturghiei menită nu să îngreuieze
accesul la Hristos, ci dimpotrivă să îl faciliteze.
3.2.4. Kyrie Eleison

O formulă grecească prezentă în Liturghia Apuseană: Kyrie Eleison. O rugăciune ce
ne poate duce cu gândul la timpul în care Liturghia Romană era celebrată în greacă. Cu toate
acestea, prezenţa sa în cadrul sfintei slujbe se face simţită abia în în jurul secolului al VI-lea. În
529 la Sinodul II de la Vaison, ţinut sub oblăduirea Sfântului Cesarius de Arles, se ia o decizie
pozitivă în ceea ce priveşte folosirea acestei formule. Al doilea canon al conciliului stabileşte
legitimitatea cântării lui Kyrie în Biseica Galicană ca urmare a adoptării sale de către Biserica
193
Traducerile din ritul Roman îmi aparţin şi sunt făcute după: Missale Romanum Ex Decreto Concilii
Tridentini Restitutum, Editio XVII., Juxta Typicam Vaticanam, Ratisbonae, 1933, p. 266.
194
“Confiteor” e primul cuvânt al mărturisirii apusene din Liturghie, înseamnând „mărturisesc”. El este astfel
numele acestei părţi din Liturghie.
195
Archdale A. King, op.cit., p. 228.
196
Unele ordine nu au ca figură centrală pe sfântul întemeietor ci pe un alt sfânt ales de întemeietor ca ocrotitor şi
model al ordinului.
58
Romei şi a răspândirii sale în mijlocul creştinilor din Italia. Sfântul Benedict se alătură celor
care folosesc rostirea lui Kyrie scriind înainte de 543 în Regula sa despre „suplicatio Litaniae”.
Sfântului Grigorie Dialogul (590 – 604) I se atribuie de către ucenicul său, Sfântul
Ioan Diaconul introducerea la Roma a obiceiului cântării Kyrie, dar există dovezi clare ce
indică o folosire anterioară pontificatului marelui sfânt părinte. Ceea ce putem să legăm de
personalitatea sa este o anumită scurtare a cântării Kyrie pentru liturghiile din zilele de rând.
Scurtare care treptat s-a generalizat, făcând să dispară aproape în întregime litaniile şi tropii
asociaţi lui Kyrie.
Apărând rostirea lui Kyrie în faţa celor care acuzau bizantinizarea Liturghiei
Apusene, Sfântul Grigorie spune: „ Noi nici nu spunem şi nici nu am spus Kyrie eleison aşa
cum îl spun grecii. Pentru că la greci este rostit împreună, de către toţi; la noi este intonat mai
întâi de către clerici iar mai apoi, ca răspuns, de către credincioşi şi Christe eleison este spus de
asemenea, ceea ce nu se întâmplă la greci. Dar la liturghiile zilnice noi lăsăm deoparte unele
părţi care de obicei se spun; noi spunem doar Kyrie eleison si Christe eleison, pentru a ne
concentra mai mult pe aceste cuvinte ale rugăciunii.”197
În timpul lui Carol cel Mare, cântarea Kyrie a primit valenţe trinitare, primul Kyrie
eleison devenind invocaţie către Tatăl, iat cel rostit dupa Christe eleison fiind adresat Sfântului
Duh. Înainte însă, aşa cum este şi astăzi în Novo Ordo, întreaga rugaciune Kyrie era înălţată
către Fiul, Cel care este Kyrios, Cel în a cărui pomenire se slujeşte Jertfa liturgică.198
În Ritul Tridentin se rosteşte de trei ori Kyrie eleison, apoi de trei ori Christe
eleison urmat de inca trei ori Kyrie eleison. In Novo Ordo, atunci când nu se foloseşte Kyrie cu
tropi, ca formula de penitenţă, se intonează o dată de către celebrant Kyrie eleison, urmat de
răspunsul adunării ce repetă aceleaşi cuvinte după care celebrantul continuă spunând Christe
eleison, credincioşii răspund la fel şi încheie urmat de credincioşi în acelaşi mod cu Kyrie
eleison. Dacă până la Vatican II, aceste formule erau rostite numai în limba greacă, astăzi ele
pot fi spus şi în limbile vernaculare.
Înainte de generalizarea scurtării lui Kyrie rostirea sa era asemănătoare în unele
privinţe unei ectenii bizantine. Existau însă câteva diferenţe semnificative. Cererile ecteniei
erau rostite de către conducătorul stranei şi ele erau adesea extrem de încărcate de mesaj
teologic, dogmatic, duhovnicesc, nelimitându-se la nevoile practice ale comunităţii.
Frumuseţea cântării era debordantă, împodobind cu multă măiestrie slujirea dumnezeiască a
Liturghiei. Multă vreme nu a existat un număr exact al cererilor ele depinzând de indicaţiile
celebrantului adresate stranei. Până prin secolele XII-XIII-lea, protopsaltul (prior scholae)
primea semnale în timpul slujbei legate de numărul cererilor şi de lungimea intonării lui Kyrie.
Totuşi, trebuie spus că cel mai des întâlnit număr al cererilor era 9. Trei cereri pentru primii trei
Kyrie, trei pentru cei trei Christe şi trei pentru ultimii Kyrie.
Printre cererile din Kyrie, alături de vechile litanii (ale căror urme le putem vedea în
slujba tridentină a Sâmbetei celei Mari şi a Vigilei dinaintea Pogorîrii Duhului Sfânt când
Liturghia începe cu litanii în urma cărora Kyrie urmează cu multă naturaleţe ca în vechime) se
află şi aşa numiţii „tropi”, formule extrem de bogate care se pare s-au generalizat în slujbă în
secolul al IX-lea, ca urmare a necesităţii umplerii golului lăsat de anterioara prescurtare a lui
Kyrie. Liturghiile pontificale medievale aveau nevoie de frumuseţea şi măreţia unei cântări
complexe, astfel încât inovaţia de inspiraţie grecească (unii cercetători tind să lege tropii de
troparele bizantine) ce s-a dezvoltat în secolul VII-lea în Mănăstirea Sfântului Gall, a fost
197
Greg., Epist. IX, 12; Pat. Lat., t. LXXVII, col. 956. apud. Archdale A. King, op.cit., p. 234.
198
Jungmann, The Eucharistic Prayer, chap. II, p.33. apud Archdale A. King, op.cit., p. 235.
59
adoptată, dezvoltându-se considerabil în întregul Apus până în secolul al 12-lea. Din păcate
însă, Papa Pius al V-lea (1570), „părintele” reformelor tridentine a decis să înlăture tropii din
Liturghie. Cu toate acestea, amintirea lor a rămas chiar în Gradualul Vaticanului (carte oficială
de cântări liturgice) unde partiturile lui Kyrie poartă denumirea dată de primele cuvinte ale
tropilor (Kyrie Rex Genitor, Kyrie Orbis factor etc.- Adică Kyrie la care se cânta la început
despre Tatăl Cela ce este Rex genitor, Orbis factor s.a.m.d )199
În Ritul Ortdox Apusean contemporan, parohiile din cuprinsul Patriarhiei
Antiohiene folosesc Kyrie în forma sa simplă iar cele din Patriarhia Moscovei îl folosesc cu
bogatele litanii vechi şi cu frumoşi şi sugestivii tropi.
3.2.5. Cădirea
Există trei momente în care se cădeşte în Liturghia Sarumului şi, în general, în
liturghiile apusene: la începutul slujirii, în cadrul rânduielii proclamării Evangheliei şi la
Ofertoriu.
La început este cădită sfânta masă şi preotul. La citirea Evangheliei este cădit doar
Evangheliarul iar la Ofertoriu alături de altar, sfintele daruri, preot şi slujitori sunt cădiţi şi
credincioşii.
Cădelniţa fumegândă însoţeşte de asemenea procesiunile liturghiei. Ea este parte a
„vohodului” iniţial cu care se deschide slujirea, apoi însoţeşte cartea evangheliei în procesiunea
spre amvon şi în finalul slujbei este purtată în procesiunea care duce spre sacristie.
Tâmâierea a fost parte a slujirii iudaice din Templul din Ierusalim şi primele
comunităţi creştine care erau extrem de familiarizate cu viaţa cultică ebraică înţelegeau foarte
bine rostul utilizării ei spre slava lui Dumnezeu.
Privind tămâierea nu putem să nu ne ducem cu gândul la cartea Ieşirii acolo unde
Dumnezeu însuşi îi porunceşte lui Moise cele legate de cădirea altarului: „ Şi a grăit Domnul
către Moise, zicând: „ Spune-le fiilor lui Israel: Să-mi aduceţi prinoase; de la tot omul pe care-l
lasă inima să dea, să-mi strângeţi de la ei pârga mea. Iată prinoasele pe care le ve-i strânge de
la ei: … miresme… pentru tămâia cea binemirositoare.” (Ieşirea 25, 1,2,6). 200 Vedem deci că
Dumnezeu îi cere lui Moise pârgă din miresmele ce dau un parfum bogat tămâiei. Ca orice
element luat din creaţie şi oferit ca mulţumire Creatorului şi mireasma tămâiei ne descoperă
sensul adânc al „plăcutului”, acela de a ne pune în legătură cu Iubitorul de oameni, cu Cel prea
bun, cu Dumnezeu care a creat lumea prin Fiul Său şi o cheamă neîncetat la unire cu El spre
bucurie şi desăvârşire vecinică.
Până şi cădelniţa apare într-o anumită formă în Exod căci Domnul îl povăţuieşte pe
Moise, zicând: „ Şi vei face blidele ei şi vasele pentru tămâie. 201” De asemenea, în Apocalipsă
întâlnim din nou utilizate vase speciale pentru tămâie: „ Şi când au luat cartea, cele patru Fiinţe
şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi cupe de
aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.” Pasajul acesta ne oferă şi o înţelegere a
tămâierii care este asemănat rugăciunii sfinţilor. Putem să facem legătura şi cu psalmul 140 în
care glasul rugător al Bisericii strigă: „ Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea
ta.”202 (Ps. 140, 2)
199
Archdale A. King, op.cit., p. 234-236.
200
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 105.
201
În traducerile româneşti apare: “căţuile”
60
Tămâia se aduce înainte Domnului, prin ea este cinstit şi lăudat Dumnezeu. În
Vechiul Legământ altarul tămâierii era aşezat „ în faţa perdelei de dinaintea chivotului
mărturiilor” acolo unde Dumnezeu îi spune lui Moise că se va arăta. În Noul Legământ altarul
tămâiat este chiar altarul Jertfei Euharistice, este altarul pe care stă însuşi Dumnezeu făcut om,
altarul jertfei şi prezenţei permanente a însuşi Trupului şi Sângelui Său.
De asemenea, altarul este locul prezenţei sfinţilor mucenici (prin moaştele lor), cei
care sunt următorii deplini ai Mielului lui Dumnezeu, cei care s-au făcut una cu Hristos prin
credinţa şi patima lor mărturisitoare. În Apocalipsă stă scris: „ am văzut sub Jertfelnic sufletele
celor înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei pe care o aveau.”
În cădire este, deci, în Liturghia Sarumului, tâmâiată Sfânta Masă ca loc al jertfei
euharistice, Tabernacolul, sălaşul Dumnezeului celui Viu, Sfintele Moaşte din şi de pe Sfânta
Masă (exista şi încă mai există în Apus şi obiceiul acesta de a aşeza răcliţe cu Sfinte Moaşte pe
Sfânta Masă), preotul, Sfânta Evanghelie, slujitorii din Altar şi adunarea credincioşilor, poporul
sfânt al lui Dumnezeu, mădularele Trupului lui Hristos.
3.2.6. Cântarea îngerească (Gloria )

“Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe
Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni
bună-voire!” (Luca 2, 13-14).203
Lauda oştirii îngereşti, cântul lor de bucurie ce a însoţit Naşterea lui Hristos
străpunge şi inimile credincioşilor care cântă Duminica şi la praznice imnul angelic, imnul
puternicei exultări, cântarea glorificării Domnului: „Gloria in excelsis Deo!”
Împrumutat din Utrenia Bizantină, urmând cel mai probabil obiceiului Bisericii din
Ierusalim, de a-l cânta în noaptea de Crăciun, Gloria apare în Liber Pontificalis ca fiind aşezată
în Liturghia Romană de către Sfântul Papă Telesefor (142-153) spre a fi intonată înaintea
Jertfei euharistice de la Liturghia de veghe din praznicul Naşterii Domnului. Informaţia aceasta
aşează astfel foarte devreme introducerea imnului în Apus. Este mai probabil însă ca Sfântul
Ilarie de Poitiers să fi adus imnul din Bizanţ în Apus. Sfântul a fost exilat în părţile de răsărit
ale Imperiului (360) şi a avut parte de întâlnirea cu această veche alcătuire liturgică ascultându-
o adesea în Biserică.
Originea doxologiei mari se pierde undeva în primele veacuri creştine. Adrian
Fortescue ne spune că Gloria este la origine unul dintre „psalmii privaţi” (psalmi idiotici) 204
cântaţi în Biserica primară. Imnul acesta este cu siguranţă compus cel târziu în secolul al III-lea
căci vocabularul său nu este în tonul formulărilor teologice ulterioare, expresiile utilizate fiind
mărturia clară a vechimii sale.
Slavoslovia a fost pomenită de către Sfântul Atanasie (373) în lucrarea sa Despre
Feciorie205, ca parte a rugăciunilor de dimineaţă.
202
203
Sinopsa celor patru Evanghelii, ediţie realizată de Pr. prof. Constantin Corniţescu, Societatea Biblică
Interconfesională din România, Bucureşti, 2000, p. 24.
204
Fortescue, The Mass ( London, 1912), part II, chap. V, 6, p. 239. apud. Archdale A. King, op.cit., p. 237..
205
De Virginitate, cap. XX; Pat. Graec., t. XXVIII, col. 275. apud. Ibidem.
61
Există mărturii care arată că şi în Apus, Gloria a fost rostită, la început, în cadrul
Oficiului Divin.206 Din scriptoriumu-l207 Sfântului Martin din Tours avem cartea Libellus
Turonensis (850) care cuprinde în rânduiala Laudelor208 şi imnul angelic209.
Cântarea Gloriei a fost legată în Apus, în mod particular nu doar de noaptea de
Crăciun, când după unele mărturii, se pare că, pentru prima dată, a fost cântată în Basilica
Sfânta Maria Mare de la Roma în secolul al V-lea, ci şi de praznicul Paştilor. În străvechiul rit
al Bisericii din Benevento, el se cânta în greacă şi latină în faţa fântânii baptismale cu prilejul
botezului catehumenilor din Sâmbăta cea Mare. De asemenea, pentru un timp îndelungat (până
în secolele XI- XII)210 Gloria a putut fi intonată de preoţi şi de congregaţiile lor, în lipsa unui
episcop, doar cu prilejul Liturghiei Învierii Domnului, în restul timpului fiind rezervată doar
liturghiilor pontificale.211 Printre primele mărturii de „liberalizare” a rostirii slavosloviei sunt
Tipicul de la Cluny şi Ordinarium-ul de la Monte Cassino.
Imnul Gloria poate fi rostit astăzi de către toţi preoţii alături de credincioşii lor
atunci când rânduiala prevede prezenţa sa în Sfânta Liturghie.
Preotul începe singur imnul intonând solemn sau cântând în limba poporului sau în
latină primele cuvinte rostite de îngeri: „Gloria in excelsis Deo!” apoi i se alătură vocile
credincioşilor. În Ritul Roman tridentin cât şi în cel ortodox contemporan imnul are momente
în care sunt prevăzute plecarea capetelor într-un gest de închinare şi reverenţă. Aceste momente
sunt legate de expresii din textul Gloriei. Spre exemplu în Ritul Tridentin este prescrisă
plecăciunea când se spune: „închinămu-ne Ţie”, „mulţumim Ţie”, „Iisus Hristos”, „primeşte
rugăciunea noastră”. În rânduiala veche a Sarumului ca şi în ritul de după Conciliul Vatican II
nu apar astfel de indicaţii, cu toate acestea încă mulţi preoţi, monahi şi credincioşi mai urmează
vechile obiceiuri simţind necesitatea şi frumuseţea lor.
Doxologia mare nu este intonată la fiecare Liturghie, ea fiind rezevată Duminicilor
(din afara Adventului212 şi Postului Mare) şi praznicelor şi mai poate fi rostită şi la alte ocazii
solemne. În Liturghierele apusene sunt însemnate zilele liturgice în timpul cărora se rosteşte
slavoslovia.
Prin angelicul imn, „Biserica, adunată în Duhul Sfânt, îl preamăreşte şi îl imploră
pe Dumnzeu Tatăl şi pe Mielul lui Dumnezeu.”213
Cu expresivă simplitate, imnul cuprinde în sine aşa cum spune Dom Prosper
Gueranger, Abatele Mănăstirii Solesmes, „entuziasmul şi grăirea clocotitoare a sufletului.”214
3.2.7. Collecta
Prima parte a Liturghiei este încununată de Collectă. Ea este numită în Novo Ordo
Rugăciunea zilei, arătându-se astfel rolul ei, acela de a puncta dedicarea celebrării. Ea exprimă
206
Denumire specifică Apusului pentru ceea ce în Răsărit este denumit ca “Cele şapte laude”
207
Atelierul de scrieri, manuscrise.
208
Utrenia Apuseană.
209
210
E.G. Cuthbert ( L.R.C.P), F. Atchley ( M.R.C.S), op.cit., p. 72.
211
Arhiereşti.
212
Postul Mare.
213
Institutio generalis, 31 în Liturghierul Roman, ed.cit, p. 33.
214
Dom Prosper Gueranger, Explanation of the Prayers and Ceremonies of Holy Mass, Biretta Books, Ltd.,
Chicago, 2007, p. 8.
ediţie digitală pe www.SanctaMissa.org
62
momentul în care şi pentru care se slujeşte Liturghia, timpul liturgic, sărbătoarea, intenţia
pentru care adunarea credincioşilor în frunte cu sacerdotul se roagă.
În rânduiala Sarumului ca şi în cea Tridentină era posibilă, şi chiar în unele zile
indicată, rostirea mai multor collecte cumulându-se astfel, ca şi în Ritul Bizantin actual, mai
multe centre de referinţă pentru aceeaşi celebrare. Astăzi Conciliul Vatican II a suprimat, nu
fără o motivaţie bine întemeiată, posibilitatea rostirii mai multor collecte, arătând că unicitatea
collectei oferă o clară orientare liturgică. Trebuie spus că în Ritul Roman iniţial era de
asemenea pentru o Sfântă Liturghie, o singură Collectă (şi o singură Evanghelie şi o singură
Prefaţă). Rostirea unor multiple collecte a venit o dată cu imixtiunile Carolingiene şi a pătruns
masiv în Ritul Roman abia în secolul al XII-lea.
Collecta unică a dus şi la o singură Rugăciune asupra darurilor şi la o singură
Rugăciune după Împărtăşanie aşa cum vom vedea în tâlcuirea acelor momente.
Acumularea de intenţii în slujire nu înseamnă neapărat o apropiere mai mare de
darurile Bisericii, ci poate însemna risipire şi neatenţie. Spre exemplu, în trecut Ritul Roman
avea ca şi Ritul Bizantin de azi, foarte puţine zile feriale, intercalându-se astfel, spre exemplu,
în Postul Mare, sărbătorirea sfinţilor cu caracterul penitenţial al zilei liturgice de rând. Acelaşi
lucru se întâmpla şi cu zilele „timpului de peste an” (numit în Răsărit, perioada Octoichului)
ajungându-se la o slabă subliniere a momentului liturgic.
Astăzi, Ritul Roman oferă un calendar liturgic aerisit şi clar în care zilele dedicate
sfinţilor şi zilele feriale formează o simfonie menită să edifice credinciosul.
Aceasta nu înseamnă, cred eu, că rostirea mai multor collecte trebuie obligatoriu
suprimată şi în Ritul Apusean Ortodox, ci că trebuie să ţinem cont în general de principiul
unicităţii intenţiei de celebrare, menţinând totuşi posibilitatea unor excepţii necesare.
Collecta este precedată de o formulă de salut liturgic, adresat de protos
congregaţiei: „Domnul să fie cu voi”. I se răspunde printr-o alcătuire de origină semitică: „ Şi
cu duhul tău”, însemnând de fapt „şi cu tine.”
Preotul continuă adresarea, invitând asemblea la rugăciune („Să ne rugăm215”). Se
vede clar aici rolul preoţiei universale a credincioşilor care celebrează efectiv, în concordanţă
cu misiunea lor, alături şi conduşi de slujitorul hirotonit.
Referindu-ne la istoria Collectei, vom spune că „o invitaţie la rugăciune pentru
anumite trebuinţe se găseşte în trei dintre primele Sacramentarii Romane.”
Termenul de „collecta”, termen vechi latin pentru mai tânărul” cuvânt latin,
„collectio”, corespunde întocmai cu grecescul „συναξις.”
Collecta, arată Walfrid Strabo şi Micrologus, este o adunare de rugăciuni şi cereri
sintetizate într-una singură.
Asemenea întregii rânduieli premergătoare Liturghiei propriu-zise (care începea în
vechime cu proclamare Cuvântului Scripturistic) şi partea aceasta îşi trage rădăcinile din
rânduiala procesiunilor care prefaţau celebrarea arhierească în Roma. Se obişnuia ca la
plecarea din biserica de unde se începea „vohodul” extins să se rostească o rugăciune iniţială
care era mai apoi repetată şi în biserica unde se săvârşea Liturghia.Collecta deschidea şi
închidea procesiune, concluzionând astfel rugăciunile din procesiune şi oferind Liturghiei
începerea şi intenţia pentru care se mijlocea. Se vede însă clar din textele diferitelor collecte că
ea nu conţinea doar un mesaj legat strict de nevoile terestre sau spirituale imediate ale obştii, ci
conţinea mai ales aceste nevoi articulate pe momentul liturgic prăznuit şi meditat prin
celebrare.
215
În latină, celebrul, concisul şi esenţialul: “Oremus”
63
Collectele Ritului Roman spre deosebire de cele din Ritul Galican sau de vastele
rugăciuni prezente în Liturghia Bizantină şi Mozarabică se evidenţiază prin forma lor succintă
clară, redusă la esenţial. Lipseşte orice sentimentalism, orice ornamentaţie bogată. Ele sunt de
regulă scurte şi au o singură cerere centrală.
Cele mai vechi dintre ele sunt adresate Tatălui, prin Fiul şi în unire cu Duhul Sfânt.
Cea mai deasă formă de încheiere a collectelor romane este atestată documentar încă din
veacul al VI-lea, când în Epsitola către Ferrandum, Fugentius, epsicopul de Ruspe (533)
aminteşte o formulă de încheiere a rugăciunii din Biserica Africii, foarte apropiată de rânduiala
romană: „Prin Iisus Hristos Fiul Tău Domnul nostru care împreună cu Tine vieţuieşte şi
domneşte în Unimea Duhului Sfânt.”216
Există collecte, mai noi, care se adresează şi Domnului Hristos în mod direct (cum
este cea din Praznicului Trupului şi Sângelui Domnului), ele finalizându-se cu o formulă
asemănătoare rugăciunilor bizantine („Tu, care fiind Dumnezeu, vieţuieşti şi domneşti
âmpreună cu Tatăl, în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor.”217)
Aşa cum am spus anterior, collecta nu era parte a vechii Liturghii anterioare
procesiunilor publice. Ea nu era parte, spre exemplu, din Liturghia Romană din timpul
Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful (165). Istoria ei începe odată cu libertatea cultului creştin
când devine posibilă rânduiala „staţiilor”.
Sfântului Damasus (366-384) tradiţia îi atribuie alcătuirea principalelor collecte.
Această atribuire nu este neplauzibilă având în vedere perioada şi mai ales stilul vechi roman în
care scrie Damasus, stil caracterizat de precizie, austeritate şi claritate şi mai ales marcat de
lipsa de împrumuturi liturgice în ceea ce priveşte textul rugăciunilor originale.
Ceea ce rămâne cert, este că deja în secolul al VI-lea Sacramentariul Leonian
cuprinde tradiţia deja fixată a collectelor.218
Collecta se rosteşte mereu de către preot cu mâinile ridicate în poziţia tradiţională şi
străveche a rugăciunii creştine, prezentă până şi în frescele catacombelor romane (“Oranta”),
poziţie despre care se crede că îşi are originea în Dumnezeiasca Mijlocire a Domnului răstignit
pe Crucea Golgothei.
Trebuie spus că rugăciunea zilei, collecta, nu se rosteşte doar în Liturghie ci acelaşi
text este rostit şi la săvârşirea Oficiului Divin, la Laude, la Vespere, la Ceasuri. Astfel,
rugăciunea collectei punctează întreaga zi liturgică, aducând mereu înaintea rugătorului esenţa
anamnetică a zilei şi punând înaintea lui Dumnzeu glasul rugător al întregii Biserici.
3.3. Liturghia Cuvântului

Odată cu Aminul Collectei se încheie rânduiala de deschidere şi pregătire a
Liturghiei şi începe banchetul Împărăţiei, Cina Nunţii Mielului.
216
În originalul latin: “ Per Jesum Christum Filium tuum Dominum nostrum qui tecum vivit et regnat in unitate
Spiritus sancti.” ( Fulgen. Epist. Ad Ferrandum, XIV, 533) vezi Archdale A. King, op.cit., p. 244.
217
Liturghierul Roman, ed.cit, p. 33.
218
64
Primul moment al Cinei este hrănirea din Scriptură. Hristos ni se arată, ni se pune
înainte prin mijlocirea lectorilor219. „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt. 4, 4)220
“Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat însuşi
Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în Sfânta Liturghie, să primească Pâinea Vieţii atât de
la Masa Cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a Trupului lui Hristos şi să o dea
credincioşilor.”221
Dumnezeiasca Liturghie este trăirea prezenţei lui Hristos, este şcoala tainică a
învrednicirii noastre de a primi şi a păzii Dumnezeieştile Daruri.222
Marele Dar descoperit în Liturghia Cuvântului, răspunsul lui Dumnezeu la căutarea
şi chemarea noastră trăite intens în rânduiala Începutului este Cuvântul Său, Cuvânt vestit de
slujitori spre a fi scris pe tablele inimilor noastre de Duhul Său, spre a ne face şi pe noi cuvinte
ale Sale, fii întru Fiul.
“Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt,
Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime.”223
Citirea Dumnezeieştilor Scripturi , atât cea a Vechiului cât şi cea a Noului
Legământ, nu este doar o lectură simplă, o vestire a unui mesaj moralizator, religios, ce vine
cumva indirect de la Dumnezeu fără a avea legătură fiinţială cu El.
Biblia proclamă o lege, o cale divină, care este din esenţa lui Dumnezeu.224
Calea aceasta nu este alta decât Iisus Hristos. Vestirea Scripturistică este părtăşie cu
Hristos cel Veşnic.
În Vechiul Legământ, Chivotul adăpostea Tablele Legii, Tablele pe care era scris în
cuvinte omeneşti Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta el era cinstit mai presus de orice,
ascunzând în sine prezenţa vie a Domnului. Sfânta Sfintelor era camera Chivotului Legii, era
sălaşul lui Dumnezeu pe pământ. Când Chivotul însoţea poporul în pelegrinările sale,
Dumnezeu însuşi îl însoţea.225
Apropierea de înţelegerea sacramentalitalităţii citirii din Scriptură este
fundamentală pentru o trăire rodnică a Liturghiei. Când se proclamă lecturile biblice îl simţim,
îl atingem cu inimile pe Iisus, nu auzim doar o doctrină, o poveste, o alcătuire literară.
„Cuvintele lui Dumnezeu exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti,
precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut
asemenea oamenilor.”226 „ Textul scripturistic este cuvântul descoperirii dumnezeieşti...este
219
Este interesant de subliniat aici, că multă vreme atât în Apus cât şi în Răsărit toţi lectorii erau hitotesiţi sau
hirotoniţi. Astfel se marca clar dimensiunea slujitoare, ministeriul special, al celor ce citeau textele sfinte. Şi astăzi
se păstrează tradiţia aceasta dar nici Apusul nici Răsăritul nu mai consideră inoportun ca lecturile de până la
Evanghelie să fie citite de laici. Citirea făcută de laici poate chiar dinamiza prezenţa slujitoare a asembleei.
220
Sinopsa celor patru evanghelii, p.32.
221
Constituţia dogmatică despre revelaţia Divină ( Dei Verbum) , 21 în Conciliul Ecumenic Vatican II -
Constituţii, decrete, declaraţii, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2000, p. 239. şi Enzo Bianchi,
Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 21.)
222
Cf. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, Editura Sf. Nectarie, 2009, p. 9.
223
Catehismul Bisericii Catolice, 102, (Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de
Bucureşti, 1993, p. 35.)
224
Cf. Abraham Joshua Heschel, Dumnezeu în căutarea omului – o filosofie a Iudaismului, Editura Hasefer, 2001,
p. 390-395.
225
Ionuţ Blidar, Hristos-Cuvântul lui Dumnezeu, Meditând Liturghia Cuvântului în revista “Calea Mânturii”, Nr.
10(664), 3 martie 2013, p. 3.
226
Constituţia dogmatică despre revelaţia Divină ( Dei Verbum), 13 în Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii,
decrete, declaraţii, ed.cit, p. 235.
65
însuşi Iisus Hristos, care, atunci când eu citesc cuvântul, trebuie să mi Se descopere, să îmi
grăiască ….
Aşadar, faptul că citesc Evanghelia înseamnă că îl pun cu claritate, cu limpezime,
pe Hristos înaintea mea şi că cer un lucru nou de la El, ceva pe care mi-l va spune pentru ziua
de azi, ceva care va reprezenta conţinutul descoperirii făcute mie însumi,...care-mi va umple
cugetul, gândurile, cuvintele ... mintea mea ... [care mă va] umple de suflarea dumnezeiască, de
prezenţa dumnezeiască, de sălăşluirea dumnezeiască...”227
Liturghia Cuvântului revelează şi transformă, ea este Teofanie şi prefacere. Auzirea
Cuvântului lui Dumnezeu se face în cei ce sunt mădulare ale Sale, izvor de viaţă nouă. „Acum,
de veţi asculta întocmai de glasul Meu şi de veţi păzi descoperirile legământului Meu, dintre
toate neamurile voi veţi fi norodul Meu, căci al Meu este tot pământul. Şi voi îmi ve-ţi fi Mie
împărăţie preotească şi neam sfânt!” (Ieşirea 19:5-6)228 „Ce se statuează între om şi Dumnezeu
depăşeşte simpla supunere faţă de puterea Lui... Esenţial nu-i a asculta ceea ce El vrea....ci a
făptui ceea ce El este.”229
Toată pregătirea observată până acum în rânduiala Începutului are ca scop curăţirea
inimii, golirea ei de necurăţie, zidirea lăuntrică a omului ce vine din împrăştierea agitatului
cotidian. Ne golim prin imne, prin psalmi, prin rugăciuni, prin mărturisirea păcatelor, prin
chemarea Domnului, prin slăvirea Sa, prin aşezarea dorinţelor noastre celor mai adânci înaintea
Lui. Ne pregătim spre a putea sta pe muntele vestirii Sale. Când lectorul citeşte Epistola, când
psalmistul cântă psalmul şi când în final ca o încununare deplină slujitorul sfinţit citeşte
Evanghelia şi mai apoi o tâlcuieşte, noi suntem pe Muntele Horeb, unde Domnul ni se
descoperă ca şi marelui Ilie. „Susurul blând şi supţire” 230, „adierea de vânt lin” glasul ce se
aude în sfânta tăcere, este glasul Bunului Păstor, mişcarea mângâietoare a vocii Mirelui ce
pecetluieşte cu Duhul iubirii Sale firea oamenilor, făcându-o moştenitoare a Împărăţiei Tatălui.
Iisus Hristos, Mirele Bisericii, preface dinlăuntru viaţa credincioşilor. Dacă ne
gândim la catehumenii care ascultă Cuvântul, vedem cum în mersul lor spre Botez, staţiunile
lecturilor biblice reprezintă momentele cheie în care ei se întâlnesc cu Iisus, în care ei devin cei
chemaţi de însuşi Domnul spre a se face treptat mădulare vii ale Sale.
Hrănirea din Cuvântul pune în mintea noastră raţiunea cea adevărată. Liturghia
Cuvântului nu se adresează doar inimii, doar cămării adânci de nuntă în care fiinţa întreagă se
uneşte cu Ziditorul, ci se adresează şi minţii, raţiunii celei mai pragmatice şi directe, cugetului
care ia deciziile de zi cu zi, decizii economice, politice şi sociale. Evanghelia nu schimbă doar
„prin adânc” ci pune în noi şi măsuri imediate, reacţii sănătoase la propaganda atee 231 şi
distrugătoare a păcătuirii, expuse astăzi ca normă şi regulă de consum.
Luată în serios, vestirea Scripturii ne oferă credinţa prin care oameni precum
Avraam, Isaac şi Iacov au rămas slujitori fideli ai Dumnezeului Unic. O credinţă care aprinde
în noi o trăire permanentă întru Domnul Iisus şi o responsabilitate acută a deciziilor pe care le
luăm în societate.
Scriptura barează egoismul nostru, autosuficienţa, neascultarea, chemându-ne la a fi
treji pe meterezele existenţei dăruite de Dumnezeu.
Scriptura citită este relatarea unor oameni vii, plină de pasiune şi forţă, de dinamism
şi frumuseţe. Liturghia Cuvântului nu este niciodată un spectacol mort, ci este mereu, în
227
Arhim. Emilianos Simonopetritul, op.cit. p. 95.
228
Citat din Biblia tradusă de Gala Galaction şi Vasile Radu (1938) în Abraham Joshua Heschel, op.cit, p. 394.
229
Abraham Joshua Heschel, op.cit., p. 394.
230
1 Regi, 19, 12 – Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu
231
Am în vedere aici nu doar ateismul făţiş, ci toate curentele care sunt, în esenţă, împotriva lui Hristos.
66
măsura în care este ascultată şi primită cu atenţie, surprinzătoare, mereu nouă şi plină de viaţă
şi inteligenţă.
Cuvântul răzbate din orice substrat, umplând cu binecuvântarea sa până şi cele mai
obişnuite momente umane. Hristos nu vine să anuleze, să mascheze, să niveleze umanul,
terestrul, nu vine să instaureze dictatura unui Dumnzeu narcisist, ci umple de gingăşie totul.
Sub suflarea Duhului natura întreagă şi toate zilele oamenilor pe care le vedem
redate în Scriptură se pătrund de sensul cel dintâi prin care, cu care şi pentru care Tatăl a zidit
totul, Iisus, Cuvântul Său.
Astfel toate genurile literare din Biblie poartă amprenta Logosului, un Logos
dătător de Adevăr şi Viaţă. Nu vom auzi nicând în lecturi monotonie, repetiţie oarbă. Scriptura
nu e ideologie, ci e pur şi simplu Taina Cuvântului care poate să hrănească orice om.
Prin Liturghia Cuvântului, Hristos intronizează Viaţa şi redă demnitatea omului, îl
mântuieşte prin asumare. Scriptura e Cuvântul care îl cunoaşte pe om şi prin ea omul cunoaşte
Cuvântul. Chingile legilor biblice sunt extrem de stricte, dar în acelaşi timp la fiecare verset se
vădeşte adânca cunoaştere a tuturor scenariilor umane posibile şi vindecarea lor prin pecetea
prezenţei lui Dumnezeu. Cuvântul cheamă la dreptatea Sa, nu negociază calea, ea e una
singură. Calea e chiar El. Dar pe calea aceasta poate veni oricine, oricând şi de oriunde. Orice
fiu risipitor poate auzi în Liturghie susurul şoaptei bătrânului tată ce priveşte peste munţi şi
dealuri, sperând să întrevadă întoarcerea fiului. Cuvântul e susurul Tatălui purtat de adierea
Duhului în urechea neauzindă a rătăcitorilor rebeli ai lumii acesteia. Oaia cea rătăcită este
căutată şi adusă mereu în spate, pe umerii blânzi ai Domnului primitor.
Glasul Păstorului mângâie mereu şi turma celor 99 de mioare lovite zilnic şi
împreună răstignite cu Domnul lor. Cuvântul tămăduieşte rănile, aduce vindecare bolilor şi se
pune pe buzele credincioşilor Săi, ca prin ei să ajungă şi în sufletele celor ce sunt împrăştiaţi pe
străzile aglomerate ale societăţii noastre.
Dacă rânduiala Începutului a premers şi a pregătit Liturghia Cuvântului şi Liturghia
Cuvântului premerge şi pregăteşte, la rândul ei, Liturghia Euharistică şi prin ea întreaga viaţă a
creştinilor. Ieşirea în lume a credincioşilor hrăniţi la Masa Cuvântului făcut trup va inaugura
timpul misiunii creştine, o misiune care se lucrează nu doar în afară, ci permanent şi înlăuntru.
Aşa cum spunea Abraham Joshua Heschel, nu trebuie doar să ascultăm ce vrea
Dumnezeu, ci trebuie să făptuim ceea ce este Dumnezeu. Cu Hristos, în Hristos şi prin Hristos
noi trebuie să plinim sensul vestirii Cuvântului, întrupându-L în noi înşine, făcându-ne şi noi,
pe străzile acestei lumi însetate de Dumnezeu, mărturii vii, fii ai Tatălui Creator al tuturor
oamenilor şi purtători ai Duhului mângâierii depline şi iubirii dăruite şi simţite.
Primind în Liturghie Cuvântul, trebuie să îl plinim, recunoscându-L şi slujindu-L în
cei de lângă noi.
3.3.1. Lecturile
În primele secole Sfânta Liturghie începea cu proclamarea lecturilor biblice.
Mărturie despre aceasta ne dă Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful (165), care în prima sa
Apologie îi mărturiseşte lui Antoninus Pius că: „în ziua numită a soarelui 232 se face strângerea
la un loc a tuturor celor din oraşe şi din ţarini şi se citesc memoriile apostolilor şi scrierile
profeţilor până când se poate.” Aflăm din aceeaşi sursă şi că lecturilor le urmează tâlcuirea
232
Duminica.
67
făcută de protos: „când cel care citeşte încetează, întâi-stătătorul face prin cuvânt povăţuirea şi
chemarea la imitarea acestor frumoase lucruri.”233
Treptat, de la citirea nesistematică a Scripturilor s-a ajuns la o lecturare structurată
ce presupunea selectarea unor fragmente denumite „pericope”, porţiuni decupate, desprinse din
text spre a evidenţia Cuvântul lui Dumnezeu în Liturghie.
Conform unei tradiţii susţinute de Berno de Reichenau (1049), primul lecţionar
Roman a fost realizat de Sfântul Ieronim234 (420).
Spre a ne face o ideea despre cum arătau lecţionarele timpurii putem cerceta
codexul Wurzburg şi lecţionarul episcopului Victor de Capua (573).235
Până în secolul al V-lea, în Apus, obiceiul general era de a se citi trei lecturi. Cea
dintâi era vechi testamentară, cea de-a doua era luată din epistolele apostolilor iar ultima era
desprinsă din Sfintele Evanghelii.
Duchesne crede că lectura profetică premergătoare Epistolei a dispărut în secolul al
V-lea, iar Barin consideră că ea s-a menţinut până în vremea Sfântului Grigorie Dialogul (590-
604).
Deşi, cu siguranţă, după aceste secole prima lectură dispare din marea majoritate a
liturghisirilor, ea mai apare în câteva locuri precum arată Micrologus (1100), la Naşterea
Domnului, în primele zile ale Săptămânii Mari, în Sâmbăta de după înjumătăţirea Postului
Mare. Până la reforma franciscană a slujbelor de Crăciun, întâia lectură profetică apărea de
asemenea în timpul diferitelor liturghii ale praznicului.
Ceremonialul Bisericii din Paris prevedea chiar până în 1703 trei lecturi obligatorii,
constituind astfel o frumoasă excepţie în peisajul liturgic roman şi nu numai.
Trebuie spus că în Apus, deşi dispărută ca lectură separată înaintea Apostolului,
citirea din Vechiul Testament era indicată pentru unele zile din an, luând astfel locul Epistolei
Apostolice în Liturghie.236 Există chiar câteva zile în care sunt prevăzute în Liturghie mai multe
lecturi vechi testamentare spre a se accentua fie caracterul penitenţial special momentului, fie,
dimpotrivă, spre a accentua bucuria împlinirii făgăduinţelor (în cadrul Liturghiei pascale).
Şi astăzi, noua rânduială următoare Conciului Vatican II păstrează în multe zile din
anul liturgic citirea din Vechiul Testament ca premergătoare Evangheliei. Ceea ce este
important însă în slujirea Novo Ordo este revenirea la străvechiul mod de celebrare a Liturghiei
Cuvântului prin citirea în fiecare Duminică şi Praznic din Vechiul Testament înaintea lecturii
Epistolei.
3.3.2. Epistola
În Ritul Sarumului, ca şi în Ritul Bizantin şi Tridentin, prima lectură este Epistola
denumită în Răsărit „Apostol”.
233
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius, LXVII în diacon Ioan Ică jr., Canonul
Ortodoxiei, vol. 1, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 368.
234
Folosesc denumirea de Sfânt pentru acest mare părinte al Bisericii pentru că în Ortodoxie nu există noţiunea de
“fericit”, ea intrând târziu, ca influenţă catolică în calendarul unor Biserici Ortodoxe. E nedrept să îi numim pe
Augustin şi pe Ieronim cu o titulatură inexistentă în mod oficial, în canonizarile făcute de Biserica Ortodoxă. Doar
Apusul cunoaşte beatificări, Răsăritul însă nu.
235
236
Spre exemplu în Lunea din prima săptămână a Postului Mare, când în Ritul Roman vechi se citea din profeţia
lui Ezechiel ( Ez. 34, 11-16). Vezi Missale Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, Editio XVII,
Juxta Typicam Vaticanam, Ratisbonae, 1937, p. 81.
68
Cititorul ei la celebrările solemne este în rânduiala Sarumului şi în cea Tridentină,
Ipodiaconul.
Înainte de lecturare, înainte de secolul al VIII-lea, în Liturghia Romană, se cerea de
la asemblee, linişte şi tăcere, subliniindu-se astfel importanţa ascultării meditative a Cuvântului
lui Dumnezeu.
Multumirea de după lectură, acel „Deo gratias”, datează încă din vremea Sfântului
Augustin din Hippona.
Caracteristic Sarumului, citirea Epistolei presupune o schimbare de veşminte.
Ipodiaconul îşi dă jos dalmatica, asemănătoare sacosului arhiereului bizantin, şi merge apoi la
tetrapod spre a vesti Cuvântul. În timpul lecturii, preotul şi ministranţii se vor aşeza pe
scaunele lor din dreapta Sfintei Mese. Credincioşii pot şi ei sta jos în timpul citirii Apostolului.
Lectura începe cu formula: ,,Citire din Epistola Sfântului Apostol X către Y”.
3.3.3. Cântările dintre lecturi

Obiceiul de a cânta psalmi între lecturi este luat din slujirea sinagogală. Menţionări
ale acestui obicei apar încă din scrierile lui Tertulian şi ale Sfântului Augustin al Hipponei.
Psalmul responsorial a fost introdus la Roma prin mijlocirea Bisericii din Milan,
care la rândul ei l-a preluat din Antiohia. El consta în cântarea de către un citeţ a unui psalm
întreg, întrerupt tot la câteva versete de către adunarea credincioşilor care repeta cântând un
verset ca „refren”.
La început momentul acesta se numea „Responsum” (Ordo Romanus I) sau
„Responsoriu”, cu timpul însă el a devenit cunoscut ca şi „Graduale”. Denumirea aceasta îşi
are originea în locul unde era cântat acest psalm. În unele bisericii se intona de pe treptele
amvonului iar în altele de pe treptele altarului, urcându-se tot mai sus în funcţie de sărbătoare.
Ştim că, cel puţin până în timpul Sfântului Leon cel Mare (440-461), psalmul era
cântat integral cum este şi astăzi după reforma Conciliului Vatican II. În timp însă, ca şi în ritul
Bizantin, s-a ajuns doar la interpretarea unui verset care se reia intercalat de un altul. Ritul
Roman a păstrat, spre deosebire de cel românesc bizantin, întotdeauna cântarea aceasta înainte
de Aliluia, nesuprimându-o.
După Gradual urmează Alleluia. În vechime această cântare urma după a doua
lectura, primei lecturi urmându-i Gradualul.
Cântarea alleluiatică este esenţialmente romană, originând în strigătul de bucurie al
Învierii Domnului. Aşa cum în Ritul Bizantin, troparul şi salutul „Hristos a înviat” pecetluieşte
permanent timpul pascal, în Ritul Roman, cântul şi cuvântul marcant pentru bucuria pascala
este Alleluia. Tocmai de aceea, în timpul Postului mare, cântarea Alleluia este înlocuită de
stihul: „Laudă Ţie, Doamne, Regele Măririi Veşnice” sau de Tract, o cântare fără repetiţie a una
sau mau multe stihuri.
După ce se cântă de două ori Alleluia pe larg (repetându-se de trei ori cuvântul
Alleluia, sau de două ori sau chiar cântându-se o dată dar prelungit) se intonează stihul237 şi mai
apoi se mai cântă o dată pe larg Alleluia.
Deşi sensul cântării lui Alleluia este roman, originând cum am arătat mai sus în
bucuria Învierii, totuşi inspiraţia sa, aşa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul în scrisoarea sa
către Ioan al Siracuzei, este Ierusalimiteană, fiind impropriată prin Sfântul Ieronim în timpul
Papei Damasus (366-384).
237
Stihul este în ritul actual, cel mai adesea preluat din Evanghelie. În ritul tridentin era luat din psalmi sau era o
compoziţie ecleziastică specială pentru ziua liturgică respectivă.
69
Cântarea lui Alleluia în timpul şi chiar în afara sărbătorilor Pascale prilejuia adesea
un festin muzical asemenea teriremurilor athonite. Schola Cantorum accentua a-urile
cuvântului creând adevărate bijuterii muzicale, astăzi reînviate de formaţii de muzică romană
veche precum Organum, condus de Marcel Peres.
3.3.4. Secvenţa
Ca prelungire a acestor teriremuri alleluiatice s-au născut şi imnele numite secvenţa.
Cu timpul s-a simţit nevoia cântării unor texte pe frumoasele melodii umplute doar de a-ul
provenit din Alleluia. Textele acestea au circulat mai întâi asemenea melodiilor, nescrise, din
om în om. Ele erau denumite şi „proze” (prosa) fiindcă nu aveau un ritm şi o rimă ca în
prezent.
Mănăstirile secolelor al X-lea şi al XI-lea au început să aşternă pe hârtie aceste
imne şi să alcătuiască bogate colecţii ale lor. Una din epicentrele poetice ale acestei mişcări a
fost Abaţia Sfântului Marţial din Limoges.
Cele mai cunoscute şi mai frumoase secvenţe ce dăinuie până astăzi în Liturghie
sunt: „Victimae paschali”, „Veni, Sancte Spiritus”, „Lauda Sion”, „Stabat Mater”, „Dies irae”.
După Vatican II aceste secvenţe au devenit opţionale, fiind obligatorie doar
secvenţa praznicului Învierii („Victimae paschali”).
3.3.5. Evanghelia
Proclamarea Evangheliei este centrul Liturghiei Cuvântului, momentul părtăşiei
depline cu Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu şi staţiunea cea mai importantă pe drumul spre
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Evanghelia determină întreaga celebrare orientând toate părţile variabile care se vor
238
rosti. Tema Evangheliei reflectă tema zilei liturgice şi aşează în inima credinciosului mesajul
Bisericii ca dar al lui Dumnezeu spre bucuria şi sfinţirea clipei întru înveşnicire.
Alături de Trupul Domnului pe altar stă, atât în Apus cât şi Răsărit, Sfânta
Evanghelie, spre ea sunt îndreptate privirile comunităţii care aşteaptă mângâierea ei şi după ce
o primesc contemplă în ea măreţia vestirii celei bune care atinge şi preschimbă viaţa.
Încă din cele mai vechi timpuri, cartea Evangheliilor este şi conducătoarea
procesiunilor. Ea stă în faţa alaiului sfânt care se îndreaptă spre liturghisire. În ea sunt de fapt şi
cuvintele Tainei rostite de însuşi Hristos.239
Evanghelia este perla de mare preţ de care se pot îndulci şi catehumenii. În marea
majoritate a liturghiilor vechi apusene ca şi în Ritul Bizantin de astăzi, plecarea celor încă
nebotezaţi se făcea după citirea pericopei.
Vedem la Sfântul Ciprian240 că, la începuturi, Evanghelia era citită de un lector,241
mai târziu însă aflăm, spre exemplu, în vremea Sfântului Ieronim, că citirea ei îi revine
diaconului, cu care va fi aociată în Apus în mod clar prin introducerea înmânării la hirotonia
diaconală a cărţii Evangheliei.
238
239
“ Luaţi mâncaţi...”
240
241
citeţ
70
Alături de aceste remarci istorice se leagă două informaţii deosebit de frumoase şi
interesante. Atunci când Episcopul Cartaginei îl hiroteseşte pe lectorul Aurelian, el spune că
face aceasta spre vestirea Evangheliei „care zămisleşte martiri.”242
În Evul Mediu, de Crăciun, Evanghelia era citită de însuşi Împăratul „Sfântului
Imperiu Roman” arătând astfel, prin textul Evanghelie, că Cezarul, care odinioară a dat
decretul ce a adus Sfânta Familie la Betleem, proclamă astăzi cu autoritate adevărul Naşterii lui
Dumnezeu din Maria Fecioara, prin succesorul său.
Ca şi în Ritul Bizantin, înainte de a citi pericopa, diaconul primeşte binecuvântarea
protosului, care în lipsa unui diacon, înainte de a vesti el însuşi Evanghelia, cere binecuvântare
lui Dumnezeu şi se roagă ca Domnul să fie în inima sa şi pe buzele sale spre a fi un vrednic
glăsuitor al Cuvântului.
În celebrările solemne, are loc şi o procesiune, un vohod cu Evanghelia, şi, de
asemenea, în cadrul acestui rit se foloseşte şi cădelniţa fumegândă şi incensarea. Trebuie spus
însă că spre deosebire de Ritul Bizantin unde la fiecare liturghie se tămâiază, în Ritul Roman,
atât în cel vechi cât şi în cel nou, liturghiile zilnice nu presupun cădirea.
Până în secolul al VIII-lea, citirea pericopei era precedată de îndemnul la tăcere
rostit de către diacon. Acest îndemn asemănător lui „Să luăm aminte” din Răsărit avea ca scop
conştientizarea credincioşilor asupra importanţei primirii atente a Cuvântului în minte şi inimă.
De la gali, romanii au împrumutat în secolul VI-lea, semnul Sfintei Cruci făcut
înaintea de rostirea şi ascultarea Evangheliei, pe frunte şi piept cu degetul mare al mâinii
drepte. În timp începutul pericopei şi buzele celui care citeşte şi a celor ce aud s-au adăugat
spre a fi sfinţite prin pecetluirea cu Crucea Domnului.
Ca şi în Răsărit, citirea este întâmpinată şi concluzionată prin diferite aclamaţii
precum: „Citire din …243” sau „Continuarea Sfintei Evanghelii după...244”, „Slavă, ţie,
Doamne!”, Laudă, ţie, Hristoase!”.
După citire, celebrantul sărută Sfânta Carte şi, începând cu 1570 până astăzi, spune:
„Per evangelica dicta deleantur nostra delicta.”245. Deşi acest stih este în mod normal rostit în
taină doar de diacon sau preot, în Ungaria şi în bisericile maghiare, stihul acesta este împărţit în
două fiind rostit responsorial de către preot şi credincioşi.
Un codex din timpul lui Carol cel Mare reţine însă o altă variantă, mai timpurie, a
rostirii de după Evanghelie: „ Ave sanctum, Evangelium, salus et recreatio animarum
nostrarum!”246
Curios este că Ordo Romanus II prevede sărutarea Evanghelie după citire de către
toţi credincioşii prezenţi, regulă abrogată mai târziu de Papa Honoriu al III-lea (1216-1227).
Revenind la aclamaţiile din jurul proclamării Cuvântului merită să menţionăm
dialogul dintre ipodiacon şi asemblee, indicat de Missalul din Rouen (1728): „Haec est lex
sancta – Credo et confiteor”.
Aceasta o putem spune şi noi despre întreaga Scriptură, căci ea este cu adevărat
Legea cea sfântă a Domnului care hrăneşte fiinţa noastră şi o pregăteşte pentru întâlnirea cu
însuşi Cuvântul făcut om, cu cel ce este „plinirea Legii” şi Lumina sufletelor noastre.
242
Ciprian, Epist. XXXIII; Pat. Lat., t. IV, col.328. în Archdale A. King, op.cit., p. 259.
243
În Novo Orod aceasta este formula obişnuită de introducere a Cuvântului.
244
În Sarum şi Tridentin. Se arată astfel că Biserica citeşte într-o anumită continuitate din Evangheliile celor patru
apostoli.
245
Stihul poate fi rostit în limba vernaculară, noi l-am aşezat aici însă, în originalul latin.
246
71
3.3.6. Omilia
Μomentul predicii nu apare menţionat în rânduiala Sarumului care a ajuns până la noi.
Se pare că în Evul Mediu, doar în Franţa, predica se bucura de popularitate, rostirea
ei fiind o raritate în restul Occidentului creştin.
Dacă e să-l credem pe Sozomen 247, în afară de mari predicatori ca Sfântul Leon cel
Mare (461) şi Grigorie cel Mare (604), Roma nu a mai avut parte după secolul al IV-lea de
oratori care să hrănească poporul lui Dumnezeu.
Că situaţia nu a stat aşa, în primele veacuri ale Bisericii Romane, ne-o mărturiseşte
Sfântul Iustin care ne spune că atunci „ când cel care citeşte încetează, întâi-stătătorul face prin
cuvânt povăţuirea şi chemarea la imitarea acestor frumoase lucruri.”248
Nici în rânduiala scrisă a Liturghiei Tridentine nu apare omilia ca parte a celebrării
cu toate că se predica ocazional.
Reforma liturgică Catolică din secolul al XX-lea a adus şi în această privinţă o
modificare semnificativă, revenind la obligativitatea predicii duminicale şi în sărbători şi
recomandând chiar predica la fiecare liturghie. Pe urmele documentului „Sacrosanctum
Concilium” şi a indicaţiilor Liturghierului Roman, Papa Benedict al XVI-lea scrie în exortaţia
sa apostolică „Sacramentum caritatis”, că omilia „este parte a acţiunii liturgice” şi „are
misiunea de a favoriza o înţelegere mai deplină a Cuvântului lui Dumnezeu şi o eficacitate mai
mare a lui în viaţa credincioşilor.”249
Prin apartenenţa ei la liturghie şi izvorând din slujirea învăţătorească a preotului,
predica este purtătoare de Hristos, ea oferă părtăşie credincioşilor cu darul lui Dumnezeu prin
care suntem călăuziţi şi îndrumaţi spre Împărăţia cea veşnică.
Predica trebuie să plece întotdeuna de la Cuvântul Domnului, trăit şi meditat în
Biserică. Ea se alătură celorlalte momente sfinte din liturghie pregătind unirea credincioşilor cu
Mirele Euharistic şi ghidând vieţile acestora spre vestirea, în faptă şi grai, a iubirii lui
Dumnezeu pe aleile întortocheate ale lumii de astăzi.
3.4. Liturghia Credincioşilor sau Liturghia Euharistică
3.4.1. Rugăciunea Universală

După citirea Evangheliei250, preotul salută poporul cu îndătinatul: „Dominus
vobiscum” şi după răspunsul credincioşilor îi îndeamnă la rugăciune. În ritul Sarumului 251 ca şi
în cel Tridentin acest îndemn se pierde „în aer” pentru că în locul unei rugăciuni urmează un
cântec şi o procesiune ofertorială. Oare aşa au stat lucrurile dintotdeauna? Istoria liturgică ne
spune că nu.
În vechime Evanghelia era urmată aşa cum vedem şi în scrierile Sfântului Iustin, de
o rugăciune „în comun”. „Ca să ne învrednicim ca, după ce am învăţat cele adevărate, să ne
aflăm şi prin fapte cetăţeni buni şi păzitori ai celor poruncite” facem „cu stăruinţă rugăciuni
247
Sozomen, Hist. Eccles., VII, 19. Pat. Graec., t. LXVII, col. 1477. apud Archdale A. King, op.cit, p. 261.
248
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia LXV şi LXVII în Canoanele Ortodoxiei, p. 368.
249
Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, Editura Presa Bună, Iaşi, 2007, p. 60.
250
În zilele în care se predică şi se rosteşte Simbolul de credinţă, după acestea.
251
Când spunem aceasta ne referim la Liturghia Sarumului aşa cum apare în sursa după care am tradus , The
Liturgy of the Church of Sarum, translated from the Latin by Charles Walker J.T.Hayes,, London, 1866. Există
însă voci care afirmă prezenţa Rugăciunii Credincioşilor în Liturghia Sarumului, spre exemplu aşa arată James
T.M. Griffin pe blogul său, http://modernmedievalism.blogspot.ro/2012/10/the-sarum-low-mass-mass-of-
faithful.html
72
comune pentru noi înşine... ca şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni.” 252 Această rugăciune era
asemănătoare, în mare parte, ecteniilor bizantine, ca localizare, aşa cum am vazut, putându-o
compara cu ectenia cererii stăruitoare, iar ca formă cu ectenia mare.
Astăzi ea a revenit în cult ca urmare a reformelor liturgice înteprinse în urma
Conciliului Vatican II care în Constituţia despre liturghie, „Sacrosanctum Concilium”,
statorniceşte reintroducerea ei pentru ca prin ea poporul să se roage „pentru Sfânta Biserică,
pentru aceia care ne conduc, pentru cei care sunt copleşiţi de diferite necazuri, pentru toţi
oamenii şi pentru mântuirea lumii253 întregi”254
Trebuie spus că spre deosebire de ecteniile bizantine, rugăciunea universală, mai
numită şi a credincioşilor, poate şi chiar este recomandat să fie rostită de credincioşi. Preotul
sau episcopul celebrant rosteşte prima parte a ei după care urmează unul, doi sau mai mulţi
credincioşi care rostesc pe rând câte o cerere, redactată în prealabil, iar în final slujitorul sfinţit
încheie cu o altă rugăciune şi cu un „ecfonis”.
Fiecare cerere rostită de „delegatul” credincioşilor este urmată ca şi în Ritul
Bizantin de o scurtă aclamaţie a congregaţiei („Doamne miluieşte” sau „Te rugăm ascultă-ne”
sau alte formule asemănătoare). Textul cererilor diferă în funcţie de ziua liturgică dar urmează
aceleaşi teme: o rugăciune pentru Biserică, una pentru ierarhi, una pentru credincioşi, o
rugăciune pentru conducători, una pentru toţi oamenii, una pentru cei ce suferă, una pentru cei
necredincioşi sau pentru catehumeni pentru a veni şi a creşte în credinţă, una pentru o intenţie
specială legată de contextul imediat în care se slujeşte, iar ultima pentru cei răposaţi.
3.4.2. Crezul
Aşezarea Crezul niceo-constantinopolitan în slujba centrală a Bisericii este relativ
târzie. În vechime, după omilie urmau imediat Rugăciunea credincioşilor iar mai apoi
Ofertoriul.
Pentru prima dată crezul a intrat într-o liturghie apuseană, în nefericitul context al
lui Filioque în 589, în urma celui de-al treilea conciliu local din Toledo. Conciliul a plasat
simbolul în cadrul Liturghiei Credincioşilor, după Tatăl nostru. Rostirea aceasta nu s-a
răspândit decât târziu prin mâna nefastă a lui Carol cel Mare care a propagat astfel greşeala ce
a divizat o lume creştină. Sursa acestei întâmplări a fost aşezarea simbolului modificat în
liturghia capelei imperiale carolingiene din Aachen, de către Alcuin (804).
Împotriva lui Filioque şi chiar împotriva introducerii crezului în Liturghia Romană
s-a ridicat însuşi Papa Leon al III-lea (795-816).255
În rânduielile scrise ale Liturghiei Papale ce se slujea la Roma, crezul nu apare
decât după secolul al XI-lea, când Papa Benedict al VIII-lea cedează presiunilor făcute de
Împăratul Henric al II-lea şi introduce crezul în liturghie256, girînd astfel şi adausul Filoque.
Din acea vreme şi până astăzi crezul este parte a liturghiilor apusene dar nu este
rostit zilnic ca în ritul Bizantin ci doar în sărbătorile importante şi Duminica.
252
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia, LXV şi LXVII în Canoanele Ortodoxiei, editate de diacon Ioan
I. Ică jr., Editura Deisis, 2008, p. 367, 368.
253
Cf. 1 Tim 2, 1-2.
254
Constituţia despre liturgie ( Sacrosanctum Concilium), 53 în Conciliul Ecumenic Vatican II - Constituţii,
decrete, declaraţii, ed.cit, p. 26.
255
256
Ibindem, p. 266, 267.
73
El presupune şi anumite înclinaţii speciale (în Ritul Tridentin, genuflecţiuni) la
rostirea unor anumite părţi precum: „s-a făcut om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (în
Ritul Roman şi în Sarum), „şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat” (în ritul
Sarumului).
Crezul poate fi cântat sau rostit de asemblee.
Dincolo de detaliile istorice prezentate anterior, dincolo de controversele
confesionale ce gravitează în jurul său, Crezul rămâne şi pentru liturghia apuseană un punct
important prin care credinciosul este pregătit pentru întîlnirea cu Taina ce va întrupa cuvintele
credinţei rostite.
3.4.3. Ofertoriul
Cea mai veche mărturie ce descrie în mod clar Liturghia Romană, Apologia
Sfântului Iustin, păstrază în sine astfel de cuvinte: „ se aduce întâi-stătătorului fraţilor, pâine şi
un pahar de vin amestecat cu apă; şi acesta luându-le înalţă laudă...”257
Privind liturghiile apusene putem spune că până astăzi fraza aceasta este de
actualitate şi ne oferă în rezumat exact ceea ce se petrece la Ofertoriu.
Slujitorii care îl asistă pe preot (diaconul, ipodiaconul 258 sau chiar ministranţii) aduc
la el darurile comunităţii spre a fi afierosite lui Dumnezeu.
Spre deosebire de Ritul Bizantin care cunoaşte la Heruvic un ritual slujit în mare
măsură doar de preot, în Apus nu este atributul exclusiv al preotului pregătirea, procesiunea şi
aducerea la Altar a darurilor. Astăzi s-a revenit chiar şi la vechiul obicei, practicat sub o altă
formă şi în bisericile noastre din Moldova şi Regat, acela de a aduce credincioşii darurile la
Altar. Noul Liturghier Roman recomandă în Institutio Generalis „ca înşişi credincioşii să
înfăţişeze pâinea şi vinul.”259
Rânduiala aceasta „provine, fără îndoială, din participarea – vădită pentru
creştinismul primar – a tuturor membrilor Bisericii în aducerea Euharistiei. În conştiinţa, în
trăirea şi în practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor
şi pentru toţi, ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare
a darului său, a jertfei sale. Fiecare dintre cei care vin la adunarea Bisericii aduce cu sine tot
„ce socoteşte inima sa” (2 Corinteni 9, 7), ce poate da pentru nevoile Bisericii.
În această jertfă a iubirii este înrădăcinată aducerea euharistică şi în această jertfă îşi
are începutul.
Copiii orfani, care trăiau pe seama Bisericii şi care nu aveau ce să aducă, participau
la această jertfă a iubirii prin aducerea apei.”260
Spre a înţelege cum se desfăşoară această parte a liturghiei, trebuie să avem în
minte câteva detalii legate de specificitatea slujirii apusene.
Pâinea, vinul şi apa, alături de vasele liturgice şi acoperăminte, sunt pregătite
înainte de Liturghie pe o masă aşezată ori în dreapta Prestolului (obicei vechi păstrat pănă
astăzi), ori într-un loc potrivit din nava bisericii, în mijlocul credincioşilor (după rînduiala
nouă). Pregătirea aceasta nu are un sens cultic şi nu necesită nici un fel de ritual special ca la
Proscomidia bizantină. Ea poate fi realizată şi de ministranţi.
257
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia, LXV şi LXVII în Canoanele Ortodoxiei, p. 367.
258
Astăzi, după Conciliul Vatican II, în Biserica Romano-Catolică nu mai există treapta ipodiaconului, locul lui
fiind luat acolit sau chiar de ministrant.
259
Liturghierul Roman, ed.cit., p. 37.
260
Pr. Alexander Schemamann, Euharistia – Τaina Împărăţiei, Editura Bonifaciu, Bucureşti, p. 137.
74
Vinul şi apa nu sunt turnate în Potir înaintea Liturghiei deoarece atât în Sarum cât şi
în Tridentin şi Novo Ordo există o rugăciune anume pentru acţiunea aceasta, rugăciune care se
va rosti de către preot la vremea Ofertoriului sau puţin înainte de el. Pâinea, însă, este aşezată
pe disc înainte de Liturghie.
Nu intrăm aici în dezbateri privitoare la utilizarea azimei în cultul Roman ci
precizăm doar că atât în Catolicism cât şi în Ortodoxia de Rit Latin forma pâinii este identică,
diferenţa constând doar în compoziţia ei. Vicariatele Ortodoxe canonice din Patriarhia
Antiohiei şi din cea a Moscovei, în care se slujeşte după rânduiala Apuseană, folosesc pâine
dospită ca şi întreaga Creştinătate Occidentală până în secolul al VIII-lea 261 şi asemenea
Ortodocşilor de Rit Bizantin din întreaga lume.
În timp ce se cântă stihul Ofertoriului începe procesiunea de aducere a darurilor,
procesiune a căror protagonişti, aşa cum am arătat mai sus, pot fi credincioşii, diaconii şi clerul
inferior.
În gestul umil şi simplu al Ofertoriului, „se manifestă, în realitate, o semnificaţie
foarte mare: în pâinea şi în vinul pe care le aducem la Altar toată creaţia este asumată de
Hristos Răscumpărătorul pentru a fi transformată şi prezentată Tatălui. În această perspectivă
aducem la altar şi toată suferinţa şi durerea lumii, având certitudinea că totul este preţios în
ochii lui Dumnezeu.” 262
„Aducând şi punând pe Prestol aceste smerite daruri omeneşti – mâncarea şi
băutura noastră pământească – noi săvârşim, chiar fără să ne gândim, cea mai veche lucrare
sfântă tradiţională care, din primele zile ale istoriei omenirii, alcătuia inima oricărei religii, noi
îi aducem jertfă de mulţumire lui Dumnezeu.” 263
„Aces gest, pentru a fi trăit în semnificaţia sa autentică, nu are nevoie să fie
complicat cu complicări nepotrivite.264 El permite valorizarea participării originare pe care
Dumnzeu o cere omului pentru a duce la îndeplinire opera divină în el şi a da în felul acesta
sens deplin muncii umane, care prin celebrarea euharistică este unită cu sacrificiul
răscumpărător al lui Hristos.” 265
„Pâinea şi Vinul, desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ toate jertfele noastre,
ne includ şi pe noi înşine care ne aducem, lui Dumnezeu,... „pe noi înşine şi unul pe altul şi
întreaga noastră viaţă.” La Ofertoriu, „viaţa aceasta – şi prin ea lumea întreagă – devine din
nou conştientă, devine din nou jertfă şi aducere, ca „materie” a acelei Taine prin care Biserica
se împlineşte pe sine ca Trup al lui Hristos.”266
Sensul procesiunii „este că aducerea fiecăruia se include în aducerea tuturor şi astfel
Biserica se aduce pe sine însăşi, ceea ce înseamnă că-L aduce pe Hristos, căci Biserica este
Trupul Lui, iar El este Capul Bisericii.”267
După aducerea credincioşilor urmează rugăciunile preotului. Ca şi în Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunile punerii înainte conţin cereri adresate în vederea iertării
de păcate, a învrednicirii pentru a putea sluji şi mai ales rugăciuni prin care jertfa este adusă
pentru diferitele nevoi ale obştii, dintre care cea dintâi este mântuirea urmată de sănătate şi
binecuvântarea vieţii pămâneteşti. După aceste cereri, mijlociri şi afierosiri, în Ritul Roman
261
262
Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, ed.cit., p. 62.
263
Pr. Alexander Schemamann, op.cit., p. 129.
264
Se face aluzie aici la unele “adaptări la zi” exagerate ale Ofertoriului, în care dimensiunea tainică şi
cuviincioasă a fost înlocuită de adevărate înscenări desprinse parcă din teatrul absurdului.
265
Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, p. 62.
266
Pr. Alexander Schemamann, op.cit., pg 141 - 142.
267
Ibidem. Pg 155-156.
75
vechi, preotul cere de la Tatăl pe Duhul Sfânt ca acesta „să se pogoare, ... aşa cum odată s’a
pogorât preste jertfa Părinţilor.”268
În rânduiala din Sarum punerea înainte este adusă în cinstea Sfintei Treimi, a
„Preafericitei Maria şi a tuturor sfinţilor” iar în Ritul Tridentin darurile sunt cădite invocându-
se mijlocirea Arhanghelul Mihail „ce stă dea dreapta Altarului tămâierii.” Stăpâna Maică,
sfinţii şi îngerii slujesc dimpreună cu noi şi se bucură de dragostea veşnică a Treimii.
La turnarea vinului şi a apei Sarumul pomeneşte străpungerea coastei lui Hristos iar
Ritul Roman nou şi vechi pune în rugăciune minunatul schimb săvârşit prin întrupare: „ Prin
taina acestei ape şi a vinului să ne facem părtaşi de dumnezeierea Aceluia care a binevoit să se
facă părtaş de firea noastră omenească.”269
În Ritul Ambrosian şi în actualul Rit Roman alături de celelalte cereri ale
Ofertoriului există şi două orientate în mod direct înspre o pregătire a prefacerii minunate ce va
avea loc la momentul Consacrării. În Liturghia Ambrosiană preotul spune: „Primeşte, prea
milostive Părinte, această pâine sfântă, ca să se facă Trupul Celui Născut al Tău.” 270 Noua
rânduială Romană foloseşte formula binecuvântării iudaice, celebrul „Baruch”, aducându-ne
astfel mai aproape de atmosfera Cinei celei de Taină şi de primele liturghii apostolice:
„ Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea,
pe care ţi-o oferim, rod al pământului şi al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi Pâinea
vieţii.”271 De asemenea, formula aceasta sintetizează întreaga teologie a punerii înainte, a
oferirii de către oameni lui Dumnezeu a darurilor creaţiei primite de la Acesta, daruri ce sunt
roade ale iubirii Sale materializate în natură şi în munca omului ce o prelucrează.
Prin Ofertoriu, omul se reîntoarce la Creator, procedând altfel decât Adam, unindu-
se prin creaţie cu Creatorul, mulţumindu-i şi dorind să ajungă la momentul Consacrării, în care
„roua Duhului Sfânt” va plini sensul întregii materialităţi a lumii, prefăcând total şi deplin,
pâinea şi vinul aduse de oameni, în Trupul şi Sângele Dumnezeului făcut om.
Nu lipseşte din nici una din aceste rânduieli liturgice apusene, spălarea mâinilor
preotului. În timpul ei sacerdotul cere curăţie lăuntrică şi pătrunde astfel tot mai adânc în
miezul de foc al Liturghiei pregătindu-se fizic şi spiritual pentru Anafora.
Ofertoriul cuprinde şi rugăciunea smerită a preotului ce se pleacă adânc înaintea
Domnului spunându-i: „Întru duh smerit şi inimă zdrobită să fim primiţi de Tine, Doamne, şi
astfel rânduieşte Jertfa noastră înaintea Feţei Tale, ca în ziua aceasta să fie primită de Tine şi
să-Ţi fie bineplăcută, Doamne Dumnezeul meu.”272
Înainte de a începe Anaforaua, preotul cere credincioşilor să se roage ca jertfa sa şi
a comunităţii să fie bineprimită de Dumnezeu. Ca răspuns, Sarumul oferă din nou o accentuare
a rolului Duhului Sfânt în Euharistie: „Harul Duhului Sfânt să lumineze inima şi buzele tale şi
Domnul să primească cu vrednicie Jertfa aceasta de laudă, prin mâinile tale...”. Ritul Roman
adaugă aici: „spre lauda şi mărirea numelui său, spre folosul nostru şi al întregii sale sfinte
Biserici.”273 Se vede din acest răspuns că oriunde şi oricând săvârşită, Euharistia nu este o
celebrare izolată, autonomă, ci este spre zidirea şi creşterea întregii Biserici.
268
0901-1000,_Missa_Latina,_Missa_Latina,_MLT.pdf, http://www.documentacatholicaomnia.eu.
269
270
Liturghia Sfâbtului Ierarh Ambrozie, traducere de Sorin Dan-Damian, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2011, p. 80.
271
Liturghierul Roman, orînduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia Romano-
Catolică de Bucureşti, 1993., p. 392.
272
Liturghia Bisericii din Sarum.
273
76
Ofertoriul este încheiat prin rugăciunea „asupra darurilor”, numită în latină, „super
oblata.” Asemenea collectei de la începutul liturghiei, ea este variabilă, sintetizând intenţia zilei
liturgice şi rugându-l pe Dumnezeu să ne dăruiască prin darurile oferite „trăirea vieţii
cereşti.”274
3.4.4. Rugăciunea euharistică sau Anaforaua

După „super oblata” începe marea rugăciune euharistică, Anaforaua, miezul de foc
al slujirii, culmea taborică a vieţuirii creştine.
Preotul deschide rugăciunea cu urarea sfântă: „Domnul să fie cu voi”. De aici
începe un dialog ameţitor între sacerdot, credincioşi, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
Maica Domnului, sfinţi şi îngeri. Toată Biserica participă la mijlocirea aceasta supremă ce trece
dincolo de pământesc, incluzându-l şi introducându-l în Sanctuarul Ceresc unde Hristos însuşi
este Preotul şi Jertfa.
Ca şi în Ritul Bizantin, dialogul se continuă cu răspunsul asembleei: „ Şi cu duhul
tău. „ „Preotul ridicându-şi braţele, continuă: Sus inimile”. „La chemarea aceasta credincioşii
răspund cu însufleţire:” „ Le avem la Domnul”275. „ Avem inimile înălţate către Tine Doamne;
avem inimile şi gândurile şi simţirile, şi toată credinţa, nădejdea şi fiinţa noastră înălţate la
Tine”276
3.4.4.1. Prefaţa
Cu braţele întinse în forma crucii (arătând că preotul se aseamănă Unicului Preot,
Hristos, care şi-a întins mâinile pe Cruce spre a-I aduce adevărata Mulţumire Tatălui,
Mulţumirea nerostită de Adam) slujitorul sfinţit îndeamnă preoţia împărătească a Bisericii să
mulţumească „Domnului Dumnezeului nostru” şi să continue astfel plenar Mulţumirea,
Euharistia, începută din momentul zămislirii şi al naşterii şi întărită prin Botez şi Mirungere,
prin rugăciune, prin ascultarea Cuvântului şi prin oferirea darurilor luate din munca de zi cu zi.
Credincioşii intră deplin, prin răspunsul: „Vrednic şi drept este” a mulţumi
Domnului, în noua formă de existenţă inaugurată, cum am spus, prin tainele de iniţiere şi prin
întreaga viaţă de rugăciune şi ascultare a Cuvântului. Oamenii se fac prin acest dialog fiinţe cu
adevărat răscumpărate, scoase de sub domnia Şarpelui, de sub neascultarea lui Adam celui
nemulţumitor, celui care a luat din cele ale Creatorului fără Creator. Credincioşii se transformă
din furi, în fii ai Împărăţiei Tatălui. Fiecare cuvânt din Liturghie trebuie tratat cu maximă
atenţie. Vedem că aceste replici nu sunt nici pe departe un dialog steril, ritualic, formalist, ci
sunt realmente răspunsuri ce preschimbă fiinţa noastră.
Preotul continuă, făcându-se voce a Trupului lui Hristos: „ Vrednic, drept, sfânt şi
mântuitor lucru este cu adevărat a-Ţi mulţumi în toată vremea şi în tot locul, Ţie, Doamne,
Părinte Sfinte, Atotţiitorule, Veşnicule Dumnezeu”277. Astfel începe Prefaţa, denumire ce vine
din latinescul „praefatio”, însemnând „discurs înaintea cuiva”, în cazul de faţă, înaintea lui
Dumnezeu şi a comunităţii.
Trebuie să ştim că partea aceasta a Liturghiei, în formă aproape identică, s-a păstrat
din primii zori ai Creştinătăţii până astăzi în toate cele trei mari familii liturgice: Bizantină,
274
Din rugăciunea “asupra darurilor” din Duminica a XIV-a de peste an, Liturghierul Roman, p. 354.
275
Liturghia Bisericii din Sarum
276
Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Fundaţia Justin Pârvu, Suceava, 2012, p. 146.
277
Liturghia Bisericii din Sarum
77
Apuseană şi Orientală. Prin dialogul acesta finalizat cu prefaţa, aşa cum spune Sfântul
Augustin, „ în fiecare zi, în întreaga lume, omenirea întreagă într-un glas răspunde «sursum
corda se habere ad Dominum»”278 omenirea întreagă prin creştini se ridică la Dumnezeu pentru
că atunci când cei ai lui Hristos se roagă, întregul Pământ, întregul Cosmos se cutremură
nevăzut, se reface tot aşa cum prin căderea lui Adam s-a stricat. Vorbele noastre în liturghie
refac lumea, o reclădesc treptat.
Prefaţa îl are în centrul ei pe Iisus Hristos. Încă din secolul al III-lea (200-235)
putem vedea cum liturghia Romei, redată de Sfântul Ipolit în a sa „Tradiţia Apostolică”,
surprinde adevărul central al credinţei ortodoxe: „Îţi mulţumim, Ţie Dumnezeule, prin iubitul
Tău Fiu279 Iisus Hristos, pe care în aceste timpuri din urmă ni L-ai trimis mântuitor,
răscumpărător şi înger al voii Tale, Care e Cuvântul Tău nedespărţit de Tine prin Care ai făcut
toate şi pe care ai binevoit şi L-ai trimis din cer în pântecele Fecioarei, Care S-a întrupat... Care
împlinind voia Ta şi agonisindu-Ţi un popor sfânt, Şi-a întins mâinile ca să pătimească, ca să-i
slobozească din patimă pe cei ce au crezut în Tine…”280
Aceleaşi cuvinte în formulări diferite se aud şi în prefeţele Sarumului cât şi în cele
Tridentine şi cele următoare Conciliului Vatican II. Aceleaşi cuvinte străbat şi Anaforaua
Sfântului Vasile cel Mare şi anaforalele Bisericilor Orientale Ortodoxe.
Cuvinte mai presus de fire, cuvinte pecetluite cu Sângele lui Hristos vărsat pe
Golgota, cuvinte care ne aduc în faţa ochilor prologul Evangheliei Sfântului Ioan, dialogul
dintre Înger şi Preasfânta Fecioară redat de Luca şi scena patimilor înfăţişată de toţi cei patru
corifei ai Duhului. Urechile sfinţite prin întreita afundare în Moartea şi Învierea Domnului aud
acum rostiri dumnezeieşti. De aceea, la acest moment nu ar avea ce să caute profanii,
neiniţiaţii, spectatorii. Pentru că aici e Nunta Mielului, e Cămara Tatălui care, trimiţând pe
Duhul Sfânt, ne face fii ai Săi întru Unicul Fiu. Ce mare greşeală e tratarea cu indiferenţa, părut
savantă, a unor astfel de momente ale liturghiei. Cei ce nu ard în focul Duhului nu se pot
apropia fără să necinstească spre a lor orbire astfel de daruri ale Creatorului dăruite omenirii.
Prefaţa nu e doar un moment liturgic, ea e „arderea de tot”, în sensul cel mai deplin,
ea e o mulţumire care, în cuvinte omeneşti dăruite de Tatăl Cuvântului dumnezeiesc, pătrunde
în unirea „pătimaşă”, sfântă pătimaşă, dintre om şi Dumnezeu. Liturghia Euharistică e a sta la
masa Treimii. De aceea, catehumenii sunt scoşi afară, pentru că cei ce sunt creştini vii,
mădulare ale Trupului Lui Hristos, vor liturghisi în Cer, în Treime. Nu mai e lumesc ce se
întâmplă acum, nu mai e trecător, muritor, supus legilor firii, ci e dincolo de timp şi spaţiu,
incluzându-le şi creându-le din nou cu Suflarea Dumnezeiască. Prefaţa pregăteşte Epicleza, o
cere precum cere embrionul dezvoltarea fătului, precum sămânţa înmugurită prevesteşte planta
verde ce străpunge pământul.
Trebuie să ştim că în Apus există foarte multe prefeţe,spre deosebire de Ortodoxia
bizantină unde există doar două prefeţe cu care se slujeşte în mod curent: cea a Sfântului Ioan
Gură de Aur şi cea a Marelui Vasile.
Prefeţele apusene corespund diferitelor momente ale anului liturgic. Există spre
exemplu în actualul Liturghier Roman, 2 prefeţe pentru Postul Crăciunului, 4 pentru Crăciun şi
timpul Crăciunului, 5 pentru Postul Mare, una pentru Săptămâna Mare, 5 pentru Paşti şi timpul
pascal, 2 pentru Înălţare şi timpul de după praznic, 14 pentru timpul de peste an, 2 dedicate
278
Αugustin, Sermo CCXXVII; Lib. De vera relig., t. I, cap. III, p. 750. apud Archdale A. King, op.cit., p. 295-
296.
279
În original: “paidos”
280
Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică în Canoanele Ortodoxiei, editate de diacon Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
2008, p. 574-575.
78
praznicelor în cinstea Sfintei Euharistii – Joia Mare şi Corpus Christi, 2 în cinstea Maicii
Domnului, una pentru Sfântul Iosif, 2 pentru Apostoli, 2 pentru toţi sfinţii, una pentru
mucenici, una pentru episcopi şi preoţi sfinţi, una pentru sfinţi monahi şi fecioare, 5 pentru
răposaţi. Alături de acestea praznicele mari au şi ele prefeţe proprii, spre exemplu: Pogorârea
Sfântului Duh, Preasfânta Treime, Bunavestire, Botezul Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci,
Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la faţă, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Petru şi Pavel.
Abundenţa aceasta o regăsim şi în Ritul Sarumului de dinaintea lui 1050, când aşa
cum am menţionat şi la nota din traducerea liturghiei, existau chiar prefeţe pentru fiecare sfânt
mare.
De asemenea, Ritul Ambrosian şi cel Mozarab abundă în prefeţe.
În Ritul Roman anterior Conciliului Vatican II erau însă doar 15 prefeţe, 10 dintre
ele provenind din Sacramentariului Gregorian şi celelalte adaugându-se în timp, ultima fiind
aprobată de Pius al XI-lea (1922-1939).281
Şi în această privinţă reforma conciliară aduce o revenire la modul străvechi de
slujire apusean, oferind un tezaur bogat care să zidească credincioşii.
Întotdeauna (în afară de câteva abuzuri liturgice înregistrate de istorie în Germania
şi Flandra, prin 1714282) în Apus, prefaţa a fost rostită cu glas tare, ba chiar cântată festiv de
către preotul liturghisitor. Există superbe „partituri” gregoriene ce pun în valoare fără ostentaţie
şi complicare textul sfânt al prefeţei.
3.4.4.2. Sanctus
După ce ne înălţăm inimile mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe
care ni le-a dat prin Domnul nostru Iisus Hristos, pentru toate acestea, plini de exaltare
cerească, simţim nevoia să ne unim glasurile cu cele ale Îngerilor şi Arhanghelilor, Tronurilor
şi Stăpânilor şi cu cele ale cereştilor cete zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Plin
este cerul şi pământul de slava Sa. Osana întru cei din înălţime. Bine este cuvântat Cel ce vine
întru numele Domnului. Osana Celui dintru înălţime.”283
„Cântarea aceasta de biruinţă şi de bucurie este compusă din cântarea serafimilor în
faţa tronului înalt al Dumnezeirii amintită de profetul Isaia şi mai apoi de Sfântul Evanghelist
Ioan: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui», cântată cu
atâta putere încât se zguduie templul cerului (Is. 6: 1-4; Apc. 4: 6-8) şi din imnul triumfal de la
intrarea în Ierusalim, adică din cântarea copiilor (tot nişte îngeri şi aceştia), a ucenicilor şi a
mulţumilor la intrarea sărbătorească a Mântuitorului: «Οsana, bine este cuvântat Cel ce vine
întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!» (Mt. 21:19; Mc. 11:9-10)
Cu aceste cuvinte este întâmpinat şi acum Mântuitorul, când vine în biserică la
Sfânta Liturghie să Se aducă jertfă pentru mântuirea lumii.” 284
În cântarea puterilor cereşti „glasurile oamenilor din biserică se unesc cu ale
îngerilor din ceruri, în culmea bucuriei întâlnirii cu Domnul – aici pe pământ în Sfânta Jertfă,
pregătită, iar în ceruri în Sfânta Împărăţie a vieţii veşnice. Culmea pregătirii sufletelor este
culmea bucuriei întâlnirii cu Domnul, arătată în cântarea îngerească: Sfânt, Sfânt, Sfânt... şi
Osana întru cei de sus... Şi dacă se clatină templul cerului de cântarea îngerilor, cuvine-se ca şi
281
282
Ibidem, p. 299.
283
284
Preot Ilarion V. Felea, op.cit., p. 147-148.
79
bisericile noastre să se zguduie de cântarea de biruinţă şi de bucurie ce o înălţăm şi noi Bunului
Dumnezeu care vine la noi în Sfânta Liturghie.”285
Sanctusul face parte din toate Riturile Bisericii din Apus la fel cum face parte şi din
Ritul Bizantin. Se pare că el a intrat treptat în liturghie, începând cu secolul al II-lea, fiind mai
întâi aşezat în locul de astăzi de către creştinii copţi, care l-au transmis Ritului Sirian iar prin
acesta a ajuns în Bizanţ şi de aici la Roma. Prezenţa permanentă a Sanctusului la fiecare
liturghie, a fost statornicită în Apus în secolul al VI-lea, prin Conciliul de la Vaison din 529.286
3.4.4.3. Canonul Liturghiei

După Sanctus începe ceea ce este numit în Apus Canonul Liturghiei, partea ce
cuprinde în sine Epicleza, Cuvintele de Instituire şi Dipticile.
În Ritul Nou există patru canoane care se pot folosi, în trecut însă, Ritul Roman
cunoştea un singur Canon, cel care este astăzi cel dintâi dintre variantele posibile, cunoscut sub
numele de Canonul Roman. Acesta este şi canonul folosit dintotdeauna în Liturghia Bisericii
din Sarum.
Vechimea lui este multiseculară, originile sale fiind cel mai probabil undeva pe la
mijlocul secolului al IV-lea, atunci când în Roma liturghia în limba latină a început să se
impună tot mai mult în faţa vechii liturghii, slujită dintru începuturi doar în greacă. Se
presupune deci, că în timpul Papei Damasus, a fost realizată o sinteză liturgică ce punea alături
elementele greceşti şi cele latine, formându-se astfel Canonul Roman.
Dacă citim cu atenţie Canonul vom observa că spre deosebire de celelalte trei
variante latine actuale şi de Anaforalele bizantine ce încep toate cu preluarea cuvintelor din
Sanctus, Canonul Roman începe cu o binecuvântare a darurilor urmată de Dipticele în care sunt
pomeniţi conducătorii Bisericii, clerul, credincioşii, Pururea Fecioara Maria şi sfinţii. După
diptice Canonul conţine Epicleza consacratorie, Cuvintele de Instituire, Anamneza şi Epicleza
comunitară urmată din nou de o altă serie de Diptice în care sunt pomeniţi cei răposaţi şi sfinţii,
încheindu-se cu ridicarea Trupului şi Sângelui Domnului şi rostirea unei doxologii
hristocentrice, trinitare, adresate Tatălui.
Putem observa astfel cum practic, două Anaforale, cea din liturghia greacă a
Bisericii Romane şi cea din liturghia latină s-au contopit formând o a treia, în care regăsim
elemente din ambele versiuni.287
Cel mai timpuriu document în care apare menţionat Canonul analizat de noi, este
Questiones Veteris et Novi Testamenti, redactat de Isaac, un evreu convertit, care a scris în
Roma anilor 370-374.288
Prima parte a Canonului începe de la „Te igitur” 289 şi se încheie cu Epicleza (Quam
oblationem290). Ea cuprinde mai întâi o formulă de binecuvântare a darurilor în care preotul îl
roagă stăruitor pe preamilostivul Părinte, prin Iisus Hristos, Fiul Său, Domnul nostru, să
binevoiască a primi şi a binecuvânta darurile pe care comunitatea le oferă pentru întreaga
Biserică, pentru ierarhii ei şi pentru toţi cei care mărturisesc drepata credinţă.
285
Ibidem, p. 151-150
286
287
Cf. L.R.C.P. Cuthbert E. G., M.R.C.S. Atchley F., op.cit., p. 96-98.
288
289
Partea aceasta în traducerea noastră, începe astfel: “De aceea preamilostive Părinte”
290
“Această Punere-înainte...”
80
Trebuie să spunem cu acest prilej că în toate redactările pe care le cunoaştem, aici
apare pomenit mai întâi Episcopul Romei. Faptul acesta pare scandalos urechilor noastre, dar
trebuie să avem în vedere o anumită dezvoltare istorică a acestei pomeniri. Nu este locul aici,
să discutăm despre Papalitate, ceea ce vrem doar să menţionăm este că dezvoltându-se la Roma
şi fiind mai apoi preluat de către celelalte rituri înrudite direct cu Ritul Roman, precum este şi
cel al Sarumului analizat de noi, Canonul a introdus şi a generalizat pomenirea Episcopului
Roman.
La început rugăciunea euharistică a cuprins în mod canonic pomenirea Papei,
arhiereul Romei, cetatea în care s-a format Canonul şi unde a fost slujit. Problema însă se pune
odată cu preluarea sa de către obştile legate de Roma, precum cea din Salisbury. Această
preluare se leagă atât de o „inerţie” a textului dar presupune şi o dorinţă conştientă de pomenire
a Papei. Spunând inerţie, mă gândesc la specificitatea strict romană a Canonului preluată
inadcvat de alte cetăţi creştine. Pomenirea Episcopului Romei şi lista sfinţilor îndrăgiţi de
Cetatea Nemuritoare în vremea alcătuirii Canonului, trec în slujirea celorlalte Biserici Locale
fără să aibă însă un context adecvat.
Normal ar fi fost ca pomenirea Episcopului Roman să fie înlocuită de cea a
Episcopului diocezan şi lista sfinţilor să conţină preponderent numele martirilor şi nevoitorilor
locali, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu în Milano, unde Biserica Locală fiind extrem de
puternică şi având o conştiinţă de sine puternic dezvoltată, a introdus în Canon alături de
apostolii Domnului şi de sfinţii romani şi pe: Apolinarie, Vitalie, Nazarie, Celsie, Protasie şi
Ghervasie, urmaţi după Consacrare, în partea a doua a Canonului, de Eufimia, Apollonia,
Iustina, Sabina, Thecla, Pelagia şi Ecaterina.291
A existat întotdeauna în Apus, o tensiune puternică între local şi universal, între
Biserica Romei şi Bisericile Locale aflate sub directa asculatare a Patriarhului Roman.
Supunerea şi pomenirea s-a făcut mai întâi datorită unui mare respect avut de către
toţi apusenii faţă de Roma, Maica Bisericii Occidentale, Scaun Apostolic înobilat de sângele
martiric al Apostolilor Petru şi Pavel, centru administrativ, teologic şi eclesial al Apusului
creştin. Treptat respectul acesta dublat de necesitatea supunerii canonice datorată Scaunului
Patriarhal Roman, a crescut devenind ceea ce cunoaştem astăzi.
În Ritul Ortodox Apusean nu este pomenit Papa ci după cum este normal, episcopul
Vicariatului iar parohiile din jurisdicţia rusă obiţnuiesc să îl pomenească mai întâi pe Patriarhul
Moscovei.
Revenind la Canonul analizat, observăm că spre deosebire de Ritul Roman, Ritul
Sarumului şi Ritul Ambrozian au alături de pomenirea Papei şi a Episcopului locului şi
pomenirea Regelui.
Urmează pomenirea credincioşilor făcută prin cuvintele deosebit de expresive şi
într-un fel profetice pentru unitatea Bisericii: „ offerimus pro… omnibus orthodoxis, atque
catholicae, et apostolicae fidei cultoribus”292
După această rugăciune generală pentru credincioşi apare şi posibilitatea pomenirii
lor nominale. În Ritul Sarumului, această posibilitate este limitată într-un mod realist de
următoarea indicaţie tipiconală: „să fie cu băgare de seamă să nu întârzie prea mult cu
pomenirea din pricină că mintea este nestatornică şi diavolul poate să ne ispitească cu gânduri
rele sau că pot să se ivească alte primejdii.”293
291
Liturghia Sfântului Ierarh Ambrozie, ed.cit., p. 60-63.
292
Missale Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, p. 343.
293
81
Astăzi, Liturghierul Roman prevede: „Îşi împreunează mâinile şi se roagă în tăcere
câteva momente pentru cei pe care doreşte să-i amintească.”294
Dacă pomenirea în gând presupune o pauză şi împreunarea mâinilor, în restul
Canonului însă, în afară de încă câteva momente ce presupun alte gesturi liturgice, predomină,
mai ales în ritul post-conciliar, indicaţia „ întinzând braţele” sau „cu braţele întinse”. Preotul îşi
întinde braţele pe Crucea Euharistică a mijlocirii dintre om şi Dumnezeu, asemenea lui Hristos,
Mirele Bisericii, Arhiereul Vecinic. Sluijitorul sfinţit cuprinde în rugăciunea sa întreaga lume,
pe cei vii şi pe cei morţi, pe sfinţi şi pe păcătoşi, unind în Taina Jertfei lui Hristos toate cele din
cer şi de pe pământ. Canonul e momentul Crucii, e punctul suprem în care se adună toată
lucrarea răscumpărătoare a Slujitorului lui Dumnezeu, a Mielului care ia asupra sa păcatele
lumii.
Legătura organică dintre Canon şi Cruce este subliniată în tradiţia latină şi de prima
litera a celei dintâi rugăciuni din Canon: „Te igitur.” Părintele Prosper Gueranger, Stareţul
celebrei Mănăstiri Solesmes arată că T-ul ce deschide Canonul ne aminteşte de Crucea lui
Hristos şi de litera „Tau” din alfabetul ebraic. Dacă ne uităm în Liturghierele latine vom vedea
că pagina anterioară Canonului, poartă întotdeauna, desenată pe ea, o imagine a Răstignirii
Domnului. Imaginea aceasta îşi are originea din Sacramentariile medievale în care fiecare
întâia literă a unui capitol era bogat ornamentată cu un desen ce se putea lega de conţinutul
textului. Astfel mai întâi T-ul a fost ornamentat în formă de Cruce iar mai apoi Crucea a
devenit înainte-mergătoare a Canonului ce o actualiza sacramental în viaţa Bisericii şi a
credincioşilor.
Iată cum în planul lui Dumnezeu toate se unesc spre a duce spre Hristos, spre a ni-l
dărui pe Domnul nostru răstignit şi înviat. Litera Tau prin care Ezechiel îi pecetluieşte pe cei ai
lui Dumnezeu295 spre a fi salvaţi prin sângele Jertfei prefigurează Crucea Domnului şi
pecetluirea cu Semnul Crucii ce mărturiseşte credinţa creştină. Cea dintâi literă din Canonul
Euharistic de asemenea vine să grăiască despre darul pe care Dumnezeu îl face Bisericii în
Liturghie, oferindu-ne însuşi „Τrupul Domnului, Care a fost junghiat cu adevărat… odată
pentru totdeauna pe Cruce”296
Jertfa Crucii este tainic amintită prin cuvintele anamnetice ale Canonului şi este
făcută prezentă în mod desăvârşit, aşa cum arată Sfântul Nicoale Cabasila prin prefacerea
pâinii şi a vinului în însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Puterea atotcuprinzătoare a
pomenirilor din Canon izvorăşte din ceea ce vom vedea în câteva momente că este centrul
întregii vieţi a Bisericii: Epicleza consacratorie.
Până atunci însă, revenind la dipticele ce prefaţează Epicleza, observăm pomenirea
Preacuratei Fecioare, numită de Canon, „gloriosae semper Virginis Mariae, Genitricis Dei et
Domini nostri Jesu Christi”297 298
Ca şi în liturghia bizantină, Fecioara Maică este pomenită „in primis”, „mai întâi”,
înainte de orice sfânt, căci doar ea este Împărăteasa a toate, Maica Bisericii, mijlocitoarea
tuturor harurilor299, cea prin care a venit lumii mântuirea. Doar ea este cuptorul cel însufleţit în
294
295
Ez. 9, 46
296
Cf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii, traducere de Ene Branişte, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1946, p. 81-82.
297
Missale Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, ed.cit., p. 344.
298
Traducerea noastră: “Slăvitei, Pururea-Fecioarei Maria, Născătoarea Dumnezeului şi Domnului nostru Iisus
Hristos”
299
Cf. Sfântul Teofan al Niceei, Discurs despre Preacurata Maica Domnului în teologia secolului XX şi în
spiritualitatea isihastă a secolului XIV, traducere şi editare diac. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008, p.
82
care Focul Dumnezeiesc al Duhului Sfânt a plămădit Pâinea Vieţii. 300 Maria este fiinţa pe
deplin Euharistică, cea care mai întâi, înaintea tuturor sfinţilor şi credincioşilor Bisericii, a
purtat în sine Trupul lui Hristos, făcându-se astfel cea dintâi creştină. Ea însă nu doar a purtat
întru sine mai înaninte de toţi Trupul lui Hristos ci chiar ea i-a dăruit viaţă. Mărturisindu-o „Dei
Genitrix”301 noi urmând învăţăturii evanghelice (Lc. 1, 26-55) rezumată şi în simbolul de
credinţă rostit la Liturghie. Mărturisim că Logosul Dumnezeiesc s-a făcut om „de la Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria”. Cuvântul a luat trup din trupul Preacuratei astfel încât Maria e
fără doar şi poate Maica Euharistiei, Maica Liturghiei, fără de care hrănirea noastră din
Dumnezeu nu s-ar putea petrece. Fiinţa Mariei e cu desăvârşire legată de miezul Liturghiei, de
aceea nu ne putem apropia de Jertfa marelui Arhiereu fără unirea în rugăciune 302 şi intenţie cu
Împărăteasa „înveşmântată în Soare” (Apc 12, 1).
După ce este pomenită Maica Capului Bisericii, sunt pomeniţi şi sfinţii, cei ce sunt
mădularele Trupului lui Hristos, pentru care se aduce Jertfa Euharistică. Pomenirea şi cinstirea
lor vădeşte realitatea Euharistiei. Domnul Hristos pe care îl vom adora după Prefacere şi cu
care ne vom împărtăşi este Cel ce adună întru sine fiii şi fiicele Tatălui umplându-i prin
comuniunea cu Trupul şi Sângele Său de viaţa unică a Duhului.
Canoanele actuale ale Liturghierului Roman asemenea celor din Liturghierul
Bizantin (cele ale Sfinţilor Ioan Gurădeaur şi Vasile cel Mare) surprind şi mai exact realitatea
aceasta extraordinară a unităţii întru Hristos, aşezând imediat după Consacrare Dipticele. Vom
vedea la momentul respectiv cum expresiile prezente în diferitele Canoane vădesc împlinirea
rugăciunii arhiereşti al lui Hristos de dinaintea pătimirii.
Canonul Roman include în acest prim moment al dipticelor şi posibilitatea unei
pomeniri variate în funcţie de momentul liturgic în care se slujeşte. Există aşa numitele „În
comuniune”, proprii unor sărbători precum Naşterea Domnului, Epifania, Învierea, Înălţarea,
Cincizecimea. Astfel, după ce preotul rosteşte „ În comuniune cu...”, înainte de a o pomeni pe
Maica Domnului şi pe sfinţi, face referire la timpul în care Biserica se află. Spre exemplu la
Crăciun şi în timpul Crăciunului, preotul spune: „ În comuniune cu întreaga Biserică, în timp
ce sărbătorim (noaptea preasfântă) ziua preasfântă în care Preacurata Fecioară Maria a născut
lumii pe Mântuitorul, amintim şi cinstim înainte de toate pe această slăvită Pururea Fecioară
Maria, …..”303.
Astfel se arată că prăznuirea este o realitate vie ce determină trăirea Bisericii
liturghisitoare. Praznicul intră în Canon, intră în Sfânta Sfintelor Liturghiei, comunitatea trăind
în timpul liturgic Euharistia şi prin Duhul Sfânt primit întru ea, reuşind să actualizeze deplin
Sărbătorirea. Timpul Praznicelor este timpul Duhului Sfânt care permanentizează totul,
impregnând cele din vremelnicie spre a le muta în Memoria vecinică a lui Dumnezeu.
După pomenirea Maicii Domnului şi a sfinţilor pe care o facem aşa cum vedem în
Canonul Sarumului şi mai ales în cel diortosit după Conciliul Vatican II 304, în comuniune cu
întreaga Biserică, urmează o rugăciune datorată, cel mai probabil, Sfântului Grigorie
545,571.
300
Vezi şi Canonul Rugăciunilor înaintea Impărtşirii din Ritul Bizantin, spre exemplu în: Liturghia Sfântului Ioan,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 113.
301
Născătoare de Dumnezeu
302
Vezi pomenirea la Proscomidia din Ritul Bizantin, Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 99.
303
Cf. Liturghierul Roman, ed.cit., p. 451.
304
În Canonul Sarumului, adică în vechiul Canon Roman ce apre şi în Ritul Tridentin nu apare expresia „cu
întreaga Biserică” ca şi în Noul Rit, deşi contextul şi sensul pomenirilor este acelaşi.
83
Dialogul305, în care se vede şi mai clar că mijlocirea euharistică este un act comunitar, o
rugăciune fundamental eclesială, sobornicească.
Preotul glăsuind ca şi voce a întregii adunări spune astfel: „…te implorăm,
Doamne, Jertfa slujirii noastre şi a întreagii Tale familii, binevoieşte a o primi, ca astfel să
rândui zilele noastre în pace, să ne fereşti pre noi de osânda cea veşnică şi să ne numeri în
turma aleşilor Tăi. Prin Hristos Domnul nostru. Amin”306
Vedem astfel că nu doar sacerdotul imploră pe Dumnezeu ci întreaga asembleea
unită în mijlocirea preotului lor. De asemenea, înţelegem din această implorare că Jertfa slujirii
este nu numai a comunităţii locale adunate în Liturghie ci a întregii Biserici, a întregii familii a
lui Dumnezeu.
Alăturarea acestor două sintagme „jertfa slujirii noastre” şi „jertfa...întregii tale
familii” este paradoxală. În originalul latin, „jertfa slujirii noastre” apare ca „oblationem
servitutis nostrae”, „oblationem servitutis” era, la vremea inserării acestei rugăciuni în textul
liturgic, nimic altceva decât darul din roadele cele mai bune pe care ţăranii robi „ai mai marilor
pământului” trebuiau să îl ofere stăpânilor lor în schimbul dreptului de lucrare a pământului.
Servitutea este sclavia celui mai mic, a celui neajutorat faţă de „boieru” puternic, bogat şi
stăpânitor. „Oblationem servitutis” însemna foartea adesea, după cum bine ştim chiar din
istoria noastră, că bietul agricultor, după ce muncea din greu ogorul străbunilor săi, trebuia să
dea mai tot nemilosului exploatator spre a putea măcar să trăiască. Neplata birurilor de tot
felul, în muncă, bani, bunuri şi chiar persoane, însemna atragerea automată a penalizărilor
violente care se putea sfârşi chiar prin moarte. Aceasta era „oblationem servitutis”.
Cum este posibilă alăturarea acestei „jertfe a sclaviei” cu „punerea înainte a întregii
tale familii”, adică prinosul familiei lui Dumnezeu?
Iată taina adâncă a Crucii, jertfa Robului se face Liturghie a Familiei lui Dumnezeu.
Canonul este aşa cum am văzut şi mai sus, unit în mod desăvârşit cu Jertfa lui
Hristos. „ El n’avea nici chip nici frumuseţe... El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă
durere...El ....pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit;
pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat.” (Isaia 53, 2-5)307
Mâncând Adam din mărul neascultării a auzit din gura Domnului Cuvântul
Adevărului: este sclavul durerilor, supus spinilor şi pălămidei, mâncând întru sudoarea feţei
sale pâinea rodită de pământul blestemat din pricina lui.
Cuvântul Domnului, Cel ce a vădit starea căderii lui Adam, a voit întru ascultarea
Tatălui Său să se facă sclav ca şi omul, spre a preface sclavia întru nobleţe dumnezeiască, spre
a preface robul durerilor şi al morţii în fiu şi fiică a Vecinicului Dumnezeu.
Toată „oblationem servitutis”, toată plata inerentă căderii, toate rănile şi chinurile
separării de Creator, Slujitorul Domnului, om şi Dumnezeu fiind, le-a luat asupra sa, prefăcând
dijma ruşinoasă şi asupritoare a unei omeniri moarte, în Jertfă de slujire a familiei lui
Dumnezeu, fericite şi eliberate, văzătoare a cerescului Ierusalim, adusă de Duhul în slujirea
cerească a Marelui Arhiereu.308
Aşa cum am văzut şi în cazul literei Tau cu care începe Canonul şi în rugăciunea
aceasta aparentă simplă, se cuprinde adâncimea de negrăit a darului mântuitor al Crucii.
305
A. King, op.cit., p. 321
306
307
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 950-951.
308
Vezi şi Epistola către Evrei şi Apocalipsa.
84
Viaţa lui Hristos trăindă, fremătândă şi palpitând în Liturghie uneşte crearea omului,
căderea lui Adam, pregătirea Poporului Ales, viaţa lui Avraam şi a urmaşilor săi, legământul
Lui Moise, preoţia şi jertfele Leviticului, prorociile glăsuitorilor de Dumnezeu prooroci de
Întrupare, Naştere, Viaţă, Propovăduire, Jertfă, Moarte, Înviere, Înălţare. Toate acestea dăruite
Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt şi revelate în viaţa Mariei şi a sfinţilor se ascund în
textele, gesturile şi mişcările Liturghiei. Toate constituie „jertfa slujirii noastre”, moştenirea
regală, nepieritoare a întregii familii a lui Dumnezeu. Pentru aceasta orice om este chemat la
Creştinism, este chemat în Liturghie, este dorit de Liturghia Euharistică care ar vrea să tragă pe
toţi urmaşii lui Adam prin catehumenat la Botezul salvator şi prin Botez şi Mirungere la
Slujirea Euharistică, la mulţumirea Bisericii care în implorare aduce jertfă de laudă Celui ce l-a
mântuit pe Adam şi „a ridicat fruntea lui… şi l-a scos din temniţă, şi a grăit către el bune, şi a
pus scaunul lui mai sus decât scaunele împăraţilor...şi i-a schimbat hainele, care le-a avut în
temniţă, şi mânca pâine pururea înaintea lui în toate zilele vieţii sale. Şi hrana lui, hrană
deapururea s’a dat lui din casa împăratului, pe fiecare zi în toate zilele vieţii lui.” (IV Împăraţi,
25, 27-30).309
În locul pâinii rodite de pâmântul blestemat, Pâinea Euharistică se dă omului
prefăcând toate în binecuvântare şi viaţă.
Am ajuns astfel la momentul central al celor văzute şi nevăzute, al Cerului şi al
Pământului, al lui Dumnezeu şi al omului, la Epicleza consacratorie. Toate cele promise, visate,
sperate, dorite, râvnite .... se vor face Realitate ... roadele durerilor şi a bucuriilor omului,
pâinea şi vinului pecetluite de făgăduinţă, rugăciune şi speranţă vor deveni ... Iisus Hristos,
însuşi DOMNUL, Fiul Tatălui făcut trup din Preacurata Maria.
3.4.4.4. Epicleza
Culmea vieţii şi rugăciunii Bisericii este Epicleza. Fragmentul acesta scurt, ce stă în
textul Canonului Roman şi într-o formă diferită în celelalte rugăciuni euharistice latine,
bizantine, alexandrine, etiopiene, armene, este cu adevărat momentul deplin al mijlocirii
Bisericii ca Trup al Lui Hristos ce se roagă Tatălui să primească din nou, în mod desăvârşit ca
hrană transformatoare Trupul şi Sângele Lui Hristos, Capul Bisericii, Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul.
Epicleza înseamnă, în greacă, invocaţie. În Ritul siro-bizantin epicleza a fost şi este
înţeleasă în primul rând ca şi implorarea Tatălui spre a trimite pe Duhul Sfânt peste pâine şi
vin, spre a le face Trupul şi Sângele Lui Hristos. În lumea latină medievală, treptat epicleza a
fost trecută cu vederea în înţelegerea Prefacerii accentuându-se rolul Cuvintelor Domnului
rostite de preot „in persona Christi.”
Liturghia analizată de noi are aşa cum am mai spus Canonul „clasic” roman, acelaşi
pe care îl întâlnim şi în Ritul Tridentin, ritul în care se slujea în Evul Mediu latin.
Analizând cu atenţie textul, cum apare el în Liturghia Sarumului:
“Acum privind iarăşi spre Sfintele Daruri, spune:
P: Această Punere-înainte, Tu, Dumnezeule Atotţiitorule, o fă îngăduită întru totul
(binecuvintează Darurile de trei ori cu Semnul Crucii, după cum urmează) binecu + vintează-
o, apro + bă-o, pecetlu + ieşte-ο şi o primeşte, ca să devină pentru noi (binecuvintează în
Semnul Crucii pâinea) + Trupul şi (binecuvintează în Semnul Crucii Potirul) + Sângele (apoi
309
Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Nouă, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti,
1914, p. 512.
85
îşi uneşte mâinile şi continuă) Preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru.” 310
premergător Cuvintelor de Instituire, observăm că avem de a face cu o epicleză, adică cu o
invocare, în cazul de faţa invocarea se adresează Tatălui. De asemenea, observăm că i se cere
în mod clar Domnului să binecuvinteze punerea-înainte, adică pâinea şi vinul, ca ele să devină
Trupul şi Sângele lui Hristos. Rugăciunea este însoţită de binecuvântări asupra darurilor la
momentele invocării binecuvîntării, aprobării şi pecetluirii şi asupra pâinii şi potirului, în mod
separat la momentul cererii directe a prefacerii lor în Trupul, respectiv Sângele Domnului Iisus.
Dacă lăsăm pur şi simplu textul să ne vorbească vom înţelege clar însemnătatea
acestei invocaţii, acestei epicleze prezente dintotdeauna în Canonul Roman.
E adevărat că nu avem de a face aici cu o menţionare explicită a Duhului Sfânt ca şi
în Epiclezele de după Vatican II ale Ritului Roman şi ca şi în cele bizantine şi orientale
ortodoxe.
Am văzut însă cum la momentul Ofertoriului atât în Ritul Sarumului cât şi în cel
Tridentin şi mai ales în Ritul Roman vechi, din secolul al X-lea redat de Migne în Patrologia
Sa, apare în mod clar invocarea Duhului Sfânt prin preepicleze explicite şi implicite. De
asemenea, Liturghia din Sarum începe printr-un imn întreg închinat Duhului Sfânt.
Trebuie să spunem că istoria liturgică apuseană ne oferă două informaţii importante
legate de această rugăciune: 1) ea este cu siguranţă o invocaţie şi deci în sensul literal al
termenului, o epicleză; 2) nu există dovezi care să ateste o chemare legată de Duhul Sfânt în
textul acestei epicleze romane, în decursul istoriei.
De asemenea, trebuie să spunem că deşi în epicleza romană nu exista o invocare
explicită a Duhului Sfânt, în teologia romană a prefacerii, aşa cum, spre exemplu, reiese din
scrierile Sfântului Ghelasie, Papa Romei, exista convingerea că sfinţirea darurilor o face Duhul
Sfânt. Aşa cum am arătat în Prefaţă, expresia Sfântului Ghelasie: „Sancto spiritu perficiente”311
este grăitoare în acest sens.
De asemenea, este posibil ca în Biserica Africană o epicleză312 explicita a Duhului
să fi fost în uz.313
Şi în privinţa epiclezei euharistice, ritul următor Conciliului Vatican II aduce cu sine
o formulare nouă, care este însă mărturie a întregii Tradiţii a Bisericii de Apus şi Răsărit. Noua
epicleză, sau mai bine zis noile epicleze, clarifică pe deplin problemele dezbătute mai sus.
A două formă a rugăciunii euharistice din noul Liturghier Roman sună astfel:
„ (Preotul, cu braţele întinse, spune:) Cu adevărat Sfânt eşti, Doamne, izvorul a toată sfinţenia.
(Îşi împreunează mâinile şi, ţinându-le întinse asupra darurilor, spune:) Te rugăm, aşadar,
sfinţeşte darurile acestea cu roua Duhului tău, (îşi împreunază mâinile şi face semnul crucii
asupra pâinii şi a potirului, o singură dată pentru amândouă, spunând:) ca ele să devină
pentru noi Trupul şi Sângele + Domnului nostru Isus Cristos.” 314 În a treia formă a rugăciunii
euharistice apare: „…Doamne, te rugăm cu umilinţă să sfinţeşti prin Duhul tău darurile pe care
310
311
Gelasius, De duabus naturis in Christo, apud M. J. Routh’s Scriptorum Ecclesiastocorum opuscula, Oxonii,
1840; t. ii, p. 139, l. 15. Cnf. Gratiani Decreta, pars II: caus. I: qu: cap. 92. apud L.R.C.P. Cuthbert E. G.,
M.R.C.S. Atchley F., op.cit., p. 102.
312
Optatus, contra Parmeniano Lib. VI: “ Altaria Dei … in quibus vota populi et membra Christi portata sunt: quo
Deus omnipotens invocatus sit, quo postulatus descendit Spiritus Sanctus.” ; Epistola lui Firmilian către Sfântul
Ciprian, cap. X: “Ut et invocatione non contemptibili sanctificare se panem et eucharitiam facere simularet.”
( Cypriani, Opera, pt. ii. P. 223, Ep. lxxv) apud L.R.C.P. Cuthbert E. G., M.R.C.S. Atchley F., op.cit., p. 102.
313
Optatus, Contra Parmen., Lib. VI; şi în Fulgentius Aa Monimum din W. Palmer, Origines Liturgicae, Oxford,
1836; vol. I, p.138, nota V apud L.R.C.P. Cuthbert E. G., M.R.C.S. Atchley F., op.cit., p. 102.
314
86
ţi le oferim pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Fiului tău...” 315. A treia rugăciune
asemănătoare cu Anaforaua Sfântului Vasile cuprinde o astfel de epicleză după o lungă
pomenire a creaţiei, căderii, Legii celei vechi, întrupării lui Hristos, vieţii sale, patimilor şi
învierii: „… El, care a murit şi a înviat pentru noi, a trimis de la tine, Părinte, pe Duhul Sfânt,
ca pîrgă a darului său credincioşilor, pentru ca EL, desăvârşindu-i lucrarea în lume, să
împlinească toată sfinţirea. Te rugăm, aşadar, Doamne, ca acelaşi Duh Sfânt să binevoiască a
sfinţi aceste daruri, pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos,
spre celebrarea acestui mare mister, pe care El însuşi ni l-a lăsat ca legământ veşnic.”316
„În acest orizont se înţelege rolul decisiv al Duhului Sfânt în celebrarea euharistică
şi îndeosebi cu referinţă la transubstanţiere. Conştiinţa acestui fapt este clar evidenţiată la
sfinţii părinţi ai Bisericii. Sfântul Ciril din Ierusalim, în Catehezele sale aminteşte că noi „îl
invocăm pe Dumnezeu cel milostiv să-l trimită pe Duhul său Sfânt asupra darurilor care stau în
faţa noastră pentru ca el să transforme pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele lui
Cristos. Ceea ce Duhul Sfânt atinge este sfinţit şi transformat total.”317”
Aceste cuvinte au fost scrise de Papa Benedict al XVI-lea într-un document oficial
al Bisericii, în exortaţia apostolică postsinodală Sacramentum Caritatis. Iată deci care este
actuala înţelegere a Bisericii Catolice asupra epiclezei euharistice şi asupra rolului Duhului
Sfânt în prefacerea pâinii şi vinului în însuşi, Trupul şi Sângele Domnului.
În acelaşi document Papa Benedict spune: „Este foarte necesară pentru viaţa
spirituală a credincioşilor o conştiinţă mai clară a bogăţiei anaforei: împreună cu cuvintele
rostite de Cristos la Cina de taină, ea conţine epicleza, ca invocare adresată Tatălui, ca să
trimită darul Duhului, pentru ca pâinea şi vinul să fie schimbate în trupul şi sângele lui Isus
Cristos…”318
Rolul Duhului Sfânt în Euharistie culminează în Prefacere prin care împlineşte toată
lucrarea sa în Biserică şi lume.
“Epicleza euharistică descoperă legătura totală dintre Duhul Sfânt, Iisus Hristos şi
comunitatea creştină.
În Vechiul Testament lucrarea Duhului este în mod clar legată de „aşteptarea
împăratului Mesia. Acţiunile lui derivă din Duhul pogorât peste el (Is 11,2;42,1;61,1)“319
Duhul Sfânt, „este pe deplin prezent în toată existenţa Cuvântului întrupat: Iisus
Hristos este zămislit de Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18; Lc. 1,35), la
începutul misiunii sale publice, pe malul Iordanului, îl vede coborând asupra sa sub formă de
porumbel (cf. Mt. 3,16 ); în acest Duh Iisus acţionează, vorbeşte şi tresaltă de bucurie...”320
Iată că între Duhul Sfânt şi Euharistie există o legătură extrem de profundă, această
legătură nu este alta decât dintre Duhul şi Fiul întrupat. Întruparea Celui ce este cu adevărat
Dumnezeu din Dumnezeu, s-a făcut prin Duhul Sfânt pogorât peste carnea feciorească a
Mariei. Duhul Sfânt ni l-a dăruit pe Mesia în întrupare, în viaţa şi activitatea sa, în moartea,
învierea şi înălţarea sa, în Biserica Rusaliilor şi iată total, direct şi deplin în Liturghie, prin
vestirea Cuvântului şi mai ales plin plinirea rugăciunii epicletice, prin hrănirea cu însuşi Trupul
şi Sângele Cuvântului întrupat.
Euharistia este cu adevărat memorialul morţii şi învierii Domnului.
315
Ibidem, p. 463.
316
Ibidem, p. 470.
317
Cateheze XXIII, 7: PG 33, 1114 şi următoarele apud Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, p. 18.
318
Ibidem, p. 18-19.
319
Freedman, D. N. (1996, c1992). The Anchor Yale Bible Dictionary (3:273). New York: Doubleday.)
320
Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, p. 17
87
Sacrificiul Crucii a fost oferit de Hristos prin Duhul Sfânt. „Sângele lui Hristos...
prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” (Evrei 1,14)
În Liturghia Armeană epicleza începe prin invocarea „Fiului lui Dumnezeu, jertfit
pentru împăcarea noastră cu Tatăl.” 321 Jertfa Domnului este direct legată de oferirea spre hrană,
oamenilor, Pâinea vieţii şi de milostivirea revărsată de Tatăl prin darul Duhului Sfânt. Epicleza
armeană închide în sine în mod extraordinar aceste interdependenţe.
„În jertfa Fiului Omului Sfântul Duh este prezent şi lucrător.Hristos Iisus în propria
sa umanitate s-a deschis total acţiunii (Duhului Sfânt, n.n)... care din suferinţă face să izvorască
dragoste mântuitoare.”322
Sunt taine adânci, taine ce gravitează în jurul Jertfei Hristosului lui Dumnezeu şi a
lucrării Duhului lui Dumnezeu, taine legate de viaţa pământească a Domnului şi de prezenţa sa
reală, substanţială şi directă în Liturghia Bisericii alături şi prin Duhul Tatălui.” 323
În contextul acesta în care vorbim despre legătura adâncă a Duhului cu Euharistia e
important să amintim şi că „Duhul Sfânt ne oferă şi structura celebrării euharistice. Formele
liturgice în care e celebrat Sacrificiul răscumpărător al lui Hristos sunt dezvoltate în timp şi
spaţiu de Biserică sub conducerea Duhului Sfânt. Sfântul Duh are astfel un rol decisiv în
dezvoltarea formei liturgice.” 324
3.4.4.5. Cuvintele de Instituire

După Prefacere, se aude vocea lui Hristos care strigă blând dar poruncitor, cu iubire
şi chemare, Adevărul fericitor al Noului Legământ: „Luaţi şi mâncaţi din Acesta, toţi. Acesta
este Trupul Meu.” „Luaţi şi beţi dintru Acesta toţi. Acesta este Potirul Sângelui Meu, al
Legământului celui nou şi veşnic, taina credinţei, carele pentru voi şi pentru mulţi se varsă
spre lăsarea păcatelor.”
„Acesta este Trupul Meu”, „acesta este Potirul Sângelui Meu.” Ce glas mai poate
grăi după un aşa Cuvânt? Ce suflet creştinesc se mai poate îndoi stând în genunchi înaintea
Altarului dimpreună cu slujitorul sfinţit? Plecaţi până la pământ auzim cu inima atinsă de
chemarea lui Hristos şi atingem plinătatea vocaţiei noastre de fi ai lui Dumnezeu. Nici o ureche
străină nu trebuie să se apropie de momentul Tainei, nici un necredincios să nu fie prezent căci
aici Mirele şopteşte în camera de nuntă, cele mai dulci grăiri Miresei sale.
Iată ce este Liturghia. Iată ce auziri cereşti răsună în mijlocul Bisericii lui
Dumnezeu şi a oamenilor.
„Luaţi şi mîncaţi din acesta toţi. Luaţi şi beţi dintru acesta toţi.” Nimeni nu este
exclus, fiecare mădular al Trupului lui Hristos este chemat cu poruncă de Capul Bisericii,
însuşi, să vină şi să mănânce spre a se face tot mai mult Hristos, „aşa cum foarte frumos spun
atâtea texte patristice...Eu sunt Hristos. Sunt Hristos, pentru că sunt unit într-un singur trup cu
Hristos, şi tot ce vine în comuniune cu Hristos devine Hristos, aşa cum tot ce se împărtăşeşete
de foc devine foc.” 325
321
Liturgies: Eastern and Western. 1896 (F. E. Brightman, Editura) (438). Oxford: Clarendon Press.
322
Papa Ioan Paul al II-lea, Audienţa Generală din 13 Septembrie 1989. ( www.vatican.va)
323
Ionuţ Blidar, Conferinţa “Sfântul Duh şi Euharistia”, susţinută la Mitropolia Banatului în 5 februarie 2013 în
cadrul Εxerciţiilor spirituale monastice ecumenice.
324
cf. Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, Editura Presa Bună, Iaşi, 2007, p. 17.
325
Cf. Arhim. Emilianos Simonopetritul, op.cit., p. 108-109. Părintele Emilianos aşează la note ca referinţă pentru
acest cuvânt, Ps. 81, 6 şi Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 21.
88
Liturghia creştină şi iată, în cazul de faţă Sfânta Liturghie a Sarumului, nu este o
slujbă de ritual perisabil,care rămâne cel mult în sfera culturii celei mai elaborate şi nobile
înregistrate de istorie.
Vom analiza mai jos câteva aspecte legate de istoria acestor dumnzeieşti cuvinte
pentru că „într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut
asemenea vorbirii omeneşti precum odinioară Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii
omeneşti, S-a făcut asemenea oamenilor” iar aceasta s-a împlinit în vremelnicia noastră, în
istoria noastră omenească „prin oameni, în felul oamenilor”. 326
Trebuie însă mereu să fim atenţi când ne atingem de Scriptură şi de Liturghie, să
interpretăm cu ajutorul instrumentelor ştiinţei, spre a descifra sensul pe care scriitori inspiraţi,
care au redat Cuvântul sau au alcătuit slujbele, au voit să îl exprime, ştiind că munca lor s-a
făcut în împrejurări determinate, după condiţiile timpului şi a culturii, prin intermediul unor
forme artistice, unor genuri literare utilizate în perioada respectivă.327
Dar toată această cercetare trebuie făcută în acelaşi Duh în care Scriptura şi textul
liturgic a fost scris. „Pentru a descoperi exact sensul textelor sacre trebuie avute în vedere cu
nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a
întregii Biserici şi de analogia credinţei.”
Nu putem studia Liturghia fără a ne minuna întâi de frumuseţea ei mântuitoare, fără
a tresălta întru bucuria lui Hristos. Dacă reducem studiul liturgic la ani, cifre, date, contexte
pierdem adevărul ascuns în spatele aparanţelor de moment. Dacă însă păstrăm vie în inimă
iubirea lui Hristos Euharistic, toate detaliile cercetării ne vor adânci în contemplarea darului lui
Dumnezeu aşa cum cercetarea anatomiei umane, a organelor, a celulelor poate apropia de
Creator biologul sincer ce observă în toată ordinea şi minuţiozitatea organismului uman
amprenta certă a Celui ce ne iubeşte.
Ştiinţa biblică actuală aduce idei ce vin în complementaritatea a ceea ce
dintotdeauna se ştia şi se credea în Biserică cu privire la originea hristică a cuvintelor de la
Cina cea de Taină, infirmând astfel ipotezele de până mai ieri cu privire la ne-autenticitatea
cuvintelor de instituire a Euharistiei.
Pentru că, din nefericire, ipotezele infirmate astăzi au rămas încă vii în cugetele
multor învăţăcei într-ale teologiei, ne simţim datori să aducem câteva gânduri ce vin să
lămurească o problemă importantă: ceea ce auzim în Liturghia prin glasul preotului şi citim în
Evanghelie este rostit de însuşi Iisus Hristos.
„Mesajul neotestamentar nu este numai o idee; pentru el este determinant tocmai
faptul că a avut loc în istoria reală a acestei lumi: credinţa biblică nu relatează povestiri ca
simboluri de adevăruri meta-istorice, ci se întemeiază pe o istorie care a avut loc pe faţa acestui
pâmânt. Dacă Iisus nu le-a dat ucenicilor pâine şi vin ca trupul şi sângele său, atunci celebrarea
euharistică este goală – o ficţiune evlavioasă, nu o realitate care întemeiază comuniunea cu
Dumnezeu şi a oamenilor între ei.
În acest context se pune desigur încă o dată întrebarea cu privire la modul posibil şi
adecvat al unei verificări istorice. Trebuie să ne dăm seama clar că cercetarea istorică poate
duce întotdeauna numai până la un grad înalt de probabilitate, dar niciodată la o certitudine
ultimă şi absolută cu privire la toate amănuntele. Dacă certitudinea credinţei s-ar baza exclusiv
pe o verificare istorică ştiinţifică, ea ar rămâne mereu revizuibilă.
326
Cf. Constituţia dogmatică despre revelaţia Divină ( Dei Verbum) , 12 în Conciliul Ecumenic Vatican II -
Constituţii, decrete, declaraţii, ed.cit., p. 234-235.
327
Idem.
89
Aşadar, la ce ne putem aştepta? Şi la ce nu? Din punct de vedere teologic trebuie
spus că, dacă istoricitatea cuvintelor şi evenimentelor esenţiale ar putea fi demonstrată ca
imposibilă în mod cu adevărat ştiinţific, credinţa şi-ar pierde fundamentul. Pe de altă parte,
cum am spus, din cauza naturii înseşi a cunoaşterii istorice, nu ne putem aştepta la dovezi cu
certitudine absolută cu privire la fiecare amănunt. De aceea, este important pentru noi dacă, din
punct de vedere istoric, convingerile de fond ale credinţei sunt posibile şi credibile chiar şi în
faţa seriozităţii actualelor cunoştinţe exegetice.
Multe amănunte pot rămâne, aşadar, deschise. Însă acel „factum est” din Prologul
lui Ioan (1,14) are valoare de categorie creştină fundamentală nu numai pentru întrupare ca
atare, el trebuie să fie revendicat şi pentru Cina de pe urmă, pentru Cruce şi pentru Înviere:
întruparea lui Iisus este orânduită spre dăruirea de sine pentru oameni, şi aceasta pentru înviere,
altminteri creştinismul nu ar fi adevărat. Adevărul acestui „factum est” – aşa cum s-a spus –
nu-l putem privi în maniera certitudinii istorice absolute, dar putem să-i recunoaştem
seriozitatea citind în mod corect Scriptura ca atare.
Certitudinea ultimă pe care ne întemeiem întreaga existenţă ne este dată de credinţă
– de faptul de a crede smerit împreună cu Biserica din toate secolele, condusă de Duhul Sfânt.
De aici putem, de altfel, să privim liniştiţi iptezele exegetice care, la rândul lor, prea adesea se
prezintă cu un patos de certitudine care este contestat deja de faptul că sunt propuse încontinuu
poziţii contare cu aceeaşi atitudine de certitudine ştiinţifică.”328
Αşa cum am spus la început, o astfel de poziţie contrară ce ne poate lămuri puţin cu
privire la erorile necredinţei în cuvintele Mântuitorului este cea prezentă în „Albright, W. F., &
Mann, C. S. (2008). Matthew: Introduction, translation, and notes (179). New Haven; London:
Yale University Press”. Aici putem citi că: „Avem de-a face cu o formulă a cuvintelor care a
fost fixată în tradiţie la o dată foarte timpurie, ca mărturie a acestui fapt avem apariţia ei în
relatarea lui Pavel cu privire la Cina cea de pe urmă.” 329
Aceeaşi ştiinţă istorică ce vine cu ipoteza de mai sus ne spune şi că prima Epistolă
către Corinteni îl are ca autor real pe Apostolul Pavel şi că a fost scrisă în Efes, undeva între
anii 56 şi 57. Aceasta înseamnă că acele cuvinte pe care Pavel le atribuie Domnului sunt rostite
înaintea anului 56.
Mergând chiar pe ipotezele unuia dintre cei mai importanţi cercetători ai
momentului, B. F, Meyer, putem spune că Domnul a fost răstignit în aprilie 30 , ceea ce de
altfel este larg recunoscut de lumea academică330 şi de cea eclezială. Astfel putem, fără a greşi,
spune că acea fixare timpurie a cuvintelor de la Cină în tradiţia comunităţii creştine nu este
altceva, având în vedere perioada la care am făcut referire, decât fixarea prin transmiterea
directă în slujire de către aspotolii care au asistat la Cină înspre obştile păstorite de ei, după
cum însuşi Hristos le-a poruncit să o facă: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (1
Corinteni 11, 24; Luca 22, 19)
Aceiaşi W. F. Albright şi C.S Mann, traducători şi comentatori ai Evangheliei după
Matei editate de Universitatea Yale, arată cum „controversa adesea se centrează în jurul
presupusei imposibilităţi de redarea în Aramaică a cuvintelor lui Iisus (acesta este sângele meu
al legământului) dar unele lucrări ale lui J.A. Emerton sugerează noi posibilităţi asupra a ceea
328
Papa Benedict al XVI-lea, Ιsus din Nazaret:de la intrarea în Ierusalim la Înviere, Galaxia Gutenberg, Târgu-
Lăpuş, 2012, p. 107-109.
329
Albright, W. F., & Mann, C. S., Matthew: Introduction, translation, and notes, Yale University Press. New
Haven; London, 2008, p. 179.
330
Freedman D.N. , The Anchor Yale Bible Dictionary, Doubleday, New York, 1996, pg. 773.
90
ce este şi nu este imposibil de redat în Aramaică. Iisus, sugerează Emerton, utilizează rarul dar
perfect admisibilul „construirea genitivului după un substantiv cu un sufix pronominal,
deoarece prin aceasta este evitată orice ambiguitate” (aceasta este o construcţie foarte comună
în Siriaca târzie)331. Dacă Iisus a spus cuvintele în Ebraică mai degrabă decât în Aramaică,
(trebuie spus că nu este imposibil deoarece, n.n) această construcţie este de asemenea prezentă
şi în Ebraica Mishnaică.”332
Iată cum punând alături de credinţa clară a Bisericii în autenticitatea cuvintelor de la
Cina cea de Taină, două mărturii venite din cercetarea de ultim moment, una arătând perioada
timpuri, înainte de 56 a aşezării în tradiţia comunităţilor creştine a spuselor lui Iisus şi alta
arătând clar posibilitatea rostirii de către Domnul în Aramaica sau în Ebraica vorbită de El a
unor cuvinte precum „acesta este sângele meu al legământului” şi prin felul de expunere a
acestei informaţii arătând chiar acordul cu J.A. Emerton care spune, aşa cum am văzut anterior,
că „Iisus utilizează rarul dar perfect admisibilul „construirea genitivului după un substantiv cu
un sufix pronominal, deoarece prin aceasta este evitată orice ambiguitate” „spre a rosti „acesta
este sângele meu al legământului”.
A nu afirma că însuşi „Iisus utilizează”cuvintele limbii omeneşti la Cina de Taină
spre a ne chema la Ospăţul în care El însuşi e hrana şi băutura, înseamnă deci nu a fi ştiinţific,
corect sau exact, ci pur şi simplu înseamnă a afirma cu subiectivitate necredinţa ta în adevărul
acelor cuvinte, ascunzându-te în spatele ştiinţei, folosindu-te de neputinţa ei în a oferi
certitudini absolute cu privire la fiecare amănunt, neputinţă inerentă naturii înseşi a cunoaşterii
istorice.333
Contestarea vehementă de către unii a adevărurilor pe care se întemeiează credinţa
şi viaţa noastră creştină nu este una pe deplin ştiinţifică (trebuind chiar să ne amintim că însăşi
ştiinţa actuală are unele premize fondatoare ce pornesc dintr-o subiectivitate, mai precis din
îmbrăţişarea ideii că „lumea poate fi cu succes gândită ca un sistem fizic izolat şi închis” 334) ci
este pur şi simplu o manifestare izvorâtă dintr-o altă credinţă, opusă celei dăruită lumii de
Hristos. Nu mă refer aici la o anumită credinţă, la un anumit cult, ci la o mentalitate diferită de
cea creştină şi, aşa cum vedem în multe din contestările pasionale ale Evangheliilor şi ale lui
Iisus Hristos, nu doar diferită, ci fundamental opusă, contrară, inamică ei.
Insistând mai mult pe importanţa cunoaşterii autenticităţii cuvintelor de la Cina cea
de Taină, nu am mai analizat în detaliu modul în care ele s-au aşezat în Liturghia Bisericii din
Sarum.
Voi spune doar că Biserica din Sarum urmează şi în această parte a liturghiei
străvechiul Canon Roman, care diferă puţin de Ritul Bizantin şi de cel Roman actual. Ceea ce
au însă în comun toate aceste rituri este baza scripturistică comună găsită la 1 Corinteni 11:23-
24, Matei 26:26–29, Marcu 14:22–25 şi Luca 22:14–23.
Aşezarea cuvintelor rostite de Hristos în formularul liturgic s-a definitivat timpuriu
în Canonul Roman şi modul de rostire al lor ca şi contextul în care sunt aşezate este extrem de
uniform în toate riturile Apusului creştin.
Noul Rit Roman are o nouă redare a cuvintelor de instituire urmând însă acelaşi
„tipar” străvechi specific riturilor creştine. Toate cele patru forme ale Anaforalei din noul
331
Cf. J. A. Emerton, JTS 13 (1962), 111–17 apud Albright, W. F., & Mann, C. S., op.cit., p. 322.
332
Albright, W. F., & Mann, C. S., op.cit., p. 322.
333
Cf. Papa Benedict al XVI-lea, Ιsus din Nazaret:de la intrarea în Ierusalim la Înviere, Galaxia Gutenberg,
Târgu-Lăpuş, 2012, p. 109.
334
Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 68.
91
Liturghier Roman au aceeaşi redare a cuvintelor Domnului, astfel modificându-se şi Canonul
Roman iniţial aflat ca prima variantă a rugăciunii euharistice în noul Liturghier.
3.4.4.6. Anamneza
De temut şi cu anevoie lucru este a scrie despre vădirea vie a Patimii, Morţii,
Învierii şi Înălţării la cer a Domnului Hristos. Taina Pătimirii şi a Proslăvirii Mirelui Iisus se
ascunde dăruindu-se în Liturghie. Între Epicleză şi Anamneză se sintetizează întreaga zbatere a
Bisericii şi a lumii întregi, întreaga căutare prin rugăciune, pregătire, pocăinţă, lectura
Cuvântului, oferirea naturii întregi şi a firii proprii încununată de zorii mulţumirii
atotcuprinzătoare întru care se întrevede deja lumina prezenţei lui Hristos şi a patimii şi
biruinţei sale.
Toată pomenirea morţii şi învierii Domnului săvârşită zilnic de creştin prin viaţa,
gândul, rugăciunea, lectura şi fapta sa şi mai ales Botezul nostru se adună cu puterea Duhului
de foc întru freamătul dumnezeiesc ce stă la mijlocul Canonului.
Acum zidirea a ajuns la vârf, fructul este nainte coacerii, mustul se va preface în vin
şi butoaiele se vor întâlni cu mistuirea dulce a setei lor de veacuri. Vine Iisus. Taina Amintirii şi
Taina Prezenţei totale, amândouă întru-una, amândouă alcătuind una, amândouă darul Tatălui
prin Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt oferă Taina Amintirii ce face prezent trecutul Prezentului Său. Duhul
Sfânt preface inimile noastre, ale celor care ne amintim Patima, Moartea, Învierea şi
Proslăvirea lui Iisus, le preface întru ele, le preface după ele, le aduce vii, aici şi acum înanintea
vederii cugetului nostru celui mai adânc, imprimându-le întru noi cu o putere ce schimbă fiinţa
noastră, făcându-ne oameni ai Crucii şi Învierii, oameni ai lui Iisus, precum Iisus Proslăvit,
precum Lumina lumii.
Vedem în icoanele ortodoxe cum fiecare eveniment al vieţii Domnului este
imprimat de Duhul Sfânt, cel care săluieşte în inima Logosului veşnic şi tot aşa în inima
aceluiaşi Logos făcut om.335 Din fiinţa lui Iisus lucrătoare în lume, Duhul Sfânt umple lumea,
permanentizând fiecare scenă a mântuirii noastre. Icoanele Patimilor şi a Învierii lui Iisus, ca
fiecare dintre icoanele vieţii lui, nu au ca fundal doar stâncile, marea, câmpiile, zidurile Ţării
Sfinte, ci alături de acestea, impregnându-le şi mutându-le în veşnicul azi al iubirii lui
Dumnezeu, vedem atotprezenta Lumină a Duhului. Fondul acela luminos din icoană oglindeşte
prin sine pe harul Duhului Sfânt ce cuprinde evenimentele.
În Taina lui Iisus, în Taina Liturghiei, acest Duh Sfânt ce a imprimat în Vinerea
Mare Jertfa Crucii vine şi se aşează în Biserică, în noi. Nu e o prezenţă mecanică a Duhului, nu
e magie, nu e ceva impersonal, ci e chiar Duhul care vine cu iubire, din inima lui Iisus în inima
noastră, e Duhul care ne face părtaşi Treimii, părtaşi Tatălui prin moartea şi învierea Fiului Său.
„Acumul” Liturghiei e „acumul” Duhului Sfânt în care ne amintim Crucea, Învierea şi
Înălţarea, jinduind şi având deja prezentă şi Cea de-a doua venire, aşa cum nu se poate lesne
vedea în Liturghia Sarumului şi în cea Romană veche (“Astfel, Doamne, noi slujitorii tăi, şi de
asemenea sfânt poporul Tău, amintindu-ne fericitele Patimi ale Aceluiaşi Hristos Fiul Tău şi
335
Nu ne sprijinim aici, în nici un fel pe ideea purcederii Duhului din Fiul. Nu intrăm de asemenea în dezbateri
dogmatice, nefiind nici locul, nici contextul unor astfel de discuţii. Pentru aprofundarea temei credem ca indicată
lectura a cel puţin două cărţi, care, de altfel au şi inspirat aceste rânduri : Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Presfintei
Treimi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005. şi Pr. Boris
Bobrinskoy, Împărtăşirea Duhului Sfânt, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Bucureşti, 1999.
92
Domnul Dumnezeul nostru, Învierea din morţi şi Slăvita Înălţare la cer”), dar se vede foarte
bine în liturghiile bizantine („Aducându-ne dar aminte de această poruncă mântuitoare şi de
toate cele ce s’au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de şederea deadreapta, de a doua şi slăvită iarăşi-venire”) şi în noile Liturghii Romane
după Conciliul Vatican II („Moartea ta o vestim, Doamne şi Învierea ta o mărturisim până când
vei veni.” „Celebrând, aşadar, Doamne, pătimirea aducătoare de mântuire a Fiului tău, precum
şi minunata lui înviere din morţi şi înălţare la cer, şi aşteptând a doua lui venire, îţi oferim cu
mulţumire Jertfă vie şi sfântă.”)
Duhul Sfânt oferă astfel Amintirea prin gesturile şi cuvintele liturgice încununate de
însăşi Cuvintele lui Hristos, de mandatul dat de El Bisericii care se simte astfel chemată să
slujească anamnetic.
Acesta este întâiul versant al „Muntelui Vădirii” Patimilor şi Proslăvirii lui Hristos.
Îl putem numi, gândindu-ne la cele scrise de Părintele Schmemann, Taina Amintirii.336
Amintirea mântuitoarelor evenimente din viaţa lui Iisus, a însăşi morţii, învierii,
înălţării şi revenirii Sale în Slavă prin formele liturgice pe care Biserica, condusă de Duhul
Sfânt, le oferă în timp şi spaţiu credincioşilor săi, spre a deveni şi a fi preschimbaţi întru
acţiunea directă a lui Dumnezeu, în istoria umană, nu este nici de cum o rememorare, o privire
contemplativă a trecutului lui Hristos, o înfăţişare dramatizantă a unor fapte de mult apuse, ci
este aşa cum se vede în întreaga „teologie a amintirii”, pe care o putem vedea în paginile
Vechiului şi Noului Testament, o participare directă întru prezentul lui Dumnezeu în care
trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor devine, fără să fie mutilat, deformat sau schimbat, una.
Prin Taina Amintirii din Liturghie, prin ritual şi cântec, prin rostiri şi auziri, prin
răspunsuri şi citiri, prin imagine şi mişcare poporul care participă se atinge de istoria sfântă
făcându-o a sa, devenind adânc, în Duhul, parte a ei, primind dintru ea sensul deplin al vieţii
creştine care se luminează, se întregeşte, se formează, se înţelege din întruparea, naşterea,
copilăria, viaţa, propovăduirea, minunile, patimile, moartea, îngroparea, învierea, arătarea,
petrecerea, înălţarea, glorificarea şi iarăşi venirea lui Hristos. Întru Amintire Biserica se
împărtăşeşte din evenimentul Hristos, devenind în vremelnicie impregnată de Duhul Sfânt, ea
însăşi moment fundamental în istoria mântuirii. Prin ritual şi prin celebrare toate generaţiile fac
ca povestea reală a lui Iisus să devină propria lor poveste, însăşi povestea vieţii lor.337
A sta la picioarele Crucii lui Iisus înseamnă a vedea cum păcatele tale l-au adus pe
Mire pe lemn, dar înseamnă şi a te răstigni împreună cu El şi, astfel, prin moartea şi învierea
Lui, a te îndulci total şi fericitor de iertare şi de libertatea iubirii veşnice, devenind întru Fiul,
fiu al Tatălui.
Amintirea aceasta constituie Biserica, îi dă identitate creştinului, îl face cu adevărat
să acţioneze precum Hristos în prezentul imediat al vieţii şi în acelaşi timp îl zideşte ca
mădular viu al „comunităţii ce-şi aduce aminte pururea”, al comunităţii care gustă în Duhul
trecutul răscumpărător, trăieşte cu Fiul actualul, mântuind lumea, pregătindu-o pentru
întâlnirea de la final, cerută cu dor Tatălui, aceluiaşi Tată căruia îi vesteşte ca a sa, moartea lui
Hristos pe Cruce şi învierea, evenimentul eschatologic prin care piciorul omenesc păşeşte deja
lângă Tatăl şi glasul capului Bisericii mijloceşte vremea venirii Sale din nou.
Am încercat să spun câte ceva, gângurind slab şi neputincios despre acest versant al
Liturghiei, despre Taina Amintirii. A reduce însă darul lui Dumnezeu la aceasta este greşit şi
periculos, distructiv şi opritor de la gustarea deplină a bucuriei euharistice.
336
Pr. Alexander Schemamann, op.cit., p. 245-271.
337
Freedman D.N. , op.cit., p. 668.
93
Aşa cum spune Allen Verhey, „it was, after all, a living Lord, who was
remembered.”338 Cel a cărui viaţă dorim să o vedem în Taina Amintirii este viu şi este cu noi.
Taina Prezenţei totale luminează dinlăuntru Amintirea. Ea este o realitate pe care o putem lesne
citi chiar din cuvintele Liturghiei, „această Punere-înainte, Tu, Dumnezeule Atotţiitorule, o fă
îngăduită întru totul binecuvintează-o, aprobă-o, pecetluieşte-ο şi o primeşte, ca să devină
pentru noi Trupul şi Sângele Preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru.” 339
Simbolul cuvintelor liturgice, a gesturilor, a formelor ce mijlocesc Taina Amintirii,
punând împreună existenţa noastră şi viaţa lui Iisus impregnată vecinic de Duhul, nu constituie
singura părtăşie din Liturghie. Taina Amintirii este nuntită cu Prefacerea totală, substanţială a
păinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, Duhul trimis de Tatăl ne oferă Amintirea şi
Prefacerea. Deşi prin Amintire am urcat până în vârful cel mai de sus al Muntelui, prin
Prefacere urcăm chiar dincolo de urcare căci în Dumnzeu maximum nu există, plinirea fiind
urmată de Plinire, chipul cel mai deplin de Chipul dătător de chip. Amintirea vie, reală, totală a
lui Iisus se îngemănează, se întrepătrunde, se confundă, prinde viaţă, ia sevă, primeşte Duhul
Sfânt de la însuşi, însuşi şi iară zic, însuşi Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui întrupat, mort şi înviat
ce stă de-a dreapta lui Dumnezeu şi „aici dimpreună cu noi este.”340
Pentru aceasta, în mod minunat şi clar, Liturghia Sarumului ca şi Liturghia Romană
după ce trăieşte grăind anamnetic, pune „ înaintea Preacuratei Tale Măreţii din darurile Tale pe
care le-ai revărsat asupra noastră Jertfă curată, Jertfă Sfântă, Jertfă fără prihană, Pâinea cea
Sfântă a vieţii celei veşnice şi Potirul nepieritoarei mântuiri.” Ceea ce se petrece este
înfricoşător, căci Tatălui celui ce în vechime i s-au adus ca preînchipuire a lui Hristos „darurile
slujitorului Tău Abel şi jertfa Patriarhului Avraam şi ceea ce Preotul Tău Melhisedec a adus
Ţie”, astăzi de către preot şi comunitate, de către Biserica Locală şi de către cea Universală i se
aduce însăşi patima şi moartea, învierea şi viaţa proslăvită a Fiului Său. Prin Taina Amintirii şi
prin darul nemărginit al Prefacerii, omul preot aduce Tatălui pe însăşi Mirele, pe Capul
Bisericii, pe „Cela ce este”, pe Trupul, pe Logosul întrupat, pe Dumnezeu făcut om, pe Fiul.
Jertfa i se aduce Tatălui şi hrăneşte omenirea mântuindu-o.
Tatăl este mulţumit. Euharistia. Omul este mulţumit.
Omul se face asemenea lui Iisus.
„Te rugăm, priveşte cu bunătate la darul Bisericii tale şi, recunoscând în el Jertfa
prin care ne-ai împăcat cu tine, dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu Trupul şi Sîngele Fiului
tău, ca din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos.”341
Dacă am încercat să simţim ceva din măreţia Anamnezei nu este neimportant să
alăturăm acestui comentariu şi câteva date istorice legate de prezenţa în liturghie a acestui
moment.
„Unde et memores” a fost atribuită de Liber Pontificalis Papei Alexandru I (105-
115). Prima parte a anamnezei o regăsim identică şi în De Sacramentis şi chiar o rugăciune
asemănătoare apare şi în Constituţiile Apostolice.
Pomenirea Patimilor Domnului a existat în toate liturghiile încă din zorii
Creştinismului.
Din secolul al XII-lea a intrat în mod uz rostirea Anamnezei asemenea altor părţi
din Canon cu mâinile ridicate şi deschise în forma Crucii. Practica aceasta a venit mai întâi în
338
Ibidem.
339
340
Cf. Rugăciunea dinaintea Împărăşirii în Liturghia Sfântului Ioan Guradeaur în Sfintele şi Dumnezeieştile
Liturghii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 165.
341
94
Franţa, pe fondul cuceririi cruciate a Ierusalimului şi de aici s-a răspândit în Anglia şi în
Germania.342
3.4.4.7. Epicleza comunităţii

După Anamneza vine imediat Epicleza comunităţii. Dacă ordinea în care apar în
Anafora diferă de Ritul Bizantin unde întâlnim mai întâi Cuvintele de la Cina cea de Taină
urmate de Anamneză şi mai apoi de Epicleza consecratorie şi imediat după ea de Epicleza
comunitară, sensul şi prezenţa tuturor acestor elemente este aceeaşi şi în Ritul Sarumului ca şi
în Ritul Roman şi în cel de după Vatican II, care în ceea ce priveşte aşezarea elementelor
Canonului păstrează ordinea celui anterior, pornind însă, după Sanctus, aşa cum am văzut în
capitolele anterioare, de la Epicleza consecratorie precedată de o scurtă sau mai extinsă
rugăciune ce preia cuvintele cântării angelice.
Epicleza asupra comunităţii este o parte fundamentală a Liturghiei ce nu lipseşte din
nici un rit creştin. Ea vădeşte o dimensiune esenţială a Euharistie. Prin şi din comuniunea cu
Trupul şi Sângele lui Hristos oamenii devin mădulare ale Domnului, cuvântul acesta nefiind o
metaforă, o figură de stil, ci o realitate, îndrăznim, cu convingere, să spunem, fizică.
Cela ce se hărneşte cu Iisus însuşi îşi face trupul şi viaţa întreagă una realmente cu
Domnul. Unitatea aceasta fiinţială, ontologică, fizilogică, mistică şi spirituală (Mistică şi
spirituală tocmai prin această dimeniune de-a dreptul fizilogică, căci Dumnezeu s-a făcut cu
adevărat trup şi ne oferă spre mâncare şi băutură nimic altceva decât însuşi Trupul şi Sângele
Său, nu o idee, nu un concept, nu ceva abstract, religios, ci pe El însuşi, care s-a întrupat.
Pentru toate aceste realităţi putem găsi fundamente clare în Scriptură şi mai ales în scrierile
Dumnezeiescului Ioan, în Evanghelia şi în epistolele sale: Ioan 1, 1.14; Ioan 6, 51-56; I Ioan 4,
2-3;) cu Domnul Iisus creează în mod imediat şi unitatea deplină cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu
Maica Domnului, cu toţi sfinţii şi cu toţi credincioşii care se împărtăşesc din lumea întreagă.
Astfel se zideşte efectiv Biserica lui Hristos, Trupul Său.
Întreaga liturghie are de fapt ca scop această zidire a omenirii în Hristos, prin toate
rugăciunile, cântările, sfintele lecturi din Cuvântul lui Dumnezeu, prin Ofertoriul în care ne
predăm viaţa, trupurile noastre prin jertfa de pâine şi vin ne pregătim să ne întânim faţă în faţă
cu cel pe care l-am rugat, l-am ascultat şi i-am jertfit fiinţa noastră, cerându-i să vină în noi cu
dor, cu Logosul Tatălui, cu Fiul făcător de fii şi fiice, cu Dumnezeul cel întrupat cu Iisus
Hristos.
Şi după mărita şi mai presus de ceruri Epicleză, după ce iată, îl avem în faţa ochilor
noştri, viu şi deplin pe Sfânta Masă, după ce săturare nesăturată şi poftitoare de împărtăşire îl
contemplăm cu bucurie nespusă, auzim cuvintele lui şi intrăm rapid, ca împinşi de ceva
nevăzut în menirea noastră. Auzind pe Domnul că ne cheamă să luăm şi să îl mâncăm pe El
însuşi ne grăbim să ne prefacem, de acuma, noi înşine în Hrana şi vecinicia noastră. Îl rugăm,
deci, pe acelaşi Tată care a prefăcut cu Duhul Său cel Sfânt ofrandele noastre de pâine şi vin în
însuşi Trupul şi Sângele Fiului său „ca noi toţi care vom primi Preasfântul Trup şi Sânge al
Fiului (Său, n.n) prin împărtăşirea de la acest Altar, să fim umpluţi de tot harul cel ceresc şi de
toată binecuvântarea.”
Ca şi în Epicleza consecratorie din Ritul Roman, recunoaştem şi aici, deşi nenumit
în mod direct, pe Duhul Sfânt, izvorul harului celui ceresc şi cel ce însuşi este binecuvântarea.
Spunem aceasta având în minte şi noile rugăciuni euharistice din Ritul Roman ce conţin în
epiclezele lor chemarea expresă a Duhului Sfânt ca şi cele din Ritul Bizantin şi din cele
342
A. King, op.cit., p. 331-333.
95
Orientale Ortodoxe dar şi străvechea anafora romană a Sfântului Ipolit (200-235) ce grăieşte
astfel: „Şi cerem să trimiţi Duhul Tău Cel Sfânt peste ofranda sfintei Biserici. Adunându-i în
una...”343
Această adunare în una este esenţa epiclezei peste comunitate.”Iar pe noi toţi, care
ne împărtăşim dintr’o pâine şi dintr’un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea
Sfântului tău Duh…să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bineplăcut
ţie...”344
Vedem şi din fragmentul precedent luat din Anaforaua bizantină a Marelui Vasile
cum apare aceeaşi rugăciune ca cea formulată de Canonul Roman. Noi toţi care vom primi
Preasfântul Trup şi Sânge al Fiului, prin împărtăşirea de la Altar, să fim umpluţi de tot harul cel
ceresc şi de toată binecuvântarea dimpreună cu slujitorii şi slujitoarele Domnului care se
odihnesc în Hristos şi pentru care mijlocim prin Jertfa Euharistică şi cu sfinţii cu care ne rugăm
să fim uniţi. Dacă Canonul Roman cere pentru cei răposaţi odihnă în Hristos, loc de răcorire,
lumină şi pace, pentru obştea credincioşilor de pe pământ cere unitate dimpreună cu fraţii şi
surorile mai mari, adică cu „Apostolii şi Martirii”, cu cuvioasele şi muceniţele, pomenite pe
nume, urmând evlaviei romane din primele veacuri, „Ioan, Ştefan, Matia, Barnaba, Ignatie,
Alexandru, Marcelin, Petru, Felicitas, Perpetua, Agata, Lucia, Agnes, Cecilia, Anastasia.”
Separaţia clară între mijlocirea pentru răposaţi şi smerita cerere de a fi învredniciţi
să fim primiţi în comuniunea sfinşilor proslăviţi de Dumnzeu este extrem de clară în Canonul
Roman, preluat şi de Sarum, neputând să existe nici un fel de discuţie pe marginea textului aşa
cum se mai întâmplă în jurul anaforalelor bizantine, ce par unora mai neavizaţi şi depărtaţi de
credinţa Bisericii că mijlocesc la fel pentru răposaţi şi pentru sfinţii ce se bucură din plin de
nemijlocita vedere a lui Hristos.
Biserica se roagă pentru toţi cei plecaţi din lumea aceasta ca Dumnezeu şă îi aşeze
în Lumina sa neapusă, dar simte şi cunoaşte slava sfinţilor, a marilor mucenici, a
mărturisitorilor lui Hristos, a cuvioşilor şi fecioarelor, a femeilor şi bărbaţilor cu viaţă sfântă de
familie arătaţi a fi desăvârşiţi şi vădiţi de Domnul prin minuni şi iubiţi de obştea credincioşilor
ce li se roagă şi primeşte ajutor de la ei. Pentru aceştia, liturghia nu mai invocă mila lui
Dumnezeu, ci cheamă doar pe Duhul spre a ne face mereu, tot mai mult una în Hristosul cu
care ne împărtăşim.
Vedem din cererile epiclezei că Hristos şi Duhul lucrează împreună la zidirea
Trupului Bisericii.
Interesant este şi cum Duhul Sfânt este permanentul către lume a lui Mesia şi cel
care îi oferă acestuia şi comunitatea ce va deveni prelungirea Trupului Său.
Dacă la sfârşitul cuvintelor noastre legate de prima parte a epiclezei, cea
consecratorie, am arătat lucrarea Duhului proorocit de Profeţi, în întruparea, viaţa, jertfa,
moartea, învierea, înălţarea lui Mesia, acum vom face referire la lucrarea lui în comunitatea
mesianică, adică în Trupul lui Hristos, Biserica.
„Alături de darul Duhului către Mesia, aflăm în scrierile din timpul exilului şi de
după exil (în Vechiul testament, n.n) vestirea darului Duhului către tot poporul... Conform lui
Ezechiel, darul Duhului dă putere oamenilor să trăiască după porunci (Ez 36,27).” Prin darul
Duhului oamenii primesc o „viaţă nouă”, au parte de pace ;i devin o cumunitate (cf. Is 32, 17)
şi mai ales primesc intrarea nemijlocită într-o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu (Ez. 39, 29).
343
Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică în Canoanele Ortodoxiei, editate de diacon Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
2008, p. 575.
344
Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare în Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1937, p. 227.
96
Duhul dă viaţă celor morţi (Ez. 37, 14) şi plineşte vremea inaugurând prin darul părtăşiei şi
intimităţii cu Dumnezeu sfârşitul veacurilor, eschatonul, timpurile apocaliptice.345
Partea a doua a epiclezelor prezente în Liturghia Bisericii vădeşte tocmai aceste
cereri şi împliniri prezente în Vechiul Legământ.
Duhul nu pune legea în inimile discipolilor, nu pune cuvintele lui Hristos în fiinţa
ucenicilor, nu zideşte Biserica doar prin Cincizecimea din Ierusalim, ci porinind de la ea, la
rugăciunea comunităţii pecetluite de El, vine şi astăzi şi se pogoară peste darurile Bisericii şi
peste mădularele Bisericii care aduc daruruile şi care se hrănesc apoi cu însuşi Trupul lui
Hristos. Duhul Sfânt a zidit şi continuă zidirea Trupului lui Hristos în şi prin Liturghie.
Duhul Sfânt este de asemeni cel care cheamă omenirea întreagă spre Hristos şi o
introduce în Biserică orientându-o spre Euharistie.
Prima comunitate creştină, Biserica din Ierusalim, după Pogorârea Duhului Sfânt,
„stăruie în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapte 2, 42)
Duhul Sfânt oferă intimitatea Cuvântului Vieţii, creează în inimile credincioşilor loc
pentru Dumnezeu, interiorizează Sfânta Descoperire plinind viaţa spirituală a creştinului şi a
comunităţii creştine prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mirelui Hristos.
Doar prin Duhul, de viaţă dătătorul, putem să ne împărtăşim cu vrednicie din Trupul
Stăpânului.
Doar Duhul ne poate introduce în cămara de nuntă a Mielului, doar întru El putem
să ne ospătăm la Masa Vieţii Veşnice.
„Duhul, invocat de celebrant asupra pâinii şi vinului puse pe altar, este acelaşi care
îi adună pe credincioşi „într-un singur trup”, făcându-i o ofrandă spirituală plăcută Tatălui.”346
Duhul Sfânt care trimis de Tatăl a prefăcut pâinea şi vinul în Hristos însuşi, va
continua să prefacă, prin hrănirea cu Hristos a fiecăruia dintre noi, viaţa noastră întreagă în
Hristos. Astfel, aşa cum am spus anterior, adevărata vrednicie care se cere de la noi este tocmai
această deschidere rugătoare care culminează prin această epicleză a Duhului peste
comunitatea euharistică. Cerea Duhului nu o face doar preotul şi nu este doar o formulă de cult.
Atenţia şi dorirea cu care ne rugăm dimpreună cu sacerdotul, chemând binecuvântarea
Duhului, ne transformă inimile spre a deveni vrednice de primirea Trupului Stăpânului. Ne
rugăm deci cu umilinţă să ne unească Duhul Sfânt pe noi, să se pogoare peste noi cei adunaţi la
picioarele Alatrului spre a îl putea primi pe Hristos şi, astfel, întru El şi prin El însuşi să
devenim una.
Repetăm, spunând marele adevăr, că Duhul este cămara vie de nuntă în care ne
întâlnim cu Mielul şi, unindu-ne cu El, ne unim cu Tatăl şi cu fiecare fiu şi fiică a sa în Hristos,
având de asemenea şi o perspectivă înnoită asupra celorlaţi oameni, care nu sunt una desăvârşit
cu Iisus, dar sunt una cu El prin umanitatea lor, pe care Domnul a asumat-ο deplin prin
întrupare şi Cruce. De aceea, chiar în miezul acestei rugăciuni euharistice ne rugăm nu doar
pentru Biserică ci chiar şi pentru întreaga lume aşa cum vedem în noile rugăciuni romane şi în
anaforaua lui Guradeaur şi a lui Vasile („ Te rugăm Doamne, ca această Jertfă a împăcării
noastre să fie spre pacea şi mântuirea lumii întregi” 347, „ Încă aducem ţie această slujbă
duhovnicească pentru toată lumea”348)
În ceea ce priveşte pomenirea ierahilor, trebuie spus că în Sarum ca şi în Ritul
Roman anterior Conciliului Vatican II, nu întâlnim menţionarea lor după Consacrare, ci doar
345
cf. Freedman, D. N. (1996, c1992). The Anchor Yale Bible Dictionary (3:273). New York: Doubleday
346
Papa Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, ed.cit., p. 19.
347
348
Liturghia Sfântului Ioan Gurădeaur în Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, ed.cit., p. 158.
97
înainte, aşa cum am văzut în capitolul dedicat primei părţi a Canonului. În noile rugăciuni ca şi
în cele ale Ritului Bizantin, ierarhii apar pomeniţi nominal după pomenirea sfinţilor. Interesant
este că pe lângă arhierei mai pot fi pomeniţi şi Abaţii, Ordinarii şi Prelaţii, adică acei demnitari
eclesiali apuseni ce, deşi nu au hirotonia episcopală, au responsabilităţi şi onoruri egale cu ale
unei episcop.
Înainte de a încheia această analiză aş dori să aduc câteva mărturii deosebit de
sugestive ale plinirii acestei epicleze asupra comunităţii, asupra legăturii organice care se
realizează prin Iisus Hristos Euharistic primit în inima sfinţită de Duhul Sfânt ca şi cămară de
nuntă.
„Dumnezeu nu ne-a făcut... spre a împlini un destin solitar. El ne-a făcut spre a intra
împreună în sânul Vieţii sale trinitare. Isus Cristos s-a jertfit pentru ca noi să nu facem decât
unul în această unitate...Există o „familie a lui Dumnezeu”, misterioasa prelungire a Sfintei
Treimi în timp, care nu doar ne pregăteşte pentru această viaţă de unire... ci ne face părtaşi la ea
încă de pe acum...aceasta este Biserica....Ea este matricea în care se operează această „unitate a
Duhului” care ar rămâne mereu doar un miraj fără „unitatea Trupului.”
Intraţi în Lăcaşul sfânt, cu dimensiuni mai cuprinzătoare decât universul, deveniţi
părţi ale Trupului mistic.”349
Aşa cum spune Paul Claudel „noi nu dispunem doar de propriile noastre puteri de a-
l iubi, de a-l înţelege şi de a-l sluji pe Dumnezeu”, ale noastre cu adevărat, căci suntem una,
una deplin în Hristos Euharistic sunt puterile fiecărui mădular al Trupului, „de la Fecioara
binecuvântată în înaltul tuturor cerurilor până la leprosul nefericit din străfundul Africii care,
cu un clopoţel în mână, rosteşte la slujbă răspunsurile cu gura pe jumătate mâncată de boală....
Toţi sfinţii, toţi îngerii sunt ai noştri.” Putem să ne slujim de înţelepciunea Sfântului Grigorie
Teologul, de braţul Sfântului Mihail, de inima Sfintei Filoteea şi a Sfintei Lucia Fecioara şi de
toate aceste izvoare lăuntrice, cu care suntem una în părtăşia noastră cu Trupul Domnului.
„Eroismul misionarilor, harul învăţătorilor, generozitatea martirilor, geniul artiştilor,
rugăciunea înfşăcărată a călugăriţelor, totul e ca şi cum am fi noi, suntem chiar noi!”350
Aceasta este conştiinţa euharistică dăruită de liturghie, aceasta este relitatea adâncă
a Bisericii lui Hristos, acesta este darul Tatălui prin Duhul care în întrupare şi în prefacerea din
liturghie ni-l dăruieşte pe însuşi Fiul Său care înaintea Jertfirii Sale s-a rugat ca „ ei să fie una,
aşa cum una suntem Noi. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una.”
(„Eu întru ei” căci „cel ce mănâncă Trupul Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El”)
Puterea liturghiei, puterea anaforalei, este din puterea voinţei Tatălui, a lucrării
Duhului şi a rugăciunii intense a Fiului, care nu poate să nu se împlinească. Rugăciunea lui
Hristos este pecetluită de viaţa, propovăduirea, sacrificiul, moartea, învierea şi înălţarea Sa la
dreapta Tatălui, de unde l-a trimis pe Duhul peste umanitatea întreagă adunată în Biserică.
Iată cum şi actuala ştiinţă biblică priveşte unitatea Trupului lui Hristos aşa cum
apare ea şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel. „Cristos şi creştinul participă la o uniune care
implică „un singur trup”… Pavel nu se referă la membrii unei societăţi, ci la membrele lui
Cristos ca individ fizic; uniunea lor nu e atât corporativă cât corporală. Aceeaşi concluzie se
poate trage din 1 Cor 10,17, unde Paul insistă asupra uniunii tuturor creştinilor, care se produce
prin participarea lor la pâinea şi potirul euharistic. „Căci o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci
toţi ne împărtăşim dintr-o pâine.” Unitatea tuturor creştinilor derivă din consumarea fizică a
349
Henri de Lubac, Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 183-185.
350
Paul Claudel interroge le Cantique des cantiques apud Henri de Lubac, op.cit., p. 185.
98
unei singure pâini: se exprimă aici o unitate care transcende orice uniune, numai extrinsecă,
produsă de colaborarea pentru atingerea unui sfârşit comun.”351
Noi suntem Trupul lui Hristos şi în liturghie creştem şi devenim mereu una cu
Domnul nostru, una cu Tatăl şi cu Duhul, una cu Preacurata Fecioară, una cu toţi sfinţii şi
îngerii, una cu toţi credincioşii creştini, una cu fiecare om, mântuind astfel prin vieţuirea
noastră Cosmosul întreg.
În ceea ce priveşte istoria liturgică a acestei epicleze, trebuie să spunem că la
început ea urma imediat după Anamneză, aşa cum vedem şi în De Sacramentis. Foarte
timpuriu însă s-a produs mutarea pomenirii lui Abel, Avraam şi Melchisedec înaintea a ceea ce
noi numim Epicleza comunităţii, adică după Anamneză.352
3.4.4.8. Per Ipsum

Marea rugăciune euharistică se încheie cu proclamarea solemnă şi adorarea lui
Hristos, Domnul nostru prin care Tatăl ne dăruieşte toate bunătăţile sale. (“prin Hristos Domnul
nostru, Prin Care, Doamne, Tu pururea zideşti, (acum face Semnul Crucii peste Potir de trei
ori spunând) + sfinţeşti, + învii, + binecuvintezi şi ne dăruieşti nouă toate aceste bunătăţi.”).
Bunătatea cea mai mare şi sensul adânc al tuturor celorlalte bunătăţi este chiar
Hristos, cel ce ne oferă adevărata comuniune cu cele create. Iisus ni-L face cunoscut pe Tatăl,
Dumnezeu Atotţiitorul şi ne învredniceşte să îl lăudăm, plini fiind de Duhul Sfânt revărsat
peste noi după a sa făgăduinţă.
Doxologia cu care se încheie Canonul arată iarăşi familiaritatea noastră cu Sfânta
Treime. Aşa cum am spus şi anterior când am analizat celelalte părţi ale liturghiei şi mai ales
ale Anaforalei, noi devenim prin slujirea dăruită de Hristos părtaşi ai bucuriei, ai iubirii, ai
dumnezeieştii întrepătrunderi dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Canonul liturghiei plineşte iată, cum am vazut şi mai sus, rugăciunea arhierească a
lui Iisus, fiind de fapt izvorât din ea, prelungire a ei, continuare şi părtăşie a ei.
„Prin El şi cu El şi întru El, Ţie se cuvine Dumnezeule, Tată Atotţiitorule, în unimea
Sfântului Duh, toată slava, cinstea şi închinăciunea, în toţi vecii vecilor. Amin.”353
În Ritul Roman cuvintele „cinstea şi închinăciunea” se rostesc ridicând Potirul şi
Trupul Domnului iar în Novo Ordo în doxologie se rosteşte direct numele lui Hristos („Prin
Hristos, cu Hristos şi în Hristos”) şi Trupul şi Sângele Domnului sunt ridicate dimpreună de la
începutul ei până la Aminul poporului.
O paralelă a acestui moment putem vedea în mai multe momente ale Liturghiei
Sfântului Ioan Guradeaur şi în a cea a lui Vasile cel Mare. Momentul acesta adună în sine
semnificaţia ridicării darurilor încă neconsacrate după anamneza bizantină şi înălţarea Trupului
Domnului la Sfintele Sfinţilor.
Baumstark vede în acestă doxologie şi ridicare o veche urmă a unui rit foarte
solemn , care era cândva comun atât Apusului cât şi Răsăritului.354
Cu siguranţă, originea acestor cuvinte este Epistola către Romani a Sfântului Pavel:
„din El şi prin El şi întru El sunt toate, Lui fie-I slava în veci. Amin!”355 (Romani 11, 36)
351
Cf Raymond E. Brown, SS., Joseph A. Fitzmyers, S.J., Roland E. Murphy, O. Carm, Introducere şi comentariu
la Sfânta Scriptură, Vol.I,2/1, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 1151.
352
A. King, op.cit., p. 333-334.
353
354
99
Doxologia aceasta finală marchează intrarea în Adorare. După ce ne-am rugat
Domnului, după ce am ascultat Cuvântul, după ce am implorat prefacerea darurilor noastre în
El însuşi, acum ca şi la Liturghia Bizantină, când după Epicleză „Preotul şi diaconul cad în
genunchi, căutând spre dumnezeescul Trup şi Sânge al Domnului” 356, preotul şi credincioşii
privesc cu iubire, credinţă şi dorire spre cel înălţat întru Slava Tatălui, spre Domnul însuşi,
bucurându-se şi contemplând prezenţa lui, pregătindu-se astfel să îl poată primi.
Anterior, Liturghia Sarumului ca şi celelalte liturghii apusene mai cunoaşte un astfel
de moment de Adoraţie, chiar după Epicleză, atunci când la rostirea cuvintelor de instituire,
preotul înalţă Sfântul Trup şi Potirul după ce prin însăşi cuvintele Domnului îi cheamă pe
credincioşi la a lua, a mânca şi a bea Hrana şi Băutura veciniciei.
Simţim iată cum intrăm treptat într-o altă parte a liturghiei, în Ritualul Împărtăşirii
aşa cum este el numit în noile liturghiere romane.
3.5. Ritualul Împărtăşirii
3.5.1. Tatăl nostru

După Doxologia finală a Canonului, înălţaţi fiind cu Hristos lângă Tatăl,
îndumnezeiţi prin Jertfa, Învierea şi Proslăvirea Fiului Omului, plini de Duhul Sfânt care s-a
pogorât peste noi, „îndemnaţi de mântuitoarele porunci şi urmând Dumnezeieştii rânduieli,
îndrăznim a zice” Tatăl nostru, rugăciunea supremă pe care însuşi Domnul Iisus ne-a dăruit-o.
Liturghia întreagă este pregătirea cea mai bună şi mai desăvârşită pentru
Împărtăşirea cu Hristos Euharistic. Rugăciunea domnească plineşte această pregătire. Noi
cerem Tatălui ca numele său să fie sfinţit, împărăţia sa să vină, voia sa să se facă precum în cer
şi pe pământ, îl rugăm să ne ierte greşelile şi să ne dea putere de a ierta şi noi greşiţilor nostri, îl
implorăm să nu ne ducă în ispită şi să ne mântuiască de cel rău. Şi pentru ca toate aceste să se
poată face întru noi şi în lumea noastră îi cerem „Pâinea noastră”, îl cerem pe însuşi Fiul Său
făcut om care ne-a făgăduit la Cina de Taină şi în cuvântul său către mulţimi (Ioan 6) că ni se
va da spre mâncare şi băutură, spre bucurie deplină, spre petrecere şi rămânere întru noi.
Pâinea vieţii, pâinea noastră cea de toate zilele, pâinea noastră cea spre fiinţă o cerem Tatălui.
Iată inima noastră de creştini. Iată singura dorire a noastră. Iată nebunia sfântă a
omului cucerit de Iisus. Una vrem, Pâinea noastră. Creştinii sunt oamenii unei singure Pâini.
Aceasta nu înseamnă că prin rugăciunea către Tatăl nu cerem şi pâinea de grâu şi apă, pâinea ce
hrăneşte trupul nostru care doar astfel poate veni la Hristos, pâinea pe care i-o vom duce
Domnului la Ofertoriu, ci înseamnă că la acest moment cerem şi aceasta uitând aproape într-un
fel de ea.
Iubindu-L pe Iisus şi cerându-L pe El, vom primi de la Tatăl toate, tocmai pentru că
şi darurile pământului se aşează în noi spre a ne pregăti pentru marea întâlnire cu Hristos,
Pâinea noastră.
Venind acum la istoricul rugăciunii domneşti în liturghie, trebuie să spunem că încă
din secolul al IV-lea Tatăl nostru apare în toate riturile liturgice creştine. În Constituţiile
Apostolice, în scrierile lui Ipolit, ale lui Serapion, ale lui Origen şi ale lui Dionisie Pseudo-
areopagitul ea nu apare însă menţionată. Alte documente vechi însă o cuprind ca parte a
355
Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
356
Liturghia Sfântului Ioan Gurădeaur în Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, ed.cit., p. 157.
100
liturghiei. Vedem aceasta la Sfântul Iustin Martirul 357, la Sfântul Ieronim358 şi la Sfântul
Augustin („In ecclesia ad altare Dei quotidie dicitur oratio dominica, et audiunt fideles.”)359.
Locul acestei rugăciuni nu a fost cel pe care îl vedem în Sarum şi, de asemenea, în
Ritul Tridentin şi-n în cel din Novo Ordo. Poziţia actuală se datorează Sfântului Grigorie
Dialogul (590-604) aflat iniţial după frângerea premergătoare Împărtăşirii, dacă e să
considerăm poziţia marelui liturgist apusean Archdale A. King.360
Adrian Fortescue consideră că rugăciunea domnească era rostită după Împărtăşire,
având în vedere că Sfântul Grigorie îşi motivează modificarea liturgică spunânând că e incorect
ca rugăciunea pe care Domnul ne-a învăţat-o să nu fie rostită deasupra Trupului şi Sângelui
Său.361
Sfântul Grigorie se inspiră în mutarea rugăciunii din Ritul Bizantin pe care îl iubea
foarte mult, cunoscându-l în timpul şederii sale în Constantinopol ca apocrisiarh.
În Ritul Roman, aşa cum vedem chiar din spusele Sfântului Grigorie, Tatăl nostru
era rostit doar de preot.362 Acelaşi lucru se întâmpla şi în Liturghia Sarumului ca şi în cea
Tridentină. În Ritul Mozarab credincioşii răspundeau după fiecare cerere a rugăciunii cu Amin
iar în Sarum şi în Ritul Tridentin poporului prin vocea corului sau a ministrantului îi revine
ultimul rând, „ci ne liberează de cel rău.”
După aceasta urmează Aminul preotului, eliminat în Novo Ordo şi embolismul 363 în
care se cere, pornindu-se de la ultimele cuvinte ale rugăciunii domneşti, eliberarea de toate
relele.
În Sarum, ca şi în Ritul Roman, acest embolism cuprinde şi mijlocirea Maicii
Domnului şi a Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei şi ale tuturor sfinţilor („pentru
rugăciunile Fericitei şi Slăvitei Pururea-Fecioarei Maria, de Dumnezeu Născătoarea şi ale
Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi...” 364).În ritul nou acestea
au fost suprimate, adaugându-se însă o referinţă eshatologică, „ aşteptând speranţa fericită şi
venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”365
Din nefericire, această suprimare este specifică Ritului Roman de după Vatican II,
în întregime.
Conciliul nu a contestat în nici un fel rolul sfinţilor şi nicidecum nu a indicat
înlăturarea pomenirii lor liturgice. Aceasta se vede şi din prezenţa sărbătorilor închinate
sfinţilor din Liturghierul Roman nou. Cultul sfinţilor nu a suferit nici o atingere după Conciliu,
în sensul în care nimic din învăţătura Bisericii cu privire la sfinţi nu a fost schimbat, existând în
continuare canonizări, prăznuiri şi alte forme oficiale şi populare de devoţiune către sfinţi şi
sfinte.
Cu toate acestea, aşa cum am spus anterior, liturgic s-a pierdut ceva semnificativ
atât în Liturghia Euharistică cât şi în Liturghia Orelor („cele şapte laude”). Dacă înainte de
Conciliul Vatican II existau în textele liturgice formule prin care se cerea direct sau indirect
mijlocirea sfinţilor acum sfinţii sunt doar pomeniţi, prăznuiţi dar efectiv, nu mai există în afara
357
Justin Martyr., Apol. I, no.65., p.82. apud A. King, op.cit., p. 346.
358
Jerome, Adv. Pelag., lib. I, cap. XVIII(III,15); Pat. Lat., t. XXIII, col. 585 apud A. King, op.cit., p. 346.
359
Augustin. Hom. XLII, inter L; Pat. Lat., t. XXXVIII, col. 399 apud A. King, op.cit., p. 346.
360
361
Ibidem.
362
Ibidem.
363
Rugăciune care urmează imediat după “Tatăl nostru”, înaintea Ecfonisului.
364
365
101
Litaniei tuturor sfinţilor, prezentă în câteva momente liturgice, nici un fel de rugăciune adresată
lor direct. Litaniile sfinţilor asemănătoare acatistelor bizantine nu mai fac parte din Breviare
(Ceaslov şi Minei) ci sunt prezente doar în cărţile de rugăciuni şi în devoţionalele catolice
editate cu binecuvântare dar care nu reprezintă totuşi rugăciunea oficială a Bisercii.
E trist că s-a produs o astfel de transformare.
Asemenea Ritului Bizantin şi spre deosebire de Ritul Roman, embolismul este
încheiat în Novo Ordo de exclamaţia scripturistică cu care Domnul însuşi încheie rugăciunea
dată de El ucenicilor, „căci a ta este împărăţia şi puterea în veci.”
3.5.2. Frângerea Pâinii şi preasfânta amestecare

Embolismul din Sarum se încheie cu frângerea Pâinii în trei părţi, în timpul rostirii
ultimelor cuvinte ale rugăciunii. Asemănător este şi în Ritul Roman, iar în Novo Ordo, din
fericire, rânduiala a fost simplificată oferindu-se, prin simplitatea şi claritatea ritualului,
posibilitatea de a fi atenţi slujitorii şi credincioşii la cuvintele rugăciunii şi preîntâmpinându-se
o serie de posibile grave probleme legate de complicata frângere însoţită de rostiri şi gesturi
dificile. Frângerea a fost mutată imediat înaintea cântării Agnus Dei fiind urmată de „plinirea
potirului.”
Cele două momente, frângerea Pâinii şi punerea unei părticele în potir, au origini
extrem de vechi. Chiar una dintre primele denumiri ale slujbei euharistiei a fost „fractio panis”
cum vedem şi în Faptele Apostolilor (Fapte2,42). Ucenicii au urmat rânduiala arătată de
Domnul însuşi în foişorul Cinei celei de Taină şi iată că până astăzi fac la fel. Putem vedea
foarte bine aceasta şi în Liturghia Sfântului Ioan Guradeaur care cuprinde şi ea, aproximativ în
acelaşi moment al Liturghiei, adică după Prefacere şi înainte de Împărtăşire, frângerea şi
amestecarea Sfintelor Taine.
Amestecarea îşi are originea din rânduiala „fermentului”, a acelei părticele pe care o
trimitea chiriarhul preoţilor săi spre a arăta comuniunea euharistică permanentă cu ei. De
asemenea, ea provine în riturile apusene şi din faptul că la Împărtăşire un singur potir, cel din
care se împărtăşea Episcopul, rămânea pe Sfânta Masă, în timp ce din celelalte sfinte vase erau
împărtăşiţi credincioşii. Nemaifiind lăsat pe Altar nici un disc, toate fiind utilizate la împărtăşit,
s-a considerat necesar ca Trupul Domnului să nu lipsească de pe Jertfelnic şi pentru aceea în
potirul arhiereului era pusă o părticică din Pâinea Vieţii.366
3.5.3. „Ceasul” regal

După frângere, în Liturghia Sarumului a intrat în mod abuziv o rânduială care nu
are nimic de a face cu momentul liturgic în care se află. Ea nu apare, din câte ştim noi, în nici
un alt rit liturgic, fiind cu totul străină desfăşurării fireşti a liturghisirii.
Ca structură, aceste rugăciuni intercalate în rânduiala împărtăşirii seamănă cu
rânduiala ceasurilor, având trei psalmi urmaţi de Preces, adică versete din psalmi şi scurte
cereri, după care vin collectele, adică rugăciuni ce rezumă în sine diferite.
Citind cu atenţie psalmii şi collectele, ne putem da seama că avem de a face cu o
rugăciune legată de cucerirea Ierusalimului de necreştini şi de o mijlocire pentru conducătorii
bisericeşti, dar mai ales politici ai comunităţii. Se aseamănă ca text şi context (nepotrivită
imixtiune devenită obişnuinţă şi mai apoi rânduială în cult) cu prima parte a actualei Utrenii
bizantine, cea premergătoare hexapsalmilor, care nu are nici o legătură cu slujba de dimineaţă,
366
Vezi şi A. King, op.cit., p. 351-353.
102
fiind în fapt o mijlocire pentru Împărat care a pătruns din capela sa privată în toate bisericile
Imperiului.
După această rânduială, dacă este prezent episcopul locului, el binecuvintează
credincioşii. De asemenea, şi partea aceasta o regăsim doar în Sarum.
3.5.4. Agnus Dei

După frângerea şi aşezarea pe disc a părticelelor urmează înaintea punerii în potir a
Trupului Domnului, cântarea Agnus Dei.
Momentul acesta este unul din momentele cheie ale rânduielii împărtăşirii, care, aşa
cum am spus şi legat de doxologia şi ridicarea ce încheie Canonul, face parte din darul
Adorării.
Preotul şi credincioşii alături de cântăreţi nu intonează simple stihuri, ci efectiv se
adresează, în mod direct, nemijlocit, Mielului lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii,
Aceluia care stă pe Sfânta Masă înaintea lor, jertfit, înviat şi proslăvit de Tatăl.
Omenirea cere milă Dumnezeiescului Miel. Aşa cum frumos explica într-o
conferinţă susţinută la Seminarul Ortodox din New York, Arhiepiscopul de Canterbury, Rowan
Williams, a cere milă de la Dumnezeu înseamnă a-i cere iubire, har, plinirea Duhului Sfânt. A
cere milă înseamnă a cere unduirea rodnică a ungerii Duhului.
Mielul lui Dumnezeu, Tu care ştii neputinţele şi durerile noastre, bolile, întristările,
tragediile şi necredinţele noastre, Iisus care te-ai jertfit pentru noi, care ai luat în rănile tale toate
rănile noastre, Tu Cela ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici, total, deplin şi fericitor, împreună cu
noi eşti, miluieşte-ne, vindecă-ne, poartă-ne pururea întru Tine, fă-ne asemenea Ta.
Dacă primele două cântări se încheie cu „miluieşte-ne pre noi”, ultima care nu este
neapărat a treia, căci în vechile rânduieli romane şi în cele mai noi se precizează clar că se
poate prelungi cântarea cu mai multe stihuri în funcţie de timpul necesar pregătirii
Împărtăşaniei pentru mulţimea credincioşilor, se încheie cu dă-ne nouă pacea.
Ritul Sarumului, ca şi cel Roman dinaintea lui Vatican II, preciza înlocuirea cererii
de miluire şi pace, atunci când liturghia se slujeşte ca Requiem, pentru cei răposaţi, cu cererea
odihnei celei veşnice.
Odihna veşnică şi pacea sunt una şi acelaşi lucru. Pacea Domnului, pe care înainte
de a se împărtăşi credincioşii şi-ο vor dărui unii altora, după ce o vor primi prin mijlocirea
preotului de la Hristos însuşi, este pacea liniştii lui Iisus, este pacea inimii sale, a iubirii sale.
Ea nu poate fi decât vecinică. Creştinul trăieşte una, aici pe pământ, în rai şi după învierea cea
de obşte. Este o singură Viaţă, o singură fericire împlinitoare care se aşează în noi şi aceasta
este chiar persoana lui Iisus. Mielul lui Dumnezeu cel pe care îl vom primi la Împărtăşire este
El însuşi Pacea şi odihna noastră, atât în lumea aceasta schimbătoare şi de multe ori întristată şi
întristătoare, cât şi în neclinitita vecincie a Cerului şi a Pâmântului celui nou.
Privind acum la istoria acestui moment liturgic, ne bucurăm să spunem că există o
înrudire directă între Liturghia Bizantină şi Agnus Dei. Aşezat spre a umple timpul frângerii
Pâinii, în vremea când în Apus se slujea cu pâini mari, dospite, ce trebuiau să fie împărţite în
foarte multe bucăţi spre a ajunge marilor mulţimi de credincioşi ce veneau la Împărtăşire,
imnul acesta se pare că îşi are originea în cuvintele „Se sfărâmă şi se împarte Mielul Lui
Dumnezeu” prezente, la vremea frângerii, după cum bine ştim, în Liturghia Sfântului Ioan
Guradeaur şi a Sfântului Vasile.
Cel care a preluat gândul bizantin în Ritul Latin e foarte posibil să fi fost Papa
Sergiu I (687-701), sirian de origine, deci un cleric obişnuit cu Ritul Antiohian din care a
103
rezultat actualul Rit Bizantin. Liber Pontificalis îi atribuie lui introducerea cântării Agnus Dei
în timpul frângerii Pâinii.367
3.5.5. Sărutarea Păcii

Aşa cum am văzut la Epicleza comunităţii, Domnul ni se dăruieşte pentru a ne face
una, una cu El, una cu Tatăl, una întru Duhul, cu toţi fraţii şi surorile de pretutindeni. Şi pentru
că frăţietatea începe de la cel mai de aproape, înainte de a merge la Potir, ne arătăm unii altora
dragostea întru Cel pe care dimpreună îl vom primi.
Domnul însuşi (Matei 5, 21-26) ne îndeamnă ca înaintea altarului la ceasul jertfei să
fim în pace cu fraţii şi surorile noastre, să nu avem nici un fel de mânie şi supărare faţă de ei.
Nu putem să primim ca hrană Viaţa fiind întru moartea neiubirii de fraţi. Nu putem
să ne unim cu Dumnezeu Omul, cu desăvârşitul Iubitor de oameni, cu cel ce a murit în
chinurile Crucii pentru fiecare om în parte, dacă nu încercăm să iubim oamenii.
Euharistia este un Om, Dumnzeu-Omul, dăruit nouă. Împărtaşania este însuşi Iisus
Hristos. Realitatea aceasta trebuie să ne înţelepţească întru Dumnezeu. Dacă Fiul Său, cel de o
fiinţă cu El, s-a întrupat, a devenit Fiul Mariei, înseamnă că orice om este dincolo de orice
limitare, cu totul minunat, cu totul vrednic de iubit, sfânt şi preadorit de Dumnzeu.
Dacă am simţi aceasta am sta altfel în faţa Tainei fratelui şi surorii noastre, am sta
cum spune Sfântul Hrisostom ca înaintea Altarului lui Dumnezeu.
Sărutul păcii vădeşte acest adevăr, fiinţa persoanei umane este unită vecinic de la
creaţie şi mai ales de la Întruparea Logosului cu Dumnezeu.
Noi nu împlinim o formalitate religioasă, nu vom primi o poţiune magică, un
simbol cultic, ci vom aduce în trupul nostru întreg, Trupul întreg al Stâpânului, vom bea
Sângele Lui, al Unuia Hristos, Dumnezeu întrupat.
Noi vom deveni nu numai adevăraţii cinstitori de Dumnezeu, ci şi adevăraţii
cinstitori ai omului, singurii care cunosc măreţia firii umane prin părtăşia şi vederea în
Liturghie a lui Iisus Hristos.
Să îmbrăţişăm deci cu sărutarea iubirii lui Iisus pe fraţii şi surorile noastre ce se află
lângă noi la ceasul cel de taină al Jertfirii Mielului. Să îi strângem în braţe cu bucurie, ca pe
odoarele sfinte ale lui Dumnezeu, să ne fericim căci ne atingem de fii şi fiicele Dumnezeului
celui Viu, să ne bucurăm că simţim în îmbrăţişare sfântă mădularele Trupului lui Hristos.
Ritul Sarumului leagă în mod direct sărutul păcii de Împărtăşire aşezând la vremea
îmbrăţişării ca rugăciune a păcii o rugăciune pregătitoare Împărtăşirii.
Ritul Roman nou şi vechi ca şi Ritul Ortodox Apusean contemporan face referinţă în
această rugăciune la pacea pe care Domnul a dăruit-o şi a vestit-o apostolilor săi („Doamne, Iisuse
Hristoase, carele ai spus Apostolilor Tăi: Pacea Mea o dau vouă, pace las vouă, nu privi la păcatele
noastre, ci la credinţa Bisericii Tale, şi prin voia Ta împacă-ne, păzeşte-ne şi uneşte-ne...”368)
Sărutarea păcii mai apare în Sarum şi la începutul liturghiei. Putem compara acea
sărutare cu iertarea pe care preotul de Rit Bizantin o cere de la cei din biserică înainte de a
sluji.
Este foarte interesant că în Sarum apare ca mod de desfăşurare a sărutării dintre
credincioşi, împreună sărutarea unei icoane înfăţişându-l pe Hristos, Pacea noastră. Deşi
obiceiul acesta din Sarum este deosebit de frumoas şi sugestiv, cred că trebuie completat cu
gestul efectiv de pace şi prietenie pe care credincioşii să îl schimbe între ei.
367
368
Vezi nota 149.
104
Şi în Ritul Bizantin Ortodox, aşa cum bine ştim, este prezentă sărutarea păcii,
aşezată înaintea Crezului, înaintea Anaforalei, adică înaintea Jertfei celei tainice. Din păcate, în
multe locuri nu mai există nici un fel de schimb de bineţe între credincioşi, petrecându-se ceea
ce vedem şi în liturghia romană anterioară Conciliului Vatican II. Deşi momentul liturgic
există, el rămâne rezervat doar clericilor neajungând şi la credincioşi după cum este normal.
Catolicismului contemporan şi Ortodoxia Apuseană au recuperat acest important
semn al iubirii, pe care credincioşii şi-l oferă la fiecare Sfântă Liturghie.
Parohiile unde credincioşii sunt îndemnaţi şi obişnuiţi să îşi arate unul altuia printr-
un semn văzut, dragostea şi respectul, se dezvoltă altfel, mult mai viu, mai dinamic, mai plin de
Hristos. Nu trebuie nicidecum să ne ruşinăm de iubire şi entuziasm. Mai degrabă trebuie să ne
temem de împiterirea inimii, de rigiditatea şi pesimism, de stagnarea în forme deformate ce
vădesc căderea noastră din bucuria lui Dumnezeu.
Privind puţin asupra istoriei sărutului păcii în liturghia creştină trebuie să spunem că
prezenţa sa este atestată încă din vremea apostolilor şi vedem aceasta, spre exemplu, în
fragmente scripturistice precum: Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Petru
5, 14.
În ceea ce priveşte momentul sărutului, am văzut anterior că în Ritul Roman şi în
cel al Sarumului sărutul se dădea şi se dă înaintea Împărtăşirii. Totuşi aceast lucru nu a fost de
la început aşa. În Roma din vremea Sfântului Iustin Filozoful (165) şi a Sfântului Ipolit (225),
momentul păcii era ca şi în Ritul Bizantin cel premergător Marii Rugăciuni Euharistice,
respectându-se astfel îndemnul Domnului de a fi în pace înaintea aducerii jertfei.
Se pare că schimbarea s-a făcut undeva înaintea pontificatului lui Inocenţiu I (401-
417) deoarece într-o scrisoare către Decenţius, episcopul din Gubbio, papa îi scrie arătând că
norma cunoscută de el la Roma, cu privire la când se oferă sărutul păcii, este aceea de a-l oferi
după Canon, înaintea Împărtăşirii.
Sinoadele locale apusene de la Aachen (789), Frankfurt (794) şi Mainz (813)
statornicesc în mod clar poziţia „păcii” în Liturghia Romană şi astfel şi în cea a Sarumului.
Interesant este că un canon din secolul al VIII-lea atribuit Sfântului Teodor din
Canterbury stabileşte ca doar cei care se vor împărtăşi să aibă dreptul de a schimba între ei
sărutul păcii.
Până în vremea Papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) obiceiul larg răspândit era
acela de a oferi sărutul păcii, chiar pe gură. Astfel se sărutau credincioşii între ei şi chiar astfel
îl sărutau cardinalii pe papa.369
3.5.6. Rugăciunile Preotului de dinaintea Împărtăşirii

După sărutul păcii se intră tot mai mult în spaţiul tainic al Împărtăşirii. Rugăciunile
de dinaintea primirii Trupului şi Sângelui lui Hristos sunt în Ritul Sarumului trei, prima fiind
specifică doar acestui rit iar celelalte două regăsindu-se atât în Ritul Roman vechi cât şi în cel
nou.
Această primă rugăciune este cu totul minunată, răvăşitoare întru adevărul şi
frumuseţea ei. „Dumnezeule şi Tată, Izvorul şi Obârşia a toată Bunătatea, Carele, mânat de
milă fiind ai vrut ca Unul-Născut Fiul Tău să Se coboare întru cele mai de jos ale lumii şi
asemenea noastră să Se facă, Trup luând, pre Carele, eu, nevrednicul Îl ţin aici, în mâinile
mele...”370
369
A. King, op.cit., p. 360-362.
370
105
Rostind aceste înfricoşărător de mlădioase, fericitoare şi mântuitoare cuvinte,
preotul chiar ţine în mâinile sale, Trupul Domnului, mărturisind, deci, cu adevărat că Fiul
Tatălui cel Unul-Născut, care s-a întrupat, s-a pogorât pe pământ, făcându-se om asemenea
nouă, El însuşi este acum în mâinile sale. Domnul Iisus însuşi stă în mâinile preotului său. Iată
liturghia creştină, iată credinţa noastră. Nu e o poveste, nu e o teorie, nu e o idee, ci e
simplitatea cea mai dumnezeiască, darul ce este aievea, aici şi acum, în vremelnicia aceasta, cu
noi. Cum putem să nu trăim liturghia? Cum putem să nu tresăltăm simţindu-l pe Iisus. Εl este
aici.
A doua rugăciune ne reaminteşte, în sensul acela adânc pe care am încercat să îl
înţelegem când am vorbit despre Anamneză, că Domnul Iisus care stă în mâinile noastre este
Fiul Dumnezeului Celui Viu, care împlinind voia Tatălui său, întru Duhul Sfânt, s-a adus pe
sine jertfă şi prin moartea sa a dăruit viaţă lumii. Chemând noi puterea răscumpărătoare a
crucii şi împărtăşindu-ne cu Tainele izvorâte din ea ce ne-o dăruiesc total şi deplin, lucrătoare
şi vie întru noi, ne rugăm ca prin Împărtăşire să fim izbăviţi de toate spurcăciunile şi de toate
răutăţile şi astfel să devenim ascultători poruncilor lui Dumnezeu. Cerem Domnului ca
niciodată să nu ne lase a fi despărţiţi de El, Mântuitorul lumii şi al nostru, care vieţuieşte şi
domneşte împreună Cu Tatăl şi cu Duhul în toţi vecii, vecilor.
Înainte de a se împărtăşi preotul mărturiseşte iarăşi, ca şi în Ritul Bizantin,
nevrednicia sa şi se roagă aproape cu aceleaşi cuvinte cu care se roagă sacerdotul răsăritean
spunând: „Taina Trupului şi a Sângelui Tău, Doamne Iisuse Hristoase, măcar că o primesc cu
nevrednicie, să nu fie mie spre judecată şi spre osândă; ci prin milostivirea Ta să-mi fie de folos
spre mântuirea trupului şi sufletului meu. Amin”371
Ultimele două rugăciuni pe care Sarumul le are în comun cu Ritul Roman provin
din Franţa secolului al IX-lea. Ele s-au format în atmosfera tainică a apropierii de Împărtăşire,
fiind alcătuite din evlavie de preoţi. Treptat forma lor s-a cristalizat şi din devoţiuni personale
nescrise, fiind îndrăgite şi ştiute de tot mai mulţi slujitori. Ele au intrat şi în Liturghiere,
inserându-se în rânduiala Împărtăşirii.
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu” apare în Sacramentariul
din Amiens (de la jumătatea secolului 9) şi în Libellus Turonis, un manuscris tot de la mijlocul
celui de-al noulea veac, originând cel mai probabil din scriptoriumul Sfântului Martin din
Tours. În formă puţin diferită, rugăciunea aceasta este şi în Sacramentariul Sfântului Amand
(secolele 9-11). Ea apare alături de a treia rugăciune şi în Sacramentariul Sfântului Vaast (din a
doua jumătate a secolului ai X-lea)
Prima rugăciune, cea specifică Sarumului, are o formă romană, fiind adresată
Tatălui iar celelalte două, fiind adresate Domnului Hristos, poartă clar amprenta specifică
liturghiilor Galicane şi Mozarabice.372
3.5.7. Împărtăşirea Preotului şi a slujitorilor

Iată-ne ajunşi la punctul culminant al liturghiei. „Înainte de a se împărtăşii,
Preotul, acestea le spune Sfântului Trup, plecându-se: Bucură-te veşnic, Preasfânt Trup a lui
Hristos, ce eşti mie îndulcire preadesfătătoare, înainte şi mai presus de toate. Trupul Domnului
nostru Iisus Hristos fie mie păcătosului Calea şi Viaţa.”
371
372
A. King, op.cit., p. 364-365.
106
Şi spunând acestea preotul îşi înseamnă în semnul Crucii, poarta trupului său 373 cu
Trupul Domnului, în numele Sfintei Treimi şi se împărtăşeşte. Aceleaşi le face şi pentru
„Băutura îngerească”, rugându-se mai apoi ca Sfintele Taine să-i fie leac al nemuririi pentru
viaţa veşnică.
După ce se împărtăşeşete protosul, vin la Potir şi ceilalţi preoţi 374 şi după ce ei se
împărtăşesc, protosul îi împărtăşeşte pe diaconi şi pe ipodiaconi cu ajutorul cărora îi
împărtăşeşte mai apoi tot lângă Sfânta Masă şi pe ministranţi.
3.5.7. Împărtăşirea credincioşilor

Poporul lui Dumnezeu se întâlneşte cu Mirele Ceresc, Biserica este hrănită cu
Trupul Stăpânului, Mântuirea se împlineşte.
„Dumnezeu Este este cu noi! Dumnezeu este Mirele nostru căci se uneşte direct cu
noi! Trupul nostru se hrăneşte cu Însuşi Trupul Lui! Trupul Lui e în Trupul nostru! Fiecare
părticică a trupului nostru e plină de Întreg Trupul Lui!”375
„Hristos e viu şi e real, e minunat, e atent, e blând, e prezent atât de aproape de noi,
ne hrăneşte cu El însuşi, ni se dă total şi deplin, ne lasă să îl gustăm, să îl purtăm în noi, să îi
simţim atingerea, fiinţa şi nemărginita dragoste.”376
„Duceţi-vă să vă împărtăşiţi, fiii mei, duceţi-vă la Iisus cu iubire şi încredere!
Mergeţi să trăiţi din El, astfel încât să trăiţi pentru El! Nu spuneţi că nu sunteţi vrednici de ea
(de Euharistie n.n) . Este adevărat că nu sunteţi vrednici, dar aveţi nevoie de ea. Nu spuneţi că
sunteţi păcătoşi, că sunteţi prea netrebnici. Aş vrea chiar să vă văd dacă aţi fi în stare să spuneţi
că sunteţi prea bolnavi şi că, din acest motiv, nu doriţi să încercaţi nici un tratament, nici să
chemaţi vreun medic. Când primim Sfânta Împărtăşanie, primim izvorul bucurei şi al fericirii
noastre. Bunul Dumnezeu vrea să ni se ofere în sacramentul iubirii Lui: de aceea ne-a dat o
dorinţă imensă pe care numai El o poate împlini. Rămânând alături de acest frumos sacrament
fără a-l primi, suntem asemenea unei persoane care moare de sete lângă un râu, când ar fi de
ajuns să se aplece ca să se apropie de apă! Sau asemenea unei persoane care rămâne săracă
lângă o comoară, când ar fi îndeajuns să întindă mâna! Un sfânt spunea că noi suntem Purtători
de Dumnezeu. Chiar este adevărat, numai că nu avem credinţă suficientă. Nu ne dăm seama de
demnitatea noastră. După ce am participat la sfânta masă euharistică, ar trebui să fim atât de
fericiţi pe cât ar fi fost magii, dacă ar fi putut să-l ducă cu ei pe Pruncul Iisus.”377
Iată ce se petrece la acest moment. Părintele Stăniloaie vede în Împărtăşire culmea
Sfintei Liturghii, căci în ea avem „unirea cu Domnul Hristos ... în care ni se comunică toată
dragostea Lui faţă de noi şi faţă de Tatăl, ca să ne umple şi pe noi de dragostea Lui faţă de Tată.
Prin aceasta Trupul Lui pune în trupul nostru, şi prin el în sufletul nostru, sămânţa învierii şi a
373
gura
374
Nu avem în rânduiala studiată de noi indicaţii clare în ce priveşte concelebrarea şi împărtăşirea simultană a mai
multor preoţi. În general, în Evul Mediu timpuriu şi târziu, concelebrarea era rară în liturghiile apusene. Astăzi
situaţia s-a schimbat existând rânduieli clare ale împreună slujiri. În Novo Ordo preoţii se împărtăşesc din Sfântul
Trup ca în Ritul Bizantin, împreună, la acelaşi moment, păstrând în mâini Trupul Domnului de la Agnus Dei până
la împărtăşirea comună. Totuşi, atunci când sunt foarte mulţi preoţi care asista la liturghie, doar cei mai de seamă
se împărtăşesc astfel, restul venind pe rând la Altar şi împărtăşindu-se din Trupul şi Sângele Domnului.
375
Ionuţ Blidar, Conferinţa Euharistia şi viaţa mistică, susţinută la Mănăstirea Sâmbăta de Sus în 31 ianuarie 2012
în cadrul Εxerciţiilor spirituale monastice ecumenice .
376
Ionuţ Blidar, Hristos, articol publicat în 2012 în Calea Mântuirii.
377
Selecţii din Sfântul Ioan Maria Vianney în Penna Anna, Martorul iubirii lui Dumnezeu, Editura Pauline,
Bucureşti, 2009, p. 69-72.
107
vieţii de veci, hrănită de iubirea nesfârşită .... De aceea Trupul înviat al Domnului Hristos
primit în trupul nostru îşi întinde efectul până în sufletul nostru, dacă primim Trupul Domnului
cu credinţă, ca de acolo să-şi poata manifesta în ziua cea de apoi puterea în reconstituirea
trupului nostru înviat.”378
Din păcate, rânduiala Sarumului tradusă de noi nu avea detaliat modul de
împărtăşire al credincioşilor pentru că asemenea unor lapidare menţiuni din liturghierele
obişnuite cu neîmpărtăşirea credincioşilor şi cel al Sarumului cunoaştea deja decadenţa
euharistică379 ce a domenit atât lumea latină cât şi cea bizantină într-o vreme pe care o dorim
astăzi de mult şi definitiv apusă.
Am aşezat pentru aceea o redare a momentului Împărtăşirii inspirată din tradiţia
engleză, din Ritul Roman şi din cel Galican. Ea provine din Liturghia Sarumului aşa cum este
slujeştă în Ortodoxia contemporană de Rit Apusean din Statele Unite.
Menţionarea prezenţei unei pânze pe care ministranţii o ţin deschisă sub bărbia
celui care se împărtăşeşte provine din tradiţia catolică din Anglia. Ideea de introduce rânduiala
aceasta în Sarum aparţine Părintelui Seán Finnegan care alături de studenţii din Oxford a slujit
Liturghia Sarumului în 1997 încercând să celebreze cât mai fidel cu putinţă Liturghia din
Salsbury. Slujirea lor a fost postată şi pe Youtube. 380 E bine pentru cei interesaţi de Sarum să
caute aceste filmuleţe deosebit de ilustrative în ceea ce priveşte liturghia analizată de noi.
De asemenea, vinul băut după Împărtăşire381 pentru a putea îngiţi bine Sfânta
Împărtăşanie, element foarte prezent în Ortodoxia bizantină rusă, apare şi el în rânduiala
Sarumului contemporană având ca punct de plecare tradiţia catolică din Anglia. 382
3.5.8. Purificarea Sfintelor Vase

Ritul Împărtăşirii se continuă cu un scurt moment de tăcere sau de cântare a stihului
numit Communio, nimic altceva decât Chinonicul din Liturghia Bizantină. În acest timp,
preotul ajutat de ceilalţi slujitori face potrivirea, consumând ce a mai rămas în potir şi pe disc.
Cu mare grijă, preotul purifică sfintele vase şi degetele sale spre a nu se pierde nimic din
Sfânta Împărtăşanie iar diaconul strânge cu atenţie corporalele. În tot acest timp preotul
rosteşte trei rugăciuni scurte. Ele vin să continue rugăciunea pe care sacerdotul a rostit-o
imediat după împărtăşire şi pe care astăzi o rostesc în Ritul Ortodox Apusean şi credincioşii:
„Mulţumesc Ţie, Doamne, Părinte Sfinte, Atotţiitorule, Veşnicule Dumnezeu, că m-ai hrănit pe
mine cu Preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, şi mă rog ca
această Taină a mântuirii noastre, pe carea eu păcătosul am primit-o, să nu fie mie spre judecată
sau spre osândă din pricina nevredniciilor mele, ci spre sporirea trupului şi a sufletului meu în
viaţa veşnică. Amin.”383
Aceste rugăciuni spuse la vremea potrivirii, cuprind câteva cereri esenţiale, pe care
orice creştin ar trebui să le aibă în vedere după Împărtăşire. „Ce am luat cu gurile noastre, fă să
cuprindem cu minte curată, Doamne, şi fie ca darul acesta făcut în timp să ni se facă leac întru
378
Preotul Profesor Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004, p. 550-612.
379
http://modernmedievalism.blogspot.ro/2012/10/the-sarum-low-mass-mass-of-catechumens.html
380
YouTube - Sarum Candlemas 01, http://www.youtube.com/watch?v=h4iOqek9Y4Q
381
http://modernmedievalism.blogspot.ro/2012/10/the-sarum-low-mass-mass-of-catechumens.html
382
A. King, op.cit., p. 377-378.
383
108
veşnicie.” „Fie ca Împărtăşirea aceasta, Doamne, să ne curăţească de fărădelege şi să ne facă
părtaşi leacului ceresc.”384
Prima cerere o regăsim atât în Ritul Roman Tridentin cât şi în cel din Novo Ordo. A
doua apare într-un mod mult diferit în cel Tridentin, fiind suprimată în liturghierele noi.
Închinarea înaintea Crucii care străjuieşte ca şi în Ritul Bizantin, Sfânta Masă, apare
doar în Liturghia Sarumului, dar este specifică întregii spiritualităţii liturgice apusene. Crucea
este arborele vieţii prin care ne întâlnim şi gustăm din Hristos cel mort şi înviat. Deşi ne-am
obişnuit să asociem Apusul creştin doar cu meditarea patimilor Domnului, aceasta nu este întru
totul adevărat. Contemplarea Crucii nu se opreşte în Apus doar la vederea morţii mântuitoare.
Învierea este şi pentru liturghia apuseană plinirea Jertfei. Putem vedea aceasta foarte bine în
unele crucifixe medievale ce îl înfăţăşează pe Hristos mort şi înviat. Asemenea Icoanei din
Sinai, Domnul are ochii diferiţi. La aceste crucifixe un ochi arată moartea iar celălalt Învierea.
Una astfel de crucifix se află şi în Muzeul Diecezan din Opole, Polonia.385
După ce rosteşte stihul înaintea Crucii, preotul se spală pe mâini încheind astfel
purificarea de după Împărtăşanie.
Deşi nu apare menţionat în textul tradus de noi, trebuie să spunem că aşa cum vom
vedea din imaginile de la sfârşit, după potrivire Sfintele Vase sunt date de preot ipodiaconului
care dimpreună cu ministranţii le duc cu mare evlavie înapoi în sacristie sau pe credenţă.386
3.5.9. Postcommunio (Rugăciunea după Împărtăşanie) şi Apolisul

După ce încheie potrivirea, preotul cheamă credincioşii la rugăciune.
Îndemnul acesta întrerupe într-un fel „dulcea visare,” contemplaţia credincioşilor
care au avut răgazul în timpul potrivirii să stea puţin cu Domnul Înviat. De obicei, în aceste
momente creştinii apuseni pot fi văzuţi în reculegere, în adâncă tăcere şi interiorizare,
îngenunchind, după specificul ritului lor şi rugându-se Mirelui Euharistic.
Postcommunio vine să întrerupe această sfântă meditaţie pregătind credincioşii
pentru continuarea Tainei din Liturghie în lume, prin slujirea de zi cu zi.
Trebuie spus că rugăciunea de după Împărtăşanie este variabilă asemenea Collectei
iniţiale şi a Rugăciunii deasupra darurilor. Puţine din aceste rugăciuni ce stau în paginile
Liturghierului Roman au un conţinut direct legat de Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, majoritatea folosesc un limbaj mult mai estompat. Prin aceasta se arată că miezul de
foc al liturghiei a trecut. Nu în sensul că l-am pierdut, că nu mai este, că ne-am îndepărtat de el,
că am ieşit dintru el.
Postcommunio se aseamănă cu coborârea ucenicilor de pe Muntele Schimbării la faţă.
Credincioşii care au urcat muntele liturghiei, care l-au văzut deplin pe Domnul, care
l-au gustat şi l-au primit total în fiinţa lor întreagă, ar vrea să rămână mereu pe munte şi chiar
spun adesea ca şi Petru: „ Învăţătoru-le, bine ne este să fim aici; să facem trei colibe...” (Luca
9, 33) Dar Domnul prin glasul evanghelistului Luca ne spune despre astfel de cereri că vin din
neştiinţă, „el neştiind ce spune.” (Luca 9, 33)
Trebuie să coborâm de pe munte. În postcommunio ne rugăm Domnului să rămână
cu noi, să lucreze în noi spre a putea împlini îndemnul pe care imediat preotul ni-l va da,
„Mergeţi, Liturghia s-a sfârşit.” Acel „ite missa est” însemna în vechime, mergeţi este vremea
384
Idem.
385
Informaţia provine din experienţa personală a autorului.
386
o nişă, sau o masă asemănătoare Proscomidiarului, aflată ca şi acesta, în prezbiteriu, adică în încăperea
Altarului.
109
să ieşiţi.387 Missa nu era liturghia ci demisia, adică scoaterea credincioşilor afară din lăcaşul
sfânt.
Oamenii au tendinţa să rămână în cuib, dar Dumnezeu vrea ca vulturii săi, după ce
au învăţat pe aripile lui planarea în înălţimi, să zboare, să meargă între ceilalţi fii şi fiice ale
sale pierdute pe străzile întortocheate ale lumii şi să îl vestească prin viaţa lor hrănită cu
Cuvântul Său şi cu Trupul şi Sângele Acestuia.
Aceasta nu înseamnă că nu vom putea reveni în cuib ori de câte ori avem nevoie de
odihnă şi mângâiere. Atunci când glasul Sfintei Liturghii nu se va auzi în biserică, Domnul
Iisus ne va aştepta în tăcerea prezenţei sale continue de pe Sfânta Masă.
Vom reveni „acasă” spre a ne închina Lui, spre a săruta sfântul său Chip, spre a
vorbi cu Maica Sa şi cu sfinţii, spre a ne ruga la vecernii şi spre a aprinde o lumânare pentru
noi şi pentru cei dragi ai noştri vii sau răposaţi.
Dar puterea liturghiei duminicale, puterea liturghiei zilnice slujite dis-de- dimineaţă
stă tocmai în dăruirea totală a Domnului care vine deplin întru noi şi care ne îndemnă apoi,
stăruitor şi poruncitor, să mergem în lume cu El, să-l purtăm în toate locurile prin care trecem.
Domnul ce este pretutindenea rămâne după Liturghie în trei „locuri,” de-a dreapta Tatălui, în
Chivotul de pe Sfânta Masă şi în Chivotul de carne şi sânge al inimii noastre.
Să nu uităm aceasta, să nu trecem cu vederea demnitatea şi misiunea de a fi creştini,
de a trăi euharistic. Domnul Iisus dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul nu mai sunt departe de noi.
Cerul întreg e în biserică, între străzile acestei lumi, înghesuit printre mahalale şi dughene.
Cerul întreg e în noi, pus în mijlocul ispitelor, păcatelor, neştiinţei, durerilor, bucuriilor,
talentelor, reuşitelor noastre.
Am avut liturghia. Iisus e cu noi, coborâm muntele de mână cu El, ca fii ai Tatălui,
luminaţi de Duhul. Preacurata Fecioară e cu noi, sfinţii toţi sunt cu noi, îngerii ne însoţesc, să
ne însoţim deci şi noi cu fraţii şi surorile din Biserică spre a putea însoţi împreună oamenii
căutători, pierzători şi întrebători ai acestei lumi.
“ Preotul: Mergeţi, Liturghia s-a sfârşit. Credincioşii: Mulţumim lui Dumnezeu.”388
3.6. Încheierea
Ritul încheirii liturghiei se continuă după Apolis cu Placeat-ul şi Binecuvântarea finală.
Ne rugăm Treimii, Dumnezeului celui Viu, Dumnezeului Iubirii spre a putea şi noi
trăi din El, cu El şi pentru El, comuniunea noastră cu fraţii şi surorile de aproape şi de departe,
de lângă noi şi de oriunde.
Ne plecăm smeriţi şi cu teamă în faţa Preasfintei Treimi, ştiind că slujirea ne este
marcată mereu de limitări. Preotul rosteşte Placeat-ul ştiind ce a atins cu mâinile sale şi ce a
proclamat cu buzele sale, prea adesea întinate de păcat şi de lipsa de grăire, simţire şi chemare
a dulcelui Cuvânt.
Înaintea Maiestăţii lui Dumnezeu noi am venit spre a ne obloji rănile, spre a aduce
jertfă de ispăşire, spre a ne atinge de Hilasterion389, de Iisus Hristos, Domnul nostru care ne
387
388
Apolisul Liturghiei din Sarum
389
“Tradiţia primei comunităţi iudeocreştine din Ierusalim îl vede pe Iisus ca şi hilasterion (propiţiatoriu,
ispăşitor). Cu acest cuvânt este desemnat capacul chivotului Legii, care, în timpul jertfei de împăcare era stropit cu
sânge ispăşitor. Nu contactul sângelui de animal cu obiectul sacru îl împacă pe Dumnezeu cu omul ci tocmai
invers, sângele încarcat de păcat se curăţeşte atingându-se de hilasterion, de ispăşitor. În Pătimirea lui Iisus, toată
murdăria lumii vine în contact cu Cel infinit de Pur. Dacă de obicei un lucru necurat contaminează şi pângăreşte
prin contact lucrul curat, aici avem contrariul: acolo unde lumea, cu toată nedreptatea şi cruzimile sale, care o
110
dăruieşte milostivirea Sa, Iubirea Sa, care aşa cum am văzut în toată liturghia. Ni se dăruieşte
pe Sine Însuşi spre a ne arăta cum ne iubeşte, spre a ne face una cu El, vecinic.
3.6.1. Binecuvântarea finală

După ce se roagă Domnului preotul se întoarce spre credincioşi şi îi binecuvintează,
chemând asupra lor ocrotirea şi ajutorul Dumnezeului Atotputernic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
În ritul nou există binecuvântări solemne extrem de elaborate şi frumoase. Ele sunt
rostite la marile praznice şi în situaţii deosebite.
Liturghia a început cu un sărut, cu invocarea Treimii şi cu semnul Crucii. Se încheie
tot astfel. În gesturile mici, în cuvintele simple stă tot adevărul, stă mântuirea noastră. Sărutăm
când iubim, sărutăm nu o dată precum Iuda, ci sărutăm cu bucurie lespedea sfântă înainte şi
după Jertfa lui Hristos. Chemăm pururea Treimea, căci Acesta este Dumnezeul nostru, singurul
Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu care a creat toate, care ţine toate, care iubeşte şi plineşte
toate. Ne facem semnul Crucii pecetluind fiinţa noastră cu moartea şi Învierea lui Iisus, esenţa
şi sensul liturghiei, izbăvirea noastră.
„Unindu-ne prin Sfânta Împărtăşanie toţi cu Hristos, pentru a ne dărui împreună
Tatălui, ne unim toţi nu numai cu Hristos, ci şi cu Tatăl în Duhul...ne unim şi între noi... În
aceasta unitate ne zidim ca o casă a Sfintei Treimi.... Aceasta e Împărăţia Sfintei Treimi: o casă
intimă dumnezeiască ce ne cuprinde pe toţi. Liturghia ne duce tot mai adânc în ea prin jertfa
din dragoste a lui Hristos, născătoare de dragoste şi de jertfă în noi.”390
Astfel întăriţi, eliberaţi, cum am venit aşa şi plecăm, căci am venit în procesiune de
biruinţă la Altar crezând în Hristos şi dorindu-l şi plecăm de la Altar, împliniţi, hrăniţi, plini de
Cuvântul Vieţii.
Liturghia e Evanghelia pusă în lucrare, e manifestarea bucurie comune că vom învia
şi vom fi cu toţii împreună în veci, cu părinţii, cu fraţii, cu surorile, cu copiii noştri,
comunicând prin trupurile noastre luminoase, hrănite cu Trupul lui Hristos.391
În Liturghie trăim aievea şi în acelaşi timp ne pregătim în şi pentru „Împărăţia
Sfintei Treimi, care va dura în veci şi în care Împăratul ne este Tată şi Fiul Impăratului, Frate,
iar noi, uniţi cu Ei în Duhul Sfânt.”392
pângăresc, vine în contact cu Cel infinit de Pur – acolo El, Cel Pur, este în acelaşi timp Cel mai Puternic, curăţind
lumea. În acest contact, murdăria lumii este realmente absorbită, anulată, transfromată prin durerea iubirii infinite.
Însuşi Dumnezeu se arată ca loc de împăcare şi, în Fiul său, ia suferinţa asupra sa. Dumnezeu însuşi aduce în
lume, ca dar, puritatea sa infinită. Dumnezeu însuşi “bea paharul” tuturor grozăviilor şi astfel restabileşte
dreptatea prin măreţia iubirii sale care, prin suferinţă, transformă întunericul.” ( Papa Benedict al XVI-lea, Ιsus
din Nazaret:de la intrarea în Ierusalim la Înviere, ed.cit., p. 218-219.)
390
Preotul Profesor Dumitru Staniloaie, op.cit, p. 615.
391
Cf.Ibidem. p. 713.
392
Ibidem. p. 711.
111
CONCLUZII
Lucrarea pe care am realizat-o cuprinde prima traducere în limba română a

Liturghiei Sarumului, informaţiile istorice cele mai importante cu privire la ea şi comentariul
comparativ ce, alături de partea ştiinţifică, încearcă să aducă şi o tâlcuire duhovnicească a
momentelor, simbolurilor, textelor şi acţiunilor liturgice ale Euharistiei Sarumului, plasate în
contextul mai larg al liturgicii apusene şi bizantine.
Liturghia Sarumului este cu siguranţă vrednică de a fi cercetată cu mare atenţie de
toţi iubitorii slujirii ecleziale. Aşa cum se poate vedea din paginile acestei lucrări, Sarumul
poartă cu sine o istorie de aproape 2000 de ani, întreruptă de mişcările protestante din Anglia şi
readusă la viaţă de râvna unor iubitori ai Sfintei Tradiţii şi, în cele din urmă, slujită în Biserica
Ortodoxă contemporană ( în parohiile anglicane convertite la Ortodoxie).
Subiectul tratat este puţin cunoscut în ţara noastră. În afara liturghierelor catolice
româneşti, ce conţin liturghia actuală din Biserica Romano-Catolică şi a cărţii lui Sorin Dan
Damian, ce cuprinde traducerea şi comentarea pe scurt a Liturghiei Ambrosiene, nu ştiu să mai
existe vreo altă lucrare asemănătoare.
Traducerea redă liturghia britanică a Sarumului în limba română “liturgică”, în acea
rostire a “vechilor cazanii”. Am optat pentru “limba veche” deoarece ea este în fapt limba
sfinţită prin rugăciunea de secole a Bisericii noastre. Nu am încercat să mă ghidez cu orice preţ
după un grai arhaic, greoi şi inactual. Am evitat cuvintele de neînţeles, pierdute în negura
vremurilor şi expresiile moderne, nepecetluite încă de amprenta slujrii înaintea Altarului.
Comentariul comparativ ce urmează traducerii este o tâlcuire pas cu pas a fiecărui
moment al liturghiei. Am încercat să surprind nu doar elementele caracteristice pentru slujirea
Sarumului, ci să ofer o perspectivă de ansamblu asupra liturghiei euharistice apusene.
Comentariul pleacă de la primele forme de slujire romană (surprinse în Apologia
Sfântului Iustin), trece prin diferitele stagii ale Ritului Roman din primul mileniu ( cunoscute
ca Ordo Romanus I, II, III, IV... ), se opreşte cu precădere asupra Ritului din Sarum, are în
vedere şi celelalte rituri apusene precum cel Ambrosian, Galican şi Mozarab şi continuă cu
celebrararea apuseană din cel de-al doilea mileniu creştin, stăruind şi asupra rânduielii
Tridentine. Alături de toate acestea, la fel de importantă în construcţia tâlcuirii, este
spiritualitatea ortodoxă ce stă la baza întregii mele scrieri şi comparaţia cu slujirea bizantină.
Esenţiale pentru lucrare sunt şi referirile la Ortodoxia de Rit Apusean şi la reforma liturgică
întreprinsă de Biserica Catolică după Conciliul Vatican II.
Prin cercetarea istoriei Sarumului şi prin privirea comparativă spre celelalte rituri
creştine, am încercat să înţeleg mai bine sensul cuprins în textul şi acţiunile Liturghiei din
Salsbury ca mai apoi să îl pot reda din perspectiva mea în paginile comentariului liturgic.
112
BIBLIOGRAFIE
I) Izvoare
A. Izvoare biblice
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, GBV, Eschenburg, 2009.
3. Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Nouă, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1914.
4. Cartea Psalmilor (Sefer Tehilim), Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2011.
5. La Bibbia di Gerusalemme, EDB, Trento, 2009.
Nashville, 1989.
6. Nova Vulgata, Bibliorum Sacrorum, Libreria Editrice Vaticana, Roma, 1986.
7. Psaltirea, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Diortosită
după ediţiile vechi ale Psaltirii de Ierom. Rafail N., Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.
8. Sinopsa celor patru Evanghelii, Societatea Biblică Interconfesională din România,
Bucureşti, 2000.
9. The Holy Bible : New Revised Standard Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville,
1989.
B. Izvoare liturgice
10. Breviarium Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, Editio XV

Juxta Typicam, Pars Verna, Ratisbonae, 1936.
11. Divine Liturgy, Volume Six, St. Peter the Apostle, Western Rite, Priest’s Edition,
SDP, St. Hilarion Press, 2002.
12. Enchiridion Euchologicum Fontium Liturgicorum, Collectio Cura Enzo Lodi,
C.L.V. Edozioni Liturghiche, Roma, 1979.
13. Liturghia Sfântului Ierarh Ambrozie, traducere de Sorin-Dan Damian, Galaxia
Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2011.
14. Liturghia Sfântului Ioan, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.
15. Liturghierul Roman, orînduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic
Vatican II, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti,1993.
16. Liturgies: Eastern and Western, Editor C. E. Hammond, Vol. 1, Clarendon
Press, Oxford, 1878.
17. Missale Romanum : editio princeps; (1570); [ex decreto Sacrosancti Concilii
Tridentini restitutum, Pii V. pont. max., iussu editum]. ed. anast. Città del Vaticano :
Libreria Editrice Vaticana, 1998.
18. Missale Romanum Ex Decreto SS. Concilii Tridentini Restitutum, Editio XVII,
Juxta Typicam Vaticanam, Ratisbonae, 1933.
19. Saint Andrew Service Book, Orthodox Christian Press, Whittier, 1996.
20. Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti,
1937.
21. The Book of Common Prayer, Cambridge, London, MDCCLXII.
113
22. The daily Missal and Liturgical Manual, revised by Rev. J. Dukes S.J., Laverty
& sons Ltd., Leeds, 1957.
23. The Liturgy of the Church of Sarum, translated from the Latin by Charles
Walker, J.T.Hayes, London, 1866.
C. Izvoare patristice
24. Beda, Ecclesiastical History of the English Nation.

(http://www.fordham.edu/halsall/basis/bede-book1.html)
25. Cabasila Nicolae , Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii, traducere de Ene
Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1946.
26. Cabasila, Nicolae, Sfântul, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1997.
27. Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement în diac. Ioan I. Ică jr., Canonul
Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu, 2008.
28. Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică în diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei,
vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu, 2008.
29. Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius în diac. Ioan I. Ică
jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu,
2008.
30. Teofan, al Niceei, Discurs despre măreţiile negrăite ale Maicii Domnului în
diac. Ioan Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă
a secolului XIV, Deisis, Sibiu, 2008.
D. Documente ale Bisericii Ortodoxe
31. Russian Observations upon the American Prayer Book, translated by Wilfrid J.
Barnes, and edited with notes by Walter Howard Frere, The Young Churchman Co.,
Milwaukee, 1917.
32. Hilarion, Metropolitan of Eastern America and New York, First Hierarch of the
Russian Orthodox Church Outside Russia, Decree, November 19, 2010, No. 11-58/10.
E. Documente ale Bisericii Catolice
33. Benedict, al XVI-lea, Papa, Sacramentum caritatis, traducere de pr. Mihai

Pătraşcu, Presa Bună, Iaşi, 2007.
34. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti,
1993.
35. Conciliul Ecumenic Vatican II - Constituţii, decrete, declaraţii, Arhiepiscopia
Romano-Catolică de Bucureşti, 2000.
36. John Paul, II, Pope, “LETTER OF THE HOLY FATHER POPE JOHN PAUL II
TO PRIESTS FOR HOLY THURSDAY 1998”,
http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/letters/documents/hf_jp-
114
II) Lucrări de specialitate
37. Abramtsov, A.B. David F., The Western Rite and The Estern Church, Dr. J.J.
Overbeck and his scheme for the re-establishment of The Orthodox Church in the West,
University of Pittsburg, 1961.
38. Baldovin, J.F., The Urban Character of Christian Worship: The Origins,
Development and Meaning of Stational Liturgy (Orientalia Christiana Analecta 228),
Pont. Institutum Studiorum Orientalium, Rome, 1987.
39. Benea, Vlad Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus, Sfinţii Insulelor Britanice, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006
40. Benedict, al XVI-lea, Papa, Isus din Nazaret: de la intrarea în Ierusalim la
Înviere, traducere de Cristian Langa, Cristina Palici, Mihai Pătraşcu, Galaxia
Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2012.
41. Bianchi, Enzo, Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, Ed. Deisis,
Sibiu, 2009.
42. Bobrinskoy, pr., Boris, Împărtăşirea Duhului Sfânt, Bucureşti, 1999.
43. Bobrinskoy, pr., Boris, Taina Presfintei Treimi, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
44. De Lubac, Henri, Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, Bucureşti, 2004.
45. Emilianos, Simonopetritul, Arhim., Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, traducere de
Ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
46. Felea, preot, Ilarion V. Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Fundaţia Justin Pârvu,
Suceava, 2012.
47. Gueranger, Dom, Prosper, Explanation of the Prayers and Ceremonies of Holy
Mass, Biretta Books, Ltd., Chicago, 2007
48. Heschel, Abraham Joshua, Dumnezeu în căutarea omului – o filosofie a
Iudaismului, Ed. Hasefer, 2001.
49. King, Archdale A. Liturgy of the Roman Church, Longman, Green and Co,
London, 1957.
50. Morosi, Ezio, Să trăim liturghia, traducere de pr. Cristian Blăjuţ, Editura
Serafica, Roman, 2012.
51. Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001.
52. Penna, Anna, Martorul iubirii lui Dumnezeu, Ed. Pauline, Bucureşti, 2009
53. Pfaff, Richard W. The Liturgy in Medieval England – a history, Cambridge
University Press, New York, 2009.
54. Popovici, Euseviu Istoria Bisericească Universală - Cartea a Doua, Editura
Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, 1927.
55. Pusey, E. B. The doctrine of the real presence : As contained in the Fathers
from the death of S. John the Evangelist to the fourth General Council, vindicated, in
notes on a sermon, "The presence of Christ in the holy eucharist," preached A.D. 1853,
before the University of Oxford , W. Smith., London, 1855.
56. Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăţiei, Editura Bonifaciu,
Bucureşti.
115
57. Staniloaie, Preotul Profesor, Dumitru, Spiritualitate si comuniune in Liturghia
Ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 2004.
III) Lucrări colective
58. Albright, W. F., & Mann, C. S., Matthew: Introduction, translation, and notes,
Yale University Press. New Haven; London, 2008.
59. Cuthbert, ( L.R.C.P), E.G., Atchley, ( M.R.C.S), F., Ordo Romanus Primus, The
De la More Press, London, 1905.
60. Raymond E. Brown, SS., Joseph A. Fitzmyers, S.J., Roland E. Murphy, O.
Carm, Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, Vol.I,2/1, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005,
IV) Dicţionare
61. Freedman D.N. , The Anchor Yale Bible Dictionary, Doubleday, New York,
1996.
V) Studii şi articole
62. Blidar, Ionuţ, “Hristos-Cuvântul lui Dumnezeu, Meditând Liturghia

Cuvântului” în rev. “Calea Mânturii”, Nr. 10(664), 3 martie 2013.
63. Christian History Magazine-Issue 48: Thomas Cranmer & the English
Reformation. 1995. Carol Stream, IL: Christianity Today.
64. Christian History Magazine-Issue 9: Heritage of Freedom: Dissenters,
Reformers, & Pioneers. 1986. Worcester, PA: Christian History Institute.
65. The Orthodox Catholic Review, No. 4 ( October – December, 1876).
VI) Surse Internet
66. http://en.wikipedia.org
67. http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Church_of_England
68. http://en.wikipedia.org/wiki/Rabanus_Maurus#cite_ref-3
69. http://en.wikipedia.org/wiki/Western_Rite_Orthodoxy
70. http://modernmedievalism.blogspot.ro/2012/10/the-sarum-low-mass-mass-of-
catechumens.html
71. http://orthodoxwiki.org
72. http://stcolumbamonastery.org/
73. http://valleadurni.blogspot.ro/2008/02/legal-status-of-sarum-mass.html
74. http://whittier.stmichael.org/ocp
75. http://www.allmercifulsavior.com/Liturgy/Orthodoxwiki.html
76. http://www.documentacatholicaomnia.eu
116
77. http://www.fordham.edu/halsall/basis/bede-book1.html
78. http://www.fordham.edu/halsall/basis/bede-book1.html)
79. http://www.google.com/imgres.
80. http://www.holyincarnation.org/photos.php
81. http://www.pnac.org/station-churches/the-roman-station-liturgy/?vm=r
82. http://www.theanglocatholic.com/2010/03/western-orthodoxy-revisited/Western
Orthodoxy Revisited
83. http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/letters/documents/hf_jp-
84. http://www.youtube.com/watch?v=h4iOqek9Y4Q
85. www.SanctaMissa.org
86. www.vatican.va
117
ANEXE
1. Liturghia Sarumului în imagini393
Procesiunea (intrarea solemnă, vohodul) numită ante crucem cu care începe liturghia.
393
Imaginile acestea reflectă cu maximă fidelitate rânduiala Sarumului ca veşminte liturgice, gesturi, momente şi
cadru liturgic. Foarte bine rezultă din imagini şi marea asemănare cu slujirea şi duhul Ortodox Bizantin, evidentă
şi din unele detalii precum bogăţia şi frumuseţea procesiunilor, a veşmintelor, solemnitatea gesturilor. Putem
observa elementele specifice spaţiului tradiţional englez, iconostasul (numit rood-screen) ce desparte naosul de
Presbiteriu. El are o singură intrare, analogă ca mărime şi aşezare Uşilor Împărăteşti din Răsărit. Această intrare
este însă una simplă, fără uşi.
Imaginile provin de pe situl http://modernmedievalism.blogspot.ro şi surprind slujirea Liturghiei Anglicane din
Book of Common Prayer în stilul, cu veşmintele şi în modul de celebrare al Sarumului. Slujitorii sunt membrii ai
societăţii liturgice tradiţionaliste Alcuin Club.
118
Ministrantul şi diaconul pregătesc cădelniţa pentru a o da preotului. Ne aflăm la momentul primei cădiri, cea din
timpul cântării Kyrie eleison.
Ipodiaconul citeşte Epistola (Apostolul) din dreptul intrării în Presbiteriu.
119
Cântarea Gradualului.
Observăm în imagine clerici inferiori şi ministranţi. Ei intonează stihurile din
mijlocul Prezbiteriului. Se observă foarte bine elementele specifice ritului Ortodox Apusean,
asemănătoare dar în acelaşi timp diferite de cele ale Ortodoxiei Bizantine, icoanele din
registrul de jos al Iconostasului, intrarea unică fără uşi, registrul superior ce permite vederea
Prezbiteriului (care cuprinde Altarul propriu-zis şi stranele), etc.
Procesiunea solemnă a Ofertoriului.
120
Preotul face potrivirea după Împărtăşire, asisitat fiind de ipodiacon. Diaconul strânge
Corporalul iar celălalt ipodiacon este pregătit cu vălul umeral pentru a lua vasele sfinte, asistat
fiind de cei doi ministranţi.
Preotul, diaconul, ipodiaconii şi ministranţii la vremea rugăciunilor Ofertoriului.
121
2. Imagini din Ortodoxia Apuseană (Ritul Ortodox Apusean)394
Procesiunea de început a liturghiei slujită în 2011 în cadrul Conferinţei Anuale a Ritului

Ortodox Apusean Canonic
În imagini îl vedem pe episcopul ortodox de Rit Apusean, Jerome Shaw şi clerici

din Vicariatele Ortodoxe de Rit Apusean din S.U.A. aparţinând Patriahiei Antiohiei şi
Patriarhiei Moscovei.
394
Primele patru imagini sunt preluate de pe http://www.allmercifulsavior.com/Conference2011/Conference-
October2011.htm.
122
Episcopul ortodox Jerome Shaw slujind în liturghie. Imaginea surprinde momentul
rugăciunilor începătoare (“Intra-voi către Jertfelnicul lui Dumnezeu...”)
Episcopul Jerome acordând binecuvântarea la sfârşitul liturghiei.
123
Preotul Alexander Turner395, unul din marii părinţi ai Ortodoxiei Apusene contemporane şi
Părintele Profesor John Fenton396, unul din parohii ortodocşi de Rit Apusean din S.U.A. slujind
liturghia la vremea Anaforalei.
Sfinţii „Trei Ierarhi” ai Ortdoxiei Apusene: Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Tihon al
Moscovei şi Sfântul Ioan Maximovich397
395
Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Western_Rite_Orthodoxy.
396
Imagine preluată de pe http://www.holyincarnation.org/photos.php
397
Imagini din arhiva personală a autorului, preluate de pe diferite situri ortodoxe de pe Internet, precum:
http://www.allmercifulsavior.com, http://en.wikipedia.org, http://orthodoxwiki.org,
http://www.google.com/imgres.
124
125

Liturghia Bisericii Din Sarum Sarum Mass

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Liturghia Bisericii Din Sarum Sarum Mass

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Ionuţ Blidar

LITURGHIA BISERICII DIN SARUM

Studii: 1997-2005 Şcoala cu clasele I-VIII, nr.7,”Sfânta Maria”, Timişoara.

Premii: Premiul I - Olimpiada Naţională de Religie mai 2009, Baia-Mare.

Publicaţii: colaborator al revistelor “Învierea”, “Columna 2000” şi “Calea Mântuirii”.

Blog personal: http://injesusbrat.blogspot.ro/

1.1. Primele veacuri de creştinism în Anglia

1.2. Misiunea Sfântului Augustin din Canterbury (597)

1.3. Cucerirea normandă (1066), constituirea diecezei Sarumului sub Herman

1.4. Sinteza liturgică a lui Richard Poore (1197-1228)

1.5. Larga răspândire a Sarumului (1315-1369)

1.6. Declinul Sarumului în contextul Reformei Protestante şi Contrareformei

1.7. Reaprinderea interesului pentru Sfânta Tradiţie în Comunitatea

1.8. Slujirea contemporană a Liturghiei Sarumului în Biserica Ortodoxă

2.1. Pregătirea înainte de slujire (Îmbrăcarea sfintelor veşminte)

1 Vino, Duhule Sfinte, Ziditorule, Întărind cu putere veşnică

P: Dumnezeule, înaintea Căruia orice inimă se vădeşte, Căruia se mărturiseşte toată

2.2.2. Rugăciunile începătoare (Psamul 42)69

P: Mărturisi-mă-voi Domnului că este bun, că în veac este mila Lui.

Dacă este de faţă Episcopul, el se va mărturisi mai întâi, şi nu Preotul. De asemenea, el va

P: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.75 Amin.

În timpul cădirii strana cântă Kyrie eleison.76

2.2.6. Cântarea îngerească (Gloria)

Cântarea îngerească nu se cântă în Advent77, nici între Duminica Septuagesima78 şi Paşti şi

P: Domnul să fie cu voi.

Preotul se întoarce, apoi, cu faţa spre Sfânta Masă şi spune:

2.3. Liturghia Cuvântului

I: Citire din Epistola Sfântului Pavel Apostolul către Romani.85

La sfârşitul cântării Secvenţei, nu se cântă obişnuitul „Amin” ca după celelalte imnuri.

2.3.6. Pregătirea Darurilor

2.3.7. Procesiunea cu Evanghelia

2.3.8. Citirea Evangheliei

2.4. Liturghia Credincioşilor sau Liturghia Euharistică

Apoi se cântă Ofertoriul. 116:

2.4.3. Spălarea mâinilor

2.4.4. Pregătirea pentru Sfânta Jertfă

2.4.5. Rugăciunea Asupra Darurilor128:

2.4.6. Dialogul euharistic

2.4.9. Canonul Liturghiei

Acum Preotul, privind spre Sfintele Daruri146 cu mare evlavie, spune:

2.4.11. Cuvintele de instituire

2.4.13. Supplices Te rogamus147

2.4.15. Comuniunea Sfinţilor

2.4.16. Per Ipsum

După Aminul stranei diaconul sărută Altarul şi umărul drept al Preotului.

2.5.1. Tatăl nostru

Acum Diaconul primeşte Discul de la Ipodiacon şi îl ridică (stând în partea dreapta a

2.5.3. „Ceasul regal”

P: A Ta este puterea şi împărăţia, Doamne.

P: Dumnezeule, Carele prin preaminunata Ta purtare de grijă rânduieşti toate, cu umilinţă te

2.5.5. Agnus Dei

2.5.6. Preasfânta amestecare

2.5.7. Sărutarea Păcii

2.5.8. Rugăciunile Preotului de dinaintea Împărtăşirii 158

2.5.9. Împărtăşirea Preotului şi a slujitorilor

Preotul îi împărtăşeşte apoi pe Diaconi (şi Ipodiaconi). El pune în mâinile (împreunate)

2.5.10. Ieşirea cu Sfintele Taine

2.5.11. Împărtăşirea credincioşilor162

2.5.12. Purificarea Sfintelor Vase165

2.6.3. Binecuvântarea finală171

P: Să vă binecuvinteze pre voi Dumnezeu Atotţiitorul: + Τatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

2.6.4. Procesiunea finală

3.2.2. Rugăciunile începătoare