Despre mânie

Modelul de viață propus de societatea actuală este unul aproape exclusiv hedonistic.
În acest context în care omul este privit ca individ, este cultivată într-un mod violent, ideea că
libertatea constă în ruperea oricăror așa-zise bariere care stau în calea manifestărilor
necontrolate a instinctelor, indiferent de natura acestor „bariere”, sociale, religioase sau chiar
științifice. Această exargerbare a poftelor duce la alienarea a firescului naturii umane, și se
manifestă în primă instanță ca o dereglare la nivelul percepției asupra necesităților zilnice.
Acest stil de viață favorizează apariția neliniștii interioare, pentru că orice neîndeplinire a
dorințelor nostre, spre a ne satisface o poftă, poate degenera în mânie.
Ce este este de fapt mânia? Sfinții Părinți definesc mânia ca fiind „fiul iubirii de sine
și fratele poftei”. În scrierile Sfântului Ioan Scărarul, mânia apare ca fiind dorința de rău
îndreptată împotriva celui ce ne-a provocat un oarecare disconfort. Tot din scrierile patristice
aflăm că mânia, de fapt, este o funcție pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru ca,
judecându-se pe sine pentru păcate și greșeli, acesta să se mobilizeze spre a înfăptui binele și
pentru a crește în virtuți. În urma căderii în păcat însă, această funcție s-a denaturant,
generând supărarea, iritabilitatea, răzbunarea, judecarea aproapelui, etc.
Grecia Antică ne oferă o perspectivă asupra cauzelor fiziologice în ceea ce privește
apariția mâniei. Astfel, scrierile lui Aristotel și Hipocrate ne relevă că, principal cauză în
apariția mâniei este secreția fierii și învolburarea sângelui de lângă inimă, idee pe care o vor
prelua și Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Damaschinul. Pe lângă acești factori trebuie luți în
considerare și predispozițiile genetice. Psihoterapeutul orthodox Konstantin Zorin relatează în
lucrarea sa Genele și cele șapte păcate capitale, că omul care primește prin gene
temperamentul coleric, este mult mai aplecat spre mânie decât cel care nu a avut antecedente
coportamentale mânioase în familie. Mai mult, cauzelor fiziologice li se adaugă și cauzele
duhovnicești. Sfinții părinți ne arată că demonii se folosesc și de cele mai mici slăbiciuni ale
noastre pentru a ne ispiti spre mânie.
În Sfânta Scriptură ni se vorbește despre egolatrie, sau neinplinirea poftelor personale
ca fiind precursor al mâniei. În Pateric, părinții pustiei sunt de părere că cel mai greu de biruit
sunt patimile mâniei și a desfrânării . Totodată ni se arată că cine vrea să se elibereze de
patimi în general trebuie să înceapă cu patima mâniei, prin stăpânirea limbii. Avva
Hyperechios spune: „ Cine nu-și biruiește limba, nu-și va birui nici patimile.” Avva Isidor de
la Sketis ne expune o vizune practică când vine vorba de prevenția mâniei, spunând că orice
pornire spre aceasta nu trebuie nicidecum exteriorizată. Avva zice: „ ..nu las mânia să mi se
urce în gât”, indicând cât de necesară este oprirea de la vorbele de ocară. Importanța
cuvintelor în iconomia mântuirii sufletului este subliniată de Mântuitorul Hristos, atunci când
atrage atenția asupra de cuvintelor pe care le rostim, și în funcție de care vom fi găsiți la
judecată drepți sau vrednici de osândă. Aceasta este așadar, puterea pe care o au cuvintele
asupra stării de fapt a sufletului, stare pe care sufletul o va experia și după moartea biologică.
Sfântul Apostol Pavel, în această direcție trage un semnal de alarmă în legatură cu
discernânământul pe care trebuie să îl avem când vine vorba de mânie și de maifetarea ei, fie
chiar pornită din dreptate, când spune ,,Mâniați-vă dar nu greșiți.” Acest proces de discernere
presupune o domolire a mâniei, domolire fără de care, rațiunea este afectată. Se combate
așadar părerea psihologiei moderne care, mergând pe teoria freudiană a refulării, recomandă
o manifestarea fără discernământ a pornirilor instinctive. Revenind la această discernere,
părinții ne pun înainte singurul caz care justifică mânia și anume încercarea cuiva de a te
despărți de Dumnezeu. Iată ce spune Avva Pimen: „ Orice nedreptate îți face fratele tău, dacă
te mânii în zadar te mânii: chiar dacă îți scoate ochiul drept și îți taie mâna dreaptă, dacă te
mânii în zadar te mânii. Dar dacă vrea să te despartă de Dumnezeu, atunci mânie-te foarte!”
În slujbele Bisericii se arată necesitatea păcii în comuniunea liturgică. Chiar
Mântuitorul îi fericește în cadrul Predicii de pe munte pe făcătorii de pace. În schimb despre
cel care caută propria dreptate în pateric ni se zice:„Mâniosul chiar dacă învie morții tot nu
este bineplăcut lui Dumnezeu.” Aici patima mâniei este corelată cu îndrepățirea de sine. În
acest sens Sfântul Ioan Scărarul ne povățiește că este mai de folos pentru mântuirea atât a
sulfetului nostru cât și a sufletelor celorlalți, să nu etalăm propria opinie în momentele
tensionate, ba chiar să ne lăsăm nedreptățiți, pentru că „ pacea este de patru ori mai mare
decât dreptatea.” În acest sens Avva Agaton arată că acceptarea nedreptățirii de sine este de
folos sufletului. Patericul Egiptean ne relatează cum la acest avvă au venit niște frați care
auzind că este îmbunătățit au vrut să vadă dacă se mânie și au început să-l ocărască: „ Tu esti
Agathon? Am auzit că ești curvar și plin de mândrie. Da. Flecar și bârfitor? Eu sunt acela...”
Vedem așadar cum semerirea asumată aduce domolirea afectelor mâniei, pentru că taie
mândria și ne ține treji în lupta pentru dobândirea vituților și a spoririri în ele.
Avva Ammonas spunea că timp de paisprezece ani a petrecut în deșertul Sketis
rugându-se permanent, zi și noapte, pentru ca Dumnezeu să-l ajute cu harul său să învingă
mânia. Noi, cei care trăim în lume, am fi tentați să optăm pentru o perpectivă fatalistă în
sensul că, desprinderea de sub jugul mâniei pare un lucru de neatins într-o viață de om. Drept
urmare, calea pe care trebuie să o urmăm este cea a despătimirii și asta obligatoriu însoțită de
participarea la Sfintele Taine și Ierurgii ale Bisericii, pentru a ne face accesibili harului lui
Dumnezeu. Fără împărtășirea deasă cu trupul și sângele Mântuitorului omul, în urma căderii
protopărinților nu își poate depăși singur condiția și nici nu poate îndrepta, în afara
comuniunii cu Dumnezeu, o eventuală educație greșită care a alimentat unele predispoziții
genetice spre moștenite.
Mânia presupune o ieșire din fire a omului de cele mai multe ori, sub stimuli exteriori.
Mediul în care trăim și rutina zilnică ne influențează starea interioară și de aceea este nevoie
de o observare atentă a acestora, în sensul delimitării lucrurilor necesare de cele ce sunt de
prisos și care pot fi factori ce potențează starea nostră de tensiune sufletească. În Pateric ni se
arată că unii părinți fugeau la propriu dintr-un loc atunci când simțeau că sunt ispitiți spre
mânie. Este evident că nu putem fugi, de exemplu, de la locul de muncă, dar este necesară o
simplificare a vieții și o trăire mai profundă a legăturii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune,
care, să ne fie astfel un refugiu în momentele în care simțim suntem ispitiți spre a ne mânia.
Se întâmplă de multe ori în lupta pe care o ducem pentru a ne păstra pacea, să ne
mâniem și suntem tentați să căutăm vinovați în jurul nostru pentru propriile moment de
slăbiciune. Ajungem astfel, să-i catalogăm pe cei din jur care ne-au mâhnit, de multe ori
definitiv, în diverse feluri, nerealizând că prin ei doar vine ispita și că în fond, ei ca și noi,
sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Iată ce spune Amma Sincletica: ,, E bine să nu te
mânii. Dar dacă totuși se întâmplă, nu-ți este îngăduit să fii împătimit decât o zi spunând: Să
nu apună soarele… Tu aștepți până apune toată viața ta? De ce să-l urăști pe cineva care te-a
mâhnit, doar nu el ți-a făcut nedreptatea, ci diavolul. Urăște boala, nu pe cel bolnav.”
Mergând pe aceeași linie Avva Isaia caracterizează patima mâniei ca fiind „ minciună,
zavistie, neștiință.”Este dificil , după cum am mai spus, să avem un discernământ limpede
când suntem stăpâniți de mânie. Așadar, când conștiința noastră nu funcționează în parametri
ei firești, putem spune că, trăim în minciună, neavând o percepție clară a realității. De
asemeni am arătat puțin mai înainte aplecarea noastră spre zavistie, atunci când vine vorba de
a ne justifica patima prin factorii exteriori. Neștiința despre care vorbește Avva Isaia, cred că
se traduce prin lipsa reperelor duhovnicești și a „exigențelor” pe care Hristos le cere de la noi.
În ispitrea nostra spre mânie diavolul poate folosi ca precursori până și bunele nostre
intenții. Spre exemplu atunci când credem că deținem adevărul într-o anumită privință în
urma unei lecturi edificatoare, fără însă a ni-l împropria în viața personală, tindem să
corectăm pe alții în acea privință. Neavând ca bază acestei mărturisiri adevărul trăit, ci doar
suportul lui teoretic, forța noastră de convingere este slabă, cu toate că aducem de multe ori o
sumedenie de argumente raționale. În acest moment frustrarea poate naște mânie. Iată ce ne
spune Avva Macarie Egipteanul: „ Dacă dojenind pe cineva îți stârnești mânia, îți satisfaci
propria ta patimă.” Cu alte cuvinte, în momentul în care mânia apare în inima ta, nu mai este
vorba de o încercare de îndreptare a fratelui, ci intervine orgoliul personal provocat de
incapacitatea noastră de a convinge sau de dorința de a demonstra, de fapt, că avem dreptate.
Avva Macarie conchide zicând: „ Nu te pierde pe tine, ca să slvezi pe alții.” Așadar să
încercăm mai degrabă să lucrăm spre mântuirea proprie pentru a dobândi pacea lăuntrică
după cum spune Sfântul Serafim de Sarov și: „ ..mii de oameni în jurul nostru se vor mântui.”
Mândria și pofta trupească sunt porniri instinctive ale omului, iar sfinții părinți ne
arată că acestea, tranformate în patimi, se pot alimenta una pe cealaltă. În Pateric se
recomandă, pentru depășirea acestor patimi, lucrul continuu. Îndeletnicindu-ne astfel,
realizăm pe deoparte domolirea pornirilor fizilogice, iar pe de altă parte înțelegem că prin
starea de smerire pe care ne-o asumăm prin această lucrare continuă, într-o anumită direcție,
creștem duhovnicește, dar suntem și feriți în același timp de mândrie și în ultimă instanță de
mânie.
Perspectiva părintelui Dumitru Stăniloae asupra comuniunii cu Dumnezeu și cu
oamenii, este următoarea: doar prin depășirea afectelor instictive, printre care și mânia vom
putea ajunge la exemplul propus de Mântuitorul Hristos. În acest sens părinții pustiei arată că,
un element auxiliar în curățirea nostră este păstrarea simțului pudorii nealterat. Iată ce
relatează Patericul: „..din îndemnul unui răuvoitor, vine la Avva Efrem o curtezană, ca să-l
ademenească la împreunare rușinoasă, ori, dacă nu, măcar să-i stârnească mânia, fiindcă
niciodată nimeni nu-l văzuse mânios. El i-a spus curtezanei să-l urmeze și când au ajuns într-
un loc plin de lume, i-a zis: Hai să îți împlinești dorința în locul acesta. Ea însă văzând
mulțimea, îi răspunde: Cum putem face așa ceva într-un loc plin de lume fără să ne
rușinăm?. El îi zice: Dacă ne rușinăm de oameni, cu atât mai mult se cuvine să ne rușinăm
de Dumnezeu, care le osândește pe toate cele ascunse întru întuneric.” Același lucru este
valabil și în cazul orpriri de la vorbele și faptele de rușine izvorâte din mânie.
Avva Pimen a auzit despre cinva care ținea post șase zile că se mania. Bătrânul a zis:
„ A învățat să postescă șase zile, dar nu a învâțat să-și alunge mânia.” De foarte multe ori nu
putem accepta situația duhovnicească în care ne aflăm și, dintr-un soi de mândrie, ne
impunem să luptăm împotriva mâniei cu arme greșite. Simpla acceptare a propriei nimicii,
smerirea proprie și punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu într-o situație de criză sunt
mai mult decât de ajuns pentru a ne așeza corect pe în lucrarea duhovnicească spre
despătimire. Același avvă spune că „ mulți au devenit puternici, dar puțini s-au lecuit de
mânie”, lucru care, în acest context ar putea face referire tocmai la faptul că abordând greșit
lupta împotriva mâniei, putem excela în alte virtuți, dar nu ne vindecăm patima în direcția
căreia ne-am canalizat eforturile.
În această privință pihoterapeuții ortodocși, ținând seama de părerea Sfinților Părinți
recomandă igiena duhovnicească în vederea menținerii conștiinței cât mai curate. Practic
căința, lacrimile izvorâte din părerea de rău, iertarea în certuri și împăcarea, duc treptat la
domolirea mâniei. Avva Pityrion spune despre stăpânirea patimii mâniei: „ Un demon
însoțește mânia. Dacă stăpânști mânia, alungi și demonul ei.” Iar despre cum cum se
stăpânște mânia ne dă exemplu Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin smerenia,
delicatețea și blândețea Sa. Cultivând aceste virtuți în relația cu semenii, ne spune părintele
Stăniloae, ne vom domolii pornirile instinctive ale mâniei și poftei și ne vom deschide în
comuniunea cu aceștia și cu Dumnezeu.