UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LIDERUL AŞTEPTAT ŞI LIDERUL ALES

Student : Mocănașu Teofana

SPR II

2
 Cuprins

CAPITOLUL I: Liderul Politic

1. PERSONALIZAREA PUTERII
2. LIDERUL POLITIC ŞI MOTIVAŢIILE SALE
3. TIPOLOGII DE LIDERI

CAPITOLUL II: IMAGINEA LIDERILOR POLITICI

1. IMAGINE PUBLICĂ. IMAGINE POLITICĂ.

CAPITOLUL III: NESFÎRŞITA CĂUTARE A LIDERULUI AŞTEPTAT ÎN LIDERUL

ALES - CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
 CAPITOLUL I

LIDERUL POLITIC

„Liderul care nu depune nici un efort pentru a se identifica cu simbolurile sau rolurile
aprobate de societate, şi a cărui situaţie nu poate fi ameninţată, contribuie la creşterea
neliniştii şi a lipsei de raţiune publică. Oamenii se aşteaptă ca acţiunile liderilor să se
îndrepte spre aprobarea problemelor de interes general, chiar dacă pentru aceasta nu
există o recompensă evidentă.”
Murray Edelman (1964)

1. PERSONALIZAREA PUTERII

De-a lungul vremii, oamenii şi-au creat idoli asupra cărora proiectau toate
calităţile şi toate puterile care lor, fiinţe obişnuite, le lipseau. Astfel, se asigurau în
adâncurile conştiinţei, că întotdeauna, deţinătorul unei forţe supranaturale veghează ca
supuşilor lui să le fie bine, dacă nu aici, măcar pe cealaltă lume.
De asemenea, tot ceea ce ţinea de lumea exterioară şi afecta starea de siguranţă a
muritorilor, trăznetul, fulgerul, cutremurele, inundaţiile, puternicele animale de pradă etc.
trebuia să aibă în spatele lor un agent, care nu putea să fie decât o divinitate, o fiinţă
superioară care avea posibilitatea de a prerogativele de a pedepsi sau ierta conform
judecăţii cereşti. Întreg panteonul zeităţilor antropomorfe stă dovadă nevoii omului de a
crede în ceea ce nu înţelege şi de care se teme. Filosoful german Ludwig Feurbach 1
1
Feuerbach, Ludwig, L'Esensence du christianisme, Paris, Ed. Maspero, 1968(1841), p.399, apud
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politic., Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro,2004, p.25.

4
observa, la mijlocul secolului al XIX-lea, că fiinţa umană încearcă să se identifice cu un
„produs pur al conştiinţei sale”, cu „fiinţa divină”. Idolii creaţi de om după chipul şi
asemănarea sa sunt veneraţi de acesta tocmai pentru calităţile umane cu care au înzestraţi.
Astfel „neînţelesul” se află mai aproape şi este mai uşor de priceput sau de acceptat. Este
vorba despre un fenomen de proiecţie narcisică, aplicat, mai târziu şi sferei politice.
Personajele politice admirate sunt investite cu daruri excepţionale, calităţi pe care şi-ar
dori să le aibă sau pe care le are chiar iniţiatorul proiecţiei, dar nu îndrăzneşte să le
fructifice. Intervine aici şi un fenomen de compensare, o „bandajare” a orgoliului
muritorului de rând care poate accepta mai uşor supunerea faţă de un astfel de erou, decât
faţă de un ins banal, asemeni lui. Într-o lume care se împarte dintotdeauna în conducător
şi condus, cel din urmă îşi poate asuma mai uşor condiţia inferioară, crezând şi sperând
că liderul va acţiona în conformitate cu aşteptările sale. Aşa cum ar face el, supusul, dacă
ar deţine puterea.
„Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază, printre alte
procese, setea de autoritate şi instinctul supunerii. Aceste procese generează sentimente
de orgoliu, de identificare mitică cu liderul până la autoiluzionare, până la ştergerea
graniţelor dintre vid şi realitate. Această dorinţă de identificare cu idolul iubit se explică
cel mai bine prin mitul Cenuşăresei unde proiecţia spre o viaţă inocentă, promisiunea ei
de fericire, se verifică în valorile fundamentale: Bine, Adevăr, Frumos întrunite în
persoana unui lider feminin”(Frigioiu, 2004, 25).
În cazul regimurilor totalitare, acest proces de identificare a maselor cu alesul,
conducătorul iubit, atinge, deseori, forme absurde. Cei conduşi ajung să creadă că
anumite acţiuni ale liderului lor, care îi afectează în mod direct şi pe care, în mod normal,
le-ar considera reprobabile, sunt juste şi chiar strălucite. Acest lucru s-a văzut clar în
perioadele de mare popularitate a unor lideri totalitari ca Hitler, Lenin, Stalin şi
Ceauşescu.
Prin personalizarea puterii, funcţiile şi prerogativele acesteia, instituţiile şi
procesele politice sunt concentrate într-o singură persoană. Astfel, puterea nu mai este
privită ca un concept abstract, ea prinde viaţă şi intră în orizontul de înţelesuri ale fiecărui
individ. Apreciatul sociolog şi politolog Roger-Gérard Schwartzenberg 2 observă că
2
Schwartzenberg, Rogér-Gerard, L'Etat spectacle. Essai sur et le contre le Star systeme en politique, Paris,
Ed. Flamarrion, 1977.

5
fenomenul de personalizare a puterii creşte sau scade în funcţie de gradul de stabilitate
politică sau economică al unei societăţi. În perioadele de criză politică, de recesiune
economică, omenirea îşi caută salvarea într-o personalitate strălucită, puternică,
autoritară, capabilă să aducă schimbarea în bine. „Criză majoră, riscul de război civil cu
străinătatea. Cuprinsă de spaimă, mulţimea îşi aminteşte adesea de figura tutelară a unui
tată pe cât posibil eroic.” 3Dimpotrivă, în perioadele de pace socială, de stabilitate şi
înflorire economică, populaţia acceptă şi chiar îşi doreşte o personalitate echilibrată,
normală, un lider obişnuit, fără calităţi extraordinare, dar atât de apropiat. „Opinia începe
să respingă pe şeful prestigios, asimilat perioadelor de tulburări. Ea aspiră la calm după
furtună. Ea părăseşte, deci, marile figuri pe cele ale timpului de criză, pentru a se orienta
spre conducătorii obişnuiţi, adaptaţi la cursul ordinar al lucrurilor. S-a spus: nu la
întâmplare Atlee îi succede lui Churchill, Hruşciov lui Stalin şi Pompidou lui de Gaulle.”4
Apelarea la mit, la mitul politic, are legătură directă cu personalizării puterii.
Salvatorul, Unificatorul, Întemeietorul sau Conspiratorul întruchipează numai căteva
dintre miturile fondatoare care răspund orizonturilor de aşteptare ale unei naţiuni, la un
moment dat. Acest raport între personalizarea puterii şi mitul politic este mai vizibil în
situaţii tulburi, de criză, dar el există la fel de bine şi în condiţii de pace socială. Numai că
în ultima situaţie, instituţiile puterii capătă mai multă importanţă. „perioadele de echilibru
favorizează creşterea puterii impersonale a instituţiilor statului, autoritatea conducătorilor
derivând din procesele de legitimare legal-raţională”.5
Lipsa sau din contră existenţa unei culturi politice influenţează procesele de
personalizare a puterii. Într-o naţiune puternic dezvoltată cultural personalizarea puterii
nu este atât de evidentă ca într-o societate cu un nivel scăzut de cunoaştere politică. În
cazul societăţilor moderne, actuale, cu o cultură civic-participativă, mass media devin
instrumentul principal prin care puterea îţi crează mituri. Schwantzerberg observă că, în
această situaţie, cultura devine o cultură a spectacolului, politicienii se transformă în
„vedete politice” pe scena unui show în care şi simplul muritor îşi închipuie fără temei că
joacă un rol, că este şi el un „actor politic”. Această cultură a spectacolului este, în

3
Ibidem, op.cit., p.292.
4
Ibidem, op.cit., p.293.
5
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro,2004, p.24.

6
viziunea autorului citat, „reprezentarea înşelătoare a democraţiei, simulacrul culturii de
participare. El se consideră un actor politic, atunci când nu este decât un spectator. Dopat,
abuzat de «jocul politicii» pe fondul micilor ecrane şi al panourilor de proiecţie”6.
În cadrul culturilor participative, fiecare om are falsa senzaţie, indusă şi de mass-
media, că participă activ la viaţa politică. Trăieşte în credinţa că prin votul său poate
influenţa politica.
„Această credinţă derivă din identificarea simbolică cu rolul jucat de lider.
Această proiecţie inconştientă alimentată de mass media, sub forma spectacolului, îi
conferă un rol de «reprezentare», aidoma unui spectator la teatru sau la un meci de fotbal.
Persuasiunea politică a activat cu puterea unei anestezii: a blocat preferinţele cetăţeanului
la nivelul credinţei. Ca sub puterea unei vrăji, acesta confundă ficţiunea cu realitatea şi se
crede cu adevărat actor în marele spectacol public”(Frigioiu, 2004, 26).
Pe de altă parte, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, liderii propuşi
pentru a ocupa funcţii înaltă în stat, au parte de o „cosmetizare” a calităţilor şi
competenţelor lor, astfel încât alegătorii îşi îndreaptă proiecţiile care conţin visurile şi
aspiraţiile lor asupra unei imagini deja construite din exterior. Astfel ei trăiesc cu falsa
impresie că aşteptările lor au fost confirmate. Este vorba despre construirea unei imagini
în interiorul altei imagini, aceasta din urmă fiind, la rândul ei, produsul altei creaţii,
conştiente de astă dată, dar la fel de îndepărtată de realitatea obiectivă.

2. LIDERUL POLITIC ŞI MOTIVAŢIILE SALE

„Reacţia publicului larg faţă de lideri este uneori o judecată simplă şi raţională,
conform căreia liderul care poate obţine ce vor adepţii săi ar trebui, în consecinţă, urmat.
Conducătorii guvernamentali pot deţine o extrem de mare capacitate de a stârni reacţii
emoţionale puternice în rândul populaţiei. Când un individ este este recunoscut ca
persoană oficială, conducătoare legală a statului, el devine simbol pentru toate sau doar
pentru unele dintre atributele statului: capacitatea de a oferi beneficii sau de a face rău, de
a ameninţa sau de a crea o stare de siguranţă”(Edelman, 1964/1985/1999, 75).

6
Schwartzenberg, Rogér-Gerard, L'Etat spectacle. Essai sur et le contre le Star systeme en politique, Paris,
Ed. Flamarrion, 1977, p.303.

7
 La modul ideal, toată lumea face politică. În bucătărie, la serviciu, la teatru, se
discută politică, se împărtăşesc opinii, se trag concluzii. Se depune un efort uriaş, dar
insesizabil pentru cei aflaţi la putere. Doar în campaniile electorale şi în ziua votului,
„politica de bucătărie” începe să trezească interesul celor care se ocupă într-adevăr cu aşa
ceva, celor care ne conduc sau intenţionează să ne conducă destinele. Dar „făcând
politică”, noi, cei din bucătăria vieţii, ne simţim mai aproape de putere.
Cunoscutul şi apreciatul sociolog şi politolog Nicolae Frigioiu (2004) afirmă că
politica „îmbracă mai multe semnificaţii care sunt tot atâtea manifestări ale politicului” 7.
Astfel, politica înseamnă:
- formă de organizare şi conducere a comunităţilor umane;
- asigurarea securităţii externe şi interne a grupului
-capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global şi urmărirea implementării
acestora;
-studiul instituţiilor şi relaţiilor politice;
-studiul relaţiilor dintre stat şi societatea civilă;
-formarea politică a individului, normele şi valorile politice;
-formarea sistemelor de atitudini, de opinii şi credinţe politice;
-formarea conştiinţei şi a culturilor politice;
De la a face politică şi până la a deveni un om politic drumul este lung şi sinuos.
Dincolo de calităţile pe care se presupune că trebuie să le ai pentru a deveni un astfel de
personaj important, de tipologiile în care ar trebui să te încadrezi conform specialiştilor în
psihologie, psihanaliză, sociologie, liderologie etc., importante sunt motivaţiile şi
scopurile care te îndeamnă să te orientezi spre politică.
„Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor componente individuale:
trăsături de temperament şi de caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experienţă
anterioară. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivaţiile în funcţie de care acesta
acţionează”(Măgureanu, 1997, 210). Un individ se îndreaptă spre politică în funcţie de
condiţionările sale psihice, familiale, profesionale, culturale, de personalitatea sa, dar şi în
funcţie de momentul istoric şi situaţia politică în care evoluează. Este greu de spus şi de
crezut că o singură motivaţie, cum ar fi credinţa în dreptate socială sau interesul naţional
7
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro, 2004, p.24.

8
îl aruncă pe un ins în arena politică. Poate doar în cazul marilor mişcări sociale provocate
de abuzuri şi grave nedreptăţi se poate reliefa spontan un lider al cărui mobil în acel
moment ar fi reglementarea situaţiei existente. Motivaţiile omului politic îmbină, în
cantităţi diferite, aspiraţii nobile, de afirmare şi materiale. Dacă nu şi-ar dori puterea şi n-
ar încerca să o obţină cum ar putea să pună în practică interesele celor care l-au acceptat
şi l-au ales ca lider.
Liderul politic, cel mai important agent politic individual, conform
clasificării politologului şi sociologului Virgil Măgureanu(1997, p. 211), este definit de
autorul citat ca „o persoană caracterizată prin prin capacităţi şi realizări deosebite şi care,
prin prezenţa şi activitatea sa, innfluenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui
grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi acţiunile politice ale acestuia.”
Ce aşteptăm de la un om politic? Să fie un bun comunicator, să aibă un discurs
convingător şi credibil, temperament de luptător, încredere în sine, spirit hotărât,
imaginaţie, compasiune pentru cei mai slabi ca el, să simtă şi să înţeleagă care sunt
aşteptările celor pe care îi reprezintă, să-şi asume rolul pe care îl are de jucat etc. Toate
aceste calităţi puse în practică se transformă în competenţe politice şi îl îndreptăţesc să
aspire la rolul şi la statutul la care aspiră.
Nicolae Frigioiu consideră că „spre deosebire de alte tipuri de personalitate
(ştiinţifică, artistică, morală), dimensiunea volitivă şi intelectuală a personalităţilor
politice le individualizează puternic de celălalte. Omul politic are instinctul puterii. Din
această calitate intrinsecă derivă celelte aptitudini politice: instinctul de luptător, simţul
victoriei (succesului), capacitatea de revenire, răbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al
personalităţii este organic legat de aptitudinile intelectuale” 8. Un autentic lider politic va
da întotdeauna dovadă de inteligenţă intuitivă, va putea vedea în perspectivă şi va avea o
bază solidă de cultură politică. Nivelul de cunoaştere şi cultură diferenţiază politica-artă
de politica-ştiinţă, concepte dezbătute de specialişti încă din secolul trecut. „Când
politicianul uzează doar de talentul său nativ în actul de conducere, avem de-a face cu
politica -artă; când, pe lângă talentul său nativ, orizontul gândirii şi acţiunile sunt
îmbogăţite de cultura politică, aveam de-a face cu politica-ştiinţă. (...)Alexandru cel
8
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro, p.9.

9
Mare, Cezar, Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, J.F. Kennedy, Willy Brandt, Ch. De
Gaulle etc. fac parte din această categorie.9”
În lupta politică, liderul trebuie să-şi dovedească permanent calităţile şi vocaţia,
să-şi sporească prestigiul şi credibilitatea. Numai faptele şi consecinţele acţiunilor sale
pot confirma susţinătorilor că alegerea lor a fost bună.
Popularitatea nu se poate câştiga numai pe baza acţiunilor politice reuşite, liderul
trebuie să degaje un farmec incontestabil, să-şi seducă publicul-ţintă. Este vorba de
charismă, termen introdus în vocabularul sociologiei politice de Max Weber (1968).
Cunoscutul şi apreciatul sociolog desemnează prin charismă datele excepţionale,
supraumane ale unei persoane care devine lider necontestat tocmai datorită acestora.
Instinctiv, prin calităţile sale, prin simpla sa prezenţă, liderul charismatic trezeşte
speranţele maselor, răspunde aşteptărilor lor, le motivează. Farmecă şi seduce, dar, în
viziunea weberiană, liderul charismatic chiar corespunde necesităţilor obiective ale
situaţiei politice existente. În aceste momente, pentru susţinători el pare fără urmă de
îndoială Liderul aşteptat. Acest tip de conducător apare în general în perioadele tulburi,
de criză. El atrage adeziunea maselor nu numai prin calităţile sale, ci mai ales prin cele
care i se atribuie pentru a întruchipa în mintea şi în sufletele oamenilor adevărata salvare.
Pentru Schwartzenberg (1977), liderii, trataţi ca vedete politice, se
specializează într-un rol şi subscriu conştient unui anumit model: Părintele, Salvatorul,
Filosoful, Criticul, Nemulţumitul, Liderul de Şarm. Din modelele atribuite decurg şi
tipurile de acţiune politică exercitată. Criticul va încerca să convingă, Liderul de Şarm să
seducă, iar Părintele să impună. În funcţie de rolurile alese, politicienii vor alege o
„partitură” autoritară, reformistă, conservatoare, reformistă sau revoluţionară. Tot ca un
actor, în viziunea autorului citat, conducătorul se va înconjura de mister şi va impune
distanţa între el şi grupul de susţinători. Astfel liderul politic devine o realitate construită
şi cu ajutorul mass media, a marketingului politic şi a publicităţii. Cunoscutul sociolog şi
politolog foloseşte în acest context sintagma de industrie a persuasiunii. „Candidatul
propus trebuie să cucerească un electorat-piaţă şi să declanşeze voturile-cumpărăturile,
iar campaniile politice se organizează în maniera raţională a campaniilor publicitare.” 10
9
Ibidem, op.cit.
10
Schwartzenberg, Rogér-Gerard, L'Etat spectacle. Essai sur et le contre le Star systeme en politique,
Paris, Ed. Flamarrion, 1977, p.199.

10
Liderul-produs tinde, în aceste condiţii, să nu mai aibă nici o legătură cu realitatea
obiectivă. Alegătorul sedus de imaginea super-cosmetizată a politicianului riscă să
păţească acelaşi lucru ca atunci când a cumpărat detergentul lăudat în reclame şi s-a trezit
şi cu banii luaţi şi cu rufele murdare.
Pe de altă parte, nimeni nu poate nega aportul specialiştilor în marketingul politic
şi electoral, alături de psihologi, sociologi, politologi, liderologi, în formarea liderilor
politici. Marketingul politic trebuie privit ca pe o „metodă globală de organizare,
prezentare, promovare a informaţiei şi a resurselor necesare realizării unor obiective
politice”11. Aici intervine nevoia de cunoaştere, tocmai pentru triumful politicii-ştiinţă,
singura care poate avea consecinţe benefice pentru dezvoltarea unei naţiuni. Cultura
politică nu este numai atributul conducătorilor dar şi al muritorilor de rând care îşi pot
conştientiza astfel orizontul de aşteptare şi astfel chiar pot decide ce este mai bine pentru
ei, indiferent de imaginile prefabricate cu care sunt intoxicaţi. Numai conştientizând
faptul că Liderul aşteptat este un ideal de care se apropie mai mult sau mai puţin Liderul
ales, electoratul va putea da un vot responsabil. Numai regăsind câteva din calităţile
aşteptate la una din persoanele din carne şi oase din faţa sa, grupul poate hotărî cine este
mai bine să-l conducă.
Liderii nu se află în poziţia unor mânuitori de păpuşi, într-un spaţiu convenţional
şi atemporal, ei acţionează într-un mediu social şi cultural, la un moment istoric dat.
„Când o comunitate acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de
performanţă şi valorilor proiectate în lideri. Aceste valori influenţează regulile politice şi
sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin
diferite modalităţi de acţiune, dar aşteptările electoratului impun comportamentului lor
anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze”(Frigioiu, 2004, 138).

3. TIPOLOGII DE LIDERI

11
Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000, p.13.

11
 Cunoaşterea celor care ne conduc, a personalităţii şi caracterului învingătorilor,
dar şi a stilului de acţiune politică, a reprezentat o prioritate încă din cele mai vechi
timpuri, mersul în bine sau în rău al unei comunităţi fiind determinat, în cele din urmă, de
actele celor aflaţi la putere.
„(...)Cunoaşterea politică are un rol esenţial, iar dobândirea ei reclamă o pregătire
de specialitate, din simplul motiv că gestiunea proceselor sociale complexe nu se ma
poate face «după ureche» sau după promisiuni demagogice, în lipsa oricărei proiecţii
cognitive, deci constructive, asupra realităţii. Funcţiile explicative şi prescriptive ale
ştiinţei politice se verifică şi în cazul personalităţilor politice; cunoaşterea şi propulsarea
candidaţiilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societăţile de suferinţe şi
consecinţe imprevizibile dacă electoratul ar cunoaşte mobilurile şi interesele care îi
determină pe unii oameni să îmbrăţişeze cariera politică”(Frigioiu, 2004, 134).
Cu foarte multă vreme înainte de apariţia teoriilor elitiste în ştiinţele politice,
celebrii gânditori antici greci Platon şi Aristotel se temeau de posibilitatea năvălirii
maselor în viaţa politică, temeri care se bazau pe faptul că muritorii de rând n-ar vrea să
acceadă doar pentru binele Cetăţii ci, mai ales, pentru a obţine cât mai multe avantaje
materiale. De aceea Aristotel vedea ca formă superioară de conducere regimurile
democratice în care funcţiile nu puteau fi obţinute fără garanţia unei averi stabile (cens),
care-l îndepărta pe posesorul înaltei poziţii de ispita îmbogăţirii pe spatele comunităţii.
Pentru Platon cea mai bună formă de regim politic este sofocraţia, domnia regilor-
filosofi. Acestora le este hărăzită cunoaşterea metafizică (filosofia), la care ajung, însă,
după un dificil program de pregătire intelectuală şi fizică. Invingătorii, cei mai buni dintre
cei buni vor ocupa posturile de conducători. Societatea Statului Ideal a lui Platon era
împărţită în trei clase, conducătorii (regii-filosofi), gardienii (războinicii) şi producătorii.
Fiecăreia dintre clase îi era specifică o anumită formă de cunoaştere, ierarhia socială
bazându-se pe virtuţile morale şi pe capacităţile intelectuale. Filosoful grec a elaborat un
adevărat manual de formare a elitelor politice în operele sale Omul politic, Republica,
Legile.
În Dialogul Omul politic, personalitatea politică este văzută prin metafora
ţesătorului, a porcarului şi a timonierului. Un conducător trebuie să fie asemeni unui
ţesător care crează un material din mii de fire de culori şi texturi diferite, adică să ştie să

12
împace toate interesele membrilor Cetăţii pentru bunul mers al lucrurilor un comunitate.
Un lider trebuie să ştie totul despre comunitate, aşa cum un porcar care cunoaşte totul
despre turma sa. Şi aşa cum timonierul îşi poartă corabia pe valurile înspumate, reuşind
să scape nevătămat din furtună, aşa trebuie şi conducătorul să-şi scoată comunitatea din
perioadele de criză. El trebuie să-şi păstreze calmul, echilibrul şi luciditatea pentru binele
societăţii pe care o conduce, indiferent de greutăţile prin care ar putea să treacă. În
viziunea platoniciană, un conducător trebuie să poată să-şi aplice cunoştiinţele acumulate
în practică, în acţiunea politică pe care o desfăşoară, iar nivelul de cunoaştere pe care e
nevoie să-l atingă pentru a accede la putere nu este accesibil decât anumitor personalităţi
dotate cu temperamente şi caractere specifice.
Aproape un mileniu şi jumătate mai târziu, gânditorul renascentist Niccolo
Machiavelli (1469-1543) are o contribuţie importantă în ştiinţele politice şi ştiinţa
formării conducătorilor. Împotrivindu-se legitimării teocratice a puterii, Renaşterea scoate
politicul de sub tutela religiei şi a moralei şi demonstrează că omul îşi poate construi
singur viitorul. În Principele, operă ce se constituie într-un adevărat îndreptar pentru
oamenii politici ai vremii şi nu numai, Machiavelli consideră că liderul trebuie să fie
viclean ca o vulpe, înţelept ca un bâtlan şi viteaz ca un leu, să-şi construiască o imagine
care să-i să demonstreze puterea. Un adevărat prinţ va cunoaşte şi va stăpâni slăbiciunile
umane (trădarea, intrigile, corupţia) şi se va folosi de ele pentru a-şi înfrânge adversarii
politici. Pentru autorul renascentist, nobleţea scopului final absolvă de vinovăţie
mijloacele mai mult sau mai puţin curate folosite. El nu era interesat aflarea celei mai
bune forme de regim politic ci „de cucerirea, conservarea şi gestionarea puterii politice în
vederea unui scop suprem: unificarea Italiei”12. Controversata sintagmă „scopul scuză
mijloacele” îşi găseşte, de altfel, locul în toate regimurile politice, dinainte şi mult după
Machiavelli, acţiunea politică, sub orice formă ar apărea ea, fiind cea care trebuie să ducă
la atingerea ţelurilor supreme. Ne reîntoarcem astfel la Platon şi la conceptul de
„împărţire a Dreptăţii” în Statul Ideal şi constatăm că şi dreptatea îmbracă forme diferite
în funcţie de perioadele istorice, spaţiile politice şi finalităţile acţiunii politice. În situaţii
de criză, revoluţii, lovituri de stat, conflicte internaţionale, conducătorii, sprijiniţi de
mase, fac dreptate apelând la acte extreme, care în perioadele de calm ar constitui
12
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro, p.138.

13
infracţiuni grave, pedepsite grav de Codul penal. Dar acest aspect este legat de etica şi
morala actului de conducere, subiect despre care se va face vorbire în alt capitol al
lucrării de faţă.
Pe măsură ce ştiinţele umaniste, alături de celălalte forme de cunoaştere, s-au
dezvoltat, a apărut şi ideea de profesionalizare politică. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea se caracterizează, în plan politic, prin creşterea numărului
de reprezentanţi ai puterii instruiţi. Omul politic instinctiv este înlocuit de cel cu şcoală,
în rândul parlamentarilor intră mai ales jurişti, economişti, profesori, ofiţeri absolvenţi ai
Şcolilor militare superioare. Noi formaţiuni politice îşi fac apariţia pe scena puterii, votul
devine universal, oamenii încep să înţeleagă eficienţa actului politic. Trecând deocamdată
peste regimurile totalitare care au prins germeni tocmai pe un câmp cultivat pentru o
politică liberală, a învingătorului de drept, ideea ce trebuie remarcată este tocmai apariţia,
în această perioadă, a sintezei dintre politica-artă şi politica-ştiinţă. Această schimbare de
optică nu putea să aducă decât o preocupare şi mai acută pentru formula ideală a omului
politic.
În decursul timpului s-au încercat nenumărate clasificări şi tipologizări a
personalităţii umane cu cele mai mari şanse de a deveni lider în viaţa politică. Psihologi,
psihanalişti, sociologi, politologi, toţi savanţi de marcă, s-au străduit să introducă în
tiparele ştiinţei caracteristicile personalităţii politice. Dificultatea de care s-au lovit aceste
încercări provine tocmai din faptul că în această ecuaţie necunoscuta este omul,
caracterizat prin individualitate. Fiecare individ este unic în felul său şi este produsul unei
ţesături de trăsături fizice, psihologice, morale, metafizice, estetice, acumulate şi
dezvoltate în procesul devenirii sale istorice. Deci nu se poate vorbi de faptul că o
anumită clasificare sau tipologizare poate răspunde la întrebările despre cine şi cum este
liderul politic. Dar din sinteza acestor date se pot obţine informaţii esenţiale despre omul
politic şi despre modul în care acesta îşi poate exercita acţiunea politică.
În studierea tipurilor şi tipologiilor de lideri politici s-au reliefat ca instrumente
importante de lucru conceptele de personalitate şi caracter, ca şi distincţia dintre acestea.
Pentru caracteriologi, caracterul reprezintă centrul personalităţii. Pentru personologi,
acelaşi concept nu este decât un aspect al personalităţii. „Caracterul omului este alcătuit
din însuşiri înnăscute şi însuşiri dobândite şi se formează sub influenţa vieţii şi a voinţei

14
datorită căreia omul poate să-şi înfrâneze manifestările naturale şi să-şi dirijeze conduita.
Caracterul exprima fizionomia morală a omului, convingerile şi principiile sale
conducătoare. Pentru caracter, esenţială este este capacitatea de inhibare şi blocare a
impulsurilor şi dorinţelor primare. Omul de caracter are o natură integră şi posedă
capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament şi starea fizică a omului sunt
legături evidente”13. Kretschemer, în lucrarea sa Structura corpului şi caracterul (1934),
vorbeşte de patru tipuri de constituţie fizică: picnic, atletic, astenic şi displastic, cărora le
sunt asociate două forme de temperament: ciclotimic şi schizotimic. Pentru autor,
constituţia fizică este suma tuturor însuşirilor individuale care se sprijină pe ereditate, ea
predeterminând un caracter sau altul, aptitudinile, temperamentul şi comportamentul
uman14. Temperamentului ciclotimic îi corespunde tipul picnic, iar celui schizoid, celelte
trei tipuri. Dacă ciclotimicul oscilează perpetuu între veselie şi tristeţe, schizoidul e
caracterizat prin treceri bruşte de la hipersensibilitate la răceală. „Caracterul
personalităţii schizoide (astenicii, atleticii, displasticii) posedă o suprafaţă şi o
profunzime. «Brutalitate caustică, insensibilitate ursuză, timiditate de moluscă,
disimulare imperceptibilă». Profuzimea personalităţii schizoide este şi mai complexă:
nesociabil, liniştit, rezervat, grav, bizar, sentimental, susceptibil, mărginit, prost.
Atitudinea socială a acestei personalităţi este îndreptată asupra ei însăşi (personalitate
autistă)” (Frigioiu, 2004, 142). Conceptele lui Kretschmer îşi au o aplicaţie extraordinară
şi acum în studiul patologiilor psihice.
Psihologul Charles Roback, în teroria psiho-etică pe care o propune, consideră că
omul s-a depărtat de animal în momentul în care a reuşit să-şi controleze instinctele şi
tocmai în acest aspect rezidă caracterul său. Sancţiunile etico-logice produc inhibarea
conştientă a instinctelor. Astfel, în viziunea omului de ştiinţă, numai persoanele cu un
nivel superior de inteligenţă pot fi caracterizate prin tipuri superioare de caracter.
Oamenii aleşi, cu cel mai înalt tip de caracter, îşi pot inhiba instinctele prin intuiţie. Lipsa
de caracter poate fi definită ca inexistenţă a inhibiţiei. Roback clasifică nivelurile
caracterului în funcţie de principiile reglatoare în sancţionarea conduitei. Dacă unui
caracter superior îi corespunde ca principiu reglator intuiţia, în cazul caracterelor înalte
funcţionează principiile etico-logice, religioase, estetice. Inhibiţia provocată de
13
Ibidem, op.cit., p.142
14
Ibidem, op.cit.

15
sancţiunilor juridice şi sociale defineşte un caracter mijlociu. Personalităţile fără caracter
nu răspund decât supuse unor sancţiuni fizice.
Filosoful, pedagogul şi psihologul german Eduard Spranger (1882-1963)
stabileşte şase tipuri de caracter, plecând de la ideea că omul posedă anumite predispoziţii
care îi determină atitudinile şi, în final, modul de a privi viaţa şi de a acţiona15:
-Omul pragmatic (înclinat spre partea materială a vieţii, egoist);
-Omul teoretic (adept al gândirii logice, dezarmat în faţa vieţii reale,
individualist);
-Omul estetic (adept al frumosului şi al plăcerilor, nu este capabil de gândire
teoretică, dar dispreţuieşte tot ce este legat de viaţa practică);
-Omul religios (adept al valorilor religioase, n-are nici o legătură cu viaţa
practică);
-Omul dominator (omul politic, cel al cărui scop este să domine, tot ce a acumulat
în domeniul cunoaşterii este pus în slujba scopului suprem: conducerea celorlalţi semeni,
consideraţi şi ei instrumente în realizarea mobilurilor sale);
-Omul social ( îşi inchină viaţa celorlalţi, o persoană extrem de sociabilă);
Prin profesionalizare, fiecărui individ îi corespunde un tip de personalitate:
ştiinţifică, militară, religioasă, artistică, politică etc. Liderului politic, ca reprezentat al
unui anumit tip de personalităţi, îi corespunde un anumit comportament, un mod de a fi şi
de a acţiona. Acest aspect, dincolo de caracteristicile originale care-l definesc ca fiinţă
umană, irepetabilă, crează posibilitatea unor clasificări care, combinate, pot ajuta la
înţelegerea omului politic, în complexitatea sa.
După dimensiunea ideologică şi stilul de conducere, criteriu folosit foarte mult de
de teoriile leadership-ului din managementul occidental, întâlnim următoarea
clasificare16:
-Liderul liberal: stilul de conducere se bazează pe principiul „neamestecului”, dus
la extrem, consecinţele finale fiind lipsa organizării, dispariţia răspunderii; liderul
acţionează spontan, improvizează de multe ori; caracterizat prin neasumarea răspunderii,
lasă o libertate exagerată subalternilor care, însă, vor trebui să răspundă pentru acţiunile

15
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro., p.143.
16
Ibidem, op.cit.145

16
lor; aceştia din urmă pentru a-şi menţine poziţia şi a se apăra filtrează informaţiile care îi
vor parveni şefului; într-o astfel de „societate”, relaţiile umane se deteriorează, iar
interesele materiale devin predominante.
-Liderul democratic: impune un stil de conducere colegial şi consultativ;
autoritatea sa constă în principal din recunoaşterea valorii sale de către subalterni; modul
său de acţiune favorizează munca în echipă; eficenţa stilului de conducere democratic se
confirmă în capacitatea de face faţă unor probleme complexe şi de a rezolva situaţii de
criză.
-Liderul autoritar: ia singur toate deciziile, planifică şi controlează pe toată
lumea; subalternii nu reprezintă decât nişte rotiţe într-un uriaş mecanism activat numai de
el; o consecinţă importantă a acestui stil de conducerea este extinderea birocraţiei;
nimeni nu poate lua decizii în afară de conducător, sentimentul lipsei de încredere
predomină în rândul angajaţilor, activităţile creatoare dispar, iar despre atmosferă
colegială nu mai poate fi vorba; deşi nu există o regulă, printre liderii autoritari întâlnim
foarte multe personalităţi colerice;
-Liderul dictatorial (totalitar): n-are încredere în semenii săi şi îi dispreţuieşte
profund; regimurile totalitare se caracterizează prin partidul unic, partidul-stat al cărui
conducător devine principalul şi singurul reprezentant; liderul devine chiar partidul, toate
pârghiile de decizie sunt concentrate în rândul unei singure persoane; subordonaţii se
adresează conducătorului cu obedienţă şi teamă; el reprezintă cel mai bine personalitatea
de tip solitar17; subalternii liderului dictatorial devin asemeni lui, pe segmentul lor de
conducere în care nu trebuie să facă altceva decât să aducă la îndeplinire hotărârile
şefului mult-iubit; acest tip de conducător se izolează treptat de realitate şi riscă să cadă
pradă fenomenelor de schizofrenie şi paranoia, patologii care au afectat, de altfel,
majoritatea acestor tipuri de lideri întâlnite până acum în istorie.
Referindu-se la stilurile de conducere ale liderilor politice, Murray Edelman
(1964, 1985/1999, 78) aduce în discuţie distincţia făcută de Max Weber între conducerea
carismatică şi cea birocratică. În cazul liderului birocratic de tip ideal conducerea se
sprijină pe „rutine strict raţionale” care pot determina decizii. În situaţia liderului
charismatic, acţiunea politică se bazează pe calităţile extraordinare ale conducătorului
17
Grawitz Madeleine, Leca Jean (eds.), Traité de science politique, vol. III, L'action politique, PUF, Paris,
1985, p.35.

17
evidenţiate de un succes ce poate fi demonstrat şi de „pulverizarea dramatică a a rutinelor
ce pune în evidenţă geniul liderului”. În planul real şi actual, însă, după cum subliniază
Edelman, în acţiunea sa, liderul politic trebuie să asigure apariţia sentimentului de
siguranţă pentru populaţie şi să ştie să se folosească de „dispoziţia maselor înstrăinate de
a-şi proiecta necesităţile psihice asupra ocupantului unei funcţii înalte”.

CAPITOLUL II

18
 IMAGINEA LIDERILOR POLITICI

„ Întreaga lume e o scenă,/ Bărbaţi, femei, toţi nu-s decât actori/ Ce ies şi vin pe rând: şi
omul joacă/ Mai mult de-un rol în cele şapte acte/ Sau vârste ale vieţii”
(Shakeaspeare, Cum vă place, 1599)

1. IMAGINE PUBLICĂ. IMAGINE POLITICĂ.

Fiecare individ poartă, în decursul vieţii, o mască, îşi asumă un rol şi un status.
Convenţiile sociale ordonează şi ierarhizează o comunitate, modelează conduita umană
după normele impuse de practica socializării. Omul, luat ca individualitate, ca să fie
acceptat de semenii săi, trebuie să răspundă cerinţelor societăţii în care trăieşte. El se află
la intersecţia a două imagini pe care trebuie să le împace. Imaginea despre sine, aşa cum
şi-a construit-o în devenirea sa, prin interacţiunea socială cu ceilalţi şi imaginea celorlalţi
despre el. Amândouă imaginile sunt la fel de importante pentru definirea individului ca
homo sapiens sau, mai actual, homo sapiens sapiens.
Majoritatea miturilor despre creaţie, inclusiv mitul creştin, dau întâietate
cuvântului şi nu imaginii în apariţia lumii. Întâmplător sau nu, psihicul uman se
caracterizează prin capacitatea de a codifica formele vizibile şi de a le transforma în
elemente elemente ale comunicării.
„Imaginea este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o
reamintire a unei întâmplări trecute, o credinţă despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie,
o atitudine legată de orice subiect în cauză sau amalgam al memoriei, credinţei, faptei şi
opiniei”18.
Fiecare imagine poartă în ea istoria lumii în transformarea şi devenirea ei.
Imaginaţia modifică percepţia brută a lumii şi o modelează în conformitate cu credinţele,
tradiţiile, mentalităţile, cultura acumulată de omenire de-a lungul timpului. Imaginile

18
Fagen, Richard, R., Politics and Communications, Little Brown and Co., 1966, p.17.

19
colective, formate de-a lungul istoriei şi care nu variază de la o persoană la alta, se
constituie în imaginarul colectiv.
Carl Gustav Jung19 consideră imaginea „o reprezentare imaginară care se referă
doar indirect percepţia obiectului exterior. Ea se bazează mai degrabă pe activitatea
imaginară a inconştientului; se manifestă în conştiinţă ca produs inconştient şi anume mai
mult sau mai puţin subit, oarecum ca o viziune sau ca o halucinaţie, dar fără caracterul
patologic al acesteia”.
În cazul personalităţilor, al liderilor, imaginea pare a fi produsul mai multor
secvenţe care se întâlnesc pentru a crea portretul final, cel care va fi „aruncat” pe piaţa
politică. Dar şi acest portret final este supus schimbării, modificările fiind provocate de
aşteptările susţinătorilor, de mersul societăţii, în general, de experienţa politică
acumulată. În viziunea lui Nicolae Frigioiu, „imaginea publică poate fi definită ca un
complex de reprezentări colective ale unui grup generate de rememorarea sau
reactualizarea unor imagini legate de trăirile sale efective. Acestea sunt fixate sau
selectate pe retina timpului prin imaginarul social ca «expresie nemijlocită a unor
activităţi vitale de natură psihică». Imaginea publică are, evident, un caracter impersonal,
colectiv şi primordial. Ca expresie a inconştientului colectiv, imaginea publică poate fi
definită ca proiecţia simbolică a unor experienţe fundamentale în viaţa umanităţii care îi
conferă sens şi semnificaţie prin atitudinea indivizilor faţă de aceste experienţe.”20.
Specialiştii în marketing politic şi electoral încearcă să adapteze imaginea
candidatului la aşteptările electoratului. Ei provoacă, practic, fenomenul de identificare
simbolică a viitorului ales cu rolul de om politic şi, mai departe, cu instituţia pe care
vizează s-o conducă. Se crează un profil simbolic adaptat cerinţelor momentului şi
îmbrăcat, de multe ori, cu o nouă identitate. Ca şi în cazul unui produs care trebuie
vândut, se alege „ambalajul” inspirat şi cu ajutorul tehnicilor de publicitate se induce
credinţa că este imperios necesar ca acest candidat trebuie ales, numai el va satisface
nevoile publicului-ţintă reprezentat, în această situaţie, de posibilii alegători.
„Marketingul politic-creaţie a secolului al XX-lea desemnează ansamblul de
tehnici care au drept obiective:

19
Jung, Carl, Gustav, Tipuri psihologice, Bucureşti, Humanitas, 1997, p.476.
20
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti,
Editura comunicare.ro., p.149.

20
 a. adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat;
b. cunoaşterea acestuia de un număr cât mai mare de lectori;
c. crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii săi;
Toate acestea au ca scop declanşarea şi accelerarea procesului de adeziune în
favoarea candidatului, obţinerea numărului de voturi necesare câştigării competiţiei
electorale, cu minimum de mijloace”(Bogdan Teodorescu et al., 2001, 21).
Liderul politic trebuie „etichetat”, el nescesită ca orice produs un termen de
valabilitate şi garanţie. Astfel „cumpărătorii” se vor îndoi de seriozitatea lui. Această
imagine de marcă trebuie păstrată, trebuie cultivată. Ea trebuie să fie coerentă,
echilibrată, orice schimbare de nuanţă putând aduce deservicii grave personajului ce-o
poartă. E adevărat că există cazuri în care schimbările inspirate de imagine au adus
beneficii personalităţii politice, electoratul crezând cu adevărat în transformarea aproape
magică a personajului negativ în personaj pozitiv. Pe de altă parte, imaginea unui om
politic nu poate fi schimbată brusc, de pe o zi pe alta. Lipsa de coerenţă a imaginii duce
la declin.O imagine de marcă este un „set caracteristic de sentimente, idei şi credinţe
asociate unei mărci datorită prezentării ei, incluzând publicitatea şi performanţele ei”21.
Imaginea de marcă se fixează şi se conservă în memoria publică prin poziţionare
şi consolidare. În primul caz este vorba de reducerea imaginii la câteva trăsături esenţiale
şi uşor de ţinut minte de către publicul ţintă. A doua situaţie se referă la consevarea
acestei imagini simplificate, reţinerea atenţiei publicului asupra ei. „Imaginea politică
propusă de tehnicile audio-vizuale se află la confluenţa dintre priza factorilor de seducţie
ai personalităţii şi forţa de atracţie a stilului de viaţă burghez. Confortul intim, bucuria
vieţii în familia reunită la masa de duminică, friptura cu cartofi prăjiţi, bancurile etc.,
toate acestea impun o imagine a individului în care dimensiunea cognitivă dispare.
Imaginea devine astfel o fotografie, Un «inefabil» social, un substitut pentru programul
politic al candidatului”(Frigioiu, 2004, 7).
Liderul politic nu poate însă să rămână cu această imagine cosmetizată odată ce a
ajuns la putere. Nepotrivirile din imaginea prezentată alegătorilor şi pe baza cărora
aceştia şi-au construit anumite aşteptări şi imaginea celui care practic exercită acţiunea

21
The Brand Image and Advertising Effectiveness, Research Library, 1953 apud Frigioiu, Nicolae,
Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Cursuri universitare, Bucureşti, Editura
comunicare.ro,2004, p.24.

21
politică se vor imediat la prima ezitare în programul propus. În această situaţie, procesul
de construcţie al imaginii nu se mai desfăşoară într-o singură direcţie, nu mai ţine doar de
lider, ci şi de publicul care l-a sprijinit, l-a ales, l-a votat. Aprecierea publică
apersonalităţii, inteligenţei, competenţei şi performanţei demonstrate în acţiunile politice
vor fi esenţiale pentru păstrarea nealterată a imaginii omului politic. Este vorba aici de
fenomenul de valorizare a imaginii unei personalităţi. Interesant, un fenomen invers se
petrece în cazul unor personalităţi artistice, de exemplu, care sunt cunoscute publicului
mai întâi prin opera creat şi mai apoi ca persoană fizică de sine-stătătoare. Citindu-le sau
văzându-le opera, oamenii îşi crează o anumită imagine despre aceşti creatori şi cea mai
mică nepotrivire, de multe ori, de natură fizică, poate să aducă dezamăgiri care,
paradoxal, pot ştirbi, în ochii publicului-ţintă, nu numai imaginea formată despre autor,
dar şi pe cea despre operă. La fel se întâmplă şi în cazul personalităţilor artistice care
intră în politică. O greşeală făcută în arena puterii atrage nu numai deteriorarea imaginii
personajului politic, dar şi pe cea a personajului artistic, influenţând astfel şi modul de
percepţie al creaţiilor datorate celui din urmă. Indiferent cât de valoroasă ar fi opera celui
care s-a „compromis” prin politică, la momentul respectiv, ea va fi contestată numai pe
baza faptului că aparţine liderului care a dezamăgit.
Imaginea omului politic are tendinţa de a se uza în procesul guvernării, oricât de
responsabil şi competent ar fi. Nu trăim într-o lume ideală în care un om politic ar putea
să fie ferit de erori, accidente, evenimente nedorite neplanificate. Toate acestea pot
surveni în orice clipă, iar imaginea liderului va fi ştirbită indiferent dacă este sau nu
vinovat. „Deoarece, aparent, individul nu poate tolera să recunoască rolul cheie al
accidentalului, al ignoranţei şi al proceselor neplanificate în afacerile lui, liderul serveşte
o funcţie vitală prin personificarea acestor procese. Ca individ, el poate fi apreciat, acuzat
şi făcut responsabil, lucru care fi imposibil de realizat în cazul proceselor luate ca
atare”.22
Popularitatea, prestigiul, autoritatea şi competenţa sunt printre principalele calităţi
şi aptitudini pe care un lider politic trebuie să le deţină pentru a atrage atenţia şi
ataşamentul susţinătorilor. Competenţa, în această situaţie, presupune, în viziunea lui
Georges Burdeau, aptitudinea generală „de a prevedea, a negocia, a temporiza sau de a

22
Edelman, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.79.

22
îndrăzni, toate fiind facultăţi a căror folosire nu se impune cu aceeaşi evidenţă ca o
abilitate pe care o putem analiza după rezultatele dobândite şi incontestabile 23”.
Popularitatea depinde foarte mult de charisma pe care o degajă personajul politic, dar şi
de modul în care îşi înfăptuieşte acţiunile, de senzaţia de apropiere pe care o transmite
electoratului. Imaginea unei personalităţi populare este indisolubil legată de putere, ea
transmite siguranţă şi căldură, substituindu-se părintelui iubitor care îşi ocroteşte căminul
şi membrii familiei, îi laudă sau îi ceartă şi îi pedepseşte în funcţie de faptele lor.
Prestigiul reprezintă ecoul calităţilor unei personalităţi şi a modului prin care
aceasta şi le pune în practică. De prestigiu, ca şi de popularitate, se bucură şi oamenii de
ştiinţă şi artiştii şi tot cei care au dat dovadă de rezultate remarcabile în cariera lor. „În
viaţa politică, prestigiul, deşi nu este determinant, are o mare importanţă pentru cucerirea,
păstrarea şi exercitarea puterii. Însuşi Machiavelli preciza în Principele că «trebuie să te
fereşti să fi urât şi dispreţuit».”24
Autoritatea politică nu poate privită decât prin prisma puterii. Autoritatea exprimă
legitimitatea puterii. „În mod normal, nu poate exista o societate stabilă din punct de
vedere politic şi care şi care să evolueze fără a risca rupturi violente în absenţa autorităţii
recunoscute (indiferent cum se obţine această recunoaştere) ca putere legitimă” 25. Un
lider care are autoritate reprezintă un lider al cărui rol a fost recunoscut de opinia publică
şi care se bucură de prestigiu. În procesul de personificare, conducătorul întruchipează
puterea legitimă care, la rândul ei, îi oferă autoritatea necesară celui ce o exercită.

CAPITOLUL III

23
Burdeau, Georges, La politique aux pays des merveilles, Paris P.U.F., 1979, p.85.
24
Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti,1997, p.99.
25
Ibidem, op.cit.p.80.

23
 NESFÂRŞITA CĂUTARE
A LIDERULUI AŞTEPTAT ÎN LIDERUL ALES
CONCLUZII

Liderul politic nu există ca entitate de sine stătătoare, independentă de contextul

istoric şi de oamenii care urmează să-l susţină şi pe care intenţionează să-i conducă. Nu
apare din neant, etalându-şi calităţile şi aptitudinile excepţionale de conducător şi nici nu
reprezintă produsul superior născut din rândurile unor elite care au acumulat de la
începutul lumii toate datele şi cunoştiinţele necesare creării unor personalităţi superioare.
Liderul politic trebuie privit mai întâi ca un om care se impune printre oameni prin
calităţile şi aptitudinile sale înnăscute şi dobândite, prin comportament, prin asumarea
responsabilităţii de a conduce. El se descoperă şi este descoperit ca om politic în
exercitarea acţiunii politice, într-un anumit moment şi un anumit spaţiu.
În căutarea modelului de lider ideal, istoricii, filosofii, psihologii, sociologii,
politologii, liderologii au creat şi propus nenumărate clasificări şi tipologizări care au
ajutat la înţelegerea acestui gen de personalitate complexă, dominată şi predominată de
instinctul Puterii. Rezultatele studiilor şi cercetărilor au ajutat la înţelegerea
mecanismelor de formare a omului politic, au demonstrat importanţa covârşitoare a
conştiinţei şi a culturii politice, dar n-au putut pune capăt perpetuei căutări a liderului
ideal, veşnicei încercări de a regăsi Liderul Aşteptat în Persoana Liderului Ales. Căci
această nesfârşită căutare aparţine oamenilor în general, ea simbolizează credinţele,
speranţele, aspiraţiile în mai bine.
Liderii reprezintă personalităţile politice aşteptate de un popor pentru a fi urmate
în lupta pentru supravieţuire fizică şi spirituală. Oamenii politici trebuie să conştientizeze
încărcătura proiecţilor electoratului, povara responsabilităţii pe care trebuie să o ducă în
virtutea aşteptărilor care i-au susţinut şi i-au ales. Această alegere este legitimată simbolic
prin actul votării, dar ea a avut loc cu mult în urmă, când oamenii s-au simţit ocrotiţi, dar
şi dominaţi de personalitatea politică şi-au îndreptat spre aceasta orizontul aşteptărilor.
Imaginea reală a omului politic ales şi urmat ca lider nu se va suprapune perfect niciodată
peste cea virtuală, creată. O imagine politică bine conturată atinge un moment de maxim

24
atunci când personalitatea care o poartă devine personificarea aşteptărilor unui popor,
când imaginarul colectiv îi atribuie acesteia trăsăturile unui mit şi o transformă într-un
mit. O asemenea imagine aduce, pe lângă multe beneficii, şi nenumărate riscuri pentru
omul politic. De capacitatea sa de a se menţine la înălţimea aşteptărilor unei asemenea
poziţii în timpul exercitării actului de guvernare depinde totul. Dezamăgirea, pierderea
credibilităţii în faţa celor care l-au ales poate provoca distrugerea imaginii şi dispariţia de
pe scena vieţii politice. De aceea, un om politic trebuie să poată să-şi conştientizeze
limitele care-l despart de imaginea ideală spre care aspiră, dar fără resemnare, ci cu
dorinţa de a le depăşi, în baza puterii reale pe care o de ţine.
„Ca şi religia, dragostea şi arta, politica este o temă pe care oamenii nu o
pot abandona: nici în comportament, nici în discuţii, şi nici în scrierile istorice. În toate
ţările şi în toate culturile, oamenii fac referiri la cunoştiinţele şi tradiţiile cu privire la stat;
ce este, ce face şi ce ar trebui să fie el.” 56 Mitul fondator al Statului, mai puternic în
culturile Europei de Răsărit, din care face parte şi spaţiul românesc, traversează ca un fir
roşu conducător imaginarul colectiv, trasând liniile directoare ale mitologiei politice şi ale
vieţii politice reale. Statul conferă legitimitate şi autoritate liderului politic în ochii celor
care îl urmează şi îl susţin. „Paradoxal, elitele de astăzi, aflate în contact direct cu
reprezentările şi dezbaterile occidentale asupra statului şi a relaşiei dintre stat şi cetăţean,
sunt nevoite să adopte un dublu discurs. Pe de o parte, discursul de tip occidental, în care
să admită preeminenţa cetăţeanului (discurs rostit în exterior sau în cercuri restrânse din
ţară), iar, pe de altă parte, un discurs reacţionar, rostit mai mult sau mai puţin explicit în
faţa electoratului, în care se afirmă implicit dacă nu preeminenţa statului, atunci măcar o
situaţie de criză care să o presupună”26. Această contradicţie între percepţia mitului
Statului în spaţiul românesc şi cea a statelor occidentale spre al cărui model de
democraţie aspirăm nu se poate rezolva peste noapte. Este imposibil să înlocuieşti
tradiţiile şi credinţele seculare ale unui popor, să încerci să le modelezezi astfel încât să
corespundă unor deziderate actuale. Nici duplicitatea cu care liderii politici actuali
încearcă să arunce o imagine în exterior şi alta în interior, în condiţiile erei tehnologizate
a informaţiei în care trăim, nu prezintă o rezolvare a problemei. Combinarea treptată a
celor două perspective, în măsura în care populaţia este făcută să conştientizeze
26
Bogdan Teodorescu et al., Marketing Politic şi Electoral. Cursuri Universitare, SNSPA, Bucureşti, 2001,
p.258.

25
fenomenul, prin ridicarea nivelului de cultură politică, poate echilibra în timp această
contradicţie. Şi astfel poate fi pregătit şi electoratul să-şi canalizeze aşteptările spre un
model de lider modern, a cărei necesitate imperioasă se va ivi în timp.
Liderul Aşteptat va fi căutat întotdeauna, indiferent de cât de bună a fost alegerea
iniţială a oamenilor. El reprezintă credinţele, speranţele şi visurile unei colectivităţi, un
Mesia politic care va fi aşteptat atâta timp cât va exista aceasta lume.

BIBLIOGRAFIE

Burdeau Georges. (1981). Traité de science politique.vol III. La dynamique politique.

Paris. L.G.D.J.
Feurbach, Ludwig. [1841] (1968). L'Essence de Christianisme. Paris: Editura Maspero.

26
Frigioiu, Nicolae. (2004). Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice. Cursuri
Universitari. Bucureşti: Editura comunicare.ro
Frigioiu, Nicolae. (2001). Politologie şi doctrine politice. Cursuri universitare. Bucureşti:
SNSPA.
Grawitz, Madeleine, Leca Jean.(1985). Traité de science politique. Vol III. L' action
politique. Paris: P.U.F.
Jung, Carl, Gustav. (1997). Tipuri psihologice. Bucureşti: Editura Humanitas.
Măgureanu, Virgil. (1997). Studii de sociologie politică. Bucureşti: Editura Albatros.
Stoiciu, Andrei. (2000). Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni. Bucureşti:
Editura Libra & Humanitas.
Schwartzenberg, Roger-Gérard. (1977). L'État Spectacle-Essai sur et contre „Star-
System”. Paris: Ed. Flammarion.

27