Arta recentă

Pluralismul artei care construiește vizual perioada recentă este amplificat de lipsa de
proeminență a unui artist, pentru a provoca o schimbare cu un impact destul de puternic să
răstoarne o paradigmă. Însă, un avantaj al mixului de imagini haotice este totuși libera exprimare
a fiecărei persoane cu o adeziune pentru acest mod de manifestare creativ, în special în mediul
digital. În ceea ce privește interacțiunea tot mai scăzută dintre indivizi, în cadrul artistic, această
apropiere se face cel mai adesea prin mesaje cu tentă social-politică, sub forma manifestelor care
privesc subiecte de criză, de la degradarea naturii, la feminism, convulsiile imigranților sau la
tumultul vestelor galbene.

Întreaga existență a artei recente se bazează pe un tip de individualism divers ce acționează

ca o mască de oxigen pentru a o ține trează suficient cât să se facă auzită. Principalul său scop
primit cândva de la bunicii săi avangardiști este de a coborî esteticul la un nivel mundan și de a
trăi printre oameni, demitizată, într-o existență a nimicniciei. Bourriaud punea această împrietenire
a artei cu familiarul individual sub numele de artă participatorie, de când arta nu mai trăiește
singură. Deschiderea în mod direct către public și infinita accesibilitate o face să fie, față de
curentele precedente, mai aproape de un adevăr universal, acela al efemerității și al simplificării
canalelor de comunicare. Îndiferent că are natură pur conceptuală sau conține și tehnică, aceasta
este o punte dintre întreaga lume și singularitatea uman. Este deschisă și se arată așa cum este,
departe de ipocrizia idealistă și estetizată, în care un bine inexistent este ilustrat.

Arta participatorie se bazează pe interacțiunea spectatorului cu lucrarea prezentată și cu

toate că aceasta este o practică deja învechită, extrasă din secolul XX, între participarea de atunci
și participarea de acum există două deziderate în contexte diferite. În timp ce după avangardă, arta
care cerea participarea publicului avea menirea de translare a prețiozității și inaccesibilității
esteticului în cotidian, acum are scopul apropierii indivizilor închistați într-o bulă virtuală.
Refugiul în fața unui ecran împuternicește spectatorul, însă, totodată creează o experiență lipsită
de autenticitate, care prezintă riscul de a naște păreri distanțate de caracterul real al unui fapt,
individul trăind astfel într-un simulacru.
 Prin conferirea libertății participatorii, artistul creează între privitor și operă o relație de
putere, prin asumarea trecerii sale într-un plan secund în ceea ce privește creația. Deși artistul este
cel ce aduce ideea, aceasta nu poate exista fără public.Ca apogeu al tuturor măștilor de
înfrumusețare, arta a ajuns într-un final la esența existenței, aceea a stării de a fi curată, fără
impunerea unei valori absolutizate a binelui sau a răului. Puternic împământată de ideologiile
politice sau de psihologia consumistă, chiar așa bolnavă cum poate fi uneori, a învățat să comunice
într-un ton apropiat de cel al intimității umane.

Carsten Holler este un exemplu de artist ce tratează relația de apropiere dintre public și
opera de artă prin atmosfera plină de simț carnavelesc și lucrări ludice, antrenând publicul într-un
spațiu suspendat și detașat.Astfel, el creează un spațiu în interiorul altuia, unul care poartă
pozitivitatea și bucuria utopiei, diferențiindu-se însă de aceasta prin corporalitatea sa reală. În
2006, artistul a construit în interiorul galeriei Tate o platformă de interacțiune numită Test Slide.
Acesta reprezenta o instalație supramărită de tuburi, asemenea unui tobogan, care oferă o
experiență de o intensitate brută și care își îndeplinește scopul atunci când spectatorii
interacționează în mod direct cu ea, alunecând prin tuburile de la înălțime, traversați fiind de
valurile adrenalinei.

Artistul caută ca descenderea prin tuburi și senzația de gol de sub picioare să fie un
catalizator al detașării de sine și de regulile sociale, în fuga lor gravitațională dezbrăcându-se până
la cea mai sinceră formă a caracterului lor. O formă eliberată de ideologie și de norme ce limitează
apropierea dintre oameni.În acest context, lucrarea de artă reprezintă un obiect de mediere a
discrepanțelor societății, artistul afirmând că arta nu poate avea o existență individuală. În baza
acestei idei, Holler nu creează obiecte statice, ci evenimente și procese de trăire a mai multor
posibilități ale aceleiași acțiuni. Între participanții la artă și obiectul în sine apare o interacțiune
ludică, adăugându-se în eventuale cazuri senzația de refuz a experienței, datorită însăși forțelor
dinamice puternic exercitate asupra psihicului și fizicului.

Senzația vie a realului și integrarea publicului în artă transformă mediul social al ultimei
perioade într-un muzeu uriaș, în care oamenii fac parte din subiectul artistic. Experiența oamenilor
reprezintă prototipul artistic prin care opera se susține pe sine, iar integrarea organicului uman cu
tot cu bucata sa de conștiință în neantul existențial al obiectelor transformă arta într-o componentă
activă a societății noastre. Relativitatea culturală a artei participatorii depășește dimensiunea
contemplativă a esteticii și propune o contribuție a tuturor privitorilor în ceea ce poate fi clasificat
drept obiect de artă.

Mai mult decât atât, depășind caracterul simplist al interacțiunii directe cu un obiect, arta
recentă ne aduce transpunerea imaginii realității virtuale în realul tangibil. În momentul actual,
arta trăiește în simbioză cu știința și trecând dincolo de latura teoretică a sa, atunci când nu are
neapărat un concept-manifest prin care oamenii sunt uniți, arta unește timpurile. Drept exemplu
poate fi luată expoziția interactivă de la Vatican în interiorul căreia, oamenii Genezei trăiesc în
imagini aproape vii. Proiectate pe pereții sălii de artă contemporană găsim o serie de personaje
care le cer oamenilor din public să le atingă mâinile. Atunci când o fac, personajele încep să
vorbească cu publicul, povestind fiecare, din propria perspectivă primele capitole din Geneză. Prin
abordarea subiectivității propriei persoane și a îmbinării artei cu tehnologia, Vaticanul unește un
timp ce ține de o perioadă imemorabilă cu viitorul spre care se îndreaptă cu mai mult patos decât
majoritatea galeriilor de artă din lume. Instalația interactivă este o reconcepere a începuturilor
biblice în termenii condițiilor actuale, la intersecția dintre realitate și virtual.
 Tot în cadrul contextului amestecării timpuror, nu doar arta este încadrată într-un nod de
mixuri, ci și instituțiile care expun arta au început să se comporte ca un conglomerat acronic,
încurajând juxtapunerile atemporale. Galeria Națională (de Artă Modernă și Contemporană) din
Roma prezintă o configurație discursivă atipică aparatelor disciplinare de același fel, în sensul
intercalării și recontextualizării diferitelor timpuri prin juxtapunerea unor lucrări ce provin istoric
de la distanțe chiar și de un secol una de cealaltă. Alegerea acestei modalități de raportare la corpul
expozițional, prin crearea unui puternic contrast temporal și chiar conceptual între operele de artă
expuse, ne suspendă într-un dialog menit să scoată publicul din liniaritatea cu care a fost educat și
să experimenteze metode de relaționare divergente. Dispunerea exponatelor în Time is out of joint
este o antinaturalizare a timpului, care, spre deosebire de alte sisteme educaționale, propune o
abordare perspectivistă a procedeului de educare a publicului.

Alăturarea „anorganică” a diferitelor temporalități provoacă în unii privitori o tulburare

dezorientativă și o presare a experienței afective, datorată stranietății sistemului de organizare
pentru care nu există un model predeterminat la care să se raporteze. Această evadare din diacronie
cu titlu shakespearean este un imbold către reconsiderarea rolului spațiilor muzeale și regândirea
discursului care definește istoria artei. Un demers de acest tip contribuie la regândirea conceptului
de epistemă al epocii contemporane, prin alăturarea/amestecarea unor epoci distincte, definind în
acest sens practicile discursive prin reimaginarea sistemelor de educare culturală a maselor. Sălile
galeriei provoacă confuzie prin alăturarea dintre arta dinaintea secolului XX cu cea a artei recente,
ce vine ca o completare a celei dintâi. Într-una dintre săli găsim expuse pe peretele opus nuferilor
lui Monet două ecrane pe care apare interpretarea lor video, realizată de Luca Rento în 2004, în
altă sală găsim alături de rayografiile lui Man Ray o serie de de materiale decupate de Marion
Baruch în 2015, în aceeași direcție compozițională, făcându-le să pară niște prelungiri.

Evoluția culturii vizuale recente prezintă un simptom bipolar al progresului științific

împreunat cu o perpetuă întoarcere către ceea ce este deja cunoscut, asemenea confortului
amniotic. Absurdul și satira secolului trecut s-au transformat într-o autoironie nihilistă compusă
din același spirit avangardist de a se face auzită prin nonconformism, iar tot ce a fost creat până
acum coexistă într-o dimensiune haotică a kitch-ului și a austerității, a plasticului și a organicului,
a morții pentru artă sau a prelungirii vieții pentru aceasta – paradox găsit în personajele lui Gunther
von Hagens.
 Caracterele principale ale artei recente sunt instabilitatea și continua fluctuație a
temporalității, ca o nesiguranță a timpului în care s-a născut, iar manierele ei de lucru se
completează cu rapiditatea secvențelor cinematografice. Dinamismul său este construit în baza
globalizării și a digitalizării, catalizatori ai inovației, dar și a banalității în același timp, dat fiind
rapiditatea cu care imaginile se propagă și greutatea de a crea ceva inovator, atunci când totul este
pe primele pagini ale internetului. În concluzie, consider că arta recentă este cea mai matură formă
de artă de până acum, transcede toate curentele și le completează prin interdisciplinaritate, ceea ce
o face să aibă un scop mult mai util societății decât cel pur decorativ asemenea artei din ultimele
secole. Relaționarea directă cu publicul, dar și cu alte domenii de cercetare, cum ar fi știința o fac
să participe la progresul societății, dar și a individualității.