3.2.

1 Legile luptei armate

Legile luptei armate, sunt expresie a realităţii câmpului de luptă, a
cerinţelor majore ale organizării şi ducerii acţiunilor militare. Legile luptei armate
au un caracter social. Prin caracterul lor social, legile luptei armate sunt pe lângă
cadre obiective de desfăsurare a acţiunilor si activităţilor militare, si repere
orientative ale fenomenului luptei armate.
În accepţiunea unor teoreticieni militari, legile luptei armate sunt:
a) legi care exprima raporturile dintre fenomenul luptă armată si celelalte
laturi (domenii) ale vieţii sociale (ale societăţii globale) şi anume: economia,
politica, ştiinţa, tehnologia.
Acestea mai sunt denumite şi legi generale, acestea fiind:
 legea dependenţei luptei armate de condiţiile economico-sociale;
 legea rolului determinant al maselor (omului) în război.
b) legi care exprimă relaţiile specifice luptei armate în ansamblul ei sau
care se referă la anumite domenii ale acesteia. Acestea mai sunt numite şi legi
particulare şi sunt următoarele:
 legea corelaţia dintre formele şi procedeele de ducere a acţiunilor
militare şi nivelul de performanţă al armamentului şi tehnicii de luptă
 legea unităţii acţiunilor;
 legea raportului de forţe.
Dependenţa luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale
exprimă diferenţele de potenţial militar existente între forţele beligerante dat de
capacitatea economiei de a susţine un efort de dotare şi pregătire de un anumit
nivel al forţelor. Dimensiunea corelaţiei dintre centru de greutate al forţei şi
momentul critic al acţiunii militare este dată, de posibilităţile economice de
susţinere a acţiunilor militare, de nivelul şi posibilităţile tehnico-ştiinţifice, nivelul
înzestrării tehnice şi calitatea armamentului din dotare, atitudinea naţiunii şi
moralul acesteia, structura şi funcţionalitatea forţelor armate. Are drept element
principal copleşirea în timp a adversarilor prin preluarea controlului acelor sisteme pe
care se bazează în exercitarea puterii şi influenţei: sistemul de conducere administrativ
şi militar, lideri politici şi militari, populaţia, principalele industrii, sistemul de
comunicaţii, forţele militare. Campania aeriană din timpul operaţiei Desert Storm, este
un exemplu de aplicare cu succes a acestei strategii. Pentru a afecta decisiv centru de
greutate al forţei irakiene, reprezentat de Garda Republicană, „strategii americani au
planificat mai mult de 150 de atacuri vizând lovirea unor obiective identificate, numai
în primele 24 de ore, mai mult decât atacurile însumate executate de Forţele Aliate în
anii 1942 şi 1943 asupra Europei Centrale în cel de-al doilea război mondial”.[9]
Atacurile întreprinse au vizat preluarea controlului asupra sistemelor principale şi
vitale (puncte decisive) care permiteau armatei irakiene să existe şi să lupte şi
totodată aducerea acesteia într-un moment critic care să-i creeze percepţia că este de
prisos să opună rezistenţă şi să lupte.
Tehnologiile perfecţionate întrebuinţate, care îşi fac simţită prezenţa în:
bombardamentul de precizie, cercetarea aeriană, avioanele nedetectabile prin radar,
sistemele perfecţionate de comandă şi control, operaţiile informaţionale, permit
distrugerea numai a acelor ţinte considerate vitale pentru anihilarea voinţei de luptă
a adversarului, selecţionate în mod special şi premeditat. Prin acest mod de a privi
viitorul, putem desprinde câteva caracteristici importante ale luptei armate: creşterea
intensităţii acţiunilor de luptă ca urmare a desfăşurării de arme şi sisteme de arme
din ce în ce mai complexe şi mai eficace; creşterea mobilităţii elementelor de
dispozitiv datorită gradului tot mai ridicat de înzestrare tehnică a forţelor luptătoare;
extinderea câmpului de luptă din punct de vedere al mediului şi creşterea nivelului de
automatizare a teatrelor de operaţiuni militare; creşterea dimensiunilor domeniului
tactic şi operativ în timp şi spaţiu; dezvoltarea sistemelor de comandă, control,
comunicaţii şi informaţii pentru conducerea operaţiilor şi luptei ca urmare a
continuării revoluţiei industriale. 10
Rolul factorului uman în susţinerea luptei armate exprimă o realitate
obiectivă a faptului că, în plan social, comunitatea umană acceptă şi participă la
realizarea obiectivelor stabilite de conducerea politică a statului, în măsura în care
acestea satisfac interesele şi trebuinţele individuale şi colective. Atitudinea maselor,
moralul acestora, starea morală a luptătorilor dau tăria sau slăbiciunea centrului de
greutate abstract al forţei. Distrugerea forţelor inamice nu înseamnă doar distrugerea
fizică, ci şi morală. Elementul moral poate influenţa apariţia anumitor momente
critice în acţiunea militară sau poate determina chiar, căi de depăşire a unor astfel de
momente, atunci când ele apar. Accentuarea vitezei de circulaţie a informaţiilor,
caracterul transfrontalier tot mai marcant al circuitului informaţional şi globalizarea
informaţională tot mai evidentă măresc exponenţial rolul mass-media în influenţarea
şi chiar modelarea opiniilor în comportamentul publicului larg.
Corelaţia dintre formele şi procedeele de ducere a acţiunilor militare şi
nivelul de performanţă al armamentului şi tehnicii de luptă exprimă dependenţa
reciprocă dintre conţinutul acţiunii militare şi baza tehnico-materială a luptei
armate, mai ales ca impact al revoluţiei tehnico-ştiinţifice asupra domeniului
militar. Din punct de vedere operaţional, conflictele militare viitoare vor conserva
tendinţa actuală de a-l aduce pe adversar în momentele critice care să-l determine
să cedeze cât mai repede la luptă, folosindu-se pentru aceasta de o forţă uşor
desfăşurabilă, mobilă, puţin vulnerabilă şi având o mare autonomie, capabilă să
dea lovituri de precizie asupra centrelor de greutate operative şi chiar strategice ale
adversarului. Pentru păstrarea funcţionalităţii centrului de greutate propriu se va
realiza o protecţie cât mai completă a acestuia şi asigurarea unei superiorităţi faţă
de inamic în toate dimensiunile, mai ales aeriană şi spaţială. Lupta armată, în
condiţiile dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul militar, al inovaţiei
tehnologice care are drept obiectiv şi scop sporirea capabilităţii forţei, va avea
probabil o nouă dimensiune şi o evoluţie calitativ superioară, îndeosebi în ceea ce
priveşte sinergia acesteia.
Unitatea acţiunilor în cadrul luptei armate exprimă cerinţa obiectivă ca
acţiunile „să fie corelate în mod logic, circumscrise unui plan unitar şi executate
astfel încât cooperarea şi sprijinul reciproc să se manifeste prompt, acolo unde,
când şi în folosul cui nevoia de coeziune şi evoluţie sistemică o cer”. [11] Unitatea
acţiunilor determină conexiunea tuturor acţiunilor pentru evitarea momentelor
critice, vizează îmbinarea armonioasă a eforturilor tuturor forţelor şi mijloacelor
participante la luptă sau operaţie, pentru protejarea acestuia şi menţinerea puterii de
luptă la nivelul structurii de forţe. Succesul poate fi obţinut numai prin eforturile
întrunite ale tuturor forţelor participante la realizarea obiectivelor propuse.
În conflictul din Iugoslavia, ca de fapt şi în războiul din Golf, la nivel
strategic, forţele coaliţiei, s-au constituit dintr-o multitudine şi diversificate tipuri
de forţe. Pentru asigurarea viabilităţii şi funcţionalităţii acestuia, s-a realizat un
sistem de coordonare şi conducere deosebit de eficient, cu sisteme moderne de
comunicaţii, de la nivelul militarului şi grupei, până la nivelul comandamentelor
coaliţiei. De partea cealaltă, forţele iugoslave au dat un exemplu convingător de
unitate de acţiune, printr-o reuşită cooperare între toate genurile de armă, prin care
s-a reuşit menţinerea unui înalt grad de unitate şi combativitate, în pofida virulenţei
atacurilor aeriene ale NATO.
Concordanţa dintre scopuri, forţe şi mijloace solicită din partea
planificatorilor, la forţele propri şi la inamic, a unei riguroase şi multilaterală
analize a situaţiei, a cantităţii şi mai ales a calităţii forţelor şi mijloacelor precum şi
a evoluţiei probabile a acestora în dinamica acţiunilor. Corelaţia dintre scopuri,
forţe şi mijloace este determinată de raţionamente, judecăţi şi metode optime de
întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor, în funcţie de cursurile posibile şi dezirabile
ale acţiunii militare, astfel încât să se asigure îndeplinirea scopurilor urmărite.
Uneori pot apărea deosebiri între posibil şi disponibil, disponibilitatea fiind o
condiţie importantă a adecvării mijloacelor la scopul propus. După cum aprecia
Clausewitz „...forţa în punctul hotărâtor depinde de forţa absolută a armatei şi de
abilitatea folosirii ei”. [12] Respectarea unui optim între scopuri, forţe şi mijloace
este o condiţie esenţială pentru prevenirea apariţiei unor momente critice în
acţiunile desfăşurate şi totodată pentru menţinerea potenţialului combativ al forţei
în vederea utilizării eficiente a acesteia.
Legea raportului de forţe,este expresia relaţiei cantitative şi calitative
dintre două forţe ce se confruntă în cadrul luptei armate, condiţionând obţinerea
succesului în luptă, prin realizarea unei superiorităţi în forţe şi mijloace, faţă de
adversar, în raioanele şi pe direcţiile cele mai importante. Căile de obţinere a
superiorităţii s-au orientat, de-a lungul istoriei, pe două direcţii: realizarea
superiorităţii numerice a luptătorilor şi mijloacelor de luptă şi, în egală măsură,
realizarea superiorităţii calitative a instruirii şi conducerii trupelor, ca şi a
armamentului şi tehnicii militare. Toate acestea dau tăria şi credibilitatea unei
grupări de forţe. În privinţa componentelor care determină obţinerea superiorităţii
în luptă, Clausewitz sublinia că: „… superioritatea numerică în luptă este numai
unul din factorii care formează izbânda, căci departe de a dobândi prin
superioritate numerică totul … poate că n-am obţinut prin aceasta decât foarte
puţin, după cum celelalte împrejurări o influenţează într-un chip sau altul”. [13]
Indiferent de configuraţia şi fizionomia acţiunilor militare desfăşurate,
raportul de forţe, capacităţile militare ale adversarilor, influenţează realizarea
centrelor de greutate şi vor influenţa şi dinamica apariţiei momentelor critice.
Astăzi, mai mult decât oricând, este evident că nu dimensiunile militare ale
entităţilor aflate în competiţie determină succesul, nu cantitatea acestora, ci
calitatea, capacitatea de a aplica în timp scurt noile descoperiri tehnice şi
tehnologice. Momentele critice pot fi generate de probleme tehnice şi tehnologice
cum ar fi lipsa capacităţii de a aborda un anumit tip de ţintă, dar şi de probleme de
natură operaţională. Unele momente critice pot fi comune unor scenarii diferite şi
cu aplicabilitate în diferite zone, ca de exemplu capacitatea de autoprotecţie a
centrului de greutate al forţei faţă de acţiunile teroriste, altele pot fi specifice unei
anumite ameninţări sau numai unui anumit scenariu.
Odată ce momentul critic al unei acţiuni a fost identificat, începe o
adevărată cursă contracronometru pentru găsirea remediului necesar, înainte ca
adversarul să acţioneze asupra unor puncte decisive către centru de greutate al
forţei. Proiectarea forţei, concomitent sau succesiv cu reorganizările şi cu luarea
măsurilor de repoziţionare a forţelor, viteza de reacţie şi posibilităţile acţionale ale
sistemelor militare angajate în acţiune, pot influenţa schimbări calitative
importante în raportul de forţe iniţial.
3.2.2. Principiile luptei armate
În teoria şi practica militară se ştie foarte bine că principiile luptei armate
derivă din legile generale şi particulare, după următorul mecanism: „Pe baza
cunoaşterii legilor ştiinţa militară formulează principiile luptei armate ca o creaţie
conştientă, subiectivă a oamenilor”. [14. Cerinţele unei legi particulare a luptei
armate pot solicita aplicarea unuia sau mai multor principii, după cum un singur
principiu poate să răspundă cerinţelor uneia sau mai multor legi. Astfel au fost
formulate, de exemplu, principiile concentrării forţelor âefortului) şi cel al
manevrei.
 Mulţi gânditori militari s-au pronunţat asupra principiilor aplicabile în
domeniul organizării, conducerii şi ducerii luptei armate fapt ce duce la o largă
diversitate de exprimare:
a) Clausewitz formulează următoarele principii: îndrăzneala, perseverenţa,
superioritatea, şiretenia, reunirea forţelor în timp şi spaţiu, economia forţelor.
b) Foch este de acord cu următoarele principii ale luptei armate: economia
forţelor, libertatea de acţiune, libera dispunere a forţelor, siguranţa, surprinderea.
c) F. Maurice recunoaşte ca principii ale luptei armate: concentrarea,
economia forţelor, surprinderea, mobilitatea, ofensiva, cooperarea, siguranţa, iar
Liddel Hart: dispersarea adversarului `prin angajarea indirectă, surprinderea prin
acţiuni neprevăzute, acţiuni împotriva poziţiilor slabe şi obţinerea deciziei la
nevoie pentru teatrele secundare.
d) la români Ioan Sighitiu, Alexandru Ioaniţiu considerau ca fiind valide
următoarele principii: principiul acţiunii şi reacţiunii, economia forţelor, puterea
concentrării şi cooperării, principiul libertăţii de acţiune şi al siguranţei, puterea
surprinderii, iar Florea Ţenescu: acţiunea şi reacţiunea, economia forţelor,
libertatea de acţiune.
Utilitatea principiilor se manifestă nu atât în satisfacerea unei acţiuni de
luptă sau alteia, ci mai degrabă în pregătirea efectivelor luptătoare. Funcţia
principiilor nu este de influenţare a acţiunilor de luptă, ci de pregătirea generală a
participanţilor la aceste acţiuni. Caracterul dialectic al principiilor iese în evidenţă
din doctrinele forţelor armate moderne, având rolul creării unităţii dintre doctrine
şi gândire.
Deşi au existat în trecut diverse preocupări sporadice în direcţia stabilirii
unor principii ale ducerii luptei armate, cel care a aprofundat cunoştinţele despre
natură şi trăsăturile fenomenelor militare, a fost Clausewitz. Există un număr de
state care au acceptat oficial în doctrinele lor militare un număr de principii, (în
general 9 sau 10) care îşi au originea în operele lui Clausewitz.
De exemplu în Germania au fost acceptate nouă principii ale luptei armate:
scopul, simplitatea, cooperarea, atacul, mobilitatea, centrul de greutate al efortului,
economicitatea, surprinderea, asigurarea acţiunilor de luptă. În S.U.A. sunt
acceptate aceleaşi principii ca în Germania, unele având denumiri modificate
astfel: unitatea comenzii în loc de cooperare, manevra în loc de mobilitate, masa în
loc de centru de greutate. În Marea Britanie sunt recunoscute zece principii,
majoritatea fiind similare cu cele prezentate anterior. Astfel s-a renunţat la
principiul simplităţii şi s-au introdus alte două noi: menţinerea stării morale şi
organizarea sprijinului tehnico-material, iar în loc de manevră se foloseşte
principiul elasticităţii.
Sunt considerate ca fiind cele mai importante principii generale ale
acţiunilor de luptă următoarele: scopul, starea morală, unitatea conducerii,
pregătirea luptei, informaţiile, concentrarea efortului, surprinderea, asigurarea
acţiunilor de luptă.
Nu trebuie să înţelegem că există un număr fix, constant, de principii, ci un
fond de cunoştinţe fundamentale care se acumulează şi se îmbogăţeşte odată cu
practica istorică, cu dezvoltarea gândirii militare. Nici un principiu nu poate fi
adoptat orbeşte şi urmat prin excluderea celorlalte şi nici unul nu poate asigura
victoria în luptă fără a face apel la unul sau mai multe principii. Căci într-adevăr
forţele militare ale fiecărei ţări execută operaţii pe baza conceptelor operaţionale
care derivă din combinaţii ale principiilor acţiunilor militare. De exemplu: un
concept operaţional provenit din combinaţia principiilor, ofensivă, mascarea,
surprinderea şi manevra poate sugera o forţă militară puternică ce utilizează un
număr mare de blindate care se deplasează rapid.
În regulamentele militare şi în literatura de specialitate din ţara noastră se
consideră că principiile luptei armatei sunt următoarele:
1. precizarea scopurilor/definirea clară a obiectivelor,
2. unitatea şi continuitatea operaţiilor,
3. libertatea de acţiune,
4. iniţiativa,
5. flexibilitatea,
6. concentrarea efortului ,
7. întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor,
8. realizarea surprinderii,
9. evitarea surprinderii,
10. organizarea şi executarea oportună a manevrei,
11. realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace,
12. cooperarea,
13. siguranţa şi protecţia,
14. simplitatea planurilor şi a ordinelor,
15. menţinerea unui moral ridicat,
16. sprijinul logistic1.
Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce
trebuie respectate în acţiunile militare şi ca adevăruri care nu mai trebuie
demonstrate. Definirea principiilor luptei armate scoate în evidenţă elementele
convenţionale ale acestora şi anume: „caracterul imperativ normativ; caracterul
axiomatic; caracterul funcţional al principiilor; caracterul de factori de
stabilitate, de continuitate; caracterul istoric, cu multiple determinări”2.

1
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.16.
2
Colonel dr. Valentin Arsenie, Principii ale luptei armate în războiul întregului popor, Editura Militară, Bucureşti,
1987, p. 20-25.
 1. Principiul precizării scopurilor / definirii clare a obiectivelor.
Din punct de vedere istoric, acest principiu al luptei armate a fost adoptat de
Şcoala Strategică a SUA în anul 1921 şi este considerat şi în prezent unul dintre
principiile esenţiale pentru ducerea acţiunilor militare de către forţele terestre, dar şi la
nivel întrunit.
În accepţiunea acestui principiu, noţiunea de obiectiv este sinonimă cu cea de
misiune şi nu cu cea de scop (cealaltă semnificaţie a cuvântului), fără a înţelege, însă,
3

că definirea foarte clară a scopului oricărei acţiuni militare este mai puţin importantă.
Prin urmare, atât delimitarea precisă a scopului oricărei operaţii şi a misiunii ce reflectă
modul de îndeplinire a acestuia au o mare greutate în balanţa succesului.
Principiul precizării scopurilor (definirii clare a obiectivelor) se exprimă
prin orientarea fiecărei operaţii spre un final bine definit, decisiv şi realist 4 şi
presupune atât acţiunea conjugată a forţelor către centru de greutate al forţei
adverse cât şi îmbinarea cu pricepere a formelor şi procedeelor de luptă pentru a-l
pune pe adversar în situaţii nefavorabile, a-l aduce în momente critice, în scopul
îndeplinirii obiectivului propus.
Conform principiului fiecare acţiune întreprinsă trebuie să contribuie în
mod direct, rapid şi economic la îndeplinirea la îndeplinirea obiectivelor
(misiunilor), legătura dintre acestea, stabilite la fiecare nivel are o importanţă
deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la realizarea obiectivului strategic
final.
În funcţie de misiune, inamic, forţele proprii, teren, condiţiile meteo şi de
timpul la dispoziţie, comandantul stabileşte obiectivele operaţiei. Acestea
constituie baza tuturor planurilor de operaţie ale unităţilor subordonate. Orice
acţiune care nu contribuie la realizarea lor trebuie evitată.
Analiza cerinţelor principiului, evidenţiază câteva căi de aplicare, între
care menţionăm:
 îmbinarea cu pricepere a formelor şi procedeelor de luptă, după o
concepţie şi un plan unic;
 stabilirea detaliată a misiunilor trupelor, în cazul acţiunii independente,
mai ales când există perspectiva întreruperii, totale sau parţiale, a relaţiilor de
cooperare;
 mmobilizarea întregii puteri de luptă a trupelor în cadrul acţiunilor de
luptă, în vederea îndeplinirii misiunii;
 acţiunea conjugată a forţelor pentru îndeplinirea misiunii de bază.

3
Misiunea reprezintă scopul unei acţiuni executate de o structură militară – de luptă, operativă, de foc. (Lexiconul
militar)
4
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.16.
 2. Principiul unităţii şi continuităţii operaţiilor presupune plasarea
tuturor forţelor şi mijloacelor sub o comandă unică. Aceasta facilitează masarea
efectelor puterii de luptă pentru atingerea obiectivului comun5.
Parafrazându-l pe Napoleon putem spune că în război nimic nu este mai
important ca unitatea de comandă, iar valoarea acestui principiu este demonstrată de
întreaga istorie militară a umanităţii. De aceea, el este simultan principiu al
managementului şi principiu al acţiunii militare.
“Unitatea comenzii constă în stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei
comenzi unice care să fie în măsură să decidă şi să menţină unitatea de efort [...] se
asigură prin concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comună,
asigurarea autorităţii necesare comandantului tuturor forţelor, coordonarea şi
cooperarea între toate forţele participante”6. “Pentru fiecare obiectiv, să se asigure
unitatea de efort sub o comandă unică”7.
Teoreticienii militari români au acordat o atenţie deosebită studierii modului de
aplicare a acestui principiu în conducerea comandamentelor. În lucrarea “Tratat sumar
de istorie militară” maiorul Renescu referindu-se la războaiele napoleoniene
menţionează următoarele despre aplicarea acestui principiu “... pe un teatru de
operaţiuni nu trebuie să avem decât o singură armată, un comandament unic. Acestuia
să i se dea un singur obiectiv, adică armata să aibă de îndeplinit o unică misiune. Şi
totodată, pentru ca această unitate să persiste tot timpul, fie că înaintăm, fie că suntem
nevoiţi să ne retragem, e nevoie şi de un singur mănunchi de linii de operaţii”8.
Reflectând la desfăşurarea primului război mondial, acelaşi autor afirma “Cu marile
armate de astăzi, cu întinsele spaţii ce ocupă fronturile şi marea durată de timp a
bătăliei nu mai e de ajuns un comandament unic, ci e necesar să existe în armată o
unitate de vederi, ce noi numim curent unitate de doctrine”9.
În literatura militară românească, acest principiu a fost cunoscut până de curând
şi sub denumirea de principiul unităţii acţiunilor de luptă. Modificarea operată asupra
denumirii principiului este de durată şi nu poate fi considerată decât benefică, înlăturând
confuziile ce se puteau crea între unitatea acţiunilor ca lege şi, în acelaşi timp, principiu
al luptei armate.
Principiul unităţii comenzii este impus de cerinţele obiective ce derivă din
legea unităţii acţiunilor militare, presupunând, alături de comanda unică a fiecărei
structuri militare, o modalitate de exprimare acţională sistemică, în care fiecare
componentă a unui dispozitiv va acţiona într-un anumit mod, în raporturi de
intercondiţionare şi complementaritate cu celelalte, asigurând împreună funcţionalitatea

5
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.17.
6
AN 1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 79.
7
FM 3-0, Operations, p. 4-14.
8
Maior Renescu, V., Tratat sumar de istorie militară, Tipografia Şcolii Militare de Infanterie, Sibiu, 1923, p.105.
9
Ibidem, p.105.
sistemului şi reacţionând unitar şi prompt faţă de orice presiune sau acţiune
dezorganizantă, din mediul extern ori din cel organizaţional, pe baza unei singure
decizii.
Aşadar, unitatea comenzii trebuie să genereze şi să întreţină unitatea
acţiunii. Astfel, unitatea comenzii este o condiţie de succes esenţială şi constă în
stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi unice, care să fie în
măsură să decidă şi să menţină unitatea acţiunilor de luptă, respectiv unitatea de
efort10.
Dintre cele mai reprezentative căi (cerinţe) de realizarea a unităţii şi
continuităţii în operaţie sunt următoarele :
a) cunoaşterea concepţiei eşalonului superior şi a intenţiei
comandantului;
b) asigurarea continuităţii conducerii forţelor şi concentrarea puterii de luptă
spre misiunea comună;
c) misiunea stabilită fiecărei unităţi trebuie să asigure conjugarea efortului
tuturor forţelor indiferent de specializare şi categoria de forţe din care face parte, pentru
îndeplinirea misiunii de bază;
d) asigurarea caracterului centralizat al conducerii, iar atunci când nu este
posibil (în operaţii interdepartamentale sau multinaţionale) aceasta este
compensată prin organizarea judicioasă a cooperării pentru realizarea obiectivelor
şi intereselor comune;
e) coordonarea şi cooperarea continuă între forţele participante la acţiunile
militare;
f) folosirea unor grupări de forţe uşor dislocabile şi a unor dispozitive suple
şi mobile.

3. Principiul libertăţii de acţiune constă în asigurarea condiţiilor de

autonomie în decizie, planificare şi desfăşurare a operaţiilor proprii şi de limitare,
până la anihilare a posibilităţilor de opţiune şi de acţiune a adversarului
(inamicului). Altfel spus, libertatea de acţiune se realizează, în principal, prin
cucerirea, menţinerea şi exploatarea iniţiativei în desfăşurarea acţiunilor proprii,
simultan cu limitarea posibilităţilor de opţiune şi acţiune ale inamicului şi
constituie modalitatea cea mai eficace de a atinge un obiectiv comun, definit cu
claritate11.
Principiul libertăţii de acţiune, aşa cum este formulat în doctrine şi în
literatura noastră de specialitate, îşi are corespondenţa în caracterul ofensiv al
acţiunilor sau în operaţia ofensivă ca şi modalitatea cea mai eficace pentru
10
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară contemporană, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006, p.251.
11
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.17.
obţinerea şi menţinerea iniţiativei şi asigurarea libertăţii de acţiune în vederea
obţinerii unor rezultate hotărâtoare la toate nivelurile acţionale.
Realizarea acestor condiţii de manifestare a principiului libertăţii de
acţiune face necesară o bază informaţională consistentă şi de actualitate, de ultim
moment, pe care să se întemeieze prevederea intenţiilor adversarului şi a modului
cum se vor desfăşura acţiunile militare, realizarea unei superiorităţi funcţionale
locale faţă de adversar, în sectoarele şi pe direcţiile cele mai importante, atenuarea
influenţei factorilor perturbatori (caracterul incert al informaţiilor despre inamic,
tendinţa de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării şi transmiterii
ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuşi luptătorii, defecţiuni tehnico-
organizatorice, starea vremii etc.).

4. Principiul iniţiativei. „Câştigă, păstrează şi exploatează iniţiativa.”12

Adâncirea studiului asupra conţinutului principiului de mai sus (libertăţii
de acţiune) presupune relevarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a menţine libertatea
de acţiune, a căilor pentru amplificarea acesteia, cât şi a măsurilor necesare pentru
a o folosi şi a o pune în valoare la indici ridicaţi.
Impunerea propriilor opţiuni, atitudini, cucerirea şi menţinerea iniţiativei,
realizarea unei capacităţi ridicate de a prevedea modul cum se vor desfăşura
acţiunile militare şi intenţiile adversarului, manifestarea superiorităţii calitativ-
funcţionale, flexibilitate în conducere, asigurarea acţiunilor şi protecţiei trupelor,
realizarea surprinderii şi evitarea acesteia din partea adversarului, valorificarea
condiţiilor geoclimatice, economice, demografice ale zonei de acţiune, sunt câteva căi
pentru asigurarea libertăţii de acţiune, sursa vitală a menţinerii capacităţii combative şi
a existenţei centrului de greutate al unei forţei. Asigurarea libertăţii de acţiune
constituie una dintre condiţiile esenţiale de succes şi de înlăturare a momentelor critice
în acţiune. Totodată libertatea de acţiune asigură un caracter activ şi continuu al
acţiunilor proprii asupra adversarului, menţinerea unui ritm ridicat al presiunilor de tot
felul asupra acestuia, influenţându-i starea psihică, moralul, motivaţia de a lupta şi
creându-i permanent momente critice inamicului prin care să-l oblige la măsuri şi
contramăsuri pentru a-şi salva forţele de la eşec.
Cel care deţine iniţiativa „dă tonul“ pe câmpul de luptă şi are deci
libertatea de acţiune. Cel care deţine iniţiativa „acţionează“, în timp ce adversarul
doar „dă răspunsuri“, fiind obligat să facă jocul primului. Deci deţinerea iniţiativei
de către forţele proprii limitează libertatea de acţiune a inamicului, determinându-l
să reacţioneze în loc să acţioneze.

12
FM 3-0, Operations, p. 4-13.
 5. Principiul flexibilităţii impune adaptarea permanentă a planurilor şi a
acţiunilor forţelor la modificările de situaţie neprevăzute ce apar pe câmpul de
luptă. Flexibilitateareprezintă şi capacitatea forţelor de a răspunde cerinţelor
diverselor misiuni pe plan global şi din tot spectrul de operaţii.
Aceasta se realizează prin instruire, organizare, comunicare, lucru de stat
major, prevedere şi prin menţinerea permanentă a unei rezerve la dispoziţie.
Principiul flexibilităţii se exprimă pe disponibilitatea de a opta pentru
varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune,
de la realizarea unor obiective la alte obiective, de a se adapta la condiţiile
concrete, în deplină securitate, fără să-şi piardă forţa, eficienţa şi supleţea.
Adecvarea forţei la specificul spaţiului de confruntare şi cerinţelor misiunii
devine cel mai semnificativ aspect al flexibilităţii. Acestea trebuie să fie capabile
să: reorienteze efortul redimensioneze forţele, schimbe rapid misiunea sau rolul,
îndeplinească cerinţe multifuncţionale, şi trecerea flexibilă de la un tip de misiune
la altul

6. Principiul concentrării efortului

Concentrarea efortului în locurile decisive şi în momentele hotărâtoare ale
luptei a constituit o preocupare de seamă a teoriei militare, ca o condiţie esenţială
de succes. Principiul a fost folosit, în sensul cunoscut mai târziu, în bătălia de la
Leuktra din anul 371 î.e.n., de către Epaminoda. Aşadar, necesitatea concentrării
eforturilor a fost resimţită de foarte multă vreme, concretizându-se în numeroase
elaborări teoretice, care au şi consacrat-o ca unul dintre cele mai importante
principii ale luptei armate. Apreciind importanţa concentrării eforturilor, Napoleon
spunea: „când vreţi să daţi bătălia reuniţi toate forţele, nu uitaţi nici una;
câteodată un batalion poate să decisă soarta unei zile”13.
Chiar dacă a fost formulat în mod diferit, principiul concentrării eforturilor
a exprimat din totdeauna aceeaşi cerinţă „concentrarea forţelor în spaţiu şi
timp”14, „concentrarea mijloacelor”15, „superioritatea calitativ-funcţională”16 sau
„realizarea superiorităţii asupra inamicului pe direcţia sau în raionul (direcţiile
sau raioanele) hotărâtor (hotărâtoare), în momentul (momentele) cel(e) mai
favorabil(e)”sunt sintagme a căror semnificaţie .
Din punct de vedere a componentei energetice a luptei armate, principiul
concentrării acţiunilor hotărâtoare în locurile şi momentele determinate pentru
cursul ulterior al luptei, bătăliei şi operaţiei nu este legat de masarea forţelor, ci de

13
Apud Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară contemporană, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006, p.251.
14
Karl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1965, p.191-192.
15
Ion Sichitiu, Alexandru Ioaniţiu, Elemente de strategie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936. p.47.
16
Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.286.
aplicarea forţei în raport cu centru de greutate al adversarului, urmărind aducerea
acestuia în momente critice. Astfel, concentrarea efortului în locul decisiv şi la
momentul potrivit se realizează, în principal, prin masarea efectelor puterii de luptă
a forţelor proprii, în scopul obţinerii superiorităţii faţă de inamic.
Principiul concentrării efortului pe direcţiile şi în momentele hotărâtoare
intră în relaţie de condiţionare cu dispersarea tot mai accentuată a elementelor de
dispozitiv, mobilitatea acestora şi capacitatea lor de a executa manevra oportun şi
în siguranţă, menţinându-şi nealterate caracteristicile ce le definesc puterea de
luptă. Comandantul coordonează şi sincronizează toate elementele puterii de luptă
în locul şi la momentul realizării unui efect hotărâtor asupra inamicului, într-un
timp cât mai scurt.
Potenţialul unui element luptător ar fi privit sub aspect cantitativ
(densitatea de forţe şi mijloace în punctul şi momentul dorit, intensităţii acţiunilor,
densitatea barajelor şi obstacolelor, a măsurilor de asigurare şi protecţie, de
securitate a acţiunilor şi a forţelor, precum şi intensitatea acţiunilor informaţionale,
electronice şi psihologice), precum şi sub aspect calitativ (analiza posibilităţii de a
acţiona pe diverse căi pentru a obţine o putere de luptă mai ridicată cu aceleaşi
forţe şi mijloace, cu aceeaşi cantitate de foc şi număr de acţiuni pe de o parte, şi pe
de altă parte, de a utiliza efectul acţiunii prin intermediul altor principii, pe alte
direcţii, în acelaşi scop).
Căile de realizare a cerinţelor principiului constau în: concentrarea
efortului prin acţiunea masată (grupată) a forţelor şi mijloacelor pe direcţii sau
sectoare (raioane) limitate; utilizarea judicioasă a focului, manevrei şi loviturii, în
scopul producerii unor pierderi mari adversarului; alegerea judicioasă a direcţiilor
şi raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

7. Principiul întrebuinţării economice a forţelor şi mijloacelor

Nevoia angajării selective a forţelor pentru dirijarea acţiunilor principale
către centru de greutate al inamicului şi repartizarea unor cantităţi strict necesare pe
direcţiile secundare, a determinat formularea principiului economiei forţelor şi
mijloacelor.
Întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor presupune folosirea, în
cea mai eficientă modalitate posibilă, a întregii puteri de luptă disponibile17.
Conţinutul şi cerinţele acestui principiu au evoluat, de-a lungul istoriei
artei militare încă din antichitate, în funcţie de tipurile de război purtate, de epoca
istorică, de concepţia predominantă privind folosirea forţelor şi mijloacelor, de
scopul general al acţiunilor militare, cunoscând semnificaţii diferite, mai simple
sau mai complexe, mai limitate sau mai ample.

17
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.18.
 Conform gândirii militare româneşti, principiul întrebuinţării economice a
forţelor şi mijloacelor vizează obţinerea de rezultate maxime, cu minimum de forţe
şi mijloace, prin stabilirea judicioasă a scopurilor operaţiilor şi a misiunilor
executanţilor, în deplină concordanţă cu posibilităţile reale, precum şi realizarea
cantităţilor de forţe, în funcţie de importanţa fiecărei misiuni.
Economia de forţă presupune ca forţelor proprii să aibă în vedere câteva
cerinţe cum ar fi: dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în raport cu scopul
operaţiei /luptei; rapiditatea manevrei pentru protejarea centrului de greutate;
necesitatea menţinerii unei autonomii relative; asigurarea compatibilităţii dinamice
a structurilor constitutive a grupărilor de forţe şi adaptabilitatea la momente critice;
compatibilitatea sistemelor de conducere, asigurare şi logistică. Având în vedere
cele prezentate putem afirma că cerinţă esenţială a acestui principiu presupune
„întrebuinţarea la maximum a forţelor pentru scopul principal al războiului şi
minimum strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm
bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde voim
să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puţin
o simplă siguranţă”18.
Aplicarea principiului economiei forţelor şi mijloacelor pentru evitarea
momentelor critice în acţiunile forţelor proprii presupune prevederea acţiunilor
viitoare ale adversarului, stabilirea unor misiuni realiste trupelor proprii, aprecierea
justă a consecinţelor fiecărei variante de acţiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi
minime şi eficienţă maximă în întrebuinţarea mijloacelor.

8. Principiul realizării surprinderii

Confruntările militare care au însoţit istoria societăţii omeneşti au
consacrat surprinderea ca principiu de bază al acţiunii militare.
Surprinderea inamicului, prin care se recomandă ca acesta să fie lovit la
momentul, în locul sau prin modalităţi la care nu se aşteaptă, este considerată în
teoria şi practica luptei armate unul din principiile prin care balanţa victoriei în
luptă poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea forţelor proprii, deoarece prin
realizarea surprinderii ele pot obţine o reuşită mai mare printr-un efort mai mic.
În condiţiile în care apariţia rapidă de noutăţi în tehnologia de
supraveghere şi comunicaţii sporesc dificultatea mascării deplasărilor ample de
trupe, principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin
surprindere, fiind suficient să devină conştient prea târziu pentru a reacţiona
eficient.

18
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară contemporană, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006, p.248.
 Principiul surprinderii, care ne permite crearea de momente critice
adversarului şi a căror dezvoltare diminuează considerabil capacitatea sa de reacţie
şi anihilarea centrului de greutate al forţei, permite obţinerea victoriei cu forţe puţine
asupra unui adversar mai puternic. Efectul moral al surprinderii poate afecta centru
de greutate abstract al forţei creând, pentru cel surprins, sentimentul inferiorităţii şi
imaginea înfrângerii. Efectul moral coroborat cu efectul material constituie
modalitatea principală prin care surprinderea îşi manifestă influenţa asupra câştigării
iniţiativei şi crearea momentelor critice . Este evident că „principiul surprinderii
cere a concepe şi a executa acţiuni militare în siguranţă, încât inamicul să fie lovit
în locul, momentul şi cu mijloacele neaşteptate, găsindu-l nepregătit sau punându-l
în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare.” [14]
În general, se mai consideră că surprinderea poate consta şi în ritmul
operaţiei, valoarea şi structura forţelor şi mijloacelor, direcţionarea sau localizarea
efortului principal şi declanşarea neaşteptată a acţiunii şi că factorii care contribuie
la surprindere sunt: viteza; informaţiile oportune şi exacte; inducerea în eroare;
aplicarea în forme neaşteptate a elementelor puterii de luptă; măsurile de
securitate; schimbarea bruscă a tacticii, procedeelor şi metodelor de acţiune;
folosirea avantajelor oferite de teren şi de condiţiile atmosferice; continuarea
acţiunilor şi atunci când acestea par neprielnice19.
Experienţa demonstrează că, în acţiunile militare, cel care a reuşit să
realizeze surprinderea a dobândit şi menţinut iniţiativa, iar cel care a fost supus
efectelor surprinderii şi nu a putut reacţiona rapid la situaţia creată a pierdut până
la urmă lupta, întrucât efectele surprinderii sunt atât de ordin moral, cât şi material.
Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii adversarului în
acţiunile militare moderne sunt: prevederea, cunoaşterea cât mai temeinică a
factorilor situaţiei, tendinţele de evoluţie a acestora şi a influenţei pe care o au sau
ar putea-o ava în viitor asupra fizionomiei şi deznodământului acţiunilor;
flexibilitatea gândirii şi acţiunii; rapiditatea; iniţiativa; capacitatea comandanţilor
de a-şi asuma riscul necesar calculat; păstrarea secretului asupra acţiunilor proprii;
mascarea; dezinformarea permanentă a adversarului; oportunitatea; violenţa şi
precizia focului; mobilitatea şi manevra trupelor; întrebuinţarea unor procedee noi
de acţiune.

9. Principiul evitării surprinderii

Evitarea surprinderii constă în totalitatea măsuri şi acţiuni întreprinse atât
pe timpul pregătirii, cât şi pe timpul desfăşurării sau încheierii operaţiilor şi au
drept scop punerea forţelor şi mijloacelor proprii în poziţii avantajoase faţă de
inamic, asigurarea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea misiunilor şi

19
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.18.
zădărnicind astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea. Ea se realizează
prin: culegerea, stocarea, procesarea şi diseminarea neîntreruptă a informaţiilor
(intelligence) pentru cunoaşterea situaţiei şi caracterului acţiunilor adversarului,
precum şi pentru zădărnicirea acţiunilor de cercetare ale acestuia; mascarea
grupărilor de forţe şi păstrarea în secret a planurilor acţiunilor de luptă;, a lucrărilor
genistice şi a altor posibile obiective, inducerea în eroare organizarea şi executarea
centralizată a acţiunilor informaţionale, psihologice şi de luptă radioelectronică;
folosirea pe scară largă a întunericului; adoptarea unor dispozitive de acţiune
lipsite de schematism.

10. Principiul organizării şi executării oportune a manevrei

Influenţa deosebită a manevrei asupra desfăşurării şi deznodământului
luptei armate a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind considerată ca
un instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor militare. Experienţa a
demonstrat faptul că manevra este indispensabilă manifestării în pregătirea şi
ducerea acţiunilor militare a altor principii de bază, în speţă libertatea de acţiune,
concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, surprinderea,
economia de forţă etc.
În doctrinele actuale se consideră că manevra permite punerea inamicului
într-o situaţie dezavantajoasă, prin deplasarea forţelor proprii în vederea obţinerii
unui avantaj poziţional faţă de acesta, în scopul aplicării flexibile şi al concentrării
efectelor puterii de luptă pentru nimicirea forţelor sau respingerea acţiunilor
acestuia, cât şi pentru sustragerea forţelor proprii de sub loviturile inamicului.
Winston Churchill spunea: “Bătăliile pot fi câştigate fie prin ciocniri
frontale, fie prin manevre. Un general este mai bun strateg cu cât foloseşte mai
mult manevra şi cu cât pretinde mai puţin folosirea ciocnirilor frontale”.
Abordarea manevrieră a operaţiilor asigură comandanţilor exploatarea
succesului, menţinerea libertăţii de acţiune, reducerea vulnerabilităţii forţelor
proprii şi obţinerea victoriei cu forţe puţine, în faţa unui inamic superior. Manevra
presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare şi acţiune; stabilirea şi,
dacă e cazul, schimbarea direcţiei principale de efort; aplicarea judicioasă a
principiului concentrării forţelor şi mijloacelor20.
Manevra determină creşterea puterii de luptă prin avantajul poziţional
obţinut ca urmare a dispunerii forţelor în punctele decisive pentru executarea sau
ameninţarea cu executarea focului prin ochire directă sau din poziţii de tragere
acoperite, masarea efectelor acţiunilor proprii, realizarea surprinderii, şocului
psihologic şi prezenţei fizice şi pentru obţinerea dominaţiei morale asupra
inamicului

20
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.19.
 În funcţie scopul urmărit, de amploarea, natura forţelor şi mijloacelor
participante şi mediul de desfăşurare, precum şi forma de acţiune în cadrul căreia
se execută, în teoria şi practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) de
manevră de forţe şi mijloace sau de foc: terestră, aeriană, navală şi combinată
(aeroterestră, aeronavală, de desant aerian sau desant maritim ş.a), iar după criteriul
amplorii acţiunii, manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.
Scopul manevrei diferă de la o formă a acţiunilor militare la alta. Astfel, în
apărare, manevra de foc, forţe şi mijloace se execută pentru lovirea inamicului în
faţa limitei dinainte a apărării, mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, executarea
ripostelor ofensive, precum şi pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din
poziţie centrală), iar în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forţe ale inamicului
aflate în apărare lovituri pe linii interioare (din poziţie centrală), pe linii exterioare,
lovituri în adâncime şi lovituri frontale, cât şi pentru învăluirea şi întoarcerea
forţelor acestuia.

11. Realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace constau în

stabilirea şi menţinerea în permanenţă a unor forţe şi mijloace la dispoziţia
comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcţii sau pentru sporirea
puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale operaţiilor şi pentru a interveni în
situaţiile neprevăzute.
În orice situaţie, comandantul trebuie să aibă o rezervă neangajată, gata
de acţiune. Odată ce rezerva desemnată iniţial a fost angajată, trebuie constituită
alta, chiar dacă aceasta presupune o schimbare a repartiţiei forţelor şi
mijloacelor21.
Rezerva este destinată rezolvării unor situaţii critice neprevăzute, care pot
să apară pe timpul desfăşurării operaţiei şi se compune din unităţi ale forţelor
luptătoare, de regulă, fără întăriri.
Rezerva de forţe şi mijloace se realizează şi prin: reducerea la minim a
pierderilor; asigurarea sprijinului logistic şi a timpului de odihnă; aprovizionarea şi
completarea oportună a consumurilor şi a pierderilor; înlocuirea unităţilor istovite
de luptă.
În ofensivă, întrebuinţarea rezervei (unitar sau pe grupări), în special atunci
când forţele în sprijinul nemijlocit al efortului principal nu se constituie sau
valoarea acestora este redusă, trebuie să realizeze capacitatea de a răspunde în mod
adecvat unor evenimente neprevăzute care apar pe timpul operaţiei:
a) oprirea (respingerea) unui contraatac dintr-o direcţie sau într-un moment
neaşteptat şi (sau) căruia forţele destinate prin planul de operaţie nu-i pot face faţă;

21
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.108.
 b)atacul unor obiective vitale sau nou apărute şi pentru care forţele de
angajare imediată şi forţele de angajare ulterioară nu sunt suficiente;
c) nimicirea desantului inamicului utilizat prin surprindere;
d) alte situaţii neprevăzute.
În ofensivă, rezerva se dispune de regulă, în raioane de dispunere
(concentrare), ier misiunile generale ale rezervei pot fi:
a) oprirea (participarea la oprirea) unor forţe ale inamicului pătrunse în
mod surprinzător – sub aspectul momentului şi locului pătrunderii, al valorii
forţelor pătrunse şi al vitezei de înaintare a acestora în dispozitivul de apărare;
b) nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la
contraatacul executat cu forţele de angajare ulterioară sau executarea unor
contraatacuri în situaţii şi condiţii neprevăzute;
c) nimicirea forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri şi
prin intervale sau lansate în mod neaşteptat în spatele dispozitivului forţelor
proprii;
d) înlocuirea unor forţe de la contact.
Angajarea rezervei trebuie realizată în urma analizei temeinice a situaţiei şi
a timpului necesar deplasării, desfăşurării şi intrării în acţiune a forţelor din cadrul
acesteia.

12. Principiul cooperării impune integrarea acţiunilor unităţilor, genurilor

de armă, categoriilor de forţe, instituţiilor şi organizaţiilor civile. Se realizează prin
spirit de echipă, precum şi prin instruire, planificare şi acţiuni comune.
În îndeplinirea misiunilor încredinţate, în operaţiile specifice luptei armate,
dar şi în celelalte tipuri de operaţii, de o mare importanţă este cooperarea între
arme şi specialităţi dar mai ales între categoriile de forţe, între Forţele Terestre,
Forţele Aeriene şi Forţele Navale.
Procedeele de cooperare sunt determinate de timp, spaţiu şi de misiunile
sau obiectivele pentru care se impune coordonarea eforturilor. Cooperarea în timp
presupune executarea operaţiilor concomitent sau succesiv, de către participanţi, în
vederea realizării scopului comun. Procedeul de cooperare în care spaţiul
constituie obiectivul de analiză, presupune desfăşurarea operaţiilor fie în zone
comune, fie în zone adiacente care prezintă interes în realizarea scopurilor comune.
Cooperarea pe obiective (misiuni) se exprimă prin caracterul comun sau
complementar al acestora. Alegerea unei forme sau a unui procedeu se face în
conformitate cu determinările obiective ale momentului în care se organizează şi
(sau) se detaliază cooperarea22.

22
Ibidem, p.52.
 13. Principiul siguranţei şi protecţiei
Noţiunea de securitate este sinonimă cu cea de siguranţă, ambele
semnificând „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă,
de linişte, izvorât din absenţa oricărui pericol”23.
Securitatea acţiunilor şi a forţelor reprezintă o condiţie esenţială pentru
protejarea obiectivelor importante şi centrului de greutate al forţei precum şi pentru
evitarea momentelor critice care ar duce la pierderea sau reducerea puterii de luptă
şi neîndeplinirea misiunii. „Protejarea forţei sporeşte puterea de luptă proprie
dar, totuşi, comandanţii nu trebuie să fie excesiv de precauţi, deoarece pentru a
reuşi ei trebuie să-şi asume un risc necesar şi calculat, inevitabil în război.”[15]
Aplicarea acestui principiu presupune unele măsuri de siguranţă informaţională,
acţională, morală, pentru prevenirea surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii
forţelor proprii ca o necesitate vitală şi o condiţie primordială a succesului.
Siguranţa şi protecţia constau dintr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni
desfăşurate continuu pentru asigurarea condiţiilor de siguranţă acţională, morală şi
materială necesare planificării şi desfăşurării operaţiilor, prevenirii (interzicerii)
realizării surprinderii şi obţinerii unui avantaj neaşteptat de către inamic, precum şi
reducerii vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul,
spaţiul şi capabilităţile de luptă.
Noul cuncept de protecţie multidimensională are drept obiectiv controlul
spaţiului de luptă, în măsură să asigure protecţia forţelor proprii faţă de întreaga
gamă de ameninţări, exercitate din orice dimensiune spaţială (terestră, aeriană,
cosmică ori informaţională), astfel încât să se menţină libertatea de acţiune pe
timpul deplasării, manevrelor şi angajării, reducând în acelaşi timp capacitatea
adversarului de a interfera în acţiunile trupelor proprii. Protecţia multidimensională
este caracterizată de capacitatea de a: identifica şi urmări vulnerabilitatea forţelor
proprii ce constituie obiective potenţiale pentru adversar; deosebii în mod clar,
precis şi fără echivoc forţele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile şi
eşaloanele, prevenind astfel acţiunile şi focul fratricid; reduce riscul şi limita
pierderile, altele decât cele produse prin luptă, printr-o gamă largă de misiuni
specifice (exemplu măsuri de siguranţă şi medicale).

14. Principiul simplităţii planurilor şi a ordinelor

Necesitatea ca planurile şi ordinele să fie cât mai simple şi clare a fost
sesizată de gânditorii militari, încă din antichitate. În acest sens, Sun Tzî susţinea
că „un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau
confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul potrivit”24.

23
Cf. DEX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984, p.54
24
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, pag.22.
 Acest principiu are în vedere, în principal, exercitarea a două funcţii şi
atribute ale conducerii: planificarea şi comanda.
Dacă ne referim la componentele care privesc planificarea acţiunilor şi
darea misiunilor, în prezent, există o unitate de vederi, iar aceasta susţine că
planificarea acţiunilor se bazează pe criterii ştiinţifice, pe studii şi calcule precise,
prin care ne asigurăm că toate forţele vor primi misiuni în raport cu posibilităţile
lor, iar eforturile vor fi îndreptate spre acelaşi scop: obţinerea succesului cu
pierderi şi consumuri minime.
Planurile simple, funcţionale, cuprinzând măsuri, activităţi şi acţiuni
exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situaţiei, misiunii,
posibilităţilor reale şi deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, uşurând
materializarea lor de către executanţi şi acţiunea unitară. Se poate aprecia că o
planificare judicioasă, care poate fi aplicată cu uşurinţă, în timpul cel mai scurt,
este de preferat uneia în detaliu, dar realizată cu întârziere, aceasta întrucât
întocmirea ei cu întârziere este în detrimentul eşaloanelor subordonate cărora, mai
ales la nivel tactic, trebuie să li se acorde cel mai mult timp pentru pregătirea
acţiunilor.
În concluzie apreciem că cerinţele principiului definirii clare a obiectivului
(misiunii) constau în elaborarea unor documente de conducere clare, concise şi
care să asigure o înţelegere completă a misiunii iar planurile simple şi ordinele
clare şi concise vor contribui la reducerea neînţelegerilor şi eliminarea
confuziilor25.

15. Principiul menţinerii unui moral ridicat. Moralul se reflectă în voinţa

de a lupta şi a obţine victoria, fiind adesea decisiv pentru rezultatul operaţiilor.
Moralul ridicat se realizează prin instruire realistă, solicitantă şi creativă şi se
menţine prin exemplul personal al comandanţilor, asigurarea nevoilor vitale şi
crearea spiritului de grup.
Menţinerea la un nivel ridicat al moralului militarilor presupune luarea
măsurilor pentru realizarea coeziunii şi spiritului de echipă în cadrul unităţii, având
în vedere bunul trai, moralul şi starea de spirit ale întregului personal, precum şi
măsuri pentru asigurarea continuă a asistenţei medicale adecvate, revenirea rapidă
în cadrul unităţilor a luptătorilor cu răni uşoare şi pentru utilizarea eficientă a
sistemelor de evacuare, reparare şi înlocuire a materialelor necesare bunului trai şi
sănătăţii militarilor.
Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, comandantul îi
motivează în momentele de mare dificultate şi pericol şi îi direcţionează pentru
îndeplinirea misiunii.

25
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.20.
 16. Sprijinul logistic este o condiţie vitală pentru succesul oricărei operaţii
şi are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii misiunilor. Acesta
trebuie să fie flexibil şi în deplină concordanţă cu intenţia comandantului şi
concepţia operaţiei26.
Forţele logistice încorporează o varietate de specialităţi tehnice (unităţi de
aprovizionare şi transport; de mentenanţă; medicale; sanitar veterinare; de
comenduire şi îndrumare a circulaţiei; bancare de campanie) şi activităţi
funcţionale incluzând sprijinul şi susţinerea logistică, precum şi folosirea
infrastructurii disponibile din zona de responsabilitate.
Prin sprijinul logistic, forţele sunt asigurate din punct de vedere material şi
al asistenţei, urmând fluxul surse de aprovizionare – militarii aflaţi în operaţie, în
vederea desfăşurării cu succes a misiunii.
Misiunile generale ale forţelor sunt stabilite în strânsă concordanţă cu
posibilităţile tehnico-tactice ale armamentului, tehnicii şi echipamentului pe care îl
au în dotare. În funcţie de tipul de operaţiei, precum şi de condiţiile concrete ale
acesteia, comandantul trebuie să cunoască şi să exploateze la maxim posibilităţile
diferitelor tipuri de unităţi din subordine.
Impementarea tehnologiilor informaţionale a determinat apariţia
conceptului de logistică în reţea care ar permite un răspuns rapid în caz de criză, a
urmări şi putea schimba rapid destinaţia cantităţilor de materiale şi mijloace
necesare, chiar şi pe timpul transportului acestora şi a livra beneficiarilor cantităţi
şi categorii de materiale adaptate situaţiei concrete şi a asigura susţinerea direct la
nivel strategic, ca şi la nivel operativ şi/sau tactic a acţiunilor militare. Sistemele
informaţionale perfecţionate şi alte modernizări tehnologice acreditează noi
concepte, precum modularitatea, managementul rapid, distribuţia pe câmpul de
luptă ce contribuie la configurarea conceptului de concentrare logistică.

26
Ibidem, p.20.