Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al

Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea Științe Economice
Departamentul Economie,Marketing și Turism

Tema: Impactul tendinței educației ecologice în dezvoltarea

durabilă

A efectuat:
Studenta anului III,
Gr. TUR1601
Plamadeala Cristina

A verificat:
Teleucă Lina,
Dr.univ,

Chișinău 2018
1
 CUPRINS

Introducere...................................................................................................................................3
CAPITOLUL I. Dezvoltarea durabilă
1.1 Scurt istoric al dezvoltării durabile........................................................................................4
1.2 Conținutul și semnificația conceptului de dezvoltare durabilă .............................................7

CAPITOLUL II. Educația ecologică-acțiune pentru protecția mediului înconjurător

2.1 Concept și definiție..............................................................................................................11

2.2 Abordările educației ecologice............................................................................................13

CAPITOLUL III. Educația ecologică importanța pentru dezvoltarea durabilă

3.1 Conceptul de educație pentru dezvoltare durabilă................................................................16

3.2 Conștientizarea importanței educației ecologice în RM.......................................................18

Concluzie....................................................................................................................................22
Bibliografie.................................................................................................................................24

2
 Introducere

Actualitatea și importanța temei abordate Larg dezbătută, educaţia ecologică este considerată
de mare actualitate şi importanţă. Acest fapt reiese şi din multitudinea de definiţii şi lucrări
teoretice dedicate educaţiei ecologice. Cu toate acestea, ea continuă să fie abordată mai degrabă
ca o disciplină aparte (obligatorie sau opţională; în ţara noastră fiind valabilă a doua situaţie),
neintegrată în programa şcolară, fără corelaţie cu alte materii şi cu o ofertă redusă în ceea ce
priveşte aplicabilitatea în viaţa de zi de zi. Deşi ca termen este din ce în ce mai cunoscut, educaţia
ecologică este văzută, mai degrabă, ca un domeniu separat şi nu ca o necesitate permanentă a vieţii
noastre cotidiene.
Formarea şi dezvoltarea responsabilităţii ecologice reprezintă un proces complex prin care statul
promovează consecvent politicile de mediu, cultura juridică, instruirea şi educaţia ecologică.
Educaţia ecologică este percepută drept un principiu al eticii valorilor şi al activităţii organizatorice
în toate sferele vieţii sociale. Prin dezvoltarea durabilă, civilizaţia umană îşi propune să modifice
modul în care oamenii percep problemele cu care se confruntă pe parcursul întregii vieţi.
Scopul principal al educaţiei ecologice este facilitarea dobândirii unor cunoştinţe care să permită
înţelegerea problemelor de mediu în profunzimea şi complexitatea lor, conducând în final la luarea
deciziilor pe baza unei conştiinţe ecologice, precum şi la promovarea oportunităţilor de a avea
experienţe directe cu mediul natural
Scopul identificarea impactului tendinței educației ecologice în dezvoltarea durabilă.
În baza scopului menționat reiese următoarele obiective:

1. Cunoașterea cadrului general teoretic educației ecologice;

2. Nominalizarea principalelor obiective ale educației ecologice

3. Identificarea abordărilor educației ecologice;

4. Conștientizarea conceptului de dezvoltare durabilă;

5. Conștientizarea importanței educației ecologice pentru dezvoltarea durabilă;

6. Analiza rolului educației ecologice în RM;

Cuvinte-cheie: educația ecologică, dezvoltarea durabilă, globalizare, educație culturală,

mediu înconjurător, globalizare,poluare, dezechilibru ecologic.

3
 CAPITOLUL I DEZVOLTAREA DURABILĂ

1.1 Scurt istoric al dezvoltării durabile

Tendinţa de globalizare a deteriorării “mediului”, ca rezultat al poluării chimice prin utilizarea

excesivă şi intensivă în agricultură a pesticidelor, a fost mai bine evidenţiată la începutul anilor
‘60 de către Rachel Carson, prin publicarea volumului “Silent Spring”, volum care integrează
rezultatele proprii şi cele din literatura de specialitate privind efectele toxice, ecologice şi
epidemiologice ale pesticidelor.

Corelaţia directă dintre dezvoltarea economiei globale şi deteriorarea mediului a fost analizată într-
o manieră integrată de către membrii “Clubului de la Roma” la sfârşitul anilor ’60, iar în 1972 a
fost publicat un raport cuprinzător, coerent, “Limitele creşterii” (Meadows et al., 1972). O serie
de scenarii ale dezvoltării globale, care s-au diferenţiat prin modularea la diferite orizonturi de
timp a efectivului speciei umane, consumului resurselor regenerabile şi neregenerabile şi a
producţiei industriale şi, respectiv, ale deteriorării “mediului”, au fost analizate şi în toate cazurile
s-a arătat ca actualul model de dezvoltare, bazat pe creşterea economică şi socială şi pe

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii mediului la nivel naţional (în acelaşi
context se înscrie Legea nr 9/1973 adoptată de către autorităţile române, Consiliul Naţional pentru
Protecţia Mediului şi o serie de planuri care în fond n-au fost operaţionale sau aplicate) şi regional
au purtat amprenta erorilor de ordin conceptual care au marcat şi încă marchează semnificativ
activitatea de protecţie a “mediului”, în sensul că obiectivele sale au fost concentrate cu precădere
asupra identificării fenomenelor de deteriorare şi elaborării planurilor de reabilitare sau
reconstrucţie. Investiţiile necesare pentru realizarea acestor planuri (investiţii pentru protecţia
mediului) de reconstrucţie şi reabilitare creşteau după o curbă exponenţială, iar realizarea lor
integrală, atunci când ar fi fost posibilă, ar fi însemnat constrângeri severe sau chiar blocarea
creşterii economice.

A fost astfel iniţiat şi amplificat treptat antagonismul dintre două procese esenţiale pentru
societăţile umane, cel al dezvoltării şi cel al protecţiei mediului. Subliniem, însă, că acest
antagonism are la origine erori de ordin conceptual şi respectiv de proiectare şi calibrare a relaţiilor
dintre “dezvoltare şi mediu”. Au urmat a doua Conferinţă ONU în 1982 (Nairobi) şi o serie de
reacţii guvernamentale şi ale unor organizaţii neguvernamentale (ONG), care s-au axat cu,
precădere asupra modului de manifestare a “crizei ecologice” la nivel naţional şi regional, precum
şi asupra relaţiei dintre dezvoltarea socioeconomică şi deteriorarea mediului şi care au culminat
cu înfiinţarea în 1984 a “Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Educaţia ecologică, dezvoltarea

4
durabilă şi calitatea vieţii Dezvoltare WCED" sub preşedinţia doamnei Gro Harlem Brundtland,
primul ministru al Norvegiei. Comisia a analizat interdependenţa dintre problemele sociale,
economice, culturale si cele de “mediu” la scară globală şi a produs un raport coerent , intitulat
“Our Common Future” in 1987 (cunoscut şi ca “raportul Brundtland”), raport care integreaza
contribuţiile majore anterioare şi care, pentru prima dată, propune orientarea dezvoltării socio-
economice globale către modelul de “dezvoltare durabilă/sustenabilă”. Fără a preciza in detaliu
coordonatele dezvoltării durabile, raportul propune un nou model de dezvotare “care se bazează
pe utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiratiilor
unei generaţii, fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi şi
aspiraţii. În ultimele trei decenii, agenţiile specializate ONU pe de o parte, reprezentate de către
UNESCO şi UNEP şi UICN, respectiv ICSU, pe de altă parte, au dezvoltat, promovat şi realizat
o serie de programe (MAB/UNESCO, IGBP/ICSU) şi proiecte (ex. Diversitas/MAB,
LOICZ/IGBP, LUCC/IGBP) regionale şi globale de investigare, colectare şi evaluare a datelor şi,
respectiv, de analiză şi sinteză care au probat dimensiunile planetare ale “crizei ecologice”, ale
fazei critice în care se află relaţiile dintre dinamica/dezvoltarea sistemelor economice, şi dinamica
structurilor naturale ale ierarhiei ecologice respectiv, în care s-a subliniat necesitatea unor
schimbări fundamentale în modelul de dezvoltare socioeconomică şi în relatiile dintre economie
şi sistemele ecologice Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii naturale,
schimbări care trebuie să conducă la armonizarea intensitaţii şi calitătii dezvoltarii socio-
economice cu capacitatea productivă si de suport a celor din urmă. Rezultatele acestor programe
de analiză şi sinteză au fost integrate parţial in două lucrări de referinţă publicate de către UICN:
“Strategia mondială a conservării” (1980) şi “Carrying for the Earth“ (1991) şi în care conceptului
de “dezvoltare durabilă/ sustenabilă” i se confera un conţinut semnificativ. În aceste lucrări,
conceptul de dezvoltare durabilă pare să se desprinda din două laturi complementare ale
conceptului de “conservare a naturii”, una reprezentată de reacţia contra teoriei economice care
consideră resursele biologice generate în sistemele ecologice naturale ca bunuri fără valoare de
piaţă , exterioare procesului de dezvoltare propriu-zis şi în mod eronat inepuizabile ( Reid , 1993)
şi a doua de ordin moral , care obligă la reacţii consistente faţă de efectele alarmante al globalizării
procesului de deteriorare a Capitalului Natural , calităţii mediului şi stării de sănătate a populaţiei
umane .

Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii de evoluţia exponentială a efectivelor

populaţiilor umane şi respectiv, de modelul social şi economic de dezvoltare, atinsese “nivelul
critic”, suficient pentru a determina mobilizarea structurilor executive şi politice naţionale,
regionale şi globale, precum şi a unor componente din structura societaţii civile (organizaţii

5
ştiinţifice, ONG-uri active în domeniul conservării naturii şi protecţiei mediului), cu scopul de a
dezbate şi a elabora “un nou model de dezvoltare socio-economică” care să reflecte cu acurateţe
evoluţia conceptului de “dezvoltare durabilă/ sustenabilă” şi de acces la tehnologiile performante
şi, respectiv, de a crea premisele exprimării voinţei politice, de a declanşa şi orienta “tranziţia
socio-economică globală” către un model socioeconomic viabil pe termen lung. Procesul amplu
de dezbatere şi elaborare a unei noi strategii de dezvoltare socio-economică globală, de identificare
a mecanismelor juridice şi financiare adecvate pentru a orienta şi controla tranziţia la scară
planetară a sistemelor economice pe direcţia modelului de dezvoltare durabilă şi de a proiecta noi
structuri constituţionale, s-a derulat in perioada 1991-1992 şi a fost susţinut de structuri
guvernamentale şi politice din 181 state şi peste 200 ONG din tot atâtea ţări. Acest proces s-a
derulat sub auspiciile ONU în patru etape distincte (august 1990-martie 1992), în care s-au
elaborat, dezbătut şi negociat o serie de documente-cheie care, ulterior, în cadrul Conferinţei ONU
pentru Mediu şi Dezvoltare , (UNCED) din 3-4 iunie 1992, organizată la Rio de Janeiro (Brazilia)
au fost completat , finalizate şi adoptate parţial de către Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă
şi calitatea vieţii experţi şi de către delegaţiile la cel mai înalt nivel din 181 de state ale lumii.
Principalele documente adoptate în cadrul UNCED/Rio sunt: Declaraţia politică de la Rio asupra
mediului şi dezvoltării ; Convenţia cadru privind modificările climatice; Convenţia asupra
diversiunii biologice; Convenţia asupra controlului procesului de deşertificare şi Agenda 21. (A se
vedea infra 4.2.B) Datorită implicaţiilor politice, religioase şi juridice, una din cele mai importante
probleme, de a cărei soluţionare depinde in mare măsură menţinerea dinamicii sistemului socio-
economic global pe traiectoria modelului de dezvoltare durabilă şi anume “dinamica exponentială
a efectivului populaţiilor umane şi implicaţiile sale asupra dezvoltarii economice “ a fost numai
colateral dezbătută şi a fost amânată pentru a fi subiect al Conferinţei ONU asupra Populaţiei şi
Dezvoltării (Cairo , Septembrie , 1994). Documentele adoptate la Conferinţa ONU asupra relaţiei
mediu-dezvoltare reflectă un nou mod de abordare faţă de etapele anterioare precum şi experienţa
acumulată in aproximativ două decenii de activitate intensă in domeniul protecţiei mediului.
Aceste documente sunt rezultatul unui proces de evaluare şi integrare a modului în care a evoluat
şi a fost abordat antagonismul/criza în relaţiile dintre “dezvoltare “şi “mediu” precum şi stadiul
medierii conflictului de interese dintre “nordul dezvoltat şi sudul în curs de dezvoltare “.
Conferinţa şi documentele adoptate au plasat problemele care privesc relaţia mediu şi dezvoltare
într-un alt paln şi au deschis Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii astfel pe de
o parte posibilitatea interpretării constrângerilor, lacunelor şi incertitudinilor de ordin conceptual,
procedural şi instituţional , iar pe de altă parte concentrarea efortului pentru extinderea procesului
de fundamentare teoretică a modelului conceptual asupra relaţiei “dezvoltare –mediu”,
perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului procedural şi a sistemului instituţional .
6
 1.2 Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naștere ca răspuns la apariția problemelor de

mediu. Conferința privind mediul de la Stockholm din 1972 este momentul în care se recunoaște
că activitățile umane contribuie la deteriorarea mediului înconjurător, ceea ce pune în pericol
viitorul Planetei.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut, abia după Conferința
privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în vara anului 1992,
cunoscută sub numele de ”Summit-ul Pământului”. Aceasta a avut ca rezultat elaborarea mai
multor convenții referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de
carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a
fost elaborată și Agenda 21 – Planul de susținere a dezvoltării durabile.

Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut în vedere la fundamentarea

managementului strategic şi integrat al dezvoltării durabile. Un criteriu de sustenabilitate
presupune că, la un nivel minim, generaţiile viitoare nu ar putea să trăiască mai rău decât
generaţiile actuale. În afară de eliminarea ratei de discount pozitive, criteriul valorii actuale poate
fi completat cu alte criterii, cum este, de exemplu, sustenabilitatea. Criteriul sustenabilităţii cere
îndeplinirea condiţiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre
generaţiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată
pe autonomie şi auto regenerabilitate realizată cu ajutorul şi transferul tehnologiilor adecvate,
participarea, valorificarea condiţiilor locale şi a diversităţii, echitabilitatea intergeneraţională,
viziunea sacră asupra vieţii. Sustenabilitatea presupune selecţia şi desfăşurarea tehnologiilor care
soluţionează probleme cu cât mai puţine opţiuni viitoare posibile.

Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă
din anul 1993, sunt următoarele:

-menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;

-menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;

-evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului înconjurător.

În anul 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltării durabile de la Salzburg, Austria, a cuprins în
grupul de criterii ale dezvoltării durabile: umanismul şi calitatea ridicată a vieţii, prezervarea
diversităţii culturale şi regionale, distribuţia echitabilă a bogăţiei şi resurselor, supravieţuirea
umană, prezervarea deteriorării ireversibile sau exploatării resurselor naturale, stabilizarea în
interiorul capacităţii purtătoare a ecosistemelor, prezervarea biodiversităţii.
7
Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe
termen lung (15–20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt şi mediu, şi aplicarea unui set
de principii şi criterii validate eficient pe plan internaţional, astfel:

 Echitatea intergeneraţională este o cerinţă sine căreia generaţia prezentă are dreptul de a
folosi şi beneficia de resursele pământului, cu obligaţia de a ţine seama de impactul pe
termen lung al activităţii acesteia şi de a susţine baza de resurse şi mediul global şi în
beneficiul generaţiilor viitoare.
 Precauţia reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acţiuni de răspuns
(contracarare) la ameninţările legate de pagubele serioase şi ireversibile cauzate sănătăţii
umane şi/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informaţie ştiinţifică necesară.

 Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează

consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale
prelucrării şi valorificării produselor de piaţă.

 Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane şi a capitalului natural

de fenomenele şi procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiţii şi costuri de
modernizare, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii
este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor după ce acestea s-au produs.

 Substituţia presupune înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de

resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin
dăunătoare.

 Principiul „poluatorul plăteşte” sau al internalizării costurilor marginale externe

(externalităţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţă pentru ca poluatorii să
suporte în totalitate costurile sociale şi de reflectate în preţurile şi tarifele bunurilor şi
serviciilor.

 Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea

unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile care generează beneficii
marginale la părţile terţe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecţia
mediului, educaţie, dezvoltare regională, întreprinderi mici şi mijlocii etc.).

8
  Participarea publică presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi
resursele sale, cu anumite excepţii justificate (informaţii confidenţiale de afaceri), dreptul
publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului şi al resurselor sale şi de a lua
în considerare consecinţele acestora, posibilitatea de a reacţiona a părţilor implicate
(interesate) din societatea civilă, dreptul de a cunoaşte din timp posibile riscuri de mediu
şi asupra resurselor.

 Principiul bunei guvernări prevede ca autorităţile şi instituţiile statului să-şi desfăşoare

activitatea transparent, eficient şi onest, în condiţiile prevenirii şi penalizării poluării şi
ale promovării protecţiei mediului.

 Parteneriatele privat-public şi public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter şi intra-

instituţională, între părţile interesate (stakeholders) reprezentate de autorităţi şi instituţii
publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi oameni de afaceri, care împreună pot
obţine, prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, o valoare adăugată superioară pentru
sustenabilitatea creşterii economice la nivelurile macro şi microeconomic.

 Cooperarea între state include responsabilități comune, dar diferenţiate, în funcţie de

nivelul de dezvoltare a ţărilor; se pot aplica o serie de abordări diferenţiate în ceea ce
priveşte obligaţiile economico-financiare pentru protecţia mediului la nivel local, regional
şi internaţional, ţările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai
mare, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea de asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare sau cu
economie de piaţă emergentă.

Abordarea statelor lumii în ceea ce priveşte tipologia strategiilor dezvoltării durabile relevă
următoarele categorii:

-strategia cuprinzătoare, multidimensională, care să încorporeze într-un singur document şi proces

pilonii economic, social şi ambiental ai dezvoltării durabile, în conformitate cu recomandările
Agendei 21 privind strategiile naţionale ale dezvoltării durabile; de regulă, cea mai mare parte a
ţărilor atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare, au elaborat acest tip de strategie;
-strategii ale dezvoltării durabile pe domenii sau probleme (apă, aer, ecoeficienţă, resurse, sisteme
informaţionale etc.), în care se stabilesc obiective şi politici pentru un singur domeniu în contextul
întregii economii;
-strategii sectoriale ale dezvoltării durabile (de exemplu: transport, sănătate, educaţie etc.) care pot
fi considerate substrategii ale strategiei naţionale;
9
-strategiile dezvoltării economiei naţionale, care integrează dezvoltarea durabilă în sensul
includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a ţării din punctul de
vedere al influenţării reciproce dintre diferitele domenii şi medii.

În multe ţări, strategiile dezvoltării durabile nu sunt, din păcate, consacrate legal, oficial, printr-un
for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). În unele ţări, însă, există un mandat legal pentru
strategiile dezvoltării durabile la nivel parlamentar.

10
 CAPITOLUL II EDUCAȚIA ECOLOGICĂ ACȚIUNE PENTRU
PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

2.1 Concept și definiție

În anul 1970 în Nevada (SUA), la conferinţa IUCN (Uniunea Internaţională pentru

Conservarea Naturii), specialiştii şi cercetătorii au definit educaţia ecologică ca fiind: “ ... procesul
prin care sunt recunoscute valori şi clarificate concepte pentru a se putea dezvolta abilităţi şi
atitudini necesare înţelegerii şi aprecierii relaţiilor dintre om, cultura din care face parte şi mediul
biofizic. Educaţia ecologică include de asemenea, exersarea luării unei decizii şi formularea unui
cod propriu de conduită privind calitatea mediului”.

La baza conceptul de educaţie ecologică se află două noţiuni fundamentale: mediul natural,
calitatea şi degradarea mediului. Mediul natural este o noţiune fundamentală care stă la baza
ecologiei ca ştiinţă. În Legea protecţiei mediului nr.137/1995 mediul este definit ca ,,ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului”. Definiţia a fost preluată şi în art.1 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.195/2005 privind protecţia mediului. Cei doi termeni: calitatea mediului (care vizează însuşirile
esenţiale ale acestuia, în raport de calitatea condiţiilor naturale) şi degradarea mediului (definit ca
afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzată în principal de poluarea antropică)
interacţionează, influenţându-se reciproc.

Educaţia pentru mediu nu este doar o forma de educaţie, un instrument în rezolvarea

problemelor de mediu sau în gestionarea resurselor naturale. Este un proces de o dimensiune
esenţială în recunoaşterea valorilor mediului înconjurător şi definirea conceptelor privind mediul
având ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii. Acest tip de educaţie urmăreşte inducerea, în special
în instituţiile de învăţământ, a dinamicii sociale cu privire la educaţie (cunoştinţe, deprinderi,
motivaţii, valori), care să stimuleze dezvoltarea personală, abordarea colaborativă şi critică, dar şi
asumarea responsabilităţilor cu privire la deciziile luate pentru menţinerea calităţii mediului. În
procesul de învăţare, educaţia ecologică este similară cu educaţia pentru protecţia mediului, fiind
diferenţiată de aceasta prin trei abordări esenţiale:

Partea teoretică - Educaţia despre mediu care asigură înţelegerea modului de funcţionare a
sistemelor naturale, a impactului activităţilor umane asupra sistemelor naturale ; dezvoltă

11
capacităţile investigative şi gândirea critică. Stă la baza formării unui suport cognitiv care să
permită apoi, participarea la luarea deciziilor de mediu.

Partea aplicativă - Educaţia în mediu asigură experienţa practică a învăţării, prin contactul
direct cu componentele mediului, dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de investigaţie pe teren,
stimulează preocuparea faţă de mediu.

Concluzii - Educaţia pentru mediu – finalizează educaţia în şi despre mediu, dezvoltă sensul
responsabilităţii faţă de mediu, motivaţia şi abilităţile de a participa la îmbunătăţirea calităţii
mediului. Promovează dorinţa şi capacitatea de a aborda un stil de viata compatibil cu conceptele
dezvoltării durabile. Oferă profesorilor posibilitatea de a contribui împreună cu elevii la buna
gospodărire a resurselor naturale abordând astfel componente ale educaţiei morale, estetice,
politice.

Educaţia ecologică este un proces educaţional format din cinci elemente bazate pe concepte
individuale:

- Conştientizarea “să ajuţi oamenii să devină conştienţi de faptul că sunt alegeri pe care ei le pot
face în calitate de consumatori, dar aceste alegeri pot avea multiple implicaţii asupra mediului
înconjurător”;

- Cunoştinţele “ ajută la înţelegerea interrelaţiilor din lumea vie, astfel încât oamenii să înţeleagă
cum interacţionează cu mediul, ce probleme pot apărea precum şi cum pot fi acestea rezolvate”

- Atitudinile „tendinţe consistente de selectare preferenţială a unor alternative de răspuns în situaţii

specifice, pornind de la valori sau caracteristici personale stabile”;

- Aptitudinile - abilităţi, talentele şi aptitudini - cu caracter individual “eficienţă şi competenţe în

efectuarea sau rezolvarea cu succes a unor sarcini sau activităţi specifice”.

- Implicarea încurajează elevii să-şi aplice cunoştinţele dobândite, să participe activ la luarea
deciziilor, să-şi susţină propria opinie. Acest proces poate duce la schimbarea comportamentului
individual şi creşterea încrederii de sine.

Particularităţile educaţiei ecologice reies din însăşi definiţia conceptului şi anume: elevul trebuie
să conştientizeze şi să-şi asume responsabilităţi în ceea ce priveşte mediul în care trăieşte; trebuie
să ofere tinerilor posibilitatea să-şi exprime liber ideile personale şi să ia atitudine atunci când e
cazul; înţelegerea problemelor de mediu nu se rezolvă de la sine, pentru a percepe mediul la
adevărata valoare, elevii trebuie să vină în contact cu natura, iar educaţia pentru protecţia mediului
să fie privită ca un ”mod de viaţă”.

12
 2.2 Abordările educației ecologice

Originile educaţiei ecologice sunt legate de momentul în care omul conştientizează relaţia
dintre el şi biosferă, prin evaluarea rolului său în menţinerea sau deteriorarea echilibrelor naturale.
Localizarea în timp a acestei preocupări nu se poate realiza în mod precis. Apar relatări referitoare
la relaţia om - natură în folclorul diferitelor popoare dar şi în scrierile biblice. Pe măsură ce omul
a început să înregistreze în scris elemente din istoria sa recentă, au început să fie mai numeroase
relatările cu privire la acţiuni de conservare a naturii.

Educaţia ecologică cunoaşte trei abordări principale:

1. Educaţia despre mediu: asigură înţelegerea modului de funcţionare a sistemelor naturale;

asigură înţelegerea impactului activităţilor umane asupra sistemelor naturale; dezvoltă capacităţile
investigative şi gândirea critică. Nu implică însă formarea unor comportamente pozitive faţă de
natură, dar stă la baza formării unui suport cognitiv care să permită participarea informată la
luarea deciziilor legate de mediu. Multe arii curriculare şi domenii ale cunoaşterii (ştiinţele
naturale şi sociale, artele, etc), ca şi activităţile non- şi in-formale pot contribui la realizarea
obiectivelor acestui tip de educaţie.

2. Educaţia în mediu: asigură relevanţa, realitatea şi experienţa practică a învăţării, prin contactul
direct cu componentele mediului (fie că este vorba de mediul urban, natural sau tehnologic);
dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de investigaţie pe teren; dezvoltă capacitatea de apreciere
estetică; asigură conştientizarea şi stimulează preocuparea faţă de problemele de mediu.
3. Educaţia pentru mediu: finalizează educaţia în şi despre mediu; dezvoltă sensul responsabilităţii
faţă de mediu; dezvoltă eco-etica; dezvoltă motivaţia şi abilităţile de a participa la
îmbunătăţirea stării mediului; promovarea dorinţei şi capacităţii de a aborda un stil de viaţă
compatibil cu utilizarea adecvată şi responsabilă a resurselor. Educaţia pentru mediu oferă
educatorilor posibilitatea de a realiza, din punct de vedere teoretic şi practic, o contribuţie
hotărâtoare la buna gospodărire a naturii, necesitând stabilirea de legături între educaţia de mediu,
educaţia morală, educaţia estetică, educaţia politică, etc.

Întrucât deciziile privind dezvoltarea societăţii sunt bazate pe consideraţii (de obicei implicite),
privind ceea ce este bun, util, frumos, etc, o persoană educată trebuie să poată formula întrebări
de tipul: Cine a luat această decizie? După ce criteriu? Cu ce scop? Consecinţele pe termen lung
sunt luate în calcul?, pe scurt trebuie să ştim ce alegeri au fost făcute şi de ce sistem de valori au
fost determinate. Reflectând la punctele tari şi slabe ale acestor trei abordări ale educaţiei ecologice
şi la relaţia cu transformarea valorilor necesară promovării unui stil de viaţă care să respecte natura,
s-a ajuns la situaţia în care mulţi educatori să evidenţieze supremaţia educaţiei pentru mediu ca
13
fiind singura care aduce o adevărată modificare comportamentală, iar educaţia în şi despre mediu
fiind eficiente doar în măsura în care furnizează baza cognitivă şi instrumentală a educaţiei pentru
mediu.

După aprope 30 de ani în care s-a conştientizat bogăţia şi amploarea educaţiei ecologice s-a ajuns
la concluzia că natura nu este doar un obiect de studiu sau un subiect printre celelalte materii
şcolare, nu este nici o constrângere în calea dezvoltării pe care am dori-o durabilă, ci este creuzetul
în care se formează identitatea fiecăruia dintre noi.

Educaţia ecologică nu este doar o „formă de educaţie", nu este doar un instrument în rezolvarea
problemelor de mediu sau în gestionarea resurselor naturale. Este vorba despre o dimensiune
esenţială a educaţiei fundamentale care implică sfera interacţiunilor ce stau la baza dezvoltării
personale şi sociale: interacţiunile cu sine ce vor genera construierea identităţii personale, sfera
interacţiunilor cu ceilalţi (construcţia relaţiilor inter-umane) şi sfera interacţiunilor cu mediul.
Educaţia pentru mediu urmăreşte inducerea unei dinamici sociale, mai întâi la scară comunitară
apoi la scară socială, favorizând abordarea colaborativă şi critică a realităţilor socio economice şi
de mediu, cât şi o căutare autonomă şi creativă a soluţiilor corespunzătoare.

Pentru a interveni în mod adecvat, formatorul trebuie să ia în consideraţie multiplele faţete ale
mediului, ceea ce corespunde numeroaselor moduri de a-l înţelege59:

• Mediul-natură (de respectat, de apreciat, de conservat). La baza problemelor socio-ecologice

actuale se află alterarea realţiilor între om şi natură. Este necesară reconstruirea apartenenţei faţă
de natură a populaţiei umane prin refacerea legăturilor cu propria identitate, cultură şi tradiţie.

• Mediul-resursă (de gestionat, de împărţit). Nu poate exista viaţă în afara ciclurilor bio-geo-
chimice. Educaţia pentru mediu implică o educaţie pentru un consum responsabil al resurselor,
pentru împărţirea echitabilă a acestora între membrii societăţii actuale, ca şi între cea actuală
şi generaţiile viitoare, pentru gestionarea resurselor comune ca şi a deşeurilor rezultate din
utilizarea resurselor.

• Mediul-problemă (care trebuie prevenită şi rezolvată). Face apel la dezvoltarea abilităţilor

de investigare critică a realităţii imediate şi de diagnosticare a problemele care se ivesc.

• Mediul-sistem (care trebuie înţeles pentru a putea pătrunde complexitatea fenomenelor naturale).
Cunoşterea diversităţii, bogăţiei mediului înconjutător, identificarea „nişei" ocupată de fiecare
specie în ecosistemul global, necesită o perspectivă sistemică care să asigure înţelegerea legăturilor
între local şi global, între trecut, prezent şi viitor, între sferele politică, socială şi ecologică, între
modul de viaţă, sănătatea umană şi mediu, etc.

14
• Mediul de viaţă (de cunoscut, de amenajat). Este cel în care se derulează viaţa cotidiană, şcoala,
casa, locul de muncă, transporturile, etc. O primă etapă în educaţia pentru mediu constă în
explorarea şi redescoperirea propriului mediu de viaţă, a realităţii cotidiene, cu o privire critică;
Mediul imediat poate deveni creuzetul în care se formează responsabilitatea fată de mediu, unde
copii sau tinerii învaţă să devină gardianul, utilizatorul şi constructorul responsabil al unei „case
comune".

• Mediul-biosferă (coabitarea cu/respectarea altor specii). Pune în evidenţă interdependenţa

realităţilor socio-ecologice la scară planetară şi necesitatea unui echilibru dinamic în acest mod
se poate realiza o interfaţă între educaţie pentru mediu şi educaţia pentru dezvoltarea durabilă,
privind Terra ca o matrice a vieţii, locul unei solidarităţi internaţionale care să se ancoreze în
reflectarea modului de a înţelege dezvoltarea în diferite societăţi umane.

• Mediul-proiect.. Asigură angajarea, parteneriatul în scopul realizării schimbărilor dorite (de

comportament, de mentalitate, etc). Mediul este un complex ansamblu de elemente şi numai o
abordare cooperativă poate favoriza o mai bună înţelegere a problemelor de mediu şi o intervenţie
mai adecvată pentru rezolvarea lor. • Mediul-teritoriu. Poate fi evidenţiat în cazul populaţiilor
locale/ tradiţionale ataşate puternic locului în care trăiesc.

• Mediul- peisaj. Pune în lumină dinamica evoluţiei istorice, geografice a unei arii. în acest caz
raportul cu mediul este în general determinat contextual şi cultural. In concluzie, o educaţie pentru
mediu cantonată doar în una dintre dimensiunile menţionate anterior nu poate fi decât limitativă şi
incompletă. Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii rezultată dintr-un consens
al domeniilor economice, sociale şi ecologice şi care permite gestionarea diversităţii bio-culturale.
Etica durabilităţii a rezultat dintr-o „euristică a fricii" asociată cu actuala criză a securităţii
personale şi sociale, în care se include şi preocuparea pentru donarea umană. Dezvoltarea durabilă
nu trebuie să fie un scop în sine ci un drum de parcurs, jaloanele urmând a fi stabilite de fiecare
societate/comunitate în parte. De aici se poate delimita un nou concept, acela de educaţie pentru
un viitor viabil care are avantajul de a propune un cadru integrator al diferitelor dimensiuni ale
educaţiei contemporane (relative la pace, democraţie, mediu, cooperare interaţională). Problema
este că acest cadru este reductiv pentru educaţia pentru mediu, care se limitează la a fi un simplu
instrument, printre multe alte forme de educaţie "tematică", în serviciul dezvoltării durabile,
pierzând recunoaşterea ca spaţiu de abordare inter- şi transdisciplinară.

15
 CAPITOLUL III EDUCAȚIA ECOLOGICĂ ȘI IMPORTANȚA PENTRU
DEZVOLTAREA DURABILĂ

3.1 Conceptul de educație pentru dezvoltare durabilă

Importanţa educaţiei este deosebită deoarece calitatea oricărei strategii sau plan de acţiune,
calitatea infrastructurii instituţionale şi a instrumentelor economice legale, ca şi implementarea lor
eficientă sunt strict dependente de participarea unui public bine informat şi educat, a factorilor de
decizie şi politici cu pregătire adecvată, precum şi a experţilor.

O condiţie fundamentală pentru garantarea dezvoltării durabile este identificarea principalelor

mecanisme şi instrumente necesare organizării programelor specifice sistemului de învăţământ şi
a celor organizate în afara acestuia în vederea educării, formării şi informării resurselor umane,
pentru a acţiona eficient la blocarea deteriorării capitalului natural. Tranziţia către o dezvoltare
durabilă presupune schimbarea menta‑ lităţilor, a modului de a gândi şi de a acţiona faţă de mediul
înconjurător astfel încât impactul uman să se menţină în cadrul domeniului de stabilitate al
sistemelor ecologice.

Rezultă astfel necesitatea pregătirii publicului larg pentru schimbările care pot fi contradictorii
cu sistemul de valori cu care este obişnuit. Este necesară schimbarea atitudinilor personale şi a
practicilor care se referă la utilizarea mai eficientă a resurselor, dar şi la modificarea mecanismelor
economice pe plan naţional şi internaţional, a comerţului şi politicilor interstatale de cooperare
pentru realizarea tranzi‑ ţiei către un model de dezvoltare durabilă.

Componentele unui program de educaţie ecologică ce conţine obiectivele dezvoltării durabile

urmăresc dezvoltarea abilităţilor de:

• a gândi în perspectivă, previzionar şi planificativ;

• a considera valoarea problemelor din mai multe perspective şi a lua decizii bine
informate;
• a acumula cunoştinţe şi a fi responsabil, pentru a dispune de sugestii pentru
acţiunile bazate pe o judecată echilibrată;
• a înţelege conceptele de bază;
• a gândi sistemic şi a privi lumea prin prisma interconexiunilor ce se stabilesc la nivelul
său;
• a forma şi folosi deprinderi în procesele cunoaşterii, cercetării, acţionării, iniţierii,
imaginaţiei, realizării de conexiuni şi judecăţi de valoare.
Educaţia ecologică necesită introducerea conceptelor dezvoltării durabile în curriculum. În
16
acest fel, va creşte înţelegerea şi responsabilizarea elevilor cu privire la acţiunile lor faţă de
mediu. Integrarea dezvoltării durabile în educaţia ecologică urmăreşte crearea unui cetăţean
informat cu privire la mediu şi problemele asociate acestuia şi motivat să colaboreze la
rezolvarea acestor probleme. În educaţia ecologică nimeni nu trebuie să se afle singur, întrucât
efor‑ tul care se face astăzi, şi se amplifică, este planetar.

Educaţia pentru dezvoltare durabilă impune o reorientare a sistemului curent, bazat exclusiv pe
oferirea de informaţii, către unul bazat pe tratarea de probleme și identificarea soluţiilor posibile.

Instituţiile de învăţământ din sistemul formal joacă un rol important în dezvoltarea capacităţilor
de la vârste fragede, oferind cunoștinţe și influenţând atitudinile și comportamentul. Este important
să se asigure o bună cunoaștere în ceea ce privește dezvoltarea durabilă (DD) de către toţi elevii și
studenţii, iar aceștia trebuie să fie conștienţi de efectele deciziilor ce contravin unui proces de
dezvoltare durabilă. O instituţie de învăţământ, în întregul ei, inclusiv elevii, studenţii, profesorii,
directorii și părinţii, ar trebui să urmeze principiile de dezvoltare durabilă.

Este importantă sprijinirea activităţilor de educaţie informală și non-formală pentru dezvoltare

durabilă, deoarece acestea sunt un complement esenţial al educaţiei formale, inclusiv în cazul
formării adulţilor. EDD non-formală are un rol special, deoarece este mai des centrată pe cel
format, pune accent pe participare și promovează învăţarea pe tot parcursul vieţii. Educaţia
informală la locul de muncă adaugă valoare atât angajaţilor, cât și angajatorilor. Prin urmare,
cooperarea între actorii implicaţi în diversele forme de EDD ar trebui recunoscută și încurajată.

17
 3.2 Conștientizarea importanței educației ecologice în RM

Asimilarea experienței comunitare în domeniul conservării biodiversității și respectiv a

protecției mediului și respectiv educația ecologică este recunoscută ca una dintre prioritățile
politicii de aderare a RM la Uniunea Europeană. Diseminarea informaţiei privind standardele și
strategiile Pan-Europene spre care tindem reprezintă o condiție elementară atât în abordarea
procesului la nivel național cât și în integrarea eficientă a eforturilor proprii în procesul global de
conservare a biodiversității.

Într-o lume în schimbare rapidă, puternic afectată de impactul antropic, circulația liberă a
informației și colaborarea la nivel național și internațional reprezintă elemente cheie ale efortului
comun pe care trebuie să-l facă umanitatea pentru a reduce și respectiv a stopa declinul
biodiversității

Așa cum este clar stipulat într-o serie de documente internaționale (Convenția asupra Conservării
Biodiversității, Agenda 21, etc.) și ale Uniunii Europene (Directiva Habitate, Planul de Acțiune
pentru Grădinile Botanice etc.), o serie de sarcini și responsabilități majore revin grădinilor
botanice din întreaga lume.

Acest proiect este orientat către problemele majore ale conservării fitodiversității prin educație
ecologică, probleme în care trebuie să se implice și Grădina Botanică din Republica Moldova la
fel cum sunt implicate și toate Grădinile Botanice din România.

AO Ecospectru pe parcursul a 12 luni promovează fondarea centrului de educație ecologică și

demararea apelului către societatea civilă că Grădina Botanică trebuie să joace un rol vital în
realizarea educației ecologice. Conservarea biodiversității și implicit a diversității plantelor
reprezintă deziderate prioritare ale umanității, care nu pot fi însă atinse fără educaţie. Activitățile
planificate de către Asociația Obștească, desfășurate în cadrul Grădinii Botanice Chișinău, oferă
oamenilor oportunitatea de democratizare a tinerii generații de a învăța despre plante, despre
habitatele în care trăiesc, despre ceea ce le amenință, despre rolul fundamental pe care îl au în viața
noastră de zi cu zi și despre necesitatea utilizării raționale a resurselor vegetale ale planetei. Centrul
de educație ecologică în cadrul Grădinii Botanice poate juca un rol semnificativ în formarea
atitudinii progresive fața de o abordare democratică la luarea deciziilor cu privire la protecția
mediului. În momentul de față este unanim recunoscută atât poziția de element vital pe care o dețin
plantele în contextul zestrei naturale mondiale cât și aceea de resursă esențială pentru existența
planetei (Convenția asupra Diversității Biologice 1992; Declarația de la Gran Canaria privind
Programul Global de Conservare a Plantelor 2000).

18
Grădinile Botanice au jucat de-a lungul timpului un rol semnificativ în istoria și dezvoltarea
culturală a popoarelor. Astăzi, într-o lume aflată în schimbare, afectată puternic de impactul
antropic, sarcinile acestor instituții se amplifică și se diversifică, în tendința de a contribui cât mai
eficient la salvarea patrimoniului natural al planetei. Într-o abordare destul de generoasă și
acceptabilă, Grădinile Botanice sunt considerate ”instituții ce adăpostesc colecții de plante vii bine
identificate, utilizate în scopul cercetării științifice, al conservării diversității plantelor, al
informării și al educației”. Unele dintre cele mai frecvente activități desfășurate de către grădinile
botanice pot fi menționate ca fiind deosebit de semnificative, și anume următoarele:

 Educație ecologică pentru copii și adulți;

 Informarea publicului utilizând centrele de documentare, muzeele, și bibliotecile proprii;
 Perfecționarea formatorilor;
 Turism, promovarea valorilor culturale și recreerea publicului;
 Cercetări asupra florei spontane, asociate cu proiecte de conservare ex situ și in situ;
 Bănci de țesuturi și semințe.

Precum a fost menționat, Grădina Botanică joacă un rol deosebit de semnificativ în a demonstra
că plantele sunt de o importanță fundamentală pentru viața nostră zilnică și că utilizarea lor
durabilă este crucială pentru viitorul umanității.

Grădina Botanică deasemenea are sarcina de a disemina informațiile referitoare la activitățile

științifice și tehnologiile noi care ar putea afecta negativ, într-un viitor apropiat, viața fiecărui
locuitor al planetei. De altfel, educația ecologică este o cerință imperativă, inclusă în toate
strategiile și convențiile internaționale majore (CBD, Agenda 21), este o necesitate în dezvoltarea
conștiinței ecologice și a atitudinii de respect față de natură.

Grădina Botanica (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei beneficiază de un număr mare de

vizitatori de diferite vârste și reprezintă locul excepţional pentru atingerea mai multor deziderate.
Prin prisma acestei abordări, Grădina Botanica planifică prin intermediul proiectului dat:

o să se dezvolte ca centru de educație pentru mediu;

o să se promoveze la nivelul învățământului preuniversitar ca centru de educație ecologică
pentru elevi;
o să reprezinte o resursă prioritară pentru învățământul superior;
o să ofere publicului larg informații despre lumea plantelor, folosind cele mai variate modalități;
o să organizeze întruniri și dezbateri pe probleme de specialitate pentru un auditoriu cât mai
diferit și în modul cel mai adecvat.
19
Realizarea acestor deziderate vor fi realizate împreună cu personalul calificat din cadrul Grădinii
Botanice (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei prin elaborarea unui plan de educație
ecologică care să se adreseze unor grupuri țintă, bine identificate și prin dotarea corespunzătoare
cu echipamente și facilități tehnice.

Totodată, Grădina Botanică prin tot ceea ce a acumulat de-a lungul timpului (colecțiile de plante,
bibliotecă, herbar, etc.) reprezintă pentru umanitate o zestre științifică și culturală destul de
valoroasă. În acest context avem responsabilitatea de a păstra, îmbogăți și transmite această zestre
generațiilor viitoare.

Pentru atingerea acestui obiectiv Grădina Botanică trebuie să facă cunoscută:

o valoarea patrimoniului existent;

o valoarea sa în istoria și dezvoltarea istorică a botanicii;
o valoarea colecțiilor adăpostită în teren, herbar, bibliotecă;
o valoarea turistică și recreativă.

Diseminarea acestei informații sub diverse forme (electronic, publicații, celebrarea aniversărilor
semnificative, expoziții simpozioane, acces la colecții etc.) este o prerogativă atât către specialiști
cât și către nespecialiști, reprezintă necesitatea pentru cunoașterea, înțelegerea și aprecierea la justa
valoare a tot ceea ce adăpostește grădina botanică.

Educația non-formală a existat dintodeauna, dar astăzi ea trebuie să devină din ce în ce mai
organizată și planificată. În contextul accentuării nevoilor de educație permanentă, învățarea în
sistem nonformal ocupă un loc din ce în ce mai important. În domeniul educației ecologice este
importantă nu doar validarea învățării nonformale prin certificate sau diplome, ci și crearea unui
cadru metodologic de formare care să permită dezvoltarea unor programe educative coerente și
eficiente de către instituție și factorii implicați (ONG și Grădina Botanică) este o necesitate.

Având în vedere complexitatea educației ecologice privind protecția biodiversității, proiectul dat
îşi propune să demareze în același timp și dobândirea de cunoștințe, dar și formarea de
valori, atitudini și compartimente.

Avantajele educație ecologice în cadrul Grădinii Botanice sunt:

o de a permite descoperirea unor cunoștințe pornind de la realități concrete;

o de a oferi posibilități de exersare și schimbare a comportamentelor sau a deprinderilor (de
exemplu, programe de educație privind educația pentru conservarea diversității plantelor);
o de a asigura reactualizarea rapidă a cunoștințelor din mai multe domenii ale protecție mediului;
20
o de a oferi posibilități concrete de acțiune în mediul înconjurător (programe de cultivare a
plantelor pentru copii, protejarea plantelor);
o de a dezvolta spiritul cetățănesc prin participare activă la viața comunităților;
o de a contribui la conștientizarea și înțelegerea unor situații sau realități complexe;
o de a asigura influențe educative asupra unui public mai larg sau a familiilor defavorizate;
o de a crea ocazii de petrecere a timpului liber (tururi ghidate în lumea plantelor, organizarea
expozițiilor, etc.).

Deși în Republica Moldova există anumite preocupări pentru educația populației privind protecția
biodiversității pentru dezvoltarea durabilă, nu există un centru de educație ecologică cu cadru
metodologic.

În contextul unei problematici a protecției biodiversității care devine din ce în ce mai acută și
actuală, rolul Grădinii Botanice prin crearea centrului în educația ecologică este de importanță
majoră.

21
 Concluzie

Dezechilibrul ecologic existent la scară globală generalizează îngrijorarea omenirii şi

motivează creşterea cererii de educaţie ecologică. Sănătatea planetei depinde de atitudinea fiecărui
cetăţean faţă de ecosistemul cu care interacţionează.

Un obiectiv extrem de important pentru viitorul omenirii este acela de a asigura îmbunătăţirea
constantă a calităţii vieţii pentru această generaţie şi pentru cele viitoare, în aşa fel încât să fie
respectată moştenirea noastră comună – planeta pe care trăim. Pentru a îndeplini acest obiectiv
trebuie să învăţăm constant – despre noi, despre potenţialul nostru, despre limitele noastre, despre
relaţionarea cu ceilalţi şi cu mediul în care trăim.

Educaţia ecologică pentru o dezvoltare durabilă reprezintă o îndatorire pe viaţă care se constituie
într‑o provocare pentru indivizi, instituţii şi societate să vadă ziua de mâine ca pe o zi ce aparţine
tuturor sau nu va aparţine nimănui. Educaţia ecologică este procesul prin care sunt recunoscute
valori şi clarificate concepte pentru a se putea dezvolta abilităţi şi atitudini necesare înţelegerii şi
aprecierii relaţiilor dintre om, cultura din care face parte şi mediul biofizic. Educaţia ecologică
include şi exersarea luării de decizii şi formularea unui cod propriu de conduită privind calitatea
mediului. În declaraţia adoptată în cadrul Conferinţei de la Tbilisi (1977) se afirma că educaţia
ecologică ar trebui să „încurajeze iniţiativa, spiritul de responsa‑ bilitate şi dedicaţie pentru
edificarea unui viitor mai bun”. Obiectivele educaţiei ecologice pot fi astfel descrise în termenii
extin‑ derii şi conştientizării, formării unei baze de cunoştinţe, de atitudini, dezvoltării de abilităţi
şi participării active în procesele de indentificare şi rezolvare a problemelor.

Educaţia ecologică, în contextul lucrării date, este percepută atât drept un principiu al eticii
valorilor, dar şi al activităţii organizatorice în toate sferele vieţii sociale. Din perspectiva
responsabilităţii ecologice, subiectul social valorizează atât comportamentul său, cât şi al
semenilor, ierarhizându-le la propria scară de valori. Cu cât subiectul este mai maturizat din
perspectiva relaţiilor etice, manifestând activism social, cu atât este mai responsabil.

Implementarea principiilor dezvoltării durabile marchează intrarea civilizaţiei umane moderne în

era mediului natural, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai puternic sau chiar
înlăturate. Prin aceasta dezvoltarea durabilă îşi propune să modifice modul în care oamenii percep
problemele cu care se confruntă pe parcursul întregii vieţi. Era mediului înconjurător, în viziunea
dezvoltării durabile, ne arată că progresul este o iluzie, dacă el poate să degradeze condiţiile
necesare pentru viaţă.

22
Formarea şi dezvoltarea responsabilităţii ecologice nu reprezintă un proces neplanificat, ci,
dimpotrivă, este un proces complex prin care statul promovează consecvent politicile de mediu,
cultura juridică, instruirea şi educaţia ecologică.

23
 Bibliografie

1. Aşevschi V., Crivoi A, Igiena mediului: Manual, Tipografia Centrală,

2. Brown L., Flavin Ch., French H., Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 2000, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2000
3. Danii T., Spătaru T., Probleme ale dezvoltării durabile în societatea tranzitivă: (Studii
sociologice), IFSD AŞM, Chişinău, 2003
4. Hendrikse G., Economic sand Management of organization, McGraw Hill Education, UK,
2003.
5. Miron S., Portofoliul european pentru Educaţia Mediului înconjurător: Îndrumar pentru
profesori şi elevi, TEPEE;

6. Mironiuc M., Analiza sistemelor de management ambiental, Politehnium, Iaşi, 2005.

7. Rojanschi V., Bran Fl., Grigore Fl., Elemente de economie şi managementul mediului, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004.
8. Tufescu V., Tufescu M., Ecologia şi activitatea umană, Albatros, Bucureşti, 1981
9.www.scmi-educatie.ro
10. www.mmediu.ro

24
25