principiu esenţial în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre; în cazul în care apare un conflict între o normă comunitară şi o normă naţională contrară, întotdeauna norma comunitară va avea prioritate, deci o forţă juridică superioară.
Ordinea juridică a Uniunii Europene s-a conturat ca o ordine juridică autonomă,
distinctă de ordinea juridică internaţională, trăsătură determinată de spe - cificul funcţionării Uniunii Europene care presupune transferul unor competenţe ale statelor membre către instituţiile Uniunii, în scopul exercitării acestora în comun, deciziile luate de aceste instituţii urmând a face parte din ordinea juridică internă a statelor membre din momentul adoptării lor.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, abordând problematica raportului dintre dreptul
UE şi dreptul statelor membre dintr-o perspectivă teleologică, a statuat că, din scopul avut în vedere la crearea acestei noi ordini juridice, decurge în mod necesar obligati - vitatea aplicării prioritare a normelor UE faţă de legislaţia internă a statelor membre, considerând că Curţile constituţionale europene au manifestat rezerve în a-şi însuşi punctul de vedere al instanţei de la Luxemburg, majoritatea acceptând această prioritate a reglementărilor UE numai în raport cu legislaţia infraconstituţională, nu şi în raport cu Constituţia, care reprezintă expresia manifestării de voinţă a puterii suverane a poporului, şi considerând că temeiul pătrunderii reglementărilor europene în ordinea juridică internă îl constituie Constituţia însăşi şi nu considerentele din deciziile CJUE