Avocat dr.

Sebastian Bodu, MBA

Facultatea de Drept
Universitatea Româno-Americană

ABUZUL DE DREPTUL DE VOT

Bibliografie
D.D. Gerota – Curs de societăți comerciale. Editura Fundației Culturale „Regele Mihai I”, București, 1928/ D.
Gălășescu-Pyk – Aplicarea teoriei excesului de putere în materie de societăți anonime. Revista de drept comercial și
studii economice, anul 1934/ I.N. Fințescu – Considerațiuni asupra noului regim al societăților pe acțiuni în Romania.
Revista de drept comercial și studii economice, anul 1939.

Adunarea generală reprezintă voința juridică a societății. Aceasta este voința

colectivă a persoanei juridice, nu voința asociaților, individual, deoarece societatea
comercială ia decizii în cadrul formal al adunării generale, pe principiul majorității1,
nu al unanimității, iar minoritatea este obligată să accepte hotărârile luate de
majoritate, cu respectarea legii și a actului constitutiv. Votul trebuie dat – zice art.
1361 din Legea societăților – cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și
intereselor legitime ale celorlalți asociați și în conformitate cu interesul societar; un
acționar (sau un administrator ori angajat) nu poate – zice, de această dată, art. 210
din Legea valorilor mobiliare – folosi în mod abuziv poziția sa, prin recurgerea la
fapte neloiale sau frauduloase care au ca obiect lezarea drepturilor privind valorile
mobiliare2 și a altor instrumente financiare deținute, precum și prejudicierea
deținătorilor acestora. Deținătorii valorilor mobiliare – zice în continuare textul legal
– trebuie să își exercite drepturile conferite de acestea cu bună-credință, cu
respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale celorlalți deținători și a interesului
prioritar al societății comerciale, în caz contrar fiind răspunzători de pagubele
provocate.

Articole mai sus citate transpun, în dreptul societar și cel al pieței de capital,
principiul general că titularul unui drept societar ar trebui să îl utilizeze în interesul

1
D.D. Gerota, op. cit. p. 140.
2
Formularea în cauză arată încă o dată amatorismul legiuitorului pieței de capital: trecând peste limbajul nejuridic,
titularul dreptului este lezat, nu dreptul subiectiv.
voit de legiuitor, acesta creând toate organele societății și conferindu-le anumite
drepturi în vederea scopului comun urmărit de societate, iar membrii acestor organe
nu se pot sustrage de la această finalitate3. În aceste condiții, societatea comercială
nu ar mai fi o simplă asociere, ci o entitate creată în vederea respectării unei ordini
economice în folosul public4. Acest principiu își propune să perpetueze ideea că
primează interesele generale ale societății comerciale în fața intereselor individuale
ale asociatului sau că interesul unui grup de asociați, chiar și majoritar, nu trebuie să
fie în opoziție cu cel al societății comerciale, în ansamblul ei. Vom vedea dacă acest
principiu mai este corect sau actual.

1. Teoria excesului de putere, precursor al abuzului de drept

Bibliografie
Louis Josserand – De l’esprit des droits et de leur relativité (Théorie diete de l’abus de droit), Paris, 1927/ Constantin
Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu – Tratat de drept civil român, vol. I-III (1928), ed. 2. Editura
All, București, 1997/ D. Gălășescu-Pyk – Aplicarea teoriei excesului de putere în materie de societăți anonime.
Revista de drept comercial și studii economice, anul 1934/ Paul I. Demetrescu, I.L. Georgescu – Codul Comercial
Carol al II-lea. Comentariu. Editura Cartea Românească, București, 1939/ Mihai P. Popescu – Abuzul de drept în
societățile anonime. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942/ Constantin C. Bălescu – Curs de drept
comercial, vol. I și II. Editat de Gh.I.T. Badea, București, 1946/ Mihail Eliescu – Răspunderea civilă delictuală.
Editura Academiei Române, București, 1972/ Ion Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1988/ Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale nr. 31/1990, comentată și adnotată, ed. 2, Editura
Rosetti, București, 2004.

Hotărârile luate de o majoritate prin abuz sunt hotărâri legale în formă, dar ilegale
în substanță5. Abuzul de drept, fiind săvârșit întotdeauna în exercitarea unui drept
subiectiv, este întotdeauna conform conținutului normativ al legii, fiind cel puțin
formal în concordanță cu acesta; dacă nu ar fi așa, nu ar exista un abuz de drept, ci
un delict civil comis în afara existenței oricărui drept6. În materie de societăți
comerciale, instituția abuzului de drept și teoria abuzului de majoritate au fost
construite în anul 1926, de autorul italian Carnelutti, plecând de la deturnarea de
putere din dreptul administrativ, adică uzul de puterea atribuită într-un scop pentru

3
D. Gălășescu-Pyk, art. cit., p. 556.
4
I.N. Fințescu, art. cit., p. 458.
5
Mihai P. Popescu, art. cit., p. 157.
6
Ion Deleanu, op. cit., p. 78.
alte motive decât cele în vederea căreia i-a fost conferită (sviamento di potere7).
Deturnarea de putere constă nu într-o nelegalitate comisă deschis, ci în
incorectitudinea scopului și intenției pe care le are autorul actului8. Primele aplicații
ale acestei teorii în dreptul privat au fost în domeniul drepturilor de familie: puterea
părintească, maritală, curatela și tutela, adică drepturi-funcțiuni, exercitate în
interesul altuia9 și de aici în domeniul acționarial, unde s-a spus că acționarul ce
participă la adunarea generală exercită o funcție socială, un drept conferit în interesul
societății10. În baza acestei teorii, conform căreia adunarea generală, ca organ al
societății, îndeplinește o funcție socială de la care nu se poate abate și pe care nu o
poate folosi, într-un exces de putere, în scopuri egoiste și opuse acelora în vederea
cărora organul și funcțiunea sa au fost create11, I.L Georgescu a spus chiar că
asociatul ce ia parte la adunarea generală trebuie să își dedubleze psihologic
personalitatea, să uite și să calce pe interesul său propriu, orientându-și voința în
conformitate cu interesele societare12.

Teoria excesului de putere a fost îmbrățișată în dreptul civil cu precădere de civiliști

francezi precum Louis Josserand, care arăta că actul abuziv este actul contrar
scopului instituției, spiritului și finalității sale, drepturile fiind acordate titularilor
pentru ca ei să le exercite într-un anumit scop determinat, care este scopul social13.
Ea a fost vehiculată în Franța odată cu propunerile de modificare la codul civil
francez de la începutul secolului XX, ulterior teoria cuprinzând treptat doctrina și
stârnind dezbateri pasionale (unul din oponenții ei fiind însuși Marcel Planiol 14).
Teoria excesului de putere a primit denumirea de „teorie obiectivă”, deoarece adaugă
la subiectivismul titularului dreptului, constând în intenția de a vătăma,
obiectivismul scopului pentru care a fost recunoscut dreptul de legiuitor.

7
Un alt autor italian (R. Alibert) definea deturnarea de putere din dreptul administrativ ca fiind „fapta agentului
administrativ care, îndeplinind un act de competența sa și respectând formele impuse de lege, uzează de puterea sa, în
cazul, pentru motive și în margini altele decât vederea cărora această putere i-a fost conferită”.
8
R. Alibert, apud Mihai P. Popescu, art. cit., p. 158.
9
Mihai P. Popescu, art. cit., p. 159.
10
D. Gălășescu-Pyk, art. cit., pp. 558 și urm.
11
Constantin C. Bălescu, op. cit., vol. I, p. 448.
12
I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 306.
13
Louis Josserand, op. cit., p. 292.
14
„Dreptul încetează acolo unde începe abuzul”, formulă prin care marele civilist francez spunea că, prin definiție, un
drept nu poate fi păgubitor decât dacă titularul și-l depășește (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 468).
În dreptul nostru comercial, ideea „interesului societar” a fost legiferată pentru prima
oară în 1938, prin Codul Comercial Carol al II-lea (art. 230)15, dar niciodată aplicată
și chiar eliminată din textul Legii nr. 714 din 7 octombrie 1939 privind adunările
generale, lege care a înlocuit codul pe perioada amânării intrării lui în vigoare (care
intrare nu a mai avut loc niciodată), ceea ce a produs o modificare jurisprudențială a
aplicării teoriei excesului de putere, ca și cum legiuitorul ar fi respins această
teorie16, eliminare în mod just motivată de reglementarea distinctă a conflictelor de
interese, ce făcea inutilă și exagerată legiferarea în mod generic a unui interes
societar17.

În dreptul civil românesc, teoria obiectivă a fost – de data aceasta definitiv legiferată
– în completarea celei subiective, prin Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat), pe
argumentul din teoria marxistă că „morala și etica, deși necesare, nu erau suficiente
în exercițiul dreptului, deoarece, fiind neutre în raport cu ideologica scopului, nu
puteau fi abstrase din ambianța intereselor de clasă”18. Teoria obiectivă, original
franceză, a fost circumstanțiată sub regimurile comuniste, în care scopul, finalitatea
dreptului subiectiv, a îmbrăcat haina interesului economico-social, obștesc, general,
care trebuia urmărit în exercițiul său (art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954)19. Dacă
francezii au ignorat argumentul că nu se poate pune semnul egalității între un
funcționar public – care nu exercită propria sa putere, în propriul său interes – și
asociatul unei societăți comerciale, care exercită exact propria sa putere, conferită
de drepturile societare și exact în propriul său interes investițional, în speță pentru a-
și maximiza câștigul, noile puteri instalate în Europa de est după cel de-al Doilea
Război Mondial l-au eliminat complet, neutralizând prin lege orice fel de interes

15
La congresul internațional de drept privat comparat de la Haga, din 1932, toți participanții au fost de acord asupra
necesității de a afirma principiul obligativității executării dreptului de vot în conformitate cu interesul societar (Paul
I. Demetrescu, I.L. Georgescu, op. cit., p. 167).
16
Mihai P. Popescu, art. cit., p. 173.
17
Pentru o critică a acestei modificări și pentru o pledoarie în favoarea reintroducerii ei în Legea societăților (ceea ce
s-a și întâmplat, din păcate) a se vedea Marius Șcheaua, op. cit., p. 181.
18
Ion Deleanu, op. cit., p. 66.
19
„Drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social” (art. 3) este o reglementare de
factură sovietică, preluată de toate statele comuniste (a se vedea Mihail Eliescu, op. cit., p. 164), rolul ei fiind acela
de „a asigura creșterea neîncetată a bunăstării materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea
puterii economice a țării” (art. 2).
personal, pentru a pune în valoare „superiorul” interes social, general, obștesc, al
„omului nou”.

2. „Interesul societar” și conflictul de interese

Bibliografie
D.D. Gerota – Curs de societăți comerciale. Editura Fundației Culturale „Regele Mihai I”, București, 1928/ Max
Hacman – Drept comercial comparat, vol. 1 și 2. Editura Curierul Judiciar, București, 1932/ Paul I. Demetrescu –
Protecțiunea acționariatului în societățile pe acțiuni. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1936/ Mihai
P. Popescu – Abuzul de drept în societățile anonime. Revista de drept comercial și studii economice, anul 1942/
Constantin C. Bălescu – Curs de drept comercial, vol. I și II. Editat de Gh.I.T. Badea, București, 1946/ I.L. Georgescu
– Drept comercial român, vol. I și II (1947-1948). Editura All Beck, București, 2002/ Marek Hessel (coordonator) –
Administrarea societăților pe acțiuni în economia de piață și de tranziție. Editura All, București, 1997/ Ion Turcu –
Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol. I-IV. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Flaminia Stârc-Meclejan
– Votul asociaților în societățile comerciale. Editura C.H. Beck, București, 2011/ David Kershaw – Company Law in
Context, 2nd Edition. Oxford University Press, Oxford, Regatul Unit, 2012/ Lucian Bojin – Acțiunea în anularea
hotărârii Adunării Generale a Acționarilor. Editura Universul Juridic, București, 2012/ Paul L. Davies, Sarah
Worthington – Gower and Davis’ Principles of modern company law, 9th Edition, Thomas Reuters (Professional),
London, 2012.

Abuzul de dreptul de vot este înrudit, în dreptul societar, cu conflictul de interese,

fără însă să se confunda. Abuzul în exercițiul votului reprezintă o situație distinctă
prin aceea că, deși există, reaua-credință și vătămarea intereselor celorlalți asociați
nu sunt atât de evidente ca atunci când asociatul votant ori cineva din cercul lui de
apropiați mai are, pe lângă interesul investițional, legat de participarea sa la capitalul
societății, un alt interes, direct sau indirect, într-o terță entitate, interes care este
contradictoriu cu interesul societății.

Conform Legii societăților (art. 1361) și Legii pieței de capital (art. 210 alin. (2)),
abuzul de dreptul de vot este grefat, în primul rând, pe contrarietatea cu „interesul
societar”. Dar care este „interesul societar”?

Interesul societar este simplu de stabilit prin prisma conflictelor de interese, dar nu
același lucru îl putem spune dacă astfel de situații, care au natură externă, nu există.
Greutatea de a defini un interes societar independent de interesele asociaților,
neinfluențate de elemente exterioare conflictuale, este cauzată și de faptul că nu
există un termen de comparație20, dar mai ales de faptul că persoana juridică nu are
o voință individuală, precum persoana fizică, voința ei juridică fiind voința colectivă
a asociaților ale căror interese – mai ales într-o societate pe acțiuni – sunt diferite
sau chiar divergente, chiar și atunci când nu există interese externe conflictuale; care
conflicte sunt, în orice caz, distinct reglementate în Legea societăților, respectiv la
art. 126, art. 127 și art. 193 alin. (2).

Diversitatea sau divergența dintre opiniile asociaților (și, mai ales, ale acționarilor)
poate avea cauze perfect legitime, de factură strict investițională: (i) natura
investiției, directă sau de portofoliu; (ii) mărimea investiției21; (iii) modul de
realizare al investiției, prin păstrarea situației din momentul achiziționării pachetului
de titluri, integrarea societății într-un grup societar sau lichidarea ei22 pentru
valorificarea activelor23; (iv) durata investiției, respectiv deținerea titlurilor pe
termen mediu sau lung ori doar ca o investiție pur speculativă; (v) calitatea
deținătorului de simplu investitor sau manager, inclusiv în baza unui plan de
participare la profit prin distribuire de acțiuni gratuite; regimul fiscal al fiecărui
acționar, precum atunci când sunt rezidenți în state diferite; (vi) costurile de
oportunitate ale fiecăruia, ori (vii) pur și simplu percepția diferită cu privire la
evoluția în viitor a societății, a industriei sau a economiei, în general, reflectată în
prețul acțiunilor pe piața de capital. Interesul societății este să prospere în folosul
acționarilor săi, deci prosperitatea societății se traduce prin faptul că interesul
asociaților este ca investiția lor în societate să fie profitabilă24. Cum asociații sunt
stăpânii societății, privită ca afacere, asociații sunt cei care îi stabilesc interesul25.
Prosperitatea nu este, însă, un scop în sine al societății, care societate, persoană
juridică fiind, este o ficțiune juridică, ci scopul este ca, prin intermediul ei, să
prospere asociații.

20
I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 306.
21
D.D. Gerota, op. cit., p. 384.
22
Într-o opinie la care nu achiesăm s-a spus că interesul societar este acela de perpetuare a activității societății (Lucian
Bojin, op. cit., p. 270). Probabil, în același registru, ar trebui să considerăm dizolvarea voluntară de plano ca fiind
contrară „interesului societar”.
23
Cu privire la valoarea diferită a societății în funcție de continuarea activității societății sau lichidarea ei a se vedea
secțiunea nr. 14.8.1.2, vol. III.
24
„Acționarii […] vor fi îndemnați să ia decizii eficiente numai urmărindu-și propriile interese. Aceste interese sunt
interpretate în termenii bogăției acționarului […]” (Marek Hessel – Consiliul de administrație al societăților pe acțiuni:
controlul prin reprezentare, în Marek Hessel (coordonator), op. cit., p. 44)
25
David Kershaw, op. cit., p. 357.
Realitatea societară, ca și realitatea social-politică26, arată că fiecare asociat, ca și
fiecare cetățean elector, vede binele societar, respectiv binele public, realizabil în
mod diferit, prin măsuri societare, respectiv prin acțiuni, decizii, politici propuse de
fiecare partid politic care concurează spre a guverna. Și, dacă majoritatea electorală
decide soarta unui stat, prin majoritatea parlamentară pe care o învestește, este
corectă afirmația că interesul societar coincide cu interesul majorității acționariale
sau că aceasta din urmă este cel mai bun interpret al său27.

Într-o recentă lucrare monografică28 se pune la îndoială existența interesului societar

în raporturile dintre asociați, afirmându-se că „persoana juridică este o structură
pluralistă și că, văzut din afară, dinspre terți, există un singur interes al societății,
care interes unic a fost transferat printr-un sofism în interiorul ei”, unde orientările
și interesele asociaților sunt diverse, acțiunile lor divergente și nu de puține ori duc
la conflicte, în special în societățile pe acțiuni. Într-o altă lucrare, de ansamblu asupra
dreptului comercial29, s-a spus că nu se poate formula o definiție precisă a interesului
societar, dar că „jurisprudența a reținut că actul contrar interesului social este acela
care cauzează societății un prejudiciu”, ceea ce presupune, din nou, o privire din
exteriorul societății, ca persoană juridică, nu din interior, din acționariat.

Noțiunea de „interes societar” o găsim inclusă și în definiția loialității

administratorilor, a directorilor, a membrilor directoratului sau a membrilor
consiliului de supraveghere (art. 1441 alin. (4), direct sau cu trimitere de la art. 152
alin. (1), 1532 alin. (6) și art. 1538 alin. (3) din Legea societăților30) sau în definiția
urgenței deciziei consiliului de administrație, respectiv directoratului (art. 153 21 alin.
(1) din aceeași lege). În toate aceste cazuri însă, există un raport juridic între
administratorii-mandatari și societatea-persoană juridică mandantă, astfel că
interesul societar este o simplă transpunere din dreptul comun (art. 2018 alin. (1) C.
civ.) a obligației de loialitate și diligență a mandatarului față de mandant, adică unul

26
Tot mai mulți autori, inclusiv subsemnatul (a se vedea secțiunea nr. 9.3.1, vol. I) asimilează organele societare cu
cele administrativ-politice ale statului constituțional.
27
Paul I. Demetrescu, art. cit., p. 166.
28
Lucian Bojin, op. cit., p. 112-113.
29
Ion Turcu, op. cit., vol. II, p. 679.
30
A se vedea infra nr. 25.3.2.
privit tot din exteriorul persoanei juridice, adică extra-acționarial, nu intra-
acționarial. În cazul asociaților, o obligație a acestora de loialitate față de societate
nu există, între asociați și societate neexistând raporturi fiduciare derivate din
mandat, precum la membrii organelor de administrare31.

Interesul societar interior, intra-acționarial, a fost negat chiar pe baza teoriei

excesului de putere, afirmându-se că nu există un interes abstract, respingându-se
astfel însăși ideea de abuz de drept în dreptul societar, după cum Planiol o respinsese
în dreptul civil32. Autorul italian Scorza a scris, plecând de la teoria organicității,
conform căreia organele persoanei juridice fac parte integrantă din persoana juridică
și nu sunt subiecte distincte de ea (teorie existentă și în noul nostru Cod civil,
preluată din Decretul nr. 31/1954), că „excesul de putere este de neconceput în
dreptul privat, deoarece cine exercită un drept o face în vederea unui interes, iar
determinarea interesului este lăsată la discreția subiectului; adică în dreptul privat nu
se poate pune problema ca titularul dreptului, cu modul său de a activa, să violeze
interesul în vederea căruia dreptul este concedat, pentru că acest interes este lăsat la
discreția titularului și, deci, nu se poate concepe violarea unui interes pe care îl
determină chiar titularul dreptului. Odată construit acest principiu, aplicarea lui în
câmpul societăților comerciale, unde interesul este determinat de organele societare,
se traduce prin aceea că activitatea organului deliberativ nu va putea fi, prin definiție,
contrarie intereselor persoanei juridice, pentru simplul motiv că nu există un interes
abstract și obiectiv al persoanei juridice pe care organul în cauză ar trebui să îl
respecte, ci există doar interesul, care e lăsat la discreția persoanei juridice – deci, a
organului – și, în consecință, de necercetat. Mergându-se mai departe cu
raționamentul, se poate spune că este de neconceput o deliberare care să neglijeze
interesul social, întrucât adunarea generală, cu deliberările sale, determină în mod
concret interesul persoanei juridice. Astfel se ajunge, în cadrul acestei argumentări,
la concluzia că, din moment ce adunarea generală este organul deliberativ al
societății, ce face una cu societatea, nefiind diferit de ea și neavând interese distincte,
a spune că deciziunea adunării nu este luată în interesul social ar fi tot așa cum ai
spune că se poate concepe abuz de drept față de sine însuși”33.
31
Paul L. Davies, Sarah Worthington, op. cit., p. 622.
32
A se vedea nota de subsol nr. 1066.
33
Bernardino Scorza, apud Mihai P. Popescu, art. cit., p. 171.
Teoria lui Scorza, la rândul ei, a primit o contra-replică din partea unui alt doctrinar
italian, De Gregorio, care a spus că „teoria organică este inexactă, fiind suficient să
constatăm că organele prin care societatea trăiește și activează au o libertate proprie
de mișcare, care fac să influențeze cu voința lor sfera intereselor juridice a persoanei
juridice și ceea ce este și mai grav, și practica ne oferă multiple exemple, este că
aceste organe au și interese proprii care, de foarte multe ori, estompează pe cele
sociale”34. Din punctul nostru de vedere teoria lui Scorza este greșită, dar nu prin
prisma argumentelor lui De Gregorio, ci ca urmare a faptului că organele persoanei
juridice sunt chiar persoana juridică în raport cu terții, nu în raport cu însăși
societatea35. Dacă adunarea generală ar fi însăși societatea, după cum spunea
profesorul Hacman, „atunci legiuitorul, cum poate părea la prima vedere, ținând cont
de drepturile individuale ale acestei totalități, care deci nu ar fi decât o totalitate a
drepturilor individuale ale tuturor acționarilor, ar fi stabilit principiul general că toți
acționarii la un loc pot să dispună liber de societate și de averea ei, in conformitate
cu interesele lor personale”36, ca și cum patrimoniul societății ar fi chiar patrimoniul
lor. Continuând dezbaterea doctrinară, profesorul Bălescu a arătat și că, „dacă se
recunoaște dreptul unui singur acționar de a ataca invocând doar interesele generale
ale societății, adică hotărârile majorității, în favoarea căreia poartă cel puțin
prezumția că cei mai mulți au văzut mai limpede și au cântărit mai bine interesele
generale decât un individ izolat, dreptul se transformă în abuz și într-un mijloc de
șantaj”37.

Opiniile mai sus prezentate se învârt în jurul aceluiași concept, și anume cel al
interesului asociatului netulburat de conflictul cu un interes contrar, exterior, situație
asupra ce privește interesul societar văzut din afara persoanei juridice. Privind din
interiorul societății, un interes societar pe care asociații – ce acționează liber, în afara
situațiilor de conflict de interese – ar trebui să îl urmeze, pur și simplu nu există.
Societatea comercială, ca persoană juridică, este locul în care se întâlnesc interesele
asociaților, ale administratorilor, ale managerilor, precum și ale diverselor categorii

34
Alfredo De Gregorio, apud Mihai P. Popescu, art. cit., p. 172.
35
A se vedea secțiunea nr. 9.2.3, vol. I.
36
Max Hacman – op. cit., vol. II, p. 254
37
Constantin C. Bălescu – op. cit., vol. I, pp. 448-449
de parteneri societari (stakeholders): angajați, creditori, autorități publice,
comunitate locală, organizații non-guvernamentale etc., toți aceștia putând avea, în
mod natural, interese diferite față de cele ale acționariatului38. Atunci când se spune
că o anumită hotărâre a adunării generale, atacată de acționarii minoritari pentru abuz
de drept, este contrară interesului societar39, de fapt se ține cont în mod involuntar și
eronat (și) de interesele unei categorii din cele mai sus enumerate, care categorii pot
avea interese diferite (acționarii cu administratorii, acționarii cu angajații, acționarii
și administratorii cu angajații, acționarii, administratorii și angajații cu organizațiile
non-guvernamentale și/sau cu comunitatea locală etc.). Faptul că nu există un interes
societar nu înseamnă, așa cum vom vedea, că nu există abuz de drept în domeniul
acționarial, ci doar că acesta nu se raportează la un așa-zis „interes societar”.

3. Abuzul de drept în lumina Codului civil

Bibliografie
Eftimie Antonescu – Codul comercial adnotat, vol. I-III. Editura Librăriei Socec & Co./Minerva, București, 1908-
1914/ Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu – Tratat de drept civil român, vol. I-III
(1928), ed. 2. Editura All, București, 1997/ Nicolae Georgean – Studii Juridice, vol. I-III. Atelierele Grafice Socec &
Co., Societate Anonimă. București, 1930/ Traian Ionașcu și colaboratorii – Tratat de drept civil, vol. I. Editura
Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice, București, 1967/ Mihail Eliescu – Răspunderea civilă delictuală.
Editura Academiei Române, București, 1972/ Octavian Căpățînă – Premisele juridice ale exercitării comerțului.
Revista de drept comercial nr. 1/1991/ Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan – Teoria generală a obligațiilor. Editura
All, București, 1994/ Felicia Ștef – Dicționar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, București, 1995/ Octavian
Căpățînă – Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, București, 1996/ Cornelia Lefter – Societățile cu
răspundere limitată soluții teoretice și practice pentru întreprinzători. Editura Economică, București, 1996/ Radu N.
Catană – Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială.
Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007/ Lucian Săuleanu – Societățile comerciale. Adunările generale ale
acționarilor. Editura Hamangiu, București, 2008/ Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu
(coordonatori) – Bazele dreptului civil, vol. I-V. Editura C.H. Beck, București, 2009/ Flaminia Stârc-Meclejan – Votul
asociaților în societățile comerciale. Editura C.H. Beck, București, 2011/ Lucian Bojin – Acțiunea în anularea
hotărârii Adunării Generale a Acționarilor. Editura Universul Juridic, București, 2012/ Flavius A. Baias, Eugen
Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod Civil. Comentarii pe articole. Editura C.H.

38
Ap. Paris (22 mai 1965, Gaz. Pal., 1965, vol. II, p. 86) a admis, de exemplu, acțiunea minoritarilor de anulare a
hotărârii adunării generale luată cu votul majorității de 60% a societății-mamă americane, societate-mamă,
considerându-se abuziv votul acesteia de a se opune livrării, de către filiala sa franceză, de remorci auto către China,
pe motiv că ea ar fi contrară politicii americane. În motivarea instanței franceze s-a vorbit despre...protecția celor 600
de angajați ai filialei franceze (pentru detalii, a se vedea Flaminia Stârc Meclejan – op. cit., pp. 320-321)
39
Deși nu au fost foarte multe decizii autohtone de sancționare a abuzului de dreptul de vot, cităm dintr-una din ele
(Ap. București, s. com., dec. nr. 74 din 6 februarie 2009, în Revista română de drept al afacerilor nr. 4/2009, p. 129):
abuzul de majoritate intervine atunci când „a fost deturnat caracterul social al votului, prin protejarea exclusivă a
acționarilor majoritari în detrimentul intereselor acționarilor minoritari și al intereselor societății comerciale”.
Beck, București, 2012/ Colectiv de autori – Noul Cod Civil. Editura Hamangiu, București, 2012/ Marilena Uliescu
(coordonator) – Noul cod civil. Studii și comentarii, vol. I-III. Editura Universul Juridic, București, 2012/ Dana
Dumitrescu – Abuzul de majoritate, dreptul la informare al acționarilor și probațiunea acestora. Pandectele române
nr. 8/2015.

Conform art. 1361 din Legea societăților, interesul societății trebuie urmărit, alături
de interesele celorlalți acționari sau chiar cu prioritate, după cum spune și art. 210
alin. (2) din Legea pieței de capital, totul sub umbrela exercițiului cu bună-credință
al dreptului de vot. Conform, însă, art. 14 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să
își exercite drepturile (doar) cu bună-credință și în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri, iar conform art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de
a vătăma sau păgubi pe un altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-
credințe. După cum observăm, ne aflăm, în prezent, în fața unui conflict legislativ
între Legea societăților și Legea pieței de capital, pe de-o parte, și noul Cod civil, pe
de cealaltă parte, cu privire la existența, respectiv inexistența interesului societar.

Modificarea de viziune a legiuitorului civil, constând în eliminarea, prin noul cod, a

interesului economico-social, general, obștesc din exercițiul drepturilor subiective,
a venit pe fondul unor critici acerbe și justificate aduse, după 1990, art. 1-3 din fostul
Decret nr. 31/1954. Octavian Căpățînă spunea, în 1996, că „reglementările art. 1-3
din Decretul nr. 31/1954 – nici până azi abrogate – au compromis iremediabil
drepturile elementare ale individului și ale oricărei entități colective, socializându-le
ca pe un simplu obiect material. Din prerogative personale, destinate prin firea
lucrurilor promovării intereselor proprii, au fost retrogradate la nivelul de
instrumente menite să asigure supremația intereselor generale – cele ale oprimării,
cele ale sugrumării libertăților fundamentale – asupra facultăților reziduale
(minimale) ale titularului deposedat de fireasca sa ocrotire juridică”40. Corneliu
Bîrsan a spus și el că „art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954, care făceau referire expresă
la obligația armonizării drepturilor subiective cu interesul obștesc, nu mai pot fi
utilizate pentru definirea abuzului de drept. În concepția pe care o propunem,
exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o altă

40
Octavian Căpățînă, op. cit., p. 45.
persoană”41. Nu în ultimul rând, Ion Dogaru a precizat că „în prezent nu se mai pune
problema obligației armonizării drepturilor subiective cu interesul public, iar
reperele exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credință și scopul sau
finalitatea pentru care acel drept a fost recunoscut de lege, renunțându-se astfel la
imperativul corelării permanente a acelui drept în interesul public”42.

Plecând și de la faptul că, în afara conflictelor de interese în care se pot afla asociații
și care conflicte au primit, în prezent, o reglementare societară expresă – răspunzând
astfel criticilor interbelice, care solicitau reglementarea interesului societar doar
pentru a pune capăt abuzurilor săvârșite prin prisma unor astfel de conflicte – este
imposibil de găsit o definiție a interesului societar43 (deși conceptul sună foarte
generos), deoarece nu putem explica cum poate fi apărată o valoare aflată deasupra
intereselor asociaților44. În aceste condiții, nu putem decât să considerăm că
elementul obiectiv al scopului pentru care a fost recunoscut dreptul – în speță
interesul social, general, obștesc, transpus în dreptul societar prin art. 1361 din Legea
societăților și art. 210 alin. (2) din Legea pieței de capital sub forma interesului
societății – a dispărut, fiind înlocuit de un nou element obiectiv, constând, de această
dată, în raționalitatea și proporționalitatea exercițiului, care se adaugă la elementul
subiectiv, constant, al bunei-credințe. De asemenea, respectarea intereselor legitime
ale celorlalți devine și tot un element redundant45, fiind doar o deformare a
elementului subiectiv al lipsei intenției de a vătăma sau de a lovi în interesele altuia
prin exercitarea dreptului subiectiv. Facem această apreciere deoarece credem că
norma societară/corporativă, deși specială, nu a făcut decât să preia, să reproducă la
nivel societar, hulita teorie obiectivă a scopului social, general, obștesc, din fostul
Decret nr. 31/1954.

Apreciem, așadar, că ulterioritatea Codului civil, caracterul expres al art. 14 - 15 și

experiența comunistă sunt argumente suficiente pentru a conferi prioritate în aplicare
41
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 163.
42
Ion Dogaru și Pompil Drăghici în op. cit., de Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu
(coordonatori), vol. III, p. 274.
43
În același sens a se vedea și Lucian Săuleanu, op. cit., p. 217.
44
Lucian Bojin, op. cit., p. 122.
45
Într-o opinie menționată de Flaminia Stârc Meclejan, op. cit., p. 320 (fără indicarea autorului) s-a afirmat, din contră,
că aceste două elemente (buna-credință și încălcarea drepturilor sau intereselor altora) ar fi redundante, fiind suficient
interesul societății la care orice adăugare devine inutilă.
și pe tărâm acționarial noii definiții comune a abuzului de drept, definiție mai
apropiată de viziunea autohtonă anterioară regimului comunist46, ce se grefa doar pe
elementul subiectiv al bunei-credințe, adică de a nu exercita un drept cu intenția de
a vătăma, a prejudicia o altă persoană47. De altfel, nu vedem o justificare a unui
interes societar în afara unui mai larg interes social sau, altfel spus, nu vedem cum –
odată eliminat interesul social, obștesc, general – ar putea fi urmărit interesul
societar, ba chiar „cu prioritate”. Desigur că s-ar putea spune că interesul societar nu
este același lucru cu desființatul interes social, dar acest lucru este relativ și sofistic
atunci când se bazează pe o așa-zisă colaborare dintre acționari în baza elementului
affectio societatis48, în condițiile în care participarea la capitalul social – mai ales la
societățile cu acționariat numeros – este o simplă investiție, fără nicio legătură cu
contractul de societate încheiat de nu-se-știe-cine, nu-se-știe-când49. Așa cum s-a
spus într-un mod plastic, societatea comercială este „o coaliție de interese și pretenții
care sunt în competiție și totodată în negociere unele cu celelalte”50.

Având aceeași natură cu interesul social, general, obștesc, adică de limitare

teleologică a exercițiului la un interes comun51, interesul societar este doar o aplicație
particulară a teoriei obiective a interesului social, general, obștesc, ca element
adăugat celui subiectiv al bunei-credințe. De aceea, opinăm că, odată cu dispariția
interesului social, interesul societar a dispărut și el din definiția legală a exercițiului
dreptului de vot, interesul social, general, obștesc – și, implicit, societar –
dovedindu-se regresiv și utopic, deoarece, prin depășirea limitelor subiective52, se
neagă de fapt interesul personal care motivează orice fel de acțiune a unui individ

46
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 469.
47
Nicolae Georgean, op. cit., vol. III, p. 6.
48
Pentru o astfel de grefare a interesului societar cu affectio societatis a se vedea Cornelia Lefter, op. cit., p. 207; Radu
N. Catană, op. cit., p. 117; Dana Dumitrescu, art. cit.; Lucian Bojin, op. cit., p. 275, care citează motivarea unei
instanțe (Ap. București, s. com., dec. nr. 74 din 6 februarie 2009): „ceea ce sancționează art. 1361 din Legea nr. 31/1990
este avantajarea directă sau indirectă a majorității prin violarea interesului comun, prin îndepărtarea unilaterală și
subiectivă a asociaților minoritari de la perspectiva ce i-a condus spre asociere”. Pentru o opinie, bazată pe
jurisprudența germană, de extindere a colaborării chiar către o loialitate a asociaților față de societate, a se vedea
Flaminia Stârc Meclejan, op. cit., p. 316 (loialitate importată de germani din obligaţiile fiduciare din dreptul anglo-
american, cu ignorarea faptului că acolo se referă la administratori, nu la acționari).
49
Pentru detalii utilizarea corectă a înțelesului elementului affectio societatis a se vedea secțiunea nr. 5.4.1, vol. I.
50
Carl J. Mayer, în Personalizing the Incorporal: Corporations and the Bill of Rights, apud Lucian Bojin, op. cit., p.
115.
51
Mihail Eliescu, op. cit., p. 165.
52
Traian Ionașcu și colaboratorii, op. cit., vol. I, p. 165.
într-o democrație, inclusiv într-una acționarială, ce este parte a unui întreg; de altfel,
comportamentul acționarial reprezintă chintesența unei economii libere, ca exercițiu
al unui drept pur capitalist. În acest sens prietenul meu, Radu Catană a spus 53 că ar
părea absurd să presupunem că asociatul trebuie să-și exprime opțiunea „politică”
privind funcționarea societății în funcție de niște elemente extrinseci propriilor sale
interese, pretinzându-i în mod straniu să-și încalce dorința personală firească de a
obține profituri din exploatarea întreprinderii (adică să își dedubleze personalitatea,
după cum spunea I.L. Georgescu) în numele unui „bine societar” cam abstract.
Această ultimă opinie o vedem ca o circumstanțiere a opiniei generale exprimate în
literatura de specialitate referitoare la abuzul de drept în dreptul comun, conform
căreia „orice drept privat (deci inclusiv societar, n.n., SB) conferă facultatea de a
acționa în interes personal, iar nu în interes social și […] nu trebuie să îi cerem celui
care își exercită dreptul să se preocupe el însuși de interesul social”54. Totuși, Radu55
cedează, în final, și, în lipsa unui text de lege care să îl susțină – precum o face,
astăzi, Noul Cod civil – definește exercitarea abuzivă a dreptului de vot inclusiv prin
prisma acestui abstract „interes social”, alături de existența lezării într-un scop
dăunător vizat a intereselor particulare ale celorlalți asociați56, definiție pe care mi-
o însușesc doar în partea referitoare la elementul subiectiv57. Lucian Bojin, de la
Timișoara58, spune, relativ la interesul societar, că „nimic nu trebuie să modeleze
voința acționarilor exprimată sub forma dreptului individual de vot decât obținerea
de profit”. Am face, aici, o mică corecție, mai mult economică, nu este vorba de
profit, care este al persoane juridice, ci de câștig, care este al acționarului.

În doar două cazuri regăsim, în raporturile dintre asociați, interesul societar, și

anume în textul acțiunii în anulare a hotărârii adunării generale (art. 132 din Legea
societăților) și în cel al acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, membrilor

53
Radu N. Catană, op. cit., p. 109.
54
G. Ripert, La régime démocratique, apud Octavian Căpățînă, art. cit., p. 13, nota de subsol 1.
55
Radu N. Catană, op. cit., p. 109.
56
Ibidem, p. 113.
57
De neînțeles este de ce opinii ce vorbesc despre exercițiul dreptului subiectiv îl văd în continuare în concordanță cu
„finalitatea sa economică și socială” ori cu „interesele generale” chiar în comentarii pe marginea noului Cod civil (a
se vedea Paul Perju în op. cit., de Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori), p. 15, respectiv Carmen Tamara Ungureanu în op. cit., de Colectiv de autori, vol. I, p. 34, ambii
preluând în mod nepermis formulări exprimate sub imperiul abrogatului Decret nr. 31/1954) ori îl privesc laudativ în
relația cu dreptul societar (a se vedea Flaminia Stârc Meclejan, op. cit., p. 308).
58
Lucian Bojin, op. cit., p. 130.
consiliului de supraveghere, directorilor, directoratului, cenzorilor sau auditorilor
financiari (art. 155 – 1551 din aceeași lege), ambele acțiuni având „caracter social”,
dar nu sub forma unui interes al persoanei juridice, diferit de interesele individuale
ale acționarilor și aflat deasupra acestora, ci sub forma unei prezumții legale absolute
că, prin acțiunea unuia de restabilire a legalității, se urmăresc nu doar interesele sale
personale, ci și interesele individuale ale fiecărui acționar, și anume ca deliberările
societare să fie conforme cu legea și cu actul constitutiv, respectiv ca societatea să
își acopere prejudiciul de la cei care l-au provocat prin nereguli în administrare,
prezumție în baza căreia legiuitorul îi acordă petentului o scutire de la proba
interesului procesual. Așadar, asociatul petent nu urmărește un interes societar în
sens de interes superior lui, ci propriul interes, iar legea este cea care îl face pe acesta,
în baza acestei prezumții, un „reprezentant” al celorlalți asociați în procesul civil59,
un organ de apărare socială. Dacă legiuitorul nu l-ar fi scutit de proba interesului
procesual, acesta ar fi trebuit să îl dovedească în condițiile dreptului comun, or
restabilirea legalității, chiar și atunci când există și o vătămare, prevalează asupra
acesteia, astfel încât interesul rămâne primordial unul colectiv.

Particularitatea scutirii de proba interesului își are izvorul în natura sui generis,
necontractuală, a hotărârii adunării generale, unde majoritatea decide iar minoritatea
se supune, cu condiția ca hotărârea să fie conformă cu legea (sau cu statutul, adică
legea internă a societății). Este adevărat că și abuzul de majoritate este sancționat tot
cu anulabilitatea hotărârii, însă nu pentru că s-ar fi încălcat o normă de drept
imperativă, ci pentru că, cu rea-credință și/sau în mod exagerat, disproporționat în
raport cu scopul urmărit, au fost vătămate drepturi sau interese legitime ale unor
acționari, anularea nevenind pentru a restabili legalitatea, ci pentru acoperi
prejudiciul creat prin delictul civil al exercițiului abuziv al dreptului, sub forma
reparației în natură, în cazul de față prin ineficacitatea actului vătămător. De aceea,
deși acționar, petentul nu este scutit de proba interesului procesual atunci când
invocă un abuz de drept cu privire la vot, deoarece acțiunea sa nu este, în acest caz,
una socială ci una particulară, având ca scop încetarea vătămării personale și nu
restabilirea legalității generale60.

59
Cass. Roma, dec. din 20 aprilie 1894, în op. cit., de Eftimie Antonescu, vol. II, p. 309.
60
A se vedea și infra nr. 9.3.2.
În concluzie, în temeiul noii abordări legislative comune a teoriei abuzului de drept,
exercițiul dreptului – inclusiv de a vota în adunarea generală – este circumscris
principiului neminem laedit qui suo jure utitur61, dar îngrădit subiectiv de reaua-
credință (adică dorința de a vătăma) și obiectiv (adică, chiar și în lipsa intenției de a
vătăma) de caracterul nerezonabil și excesiv în raport cu rezultatul urmărit62.

61
„Pe nimeni nu lezează cel care se folosește de dreptul său” (Felicia Ștef, op. cit., p. 145)
62
Cităm, pentru edificare, dintr-o opinie recentă cu privire la interpretarea art. 15 C. civ.: „Noile prevederi legale
îmbrățișează concepția eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la
scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la atitudinea subiectivă a autorului, cât și criteriul
obiectiv, prin raportarea exercitării excesive și nerezonabile a dreptului la standardul bune-credințe” (Sache
Neculaescu, Abuzul de drept, sancțiune sau remediu?, în op. cit., de Marilena Uliescu (coordonator), vol. I, p. 126).