ABSTRACT- SINTEZA LUCRARII DE DOCTORAT

Religia a fost dintotdeauna prezenta in actul vindecarii. Inca din Antichitate aflam
origini ale conlucrarii dintre medicina si spiritualitate. Dovezi incontestabile ale puterii
tămăduitoare a credinţei religioase se regasesc in majoritatea civilizatiilor si culturilor de-
a lungul istoriei omenirii. Medicina mesopotamica implica un mix de practici spirituale si
homeopatice; in civilitatia hindusa, brahmanul efectua ritualuri de dans, incantatii si
utiliza amulete alaturi de plante aromatice in scopul vindecarii bolnavului. In Grecia
antica, medicina era relationata de zeul Asklepios si apoi de Apollo, considerati zei ai
vindecarii. Bolnavul si medicul se rugau acestora, iar zeii vindecarii le imprumutau
“mainile tamaduitoare”. Sfanta Scriptura este, de asemenea plina de abordari ale
bolnavului in relatia sa cu Dumnzeu; suferinta e adesea semnul pacatului, iar boala
simbolul deteriorarii legaturii Divinului cu creatia sau un mijloc pedagogic a necesitatii
de indreptare a unei vieti defectuoase. Chiar si sciitori crestini ai primelor secole crestine
si Parintii Bisericii, in cea mai mare parte, mentionau aitudini pozitive fata de medicina,
considerata ca benefica si esentiala pentru omenire, in timp ce tema lui Iisus Hristos ca
Christus Medicus era foarte populara in operele acestora. Numeroasele miracole
vindecatoare atribuite lui Iisus si apoi uceniclor Sai au dezvaluit puterea lui Dumnezeu
asupra raului si a pacatului si a activitatii Sale misionare de a vindeca umanitatea atat de
infirmitati fizice, cat si de afectiuni spirtual cauzate de pacat. De asemenea, primele
actiuni medicale caritabile sunt atribuite tot institutei Bisericii. In secolul al IV-lea d.Hr.
apar primele spitale filantropice, mai ales in jurul Constantinopolului, dar si in alte orase,
prin care Biserica Crestina oferea servicii medicale, precum si ingrijire spirituala, datorita
carora bolnavii dobandeau pocainta pentru pacatele lor, schimbarea vietii, dar si
insanatosirea trupului. Lucratorii din domeniul sanatatii erau deseori calugari. Nu mai
putin important, venerarea Maicii Domnului, a sfintilor sau cultul icoanelor au fost vazute
ca mijloc de dobandire a energiilor divine si a efectelor benefice. Interactiunea fluida si
adesea fructuoasa intre minune si mdicina nu a disparut in totalitate nici in post-
modernitate. Adesea, medicina este vazuta ca dar al lui Dumnezeu, iar vindecarea
miraculoasa completeaza practica medicala.
Istoria si experienta ne-a deonstrat ca sursele vindecarii nu trebuie cautate doar in
stiinta si practica medicala, ci cu precadere si in lucrarea tamaduitoare a Bisericii, asadar
prin asistenta medicului si a preotului deopotriva, din moment ce omul este o fiinta
dihotomica, alcatuita din trup si suflet, nu ca entitati diferite, ci ca elemente spirituale si
fizice ale aceleiasi entitati. Prin prisma acestui dialog, institutiile medicale capata
valoarea de spatiu al interferentei dintre tehnica medicala si virtutea credintei, iar
parohiile de spitale si clinici de suflete, in timp ce manastirile de unitati de terapie
intensiva. A reduce omul la conditia sa fiziologica ar presupune neglijarea uneia dintre
componentele sale, deci esecul in vindecare. Restabilirea sanatatii, dincolo de aspectul ei
trupesc, semnifica asadar restabilirea legaturii iubitoare cu Dumnezeu, Medicul absolut prin
excelenta si cu Biserica Sa.
In ultimii ani, am fost martorii unei dezvoltari imense ale stiintelor biomedicale si
ale biotehnologiilor corespunzatoare. Multe dintre aceste realizari sunt considerate
benefice, in timp ce altele ridica mari dileme etice, iar altele sunt considerate
inacceptabile. Studiul stiintific interdisciplinar dintre teologie si medicina este
indispensabil intr-o societate postmoderna caracterizata de atotputernicia stiintei, de
tehnologizarea vietii si expresii seculariste. Medicina, vindecarea si sanatatea sunt si trebuie
vazute in continuare ca daruri oferite omului de catre Dumnezeu in contextul precaritatii
vietii pamantesti, ca sprijin pentru firea umana supusa bolii, stricaciunii si mortii odata cu
caderea in pacat. In consecinta, orice interventie asupra vietii si mortii trebuie realizata in
conformitate cu statutul omului de “chip al Creatorului”, iar referirea la umanitate cu respect.
Acestea conduc la concluzia ca in procesul de cercetare stiintifica si practica medicala trebuie
pastrat dreptul absolut al fiecarei persoane de a fi onorat in toate etapele vietii. In post-
modernitatea caracterizata de criza spirituala, Biserica se vede nevoita sa sublinieze din nou
semnificatia sacralitatii vietii, sa reaminteasca constant cercetarii medicale de principiile etice
si de preceptele crestine, si sa incurajeze etosul ascetic. Prin rugaciunile, slujbele, ritualurile,
moliftele si Sfintele sale Taine, Biserica trebuie sa-si continue astazi misiunea sa
tamaduitoare dintotdeauna. Ea ne conjuga cu Marele Medic, orientand lucrarea de vindecare
spre un tel mult mai inalt: vesnicia, mantuirea sufletului.
Cuvinte cheie: vindecare, sanatate, boala, suferinta, moarte, pacat, Sfintele Taine, trup,
suflet, chip si asemanare, minune, postmodernitate, bioetica, medicina si religie,
filantropie, asistenta medicala a Bisericii.