se sublinieze că alegerea „materialelor de joc" trebuie să ţină cont de specificul subiectelor,

regulilor, rolurilor jocului la fiecare dintre cele patru paliere ale vârstei preşcolare. Jucăria
(materialul de joc) intervine în momente distincte ale programului educativ:
 în etapa de activităţi pe arii de stimulare (cea a activităţilor libere) copilului trebuie să i se
ofere spre a opta jucării care să aibă corespondenţă cu lumea lui afectivă (în evoluţie de la
3 către 6/7 ani), cu tipul de subiecte alese în mod natural, dar evitându-se monotonia
acestora, şi sugerându-i-se, prin intermediul materialului de joc, tipuri de roluri pe care şi
le poate asuma la fiecare dintre nivelurile de vârstă;
 în contextul jocurilor didactice proiectate şi realizate ca modalităţi de organizare a învăţării
şi formării unor deprinderi şi priceperi, educatoarea trebuie să ţină cont ca materialul de
joc să corespundă sarcinii didactice a acestuia, să fie uşor de utilizat, sugestiv şi nu în exces,
deturnând atenţia copilului de la rezolvarea sarcinii către manipularea materialului de joc;
acesta trebuie să răspundă şi unor exigenţe de ordin estetic;
 în contextul activităţilor libere de după-amiază şi de acasă, jucăriile este bine să fie cât mai
apropiate de sufletul copilului, cât mai adaptabile unor situaţii de joc multiple, creative.
Jucăriile, aşadar, trebuie alese de către educatorul adult (părintele sau educatoarea) ţinând cont
nu numai de „plăcerea copilului" ci şi de valenţele educaţionale ale acestora în momentul
integrării lor ca instrumente în diferite tipuri de joc.
Fiecare categorie de jucării solicită o componentă a dezvoltării copilului sau alta. Jucăriile
de imitare sunt desigur cele mai potrivite: „fac ca tata sau fac ca mama, ca doctorul sau ca
vânzătoarea”, sunt printre cele mai frecvente jocuri de la vârsta de doi ani. Aici se raportează şi
telefonul, camionul, păpuşa, etc. dar cum aceste jucării aparţin de asemenea, unor altor categorii
(jucării „cu motor” sau afective) se înţelege că aceste categorii se amestecă între ele câte puţin şi
sunt mai puţin tranşante decât par. Este deosebit de important să se cunoască diferite tipuri de
jucării. Este de dorit ca un copil să aibă jucării din fiecare categorie, iar numărul acestora să varieze
în funcţie de gusturile şi interesul copilului. Copilul ar putea astfel să-şi dezvolte cel mai bine toate
aspectele temperamentului său.
Tipuri de jucării:
a. Jucăriile care dezvoltă motricitatea îl ajută pe copil să se servească într-o manieră armonioasă
de corpul său. Unele vizează motricitatea fină, adică uşurinţa de a se servi de mâinile sale. Sunt
cele care invită copilul la manipulare, orientare, de a se ţine corect, de a trece jucăria dintr-o mână
în alta. Altele vizează motricitatea globală, adică ele invită copilul să folosească întregul său corp
într-o mişcare. Îşi va dezvolta atunci coordonarea gesturilor şi a echilibrului. El învaţă să se
servească mai bine de corpul său şi să-şi stăpânească gesturile. Exemple de jucării cu dominantă
motrică: tricicletă, mingii, balon, cerc, coardă, popice, structurile jocurilor din exterior (toboganul,
balansoarul), jocurile de încastrare şi manipulare.
b. Jucăriile care dezvoltă creativitatea şi imaginaţia A crea înseamnă a concepe, a învăţa, a pune
noul acolo unde nu există. Toate jucăriile (acelea care sunt bune) ar trebui să permită copilului să-
şi exprime creativitatea. Copilul adoră să pună împreună elementele care nu au fost prevăzute
pentru aceasta, să scoată din funcţie obiecte şi să inventeze moduri noi de a se servi de acestea.
Nu-i lipseşte niciodată imaginaţia pentru a-şi crea o lume nouă. Copilul ştie să împodobească cu
imaginaţie, cea mai banală jucărie şi să facă un pretext din ea pentru orice fel de scenariu. Anumite
jucării favorizează în mod specific această imaginaţie a copilului, prin aceea că deşi nu sunt nimic
prin ele-însele, pot totuşi să solicite acţiunea copilului. Acestea sunt toate jucării cu funcţie
artistică. Dar este evident că o păpuşă simplă, de exemplu, este de asemenea o jucărie care
stimulează creativitatea şi imaginaţia. Exemple de jucării cu dominantă creatoare: creioane de
ceară / de colorat, markere, acuarele, plastilină, instrumente muzicale, marionete, jocuri de
construcţie sau jocuri din bucăţi care se asamblează.
c. Jucării care dezvoltă afectivitatea Aceste jucării permit copilului să-şi exprime afecţiunea,
tandreţea şi de asemenea, uneori chiar, agresivitatea. Pentru că el, copilul poate în mod liber să
trăiască / retrăiască sentimentele sale cu o jucărie care nu ţine ranchiună etc. În mod progresiv
copilul se înţelege mai bine pe sine şi îşi găseşte echilibrul. El se desprinde din trăirile sale pentru
a se interesa de acestea şi le rejoacă cu ceilalţi. Jucăriile afective sunt cele cu care copilul va crea
legăturile cele mai durabile si mai privilegiate. Exemple de jucării afective: păpuşi, figurine şi
animale din pluş etc.
d. Jucăriile care dezvoltă imitaţia Imitaţia este procesul esenţial prin care copilul se apropie şi
înţelege lumea care îl înconjoară, lumea adulţilor. Foarte tânăr, el pare că vorbeşte la telefon, o
imită pe mama sa hrănindu-şi păpuşa sau se joacă de-a doctorul care face injecţii. Copilul reia cu
jucăria ceea ce i s-a întâmplat în viaţa reală şi se joacă cât îi este necesar. Aceste activităţi îi permit
pe de-o parte să se apropie de comportamentele noi şi să-şi ia în considerare anumite angoase sau
experienţe dezagreabile din viaţa sa. Exemple de jucării care au dominantă imitaţia: păpuşile şi
toate accesoriile lor (casa, îmbrăcămintea, materialele etc.), maşinile, câinele de joacă, deghizările,
tot ceea ce permite să-l facă să semene cu altcineva. Jocul de-a cumpărăturile, de-a doctorul, de-a
activităţile menajere, garajul şi circuitul auto, ferma cu animalele sale etc.
e. Jocurile care dezvoltă capacitatea senzorială şi intelectuală Evident este cazul tuturor jucăriilor,
pentru că ele permit jocul care este el-însuşi indispensabil dezvoltării intelectuale a copilului.
Inteligenţa celui mic este mai întâi de toate o inteligenţă senzorială, motrică, afectivă. Prin
manipulare, încercare şi asamblare, copilul, descoperă să-şi exercite capacităţile mentale. Anumite
jocuri sunt în mod special concepute pentru a antrena copilul să descopere, să clasifice, să
memoreze, să raţioneze, să asambleze, să reflecte - toate marile funcţii care stau la baza operaţiilor
mentale. Exemple de jucării cu dominantă intelectuală: jocurile de asamblare, jocurile de
încastrare, jocurile de construcţie, jocurile de clasare, jocurile de ordonare, jocurile puzzle, jocurile
de loto / domino.
Jocul este o ocazie pentru copil de a învăţa să cunoască lumea care îl înconjoară. De
asemenea, copilul poate să înveţe, să se cunoască pe el evoluând în ritm propriu. Cuvântul ,,a
învăţa" se pretează la ambiguitate deoarece pentru copil nu există diferenţe între a se juca şi a se
dezvolta, a se juca şi a învăţa, a învăţa şi a manipula, a învăţa cum merge ,,asta", a învăţa să facă
precum mama şi precum tata, etc. Dar, jocul nu trebuie să devină pentru adult un pretext de a-l
antrena sau a-l învăţa pe copil. Jocul şi jucăria servesc pentru a se juca, asta-i tot. Copilul trebuie
să se poată juca din plăcere, chiar dacă această plăcere i se impune prin efort. Copilul se va lăsa
pradă realităţilor învăţate pentru că mai multe capacităţi înseamnă mai multe jocuri posibile, de
unde şi avantajul plăcerii. De asemenea, copilul este împins de o pulsaţie fundamentală, inerentă,
care este dorinţa de a trăi, de a creşte şi curiozitatea de a cunoaşte. Copilului îi revine sarcina de a
dota jocurile sale cu complexitate, nu adulţilor. Adulţii pot să-l antreneze în a se juca mai bine.
Copiii învaţă foarte bine când sunt lăsaţi să o facă cu mai puţin material la dispoziţie. Ei îşi exercită
fără încetare spiritul asupra oricărui lucru pe care îl descoperă. A oferi unui copil o jucărie pentru
a ,,învăţa" este un non-sens. Ceea ce copilul face cu jucăria sa este domeniul sau particular. Adulţii
nu ar trebui să se amestece decât la solicitarea expresă a copilului şi întotdeauna cu multă
delicateţe. Ei nu pot să pretindă că ştiu mai bine decât copilul cum îi convine acestuia să se
servească de jucăriile sale şi ce se presupune că îl amuză. Copilul este „profesorul jocului”. A se
juca este şi trebuie să rămână înainte de toate o activitate personală şi gratuită.

1. 6. Jucăria şi rolul ei psihopedagogic

De când a apărut „copilul pe lume”, deci de la începuturile omenirii, jocul şi jucăria i-au
luminat, îmbogăţit şi bucurat primii ani de viaţă. D. B. Elkonin rezervă un subcapitol al lucrării
sale despre joc1 jucăriei, considerând-o deosebit de importantă pentru evoluţia jocului şi pentru
dezvoltarea personalităţii copilului. Citându-l pe E.A. Atkin, Elkonin aduce în discuţie istoria
interesantă a jucăriei. Astfel, se afirmă că după compararea jucăriilor descoperite, în urma
săpăturilor arheologice, cu cele existente în lumea contemporană se constată că pentru toate
„jucăriile arheologice" există câte un corespondent clar în zilele noastre. Atkin face chiar o

1
Elkonin,D.B., Psihologia jocului, EDP, Bucureşti, 1980, p. 35-42.
comparaţie între jucăriile utilizate de copiii aparţinând unor culturi foarte diferite şi concluzionează
că „la popoare aflate la distanţe imense unele de altele, jucăria rămâne la fel de proaspătă, veşnic
tânără, iar conţinutul, funcţiile ei sunt aceleaşi la eschimoşi şi la polinezieni, la cafri şi la indieni,
la boşimani şi la corero", fapt ce demonstrează că în ciuda diferenţelor culturale se constată o
„uimitoare stabilitate a jucăriei şi, prin urmare, a trebuinţei pe care ea o satisface, a mobilurilor
care îi determină existenţa".2
Atkin susţine chiar că nu se poate vorbi cu adevărat de o istorie a jucăriei întrucât jucăria
este mereu aceeaşi de la începuturile civilizaţiei până azi. Şi acum şi atunci găsim obiecte de joc
căruia copilul dintotdeauna le-a conferit aceeaşi întrebuinţare. Este adevărat că analizând funcţiile
esenţiale ale jucăriei şi dominantele tematice ale acesteia lucrurile stau aşa, dar, în fapt, se poate
vorbi, totuşi, de o istorie a jucăriei. De la păpuşile din zdrenţe (zdrenţele înseşi reflectând prin
natura lor istoria şi cultura fiecărei arii geografice), din lut ars, la păpuşile Barbie, la figurinele ce
înfăţişează în forme extrem de sofisticate diferitele personaje terestre sau extraterestre, distanţa
este foarte lungă; de la jucăria din lemn ce desemna mijloace de transport tradiţionale în zona de
referinţă (sania, troica, lectica etc.), la sofisticatele jucării din plastic ce înfăţişează automobilul,
avionul, racheta , nava spaţială a diferitelor popoare ale universului este, de asemenea, un drum
lung. Am sublinia un alt aspect legat de rolul jucăriei în stimularea psihicului copilului. Aşa cum
precizam în contextul tratării jocului simbolic, este o vârstă când copilul se poate juca cu orice
dând obiectului în cauză o gamă foarte variată de semnificaţii; acest lucru îi stimulează imaginaţia.
Cei ce se ocupă cu producerea industrială a jucăriilor, sesizând importanţa stimulării imaginaţiei
la copil, nu proiectează doar jucării cu destinaţie explicită sau cu unică funcţionalitate; ei au
inventat păpuşile demontabile şi cărora li se pot face toalete diferite sau li se pot adăuga o serie de
accesorii (figurinele de tip Batman create în serii şi cu posibilităţi de adaptare la diferitele momente
ale episoadelor desenului animat, sau vestita şi mereu renăscuta Barbie). Dincolo de aceasta,
jocurile tip LEGO adaugă un plus de fantezie. Ele pot duce la orice creaţie prin construcţie proprie
chiar dacă sugerează unele modele realizabile de către copii. Ceea ce este negativ în industria
jucăriilor este faptul că se produc prea multe astfel de obiecte care stimulează jocul violent.
O clasificare a jucăriilor zilelor noastre este foarte greu de realizat . De aceea prezentăm
clasificarea jucăriilor numite de către E. A. Atkin „jucării originare" care, în forme diferite există
în întreaga istorie a copilăriei:
1. jucării sonore: morişti, zbârnâitori, clopoţei, zdrăngănitori etc.;
2. jucării dinamice: zmeul, sfârleaza, mingea, cercul etc.;
3. jucării arme: arc, săgeată, bumerang, puşcă, pistol, tanc (ne)teleghidat etc.;
4. frânghia sau, mai nou, balonul lunguieţ, din care se fac figurine mai mult sau mai puţin
complicate (după Atkin).
Înseşi aceste jucării, chiar în formele lor primitive, au o istorie proprie, după cum subliniază
Elkonin; pentru a deveni jucării ele au imitat instrumente ale unor activităţi din viaţa reală. Pentru
că jucăria este, pentru activitatea ludică din grădiniţa de copii, un mijloc didactic este necesar să

2
Citat de Elkonin. în op, ciT, p. 36