You are on page 1of 4

Mitul sufletelor pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce


prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în
„Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat
fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de
atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină
fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi


Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a
intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de
şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi,
omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din
priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi
lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă,
până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane
de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru
totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă,
inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche
numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească
sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor
sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a
trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de
regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu
femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii,
viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în
momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte,
din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa
asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-
pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea
pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o
încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în
atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii
originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”,
ca fiind „cartea iluziilor eterne…”
Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria
spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi
unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex
opus.
O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade,
în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o
regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă
parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii,
îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-
mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă,
făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi
viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai
cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră
împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam
decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci
moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă,
născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o
totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să
rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem
până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete.
Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două,
singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de
fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de
neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai
are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o
mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”
În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste
dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale
deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de
iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre,
Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc
să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine,
iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-
o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor.
Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a
Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut
orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de
altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de
Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în
măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună
parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii,


analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea
erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc
şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf
Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca
fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?
Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă
în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi
separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire
imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la
atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea
sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre
aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi
femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa
umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era
format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile
legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se
regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de
imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele
sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau
feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească,
complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă
în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în
capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii.
Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie
– şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută
încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar
căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de
reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul
Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţiereaşi
este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si
Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.
Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian
Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-
pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă
rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin
indragostirea coplesitoare de un alt om pe care il considera sufletul sau pereche. Şi
această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini. Pe de altă parte,
Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul
regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi
poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat
in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai
indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa
cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi
amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un
barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară
– Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte
în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-
masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se
depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate
împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un
fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar
oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de
cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra
diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in
celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi
către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul
sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă
care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică
sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se
poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod
natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior,
pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte
în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său,
cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.
„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul
suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să
fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a
simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf
Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului
suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o
relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu
sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se
termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de
abia din acest punct poate începe cu adevărat.

You might also like