1.1.

Pactul cu diavolul in viziunea Sfantului Augustin

Practica vrăjitoriei, in viziunea Sfântului Augustin, coincide cu pierderea sufletului

in favoarea demonilor. Sfântul Augustin condamnă această apropriere nefirească dintre
om si spiritele rele, iar idolatrizarea lor creează o relație de conducător – supus în care
sufletul omului este dețint respectivul demon.
Dorința omului de rând a fost mereu aceea de a ajunge precum cele mai importante
personalități ale omenirii, astfel, Sfântul Augustin îi cere omului să facă diferența între
idoli și demoni, deoarece pot cădea foarte ușor in plasa lor și vor ajunge să idolatrizeze pe
cine nu trebuie.
Prin aceasta Augustin sugerează că demonii au puterea de a se ascunde sub înfatișarea
idolilor lor, pe care îi folosesc asemenea unor cai troieni.
Primele legături care se creează între om și diavol au loc, prin prin practicarea unor
anumite ritualuri vrăjitorești, ritualuri care reprezintă prima formă de contract între cele
două părți în care omul, prin vanitatea și slăbiciunea sa îsi pierde sufletul în defavoarea
diavolului care prin viclenia sa îl ispitește prin diferite promisiuni.
Invocarea demonilor devine o practică tot mai întâlnită, magicienii sau vrăjitoarele
savârșesc anumite ritualuri și le oferă acestor spirite tot felul de cadouri si tot felul de
garanții ale credinței față de puterea răului. Astfel ințelegerile tacite între om și diavol
devin astfel înțelegeri implicite, de care omul este pe deplin conștient. Înțelegerile tacite
cu diavolul ar fi putut să exonereze omul de greșeala comisă deoarece ar fi putut să cadaă
în păcat fără ca el să își fi dat măcar seama. Total diferit față de ințelegerile implicite,
făcute conștient de către om.
Și de această dată, la fel ca la Adam și Eva, omul este conștient de greșeala făcută,
însă el este orbit de succesul prezentului, negândindu-se prea mult la viitor și la consecințe.
1.2. Faust și Martin Luther

Luther aduce în prim plan elementul economic care a intervenit în lumea

creștinătății, diavolul ia de data aceasta forma monedei. Martin Luther protestează deschis
împotriva afacerilor bisericii, impotriva indulgențelor oferite contra-cost sau împotriva
acestei goane după bani a bisericii moderne. Luther anticipează capitalismul și moneda
prin care diavolul va stăpânii lumea. Iubirea banilor, în prisma lui Luther, este echivalentă
cu idolatria, iar în această lume a păcatului apare Mitul lui Faust, care inițial făcea parte
dintr-un proiect de demascare a vrajitorilor sau a persoanelor autoproclamate servitori ai
satanei.
Johann Faust era o figură intrigantă, cu o mândrie dusă la extrem și probabil datorită
numeroaselor sale realizări care i-au alimentat vanitatea avea falsa impresie despre sine ca
fiind un magician măreț care putea controla diavolul. Faust era o persoană lăudaroasă, care
nu pierdea niciun prilej să vorbească despre cunoștințele sale vaste sau despre puterea sa.
Faust încerca să își creeze o imagine grandioasă, chiar luându-și titlul de moștenitor
spiritual al celebrului Simon Magus, supranumit magicianul absolut.
Cartea originală a lui Faust, scrisă și puplicată, din câte știm, de Johann Spies a fost
dedicată propagandei lutherane. Historia von Doktor Faustus a fost publicată în Frankfurt
în 1587, iar un an mai târziu a fost tradusă în majoritatea limbilor importante din nord-
vestul Europei.
Prima referință despre Faust datează din 1507, cănd Johannes Trithemius l-a numit
un vagabond și un derbedeu care ar merita sa fie bătut astfel încât să nu mai vorbească
lucruri atât de execrabile și ostile față de Biserică.
În 1509, Biserica St. Mary din Gotha îl numeste pe Faust un lăudăros și un prost,
însă în 1520 este remunerat de bișopul din Bamberg pentru a îi prezice viitorul.
În 1528 a fost expulzat din Ingolstadt, însă consiliul orașului a vorbit într-o manieră
respectuoasă față de el deoarece se spunea că are puterea de a aduce ciuma, si s-ar putea
răzbuna.
În 1536, Cronicile din Waldeck vorbesc despre prezicerea sa față de căderea
Munsterului, prezicere care se dovedește a fi adevărată. Faust prezice și despre eșecul
expediției lui Welser către Venezuela.

1.3 Mitul lui Faust-legenda

Legenda lui Faust derivă dintr-o carte, Faustbuch, publicată la Frankfurt în 1587,
cu un autor anonim, o poveste bazată pe diverse povești contemporane despre vrăjitorii și
alchimisti rătăciți. În Faustbuch, aceste figuri erau prezentate ca personaje unice, Johann
Faust, al cărui act de baza era să-și vândă sufletul diavolului în schimbul unor secrete și
puteri oculte. Povestea a fost ulterior dramatizată în Anglia de Christopher Marlowe; piesa
lui, istoria tragică a doctorului Faust, a apărut în 1604, a fost apoi absorbită în Germania,
unde, în multe adaptări și versiuni, a intrat în repertoriul companiilor de teatru itinerante
și chiar în spectacole de păpuși. Acest popor a inspirat faimoasa piesă a lui Goethe, Faust,
publicată în două părți, primul în 1808 si al doilea după moartea autorului în 1832.
Legenda lui Faust
Într-o epocă dominată de creștinism, indiferent dacă era catolică sau protestantă,
se presupune că adevărurile revelate propuse de știința umană ar fi trebuit să intre în
conflict. De fapt, din secolul al VI-lea, cunoașterea seculară a fost considerată ca fiind rea,
astfel încât să ducă la multe legende despre înțelepții care si-au vândut sufletul diavolului
pentru a dobândi cunoștințe despre ocultism.
Teofil, un arhidiacon creștin timpuriu, se spune că ar fi avut relații cu Satana, iar
Papa Silvestru al II-lea, un învățat foarte avansat în timpul său, a fost considerat de mulți
ca fiind în contact cu spiritele infernului. Inca si mai timpuriu la începutul creștinismului,
unii mistici evrei au lucrat cu vrăji capabile să il cheme pe Satan și aceste formule se
găsesc în cărțile de magie care circulau în timpul lui Faust, iar la acea vreme, aproape toată
lumea credea în puterea vrăjitoriei și a demonilor, întotdeauna ocupată servind cauza
diavolului.
Reformarea protestantă a fost un element semnificativ în popularitatea mare a
legendei Faust. Pentru susținătorii mișcării care judecând dupa credința oficială a Bisericii
Catolice ca fiind corupți ce au susținut o întoarcere la "cuvântul pur al lui Dumnezeu",
cercetarea lui Faust în științele oculte era dura ca orice altă rebeliune a intelectului uman
sic a legile Bibliei. Conform celei mai ortodoxe credințe protestante, necromantul merita
blestemul veșnic doar pentru că a pus cunoștința umană înaintea cunoașterii divine.
În piesa lui Goethe, Faust este un student universitar eminent de vârsta mijlocie,
dezamăgit de stilul său de viață, intelectual exagerat și nustreste dorinta sa experimenteze
experiența la potentialul maxim pasiunea umana și puterea. El este un om cu o conștiință
modernă ce a trecut prin Revoluția copernicană în filosofie și în știință. In Faust această
conștiință extinsă este în contradicție cu condițiile sociale și economice ale lumii sale
germane provinciale care este încă în esență feudală. Faust locuiește într-un oraș mic, în
care oamenii traiesc intr-o ignoranță pioasă, condițiile lor fiind austere atât din punct de
vedere arhitectural cât și spiritual.
Expansiunea mentală a lui Faust l-a izolat de acești oameni, dar nu i-a dat nici o
compensație fiind abstractă, el dorea să-și dezvolte propria experiență a lumii extinse a
intelectului său, voia să știe totul, să experimenteze totul, să devină totul, să se actualizeze
în in cadrul fiintei sale sub toate posibilitatile umane. Astfel el întruchipează nu numai
visul vechi al magului ci si al efortului neliniștit al condiției moderne.
La începutul părții I, Faust este un învățat retras, până la sfârșitul părții a II-a el a
devenit, un dezvoltator de proprietăți, a înțeles că trebuie să-și redefinească lumea
exterioară - numai într-o lume în care vechea ordine feudală închisă a fost demolata fizic
și psihic ființele umane erau libere să se extindă atingand întregul lor potențial. Cu toate
acestea, multe lucruri și oameni sunt sacrificați: oricine și ceea ce statea în calea voinței
lui Faust spre auto-expansiune era distrus.
Piesa se deschide cu un Prolog în Rai. Diavolul, Mefisto se plânge lui Dumnezeu
despre coruptibilitatea ca bază a omenirii. Doctorul Faust era mult prea încrezător și
avansat intelectual încât să poata corupt. Mefisto se plângea de faptul ca nu l-ar fi putut
duce pe Faust în eroare; Dumnezeu, încrezător în integritatea lui Faust, acceptă pariul.
În prima scenă, Faust apare în studoul său medieval, disprețuind lipsa de legătură
cu sursele vieții gândindu-se chiar la sinucidere. Pe măsură ce parcurge o veche carte de
alchimie da peste un simbol ocult al spiritului pământului și, chemându-l pe acesta îl
provoacă în mod arogant cu aroganța unei conștiințe moderne. Apoi, într-un efort de a
arunca dejecția merge afara la mulțimea care sarbatoarea Paștele în oraș. Când se întoarce,
revigorat acesta este urmat de un câine negru mare.
În interiorul casei apoi, câinele se transformă în figura unui bărbat al cărui aspect
și îmbrăcăminte sugerează un cărturar călător. Urban și înverșunat acela este bineînțeles
Mefisto, care a folosit momentul in care Faust s-a amestecat cu energiile oculte pentru a
intra în lumea psihologica a doctorului. Ca personalitate, Mefisto nu este lipsit de
înțelepciune asupra motivațiilor umane, în cele mai multe cazuri, per total, el prezintă un
caracter nepotrivit, cu excepția acelor ocazii în care i se dezvăluie adevărata lipsa de
răbdare și de atenție.
Faust și Mefisto fac o înțelegere: Mefisto va arăta învățatului nemulțumit tot ceea
ce viața trebuia să-i ofere. El îl va alimenta pe Faust cu mijloacele necesare - bani, viteză
și toate cele necesare pentru a atinge acest scop, cu condiția ca sufletul lui Faust să fie pus
în posesia sa în momentul morții. Faust a adaugat o conditie pentru a justifica pactul in
ochi si anume aceea ca daca la un anumit moment el ar fi devenit linistit si fericit,
renuntand la atitudinea nefasta pe care o avea, in acel moment viata lui ar fi trebuit sa se
incheie. Cu această condiție, Faust isi reconfirma siesi ca acela era un obiectiv mai înalt
decât un simplu egoism care facea pactul nepotrivit.
Astfel, Faust și Mefisto se îmbarcă împreună în marea aventură. Prima legătură cu
sursele de viață pe care o caută Faust este cea a erosului. Acesta observă o fată destul de
tânără în oraș, doar de paisprezece ani. Astfel Faust o seduce pe Gretchen, dar apoi se
retrage din intensitatea ardoarei și dorinței pentru aceasta. O serie de catastrofe personale
o lovesc rapid de fată, acestea fiind declanșate deși ne-intenționate de Faust. Fratele ei,
mama și copilul nelegitim, când este născut sunt ucisi și ea este închisă și executată, o
victima nu numai a poftei lui Faust ci și a influenței îngrozitoare a intervențiilor lui Mefisto
in ordinea feudală.
Gretchen este primul sacrificiu pe altarul setei de viața al lui Faust. Fără a fi un om
dur, Faust se mâhnește pentru soarta fetei dar numai pentru scurt timp si in ciuda aceasta
el nu este descurajat in căutarea lui. În a doua jumătate a piesei, plină de aluzii clasice,
complotul alegoriei, scena lui Faust care se deschide dramatic în timp și spațiu. Împreună
cu Mefisto, el străbate peisaje antice de luptă, vrăjitorii, imperii și gânduri, se înscrie în
drame fondatoare căutând să se căsătorească cu Elena din Troia, consortând cu sirene și
finite sfinx, conversand cu filozofi si intrand pe niveluri de speculatie a cosmosului si a
conditiei umane. Astfel in ambiția lui el încearcă să întruchipeze in propria ființă întreaga
civilizație occidentală.
Spre sfârșitul părții a II-a, piesa se întoarce de la alegorie la psihologia lui
Faustiana. Saturat si satisfacut după ce a experimentat o astfel de experiente la scara larga,
Faust se bucură de un moment liniștit cu Mefisto. El isi îngăduie sa se lase purtat intr-o
reverie romantică asupra naturii - contemplând marea - când deodata el devine brusc furios
la ceea ce vede simtindu-se fara putere.
Revigorat apoi de un orizont nou de aspirații, Faust concepe un plan de imblanzire
a oceanului – de a obtine si utilizat o regiune de coasta pentru a o dezvolta într-un complex
modern de locuințe unde mulți oameni - refugiați din claustrofobia ordinului feudal - pot
trăiesc liber și expansiv, bucurându-se de condiții materiale și sociale necesare dezvoltării
lor in perspectiva.
Faust, cu alte cuvinte, începe să aprecieze faptul că emanciparea, libertatea de a-și
îndeplini propriul potențial, cere nu doar un angajament interior, cum ar fi un angajamentul
în tranzacția sa cu Mefisto ci si o rearanjare a condițiilor externe. Întregul context material
al vieții trebuia reorganizat. Astfel cu energia sa caracteristică, Faust ia asupra sa sarcina
de a realiza această reorganizare, folosind mijloacele pe care se poate baza. Apoi se
desfasoare totul cu o forță mare de muncă iar muncitorii sunt exploatati din greu. Imensul
sit de construcție de pe litoral este iluminat artificial pe timpul nopții, astfel încât munca
nu trebuie să se întrerupă niciodată, insa din cauza solicitarii excesive au loc multe decese
industriale și accidente. Cu toate acestea, sunt oameni care vin de departe pentru a munci
la acest complex, iar Faust are in vedere oportunitățile pe care si le permite pentru un mod
modern de viață.
Desi se simte mai implinit in aceasta scara economica si sociala pe care o
intreprinde, mai mult decat in ce a experimentat inainte totusi ramane un obstacol in
ambitia lui Faust. La finalul marelui sit se află o dună care i-a scapat achizitionarii. Pe
duna aceea era un crang cu copaci de tei unde se afla o locuinta umila ocupat de un cuplu
în vârstă, Baucis și Philomena. Acestia erau exemplificarea robiei, a virtutilor de neegalat
a ordinii pre-moderne, precum evlavia, fidelitatea, constanța, respectful fata de rude și
familiaritate. Faust a încercat să negocieze cu acel cuplu in varsta, el le-a oferit o casa in
complexul de locuințe pe care il construia - dar, la fel ca oamenii indigeni de pretutindeni,
acestia isi iubeau foarte mult casa și au refuzat cu încăpățânare să cedeze. Lucrarea trebuia
totusi sa avanseze si astfel Faust a aranjat cu Mefisto sa ii indeparteze cu forta insa
nepasarea cruda a lui Mefisto depaseste orice limita iar aceasta actiune aduce iar o
catastrofă dupa sine si astfel Baucis și Philomena nu sunt evacuați propriu-zis ci arși de
vii în casa lor.
Faust este îngrozit, el nu a dorit ca Mefisto să ucidă acei oameni si de atunci el a
fost bântuit de "griji", ceea ce duce la depresie. Dar chiar și in acea situatie el continua sa
isi manifeste energia conducand el însuși muncitorii pentru a-și termina treaba cu
complexul.
Apoi cand in sfârșit complexul de locuințe este complet si vechea ordine a fost
închisă deschizand calea unei noi epoci modern, totusi Faust isi refuza moartea. Dar, deși
Mefisto câștigase de mult pariul cu Dumnezeu, el nu este răsplătit si nici nu este respectat
pactul cu Faust. Într-o scenă pusă în act printre corurile angelice, Goethe, indulgent față
de eroul său o face sa reapara pe Gretchen care smulge sufletul promis al lui Faust și să-l
duca în siguranță în Rai, astfel Faust este răscumpărat de "iubirea" copilului mort, care a
fost prima victimă a setei sale exacerbate pentru viață.
Prin personajele feminine Goethe implica iubire astfel incat și bărbații precum
Faust, fie si in situatii dezastruoase sa primeasca iertare si impacare. In aceasta consta
măreția vieții faustiniene- nu o măreție morală, ci măreția destinului dedicată însăși forței
vietii.
Goethe identifică se identifica indeaproape cu eroul său ambiguu, face o paralela
cu propria sa viață, care a fost deasemenea trăită cu o energie feroce pe o scară mare și
plină de inimă resturile de inimi aruncate ale tinerelor fete.
Figura lui Faust a fost ulterior absorbită în imaginația europeană, Faust a fost văzut
ca un profet al progresului, el s-a aliat cu diavolul intr-adevar dar pentru motive onorabile.
Ambițiile lui au adus durere altora, dar soarta lor cruda a fost prețul orizonturilor extinse
și a potențialului uman îmbunătățit, adica al progresului. Tot ceea ce stă în calea
progresului trebuie să cadă. Tot ceea ce-l poate continua – privita ca o resursă naturală -
trebuie să i se subordoneze. Progresul reprezintă un nou standard care depășește noțiunile
convenționale de moralitate și religie. Aceasta este in realitate semnificatie piesei lui
Goethe, insa este puțin probabil faptul ca acesta ar fi mândru de rezultatul experimentului
faustic astăzi, cu lumea naturală în fundal înainte ca armatele industriei să-și stârnească
ideologia triumfătoare. Goethe a fost un aparator al naturii și un critic pasionat al
modelului mecanicist, externalizator al științei.
Prin eliberarea lui Faust de vechile conceptii morale, în timp ce acesta isi alimenta
apetitul pentru viață, Goethe intenționa să-l reprezinte sub o natură onorifică la originea
sa. Întreaga acțiune a piesei a fost o consecință a invocării inițiale a lui Faust a Spiritului
Pământ. Duhul lui Faust s-a întors spre ușurarea dezaprobării sale cu o civilizație bazată
pe rațiune, crez și convenție:
Dezacordurile de la sfârșitul piesei sugerează că ceva a fost greșit în schema lui
Goethe. Discrepanțele veritabile ale epocii care s-au acumulat în actuala lansare a
modernității sugerează un defect catastrofal în narațiunea fondatoare. Faust, dezvoltatorul,
l-a invitat pe Goethe, devotatul naturii, inaugurând o epocă a unui asa zis holocaust al
mediului natural.
Povestea poate avea in fundal surse mitice care îi confera o formă de înțelegere
logică, o rigoare și un model bazat pe ratiune, fără a menționa eficacitatea invocatoare,
indisponibilă pentru simpla analiză. Logica narativă poate, cu alte cuvinte, să ofere
perspective și posibilități diferite de cele disponibile in cazul rațiunii, în timp ce radacinile
din surse mitice pot cataliza consecințele rațiunii.1

1.4.Analiza personajului Faust

Faust este asemanat de critici de arta si putin cu Don Quijote al lui Sancho Panza,
nu este doar un personaj, el este jumătate dintr-un cuplu extraordinar, a doua jumătate
fiind diavolul, Mefisto, un caracter complementar, care, în unele versiuni devine un
adevărat protagonist. Mefisto care apare din când în când sub forma unui cavaler bogat, a

1
Johann Wolfgang Von Goethe, Faust: Part Two, trans. Philip Wayne (London: Penguin, 1959), p. 221
unui băiat, un băiat cu un obicei, reprezintă în special în teatru, latura comică, care
contrazice și prin urmare întărește tocmai latura sumbra.
Povestea lui Faust a fost bazată pe cazul unui adevărat magician și alchimist
cunoscut sub numele de Dr. Johann Georg Faust, care a fost activ la sfârșitul secolului al
XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Potrivit lui Leo Ruickbie și altora, "Faust" era
un nume asumat.
În timp ce adevăratul Faust a oferit caracterul au existat multe povești despre
oameni care fac pacte cu Diavolul…
………………………………………….

1.5 Motivul faustian in opera lui Christopher Marlowe's

Acțiunea piesei lui Marlowe urmărește îndeaproape incidentele primei cărți a lui
Faust. Nu numai circumstanțele jocului lui Marlowe ci și morala coincide cu prima carte
a lui Faust.
Cu toate acestea, pentru critici, Marlowe, autorul doctorului Faust, este o
întruchipare perfectă a spiritului renascentist, un mare individualist modern, și în eroii lui
Marlowe, inclusiv in Faustus vad purtători de cuvânt pentru propriile aspirații și energii.
Acest individualism sfidător a fost fie romanticat, fie mai recent acceptat cu neutralitatea
morală și cu cinismul postmodern………….
…………………………………………………………………………