Diferenţe de sex, gen în comunicare

Se întâlnesc astăzi din ce în ce mai puţine persoane – mai ales în societăţile declarate civilizate –
care să susţină diferenţe esenţiale între persoanele de sex feminin şi cele de sex masculin şi, pe baza lor,
să admită discriminarea. Ceea ce nu înseamnă că discriminarea a şi dispărut în urma declaraţiilor de
egalitate făcute de indivizi sau chiar în urma unor îmbunătăţiri ale legislaţiilor diferitelor ţări. Tocmai
datorită acestei realităţi, în articolele 34, 35, 36, Parlamentul European în „Rezoluţia din 27 septembrie
2007 privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI)” face
următoarele precizări:
- insistă asupra necesităţii de a dezvolta politici în vederea combaterii, de la primele vârste şcolare, a
stereotipurilor legate de sexe în domeniul educaţiei, inclusiv prin eliminarea acestora din programele de
studiu şi din manualele şcolare, oferind programe de sensibilizare a profesorilor şi elevilor şi încurajând
băieţii şi fetele să adopte modele educaţionale netradiţionale;
- invită Comisia să instituie dialogul cu şi să încurajeze mass-media, având în vedere rolul plin de
influenţă socială al acestora, pentru promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi şi pentru împiedicarea
imaginilor stereotipe despre femei şi bărbaţi;
- recomandă elaborarea unor măsuri de sensibilizare la nivel paneuropean pentru a creşte sensibilizarea la
atitudinea „toleranţă-zero” faţă de insultele cu caracter sexist şi prezentarea într-un mod degradant a
femeilor în mass-media şi în comunicarea comercială.
Evident, eliminarea discriminării dintre sexe nu poate avea loc doar în urma unor măsuri, fie acestea
chiar punitive, întrucât, procesul discriminării are rădăcini profunde şi cauze dintre cele mai diferite.
Alfred Korzybsky (1879 –1950), fondatorul semanticii generale, a sugerat că o persoană ar trebui
să claseze mental termenii săi generali şi în felul acesta să reduca tendinţa de a face asemenea erori
semantice. Când clasam termenii, îi separăm pe baza unor diferenţe şi, procedând astfel, recunoaştem
unicitatea lor. Ceea poate însemna că atunci când ne referim la bărbaţi sau la femei trebuie să avem în
vedere specificitatea sexului, a genului, dar şi individualitatea persoanei. Acesta este unul din scopurile
mişcărilor feministe - o încercare de a ieşi dintr-o categorie, de a scoate etichetele care, în mod tradiţional,
au fost ataşate rolului femeii în societate. Alte organizaţii fondate, reprezintă încercări specifice de a
sparge tiparele în care persoanele au fost plasate. Grupurile militantelor feministe protestează impotriva
faptului că femeile nu au fost niciodată categorizate ca indivizi, ci au fost văzute doar ca parteneri tăcuţi
ai bărbaţilor, un fel de rău necesar, cu rolul principal de a asigura urmaşi bărbaţilor.

Distincţia dintre sex şi gen

Aşadar, până de curând am fost învăţaţi că bărbaţii sunt de gen masculin, iar femeile de gen
feminin, primii sunt puternici, căci tocmai de aceea sunt bărbaţi, iar femeile sunt mai slabe, nu se pot bate
şi deci trebuie ocrotite. Începuturile acestei viziuni coboară până în epoca tribală, când, cum a observat
sociologul Petre Andrei, „tribul are diferite trebuinţe, care sunt satisfăcute de indivizi diferiţi după
aptitudinile lor. Primul pas spre diferenţiere şi spre eterogenizare a fost recunoaşterea autorităţii unui şef

3
şi apoi diferenţa de ocupaţie a sexelor.” Astfel, hoarda, prima formă de comunitate socială, este o masă de
oameni condusă de motive şi instincte materiale, oarecum organice, anume de foame şi trebuinţă sexuală.
Nu este o viziune specifică doar culturii noastre tradiţionale. În vechea Chină, Yin şi Yang nu se puteau
concepe decât prin opoziţia sexelor. Bărbaţii şi femeile erau consideraţi ca două corporaţii opuse, având o
sumedenie de interdicţii şi bariere sexuale. După modelul acestei opoziţii a sexelor s-a făcut şi repartiţia
sezonieră a activităţilor omeneşti. Yin şi Yang au fost concepute nu ca o dualitate a Existenţei şi a Non-
existenţei, a binelui şi a răului, ci ca o opoziţie relativă şi de natură ritmică între două grupe rivale şi
solidare. În acelaşi timp forţele ultime ale naturii au fost imaginate şi reprezentate de chinezi după
modelul diviziunii sexelor.
Genul nu înseamnă însă acelaşi lucru cu sexul biologic. Această distincţie este importantă pentru
a înţelege cum „viziunile noastre asupra sexului biologic influenţează identităţile genului. Giddens
consideră că există două teorii referitoare la identitatea şi sexualitatea genului, cea a lui Sigmund Freud
fiind cea mai influentă şi cea mai des discutată, acceptată sau combătută. Freud a teoretizat că
diferenţierile pornesc din prima copilărie şi se accentuează în şcoală în urma grupurilor formate de
membrii de acelaşi sex. Nancy Julia Chodorow, un sociolog feminist, descrie masculinitatea şi feminitatea
ca pe o pierdere, în sensul că băieţii şi fetele se despart diferit de mame, băieţii respingând radical
apropierea de mamă şi dedicându-se realizărilor personale. La rândul lor, fetele despărţindu-se de mame,
continuă să-şi dezvolte relaţiile transferându-şi ataşamentul faţă de viitorul soţ şi faţă de copii.
Elisabeth Cashdan, profesoară la University of Utah, este şi mai categorică afirmând că pentru o
femeie acumularea de resurse pentru copiii săi este foarte importantă, de aceea va încerca să atragă
bărbaţi bogaţi şi cu poziţie bună socială, dispuşi să o ajute.
Indiferent de ce credem despre bărbaţi sau femei, cert este faptul că diferenţierile sunt influenţate
puternic de noţiunile culturale. Realitatea arată că anumite activităţi sunt considerate mai ales masculine,
sau mult ales feminine. Ni se pare normal ca femeile să fie educatoare, învăţătoare sau medic şi ieşit din
comun să fie marinar, pilot, inginer constructor (ca să nu mai vorbesc de tractorist, miner, hamal!). Astfel,
fie că oamenii pescuiesc, ţes, se luptă sau citesc poezii, aceste activităţi sunt văzute diferit în raport cu
opinia celor din jur, opinie care, la rândul ei, depinde de experienţele anterioare ale celui care le observă.
În acelaşi fel, programele pe care oamenii le urmăresc la televizor – serialele meciurile de box,
programele de ştiri – afectează modul în care socializăm unii cu alţii, toate acestea contribuind la
dezvoltarea contextelor genurilor. La rândul ei, cultura fiind într-o continuă transformare, se schimbă şi
felul în care ne raportăm faţă de genul masculin sau de cel feminin. De exemplu, acum o jumătate de
secol, să zicem, în societatea românească era „anormal” (sau cel puţin ciudat) ca bărbaţii să gătească sau
să îngrijească de copii, în timp ce mama se afla la lucru, iar acum chiar legislaţia oferă posibilităţi ca ei să
întrerupă serviciul şi să preia ocupaţii considerate cândva specic feminine.
Ceva mai mult: diferenţele de gen duc chiar la diferenţe de percepţie a frumuseţii. De la tipul femeii
din antichitatea greacă, cu sâni bogaţi şi abdomen puternic s-a trecut, în zilele noastre, la model femeii
subţiri, înaltă şi cu braţe lipsite de musculatură, ceea ce înseamnă că noţiunile noastre de masculinitate şi
feminitate se schimbă încontinuu, conduse de interese comerciale şi alte forţe culturale. Astfel a apărut şi
4
o largă piaţă de desfacere a cosmeticelor pentru bărbaţi, deşi, spre deosebire de femei, majoritatea
bărbaţilor nu vor să vorbească despre machiaj, nu vor să fie văzuţi în public cumpărând produse
cosmetice şi nici nu recunosc că ştiu cum se folosesc acestea. Iar dacă îşi vopsesc părul fac eforturi să
ascundă schimbarea.
A vrea să arăţi altfel nu este doar răspuns la nevoia de înnoire. Concepţia şi opiniile oamenilor
asupra genului nu se referă doar la ceea ce cred ei că sunt, ci sugerează şi ce ar dori ei să fie pentru alţii.
Fiecare învaţă din propriul mediu cultural, chiar fără să-şi propună, ce înseamnă masculinitatea şi
feminitatea. Primele lecţii le primim, oricare dintre noi, în familie şi în grupurile de adolescenţi în care ne
dezvoltăm, apoi, prin intermediul mass-mediei şi al lecturii luăm act de alte observaţii şi interpretări.
Probabil că fără influenţa mass-mediei prea puţini dintre bărbaţi ar fi considerat că o femeie frumoasă
trebuie să aibă buzele mari şi cărnoase. Şi poate nici femeile nu şi-ar fi pus problema... Şi totuşi, chiar şi
femei care nu aveau buzele foarte subţiri au acceptat, probabil sub influenţa filmelor americane, să-şi
implanteze alte grăsimi din corp în buze. Iar la nevoie, chiar produse chimicale.
Judith N. Martin şi Thomas K. Nakayama sunt de părere că dinamica genului reflectă o strânsă
conexiune cu cultura, moda fiind la fel de importantă prin influenţa pe care o exercită la nivel global.
Concluzia la care ajung cei doi cercetători este că genul şi sexul nu sunt sinonime. Sexul este biologic, în
timp ce genul este social construit. Sexul este stabilit de genetică şi biologie, în timp ce genul este produs
şi reprodus de societate. Cu excepţia operaţiei, sexul este permanent, în timp ce genul variază peste timp
şi peste culturi. „Sexul este o proprietate individuală, în timp ce genul este o calitate socială şi relaţională
care câştigă înţeles din preponderenţa intereselor sociale şi contrastul cu celelalte genuri. Societăţile
crează înţelesuri de gen care comunică printr-o abundenţă de structuri culturale şi practici; în schimb,
indivizii devin genuri încorporând prescripţii sociale în identitatea personală.Mai exact: un bărbat poate
să rămână bărbat întreg, având în comportament trăsăturile sensibilităţii feminine...
Bărbat sau femeie, fiecare reacţionează la stimuli exteriori. Un francez când îţi vorbeşte, constată
Edward Hall, nu te scapă din ochi. Pe străzile din Paris, el îşi poate îngădui să privească foarte atent
femeile. Americancele, întorcându-se în ţara lor după ce au stat o perioadă în Franţa, i-au mărturisit
autorului, că trec deseori printr-o perioadă de privare senzorială. Câteva au spus că se obişnuiseră pe
parcursul şederii lor în Franţa să fie privite, iar obiceiul americanilor de a nu le privi le determină să se
simtă ca şi cum nu ar exista! Ceva mai mult, maşinile franţuzeşti sunt create ca răspuns la nevoile
francezilor de a putea privi femeile. Aşadar, automobilul devine, alături de limbă, o expresie a culturii şi
astfel îşi are caracteristicile în biotopul cultural.
Originea comportamentelor diferite
Comportamentele diferite dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unor culturi de gen diferite.
Rădăcinile comportamentului diferit îşi trag ceva din copilărie: băieţii şi fetele se joacă de obicei în
grupuri de acelaşi sex. În funcţie de cultură, aceste grupuri vor aborda diferite forme de organizare
socială. Fetele vor coopera şi vor împărţi puterea. Ele se înţeleg dinainte cine va fi mama şi cine va fi
fiica, cine va găti şi cine va aranja masa. În schimb, grupul băieţilor este organizat pe ierarhii în care
problemele legate de status şi identitate sunt mult mai pregnante. Ei stabilesc cine este şeful, cine va avea
5
rolul de portar, dacă se organizează un meci de fotbal, cine va juca în apărare şi cine la centrul terenului.
S-a observat că odată întipărite, aceste diferenţe vor fi purtate şi la maturitate, atunci când bărbaţii vor fi
mai înclinaţi să argumenteze şi să concureze pentru un statut, în timp ce femeile se axează mai mult pe
cooperarea cu cei din jur. Hartley consideră că aşa-zisa teorie a celor două culturi sugerează faptul că
bărbaţii şi femeile abordează două stiluri diferite de comunicare şi care reflectă diferitele lor obiective şi
strategii. Conform acestei abordări, soluţia sau remediul proastei înţelegeri a genului ar putea fi
înţelegerea şi acceptarea reciprocă a semnificaţiilor genului.
În acelaşi timp „construcţiile sociale simbolice de gen stabilesc coduri de conducere, gând şi
comunicare care crează diferite culturi de gen.” . După opinia lui John Gray, femeile şi bărbaţii sunt,
totuşi diferiţi. Aspectul crucial al acestei diferenţe în ceea ce priveşte felul în care se comunica depinde de
„felul de a fi”. Pentru bărbaţi sensul de „sine” este definit astfel prin intremediul abilităţii sale de a obţine
rezultate. El are obiective precise şi le urmăreşte cu grijă, stabilind strategii. Pentru femei sensul de
„sine” este definit diferit: prin intermediul setimentelor şi calităţiilor lor de a interacţiona. Femeia este
dispusă să apeleze la sentimente şi mai puţin la logică, şi nu de puţine ori întristarea sau lacrimile devin
armele ei cele mai puternice. John Gray argumentează că bărbaţii şi femeile se comportă diferit datorită
diferenţei fundamentale de identitate personală. De exemplu, atunci când un bărbat supărat se află într-o
situaţie stresantă, acesta va întrerupe o conversaţie şi se va închide în sine, se va retrage în singurătate şi
va încerca să rezolve problemele de unul singur. Într-o situaţie asemănătoare, femeiile vor căuta compania
prietenilor şi vor discuta deschis despre problemele şi sentimentele lor. Un exemplu extrem care
diferenţiază poate fi următorul: un bărbat dacă are o suspiciune în legătură cu partenera lui se
interiorizează, în timp ce femeia, într-o situaţie similară, telefonează unei prietene şi cere sfaturi sau se
lamentează.
Stilul comunicării
Identitatea genului este demonstrată şi de stilul comunicării. Comunicarea între diferitele culturi depinde
de capacitatea diferitelor culturi de a dezvolta o înţelegere comună. Dacă experienţa unui individ – bărbat
sau femeie - este relaţionată doar la propria lui (ei) cultură, atunci comunicarea este imposibilă. Cultură
diferită înseamnă aici mai ales cultura masculină şi feminină.
Comunicarea femeilor diferă de stilul comunicării bărbaţilor, ceea ce duce adesea la neînţelegeri
şi conflicte. De exemplu, unele femei răspund cu nervozitate dacă primesc o invitaţie care nu le este pe
plac, în timp ce bărbaţii, într-o situaţie similară, preferă să tacă sau doar să răspundă negativ. În altă
situaţie, femeile pot interpreta tăcerea bărbaţilor ca pe o nepăsare, în timp ce bărbaţii interpretează adesea
tăcerea femeilor ca pe o acceptare sau ca pe o promisiune, cel puţin ca pe o amânare.
O altă diferenţă devine vizibilă în relatarea unei întâmplări. S-a observat că bărbaţii tind să fie
mai lineari în relatări, de obicei precizează timpul şi locul unei acţiuni; femeile tind să dea mai multe
detalii şi să ofere mai multe informaţii decât este necesar, pe care bărbaţii le consideră o abatere de la
subiect. Femeile observă îmbrăcămintea, culorile. Au intuiţii şi nu agreează certitudinile. Bărbaţii şi
femeile deseori interpretează greşit discuţiile despre relaţii. Este posibil ca femeile să exprime mai mult
interes în procesele interrelaţionale şi să se simtă mai bine doar discutându-le. Bărbaţilor cărora le place să
6
rezolve probleme este probabil să nu le placă să discute ceva referitor la o problemă care nu are neapărată
nevoie de rezolvare. Bărbaţii preferă să încheie o discuţie dificilă spunând „vorbim altădată”, iar femeile
insistă: „vorbim acum, de ce altădată?”. Bărbatul vrea să amâne deciziile dintre parteneri, femeile vor să
ştie când se vor căsători, bărbaţii apelează frecvent la pronumele personal eu, femeile se simt bine cu
pluralul noi.
Unii sunt de părere că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii, vorbesc chiar prea mult, sunt
mult mai politicoase, sunt ezitante, se plâng şi cicălesc, pun mai multe întrebări, se susţin unele pe altele,
sunt mult mai cooperante. Bărbaţii înjură mai mult, nu vorbesc despre emoţii, vorbesc mai mult despre
sport, vorbesc despre femei şi maşini în acelaşi fel, se insultă reciproc frecvent, sunt competitivi în
conversaţie, domină conversaţia, vorbesc cu mai multă autoritate, dau mai multe comenzi, întrerup
conversaţia mai des.
Robin Lakoff, în 1975 a publicat o cercetare asupra limbajului femeilor: Language and Woman's
Place. Într-un articol, Woman's language, ea a consemnat o serie de expresii de bază care ar defini
limbajul femeilor. Printre acestea:
 Îngrădirea: folosirea sintagmelor „cam aşa”, „un fel de”, „se pare că”, etc
 Folosirea formulelor politicoase: „Vă deranjează dacă…”, „Aş aprecia dacă …”, „… dacă nu te
deranjează”
 Vorbirea cu sublinirea de intonaţie pentru cuvintele: deci, foarte, chiar
 Folosirea adjectivelor: divin, drăguţ, adorabil, etc.
 Folosirea hipercorectă a gramaticii şi pronunţie, alături de enunţarea clară.
 Folosirea citărilor directe: bărbaţii cel mai adesea parafrazează.
 Folosirea unui lexicon special: femeile folosesc mai multe cuvinte pentru obiectele culorate, iar
bărbaţii pentru activităţile sportive.
 Folosirea intonaţiei pentru întrebări în discursuri declarative: femeile fac declaraţii prin ridicarea
vocii la sfârşitul declaraţiei dorind să exprime incertitudinea.
 Folosirea imperativelor: de ce, cum, unde, care, ce, (De ce nu deshizi uşa?)
 Vorbire mai puţin fluentă.
 Folosirea accentuată a calificărilor: de exemplu, „Eu cred că…”
 Se scuză mai adesea: de exemplu, „Îmi pare rău, dar eu cred că …”
 Folosirea construcţilor modale: cum ar fi poate, ar trebui, trebuie, „N-ar trebui să oprim
căldura?”
 Folosesc comenzi şi cereri directe: de exemplu, „Vai, este cam rece aici, nu?” – o cerere clară să
se dea drumul la căldură sau să se închidă geamul.
 Folosesc mai multe cuvinte întăritoare: în special atât şi foarte (de exemplu, „Sunt atât de fericită
că ai venit!”).
 Lipsa umorului: femeile nu spun de obicei cu succes glume şi adesea nu înţeleg gluma.

La acestea putem adăuga observaţii specifice spaţiului cultural românesc:

7
- Femeile simt nevoia să se facă deosebire între statutul de doamnă şi domnişoară.
- De regulă, pe bărbaţi nu-i deranjează expresia „Ce spui, mă?”, dar supără, pe bună dreptate, formula
adresată femeilor „Ce spui, fă?
- Când este vorba despre defectele părinţilor, abundă trimiterile la soacră şi nu la socru.
- Înjurăturile trimit de regulă la organul sexului feminine.
- Pare firesc ca bărbatul să nu fi fost virgin la căsătorie, dar cresc pretenţiile când este vorba de sexul
feminin.
- Bărbatul adulterin are câteva denumiri, în timp ce femeia, în situaţie similară, are excesiv de multe
denumiri.
- Femeia blondă este ironizată, dar aceeaşi culoare la bărbat nu înseamnă aproape nimic.
- Adjectivul gospodină este peiorativ pentru o femeie, dar este onorabilă varianta gospodar pentru bărbat.
- Dacă nou-născutul este băiat totul este în regulă, dacă este fată, se adaugă o apreciere gen: sunt bune şi
fetele, sănătoase să fie.
- Bărbaţii pot fuma pe stradă, femeilor „nu le stă frumos.”
- Când nu convin argumentele femeilor, pare normal să fie trimise la cratiţă.
- Femeile nu vorbesc, ele dau din gură sau din cleanţă.
Nici proverbele românilor nu sunt mai îngăduitoare cu femeile:
- Fusta femeii, faşa dracului.
- Femeia e scula dracului.
- Femeia frumoasă este pagubă la casă.
- Femeia nebătută e ca moara neferecată.
- Femeia numai după urs nu se duce.
- Femeia judecă pe dracu şi-l scoate dator.
Stilul conversaţiei
A face complimente este un ritual obişnuit, mai ales în rândul femeilor. Femeile fac mai multe
complimente decât bărbaţii. Bărbaţii însă, deşi doresc să fie apreciaţi, evită să pună întrebări de genul
„Ce părere ai de prezentarea mea?” sau „Ţi-a plăcut articolul pe care l-am scris?”, din teama de a nu
declanşa o critică nedorită sau să nu li se pună şi lor întrebări similare.
Şi în această situaţie, o explicaţie s-ar putea găsi în felul în care şi-au petrecut tinereţea şi adolescenţa. În
grupurile în care cresc, băieţii abia aşteaptă prilejul de a jigni pe cineva şi de a fi într-o poziţie de
superioritate. Dimpotrivă, unul din ritualurile pe care le învaţă fetele este să adopte o poziţie de
inferioritate, presupunând însă că ceilalţi vor fi conştienţi de natura ritualică a acestei umiliri şi nu vor
mearge până la capăt.
Aceste stiluri conversaţionale caracteristice bărbaţilor şi femeilor sunt în dezavantajul femeilor la locul de
muncă. Dacă o persoană încearcă să reducă diferenţele şi să menţină iluzia unei egalităţi, în timp ce alta
încearcă să-şi menţină poziţia de superioritate, cea din urma va reuşi. În acelaşi timp e posibil ca
persoanele care nu fac nici un efort să se afle într-o poziţie de inferioritate să ajungă într-o astfel de
situaţie.
8
Pentru că femeile acceptă rolul de persoană care are nevoie de sfaturi, bărbaţii tind să creadă că femeile,
atunci când îi întreabă ceva, ele cer de fapt un sfat sau un ajutor.
Contradicţiile verbale
A-şi cere scuze, a tempera criticile cu puţină laudă şi a-şi face complimente sunt doar câteva
ritualuri ale femeilor. Bărbaţii însă evită aprecierile reciproce referitoare la ţinută, îmbrăcăminte sau
vârsta pe care o arată. Ei se pot contrazice în problemele de serviciu fără a desface relaţiile de prietenie
dintre ei. Se numeşte acest comportament opoziţia rituală. Mulţi americani, consideră el, văd aceste
discuţii ca pe nişte lupte ritualice – adică un fel de cunoaştere prin intermediul contradicţiilor verbale. Ei
îşi prezintă ideile într-o formă sigură şi definitivă şi aşteaptă să vadă dacă vor fi combătute. Pentru ei, a fi
nevoit să-ţi aperi o idee constituie un prilej de a-şi testa valoarea. Tot din acelaşi motiv, bărbaţii se joacă
de-a avocatul diavolului, atacând ideile colegilor, încercând să le găsească punctele slabe, testându-şi în
acelaşi timp propriile idei.
Acest stil dă rezultate bune dacă este înţeles de toţi cei din jur, dar cei care nu sunt obişnuiţi cu el
nu observă caracterul ritualic şi pot considera aceste observaţii ca un atac direct şi le este greu să dea
randament într-un astfel de mediu pe care-l consideră conflictual. Din aceas motiv, pot deveni chiar
agresivi când îşi expun ideile pentru a se apăra împotriva unor posibile atacuri. Contradicţia verbală
variază în funcţie de gradul de cultură al organizaţiilor, dar forme ale acestui comportament se găsesc în
majoritatea grupurilor. Cine nu se simte în largul lui cu acest stil lingvistic – multe femei dar şi destui
bărbaţi – riscă să pară nesiguri de propriile idei.
Cu toate acestea, pe lângă diferenţele de gen şi sex, în comunicare mai apar şi diferenţe de la o
civilizaţie la alta „Sunt diferite reguli asociate cu aceeaşi relaţie şi aceasta poate avea diferenţe majore în
ce şi cum comunică participanţii. Ca să ilustreze influenţa mediului, s-a ajuns la următoarea concluzie
după ce s-au studiat mai multe diferenţe între britanici, chinezi, italieni şi japonezi: „se pare că noi punem
mare accent pe exprimarea emoţiilor, exprimarea opiniilor cu privire la subiecte intime şi afecţiune, în
comparaţie cu chinezii sau japonezii. Relaţiile apropiate de familie, de prietenie sunt văzute ca surse de
suport. Noi cerem ajutor material, împărtăşim problemele personale şi sentimentale şi cerem sfaturi”.
Negociind autoritatea în grupuri
În organizaţii, autoritatea formală vine din poziţia pe care o ocupă o persoană, indiferent de sexul
ei.. Dar autoritatea propriu-zisă practic se negociată zilnic. Randamentul managerilor depinde în mare
parte de priceperea de care dau dovadă în a-şi negocia autoritatea şi de modul în care ceilalţi le susţin sau
le subminează eforturile. Felul în care statutul este reflectat în stilurile lingvistice joacă un rol foarte subtil
în crearea de lideri.
În toate companiile de cercetări, bărbaţii au spus adesea că femeile nu erau promovate, pentru un
motiv foarte simplu: nu făceau faţă. În realitate, lipsa promovării femeilor nu avea legătură cu
aptitudinile şi capacităţile lor, ci cu faptul că nu făceau eforturi să fie remarcate, ceea ce bărbaţii făceau cu
prisosinţă. Acest fapt era vizibil chiar şi în afara spaţiului de lucru: bărbaţii, tineri sau vârstnici, stăteau de
vorbă cu şefii lor, în timp ce femeile vorbeau doar între ele. Ceva mai mult: bărbaţii şi femeile vorbesc

9
despre realizările lor în feluri diferite, influenţaţi de mediile diferite în care au crescut – bărbaţii sunt bine
văzuţi dacă îşi etalează realizările, iar fetele dacă şi le ascund. Stilurile lingvistice specifice bărbaţilor îi
avantajează când vine vorba de negocierea autorităţii.
Un alt element lingvistic care variază în funcţie de statutul şi importanţa persoanei îl reprezintă
vorbitul pe ocolite – tendinţa de a spune lucrurile mai subtil. Această pornire diferă de la o cultură la
alta şi poate duce la neînţelegeri, dacă vorbitorii îl înţeleg şi îl folosesc diferit. Se spune că americancele
sunt mai subtile decât americanii dar, de fapt, toţi sunt la fel de subtili în anumite situaţii – doar că nu se
manifestă la fel. Lăsând deoparte diferenţele culturale, etnice, religioase şi individuale – femeile sunt
subtile mai ales când sunt nevoite să dea ordine, ceea ce e foarte normal, având în vedere că femeilor nu
le place să facă pe şefele, iar bărbaţii devin subtili când e vorba să-şi admită greşelile sau slăbiciunile,
ceea ce este, din nou, foarte normal, din moment ce bărbaţii nu-i stimează pe cei aflaţi într-o poziţie de
inferioritate. În general femeile participă activ la discuţiile în grupuri de femei, dar se fac foarte rar auzite
la întrunirile unde participă un număr mare de bărbaţi. Pe de altă parte, sunt şi femei care adoptă acest stil
mai răspândit în rândul bărbaţilor, dar acestea riscă să fie considerate prea agresive. Astfel stând lucrurile,
se impune ca în grupuri şi în organizaţii, cunoscând aceste diferenţe de comunicare, să se ia în calcul
faptul că nu cel care este mai puternic, mai vorbăreţ şi mai capabil să întreţină relaţii cu şeful este, în mod
obligatoriu, şi cel mai competitiv.
Concluzii
1. Diferenţele de sex nu pot fi contestate. Ele sunt rezultatul natural al naşterii, în urma căreia
fiecare este băiat sau fată.
2. Familia este prima care cultivă şi ajută dezvoltarea acestor diferenţe de sex. Apoi, primele grupuri în
care interacţionează copiii şi adolescenţii contribuie în mod esenţial la întărirea diferenţelor şi la formarea
anumitor obiceiuri şi deprinderi.
3.Difereţele de sex nu pot fi suprapuse peste diferenţele de gen. Genul depinde de anumite trăsături de
caracter, de educaţie de cultură. Aceste diferenţe nu sunt la fel de vizibile şi nu pot îndreptăţii aprecieri de
valoare şi nu justifică discriminarea. Diferenţele de sex şi de gen se manifestă pregnant în procesul
comunicării şi al stilurilor de abordare. Ele au caracter cultural şi manifestările depind de nivelul de
cultură, de tradiţie şi de opţiunile personale.

Bibliografie
Parlamentul European, Rezoluţia din 27 septembrie 2007 privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în
Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI)

Andrei, Petre, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Iaşi, Polirom-Fundaţia academică „Petre Andrei”,
1997. Dewey,
John, Democracy and Education, [1916]. Edited by Reginald D. Archambault. Chicago: University of
Chicago Press, 1990. Giddens, Anthony,
Sociologie, Bucureşti, Editura BIC-All, 2001.

Hartley, Peter, Interpersonal Comunication, Routledge, London, 1995.

10