Facultatea de Drept și Știinte Administrative

Drept European
Anul II

Abuzul de Drept în Uniunea Europeană

INCONVENIENTELE ANORMALE DE VECINĂTATE
- REFUZUL DE CONSIMȚIRE -

Prof. îndrumător: Masterand:

Conf. Univ. Dr. Ignatescu Camelia Tabarcea Andrei-
Gheorghe
Cuprins:

1. Scurt istoric al teoriilor abuzului de drept

1.1. Teoria subiectivă şi definiţia abuzului de drept ............................................................... 2
2. Solidarismul contractual şi abuzul de drept ........................................................................... 3
2.1. Ce este buna-credinţă? .................................................................................................. 4
2.2. Întodeauna buna-credinţă este prezumată? Reaua-credinţă a titularului de drept trebuie
întotdeauna supusă probaţiunii? ................................................................................... 7
3. Abuzul de drept în sistemul de drept român .......................................................................... 7
3.1. Spre un alt fundament al abuzului de drept ..................................................................... 9
4. Abuzul de drept în Noul Cod Civil ....................................................................................... 13
4.1. Inconvenientele Anormale De Vecinătate ..................................................................... 17

5. Speță - Refuzul de consimțire pentru mansardarea blocului.

5.1. Tribunalul Constanța, Decizia civilă nr. 544/2016, portal.just.ro ................................. 18
5.2. Aprecierile tribunalului. ............................................................................................. 19
6. Bibliografie ....................................................................................................................................... 23

1
 INCONVENIENTELE ANORMALE DE VECINĂTATE
- REFUZUL DE CONSIMȚIRE -

1. Scurt istoric al teoriilor abuzului de drept

1.1. Teoria subiectivă şi definiţia abuzului de drept

Istoria abuzului de drept este legată de răspunderea civilă delictuală şi de răspunsul la

întrebarea dacă şi în ce condiţii exerciţiul unui drept poate fi considerat faptă cauzatoare de
prejudicii. Un răspuns provizoriu ne-a fost oferit de jurisconsultul Ulpian, prin adagiul care
spune că cel care îşi exercită un drept nu lezează pe altul (qui suo iure utitur neminem laedit).

Rupt din context, enunţul ar putea îndreptăţi concluzia că în dreptul roman era indiferentă
maniera de exercitare a drepturilor, ceea ce este inexact. O serie de alte adagii ilustrează cu
puterea evidenţei preocuparea jurisconsulţilor romani de a restabili echilibrul în conflictul dintre
drepturile subiective.

Expresii precum summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem
constituie o nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată
indulgenţă faţă de cei animaţi de rea-credinţă, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt
sancţionate atât actele juridice încheiate prin fraudă cât şi toate consecinţele lor subsecvente, sau
male enim nostro iure uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru, pentru
a ne referi doar la câteva, reprezintă repere ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor
subiective.

Cu toate acestea, în dreptul roman, abusus nu avea conotaţie peiorativă nefiind asociat cu
intenţia malefică, animus nocendi. El reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de
proprietate, semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanţei acestuia.

Regula mai sus enunţată a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind ori
exacerbată ori contestată. Adepţii absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale quale,
deformându-i înţelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoaşterea dreptului de a leza pe
altul. Potrivit art. 2 din Declaraţia franceză a drepturilor şi libertăţilor de la 1789 “scopul oricărei
asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste
drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”. În concepţia
revoluţionarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor
individuale. Doctrina de drept civil a reacţionat afirmând că o asemenea interpretare ar antrena
“consecinţe absurde suprimând principiul răspunderii civile“ şi că, reformulat, adagiul ar putea fi
exact dacă ar fi exprimat astfel: “cel care exercită dreptul său cu prudenţă şi atenţie nu va fi
responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia”.
2
 În lipsa unei reglementări speciale şi chiar înainte de a se fi constituit o teorie propriu-
zisă a abuzului de drept, jurisprudenţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a acordat
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de către
titularul care nu a dovedit un interes serios şi legitim, calificând drept delicte fapte precum
efectuarea unui coş fals pe acoperişul propriei case doar pentru a stingheri pe vecin, exercitarea
unor căi de atac în scop şicanator, concedieri făcute fără un motiv serios, exercitarea abuzivă a
drepturilor părinteşti etc.

Teoria abuzului de drept s-a născut ca o reacţie împotriva absolutismului drepturilor civile.
Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis Josserand, potrivit
căruia “drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru
ca noi să le exercităm discreţionar ad nutum; fiecare dintre ele are raţiunea sa de a fi, misiunea sa de
îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acţionăm în
această direcţie. Altfel vom deturna dreptul de la destinaţia sa, vom abuza comiţând o greşeală de
natură a angaja răspunderea”. Potrivit aceluiaşi autor, chiar şi “prerogativele aparent absolute trebuie
să se plieze aceleaşi finalităţi, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să
facă excepţie”. Este teoria care face loc concepţiei obiective despre abuzul de drept fundamentând
răspunderea titularului pe destinaţia antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar
dacă o asemenea atitudine ţine tot de voinţa autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea
de risc. În concepţia autorului, abuzul şi riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care vin să
asigure echilibrul drepturilor individuale.

Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil
franceze, Marcel Planiol, susţine că teoria este fără sens pentru că “dacă am dreptul să fac un act
determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut iar dacă am dreptul de a mă abţine, nu mi se poate
imputa greşeala de a-l fi omis” (feci sed iure feci). Potrivit acestui autor, “omul abuzează de
lucruri, nu şi de drepturi”, astfel că, în concepţia lui, abuzul de drept “este o logomanie; el nu
constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit şi deci nu trebuie să fim păcăliţi de cuvinte:
dreptul încetează acolo unde începe abuzul; un act nu poate fi în acelaşi timp conform cu dreptul
şi contrar dreptului”. Aceeaşi concepţie este preluată şi de o parte a doctrinei noastre interbelice
potrivit căreia cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit dar în acest caz
este necontestat că a ieşit din domeniul exerciţiului dreptului său şi a încălcat drepturile terţului
păgubit1.
2. Solidarismul contractual şi abuzul de drept

Prevederea de la art. 1134 alin. 3 din Codul civil francez pe care o regăseam în art. 970
alin. 1 din Codul nostru civil, potrivit căreia “convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, a
constituit obiect de preocupare doctrinară doar pentru interpretarea în contracte, fără ca cineva să

1
C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, Ed. Naţională,1929, p. 761.

3
prevadă că ea va deveni punctul de plecare al unei noi concepţii despre contract. Buna-credinţă a
dobândit în perioada interbelică principalul instrument de temperare a libertăţii de voinţă şi de
evitare a abuzului de drept, sub influenţa curentului solidarist, temă care avea mai apoi să ia
amploare concomitent cu mişcarea de protecţie a consumatorilor, când triada „loialitate,
solidaritate, fraternitate” părea să devină un nou slogan, aşa cum şi celebra formulă a lui Alfred
Fouillé, qui dit contractuel dit juste, avea să fie înlocuită cu cea care ne spune că entre le fort et
le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit, formulă care legitimează intervenţia
judecătorului în contracte pentru restabilirea echilbrului contractual încălcat. Încet dar sigur,
buna-credinţă capătă virtuţi noi nebănuite. Abandonarea autonomiei de voinţă ca fundament al
contractului s-a făcut prin instituirea unui set de reguli de conduită contractuală, toate subsumate
conceptului de bună-credinţă, văzută ca instrument de moralizare a acestuia, menit să asigure
justiţia contractuală.

2.1. Ce este buna-credinţă?

Întrebarea este una capitală la care încă nu există un răspuns pe deplin satisfăcător şi aceasta
pentru că buna credinţă face parte din acele noţiuni despre care este mai greu să le defineşti decât
să le înţelegi. O definiţie, oricare ar fi ea, presupune un efort de generalizare, de identificare a tot
ce este esenţial şi repetabil în mulţimea de fenomene care alcătuiesc sfera noţiunii de definit. Or,
dacă raportăm aceste cerinţe logice la noţiunea de bună-credinţă, vom vedea că o definiţie care să
includă, în mod sintetic, toate formele de manifestare a acesteia, în cadrul diverselor instituţii ale
dreptului, este aproape imposibil de dat, în condiţiile în care acest concept se află în plin proces
de expansiune în dreptul civil. Aşa se explică de ce mulţi dintre autorii care abordează subiectul
constată că buna-credinţă este un concept flu, deci fără contur, “o normă deschisă al cărui
conţinut se adaptează contextului” deşi nu ezită să constate că lipsa unei definiţii legale a
acesteia poate pune în cauză “previzibilitatea şi securitatea juridică”.

Dacă ne raportăm la literatura noastră juridică, deşi avem lucrări care înfăţişează pe larg
şi minuţios accepţiunile noţiunii de bună-credinţă, ele nu mai sunt în totalitate actuale, tocmai
pentru că noţiunea de definit se află într-o continuă mişcare.

În ce ne priveşte, încercând a surmonta asemenea dificultăţi, ne exprimăm opinia că

noţiunea de bună-credinţă este susceptibilă, atât de o definiţie generală, dintr-o perspectivă
globală dar şi de definiţii speciale în care vor trebui evidenţiate consecinţele pe care ea le
produce în diversele zone ale dreptului. Apoi, trebuie avut în vedere că, aşa cum vom vedea, în
noul Cod civil întâlnim buna-credinţă, raportată la individ, deci subiectivă, cât şi ca standard de
conduită, buna-credinţă obiectivă. Este ceea ce doctrina numeşte teoria bipartită a bunei-credinţe.

Dacă ne referim la buna-credinţă ca valoare individuală, situată în planul lăuntric al fiinţei, ea

ar putea fi definită, după noi, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea conformităţii actelor
şi faptelor unei persoane cu dreptul şi morala. Este deopotrivă, o apreciere dar şi o validare

4
a unei atitudini sau fapt, acoperind, atât existenţa lăuntrică dar şi pe cea exterioară, relaţională a
insului. Buna-credinţă este expresia firească a naturii umane şi de aceea este prezumată de lege
care nu face decât să consacre un postulat parajuridic. Este o atitudine psihică, starea care
procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conştiinţei de sine, chiar dacă este sau nu eronată.
Ea transcede planul ontologic al erorii, situându-se în cel al valorizării pentru că evidenţiază
conştiinţa conformităţii cu imperativele unei ordini morale.

Privită ca valoare morală, buna credinţă interesează dreptul doar când este eronată, numai
atunci atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficiul putativităţii, dobândirea fructelor, a
proprietăţii bunurilor mobile etc. Tot astfel, aparenţa în drept, deşi este error communis în sensul
de invincibilă, produce efecte juridice ridicând la rangul de stare de drept o situaţie de fapt.
Atunci când buna-credinţă este credinţa eronată, dreptul consimte la blocarea sau atenuarea
acţiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a acţiunii unui alt reper
fundamental al dreptului, echitatea.

Cum acest concept s-a aflat în plină mişcare în ultimii 30 ani, devenind astăzi un panaceu
universal prezent în toate instituţiile dreptului civil, conţinutul ei s-a apreciat substanţial,
supralicitându-i-se virtuţile. Departe de a se limita doar la calităţile mai sus evidenţiate, buna-credinţă
ca normă de comportament, este astăzi un sumuum de îndatoriri pe care orice om diligent, rezonabil
şi echilibrat şi le asumă. În contracte, ea are o funcţie de completare a clauzelor convenite de părţi în
cadrul interpretării acestora. În faza precontractuală buna-credinţă implică obligaţia de
confidenţialitate, instituită de noul Cod civil la art. 1184, obligaţia de informare, obligaţia de a nu
negocia fără intenţia de a încheia contractul. Pentru faza de executare a contractului, părţile sunt
îndatorate să manifeste aceeaşi loialitate, confidenţialitate, cooperare şi obligaţia de a minimaliza
propriul prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiilor. Tot în această fază, adaptarea contractului
este văzută ca funcţie a bunei-credinţe, operaţie care se face atât în cazul tipic al impreviziunii,
reglementată de noul Cod civil în art. 1271, cât şi în alte situaţii, cum este cazul leziunii (art. 1222
alin. 3), erorii ca viciu de consimţământ (art. 1213), situaţii în care părţile trebuie să aibă o poziţie
rezonabilă şi să restabilească echilibrul contractual afectat.

Proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor evocă principiul bunei-credinţe în

toată evoluţia contractului, aşa cum o face şi noul nostru Cod civil. Această abordare moralizatoare a
contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul veacului trecut de René Demogue,
potrivit căruia contractul ar fi “o mică societate unde fiecare lucrează cu un scop comun, suma
scopurilor individuale urmărite de fiecare, ca la oricare societate civilă şi comercială”. Noua viziune
solidaristă capătă uneori accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-
credinţe în contracte să se vorbească despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei “legături
puternice de sociabilitate şi prietenie” între părţi, legătură asimilată iubirii…”o iubirea ca de frate”. O
asemenea efuziune este temperată de alţi autori potrivit cărora termenul “fraternitate” este expresia
unei viziuni idilice sau sentimentale şi deci irealiste despre natura umană şi raporturile contractuale”.
Civilişti de prestigiu nu ezită să-şi manifeste rezerve faţă

5
de această “nouă orientare paternalistă doar pentru una dintre părţi”, ce se vrea a fi “un drept al
relaţiilor contractuale inegale”, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi
prea mult favorizată, ajungând să dicteze propria-i lege.

Prin urmare, aşa cum este definit, solidarismul este un concept care “nu urmăreşte să
spună ce este dreptul pozitiv ci urmăreşte să ne spună ce trebuie să fie. El este mai degrabă o
doctrină militantă, aşa cum înşişi autorii îl caracterizează în studiile mai sus evocate. Noua etică
contractuală se exprimă concret prin idei de altruism, de decenţă, de coerenţă, de
proporţionalitate şi de cooperare, toate subsumate bunei-credinţe, excluzând egoismul,
indiferenţa, dezinvoltura şi cinismul”, specifice abuzului de drept.

Oricât de seducătoare ar fi asemenea idei generoase, ele rămân expresii ale unei reverii
contractuale, care ţin de domeniul romantismului juridic, rupte de realitatea care ne înconjoară, o
realitate în care interesele sunt tot mai divergente, departe de a putea fi vreodată conciliate prin
apelul la buna-credinţă a contractanţilor. „Civismul contractual” este o stare de spirit care îşi are
sorgintea în precepte morale situate în afara dreptului. Altruismul, decenţa, coerenţa, sunt virtuţi
individuale, tot mai rar întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative şi mai puţin calitative.
Ele sunt posibile dar nu pot deveni obligatorii decât dacă vor fi instituite prin norme imperative
ale legii şi nu de un principiu cu contur neclar. Respingerea noii teorii sociale despre contract a
făcut să se vorbească despre “o nouă criză a contractului”.

În realitate, dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative:

asigurarea interesului pe care îl au părţile care se leagă prin contract şi sancţionarea oricăror excese
în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat. Este sensul unei formule de referinţă din
doctrina franceză potrivit căreia “contractul obligă pentru că este util, dar numai în măsura în care
este just. Voinţa părţilor produce efecte doar “în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de
bunele moravuri”, aşa cum prevede art. 1169 din noul Cod civil. În aceste condiţii în care forţa
juridică a contractului este conferită de lege, mult dezbătuta temă a solidarismului contractual menită
a explica esenţa contractului, văzut ca un nou fundament al acestuia, capătă valoarea unei dezbateri
preponderent teoretice. Solidarismul continuă să fie o concepţie filosofică, politică, socială, un reper
esenţial pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noştri în general, şi un alt mod de a vedea
contractul, orientat nu doar către voinţa părţilor ci preocupării de a răspunde nevoii de echilibru, de
evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El rămâne un deziderat,
o aspiraţie către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni et aequi. Dacă este excesiv să
cerem contractanţilor să se iubească precum fraţii, este legitim totuşi să le cerem a fi rezonabili, să
nu-şi exercite drepturile în mod abuziv, să accepte adaptarea contractului iar atunci când n-o fac, să le
impunem o astfel de soluţie prin norme ale dreptului obiectiv şi nu prin apelul la o fraternitate
iluzorie.

6
 2.2. Întodeauna buna-credinţă este prezumată? Reaua-credinţă a titularului de drept
trebuie întotdeauna supusă probaţiunii?

Chiar dacă un răspuns afirmativ este de natură să submineze autoritatea regulii bonna
fides praesumitur, el totuşi se impune în actuala stare a dreptului civil, tot mai preocupat de
protecţia juridică a terţilor. Fără a ne propune un inventar al acestor situaţii, evocăm prevederea
de la art. 85 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin care se instituie o
prezumţie de fraudă în dauna creditorilor pentru actele juridice încheiate de debitorul supus
procedurii de insolvenţă. Deşi nu se extinde şi la terţul dobânditor sau la sub-dobânditori această
prezumţie face inoperant in casu principiul bunei-credinţe prezumate.

3. Abuzul de drept în sistemul de drept român

În dreptul românesc, prevederile legale de referinţă pentru abuzul de drept au fost până la
intrarea în vigoare a Noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, cele de la art. 1-3 din Decretul nr.
31/1954. Potrivit art. 1 din acest act normativ, “drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă” în timp ce art. 3 alin. 2 al
aceleaşi reglementări prevede că drepturile civile “pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor
economic şi social”.

Deşi au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste prevederi
şi-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au în vedere, în
mod expres, exercitarea dreptului cu intenţia vătămării altuia, ci doar exercitarea dreptului în alt
scop decât cel avut în vedere prin recunoaşterea lui, deturnarea dreptului de la finalitatea
acestuia, adică o concepţie finalistă. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei noastre de drept
civil, preocupată în exces de imperativul sancţionării conduitei culpabile a făptuitorului, priveşte
abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenţiei păgubitoare de care a fost animat titularului
dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de prejudicii. Or, cum se ştie,
fapta cauzatoare de prejudicii, potrivit concepţiei clasice, poate fi atât delict, săvârşit cu intenţie
cât şi cvasidelict care se săvârşeşte din imprudenţă sau neglijenţă. O explicaţie posibilă poate fi
împrejurarea că art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se raportează la scopul exercitării
dreptului, ceea ce presupune intenţia.

Recent, autoarea unui dicţionar de dreptul consumului, de altfel bine elaborat, vede abuzul de
drept ca fiind “exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu
încălcarea finalităţii recunoaşterii legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în
2
vederea căruia a fost consacrat prin lege” . Aceeaşi concepţie o regăsim şi la un alt autor potrivit
căruia abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în “exercitarea cu

2
J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 1.

7
 3
rea-credinţă a dreptului subiectiv civil” . Şi mai tranşant, profesorul Corneliu Bîrsan propune să
se considere că un drept este exercitat abuziv “doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea
realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi o altă persoană”, exprimări care evidenţiază
concepţia potrivit căreia “prin finalitatea sa, abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere
sancţionată”.

În ce ne priveşte, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepţia obiectivă

despre abuzul de drept şi apreciem că sancţiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe
imperativul sancţionării conduitei titularului ci mai ales de cel al reparării prejudiciului injust
suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenţia de a leza pe altul este
forma cea mai acuzată a abuzului de drept şi că sunt numeroase cazurile în care drepturile sunt
exercitate doar pentru a şicana pe altul, aşa cum se întâmplă mai ales în plan procesual, unde
sancţiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat este că
abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiţionarea sancţiunii abuzului de drept de existenţa
intenţiei rău-făcătoare a titularului antrenează două consecinţe grave pentru victima, care, deşi
este nevinovată, se vede sacrificată: în primul rând refuzul oricărei protecţii în faţa unei vătămări
prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de
dreptate şi în al doilea rând îngreunarea sarcinii probaţiunii unei intenţii, de multe ori obscure.

Revenind la definiţiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea
dreptului de la finalitatea lui cu intenţia de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două
modalităţi distincte de înfăptuire sub semnul aceleaşi intenţii malefice, făcând inutilă distincţia
clasică dintre concepţia subiectivă şi cea obiectivă în această materie. Una este “exercitarea dreptului
cu intenţia de păgubi pe altul” şi alta este „exercitarea dreptului în mod excesiv şi nerezonabil,
contrar bunei-credinţe”. Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credinţă de către titular,
cu (prin) încălcarea finalităţii dreptului ci de exercitarea cu intenţie sau deturnarea dreptului de la
scopul social pentru care a fost recunoscut. Or, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă,
nerezonabilă, contrar bunei-credinţe poate fi săvârşită şi din culpă. Şi aceasta nu numai pentru că s-ar
aplica regula culpa lata dolo aequiparatur dar şi pentru că, aşa cum in lege Aquilia et culpa
levissima venit, principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raţionat şi în materia
abuzului de drept (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).

Contrar definiţiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenţiei de a leza pe altul,
majoritatea autorilor noştri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârşeşte atât cu intenţie
cât şi din culpă iar jurisprudenţa tinde să se detaşeze de concepţia subiectivă privind exercitarea
dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalităţi care,
raportate la noţiunea de vinovăţie introdusă de noul Cod civil la art. 16, n-ar putea fi săvârşite decât
din culpă, o culpă abstractă raportată la un standard abstract – buna-credinţă. Odată ce am

3
G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele. Ediţia a III‐a, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008, p. 89.

8
convenit că şi exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua-
credinţă devine aproape inutil.

Exercitarea excesivă şi nerezonabilă a unui drept, contrar bunei-credinţe, sunt modalităţi

de înfăptuire a abuzului de drept care pot fi săvârşite şi din culpă. În timp ce buna-credinţă este o
regulă de conduită, un standard abstract şi prezumat, nesupus probaţiunii, care are în vedere
atitudinea ideală a unui om rezonabil şi echilibrat, reaua-credinţă nu mai este un standard ci ea
caracterizează o anumită conduită, cea pe care o are în mod concret titularul dreptului şi de aceea
este supusă probaţiunii. Faptul că definiţia abuzului de drept are în vedere exercitarea excesivă şi
nerezonabilă a dreptului întemeiază concluzia că el poate fi săvârşit şi din culpă.

3.1. Spre un alt fundament al abuzului de drept

Aşa cum am văzut, ca şi în cazul răspunderii delictuale, doctrina clasică explică

sancţiunea abuzului prin raportare la exigenţele morale care impun reacţia dreptului faţă de
conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat cu intenţia de a prejudicia pe altul sau printr-
o conduită neglijentă, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă o persoană prudentă şi diligentă.
Prin urmare, fundamentul abuzului de drept este identificat de partea autorului a cărei conduită
trebuie sancţionată, punctul de plecare constituindu-l fapta ilicită. Aşa se explică de ce mai toate
definiţiile au în vedere imperativul sancţionării greşelii, care în terminologia franceză
încorporează fapta, punctul de plecare în cadrul oricărei analize.

Examinând evoluţia răspunderii civile precum şi a altor sancţiuni de drept civil, vom
observa că tot mai multe dintre ele se detaşează de culpă, fapt care îl constatăm nu doar la
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii, unde obsesia culpei prezumate a părintelui,
comitentului pare a se dilua, dar şi la răspunderea pentru fapta proprie.

Noul nostru Cod civil prevede la art. 1368 obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei,
într-un cuantum echitabil, impusă autorului care, fiind lipsit de discernământ, a cauzat un
prejudiciu altuia, cu condiţia de a nu putea fi angajată răspunderea persoanei care avea
îndatorirea de a-l supraveghea. Fiind pus să aleagă între interesul victimei inocente şi cel al
persoanei lipsite de discernământ, echitatea impune ca interesele victimei să fie protejate cu
precădere. De altfel, afirmaţia pe care încă o mai întâlnim în doctrină potrivit căreia punctul de
plecare în cazul răspunderii civile îl reprezintă fapta ilicită şi culpabilă este doar un fel de a
spune pentru că, în realitate, paguba şi nu fapta este cea care pune în mişcare mecanismul
răspunderii civile. Fără pagubă nu poate fi concepută nicio ipoteză de răspundere.

Mutatis mutandis, acelaşi traseu este parcurs şi în cazul abuzului de drept. Oricât de abuzivă
ar fi conduita titularului de drept ea nu interesează dreptul civil decât dacă victima este prejudiciată
în mod injust. De la situaţia injustă a victimei se pleacă în analiza oricărui posibil abuz de drept astfel
că şi răspunsul la întrebarea privind raţiunea pentru care el trebuie sancţionat este legat în

9
primul rând de interesul victimei, cel care va impune un remediu, oricare ar fi el. Măsura
remediului, reparaţie sau limitarea exerciţiului abuziv al dreptului, o va da, în primul rând,
gravitatea rezultatului produs şi nu gravitatea faptei. Nu negăm acest din urmă criteriu dar va
trebui să constatăm că el este doar uneori evocat şi doar în mod subsecvent.

Prin urmare, oricât de malefică ar fi intenţia titularului, evaluarea abuzului o vom face
plecând de la urmări şi nu de la faptă, precum o face dreptul penal. Aşa se explică de ce,
confruntată cu o cazuistică tot mai diversă şi mai nuanţată, jurisprudenţa califică drept abuzivă
exercitarea unor drepturi fără a se preocupa de intenţia titularului. Procesul de inflaţie a
prejudiciilor reparabile este astăzi o realitate palpabilă iar investigaţia privind decelarea intenţiei
făptuitorului tot mai inutilă, imperativul reparaţiei fiind impus de caracterul injust al
prejudiciului suferit de victimă. Astfel, jurisprudenţa franceză a calificat drept abuzivă edificarea
de către un investitor a unui imobil cu 21 etaje într-o zonă în care un asemenea proiect a
diminuat considerabil valoarea proprietăţilor vecine, fără a se reţine intenţia malefică a
investitorului. Apoi, noile criterii de calificare a abuzului de drept care constau în exercitarea
dreptului fără un interes rezonabil şi suficient de legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea
pentru care a fost recunoscut, exercitarea excesivă, nerezonabilă a drepturilor sunt exprimări care
se depărtează tot mai mult de intenţia titularilor unor astfel de drepturi. Simpla exercitare
nerezonabilă a dreptului prin care se cauzează altuia un prejudiciu este suficientă pentru a fi
sancţionată. Ele toate pot fi subsumate unui criteriu general de apreciere aplicabil tuturor
ipotezelor de abuz de drept, disproporţia vădită între prejudiciul cauzat altuia şi avantajul
obţinut de titularul dreptului, principiu care astăzi tinde să explice şi alte sancţiuni de drept civil.

Sensul acestei evoluţii este evidenţiat şi de o serie de soluţii normative privind abuzul de
drept care se depărtează în mod expres de la principiile răspunderii delictuale şi implicit de la
fundamentul acesteia în chiar materia în care a fost consacrat, exercitarea dreptului de
proprietate, unde se fac simţite tendinţe tot mai vizibile de obiectivizare a abuzului de drept. Ori
de câte ori este invocată exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate, jurisprudenţa franceză nu mai motivează soluţiile pe dreptul răspunderii delictuale,
aşa cum prin tradiţie am fost obişnuiţi, ci pe o “teorie nouă, independentă de răspunderea fondată
pe greşeală şi pe abuzul de drept”, calificată de Anteproiectul francez de reformă a dreptului
obligaţiilor şi al prescripţiei drept răspundere autonomă, ope legis, o răspundere obiectivă bazată
pe risc şi nu pe vinovăţie, în care “prejudiciul singur crează obligaţia de a a fi reparat”. Soluţia
este reclamată de această dată de “echilibrul necesar între drepturile de proprietate, starea de
vecinătate impunând anumite sacrificii fiecăruia dintre titulari”.

Aceeaşi soluţie o regăsim şi în noul nostru Cod civil la art. 630, în materia limitelor judiciare
ale dreptului de proprietate privată, normă care, referindu-se la depăşirea inconvenientelor normale
ale vecinătăţii dispune la alin. 1 că “dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,
inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din
considerente de echitate să îl oblige la despăgubiri în folosul celui

10
vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil”.
Rezultă fără dubiu că ne aflăm în faţa unei noi ipoteze autonome de răspundere fundamentată, de
această dată, pe echitate.

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, “în cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport
cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa
poate încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la
despăgubiri”.

Nevoia de proporţii preocupă în egală măsură, atât răspunderea delictuală cât şi cea
contractuală în căutarea eternului echilibru dintre părţi, văzut nu ca o ficţiune, aşa cum ne apare
prezentat de teoria autonomiei de voinţă ci ca expresie a justiţiei contractuale şi a solidarismului
contractual, ca o nouă filosofie a contractului.

Acelaşi criteriu îl regăsim şi în reglementarea dată de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reluată în art.
79 din Legea privind Codul consumului4, modificată prin Legea 161/20105, potrivit căreia
“clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul
consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile părţilor”.

Cum se vede, principiul proporţionalităţii tinde să devină un criteriu general pentru orice
situaţie de conflict al unor interese contrare, fiind tot mai invocat de doctrina de drept civil. Ideea
nu este nouă. Încă de la începutul secolului trecut François Geny afirma că “acest principiu care
poate fi numit principiul echilibrului între interese, trebuie să orienteze, atât pe jurist, interpret a
dreptului, cât şi organele legislative (…). Obiectivul organelor judiciare nu este altul decât acela
de a da satisfacţia cea mai adecvată diverselor aspiraţii rivale unde justa conciliere apare ca
necesară scopului social al umanităţii, ceea ce presupune a evalua forţa lor, a le cântări cu balanţa
justiţiei în vederea asigurării preponderenţei celor mai importante după un criteriu social şi în
final să se stabilească echilibrul eminamente dezirabil”. Prin urmare, confruntarea are loc între
interese şi nu între drepturi. Este ceea ce autorii unui tratat de drept civil francez au spus-o încă
din anul 1930: “când două interese se află în conflict, ambele fiind protejate juridic fiind
imposibil de conciliat, trebuie decis care dintre ele prevalează”.

Să nu uităm că teoria abuzului de drept a apărut într-o perioadă în care se considera că doar
încălcarea unui drept poate antrena răspunderea delictuală, însuşi Codul civil fiind considerat illo
tempore “cod al drepturilor subiective”, doctrina clasică afirmând că “scopul art. 1382 este de a apăra
drepturile omului în societatea civilă”. În perioada interbelică reacţia dreptului în faţa încălcării
simplelor interese s-a schimbat, jurisprudenţa pronunţând o serie de soluţii prin care a

4Publicată în Monitorul Oficial, Partea I‐a, nr. 497/19 iulie 2010

5
Publicată în Monitorul Oficial nr. 497/19 iulie 2010

11
dispus repararea prejudiciului prin ricoşeu suferit de unul dintre concubini ca urmare a decesului
partenerului. Practica a fost însuşită şi de instanţele noastre încă din anii 1960, dezdăunând atât
pe concubină cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreţinerea victimei
şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii care au fost aprobate de doctrină 6.
Drept urmare, noul Cod civil prevede la art. 1359 că “autorul faptei ilicite este obligat să repare
prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul
este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”.

Prin urmare, oricare ar fi criteriile de apreciere a abuzului de drept, această teorie

presupune luarea în considerare a interesului conceput ca principiu moderator. Din această
perspectivă, însăşi sintagma “abuz de drept” ne apare astăzi depăşită pentru că nu doar drepturile
subiective sunt susceptibile de abuz dar şi simplele interese protejate de lege, cele care astăzi, aşa
cum am mai afirmat, se află într-un veritabil proces de inflaţie, bucurându-se doar de aparenţa
unor drepturi subiective. Tot astfel, se poate abuza şi de o anumită situaţie, cum este abuzul de
poziţie dominantă sau de simpla calitate care conferă titularului o putere oarecare.

Susţinem aşadar că în starea actuală a dreptului civil, abuzul de drept este un concept cu
mult mai complex decât cel avut în vedere de promotorii teoriei care îi poartă numele şi că el nu-
şi mai găseşte fundamentul unic în intenţia malefică a titularului, motiv pentru care se şi vorbeşte
despre “plasticitatea” acestuia. Sancţiunea abuzului de drept este cerută, în primul rând, de
injusteţea prejudiciului suferit de victima care suportă efectele conduitei excesive în exercitarea
unor interese legitime. Disproporţia vădită între avantajul titularului şi prejudiciul suferit de
victimă este punctul de plecare în analiza remediului adecvat situaţiei injuste în care este plasată
victima. Oricât de interesantă ar fi din perspectivă teoretică investigaţia psihologică spre a
determina intenţia autorului, gradul de vinovăţie a acestuia, în practică, nimeni nu-şi propune o
asemenea aventură, de cele mai multe ori imposibilă eo ipso. Buna-credinţă ne apare mai mult ca
o justificare post factum a sancţiunii, care ne procură conştiinţa că n-am sancţionat un nevinovat.
Instanţele se raportează la buna-credinţă a autorului, standard obiectiv de conduită, doar pentru a
motiva hotărârea, moment ulterior luării deciziei de a sancţiona abuzul, măsura fiind de fapt
impusă de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă.

Evident, afirmaţia nu trebuie generalizată, pentru că sunt şi situaţii în care abuzul de drept
nu poate fi detaşat de intenţie sau de culpă aşa cum se întâmplă în materia exercitării drepturilor
procesuale. Astfel prin art. 182 alin. 1 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă sunt inventariate
asemenea fapte săvârşite cu rea-credinţă sancţionate cu amendă. Aici este avut în vedere exclusiv
imperativul sancţionării conduitei indiferent de urmările acesteia. Pentru prejudiciile suferite de
partea adversă, legea prevede posibilitatea distinctă a acordării de despăgubiri.

6
C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX‐a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 146‐147

12
 O concluzie privitoare la fundamentul abuzului de drept poate fi aceea că nevoia
respectării unui echilibru prin respectarea proporţiilor poate da un răspuns mai convingător la
întrebarea de ce trebuie sancţionată exercitarea abuzivă a unui drept, fără a apela la explicaţii
discutabile privind nevoia de reprimare a relei-credinţe sau a exercitării excesive şi nerezonabile,
exprimări care nu au un conţinut suficient de clar. O asemenea explicaţie este deja o idee
câştigată de dreptul contractual care poate explica astăzi tot mai multe dintre sancţiunile de drept
civil: reducerea prestaţiilor în caz de leziune în contracte, adaptarea contractului în caz de
impreviziune sau eroare esenţială, reducerea clauzei penale, sancţionarea clauzelor abuzive. Sunt
soluţii noi menite să apere, în primul rând, interesele victimei, măsura reparaţiei dând-o, în
primul rând întinderea prejudiciului suferit şi nu gradul de vinovăţie al titularului dreptului sau
interesului exacerbat, acesta din urmă putând-o cel mult doar influenţa.

4. Abuzul de drept în Noul Cod Civil

modificare substanţială adusă de Noul Cod Civil („NCC”), cu impact asupra viitoarelor soluţii
jurisprudenţiale, constă în codificarea doctrinei şi a jurisprudenţei cu privire la abuzul de drept.
Abuzului de drept îi este, astfel, consacrată o reglementare expresă: pe de o parte, art. 15 din
NCC („niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”), pe de altă parte, art. 1353 din NCC („cel
care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu
excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv”). În acest sens, de pildă, punerea în
executare silită a unei hotărâri judecătoreşti executorii nu constituie un abuz de drept: neminem
laedit qui suo jure utitur (cel ce uzează de dreptul său nu lezează).

În esenţă, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar
bunei-credinţe.

În materia abuzului de drept, rolul inovator al NCC este cu atât mai salutar cu cât legislaţia civilă
anterioară nu cuprindea referiri exprese la acesta. Totuşi, nu mai puţin, dispoziţiile art. 57 din
Constituţia României şi cele art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, printr-o interpretare sistematică, puteau constitui temei legal pentru
invocarea abuzului de drept. Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Constituţia României, „cetăţenii
români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 3 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, “drepturile civile sunt
ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social”.

În schimb, în materie procesual-civilă, Codul de procedură civilă (art. 723) sancţionează

exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credinţă şi contrar scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege, părţii care foloseşte aceste drepturi în mod abuziv revenindu-i obligaţia de a

13
răspunde pentru prejudiciile cauzate. În tăcerea Codului de procedură civilă, care nu arată
criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în
judecată nu înseamnă, eo ipso, că reclamantul a acţionat abuziv, astfel încât să fie tras la
răspundere pentru invocarea unor pretenţii nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai
demersul judiciar, declanşat cu rea-credinţă sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu
7
intenţia de a produce o pagubă, morală sau materială, poate constitui abuz de drept .
În doctrina juridică română, abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” 8. Au fost identificate patru caractere
care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil (i)
prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, (ii) cu nesocotirea
legii şi moralei, (iii) cu rea-credinţă şi (iv) cu depăşirea limitelor sale. În acest sens, după caz, pot
fi incidente două modalităţi de sancţionare a abuzului de drept: pe de o parte, refuzul concursului
forţei de constrângere a statului, în sensul că instanţa, constatând că este în prezenţa exercitării
abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exerciţiul
abuziv emană de la pârât, va înlătura o atare apărare; pe de altă parte, atunci când abuzul de drept
se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea
autorului exerciţiului abuziv faţă de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-
interese. În egală măsură, jurisprudenţa a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv –
reaua credinţă şi unul obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Cu toate acestea, în tăcerea Codului Civil, instanţele de judecată au fost destul de reticente în
a obliga persoana vinovată de exercitarea abuzivă a drepturilor sale la repararea prejudiciului cauzat
unei alte persoane. În practica judecătorească, problema abuzului de drept a fost legată de cele mai
multe ori de raporturile de vecinătate, de raporturile de muncă, de raporturile comerciale sau de cele
de contencios administrativ. În concret, pornindu-se de la definiţia abuzului de drept, reţinută în
literatura de specialitate, în jurisprudenţă s-a statuat, de pildă, că se circumscrie unui abuz de drept
refuzul nejustificat al pârâtului de a-şi manifesta acordul necesar în vederea obţinerii de către
reclamant a autorizaţiei de construire ori situaţia în care acordul pârâtului pentru obţinerea
autorizaţiei de construire a fost condiţionat de plata unor sume de bani.

Desigur, reglementarea in terminis a noţiunii de abuz de drept în cuprinsul NCC este

oportună şi, altminteri, de mult aşteptată, faţă de numeroasele situaţii din practică în care s-a
dovedit a fi necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin
exerciţiul abuziv al drepturilor unei persoane.

7În acest sens, Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă: comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a 2‐a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 1708 şi urm.
8
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 81;

14
 De aceea, faţă de situaţiile din practică în care s-a acreditat ideea existenţei unui abuz de drept,
coroborat însă cu reticenţa instanţelor de judecată de a-l sancţiona, explicabilă şi prin lipsa unei
norme juridice exprese, reglementarea acestei noţiuni în NCC este binevenită, creând premisele
extinderii soluţiilor jurisprudenţiale în materie.

Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în noua reglementare o formă particulară de

manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa
vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane.

În concret, în ceea ce priveşte prima ipoteză avută în vedere de art. 15 din NCC, respectiv
exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, din punctul nostru de vedere,
textul nu ar trebui să ridice probleme deosebite de interpretare în practica judecătorească.
Raportat la modalitatea de reglementare a textului, apreciem că săvârşirea abuzului de drept în
situaţia dată este particularizată de legiuitor, în ceea ce priveşte vinovăţia, prin intenţie. Cu alte
cuvinte, va putea fi antrenată răspunderea civilă a titularului pentru săvârşirea unui abuz numai
în situaţia în care dreptul este exercitat cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu, de natură
materială sau morală. În măsura în care nu poate fi reţinută vinovăţia autorului, sub forma
intenţiei de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă
este incidentă cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 15 din NCC.

Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15 din NCC, autorul va fi ţinut răspunzător
în situaţia în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe şi dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu. Şi în cazul abuzului de drept,
pentru a se putea antrena răspunderea civilă, este necesară întrunirea condiţiilor generale,
respectiv existenţa faptei ilicite, concretizate în exercitarea abuzivă a dreptului, prejudiciul,
legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în

vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un
prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui
drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi
în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea
existenţei unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului de către titular şi prejudiciul
care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Depăşirea acestui raport de
proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv înafara limitelor sale, face ca exerciţiul
dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului. De altfel, chiar NCC, în art.

15
1353, stabileşte, ca principiu general, că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar
exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare.

În plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întăreşte imperativul consfinţit implicit

de legiuitor ca dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale şi a scopului în
considerarea căruia a fost edictat. Instituirea în mod expres a condiţiei ca exerciţiul dreptului să fie
excesiv şi nerezonabil pentru a se putea reţine existenţa unui abuz de drept este o reflectare în noua
reglementare a concepţiei doctrinare potrivit căreia dreptul subiectiv nu-şi poate produce efectele şi
nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are şi la funcţiile
9
pentru care legea îl consacră . O astfel de abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv
să-l valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor şi a intereselor terţilor.

În egală măsură, legiuitorul NCC reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu

noţiunea de bună-credinţă. Faţă de dispoziţiile art. 15 din NCC, săvârşeşte un abuz de drept cel
care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. De
această dată, însuşi legiuitorul NCC face referire la buna-credinţă, prevăzând că „orice persoană
fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu
bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri” (art. 14 din NCC). Existenţa
bunei-credinţe va constitui un element important de apreciere privind săvârşirea unui abuz de
drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună-credinţă nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în
care dreptul este exercitat cu rea-credinţă, prin deturnarea acestuia de la scopul economic şi
social în vederea căruia a fost recunoscut şi, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte
persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecţie juridică.

În aceste condiţii, o problemă discutabilă în jurisprudenţă va fi aceea de a stabili până la

ce limită o persoană, exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă. Aceasta, cu
atât mai mult cu cât, în ipoteza analizată, legiuitorul NCC nu mai prevede drept condiţie
săvârşirea abuzului de drept cu intenţie (cum este cazul primei ipoteze,„în scopul de a vătăma
sau păgubi pe altul”), ci acesta ar putea fi cauzat şi din culpă.

În condiţiile în care NCC nu stabileşte modul în care poate fi sancţionat abuzul de drept,
cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanţă, în temeiul principiilor
generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în forma pe care judecătorul o va
aprecia potrivită în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii (înlăturarea
efectelor dreptului exercitat abuziv, acordarea de daune-interese etc.).

Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină, se simţea

nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să exprime o concepţie
proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la art. 15 din noul Cod civil

9
Traian Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 207.

16
potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” este aidoma celui de la art. 7 din
Codul civil Quebec, fiind preluată inclusiv forma negativă a exprimării normative.

Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză
evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce
presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea exercitării
excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe.

Conchizând, în configuraţia NCC, registrul situaţiilor în care un drept poate fi exercitat

abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanţei de judecată sarcina să stabilească, în
concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a fost deturnat de la finalitatea
sa, aspect care, în practică, va putea da naştere unor soluţii jurisprudenţiale neunitare, dar ar mai
tempera elanul unor justiţiabili de a întrebuinţa inutil resurse umane şi materiale extrem de
costisitoare ştiind bine că justiţia în România este extrem de scumpă.

4.1. Inconvenientele Anormale De Vecinătate

Atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să

prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea şi de către aceştia a drepturilor lor de proprietate.
Din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o
folosinţă normală a proprietăţii sale, astfel încât să nu-i stânjenească cu nimic pe ceilalţi în
exercitarea drepturilor lor. În caz contrar, exercitarea drepturilor subiective civile prin
nesocotirea oricăreia din aceste cerinţe devine abuzivă, întrunind caracterul unui abuz de drept,
care nu se mai bucură de ocrotirea şi protecţia legii, ci, dimpotrivă, se impune a fi sancţionat.

Exercițiul atributelor dreptului de proprietate de către reclamantul intimat este unul

abuziv de vreme ce acesta nu aduce nicio justificare rațională opoziției sale de efectuare a
lucrărilor de mansardare care ar presupune și efectuarea unor alte lucrări de îmbunătățire a
folosinței spațiilor deținute în asociație și prin urmare înlăturarea alocării unor surse materiale și
financiare din partea membrilor asociației. În plus, lucrările ar fi de natură să înlăture infiltrațiile
produse de apele pluviale a căror remediere s-a dovedit a fi ineficace cu mijloacele obișnuite de
reparație (hidroizolația) și pe care reclamantul dorește să o obțină așa cum specifică în cererea de
chemare în judecată.

17
5. Speță - Refuzul de consimțire pentru mansardarea blocului.
5.1. Tribunalul Constanța, Decizia civilă nr. 544/2016, portal.just.ro

Prin sentința civilă nr. 8932 din 18.08.2015 Judecătoria Constanța a admis cererea
reclamantului D. D. în contradictoriu cu pârâta Asociaţia de Proprietari xx și a dispus obligarea
acesteia să efectueze de urgenţă/neîntârziat lucrările de reparaţii la hidroizolaţia terasei situate
deasupra apartamentului nr. xx din Constanţa, str. xx, proprietatea reclamantului, prin refacerea
completă a hidroizolaţiei, conform proiectului blocului, a fost respinsă cererea reconvenţională
formulată de pârâta-reconvenientă.
A motivat instanța de fond că probele administrate atestă că în apartamentul
reclamantului, atunci când plouă se infiltrează apă, fapt necontestat de pârâtă care, la rândul ei
susţine că infiltraţiile şi mucegaiul au coborât până la etajul doi al blocului.
Părţile litigante sunt de acord cu faptul că imobilul are infiltraţii în stare avansată şi
acestea sunt cauzate de proasta hidroizolaţia a blocului însă nu se mai înţeleg cu privire la
modalitatea de soluţionare a acestei probleme, reclamantul solicitând efectuarea lucrărilor de
hidroizolaţie la acoperişul blocului de către pârâtă, pârâta dorind cedarea de către toţi proprietarii
apartamentelor din bloc, inclusiv de către reclamant, a cotei indivize din dreptul de proprietate
forţată asupra terasei, în schimbul mansardării terasei blocului.
A mai reținut instanța de fond că asociaţia pârâtă a fost notificată cu privire la problemele
cauzate de infiltraţia apei încă din luna septembrie 2014, fără să ia nici o măsură, deși avea
această obligație legală, astfel că va fi obligată la respectarea ei.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională privind suplinirea consimțământului pentru
mansardarea blocului, instanţa a reținut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege ca
refuzul reclamantului să fie considerat abuz de drept.
Exprimarea consimţământului cu privire la mansardarea blocului presupune exprimarea
consimţământului cu privire la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra cotei indivize de
proprietate forţată asupra terasei blocului, iar obligarea acestuia în acest sens ar echivala ca o
ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului.
Susținerile părților din calea de atac:
Împotriva acestei soluții a declarat apel pârâtul care a criticat hotărârea instanței de fond
din perspectiva aprecierii materialului probator administrat și al aplicării legii la starea de fapt.
S-a susținut că asociația de proprietari a efectuat în mod constant lucrări de hidroizolație,
în anul 2006 și apoi în 2010, însă există o fisură în placa blocului care nu poate fi reparată numai
printr-o lucrare de hidroizolație ci printr-o lucrare mult mai costisitoare pe care asociația nu și-o
permite.

18
 Asociația a căutat soluții pentru a remedia această situație, singura viabilă fiind aceea
mansardării blocului, demers care a fost pornit însă reclamantul a fost singurul care nu și-a dat
acordul pentru efectuarea acesteia, în mod nemotivat.
Reclamantul nu a dorit să participe la niciuna dintre ședințele asociației care au privit
soluții ce urmau a fi adoptate ori în care s-a disputat despre mansardare.
Împotrivirea intimatului reclamant nu are niciun interes serios și legitim. Exercitarea
dreptului său de a nu consimți la înstrăinarea cotei indivize pentru realizarea mansardării
încetează să mai fie legitimă atunci când lezează și cauzează celorlalți locatari un prejudiciu.
Niciun drept nu poate fi exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe.
Apreciază apelanta că în raport de această situație, instanța de fond trebuia să dispună
respingerea acțiunii și admiterea cererii reconvenționale.
Dispozitiile de drept material si procedural aplicabile spetei:
Potrivit art. 479C.pr.civ instanta de apel va verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea
situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.
5.2. Aprecierile tribunalului:

Apelul este fondat și va fi admis, cu consecința schimbării hotărârii instanței de fond,

pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.
Din conținutul proceselor verbale ale ședințelor membrilor asociației de proprietari și a
contractului de prestări servicii depuse la dosar rezultă că începând cu anul 2004 s-au efectuat, la
diferențe de câțiva ani, respectiv 2006 și 2010 lucrări de hidroizolație a acoperișului blocului în
care este situat apartamentul reclamantului.
Cheltuielile au fost efectuate din fondul de reparații strâns de către asociație. În ciuda
acestui efort problema infiltrării apelor în apartamentele blocului nu a fost remediată în mod
irevocabil, aceleași probleme perpetuându-se.
Deși problema hidroizolației îl privea în mod direct nu rezultă că reclamantul ar fi
participat la vreuna din ședințele în care s-a discutat problema expusă.
În acest context, membrii asociației de proprietari au hotărât ca măsură ce ar putea
contracara infiltrarea apelor pluviale și ar evita efectuarea unor cheltuieli ridicate din partea
asociației demararea lucrărilor de mansardare a blocului.
Această măsură este menită nu numai să conducă la rezultatul expus ci și la obținerea
unor îmbunătățiri și facilități pentru administrarea întregului spațiu din condominiu, expuse în
cuprinsul procesului verbal al adunării generale a asociației din 26.03.2012, fără plata vreunor
sume de bani din partea asociației.

19
 Asociația a demarat demersurile necesare realizării acestor lucrări, sens în care a încheiat
convenția de asociere cu societatea prestatoare și a obținut declarațiile în formă autentică privind
acordul membrilor asociației în vederea efectuării lucrărilor, mai puțin din partea reclamantului,
singurul membru al asociației care s-a opus.
Instanța de apel învederează că atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în
mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea şi de către aceştia a
drepturilor lor de proprietate.
Din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o
folosinţă normală a proprietăţii sale, astfel încât să nu-i stânjenească cu nimic pe ceilalţi în
exercitarea drepturilor lor.
Prin urmare, orice drept trebuie exercitat potrivit finalităţii sau scopului său social căruia
a fost creat şi în concordanţă cu destinaţia lui normală, dar şi ţinând seama de dezideratul
conform căruia orice persoană este obligată să respecte legea şi să ţină seama de regulile de
convieţuire socială, fiind necesar ca drepturile subiective civile să fie exercitate cu bună-credinţă.
În caz contrar, exercitarea drepturilor subiective civile prin nesocotirea oricăreia din
aceste cerinţe devine abuzivă, întrunind caracterul unui abuz de drept, care nu se mai bucură de
ocrotirea şi protecţia legii, ci, dimpotrivă, se impune a fi sancţionat. Dreptul subiectiv civil nu
este unul nemărginit, legea civilă recunoscând şi garantând drepturile subiective civile, însă
numai pentru realizarea scopurilor ce sunt în deplină concordanţă cu respectarea legii şi a
ţelurilor morale şi sociale, exercitarea drepturilor subiective civile în mod abuziv, transformându-
le în contrariul lor şi determinându-le la a înceta să mai fie drepturi.
Prin urmare, libertatea – chiar şi libertatea exercitării drepturilor subiective civile – nu
poate însemna ruperea individului de colectivitate, de societate, ci înseamnă libertatea acordată şi
asigurată individului de societate, de a trăi în societate, însă potrivit legii, cu respectarea
dispoziţiilor legale a ordinii morale şi sociale.

În consecinţă, abuzul de drept constă în exercitarea dreptului subiectiv civil, cu

consecinţa păgubirii altora, a producerii unor şicane altor persoane, ştirbirea drepturilor
personale nepatrimoniale ori a intereselor legitime ale altor persoane etc. Prin instituţia juridică a
abuzului de drept se urmăreşte nu numai asigurarea intangibilităţii intereselor generale, ci şi
înlăturarea egoismului din exercitarea drepturilor subiective civile, prin armonizarea acestuia cu
exigenţele morale ale societăţii.
În aprecierea caracterului abuziv al exerciţiului dreptului există două criterii: un criteriu
subiectiv şi un criteriu obiectiv, după cum este vorba de un exerciţiu abuziv în adevăratul sens al
cuvântului, sau numai de un exerciţiu excesiv. Potrivit criteriului subiectiv, exerciţiul dreptului de

20
proprietate este abuziv ori de câte ori proprietarul îşi exercită dreptul fără a trage niciun profit,
fără a justifica niciun interes personal, ci numai cu intenţia vădită de a jena sau cauza o pagubă
vecinului său.
Acest criteriu nu se poate aplica însă în cazurile în care proprietarul exercită dreptul său
în vederea satisfacerii unui interes personal ce nu poate fi tăgăduit.
Mai mult decât atât: în exerciţiul acestui drept nu i se poate imputa nicio vină, căci lipseşte
orice intenţie a vătăma pe altul. Cu toate acestea, el cauzează vecinului său o pagubă. Pentru a se
ajunge totuşi la condamnarea acestui exerciţiu, va trebui să recurgem la criteriul obiectiv.
Dacă actul de folosinţă săvârşit de proprietar nu este abuziv, fiindcă nu există intenţia de
a împiedica exerciţiul dreptului vecinului, el poate fi totuşi privit ca un act excesiv, deoarece
depăşeşte cadrul normal al încălcărilor şi inconvenientelor provenind din faptul vecinătăţi.
Raportând aceste considerații teoretice la starea de fapt expusă anterior, tribunalul reține
că exercițiul atributelor dreptului de proprietate de către reclamantul intimat este unul abuziv de
vreme ce acesta nu aduce nicio justificare rațională opoziției sale de efectuare a lucrărilor de
mansardare care ar presupune și efectuarea unor alte lucrări de îmbunătățire a folosinței spațiilor
deținute în asociație și prin urmare înlăturarea alocării unor surse materiale și financiare din
partea membrilor asociației.
În plus, lucrările ar fi de natură să înlăture infiltrațiile produse de apele pluviale a căror
remediere s-a dovedit a fi ineficace cu mijloacele obișnuite de reparație (hidroizolația) și pe care
reclamantul dorește să o obțină așa cum specifică în cererea de chemare în judecată.
Nu poate fi primită justificarea potrivit căreia efectuarea mansardei ar conduce la creșterea
riscului de incendiu. În susținerea acestei aserțiuni, reclamantul intimat a depus la dosar mai multe
planșe foto și extrase din mijloacele de informare mass media din care rezultă că în caz de incendiu
focul se poate propaga repede datorită materialului din care este edificată mansarda.
Or, tribunalul nu poate reține ca pertinentă o astfel de justificare, întrucât ea nu are
caracter de notorietate și nici nu este demonstrată științific, având caracter speculativ și ipotetic.
Riscul unui incendiu poate fi prezent independent de mansardarea sau nu a unui bloc dacă
nu sunt respectate normele de manipulare a surselor de foc sau alte norme în domeniu. Prin
urmare riscul nu este direct proporțional cu edificarea mansardei.
Așa fiind tribunalul va reține că în justificarea refuzului de exprimare a acordului pentru
efectuarea lucrărilor de mansardare reclamantul intimat nu are un interes propriu din tragerea
unui folos pentru sine, ci din contră, acest folos ar fi obținut în măsura în care conduita sa s-ar
schimba. Este adevărat că refuzul de exprimare a acordului şi consecinţele acestuia de atingere a
drepturilor celorlalți colocatari rămân o chestiune de apreciere a judecătorului, adică nu au
criterii riguroase de delimitare, dar, în toate cazurile, faptele trebuie să întreacă în materialitatea
lor, prin gravitate, limitele unei vecinătăţi tolerabile.

21
 Din această perspectivă, tribunalul apreciază că atitudinea reclamantului este de natură a
conduce prejudicii tuturor locatarilor de vreme ce aceștia ar trebui să contribuie material cu sume
importante pentru a efectua lucrările de îmbunătățire care altfel ar fi efectuate în mod gratuit de
societatea cu care s-a încheiat acordul de asociere. În consecință va aprecia ca șicanatorie
atitudinea reclamantului
În acest context, reţinând că reclamantul nu justifică în mod obiectiv și rezonabil refuzul
său de a consimți la efectuarea mansardării blocului și că prin aceasta provoacă celorlalți
coproprietari un prejudiciu material evident și astfel deturnează exercitarea dreptului său de
coproprietate de la scopul său recunoscut de lege, găsind întemeiate motivele de apel sub acest
aspect, tribunalul va schimba în tot sentința instanței de fond și va admite cererea
reconvențională referitoare la suplinirea consimțământului.
Pe cale de consecință, acțiunea reclamantului va fi respinsă, întrucât chiar dacă
reclamantul ar suferi un prejudiciu rezultat din deteriorarea apartamentului deținut cu titlu de
proprietate, dacă dreptul său este exercitat în mod abuziv, așa cum am arătat, nu va putea primi
protecția juridică așteptată.
Această situație este una de excepție și își găsește justificarea legală în prevederile
art.1353C.civ.” (Tribunalul Constanța, Decizia civilă nr. 544/2016, portal.just.ro)

22
Bibliografie:

1. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, Ed.

Naţională,1929

2. J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010

3. G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele. Ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008

4. C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2008

5. Traian Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967

6. Codul de procedură civilă: comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia

a 2-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2008

7. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,

Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994

23