You are on page 1of 19

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de formare continuă, învățământ la distanță și cu frecvență redusă


Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării
Specializarea: Jurnalism

ANTROPOLOGIE MEDIA
− suport de curs pentru învăţământ la distanţă −

ION MAXIM DANCIU

1
ANTROPOLOGIE MASS-MEDIA
Curs semestrul I. Anul III. Jurnalism

Tematici:
- Problematica antropologiei comunicarii.
- Tehnici de comunicare si dezvoltare sociala.
- Realitate umana si mediere tehnologica.
- Civilizatie, comunicare si schimbare sociala.
- Aparitia jurnalismului modern. Conditia omului de presa in societatea moderna si
postmoderna.
- Dezvoltarea jurnalismului si practica jurnalistica in societatile deschise.
- Investigatii de presa si schimbari socio-politice (presa scrisa, radio-televiziunea).
- Noile media: internetul (jurnalismul on line).
- Structuri de gen si investigatie jurnalistica in lumea contemporana.
- Minoritarii si identitatea lor sub influenta mass-media in zilele noastre.
- Cultura digitala si diversitatea comunicarii in lumea contemporana.
- Evolutii mediatice: blog-urile.
- Comunicarea mediatica la raspantie - binefacere sau blestem

1. Delia Balaban, Comunicare mediatica, Bucuresti, Editura Tritonic, 2009.


2. Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere in presa scrisa si vorbita, Iasi, Editura
Polirom, 2001
3. Malin Bot, Ziaristi amenintati, ziaristi batuti, Bucuresti, Editura Humanitas, 2004.
4. Pierre Bourdieu, Despre televiziune urmat de Dominatia jurnalismului, Bucuresti, Editura
Meridiane, 1998.
5. Alina Branda, Repere in antropologia culturala, Cluj-Napoca, Editura Fundatiei pentru
Studii Europene, 2002.
6. Asa Briggs, Peter Burke, Mass-media. O istorie sociala. De la Gutenberg la Internet, Iasi,
Editura Polirom, 2005.
7. Hugo de Burgh (coordonator), Jurnalismul de Investigatie. Context si practica, Cluj, Editura
Limes, 2006.
8. Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghiglione, Talk Show-ul. Despre libertatea cuvantului ca
mit, Iasi, Editura Polirom, 2005.
9. Robert B. Cialdini, Ph.D., Psihologia Persuasiunii, Busines Tech International Press, 2004.

2
10. Jacques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, Iasi, Editura Polirom, 2007.
11. Mihai Coman, Introducere in antropologia culturala. Mitul si ritul, Iasi, Editura Polirom,
2008.
12. Mihai Coman, Mass media, mit si ritual. O perspectiva antropologica, Iasi, Editura Polirom,
2003.
13. Peter Dahlgren, Colin Sparks, Jurnalismul si cultura populara, Iasi, Editura Polirom, 2004.
14. I. Maxim Danciu, Mass-media. Modernitate, postmodernitate, globalizare, Cluj-Napoca,
Editura Tribuna, 2005.
15. Nicolae Dascalu, Comunicare pentru comuniune, Iasi, Editura Trinitas, 2000.
16. Paul Dobrescu, Alina Bargaoanu, Mass media si societatea, Bucuresti, Editura
Comunicare.ro, 2003.
17. Umberto Eco, Jurnal sumar, Bucuresti, Editura Humanitas, 2004.
18. Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Dictionarul alteritatii si al relatiilor interculturale, Iasi,
Editura Polirom, 2005.
19. John Fiske, John Hartley, Semnele televiziunii, Iasi, Institutul European, 2002.
20. Patrice Flichy, O istorie a comunicarii moderne. Spatiu public si viata privata, Iasi, Editura
Polirom, 1999.
21. Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Bucuresti, Editura Tritonic, 2005.
22. Virgiliu Gheorghe, Revrajirea lumii sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor,
Bucuresti, Editura Prodromos, 2006.
23. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in
lumea de azi, Bucuresti, Editura Evanghelismos, 2005.
24. Ioan Gherghel, Forme de manipulare televizuala, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009.
25. Bogdan Ghiu, Evul media sau omul terminal, Cluj, Editura Idea Design & Print, 2002.
26. Andrew Goodwin, Garry Whannel, Televiziunea pe intelesul tuturor, Iasi, Institutul
European, 2004.
27. Peter Gross, Mass media si democratia in tarile Europei de Est, Iasi, Editura Polirom, 2004.
28. Peter Gross, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei romanesti post-comuniste, Iasi,
Editura Polirom, 1999.
29. Rosemarie Haines, Televiziunea si reconfigurarea politicului. Studii de caz: alegerile
prezidentiale din Romania din anii 1996 si 2000, Iasi, Editura Polirom, 2002.
30. John Hartley, Discursul stirilor, Iasi, Editura Polirom, 1999.
31. Roberto Izurieta, Comunicarea statului in era divertismentului, Cluj-Napoca, Editura AMA
Impact 2003.
32. Jean-Noel Kapferer, Caile persuasiunii. Modul de influentare a comportamentelor prin
mass media si publicitate, Bucuresti, Editura Comunicare.ro, 2002.

3
33. Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993.
34. John Keate, Mass-media si democratia, Iasi, Institutul European, 2000.
35. Douglas Kellner, Cultura media, Iasi, Institutul European, 2001.
36. Gabriel Klimowicz, Agora vremurilor moderne. Introducere in tainele televiziunii de stiri,
Bucuresti, Editura C.H.Beck, 2006.
37. Bernard Lahire, Omul plural. Catre o sociologie psihologica, Iasi, Editura Polirom, 2000.
38. Jacques Leprette, Henri Pigeat, Etica si calitatea informatiei, Bucuresti, Editura 100+1
GRAMAR, 2006.
39. Mirela Lazar, Noua televiziune si jurnalismul de spectacol, Iasi, Editura Polirom, 2008.
40. Patrick Lecomte, Comunicare, televiziune si democratie, Bucuresti, Editura Tritonic, 2004.
41. Geert Lovink, Cultura digitala. Reflectii critice, Cluj, Editura Idea Design & Print, 2004.
42. David Lyon, Postmodernitatea, Bucuresti, Editura DU Style, 1998.
43. James Lull, Mass-media – Comunicare, cultura. O abordare globala, Oradea, Editura
Samizdat, 1999.
44. Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicarii pentru studiul comunicarii de masa,
Bucuresti, Editura Comunicare.ro, 2001.
45. Ellen Mickiewicz, Charles Firestone, Televiziunea si alegerile, Bucuresti, SC “Stiinta &
Tehnica” SA, 1996.
46. Madalina Moraru, Mit si publicitate, Bucuresti, Editura Nemira, 2009.
47. Maurice Mouillaud, Jean Francois Tetu, Presa cotidiana, Bucuresti, Editura Tritonic, 2003.
48. Elena Nedelcu, Democratia si cultura civica, Bucuresti, Editura Paideia, 2000.
49. Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte
fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale, Iasi, Editura Polirom, 2001.
50. Andei Oisteanu, Ordin si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, Iasi,
Editura Polirom, 2004.
51. Isabelle Pailliart (coordonator), Spatiul public si comunicarea, Iasi, Editura Polirom, 2002.
52. Andre Petitat, Secret si forme sociale, Iasi, Editura Polirom, 2003.
53. Marian Petcu, Jurnalism in Romania. Istoria unei profesii, Bucuresti, Editura
Comunicare.ro, 2005.
54. Marian Petcu, Puterea si cultura. O istorie a cenzurii, Iasi, Editura Polirom, 1999.
55. Marian Petcu, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
56. Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Iasi, Editura
Polirom, 2001.
57. Doru Pop, Mass media si democratia, Iasi, Editura Polirom, 2001.
58. Doru Pop, Mass media si politica. Teorii, structuri, principii, Iasi, Institutul European, 2000.
59. Doru Pop, Introducere in teoria media, Cluj-Npoca, Editura Dacia, 2002.

4
60. Sorin Pribac, Orientari si curente in antropologia culturala, Timisoara, Editura Universitatii
de Vest, 2004.
61. Ilie Rad (coordonator), Forme ale manipularii opiniei publice, Cluj-Napoca, Editura
Tribuna, 2008.
62. David Randall, Jurnalismul Universal. Ghid practic pentru presa scrisa, Iasi, Editura
Polirom, 1998.
63. Mireille Radoi, Serviciile de informatii si decizia politica, Bucuresti, Editura Tritonic, 2003.
64. Remy Rieffel, Sociologia mass-media, Iasi, Editura Polirom, 2008.
65. Adela Rogojinaru (coordonator), Comunicare si cultura: aplicatii interdisciplinare,
Bucuresti, Editura Tritonic, 2006.
66. Luminita Rosca, Formarea identitatii profesionale a jurnalistilor, Iasi, Editura Polirom,
2000.
67. Flaviu Calin Rus, Circulatia informatiei. Informationsumlauf, Cluj-Napoca, Presa
Universitara Clujeana, 2002.
68. Doina Rusti, Mesajul Subliminal in comunicarea actuala, Bucuresti, Editura Tritonic, 2004.
69. Giovanni Sartori, Ce facem cu strainii? Pluralism vs. multiculturalism, Bucuresti, Editura
Humanitas, 2007.
70. Giovanni Sartori, Homo viens. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, Bucuresti,
Editura Humanitas, 2005.
71. Claudiu Saftoiu, Jurnalismul politic. Manipularea politicienilor prin mass-media,
manipulara mass-media de catre politicieni, Bucuresti, Editura Trei, 2003.
72. Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr, Perspective asupra teoriilor comunicarii de masa,
Iasi, Editura Polirom, 2004.
73. Roger Silverstone, Televiziunea in viata cotidiana, Iasi, Editura Polirom, 1999.
74. Pierre Sorlin, Mass media, Iasi, Institutul European, 2002.
75. Sonia Cristina Stan, Manipularea prin presa, Bucuresti, Editura Humanitas, 2004.
76. Ion Stavre, Reconstructia societatii romanesti prin audiovizual, Bucuresti, Editura Nemira,
2004.
77. Simona Stefanescu, Media si conflictele, Bucuresti, Editura Tritonic, 2004.
78. Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Bucuresti, Editura Tritonic, 2007.
79. John B. Thompson, Media si modernitatea. O teorie sociala a mass-media, Filipestii de
Targ Prahova, Editura Antet, 2000.
80. Tiberiu Troncota, Romania comunista. Propaganda si cenzura, Bucuresti, Editura Tritonic,
2006.
81. Val Valcu, Jurnalismul social, Iasi, Editura Polirom, 2007.
82. Max Weber, Teorie si metoda in stiintele culturii, Iasi, Editura Polirom, 2001.

5
83. John Wilson, Sa intelegem jurnalismul, Iasi, Institutul European, 2004.
84. Daniela Zeca-Buzura, Jurnalismul de televiziune, Iasi, Editura Polirom, 2005.
85. Daniela Zeca-Buzura, Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother, Iasi, Editura Polirom,
2007.
86. Daniela Zeca-Buzura, Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, Iasi, Editura
Polirom, 2009.

I. Informaţii generale

1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Conf.univ.dr. Ion Maxim Danciu Numele cursului – ANTROPOLOGIE MEDIA


Birou: Facultatea de ştiinţe Politice, Codul cursului – ULR3680
Administrative şi ale Comunicării, str. Anul, Semestrul – anul 3, sem. 1
Traian Moşoiu nr. 76 Tipul cursului - Obligatoriu
Telefon: +40264-431505, +40264-580447 Pagina web a cursului-
Fax: +40264-406054 http://www.polito.ubbcluj.ro
E-mail: redactia@revistatribuna.ro Tutori -
Consultaţii: zilnic, 11-14 (Redacţia Revistei
Tribuna – str. Universităţii nr.1, Cluj-
Napoca)

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Participarea la acest curs este facilitată de parcurgerea cursurilor dedicate comunicării în anii
anteriori. Cursul extinde analiza asupra proceselor comunicării, cu accent pe evoluţia comunicării
mediatice din epoca modernă pînă în epoca globalizării. În consecinţă, o bună stăpânire a
cunoştinţelor însuşite anterior privind procesele de comunicare este necesară.

1.2. Descrierea cursului

6
Cursul Sociodinamica comunicării are în vedere evoluţia proceselor de comunicare în cadrul
societăţii, în speţă cele ale comunicării de masă. Cursul îşi propune să analizeze influenţa complexă
a evoluţiei mijloacelor de comunicare asupra societăţii, în condiţiileîn care comunicarea mediatică a
devenit în societatea globalizată aproape sinonimă comunicării sociale.
În principal, comunicaţiile de masă se definesc prin caracterul lor masiv, prin eterogenitate şi prin
utilizarea de mijloace tehnice. Caracterul masiv al sistemelor de comunicare se manifestă în trei
moduri: mai întâi ele vehiculează informaţia, cultura şi divertismentul în cantitate masivă; apoi,
mesajele lor se adresează unei mase, aceea a publicului; în fine, tehnicile de fabricare, de producere
a conţinutului comunicării pot fi asimilate, într-o anumită măsură, tehnicilor producţiei industriale
în serie. Comunicaţiile de masă sunt eterogene atât prin conţinutul lor, cât şi prin publicul lor:
mesajele lor diferă prin calitatea, forma, sistemul lor de codaj, funcţia lor; ele se adresează tuturor
claselor sociale, oricare ar fi nivelul lor cultural, natura intereselor lor şi felul lor de viaţă.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului


Cursul cuprinde şase teme majore, organizate în ordinea firească a evoluţiei mijloacelor de
comunicare. Temele vizează, alternativ, atât evoluţia istorică a comunicării de masă, cît şi impactul
asupra societăţii: structurile mediatice în perspectivă socio-istorică, dinamica sistemul mass-media
în societatea modernă şi postmodernă, organizaţiile mass-media şi practica jurnalistică, profesie,
calificare şi vocaţie în jurnalism, jurnalism de opinie vs. jurnalism de informare, cultura media în
societatea globalizată.
Nivelul de intelegere si, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare modul vor fi
sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta sursele bibliografice
recomandate. Acestea se găsesc la Biblioteca Centrală Universitară sau la biblioteca Facultăţii de
Ştiinţe Politice. Parcurgerea bibliografiei este absolut necesară pentru realizarea lucrării finale care
va fi prezentată în cadrul colocviului.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat în şapte teme
(module). Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultaţii), cât şi muncă
individuală. Consultatiile, pentru care prezenta este facultativa, reprezinta un sprijin direct acordat
dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la prezentari
contrase ale informatiilor centrale aferente fiecarei teme dar mai cu seama vă vom oferi răspunsuri
directe la întrebările pe care ni le veti adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuala, aceasta o

7
veti gestiona dumneavoastra si se va concretiza in parcurgera tuturor materilelor bibliografice
obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare si a proiectului de semestru.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă parcurgerea şi
promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în
faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30 de
zile înaintea datei de depunere a acesteia.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii


In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele bibliografice
obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere
posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme.
Lucrările principale sunt Tim O’Sullivan – „Concepte fundamentale din ştiinţele
comunicării şi studiile culturale”, Douglas Keller – „Cultura media” şi Pierre Sorlin – „Mass-
media”, în care veţi găsi toate elementele discutate în cadrul cursului. Este recomandabil să
consultaţi însă întreaga bibliografie obligatorie.
Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca
Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs


Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secventele de formare interactivă on line)
- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului


Pe parcursul semestrului VI, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri
faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionarii, nemediate, a oricaror
nelamuriri de continut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se
recomandă lectura atentă a primelor trei teme (module); la cea de a doua se discuta ultimele trei
module şi se realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea examenului final. De asemenea

8
în cadrul celor două întâlniri studenţii au posibilitatea de solicita titularului sprijin pentru rezolvarea
anumitor probleme ce vizează o mai bună înţelegere a temelor parcurse, respectiv realizarea lucrării
finale. Pentru a valorifica timpul alocat celor doua intalniri studenţii sunt atenţionaţi asupra
necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puţin uneia
dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor două întâlniri sunt precizate în calendarul
sintetic al disciplinei, vezi anexa A.

1.9. Politica de evaluare şi notare


Evaluarea finala se va realiza pe bază unui colocviu la care se va prezenta şi o lucrare finală
de semestru. Va exista o verificare pe parcurs a cunoştinţelor acumulate, constând într-o lucrare
intermediară, care poate reprezenta o parte din lucrarea finală.Instrucţiuni suplimentare privind
modalităţile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale lucrărilor, vă vor fi furnizate de
către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.
Nota finală se va compune din 80% colocviul final şi 20% evaluarea lucrării intermediare.
Afişarea pe site a notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii
lucrării. Dacă studentul consideră ca activitatea sa a fost subapreciată de către evaluatori poate
solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului telefonic sau personal.

1.10. Elemente de deontologie academica


Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- materialele elaborate de către studenţi vor face dovada originalităţii. Plagiatul se pedepseşte cu
excluderea din colocviul final.
- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic.
- contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea lor nu va
depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:


Titularul cursului îşi exprima disponibilitatea, în limita constrangerilor tehnice si de timp, de
a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea
accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice şi de evaluare.

9
1.12. Strategii de studiu recomandate:
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare
riguroasă a secvenţelor de studiu individual. Titularul de curs stă la dispoziţia cursanţilor în
intervalul de consultaţii pe tot parcursul semestrului, pentru orice nelămuriri care se doresc a fi
soluţionate. Lectura fiecărui modul, precum şi prezenţa la cele 2 întâlniri sporesc şansele
promovării cu succes a acestei discipline.

Modulul I
STRUCTURILE MEDIATICE DIN PERSPECTIVĂ SOCIO-ISTORICĂ

Scop: Familiarizarea studentului cu procesul de apariţie şi evoluţie a structurilor mediatice


Obiective:
- să poată identifica momentul istoric al apariţiei fiecărui mijloc de comunicare
mediatică (presă scrisă, radio, televiziune, internet, new-media)
- să prezinte principalele momente în evoluţia socială şi istorică a fiecărui mijloc de
comunicare de masă
- să prezinte particularităţi ale evoluţiei fiecărui mijloc de comunicare de masă din
perspectivă comparativă

Circulaţia informaţiei este vitală pentru orice societate, aceasta atât în ceea ce priveşte organizarea
şi articularea coeziunii sale interne, cât şi în ceea ce priveşte procesele de schimbare şi de
dezvoltare a formelor sale principale de activitate. De aceea, o privire asupra modalităţilor prin care
comunicarea mediatică s-a structurat şi a progresat în timp este revelatoare când trebuie să evaluăm
standardele culturale şi modul de trai pentru o societate sau alta. Comunicarea mediatică modernă a
răspuns iniţial unei exigenţe politice, organizarea unui spaţiu public, pentru ca apoi să se
metamorfozeze în adevărate industrii culturale. Structurile mediatice – sau, pe scurt, mass-media –
cuprind ziarele, posturile de radio şi televiziune, periodicele de toate tipurile, numite şi mijloace de
comunicare de masă, înglobând şi tehnologia care serveşte la transmiterea mesajelor între o serie de
profesionişti ai comunicării şi o audienţă largă; la acestea se mai adaugă agenţiile de presă, precum
şi noile medii: internetul, multimedia. Toate sunt, în acelaşi timp, şi documente istorice, ca să nu
mai vorbim de faptul că ele spun multe despre evoluţia controlului social, a cadrelor producătoare, a
tehnicilor şi a limbajelor, îmbogăţirea subiectelor şi a modului de a le trata, evoluţia publicului,
dezvoltarea producţiei şi a schimbului de bunuri simbolice. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare

10
a făcut totodată vizibilă puterea în noi modalităţi, de la configuraţiile naţionale şi regionale până la
perspectiva globală din zilele noastre.

I. Presa scrisă

Dintre toate mijloacele de informare colectivă, presa scrisă este cel mai vechi şi, dacă luăm în
considerare feluritele subdiviziuni şi modalităţi prin care s-a specializat, cel mai răspândit,
concurenţa impusă de apariţia radioului şi televiziunii contând în mod serios abia din a doua
jumătate a secolului XX. Faţă de alte mijloace de comunicare de masă, presa scrisă este totodată
încărcată şi cu un mai mare prestigiu şi este aureolată de o anumită respectabilitate tocmai pentru că
solicită într-o mai mare măsură o atenţie sporită, o participare mai activă a inteligenţei celor care o
urmăresc. De aceea, când au început să fie studiate rolul şi funcţiile presei în societate s-a pornit de
la caracteristicile prezentate în primul rând de ziare, caracteristici care s-au format şi s-au consolidat
într-un proces istoric destul de îndelungat.
Scriind istoria presei, Pierre Albert subliniază pe bună dreptate faptul că nevoia de informaţie
constituie una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale: „Am putea găsi echivalenţe
jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna
vocaţia povestitorilor de istorii, care, de la aezii greci la trubadurii Evului Mediu şi la griots
africani, îndeplineau funcţia de comunicare şi adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra
povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine, de la Homer până la cronicarii
sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opere care, mutatis
mutandis, se înrudesc cu reportajele din zilele noastre“. Crearea şi perfecţionarea unor servicii
poştale stabile, apoi inventarea tiparului de către Gutenberg, invenţie ce se răspândeşte destul de
rapid, sunt condiţii care au favorizat apariţia jurnalismului informativ. Încă din secolul al XIV-lea,
ştirile deveniseră o veritabilă marfă, autorii acestor nouvellistes organizând pentru nobili şi pentru
comercianţi servicii regulate de corespondenţă prin intermediul manuscriselor. Începând cu secolul
al XV-lea, o serie de factori politici, economici şi intelectuali au acţionat unitar pentru a creşte
interesul pentru informaţii în Occident: „Renaşterea, apoi Reforma au adus cu ele o mulţime de
ciudăţenii. Marile descoperiri au lărgit orizontul european. Progresul schimburilor bancare şi
comerciale a antrenat dezvoltarea paralelă a schimburilor de informaţii. Noile state moderne au
impus, pentru administraţiile lor, crearea de noi reţele de informaţii. Marile conflicte care au divizat
Occidentul în secolul al XVI-lea au alimentat curente şi necesităţi de informare“. La finele secolului
al XV-lea, tipografii au editat sub forma unor mici caiete o serie de publicaţii cuprinzând istorisirea
unor evenimente importante: bătălii, funeralii princiare, sărbători etc. Aceste foi, numite relationes
în latină, occasionnels în Franţa, Zeitungen în Germania, gazzetas sau carantas în Italia, erau

11
vândute în librării sau în marile oraşe prin intermediul comerţului ambulant. La începutul secolului
al XVI-lea, Reforma, apoi Contrareforma au determinat publicarea unui mare număr de foi volante,
care au antrenat polemici religioase şi apoi politice. Aceste libele au determinat în toate statele
europene o înăsprire a legislaţiei represive şi a cenzurii tipăriturilor. Alături de cenzura ecleziastică
tradiţională, puterile civile instauraseră propria lor cenzură: în Germania în 1524, în Franţa în 1537,
în Anglia în 1586. Toate aceste tipuri de foi volante ilustrează, chiar de la origini, cele trei funcţii
principale ale jurnalismului: informaţie de mare actualitate, relatări din actualitatea faptelor diverse,
exprimarea opiniilor.
Primele tipărituri periodice sunt socotite a fi almanahurile, derivate şi ele din calendare (primul
almanah francez cunoscut datează din 1486). Dar apariţia periodicelor imprimate nu a dus la
dispariţia scrierilor informaţionale neperiodice. „Dimpotrivă, «relatările» manuscrise se dezvoltă în
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, iar nouvellistes au avut, alături de gazetari, o importanţă
considerabilă în calitatea lor de furnizori de noutăţi. Aceştia au creat, cel puţin până în 1780, reţelele
de informaţii care completau cu folos pe cele ale presei tipărite. Importanţa lor politică nu este deloc
de neglijat.“2 La începutul secolului al XVIII-lea, încercările de a crea un săptămânal se intensifică.
Prima experienţă durabilă este cea din 1618, când la Amsterdam apare Corante uyt Italien &
Duytslandt al lui Caspar Van Hitlen. În perioada Războiului de Treizeci de Ani, editorii au tendinţa
de a scoate cât mai des ocazionale şi sfârşesc prin a le da o periodicitate. Astfel, la Anvers, Nieuwe
Antwersche Tijdinghe (Noutăţi din Anvers) al lui A. Verhoeven se multiplică şi devine săptămânal
în 1629, purtând titlul Wekelijkck Tijdinghe. Acesta este primul săptămânal ilustrat cu gravuri în
lemn.
În Franţa, un prim săptămânal este Nouvelles ordinaires de divers endroits, creat de către librarii-
tipografi Louis Vendosme, Jean Martin şi François Fommeray în 1631. Acesta va fi absorbit în
acelaşi an de Gazette, lansat cu sprijinul oficialităţilor, de Théophraste Renaudot. Gazette numără
patru pagini în format carte (21,5 × 15 cm), cu o prezentare compactă, fără titluri mari, având doar
în margine marcate locurile şi datele de origine ale ştirilor plasate în ordine cronologică şi fără
comentarii. Peste câţiva ani, sistemul monopolului determină publicaţiile să se specializeze.
Gazette, Journal des savants, Mercure vor fi cele trei mari publicaţii ale presei franceze din perioada
Vechiului Regim. Cum remarca Gabriel Thoveron, dorind să surprindă caracteristicile acestor prime
publicaţii: „Privilegiul plasează aceste foi sub control, însă monopolul le asigură stabilitate şi
prosperitate, ce le va determina să se specializeze, conştiente fiind deja de necesitatea diversificării
conţinuturilor. Vor deveni ziare ale unui singur redactor ajutat de corespondenţi, ceea ce le va
imprima un stil epistolar. Le Journal des savants fiind o operă de echipă, Denis de Sallo
organizează, în 1665, ceea ce se va numi mai târziu rewriting, iar pe 2 ianuarie 1702, abatele
Bignon va reuni prima echipă de ziarişti. Publicul este limitat, limba, conţinutul, preţul acestor
publicaţii le face să fie rezervate unei elite“.

12
Tot la începutul secolului al XVII-lea apar în Anglia mici broşuri, fără titluri constante, numite
newsbooks. Aşa sunt Weekly News from... publicate de Thomas Archer în 1622. În 1638, Nathaniel
Butter şi Nicholas Bourne vor obţine privilegiul de a publica ştiri străine. Pentru a răspunde cenzurii
şi interdicţiilor, John Milton publică, în 1644, cartea sa Areopagitica, a Speech for the Liberty of
Unlicensed Printing, ce nu va cunoaşte o influenţă decât mai târziu, când Mirabeau o va adopta în
franceză, în ajunul Revoluţiei Franceze. Se intră într-o epocă a presei oficiale, de care se va ocupa
îndeosebi Roger L’Estrange, care primeşte, în 1663, titlul de Surveyor of the Press pentru a controla
cele două ziare autorizate, The Intelligencer şi The News. Regimul acesta conduce la editarea de
newsletters, manuscrise sau imprimate, private, rezervate doar abonaţilor. Primul newspaper apare
în 1665 şi se numeşte The Oxford Gazette, ce devine apoi The London Gazette, „published by
authority”, care este o simplă foaie, dar de un format mai mare decât broşurile obişnuite, imprimată
recto/verso, pe două coloane. Originalitatea sa tipografică, continuitatea titlurilor, data şi numărul
exemplarului marcate pe prima pagină indică intrarea ziarelor englezeşti într-o nouă eră, cea a
newspapers. Ca şi în Franţa, presa se diversifică: în 1666 se creează Philosophical Transactions, ca
formulă publicistică egală francezului Journal des savants.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, îndeosebi în Germania, asistăm la mai multe tentative de creare a
unui cotidian; se poate semnala astfel, în 1660, Leipziger Zeitung. Prima experienţă durabilă este
totuşi cea a ziarului Daily Courant (1702-1732) de la Londra. În 1777, în Franţa, apare Journal de
Paris; în Statele Unite, la Philadelphia, Pennsylvania Evening Post and Daily Advertiser apare în
1783. O apariţie zilnică presupune o anumită libertate de întreprindere; o apariţie zilnică are de
asemenea nevoie de o accelerare a serviciului poştal, care să aducă noutăţile (curierul
corespondenţilor sau ziare străine ce urmează să fie traduse). O dezvoltare urbană suficientă este şi
ea necesară: ziarul trebuie citit în ziua apariţiei sale, aşadar trebuie găsit un public în locul în care
apare.
Curiozitatea publicului determină o multiplicare a jurnalelor, apărând titluri specializate: Cabinet
des modes, Journal des Théâtres, Journal économique, în Franţa; apare o presă combativă, o presă
morală, dar şi una comercială. Mari scriitori sunt în acelaşi timp şi ziarişti, imprimând publicaţiilor
lor o strălucire vie. În Anglia, Daniel Defoe redactează, între 1704 şi 1713, The Review, Richard
Steele face să apară The Tatler (1709-1711) şi, împreună cu Joseph Addison, va fonda apoi The
Spectator (1711-1712), în 1730 apare Daily Advertiser, ce propune anunţuri şi informaţii
economice.
Marile revoluţii politice vor proclama libertatea presei. „Declaraţia americană o evocă ca atare, ceea
ce se poate interpreta ca un drept ce revine în particular responsabililor ziarelor. Declaraţia franceză
face din aceasta un drept al individului.“ Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26
august 1789 afirmă: „Exprimarea liberă a gândului şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai
de preţ ale omului“. Numărul ziarelor creşte, multe dintre ele dovedind o mare virulenţă politică.

13
Dacă progresul tehnic va ameliora şi accelera transmiterea ştirilor, ca şi fabricarea şi difuzarea
ziarelor, consecinţele sociale ale revoluţiei industriale vor contribui şi ele la dezvoltarea presei.
Revoluţia demografică (populaţia europeană aproape se va dubla într-un secol), revoluţia habitatului
(centrul de gravitaţie se deplasează de la sate spre oraşe), progresul alfabetizării, ce trebuie să
dezvolte capacităţile productive ale muncitorilor, şi al educaţiei, care trebuie să contribuie la o
încadrare ideologică, toate aceste elemente sunt favorabile dezvoltării presei. De asemenea, se
accentuează tendinţa spre o presă ieftină. Dezvoltarea învăţământului creează un public potenţial ale
cărui venituri încep să crească treptat, alocându-se mai mult diverselor activităţi de timp liber; de
acest public presa se va apropia scăzând preţurile şi, pentru a nu şoca nici un cititor, privilegiind mai
degrabă informaţia decât opinia.7 În Marea Britanie, The Times a jucat un rol considerabil în
dezvoltarea tipăriturilor; preocupat de transmiterea rapidă a informaţiei, el este primul care foloseşte
în mod sistematic telegraful. În Franţa, Émile de Girardin lansează, în 1836, La Presse, promovând
în paginile ziarului divertismentul. În Statele Unite se dezvoltă o presă populară; în 1833, Benjamin
Day lansează The Sun, vândut cu un penny, şi se arată preocupat de lizibilitate: textele pe trei (şi nu
pe şase) coloane apar scrise cu un caracter mai mare. Tot Day propune All the news of the day şi
mai ales faptele diverse şi police office (turul crimelor locale). În 1835, James G. Bennet creează
cotidianul The New York Herald, animat de aceeaşi dorinţă de a atrage publicul prin faptul divers.
În 1841, Horace Greeley lansează Tribune, fiind preocupat mai mult de idei decât de senzaţional; el
este cel care inventează pagina editorială, fruct al colaborării intelectuale a unei echipe. „Herald şi
Tribune se vor vinde cu unul, apoi cu doi cenţi: informaţia este scumpă. Rentabilitatea devine o
cerinţă: structura de conducere a ziarelor americane se scindează între un redactor-şef responsabil
cu informaţia şi un director comercial.“
Perioada 1895-1914, G. Thoveron o consideră o „belle époque“ a presei. Deşi se anunţă noi
mijloace de transmisie, presa scrisă rămâne încă fără concurenţă. A cucerit marele public, face parte
acum din viaţa cotidiană, îşi afirmă forţa, influenţa sa fiind enormă într-o lume în care imaginea
începe să joace un rol considerabil, datorită nu numai inventării cinematografului: apar presa
ilustrată cu fotografii, benzile desenate moderne şi afişele în cromolitografie. „Scopul este de a
atrage un public larg în statele unificate din punct de vedere lingvistic prin progresul înregistrat de
instruire, serviciul militar, urbanizare, căi ferate şi o presă populară ce va încuraja naţionalismele.“
Presa americană din această epocă este cucerită de mase. Desigur, aici progresele presei sunt chiar
pe măsura formidabilei dezvoltări a acestei ţări după Războiul de Secesiune. În 1910, în Statele
Unite existau deja 2.430 de cotidiene, cu un tiraj ce depăşea 24 de milioane de exemplare. Evoluţia
ziarelor ample, de doi cenţi, continuă. Cum arată Pierre Albert: „Dacă New York rămâne centrul cel
mai important al ediţiilor cotidiene (existau 22 în 1910), fiecare oraş important dispune la acea dată
de mai multe publicaţii. Ziarele se confruntau adesea cu o violenţă surprinzătoare şi, ca manieră
generală, ziarele americane uluiau toţi observatorii europeni prin dinamismul şi importanţa

14
mijloacelor materiale de care dispuneau, dar şi prin vigoarea companiilor lor şi tonul foarte personal
al polemicilor. La toate nivelurile vieţii americane, ziarul era instrumentul indispensabil al
progresului“. Viaţa tumultuoasă a acestei prese este caracterizată de două nume: acela al lui Joseph
Pulitzer (1847-1931) şi cel al lui William Randolph Hearst (1863-1951). Ziarele pe care ei le
conduceau se vindeau cu un cent şi erau ultima etapă a jurnalismului popular. Aceste ziare cu titluri
care reţin atenţia, cu ilustraţii abundente, erau bine adaptate la mentalitatea frustă şi la cultura
extrem de primară a masei noilor emigranţi. Tot ele au impus cu succes formula comics-urilor,
benzile desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi ale revistelor umoristice europene pentru copii.
Unul dintre primele personaje ale acestor comics-uri, Yellow Kid (1894), a contribuit la
supranumirea presei de un cent presa galbenă.
Această evoluţie a presei scrise se reflectă, aşa cum a atras atenţia Jürgen Habermas, în
transformarea sferei publice. „Presa de masă se sprijină pe comerciala deturnare funcţională a acelei
participări a păturilor sociale largi la sfera publică, aceea care să le asigure în general maselor
accesul la sfera publică. Această sferă publică lărgită îşi pierde între timp caracterul politic, în
măsura în care mijloacele «accesibilităţii psihologice» ar putea deveni scopul în sine al menţinerii
unui consum comercial determinat. Încă în cazul timpuriei «Penny Press» se poate observa cum
contează ea pe maximizarea tirajelor, printr-o depolitizare a conţinuturilor – prin eliminarea
informaţiilor şi editorialelor politice pe teme cu caracter moral... Principiile jurnalistice ale revistei
ilustrate au o tradiţie demnă de stimă. În relaţie cu extinderea publicului jurnalelor, presa care
judecă politic îşi pierde însă, pe termen lung, din influenţă; în mult mai mare măsură dobândeşte o
semnificativă predominanţă publicul consumator de cultură, care-şi revendică moştenirea din sfera
publică literară, mai degrabă decât din cea politică.“
S-a remarcat, de altfel, că în epoca de aur a cotidienelor (1890-1920) se schimbă concepţia despre
informaţie, într-un sens, pragmatic, ea fiind considerată de acum înainte o marfă la fel de perisabilă
precum „căpşunele sau zmeura“. Preocuparea pentru rentabilitate devine, astfel, preponderentă
pentru viitorul presei. Dinamica dezvoltării presei americane de la sfârşitul secolului al XIX-lea este
în relaţie cu apariţia unui nou tip de jurnalism, ce va marca profund, pe termen lung, evoluţia mass-
mediei în ansamblu. „Tranziţia socială aduce cu sine mari mutaţii culturale pe teritoriul american,
teritoriu care se va dovedi, de acum încolo, mai receptiv şi mai permisiv decât vechiul continent în
faţa noului, a experimentului şi a propunerilor culturale, inclusiv în faţa propunerilor jurnalistice.
Apare, astfel, aici, în anii ’80, o noutate în materie: jurnalismul de senzaţie.“Perioada jurnalismului
de senzaţie va aduce cu sine un dramatism nemaicunoscut până atunci, prin concepţiile violente de
atragere a cititorului. În New York, acerba concurenţă dintre cele două trusturi de presă,
reprezentate de W. R. Hearst şi Joseph Pulitzer, a făcut să apară mijloace noi de lărgire a cifrelor de
audienţă, fiind strâns legate de cotele de publicitate, care aduc însemnate profituri. Ei n-au ezitat să
caute noi formate pentru ziarele lor, noi stiluri publicistice, au întreprins experimente şi au recurs

15
chiar şi la născociri şi şiretlicuri. Jurnalismul de senzaţie a reuşit să ultragieze destul de mulţi
oameni, atrăgându-şi critici acide, subliniindu-se că se încalcă teritorii sociale în mod intolerabil.
Intelectualii, oamenii de litere au văzut în această formă de gazetărie o ofensă continuă la adresa
valorilor perene ale societăţii şi o pervertire continuă a opiniei publice: „Jurnalismul pe care îl
practicau este unul indiferent, iubitor de senzaţie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin
orice mijloace posibile. Şi-au însuşit tehnicile scrisului, ilustraţiei şi tiparului, realizările noului
jurnalism şi le-au folosit în scopuri perverse. Au transformat marea dramă a vieţii într-o melodramă
ieftină şi au deformat faptele cotidiene astfel încât să aducă vânzări băiatului care le făcea reclamă
şi ce e mai rău, în loc să furnizeze cititorilor ştirile principale, le ofereau un paliativ de păcat, sex şi
violenţă“.
În Franţa, între ziarele de opinie şi cele de informare va apărea o ruptură. La Paris, cele din prima
categorie abundă, pe când în cele de a doua categorie nu vor intra decât patru – Le Petit Journal şi
Le Petit Parisien, care adoptă în 1884 formatul mare şi vizează publicul popular, Le Matin, fondat în
1882, şi Le Journal, din 1892, ţintind la un public mai larg, care să includă poporul şi burghezia. Pe
lângă aceste patru mari ziare, presa pariziană numără o mulţime de foi de opinie în tiraj scăzut; doar
L’Humanité al lui J. Jaurès, La Presse, La Croix (ce dispune de susţinerea a mii de credincioşi şi a
comitetelor de presă sănătoasă) ating şi depăşesc 100.000 de exemplare.
Presa populară engleză a avut o dezvoltare mai târzie decât în Franţa. Ziarele de un penny şi-au
continuat cariera cu reuşite inegale. Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit de la
jurnalele populare de o jumătate de penny. Încă din 1868, Echo, imitând Le Petit Journal, îşi
încercase norocul, dar a eşuat. Prima reuşită a venit din partea ziarelor de seară, Evening Post în
1891 şi mai ales Star, al lui T. P. O’Connor, în 1888. Alfred Harmsworth, devenit Lord Northcliffe
în 1905, avusese o primă reuşită cu o serie de hebdomadare, ca publicaţia populară de ecouri şi de
varietăţi Answers, lansată în 1888; el cumpără, în 1894, Evening News, apoi fondează în 1896
Daily Mail, unde practică formula „noului jurnalism“: varietatea subiectelor, mult spaţiu acordat
faptelor diverse, paginile pentru femei, punere în pagină aerată şi titluri mari, rubrici sportive care
se prelungeau prin concursuri cu pronosticuri. Celelalte ziare rezistă cu greu concurenţei celor noi şi
asistă la scăderea vânzărilor. Chiar şi The Times, care refuză să se modernizeze, va fi dur afectat:
Northcliffe, în deplină discreţie, îl va cumpăra şi îi va scădea preţul la un penny, ridicându-i tirajul.
C. P. Scott conduce Manchester Guardian din 1872, devine proprietar în 1907 şi face din el un ziar
de o calitate excepţională pentru o publicaţie de provincie; lui i se datorează celebra expresie:
Comment is free but facts are sacred.
În Germania, avântul economic şi industrial contribuie la progresul presei, îndeosebi după căderea
lui Bismarck din 1890. „Dacă fiecare tendinţă politică, de la catolici la socialişti, dispune de organe
proprii“ – arată Thoveron –, „dezvoltarea este legată peste tot de mari întreprinderi ce aplică
jurnalismului metodele din industrie; într-o ţară în care presa este regionalizată, asistăm la apariţia

16
marilor Konzern-uri, trusturi verticale ce se sprijină pe baze publicitare solide.“ Primul este cel al
lui August Scherl, creatorul lui Berliner Lokal Anzeiger, care va fi concurat de alte două trusturi.
Este vorba, mai întâi, de cel fondat de către Rudolph Mosse, care a lansat Berliner Tageblatt în
1871; în afara controlului pe care-l exercită asupra unor ziare, precum Volkszeitung, cumpărat în
1904 şi căruia-i ridică tirajul, întreprinderea conduce prin contract de arendă numeroase publicaţii.
Apoi de grupul condus de Leopold Ulstein, fabricant şi comerciant de hârtie înainte de a se lansa în
presă; el este proprietar la Berliner Abendpost şi Berliner Zeitung şi, în 1894, cumpără şi
săptămânalul Berliner Illustrierte, pentru ca, în 1898, să lanseze Berliner Morgenpost, difuzat prin
abonament. Fiii săi continuă să dezvolte grupul, lansând în 1904 Berliner Zeitung am Mittag,
difuzat la ora prânzului de vânzători ambulanţi ce strigau Bezzett (BZ); acesta este modelul presei
de bulevard, consacrată divertismentului, sportului şi faptului divers. Paginarea acestor ziare este
abundentă şi fiecare nouă pagină de anunţuri presupune crearea unei pagini de text, pentru a asigura
echilibrul între redacţional şi publicitate. Viena se bucură şi ea de o presă dinamică, bogată,
remarcabilă, însă Imperiul Austro-Ungar asistă cu nelinişte la înmulţirea ziarelor în ungureşte, cehă
şi poloneză, semn al viitoarei sale divizări.
Cum s-a subliniat, apariţia presei populare nu pune doar problema preţului, ci, mult mai important
pentru jurnalism, solicită regândirea ofertei publicistice. „Dacă până atunci preponderenţa
articolelor viza politicul, noul mod de a privi publicistica poartă cu sine energia de a lupta cu
vechile concepţii, inclusiv ale colegilor de redacţie, în dorinţa de a impune criteriul diversităţii în
presă – rubrici diverse, atitudini diverse, fapte diverse, scriitură diversă, stiluri diverse.
Uniformitatea şi stilul monoton prezente până atunci în presa de peste tot sunt asaltate de ceea ce se
va numi noul jurnalism, după o expresie a lui Matthew Arnold, care s-a impus cu autoritate.“15
După Primul Război Mondial se accentuează diversificarea categoriilor şi tipurilor de publicaţii.
Succesul publicaţiilor gen magazin ilustrat de informaţii generale sau specializate face din
periodicele de acest tip concurenţi direcţi ai presei cotidiene. Existau de acum înainte două pieţe ale
presei. „Pentru a atrage şi reţine clientela mai exigentă, pentru că era mai solicitată ca urmare a
concurenţei, marile ziare, accelerând o evoluţie deja începută în primii ani ai secolului al XX-lea, şi-
au mărit numărul de pagini, şi-au amplificat aria de informare şi şi-au diversificat conţinutul pentru
a satisface toate gusturile. Ziarul nu mai spera să atingă – prin varietatea articolelor sale – cel mai
mare număr, ci, mai cu seamă, să intereseze toţi membrii familiei, inclusiv femeile. În aceeaşi
măsură ca ameliorarea prezentării, sensibilă în special pentru ilustraţii, diversificarea conţinutului a
fost un motor al evoluţiei presei. Aceasta a fost, la nivelul marilor reportaje romanţate şi al paginilor
de tip magazin (pagini de spectacole şi în special de cinema, pagini literare, pagini de modă şi
sfaturi pentru femei, pagini de jocuri şi divertismente, pagini automobilistice, pagini sportive a căror
importanţă era foarte mare), mult mai amplă decât paginile de informare din actualitatea imediată, a
faptelor diverse sau din marea actualitate internă şi externă, miza pe care juca de acum înainte

17
concurenţa. (...) Presa, care rămâne o autoritate, deja nu mai este o putere. Ea poate încă să
influenţeze modurile de viaţă şi de gândire, însă este incapabilă, în perioada amintită, să formeze şi
să conducă opinia publică.“
Diversificarea publicaţiilor şi adaptarea lor tot mai precisă la gusturile şi curiozitatea cititorilor au
accentuat diferenţele naţionale. Naşterea regimurilor autoritare, iar, în democraţii, contestarea
regulilor liberalismului clasic reimpuneau principiile libertăţii presei. „Doctrinele noilor partide
totalitare de extremă stângă sau de extremă dreaptă renegau în aceeaşi măsură înseşi principiile
democraţiei, iar riscurile pe care le crea libera difuzare a propagandei lor puneau probleme
speciale.“
La toate acestea se adaugă creşterea rapidă a interesului pentru radio, care începe să pună probleme
presei scrise. În fiecare ţară, organizaţiile patronatului au încercat să interzică sau cel puţin să
frâneze dezvoltarea „jurnalelor vorbite“. Apariţia radioului conduce la ideea că presa scrisă nu mai
poate trăi din scoops şi că trebuie mai degrabă să dea un sens evenimentelor prin comentarii. De
asemenea, magazinele de informare ilustrate iau amploare. În Germania, Berliner Illustrierte şi
München Illustrierte ale lui Stefan Lorent au deschis deja un drum. În Franţa, va apărea Vu, iar în
Statele Unite Life. Şi acest fapt va îngrijora cotidienele; acestea vor introduce, în replică, mai multe
ilustraţii, vor crea „pagini săptămânale“, vor edita săptămânale în prelungire (Paris Soir va edita, de
exemplu, Match şi Marie-Claire). Se impune tot mai serios jurnalismul de interpretare: în Statele
Unite, Syndicated Columnists, titulari ai unei rubrici vândute în întreaga ţară, Walter Lippmann de
la New York Herald Tribune (Herald şi Tribune au fuzionat în 1931), D. Pearson şi R. Allen, cu
cronica lor „Washington Merry Go Round”, se străduiesc să arate „The News Behind the News”.
Publicaţiile tip magazin iau avânt. H. Luce şi B. Hadden fondează Time în 1923, care prezintă o
sinteză a actualităţii şi comentariul asupra acesteia, îndrumând cititorul prin jungla unei informaţii
tot mai abundente. Modelul acesta de newsmagazines este preluat începând din 1933 de către
Newsweek. Tabloidele câştigă şi ele teren: în 1919, Joseph M. Patterson lansează New York Daily
News, care devine, începând din 1924, cotidianul american cu difuzarea cea mai răspândită. După
modelul lui Mirror al lui Northcliffe, şaisprezece pagini, jumătate de format, o formulă comprimată,
patru coloane, titluri mari şi fotografii, articole scurte şi foarte lizibile, oferind îndeosebi sex-appeal
şi scandal; senzaţionalismul acesta, repede imitat, va fi numit jazz journalism.
În statele totalitare presa scrisă este complet subordonată ideologic şi controlată politic. În URSS
presa este etatizată în 1922; există două ziare centrale, ale căror informaţii şi comentarii se vor
repercuta obligatoriu în celelalte – Pravda, organ al partidului, şi Izvestia, organ al guvernului. În
Italia, Mussolini nu va naţionaliza ziarele, însă iniţiativele sale vor face ca acestea să treacă în
mâinile proprietarilor agreaţi de regim; prefecţii dispun de putere aproape în mod discreţionar, iar
un Minister al Informaţiilor şi Propagandei este însărcinat cu controlul public. În Germania,
înfrângerea şi criza vor face ca ziarele să se confrunte cu dificultăţi ce vor facilita intrarea în forţă a

18
marii industrii în lumea presei; se constituie noi Konzern-uri, precum cele ale lui Otto Wolff şi
Hugo Stinnes. În 1933, Hitler devine cancelar şi se debarasează de orice opoziţie. Ministru al
propagandei, Göbbels îşi propune să înregimenteze ideologic poporul german: „propaganda
leninistă se dorea naţională; propaganda hitleristă face apel mai degrabă la pasiuni şi instincte şi la
sloganuri mai mult decât la cuvinte de ordine“.
După al Doilea Război Mondial presa se reînnoieşte, iar activitatea jurnalistică se adaptează noilor
condiţii sociale şi istorice. În Franţa, epurarea presei este reglementată prin ordonanţa din 30
septembrie 1944. Ziarele apărute după iunie 1940 în zona ocupată şi după noiembrie 1942 în zona
liberă sunt suprimate. Le Temps dispare, dar Le Figaro rezistă. Se atribuie o nouă cartă profesională,
ţinându-se cont de atitudinea jurnalistului pe timpul războiului. Suspendarea multor publicaţii
franceze după război a făcut necesară apariţia altora noi, cum a şi fost cazul ziarului Le Monde, care
s-a născut în decembrie 1944. Mai târziu se instalează o repliere strategică. Cum sesizează
Thoveron: „Mijloacele de comunicare tradiţionale vor renunţa la atragerea unui public mai larg şi la
căutarea unui numitor comun, orientându-se spre un anumit public şi/sau anumite funcţiuni. Aceasta
se petrece la sfârşitul anilor 1960, când complexitatea societăţii cere o specializare crescândă şi
când perspectiva unei societăţi de masă care să standardizeze modul de viaţă este din ce în ce mai
îndepărtată“.20 La rândul său, Pierre Albert constată că presa cotidiană a pierdut relativ din
importanţa sa, fiind concurată de o presă periodică, specializată sau cu informaţii generale, ale cărei
progrese sunt considerabile. Dar ţine totuşi să precizeze că presa scrisă, sub dublul efect al evoluţiei
lumii şi al propriilor sale transformări interne, se găseşte constrânsă la o rapidă adaptare care îi
permite să reziste concurenţei mijloacelor audiovizuale: „Aceasta şi-a păstrat locul care nu poate fi
înlocuit şi, dacă în diversitatea formelor sale, ea a pierdut o parte din puterile sale, influenţa sa, mai
difuză, nu a rămas mai puţin determinantă, în toate ţările lumii, pentru că presa scrisă rămâne
instrumentul indispensabil difuzării faptelor şi ideilor, dar şi factorul decisiv al transformării
moravurilor şi comportamentelor“.
S-a mai putut spune că nimeni nu mai prosperă astăzi din vânzarea ziarelor, ci din vânzarea,
împreună cu ziarul, a multor altor produse, în primul rând din vânzarea spaţiului publicitar. „Acum,
calitatea articolelor şi a prezentării grafice trebuie dublată de calitatea reţetei de management, iar
soliditatea argumentării jurnalistice stă alături de veritabile strategii financiare. Astăzi, oamenii de
presă cei mai cunoscuţi şi cei mai importanţi sunt, mai întâi, mari oameni de afaceri: Ted Turner,
Robert Hersant, Rupert Murdoch, Robert Maxwell, iar marile companii de presă sunt mari companii
transnaţionale, mari trusturi: Bertelsmann, Time-Warner, News International Corporation ş.a. Se
vorbeşte acum de industrii mass-media şi de industrii culturale, după ce mai întâi presa a devenit un
produs de piaţă şi a acceptat, în secolul al XIX-lea, un asemenea «tratament».“

19