III.

Televiziunea

La televiziune s-a ajuns printr-un proces îndelungat de cercetări şi descoperiri ştiinţifice, de

experienţe noi şi de acumulări originale, de cunoştinţe dobândite. Mai precis, cum a subliniat
Raymond Williams30, ea este rezultatul unui complex de invenţii şi succese obţinute în domeniile
electricităţii, fotografiei, cinematografiei şi radiofoniei. „Inventată între cele două războaie
mondiale, televiziunea nu s-a dezvoltat ca media publică decât de la sfârşitul anilor 1940, în Statele
Unite, apoi în Europa. Copil al radioului şi al cinematografului, acest suport a cultivat în mod
progresiv un limbaj audiovizual original care îi permite să ocupe o poziţie hegemonică în sistemul
mediatic.“
P. Albert şi A.-J. Tudesq arată, la rândul lor, că televiziunea nu derivă mai mult din fototelegrafie
decât radioul din telefon sau cinematografia din fotografie. „Ea s-a născut din îmbinarea încâlcită a
trei serii de descoperiri: cele care priveau fotoelectricitatea, adică acea capacitate a anumitor corpuri
de a transforma, prin radiere de electroni, energia electrică în energie luminoasă şi invers, cele
referitoare la procedeele de analiză a fotografiilor descompuse, apoi recompuse în linii cu puncte
luminoase sau întunecate, şi, în sfârşit, cele care au permis controlarea undelor hertziene pentru
transmiterea de semnale.“ În anii 1920, când tehnicile tuburilor catodice şi ale celulelor lor
fotoelectrice se perfecţionau, două căi se deschideau cercetătorilor analizei imaginilor: cea a
baleiajului mecanic printr-un fascicul luminos, derivat din discul lui Nipcow, şi cea a baleiajului
printr-un fascicul de electroni, derivat din lucrările lui Rosling. Cea dintâi avea să se dovedească
foarte repede sortită eşecului, în ciuda primelor sale succese, realizate în Marea Britanie de către
John Logie Baird (1888-1946). Cealaltă provenea din descoperirile lui Vladimir Zworkin (1889-
1982), fost discipol al lui Rosling, care se stabilise în Statele Unite în 1924; în 1927, el a pus la
punct, pentru RCA, iconoscopul, cu care au fost echipate camerele electronice şi care a ajutat la
perfecţionarea tuburilor catodice ale receptoarelor. În Marea Britanie, televizorul lui Baird a obţinut
o primă licenţă experimentală în 1926; din 1929 până în 1937, Baird a animat un program regulat de
televiziune mecanică. Însă el a fost apoi abandonat de BBC, deoarece descoperirile lui Mac Gee,
susţinute de Electric and Musical Industries, care utiliza tehnici foarte asemănătoare iconoscopului,
permiteau utilizarea unui sistem de televiziune electronică; în 1939, BBC-ul avea cea mai bună şi
mai bine dotată televiziune. În Statele Unite, din 1927, Bell Telephone Company, exploatând
procedeul de analiză mecanică al lui F. Alexanderson, a realizat una dintre primele experienţe
publice de televiziune. Aceste experienţe s-au înmulţit în anii următori, fiecare dintre societăţile
producătoare de material radiofonic căutând să-şi impună propriul procedeu. Puternica RCA,
utilizând descoperirile lui Zworkin, a luat repede conducerea, construind în 1931 un emiţător în
vârful clădirii Empire State Building. În Franţa, mai multe echipe lucrau în domeniul televiziunii; în
1926, E. Belin şi Howeck au reuşit receptarea de imagini pe ecran catodic; Compania Generală de

1
Televiziune a stabilit o legătură între Le Havre şi Toulouse, în 1931; în decembrie 1932, la Şcoala
Superioară de Electricitate, R. Barthélemy a realizat un program experimental de o oră pe
săptămână – Paris Télévision; în 1939, turnul Eiffel emitea 15 ore de program pe săptămână, dar nu
existau pe atunci decât vreo câteva sute de receptoare, între care multe instalate în locuri publice. În
Germania, în 1928, Oficiul Poştelor patronase experienţe în domeniul televiziunii; în 1936, Jocurile
Olimpice de la Berlin, televizate în direct, au fost recepţionate, în locuri publice, în şase mari oraşe
germane. În URSS primele experienţe publice de televiziune „mecanică“ datează din 1931.
Comunicaţia televizuală se caracterizează, până la sfârşitul anilor 1950, printr-un statut
experimental. În Statele Unite, televiziunea este plasată încă de la început sub regimul dreptului
privat şi al concurenţei comerciale. Structurată sub formă de reţele (networks) ce regrupează staţii
locale, ea cunoaşte, încă din anii 1940, o dezvoltare rapidă, oferind programe de spectacole cu
dominantă distractivă, prefinanţate din resurse publicitare. Nu la fel stau lucrurile în Europa, în
special în Franţa, unde televiziunea centralizată este condusă, într-o continuitate a radioului, de
principiul monopolului public. Aceste fundamente juridice explică acel control politic care s-a
exercitat mult timp asupra informaţiei televizate. Dar ele permit, de asemenea, înţelegerea
proiectului de democratizare culturală ce animă televiziunea franceză în primele decenii. Începând
de la mijlocul anilor 1970, televiziunea franceză (şi mai pe larg cea europeană) capătă progresiv
trăsături care o apropie de televiziunile comerciale nord-americane. Aceste schimbări instituţionale
sunt însoţite de o transformare a formelor de comunicaţie, pe care anumiţi cercetători (Francesco
Casetti şi Roger Odin) au analizat-o ca pe trecerea de la o „paleo-“ la o „neoteleviziune“.
Paleoteleviziunea se caracterizează printr-o orientare pedagogică, încarnată de către mediatori ce
întreţin cu telespectatorii o relaţie asimetrică şi ierarhizată; ea se traduce printr-o programare
discontinuă, organizată în jurul emisiunilor înzestrate cu o mare longevitate, ce îmbracă o funcţie
„rituală“ pentru telespectatori. Neoteleviziunea se distinge printr-o tensiune crescută asupra
destinatarului, solicitat fără încetare de către animatori. Instalaţi în decoruri adesea construite după
imaginea interioarelor telespectatorilor, aceşti mediatori cu ton familiar solicită în permanenţă
telespectatorii în modul complicităţii, în emisiuni compozite (care amestecă în mod indistinct
informaţia şi distracţia) şi articulate unele cu celelalte. Această distincţie nu trebuie, pe de altă parte,
să mascheze faptul că interpelarea telespectatorului poate fi observată încă de foarte devreme în
istoria televiziunii.
Cum bine a sesizat John B. Thompson, una din realizările tehnice ale televiziunii este faptul că ea
este capabilă să folosească o largă gamă de referinţe simbolice, atât de tip auditiv, cât şi vizual. În
timp ce multe alte medii tehnice restrâng gama referinţelor simbolice la un singur tip de formă
simbolică (precum cuvântul vorbit sau scris), televiziunea comportă o bogăţie simbolică ce
înzestrează experienţa televiziunii cu unele dintre trăsăturile interacţiunii faţă în faţă: comunicatorii
pot fi atât văzuţi, cât şi auziţi, ei se mişcă în timp şi spaţiu cam în acelaşi fel ca participanţii la

2
interacţiunea socială cotidiană. „Cu toate acestea, gama referinţelor simbolice aflate la dispoziţia
celui care priveşte la televizor este diferită de şi în anumite privinţe mai restrânsă decât gama
disponibilă participanţilor la interacţiunea faţă în faţă. Este diferită pentru că televiziunea
concentrează atenţia destinatarilor pe anumite trăsături în detrimentul altora şi este capabilă să
folosească o gamă de tehnici (secvenţe retrospective, comentariu supraadăugat, folosirea
materialului de arhivă etc.) care nu sunt specifice interacţiunii faţă în faţă. Dar, în anumite privinţe,
televiziunea îşi restrânge de asemenea gama referinţelor simbolice. În vreme ce televiziunea este
mult mai bogată în termeni simbolici decât multe alte mijloace tehnice de comunicare, există, cu
toate acestea, o gamă de referinţe simbolice care nu poate fi transmisă prin ea, precum cele legate
de miros sau de pipăit. În plus, participanţii la cvasiinteracţiunea creată de televiziune sunt lipsiţi de
tipurile de feedback continuu şi imediat care sunt specifice interacţiunii faţă în faţă şi pe care
participanţii interacţionali le încorporează de obicei în monitorizarea reflexivă a comportamentului
lor.“34 Totodată, cum a arătat Roger Silverstone, televizorul este în mare măsură o parte a
succesiunii şi încadrării în spaţiu, acceptate ca atare, a vieţii zilnice. Programele de difuzare a
emisiunilor reproduc (sau definesc) structura zilei unei familii (la rândul ei semnificativ determinată
de programul de muncă în societatea industrială). Tiparele narative, recursivitatea esenţială a
secvenţelor de început, de mijloc şi sfârşit ale acţiunii şi caracterizării oferă o experienţă analoagă
cu şi un model pentru caracterul epic primordial al experienţei umane. Evenimentele naţionale
transmise la televizor exprimă timpul calendaristic. În mod similar, situarea zilnică în spaţiu a
oamenilor se încadrează în tiparele vieţii cotidiene când se strâng împreună în jurul unuia sau mai
multor televizoare în dormitoare, sufragerii, baruri şi locuri publice. De asemenea, se încadrează şi
în structura relaţiilor dintre local şi global, pe care televizorul o exprimă şi o remodelează,
prelungind raza de acţiune şi schimbând limitele atât fenomenologic, cât şi material. Sistemul
teletehnologic constă „dintr-o multitudine de relaţii construite şi reconstruite, în mod psihodinamic
şi social, în mediul familial şi suburban, fiecare fiind, în felul ei, sistemică. El constă (...) în
interdependenţele dintre obiectele create de om (ceea ce îi uneşte pe oameni), relaţiile de
intermediere (se realizează reproducerea) şi reglementări (ce realizează controlul), care definesc
condiţiile statutului său de tehnologie a comunicării în societatea modernă. De asemenea, el constă
în – şi se formează prin – dinamica unui consum ca proces operaţional al modernităţii. Şi este creat
de către şi încorporează telespectatorul, care se situează la interfaţa dintre tehnologie şi viaţa de zi
cu zi“.
În a doua jumătate a secolului XX, televiziunea a devenit un fenomen mondial. În ţările
industrializate, există în fiecare cămin câte un receptor; cantitatea de programe oferite creşte odată
cu prelungirea duratei lor şi înmulţirea canalelor. În ţările Lumii a Treia, chiar dacă apare adesea ca
un fel de lux costisitor şi de slabă audienţă, televiziunea se impune şi acolo. Radioul şi televiziunea
au beneficiat, la fel ca şi telecomunicaţiile şi informatica, de revoluţia electronică. Tranzistoarele

3
(1947), circuitele integrate (1950), apoi microprocesoarele au permis o simplificare a receptoarelor,
a aparatelor de luat vederi sau sunete şi a emiţătoarelor. Utilizarea masivă a magnetofoanelor cu
bandă (1950), apoi a magnetoscopului (1956) a bulversat metodele de lucru în studiouri şi în
exterior. Progresele în domeniul infografiei şi imageriei artificiale au dat imaginii televizate
minunate capacităţi de inversare şi de modificare. Apariţia şi dezvoltarea televiziunii policrome
(1947-1965), generalizarea difuzării prin sateliţi (1960-1990), extinderea televiziunii prin cablu
(1949-1991), tehnica video (inventată în 1956) au făcut să crească ponderea televiziunii în cadrul
mijloacelor de comunicare. „Năruirea sistemului sovietic şi internaţionalizarea crescândă, la nivelul
întregii planete, a Comunicaţiei au redus dimensiunea politică a radioului şi a televiziunii şi, pe de
altă parte, au dezvoltat dimensiunea lor economică, supunând legii pieţei nu numai echipamentele
lor, ci şi programele lor, făcând să explodeze graniţele dintre public şi privat, dintre politică,
economie şi cultură. Progresele tehnice permit de acum înainte o comunicare instantanee nu numai
a cuvântului, ci şi a imaginii animate, antrenând integrarea opiniei publice şi a reacţiilor sale în
cadrul evenimentelor în chiar momentul în care ea este informată. (...) Radioul şi televiziunea nu
sunt decât nişte suporturi ce vehiculează obiecte fabricate în altă parte, discuri, filme sau telegrame
de agenţie, ce înregistrează creaţii ce le sunt exterioare sau, prin mijlocirea lor, constituie ele însele
un nou tip de comunicaţie? Imaginea lumii pe care ele ne-o oferă hrăneşte, de asemenea,
imaginarul. Nu există un răspuns global la aceste întrebări deoarece radioul şi televiziunea, izvorâte
din tehnici înrudite, sunt divergente în producţiile şi în efectele lor. Televiziunea rămâne o producţie
a societăţilor industriale din cele mai dezvoltate şi un agent al dominaţiei culturale, generând
societatea spectacolului.“36
Televiziunea modifică omul şi organizarea mediului său prin simpla sa prezenţă. „Discursul
televiziunii“ – spun J. Fiske şi J. Hartley – „oferă zilnic o versiune permanent actualizată a relaţiilor
sociale şi percepţiilor culturale. Mesajele sale răspund schimbării acestor relaţii şi percepţii, astfel
încât publicul devine conştient de opţiunile multiple şi contradictorii care-i stau la dispoziţie în
fiecare zi şi pe care le poate selecta în viitor. Desigur, imaginea nu apare atât de fluidă atunci când
urmărim un program, căci există semnificaţii «preferenţiale» inerente fiecărui mesaj. Dar chiar şi
aceste semnificaţii, care, de obicei, coincid cu percepţia claselor dominante din societate, intră în
competiţie şi trebuie privite în contextul altor perspective posibile. Aceste «contradicţii active» din
mesajul televiziunii amintesc de starea cotidiană de joc a culturii noastre.“