MINISTERUL EDUCAŢIEI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea Stiinte economice

Departamentul Contabilitate

REFERAT

„Sistemul de credit si particularitatile lui”

A studentului (ei) anului: Cebotari Ana

A verificat:Bumbac Daniela

Chişinău 2016
Cuprins:

1. Activitatea de credit

2. Sistemul de credit

3. Băncile de emisiuni

4. Băncile specializate

5. Sindicatele bancare.

6. Concernele.

7. Relatiile de credit

8. Formele de credit
 „Sistemul de credit si particularitatile lui”
1. Activitatea de credit reprezintă o sferă a iniţiativei private (antreprenoriatului), al cărei
scop este atragerea şi acumularea mijloacelor temporar disponibile, apoi repartizarea acestora
între anumite verigi economice în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate. Operaţiunile
de credit întră în atribuţiile celor mai diverse instituţii bancare şi parabancare. De aceea sistemul
de organizare a deservirii financiare şi de credit joacă un rol important în dezvoltarea
businessului subiecţilor economici şi al populaţiei, precum şi în soluţionarea problemelor
sectorului cheltuieli a bugetului de Stat. De eficacitatea şi funcţionarea neîntreruptă a
mecanismului financiar şi de credit, de accesul liber la resursele băneşti, de siguranţa şi gradul de
garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de către debitori şi creditori depinde în mare măsură nu numai
obţinerea la timp şi în cantităţi suficiente a mijloacelor necesare de către anumite unităţi
gospodăreşti, organizaţii administrativ-teritoriale şi alte structuri, ci şi ritmurile dezvoltării
economiei naţionale în ansamblu.Fiecărei etape a dezvoltării economiei îi corespunde un anumit
sistem de forme organizaţionale şi metode economice de realizare a obiectivelor sus-enunţate,
care corespund nevoilor efective ale producţiei sociale. La rîndul lor, formele şi mecanismele
preponderente de gospodărire pot favoriza dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor financiare şi de
credit, dar pot fi şi un obstacol, frînînd realizarea firească şi eficientă a scopurilor lor practice.
Trecerea la reformarea sistemului directiv-distributiv de reglementare centralizată şi rigidă a
economiei, inclusiv a relaţiilor financiare şi de credit, a făcut să devină necesară şi reformarea
radicală a sistemului de credit – acest pivot al activităţii vitale a societăţii, în special a sferei
producţiei materiale şi serviciilor.

2.Sistemul de credit modernizat, care a unit din punct de vedere organizaţional băncile şi
alte instituţii financiare de credit, în faza tranzitorie de constituire a principiilor economiei de
piaţă, se caracterizează prin forme juridice de organizare mult mai progresiste, verificate de
experienţa mondială, dispunînd de un mecanism adecvat realizării operaţiunilor de credit. Spre
deosebire de finanţarea bugetară nerambursabilă, gratuită, sistemul de credit a prins a stimula
mai eficace atît întrebuinţarea propriului capital, cît şi a mijloacelor împrumutate. Actualul
sistem de credit are ca scop mobilizarea capitalurilor şi veniturilor temporar disponibile ale
societăţii, acumularea şi transformarea acestora în capital de împrumut, pentru a-l oferi ulterior
spre folosinţă pe un anumit termen, cu condiţia rambursării şi achitării unei plăţi prestabilite,
subiecţilor economici, populaţiei şi statului (guvernului).În ţările industriale avansate, unde
funcţionează normal mecanismul de piaţă care autoreglează procesul de deservire a necesităţilor
pieţei prin intermediul masei monetare, sistemul de credit s-a constituit, ca un ansamblu, un
complex de forme şi funcţii organizaţional-juridice specializate, în vederea implementării
relaţiilor de credit. Acest sistem întruneşte diverse forme de credit şi, respectiv, este diversă şi
structura organizaţiilor de credit, fiecare dintre acestea îndeplinindu-şi funcţiile specifice de
acumulare şi distribuire a capitalului bănesc. De aceea împărţirea funcţiilor între anumite verigi
ale sistemului de credit este motivată obiectiv prin diversitatea metodelor şi mijloacelor de
activitate ale acestora şi rolul diferit pe care îl au în procesul de reproducţie a capitalului. Pot fi
evidenţiate două grupuri omogene de relaţii de credit specifice: cele din cadrul instituţiilor
bancare şi cele din cadrul instituţiilor nebancare. Respectiv, ambele verigi ale sistemului de
credit, care reprezintă organizaţiile bancare şi parabancare, formează aşa-numitele subsisteme
bancar şi parabancar. Primul susbsistem include bănci şi alte instituţii de tip bancar (de exemplu,
casele de scont). Cel de-al doilea sistem este reprezentat de instituţiile specializate financiare şi
de credit şi cele poştale şi de asigurări.Pentru majoritatea ţărilor puternic industrializate din
Europa de Vest, S.U.A., Japonia, în condiţiile actuale, sunt caracteristice sistemele de credit cu
trei sau patru niveluri. De regulă, în primele niveluri intră diverse tipuri de bănci, iar în ultimele
– instituţiile specializate financiare şi de credit nebancare. Gradul de dezvoltare a structurilor
enumerate, care alcătuiesc, în ansamblul lor, conceptul de „sistem de credit”, în diferite ţări, este
diferit. După numărul de verigi ale sistemului de credit şi gradul de dezvoltare a acestora, pot fi
definite particularităţile sistemelor de credit din diverse ţări.

Sistemul de credit , ca şi orice ramură a economiei naţionale, necesită o organizare

corespunzătoare a verigilor sale, o anumită ordine ierarhică a structurii elementelor ce o
alcătuiesc: evidenţierea verigii centrale administrative şi a organelor inferioare (funcţionale). În
vederea coordonării activităţii acestora din urmă, organul administrativ este abilitat cu funcţia de
supraveghere (monitorizare) a activităţii instituţiilor de credit, efectuînd totodată analiza acestei
activităţi şi îndreptînd-o, prin folosirea pîrghiilor existente, pe făgaşul necesar. Principala sarcină
a organului administrativ constă în a asigura continuitatea şi siguranţa funcţionării sistemului de
credit, eficienţa financiară şi de credit a ciclului economic, în a nu permite creşterea sau
reducerea neîntemeiată a volumului operaţiunilor de credit.Conform specializării funcţionale şi
volumului serviciilor financiare de credit, prestate către anumite unităţi economice,
nucleul sistemului de credit îl alcătuieşte sistemul bancar, căruia îi revine cea mai mare pondere
a sarcinii de deservire financiară şi de credit a ciclului economic. Unicul organ coordonator al
activităţii instrumentelor de credit este Banca Centrală (de emisiune), care îndeplineşte funcţiile
de gestiune a proceselor de organizare a deservirii financiare şi de credit-decontare a economiei.

Banca Centrală, însă, nu-şi exercită direct influenţa şi nu-şi îndeplineşte funcţiile de
reglementare, verificare şi supraveghere decît privind instituţiile bancare, precum şi alte instituţii
specializate în operaţii pur bancare, care deţin licenţa sa. Asupra celorlalte verigi ale sistemului
de credit, Banca Centrală şi instituţiile sale nu-şi pot exercita influenţă directă decît în anumite
situaţii, iar în majoritatea cazurilor – doar o influenţă intermediată, ce se manifestă prin
interconexiunea operaţiunilor financiare şi de credit şi prin raporturile reciproce dintre diverse
sectoare ale pieţei serviciilor financiare şi de credit.În afară de aceasta, instituţiile financiare şi de
credit specializate (I.F.C.S.) se caracterizează prin subordonare dublă: pe de o parte, fiind legate
de efectuarea operaţiunilor financiare şi de credit, acestea sunt nevoite să se conducă după
regulile în vigoare ale Băncii Centrale; pe de altă parte, specializîndu-se în anumite operaţiuni
financiare, de asigurare, investiţionale etc., I.F.C.S. nimeresc sub impactul acţiunilor de
reglementare ale departamentelor de resort.În felul acesta, verigile inferioare ale sistemului de
credit se pot afla concomitent în subordonare dublă sau triplă. Şi nu rareori se întîmplă că unele
cerinţe normative, de rigoare ale unui departament nu se potrivesc cu indicaţiile altui
departament, situaţie care permite instituţiilor de credit să manevreze, făcînd uz de indicaţiile
normative cele mai convenabile lor.Pentru a stabili contacte şi relaţii durabile între veriga
superioară, de conducere, şi verigile inferioare, e nevoie de existenţa unor canale sigure de
legătură, de un „mecanism de transmisie” adecvat, care să contribuie la aducerea cît mai
operativă la cunoştinţa verigilor inferioare a deciziilor adoptate de conducerea de vîrf. Ca
propagatori ai măsurilor adoptate de Banca Centrală pot servi instituţiile sale regionale, iar la
nevoie – instituţiile special desemnate şi abilitate de către Banca Centrală.În scopul creşterii
gradului de eficacitate şi operativitate a măsurilor de reglementare ale Băncii Centrale, se
practică divizarea sistemului bancar şi parabancar în sectoare, ce includ o serie de instituţii
similare după caracteristicile lor funcţionale.

De exemplu, sectorul băncilor funciare, sectorul creditului de consum, sectorul companiilor

leasing ş.a. Scopul principal al acestei divizări constă în instituirea unor reguli şi proceduri
regulatoare diferenţiate în funcţie de specificul organizării operaţiunilor şi activităţii instituţiilor
fiecărui sector. Pentru realizarea principalelor obiective ale politicii Băncii Centrale, aceasta din
urmă desemnează o Instituţie Centrală a sectorului respectiv, abilitată cu organizarea acţiunilor şi
măsurilor de reglementare şi verificare.

În funcţie de modul de cosubordonare a instituţiilor de credit, conform legislaţiei bancare şi

ierarhiei sistemului decredit, pot fi remarcate, în primul rînd, două tipuri de structură
a sistemului bancar: cu un singur nivel şi cu două niveluri, care sunt parte integrantă a
întregului sistem bancar.Sistemul bancar cu un singur nivel presupune predominarea relaţiilor
orizontale dintre bănci, universalizarea operaţiunilor şi funcţiilor lor. În cadrul sistemului
bancar cu un singur nivel, toate instituţiile de credit, inclusiv Banca Centrală, se află pe aceeaşi
treaptă ierarhică, îndeplinind funcţii analogice de prestare a serviciilor de credit şi de decontare şi
plată pentru clientela sa. Acest principiu structural este caracteristic atît ţărilor cu structuri
economice în curs de dezvoltare, cît şi ţărilor cu regimuri totalitare de guvernare (administrativă
de comandă).Sistemul bancar cu două niveluri se bazează pe relaţiile reciproce dintre bănci sub
două aspecte: pe verticală şi pe orizontală. Relaţiile de subordonare pe verticală sunt relaţiile
dintre Banca Centrală, ca centru administrativ, de conducere, şi verigile inferioare – băncile
comerciale specializate; relaţiile pe orizontală presupun relaţii de parteneriat bazate pe drepturile
egale dintre diferite verigi. În cazul dat, se produce divizarea funcţiilor administrative şi
operaţionale, legate de deservirea economiei. Banca Centrală nu mai rămîne bancă, în sensul
deplin al cuvîntului, decît pentru două categorii de clienţi – băncile comerciale şi cele
specializate şi structurile guvernamentale, devenind însă prioritare funcţiile sale de „bancă a
băncilor” şi de administrare a activităţii instituţiilor bancare, pentru reglementarea şi
supravegherea funcţionării pieţei de servicii financiare şi de credit.Astfel, după cum rezultă din
analiza structurii organizaţional-funcţionale, cele mai importante unităţi structurale, care ocupă
primele două niveluri ale sistemului bancar, sunt băncile. Acesta este cel mai răspîndit grup de
instituţii de credit (ele, tradiţional, ocupă primul loc după volumul propriilor resurselor), care
prestează partea majoritară a serviciilor şi, în fond, sunt instituţii de profil universal (cu excepţia
doar a unui număr mic dintre acestea). În categoria operaţiunilor bancare tipice întră:

 atragerea mijloacelor în conturile de decontare (curente) şi pentru depuneri (investiţii) pe

termen;

 darea cu împrumut a mijloacelor acumulate în condiţii de plată, exigibilitate şi

rambursabilitate;

 executarea decontărilor.

Actualmente, cadrul operaţiunilor bancare s-a lărgit considerabil, dispărînd treptat limita dintre
tradiţionalele operaţiuni bancare şi cvasibancare, apoi, respectiv, şi limita dintre operaţiunile
bancare şi parabancare (din nivelurile 3 şi 4 ale sistemului de credit, pe care le vom analiza la
sfîrşitul acestei prelegeri).

Totuşi, specificul activităţii băncilor constă în faptul ca resursele bancare se formează pe bază de
titluri de creanţă (depozite, depuneri) fixate pe sume. Practicînd intermedierea în
sfera creditelor, decontărilor în numerar, băncile îşi asumă anumite riscuri (legate de pierderea
rezervelor şi veniturilor băneşti acumulate) faţă de clientelă şi deponenţi.

Prin urmare, sfera de activitate a băncilor include comerţul (tranzacţiile) cu bani şi prestarea de
servicii, legate de acest gen de activitate, persoanelor juridice şi fizice (intermedierea plăţilor,
servirea de casă, gestionarea depozitelor şi altor bunuri ale clienţilor). În funcţie de specificul
funcţiilor îndeplinite, băncile se clasifică în doua categorii de bază: cu drept de emisiune şi fără
drept de emisiune.

3. Băncile de emisiuni, acestea, de regulă, sunt băncile centrale, abilitate cu dreptul de

emitente a semnelor monetare destinate circulaţiei. Principala sarcină a băncilor care îndeplinesc
funcţiile de băncii centrale şi care nu fac comerţ cu marfă monetară decît în mediul bancar, fără a
stabili nemijlocit relaţii cu anumite unităţi economice, constă în gestionarea activităţii de
emisiune, de credit şi de decontare şi plată a sistemului bancar. Ele nu reprezintă nici
organizaţii comerciale, nici organe ale conducerii (administraţiei) de stat în sensul tradiţional al
cuvîntului.Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decît o singură bancă, căci dacă
ar fi împuternicite toate băncile cu dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga
circulaţie bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte mari de bani, de care nu pot
dispune alte bănci, fiindcă pasivele sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în
circulaţie. Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin tuturor celorlalte bănci şi de
a dirija activitatea acestora. Banca de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a
activităţii bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci şi instituţii de credit.

Printre alte funcţii, cele mai caracteristicile pentru Banca Centrală sunt:

 emiterea banilor şi controlul asupra circulaţiei băneşti;

 funcţia de centru de decontare şi de rezervă al băncilor;

 rolul de „creditor în ultimă instanţă”, „bancă a băncilor”, „bancher al guvernului”;

 stabilirea obiectivelor prioritare ale politicii monetare şi de credit şi ale politicii valutare a
ţării şi realizarea lor;

 determinarea bazelor juridice şi precizarea principiilor de funcţionare a instituţiilor

financiare şi de credit, a pieţelor de operaţiuni de credit pe termen scurt şi pe termen
lung, precum şi a tipurilor documentelor de plată care circulă în ţara dată.

Practica mondială cunoaşte diferite metode de constituire a băncilor centrale, a structurii lor
organizaţionale. În ierarhia sistemelor bancare ale ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată,
Banca Centrală ocupă un loc special. Ea nu numai că deţine monopolul emiterii bancnotelor
(biletelor de bancă), reglementării circulaţiei băneşti, a creditului, nu numai că păstrează
rezervele oficiale de aur şi valută, ci şi îndeplineşte funcţia de organ al reglementării de către stat
a economiei.
Abilitarea Băncii Centrale cu drepturile sus-enumerate şi cu alte drepturi (acestea vor fi analizate
mai detaliat într-o prelegere special rezervată) asigură funcţionarea eficientă a primelor două
niveluri ale sistemului bancar. Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, Banca Centrală are nevoie
de o largă reţea de instituţii regionale şi de un aparat central.În conformitate cu funcţiile sus-
indicate, sunt sistematizate şi operaţiunile active şi pasive ale Băncii Centrale. Principala sursă a
rezervelor sale este emiterea semnelor băneşti, care reprezintă unul din capitolele de bază ale
pasivului bilanţului său. Un rol important în organizarea operaţiunilor în pasiv ale Băncii
Centrale îl joacă resturile de mijloace (soldurile) în conturile bancare corespondente şi de
rezervă, conturile structurilor şi organizaţiilor guvernamentale, precum şi capitalul (fondurile) şi
rezervele băncilor, alte pasive.Dintre operaţiunile active, cea mai mare importanţă o au
tranzacţiile cu hîrtii de valoare de stat, depunerile de valori în aur şi valută, numerarul (soldurile)
de casă, operaţiunile de credit şi reescont.

Principalele forme juridice de organizare a activităţii Băncii Centrale, în condiţiile actuale, sunt:

 Banca Centrală unitară cu o participare de 100% a statului la formarea capitalului ei;

 societatea pe acţiuni, o parte din ale cărei acţiuni aparţin statului (sau statul nu participă
de loc);

 uniunea de tip asociativ (cu participarea sau fără participarea structurilor de stat);

 sistemul de bănci independente, care îndeplinesc, în ansamblu, funcţiile de Bancă

Centrală.

Băncile comerciale (universal )Concentrînd cea mai mare parte a capitalului de

împrumut, băncile comerciale se ocupă, practic, cu toate tipurile de operaţiuni financiare,
de credit şi decontare, legate de deservirea ciclului economic al clientelei lor. Principalele funcţii
tradiţionale ale băncii comerciale sunt:

 acumularea mijloacelor, economiilor şi sumelor băneşti temporar disponibile;

 asigurarea funcţionării mecanismului de decontare şi plăţi, organizarea decontărilor în

domeniul economiei naţionale, sistematizarea operaţiunilor de efectuare a plăţilor;

 creditarea anumitor unităţi economice, persoane juridice şi fizice, prestarea serviciilor

financiare şi de credit pentru ciclul economic intern şi extern;

 scontarea cambiilor şi evidenţa operaţiunilor cu aceste titluri.

4. Băncile specializate activitatea băncilor specializate are ca scop prestarea, de regulă, a

unui sau două servicii pentru majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate servi
prestarea de servicii doar unei anumite categorii de clienţi (de exemplu, băncilor bursiere,
cooperatiste, comunale) sau specializarea într-o anumită ramură. Cel mai pregnant se manifestă
specializarea funcţională a băncilor, căci acest tip de specializare influenţează în principiu
caracterul activităţii băncii, determină specificul formării activelor şi pasivelor, structurii
bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a lucrului cu clientela. Aceste bănci adesea sunt
foarte eficiente atît din punct de vedere a sistemului bancar însuşi, cît şi a întregii ramuri
industriale.

Băncile de investiţii şi de inovaţii sunt specializate în acumularea mijloacelor băneşti pe termene

lungi, inclusiv pe calea lansării împrumuturilor prin emiterea de obligaţiuni şi acordării de
împrumuturi pe termen lung. O particularitate a activităţii băncilor de investiţii constă în
orientarea acestora spre deservire şi participarea la activitatea de emisiune şi de fundare a
companiilor industriale, includerea lor în componenţa holdingurilor bancare sau a marilor
companii financiare ce pot presta un spectru larg de servicii financiare.

Băncile de scont şi de depozit sunt specializate în operaţiuni de acordare a creditelor pe termen

scurt (în medie, de la 3 la 6 luni), pentru atragerea şi plasarea mijloacelor băneşti temporar
disponibile, iar, în volumul total al operaţiunilor active, o pondere esenţială au operaţiunile de
credit şi de scont cu poliţe (cambii) comerciale cu scadenţă scurtă.

Băncile de economii (banca de împrumut şi economii, banca de împrumut şi ajutor reciproc)

acumulează venituri şi economiile populaţiei şi acordă împrumuturi pentru necesităţi de consum.
Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza atragerii depunerilor mici pe un anumit termen,
deşi, de regulă, majoritatea lor practică administrarea facturilor scadente cu diverse regimuri de
utilizare, care permit retragerea mijloacelor depuse la termen, practic, oricînd şi fără nici o
restricţie, cu excepţia sumelor deosebit de mari, pentru a căror retragere băncile cer să fie
informate din timp, ca să-şi înştiinţeze clientela. Termenul informării diferă în mod esenţial de la
bancă la bancă. În volumul operaţiunilor active predomină depunerile ipotecare gajate cu bunuri
imobiliare şi hîrtii de valoare, precum şi acordarea de credit populaţiei.

Băncile ipotecare (funciare) efectuează operaţiuni de credit pentru atragerea şi plasarea

mijloacelor pe termen lung, gajate cu bunuri imobiliare (pămînt, clădiri, alte construcţii).
Specificul formării pasivului băncilor ipotecare constă în ponderea considerabilă a fondurilor
proprii şi atrase pe calea lansării de obligaţiuni ipotecare şi a titlurilor de gaj, garantate cu
imobile. Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea de credit ipotecar garantat
(reipotecat) cu bunuri imobiliare.
Scopul organizării şi activităţii băncilor cooperatiste (cooperativelor) nu este obţinerea
profitului, ci satisfacerea necesităţii de servicii bancare a membrilor cooperativei de credit sau,
altfel zis, contribuirea la deservirea financiară şi de credit şi la dezvoltarea sferei cooperaţiei.
Factori ai băncilor cooperatiste sunt, desigur, cooperativele. Specificul operaţiunilor constă în
existenţa, pe lîngă fondurile tradiţionale, şi a fondurilor de rezervă cu destinaţie specială. În
volumul operaţiunilor active se evidenţiază împrumuturile pe termen scurt şi pe termen mediu,
inclusiv din fondurile speciale; operaţiunile de scont şi factoring, operaţiunile de andosare (prin
procură), păstrarea valorilor, operaţiunile de leasing şi factoring. Totodată, băncilor cooperatiste
le este caracteristică practica acordării de împrumuturi, garantate, de regulă, cu valori financiare
şi materiale.

Crearea şi activitatea băncilor comunale sau a băncilor care deservesc economia locală, au
căpătat răspîndire în mai puţine ţări. Fundarea băncilor comunale (municipale) are ca scop
contribuirea la dezvoltarea şi prestarea serviciilor financiare şi de credit sferei economice locale.

Specializarea se manifestă cel mai pregnant în activitatea şi structura organizatorică a uniunilor

asociative şi corporative, iar între cele asociative – în activitatea organizaţiilor necomerciale
(asociaţii, uniuni, ligi) şi comerciale (carteluri, sindicate, consorţii).

Ligile in majoritatea lor, reprezintă sau asociaţii internaţionale, sau uniuni pur interbancare,
sau alte uniuni profesionale. Membri ai ligilor pot fi băncile comerciale, uniunile şi asociaţiile
bancare, organizaţiile financiare şi de credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice, care
contribuie la dezvoltarea sferei bancare şi participă energic la activitatea băncilor. Toţi membrii
ligilor sunt egali în drepturi.Sensul principal al activităţii ligii băncilor constă în unirea
eforturilor tuturor membrilor lor în vederea perfecţionăriisistemului bancar. Funcţiile de bază
ale ligii bancare sunt: favorizarea dezvoltării independente a tuturor varietăţilor şi tipurilor de
bănci şi instituţii de credit, participarea la formularea bazei legislative şi normative pentru
prosperarea activităţii bancare, ţinînd cont de practica mondială, şi coordonarea activităţii
băncilor comerciale, uniunilor bancare în scopul realizării programelor cu caracter general
bancar (informaţie, comunicaţii, programe investiţionale etc.).Organul suprem de conducere a
ligii este adunarea generală a membrilor săi. În perioada dintre adunările generale, activitatea
ligii bancare e dirijata de un consiliu coordonator, iar conducerea curentă a activităţii ligii o
înfăptuieşte organul ei executiv – direcţia ligii bancare.

Consorţiul este o formaţiune asociativă foarte răspîndită, de tip comercial, este consorţiul, care
reprezintă o asociaţie provizorie, pe bază contractuală, de diverse unităţi economice, inclusiv
bănci, a cărei scop este implementarea unui proiect.
După atingerea scopului – realizarea programelor investiţionale, sociale, tehnico-ştiinţifice sau
altor programe – consorţiul sau îşi încetează activitatea, iar patrimoniul său este împărţit
proporţional contribuţiei fiecărui participant (membru), sau se încheie un nou contract consorţial.
Activitatea consorţiului este organizată după principiul finanţării comune în participaţie a
lucrărilor, corespunzător specificului activităţii organizaţiilor fondatoare, precum şi după
principiul răspunderii materiale pentru neexecutarea sau executarea lor inadecvată.

5. Sindicatele bancare.Adesea uniunile consorţiale bancare se mai numesc sindicate

bancare. În practica bancară, sunt cunoscute cu denumirea de sindicate şi asociaţiile bancare
provizorii, înfiinţate pentru realizarea unor lansări (emisiuni) importante de hîrtii de valoare,
deservirea activităţii de emitere-fondare, desfăşurată de clienţi.

Cartelul este o asociaţie de întreprinderi, organizaţii, bănci, la a cărui bază stă acordul cu privire
la cotarea volumului de producţie, mărfuri şi servicii, preţurile şi tarifele de vînzare, condiţiile de
comercializare şi delimitare a pieţelor de desfacere. Persoanele juridice-membre ale cartelului îşi
păstrează independenţa economică, comercializează de sine stătător producţia în conformitate cu
contractul încheiat.

Sindicatul. Este un tip de asociaţie de întreprinderi, organizaţii, bănci, ce presupune centralizarea

aprovizionării membrilor săi şi desfacerii mărfurilor produse de ei, fapt care permite eliminarea
concurenţei dintre partenerii lui în domeniul achiziţiilor de materie primă şi vînzării producţiei
finite. Sindicatul poate fi condus, conform unei înţelegeri între parteneri, de sindicat, sau de unul
dintre membrii săi, sau de un organ administrativ special creat în acest scop, care trebuie să fie
abilitat cu drepturile corespunzătoare şi să aibă statut de persoană juridică. Membri ai
sindicatului pot fi nu numai întreprinderile şi băncile, ci şi asociaţiile acestora. În asemenea caz,
acestea îşi pierd independenţa comercială complet, iar pe cea de producţie – parţial, deşi toţi
membrii sindicatului continuă să fie persoane juridice de sine stătătoare. Direcţia, care asigură în
mod centralizat desfacerea şi efectuează achiziţiile, adună toate comenzile de producţie, furnizată
de întreprinderile sindicatului, şi le repartizează corespunzător cotelor stipulate în contract.

6. Concernele.Cea mai cunoscută formă de tratare a noţiunii de concerne este aceea de

uniune a unui număr mare de întreprinderi industriale, financiare şi comerciale, de organizaţii,
societăţi şi bănci, bazată pe forma publică de proprietate şi deţinere a pachetului majoritar de
acţiuni. Întreprinderile-membre al concernului, înfăptuiesc o activitate în comun pe baza
centralizării funcţiilor pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică şi de producţie, precum şi o activitate
investiţională, financiară, economică externă şi administrativă. În componenţa concernului intră
holdingul (societate-pilot pe acţiuni) şi societăţile pe acţiuni subordonate lui.
Nivelurile trei şi patru ale structurii ierarhice a sistemului de credit includ organizaţiile
parabancare. Aceste instituţii financiare şi de credit specializate diferă de celelalte prin orientarea
lor, sau prin faptul că deservesc anumite categorii de clienţi, sau prin aceea că prestează, în
temei, unul ori două tipuri de servicii. Activitatea lor se concentrează, în fond, asupra organizării
micului credit, deservirii unui segment redus al pieţei şi, de regulă, prestării de servicii pentru o
clientelă mai specifică (de exemplu, servicii de factoring).Instituţiile financiare şi de credit
nebancare completează spectrul operaţiunilor efectuate de bănci pe piaţa capitalurilor de
împrumut, unind diverse structuri ale pieţei respective într-un singur sistem. Spre deosebire de
bănci, instituţiile financiare de credit nebancare îşi formează resursele pe baza creanţelor
specifice, fără calcularea precisă a sumei acestora. Acumulările şi economiile persoanelor
juridice şi fizice sunt investite de instituţiile financiare şi de credit ale sferei nebancare în efecte
corporative şi de stat.

În funcţie de gradul de stricteţe a reglementării şi licenţierii activităţii instituţiilor parabancare,

putem remarca două tipuri de organizaţii de acest gen, care, în fond, determină în sistemul de
credit, respectiv, nivelurile sale trei şi patru:

 creditul specializat, cînd există o delimitare precisă între operaţiunile bancare şi cele
parabancare şi cînd se aplică interdicţii şi se impun limite pentru bănci privind efectuarea
operaţiunilor cvasibancare şi nu este permisă exercitarea funcţiilor bancare „clasice” ale
instituţiilor financiare de credit specializate (I.F.C.S.);

 creditul universal, care oferă, practic, tuturor tipurilor de instituţii de credit posibilitatea
de a presta diferite genuri de servicii financiare şi de credit (ce-i drept, s-ar putea stabili
unele restricţii).

Companiile de asigurări sunt cele mai importante dintre instituţiile financiare şi de credit
specializate, care înfăptuiesc asigurarea, adică îşi asumă obligaţia să recompenseze pagubele o
dată cu intrarea în vigoare a cazului de asigurare

Companiile de investiţii in afara propriilor mijloace sunt în drept să folosească în proporţii

limitate,mijloacele luate cu împrumut: companiile de tip închis pot lansa obligaţiuni de împrumut
plasabile pe piaţa hîrtiilor de valoare,iar companiile de tip deschis–pot atrage credite bancare.

Fondurile de pensii sunt create de companiile private sau de stat pentru a executa plata pensiilor
muncitorilor şi funcţionarilor care au atins vîrsta respective

Companiile financiare acordă credit solicitanţilor (clientelei) cumpărînd titlurile lor de creanţă.
Există trei tipuri de companii financiare: cele de credit pentru consuma, destinate cumpărării
mărfurilor de folosinţă îndelungată; cele de intermediere, cînd companiile industriale îşi acordă
reciproc credite comerciale; cele specializate în acordarea unor împrumuturi mici solicitanţilor
individuali. În mediul companiilor financiare, ocupă un loc important holdingurile.

Camerele de decontare (de cliring ) sunt instituite pentru efectuarea plăţilor prin compensarea
reciprocă a datoriilor şi creanţelor între bănci

Sistemul poştal şi de economii reprezintă o varietate deosebită a instituţiilor financiare de credit

specializate

Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu chirie întreprinderilor arendaşe, care
achită chiria pe parcursul utilizării obiectelor de arendă

Firmele de factoring organizează vînzarea de conturi către firma-factor, care poate fi

reprezentată de orice bancă comercială, companie financiară sau firmă factorială.

Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi pe termen scurt, gajate cu bunuri

imobiliare, ce alcătuiesc 50-80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lîngă acordarea de credite,
ele efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse de clienţii lor, de vînzare pe baze de
comision a bunurilor lombardate.

Asociaţiile (alianţele) de credit sunt organizaţii cooperatiste de economii, create, de regulă, de

către sindicate sau grupuri de persoane private, care se unesc pe bază de interese materiale
comune. Fondurile lor se acumulează din cotizaţiile şi cotele de participare ale asociaţilor şi din
mijloacele provenite din emisiunile de obligaţiuni. Activele asociaţiilor de credit includ, în
temei, împrumuturile de consum acordate membrilor lor; scontarea poliţelor; operaţiunile de
intermediere a tranzacţiilor comerciale şi de comision; serviciile de consultanţă şi audit prestate
membrilor asociaţiei.

Societăţile de credit sunt create în vederea prestării serviciilor de credit şi plată pentru propriii
membri.

Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei, deservirii businessului mic şi mijlociu.
Membri ai societăţii pot fi atît persoane fizice, cît şi persoane juridice. Capitalul societăţilor se
acumulează din taxele de înscriere (înregistrare) ale membrilor. Fiecare membru al societăţii, în
momentul intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu titlu de plată a cotei
sale de asociat. La ieşirea din societate, achită creditul (plătind dobînda) şi o parte din suma
pagubelor societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse în gaj.

Asemenea societăţi sunt instituţiile parabancare, care, de regulă, practică organizarea sferei
micului credit şi se specializează în prestarea serviciilor pentru un cerc restrîns de clienţi, sau în
efectuarea unor operaţiuni strict determinate. Mai mult decît atît, după cum s-a remarcat deja, în
ultima perioadă organizaţiile parabancare şi-au extins spectrul de operaţiuni, însuşind multe din
tranzacţiile analogice bancare (recepţionarea depunerilor, acordarea împrumuturilor, efectuarea
calculelor ş.a.), numai că în proporţii mult mai mici.

Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să se intensifice concurenţa dintre

diferite instituţii financiare de credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut nu
numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi rivalitatea dintre noile organizaţii
nebancare financiare şi de credit specializate.

Companiile de asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea economiilor viitorilor

pensionari şi investirea lor în sfera creditului de consum.

Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează metodele concurenţei nonvalorice (fără

implicarea preţurilor). De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult mai variată de servicii,
implementează noi tipuri de asigurare, cît mai flexibile, asigură condiţii avantajoase la încheierea
contractelor. Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de credit mai mari au
început să presteze servicii firmelor mici şi mijlocii, fapt ce a condus la creşterea considerabilă a
volumului operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop, marile instituţii
financiare şi de credit utilizează pe larg noile realizări ale tehnicii şi tehnologiile informaţionale
avansate. Astfel, introducerea tehnicii electronice de calcul în activitatea băncilor, companiilor
de asigurări, altor instituţii financiare şi de credit a făcut să scadă considerabil cheltuielile, să
crească nivelul şi calitatea administrării acestora din urmă.

7.Relatiile de credit

Un anumit tip de relatii sociale, determinat de dinamica (circulatia) valorii pe baza de restituire
exprima categoria economica – relatii de credit. In cadrul sistemului economic de astazi creditul
se acorda si se restituie sub forma baneasca. Deoarece in tranzactiile de credit nu are loc un
schimb echivalent marfa-bani, ci, de fapt, se transmite o valoare in folosinta temporara cu
restituirea obligatorie a acesteia in termenul stabilit si plata dobinzii pentru folosirea ei,
rambursarea valorii imprumutate reprezinta trasatura distinctiva proprie creditului in calitatea sa
de categorie economica.

Utilizarea mijloacelor mobilizate in baza relatiilor de credit nu se limiteaza exclusiv la

deservirea circuitului capitalului industrial si al capitalului-marfa. In scopul unei elucidari mai
detaliate si mai profunde a esentei relatiilor de credit, ca o categorie economica, e necesar nu
numai sa scoatem la iveala cauzele obiective ale aparitiei lor, dar si sa intelegem rolul
creditorului si debitorului in organizarea raporturilor de credit, relatiile de credit sunt o
categorie in dezvoltare, care reflecta legitatile disponibilizarii, acumularii si intrebuintarii valorii
in procesul circuitului de capitaluri, care de asemenea poarta un caracter obiectiv.

Capitalul natural-material, sub forma de mijloace de productie, nu poate migra dintr-o ramura in
alta, ceea ce in mod obisnuit se realizeaza sub forma de miscare a capitalului banesc. De aceea,
creditul este necesar ca mecanism flexibil de transfuzie a capitalului dintr-o ramura in alta,
uniformizare a ratei profitului, depasire a caracterului limitat al capitalului individual.

8. Formele de credit In conditiile actuale, in tarile cu o economie de piata dezvoltata

creditele se prezinta sub mai multe forme: bancar, comercial, pentru consum, de stat
si international.

Creditul commercial este creditul pe care intreprinzatorii in functiune si-l acorda unul altuia sub
forma de marfa cu aminarea platii.

Creditul bancar este creditul pe care bancile si alte institutii creditare il acorda intreprinzatorilor
care functioneaza si altor debitori sub forma de imprumuturi banesti.

Creditul comercial este limitat de:

-marimea capitalurilor de rezerva ale intreprinzatorilor care functioneaza, adica de volumul

capitalului-marfa si al celui banesc, care in momentul dat nu este necesar pentru circulatie;

-destinatia sa: el poate fi acordat de catre ramurile producatoare de mijloace de productie

ramurilor ce consuma mijloace de productie, dar nu invers. Creditul comercial este un credit
pe termen scurt.

Creditul pentru consum

isi gaseste expresia mai cu seama in acordarea termenelor de aminare a platii la vinzarea
marfurilor. El poate fi dat si de catre banci sau alte institutii creditoare in cazul cumpararii
marfurilor de consum si platii serviciilor. Obiectul sau il constituie marfurile de folosinta
indelungata si serviciile. Creditul pentru consum poate imbraca formele de marfa si
baneasca. Dobinda la creditul pentru consum, care se deosebeste printr-un nivel
inalt, se plateste din veniturile populatiei si apare ca o forma secundara a redistribuirii
venitului national.

Creditul de stat si creditul privat.

Creditul de stat, daca in calitate de debitor sau creditor apare statul, se realizeaza sub forma
imprumuturilor de stat prin emiterea obligatiilor de tezaur, plasarea soldurilor depunerilor din
institutiile de economii in efecte publice. In conditiile capitalismului dezvoltat,
imprumuturile de stat devin una din modalitatile cele mai importante de finantare a
cheltuielilor bugetare ale statelor. Rezultatul recurgerii la imprumuturile de stat este
cresterea datoriei de stat, suma dobinzii pentru achitarea acesteia deseori depaseste volumul
lansarii de noi imprumuturi.

Creditul international.
Baza obiectiva pentru aparitia acestui timp de credit a constituit-o intensificarea
internationalizarii vietii economice si dezvoltarea formelor
internationale ale capitalismului monopolist de stat.Creditul international, adica
miscarea capitalului de imprumut in sfera relatiilor economice internationale, inseamna
acordarea imprumuturilor de catre guverne, banci, alte persoane juridice ale unor state
guvernelor, bancilor si altor persoane juridice ale altor tari in conditii de exigibilitate si pe baza
de plata.Creditul international se caracterizeaza prin urmatoarele particularitati:-creditori si
debitori sunt persoane juridice private (banci, companii), institutii si organizatii de stat, institutii
valutar-creditare internationale;-mijloacele imprumutate sunt folosite in tara debitorului drept
capital care aduce dobinda;-drept sursa a dobinzii pentru imprumut serveste munca lucratorilor
salariati din tara debitoare.
Creditele internationale private si de companie
sunt o varietate a creditului comercial in sfera relatiilor economice internationale, reprezinta
un imprumut acordat de compania (firma) unei tari unei companii a altei tari sub forma de
livrari de marfuri cu aminarea platii. De regula, ele se efectueaza prin trata. Decontarile
pentru creditele decompanie se pot face si in cont deschis. Cea mai larga raspindire o cunosc
creditele de companie acordate de exportatori importatorilor.

Creditele de stat internationale

– imprumuturi si credite bilaterale (interguvernamentale) care au aparut in anii primului
razboi mondial in legatura cu livrarile de mijloace de catre SUA in Europa sub forma
baneasca sau de marfuri acordate de catre o tara altei tari in baza unor acorduri
interguvernamentale.

Imprumuturile si creditele internationale universale (multilaterale).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial au aparut organizatii valutare si de credit internationale,
a caror functie de baza este realizarea reglementarii valutare si de credit interstatale.
Beneficiari de credite sunt statele care au nevoie de resurse financiare pentru solutionarea
problemelor cu care se confrunta.