9.

STATUTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

1. Evoluţie istorică
Timp de multe secole, prizonierii de război erau în afara oricărei legi umanitare: soarta lor depindea
exclusiv' de voinţa celui ce-i captura, cel mai adesea fiind ucişi. O primă ameliorare a soartei lor a fost
determinată de cupiditatea învingătorilor care, în locul masacrelor, i-a transformat în sclavi. Practicii sclavajului
prizonierilor de război i s-a pus o stavilă la Conciliul de la Latran din 1179 care a interzis transformarea în
sclavi a prizonierilor de război participanţi la războaiele între creştini. Era de fapt primul pas pe calea creării
unui minimum de condiţii pentru aceste victime de război. Pasul următor a fost făcut în Evul Mediu, când
războaiele devin o întreprindere lucrativă foarte rentabilă, prizonierii de război erau eliberaţi în schimbul unei
taxe de răscumpărare, al cărei cuantum era în funcţie de rangul prizonierului, începând din secolul al XVlI-lea.
se crează o cutumă care în secolul următor se generalizează şi în baza căreia comandanţii militari încheiau
acorduri, denumite carteluri. în care stabileau condiţiile de eliberare a prizonierilor de război, inclusiv tariful de
răscumpărare. Prizonierii răscumpăraţi erau transferaţi în ţara de origine la bordul unor nave cartel. Se crează
astfel, pe cale cutumiară, regula cruţării, conform căreia prizonierii de război nu mai pot fi ucişi, ci internaţi ori
schimbaţi contra unei răscumpărări. Unii autori, referindu-se la această perioadă, identifică şi un complement al
acestei reguli, şi anume că "dacă învingătorul nu poate să păzească şi să ducă în captivitate prizonierii săi, ei
nu-i poate ucide: trebuie să-i elibereze"'.
Secolul al XVIII-lea va înregistra două elemente - unul de fapt. altul de drept -. care vor influenţa soarta
prizonierilor de război. Primul consta în generalizarea armatelor de profesie organizate şi apariţia unui număr
mai mare de combatanţi pc câmpul dc luptă, iar cel de-al doilea - crearea pe cale cutumiară a principiului după
care războiul este o relaţie între state şi nu între cetăţenii acestora. Ca urmare, soarta prizonierilor de război
începe să preocupe într-o mai mare măsură statele. Statutul care începe să se cristalizeze are la bază ideea că
prizonieratul nu mai are caracteail unei sancţiuni, cum era considerat până atunci, ci o măsură cu caracter
preventiv menită a-i împiedica să participe din nou la ostilităţi. Combatantul prins şi dezarmat nu mai este
considerat un inamic, ci un cetăţean ce trebuie tratat după toate regulile de respect datorate fiinţei umane.
Paralel cu aceasta, se instalează regula, după care prizonierii de război se află în puterea suveranului statutului
captor, şi nu a armatelor care î-a capturat.
Ideile, uzanţele şi cutumele apărute în legătură cu statutul prizonierilor de război încep să-şi găsească loc
în tratate bilaterale, din care menţionăm cu tillu dc exemplu:Tratatul definitiv de pace şi prietenie între Franţa,
Marea H itanie şi Spania, semnat la Paris la 10 februarie 1763"; Tratatul de pace de : Teschen dintre Austria şi
Prusia la 13 iunie 17791; Tratatul dintre Statele unite şi Prusia, semnat la Haga la 10 septembrie 1785. care. prm
articolul 24. propune o reglementare. încă din timp de pace. care să fie aplicată în timp de război.
în procesul de ameliorare a soartei prizonierilor de război un moment important 1-a constituit Decretul
Adunării Naţionale Franceze din 4 mai 1792 care plasa prizonierii de război sub protecţia naţiunii franceze şi
reprima relele tratamente şi actele de cruzime comise împotriva lor2.
în secolul al XlX-lea numărul înţelegerilor bilaterale va spori, printre acestea Cartelul pentm schimbul
prizonierilor de război, semnat ia Washington la 12 mai 1813 între SUA şi Marea Britanie şi Convenţia din 26
noiembrie 1820, semnată de Spania şi Columbia la Ciudad de Trujillo, pentm regularizarea războiului sunt
deosebit de semnificative3.
Dacă pe planul reglementărilor internaţionale progresele întârzie să se facă resimţite, pe plan intern
asistăm la evoluţii interesante: la 24 octombrie 1832 jurisconsultul Foriegn Office-ului i-a adresat lui
Palmerston un raport în care, devansând ideile timpului, îi sugera o intervenţie eventuală a statelor neutre
pentru a asigura, în anumite cazuri extreme, respectarea drepturilor decurgând din statutul de prizonier 4. Dar şi
mai interesante sunt, dm acest punct de vedere, Instrucţiunile pentru armatele în campanie ale Statelor Unite,
elaborate în 1863 de cunoscutul jurist dc origine germană, Francis Lieber. în timpul războiului de secesiune. în
care problema prizonierilor de război era reglementată în nu mai puţin de 38 de articole7.
1 V. Pillet, Le droit de la guerre. tome 1, Paris, 1892. p.200.
2* Ci. Charles Rousseau, op.cit.. p.85.
3 A se vedea "RGDIP", Paris, 1914, pp.5-29.
40 McNair. L, International law opinions. voi.III: War and neutrality, New York. Cambrige University Pres. 1956. p.l 19.
1
 în plan normativ, statutul prizonierilor de război a fost reglementat în patru instmmcnte internaţionale: 1)
Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 (Capitolul II. articolele 4-20); 2)Convenţia de la
Geneva din 27 iulie 1929 pentm ameliorarea soartei prizonierilor de război; 3) Convenţia a IlI-a de la Geneva
din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război: şi 4) Protocolul adiţional I din ( iunie 1977),
articolele 43 şi 44 în timp de război, unele state beligerante au încheiat acorduri bilaterale în materie5.
Această succesiune de reglementări a fost determinată, pe de o parte, de necesitatea de a asigura protecţia
noilor categorii de combatanţi, iar. pe de altă parte, de a ie ameliora condiţia.

Regulamentul de la Haga din 1907, de pildă, care era în vigoare în timpul primului război mondial şi care
avea ca principală regulă tratarea prizonierilor în ceea ce priveşte condiţiile de locuit, sanitare şi alimentare la
fel ca şi membrii forţelor armate ale puterii deţinătoare, nu a fost întocmai respectat pentru că o serie de state n-
au introdus în dreptul lor intern prevederile respective 9, iar. pe de altă parte, el conţinea clauza si omnes. De
aceea, Convenţia de la Geneva din 1929 relativă la tratamentul prizonierilor de război era destinată şi dezvolta
sistemul de protecţie consacrat în Regulamentul de la Haga. Cele 142 de articole ale Convenţiei au fost
repartizate în şase părţi: Dispoziţii generale; Protecţia generală a prizonierilor de război; Captivitatea;
Terminarea captivităţii; Biroul de informaţii şi Societăţile de ajutorare a prizonierilor de război; şi Executarea
Convenţiei. La Convenţie au fost ataşate două anexe: Anexa I - Model de înţelegere privind repatrierea directă
şi plasarea în ţări neutre a răniţilor, bolnavilor şi prizonierilor de război, şi Anexa II - Regulament privind
comisiile medicale mixte. Convenţia respectivă nu lega decât 41 de state1", dintre acestea lipsind Japonia,
URSS, precum şi o serie de alte state din America Latină şi Europa. In 1941, Germania a declarat că ţărilor
beligerante, ale căror guverne au părăsit teritoriul naţional ocupat de inamic, nu le mai recunoaşte calitatea de
stat şi. în consecinţă, nici pe aceea dc prizonier de război pentru resortisanţii acestora (era vorba de Polonia.
Belgia. Olanda. Norvegia. Grecia şi Iugoslavia). Astfel. 70 la sută din prizonierii de război capturaţi de
Germania au fost privaţi de asistenţa unei puteri protectoare, la aceştia adăugându-se prizonierii sovietici, al
căror guvern n-a devenit parte la Convenţia din 192 91
Ca urmare, situaţia prizonierilor de război în cursul celui de-al doilea război modial a fost catastrofală:
2300000 de prizonieri de război sovietici capturaţi de Germania au murit de tifos.
Aceeaşi situaţie dezastruoasă au avut şi prizonierii germani, italieni şi japonezi.
Din cei 3370000 de prizonieri germani căzuţi în mâinile sovieticilor. 1321000 au murit sau au fost daţi
dispăruţi: din 75000 de italieni. 63000 au fost morţi sau răniţi şi din 615000 de japonezi, 150000 de prizonieri
au murit sau dispărut. In plus. o serie de categorii de combatanţi au fost excluşi de la beneficiul protecţiei
conferite de Convenţie, iar cei care în mod legal aveau dreptul la protecţie au fost privaţi în mod arbitrar de
unele drepturi: impreciziunea regulilor referitoare la asistenţă şi la captivitate î-a lipsit de ajutoare şi a dus la
implicarea lor în procese penale, cu inevitabile consecinţe asupra vieţii şi integrităţii lor fizice şi mentale.
Pornind de la această experienţă, Conferinţa diplomatică de la Geneva din 1949 a căutat să umple
lacunele Conferinţei din 1929 şi să formuleze cu mai multă precizie normele de protecţie, dând soluţii
pertinente aspectelor neacoperite de convenţiile anterioare. In cele 143 de articole ale sale. Convenţia dm 1949
a preluat o serie de dispoziţii din Regulamentul de la Haga din 1907 şi din Convenţia din 1929. adăugând o
serie de reguli noi referitoare la captivitate, la resursele băneşti ale prizonierilor, precum şi o serie de detalii dc
natură a consolida statutul acestora1-.

5La 2 iulie 1917 şi la 14 iulie 1918 au fost încheiate acordurile dintre Marea Britanie şi Germania: la 28 decembrie
1917 între Marea Britanie şi Turcia: la 26 aprilie 1918. între Franţa şi Germania: la 11 noiembrie 1918 între SUA şi
Germania.
2
 2. Conceptul de prizonier de război
Conceptul de prizonier de război derivă din acela de combatant 6. Pornind de la această situaţie, de fapt şi
de drept, vom menţiona că, în principiu, numai combatanţii pot fi prizonieri de război. Convenţia a Il-a din
1949 include în această categorie toate persoanele vizate de articolele 1.2 şi 3 dm Regulamentul Anexă al
Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi care sunt capturate de inamic. Acestea sunt: a) membrii forţelor
armate ale unei părţi în conflict, ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate; b)
membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv- cei dm mişcările de rezistenţă organizate,
aparţinând unei părţi în conflict şi acţionând în afară sau în interi oral propriului lor teritoriu, chiar dacă acest
teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele 4 condiţii cerute pentru combatanţi. La acestea se adaugă
următoarele categorii, prevăzute în articolul 4 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul
prizonierilor de război: c) membrii forţelor regulate care se pretind ale unui guvern on ale unei autorităţi
nerecunoscute de puterea deţinătoare; d) persoanele care urinează forţele armate fără a face parte direct dm ele,
membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de presă, furnizorii, membru unităţilor de
muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia de a fi primit autorizaţia forţelor
armate pe care le întovărăşesc; e) membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale
şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor în conflict; t) populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea
inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în
forţe armate regulate, dacă poartă armele pe faţă şi respectă legile şi obiceiurile războiului.
De asemenea, în baza articolului 4 a celei de-a IlI-a Convenţii de la Geneva din 1949. sunt considerate
prizonieri de război toate persoanele care aparţin sau au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate, dacă, din
cauza acestei apartenenţe, puterea ocupantă socoteşte necesar să procedeze la internarea lor, chiar dacă iniţial le
eliberase în timp ce ostilităţile se defăşurau în afara teritoriului pe care ea îl ocupa, mai ales după o încercare
neizbutită a acestor persoane de a se alătura forţelor armate de care aparţin şi care sunt angajate în luptă sau
când nu ascultă de somaţia ce le-a fost făcută, în scopul internării, precum şi persoanele aparţinând uneia din
categoriile de mai sus. pe care puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor.
Substituind acestei enumerări o formulă unică, articolui 43 par. 1 din Protocolul I dm 1977 extinde
statutul de prizonieri de război la "toate forţele, toate grupele şi toate unităţile armate şi organizate care sunt
plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonanţilor săi fctţă de această Parte, chiar dacă
aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de o Parte adversă. Aceste forţe armate
trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură, mai ales, respectarea regulilor dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate".
Prin această dispoziţie din Protocol, statele au urmărit să-1 cuprindă în categoria de prizonier şi pe
combatantul care participă la operaţiuni de guerilă.
Includerea persoanelor menţionate în statutul prizonierului de război este raportată la următoarele două
condiţii: să fi căzut în puterea inamicului şi să aparţină uneia din categoriile enumerate.
Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 aduce un element de noutate în conceptul de prizonier de
război faţă de Regulamentul de la Haga din 1907 şi Convenţia dm 1929. întrucât una dm problemele cele mai
spinoase în timpul celui de-al doilea război mondial a fost aceea că sutelor de mii de militari, care au capitulat
în masă la începutul ostilităţilor, li s-a refuzat beneficiul Convenţiei din 1929 sub pretextul că aceasta nu a
reglementat şi situaţia lor, deoarece nu "au căzut sub puterea'" adversarului, ci au capitulat. Convenţia din 1949
a înlocuit această expresie cu termeul "captură".
6O analiză completă şi exhaustivă a acestor Convenţii, a se vedea în Cutnmentaire III. La Convention de Geneve relative
an tratement des prisonniers de guerre. Geneve, Comite International de la Croix-Rouge.
!
' Termenul de combatant, fiind utilizat cu două accepţii, pare puţin ambiguu pentru a putea determina în mod exact,
pe baza lui. conceptul de prizonier de război. într-un sens larg, el este antonimul expresiei "persoană civilă" (or. civilii pot
fi. în anumite împrejurări, combatanţi), iar în sens restrâns el îi desemnează pe membrii forţelor armate care participă în
mod direct la luptă (există combatanţi care pot participa direct la luptă fară a facc parte din forţele armate). De
asemenea, există forţe armate organizate, cu două subdiviziuni: combatante, necombatante (personal sanitar şi religios,
şi persoanele care pot urma foiţele armate fară a face parte direct din cadrul lor) şi neorganizate, leve en masse şi
personal care acţionează în mici grupuri sau izolat (denumiţi franc-tirori) fară ca statutul acestora să fie clar precizat în
dreptul internaţional umanitar.
475
3
 Realităţile ultimului război mondial au impus şi reglementarea situaţiei mişcărilor de rezistenţă (articolul
4. A.2). cărora, de asemenea, în timpul celui de-al doilea război mondial li s-a refuzat statutul de combatant şi
implicit pe acela de prizonier de război. Foarte interesant de observat aici formularea la care s-a ajuns după
îndelungi dezbateri şi demersuri: după ce reda principiul înscris în Regulamentul de la Haga (articolul 1, par.2)
adăguând la acesta, membru mişcărilor de rezistenţă organizate, pentru a nu se putea interpreta ca o
recunoaştere a " dreptului insurecţiei" pentm populaţia dm teritoriile ocupate, articolul menţionat condiţionează
statutul acestora de: 1) apartenenţa la una din părţile în conflict; 2) îndeplinirea celor 4 condiţii înscrise în
Regulamentul de la Haga. Totodată, prin această dispoziţiune s-a lărgit spaţiul de acţiune al acestor mişcări de
rezistenţă: ele pot acţiona, sub protecţie 'In afara sau în interiorul propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu
este ocupat". în baza articolului 43 din Regulamentul dc la Haga populaţia aflată pe un teritoriu ocupat se
supunea măsurilor luate de ocupant, în caz contrar era pasibilă de sancţiuni, care puteau merge până la pedepsa
capitală. Or. acum toţi membrii mişcărilor de rezistenţă, căzând în puterea inamicului, beneficiază de regimul
prizonierilor de război.
Din dezvoltările ce preced se desprind următoarele concluzii:
1. Ratione temporis. capturarea unui prizonier de război poate avea loc numai în perioada
ostilităţilor active'4.
2. Pot fi prizonieri de război numai combatanţii, deci nu toţi membrii forţelor armate. De exemplu,
personalul militar sanitar şi religios nu poate fi făcut prizonier de război. în schimb, civilii care participă. într-
un fel sau altul, la operaţiunile de război pot fi făcuţi prizonieri7.
3. Beneficiază de statut de prizonier de război şi rezerviştii 8, membrii forţelor armate în uniformă
care acţionează pe teritoriul inamic pentm culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare ale
acestuia9 şi membrii mişcărilor de rezistenţă.

Nu se bucură de statutul de prizonier de război spionii, sabotorii, mercenarii şi militarii care au comis
crime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă împotriva lor.
4. O situaţie controv ersată a apărut în ce priveşte indivizii care urmează forţele armate (în baza
articolului 18 dm Regulamentul de la Haga din 1907 şi articolului 81 din Convenţia dm 1929).
3. Protecţia generală a prizonierilor de război
Persoanele care se încadrează în statutul de prizonier de război au dreptul când cad în puterea
inamicului, să beneficieze de toate avantajele acestui statut.
ldeea fundamentală a sistemului de protecţie instituit prin Convenţia dm 12 august 1949 şi reitereată prin
Protocolul I dm 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acţiune represivă, ci o măsură de precauţie faţă
de combatantul mamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa şi răspunde de tratamentul ce i-1 aplică. Această
idee este consacrată în articolul 12 din Convenţia din 1949. conform căruia "Prizonierii de război trebuie să fie
tratai! tot timpul cu omenie". Convenţia, care a fost inspirată şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
a transformat în norme juridice o serie de principii enunţate de ea. Astfel, convenţia dispune că viaţa
prizonierilor trebuie să fie cruţată, iar persoana şi demnitatea ei. respectate şi protejate. Se interzice supunerea
prizonierilor la torturi, pedepse crude şi degradante, la experienţe medicale nereclamante de starea sănătăţii
lorls. Acelora care sunt suferinzi trebuie să li se asigure asistenţă şi îngrijire fără nici o discriminare de rasă.
naţionalitate, religie, opinie politică etc. Diferenţierea de tratament nu este licită decât dacă se bazează pe grad
(militar), stare de sănătate, psihică sau fizică, aptitudini profesionale sau sex. Convenţia impune, de asemenea,
statelor obligaţia de a contribui la atenuarea suferinţelor cauzate de război, precum şi pe aceea de a nu expune
prizonierii unor violenţe şi insulte dm partea populaţiei locale şi curiozităţii public'' la represalii de război, la
7" Este cunoscut cazul "Taximetriştilor de la Marna" din timpul primului război mondial, când la solicitarea autorităţilor
militare posesorii particulari dc autoturisme au transportat trupe şi materiale uşoare de luptă pentru a întări frontul. In
timpul acestei activităţi ei şi-au pierdut calitatea de civili, devenind combatanţi.
86 Curtea dc Casaţie specială olandeză a pronunţat la 20 februarie 1950 o sentinţă împotrivă unor ofiţeri germani
care. în 1940. după capitularea Olandei, i- au executat sumar pe ofiţerii rezervişti ai acestei ţări. considerând acest fapt
crimă de război.
9 Un ordin al maraşalului Keitel, comandantul-şef al armatei germane, din 18 octombrie Î942 indică exterminarea
membrilor comandourilor care operau pe teritoriile aflate sub autoritatea Germaniei. Acest ordin a constituit un cap de
4
 acu/arc împotriva lui la Tribunalul militar dc la Niirnberg, care. la 1 octombrie 1946. 1-a condamnat la
moarte prin spânzurătoare. Comisia militară americană cu sediul la Roma. precum şi alte tribunale militare
aliate au pronunţat condamnări împotriva ofiţerilor germani care au executat acest ordin. Cu toate acestea. în
Protocolul I dm 1977 a fost eliminată prevederea referitoare la forţele armate în uniformă care operează "in
spatele liniilor i n a m i c e c a r e figura în articolul 37 din proiectul din 1972,
Este interzisă, ca fiind contrară dreptului internaţional umanitar în vigoare, tortura psihică şi morală, cum
ar fi spălarea creerelor", practicată de Vietnam faţă de prizonierii francezi şi nord-americani.
" S-a apreciat ca fiind o încălcare a dispoziţiilor articolului 13 din Convenţie expunerea la televiziune a
prizonierilor irakieni în timpul conflictului din Golf din 1991.
mutilări fizice sau experienţe medicale şi ştiinţifice. Femeile vor fi tratate cu toată consideraţia datorată
sexului lor; prizonierii îşi conservă deplina lor capacitate civilă.
Orice încălcare a acestor reguli va antrena răspunderea statutului respectiv şi a celor care au efectuat-o.
Ratione materiae. dispoziţiile Convenţiei se aplică nu numai în cazul războiului declarat, ci şi în cazul
oricărui conflict armat ivit între părţile semnatare, chiar în cazul în care una dm ele nu recunoaşte starea de
război. Totodată, ele se aplică nu numai la conflictele cu caracter internaţional, ci şi în cazul celor cu caracter
neinternaţional, precum şi în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială. înscrierea acestei prevederi în textul
Convenţiei din 1949 marchează un însemnat progres faţă de Convenţia din 1929. care nu prevedea acest lucru.
Ratione personae dispoziţiile Convenţiei se aplică prizonierilor de război dm momentul capturării până
la eliberare şi repatriere.
Pentru a se înlătura unele posibile abuzuri în cea priveşte lipsirea prizonierilor de unele avantaje, ei nu
vor putea să renunţe în nici un caz - nici total, nici parţial - la drepturile pe care le asigură Convenţia sau
acordurile speciale. Această regulă se bazează pe două idei:
a) fiind în captivitate, voinţa lor poate fi uşor influenţată prin presiuni şi măsuri coercitive;
b) drepturile prevăzute în Convenţie, deşi se răsfrâng asupra prizonierilor, sunt drepturi ale statelor
beligerante, şi nu ale beneficiarilor.
Această prevedere, stipulată în articolul 7 din Convenţie, urmărea să înlăture situaţii ca aceea dm 16
noiembrie 1941, când între Germania şi guvernul de la Vichy s-a încheiat un protocol care substituia intervenţia
puterii protectoare cu un pseudocontrol naţional iluzoriu.
In ce priveşte răspunderea statului faţă de prizonierii pe care-i deţine, Convenţia prevede că:
"Independent de responsabilităţile individuale care pot exista, puterea deţinătoare este responsabilă de
tratamentul care se aplică prizonierilor" şi "orice act sau omisiune ilicită dm partea puterii deţinătoare,
antrenând moartea sau punând în pericol grav sănătatea prizonierilor", sunt interzise şi vor fi considerate drept
infracţiuni grave la Convenţie, ceea ce echivalează cu crima de război.
Puterea deţinătoare de prizonieri va trebui să suporte în mod gratuit întreţinerea prizonierilor şi să le
acorde gratuit îngrijiri medicale.
Prin Convenţie statele se angajează să completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de reprimare a actelor
contrare Convenţei.
a. Captivitatea
ii Imediat ce a fost capturat pe teatrul de război, prizonierul este predat superiorilor şi condus spre un loc
de adunare unde este supus unor formalităţi de înregistrare. Interogatoriul, care are loc cu acest prilej, nu se
tace decât asupra identificării, informaţiile pe care este obligat să le dea prizonierul cu această ocazie sunt
limitate la indicarea numelui şi prenumelui, gradului, data de naştere şi numărul matricol purtat în armată sau o
indicaţie echivalentă"".
încercarea de a induce în eroare autorităţile statului captor se sancţionează de restrângerea avantajelor
acordate de grad sau statut. Convenţia interzice orice constrângere fizică sau morală pentru a obţine date
referitoare la situaţia armatei sale. Prizonierul care refuză să răspundă nu poate fi ameninţat, nici insultat, mei
expus la dezavantaje dc orice natură.
Cu excepţia armelor, echipamentului militar, cailor şi documentelor militare, restul efectelor şi obiectelor
de uz personal, precum şi caschetele metalice şi măştile de gaz şi orice obiecte care servesc de îmbrăcăminte,
hrană şi protecţie personală vor rămâne în posesia prizonierilor de război. Actele de identitate. însemnele
gradului, decoraţiile şi obiectele având în special o valoare personală sau sentimentală vor rămâne, de
5
asemenea. în posesia prizonierilor. Sumele de bani sau alte obiecte de valoare nu pot fi ridicate decât din
ordinul unui ofiţer şi numai după ce s-a emis o chitanţă sau s-a consemnat într-un registru. Sumele ridicate vor
fi trecute în contul prizonierulului respectiv, iar obiectele de valoare nu vor fi retrase decât pe considerente de
securitate. Toate acestea îi vor fi restituite prizonierului la eliberarea sa din captivitate.
ii) Internarea
După capturare, prizonierii vor fi evacuaţi cât mai curând posibil şi cazaţi în lagăre situate în afara zonei
de luptă, în regiuni cu climat mai sănătos"1, tinându-se seama de regiunile climaterice din care provin. Ei vor fi
grupaţi după naţionalitate: lagărele de internare trebuie să fie dotate cu adăposturi contra bombardamentelor.
Evacuarea se va fiice întotdeauna cu omenie şi în condiţii asemănătoare celor create trupelor proprii.
Deplasările pe jos nu se vor putea face normal decât în etape de cei mult .'0 km pe zi, exceptând cazul că
necesitatea ajungerii la depozite de hrană sau la surse de apă impune etape mai lungi. Pe timpul internării,
puterea deţinătoare poate impune prizonierilor obligaţia de a nu se depărta peste o anumită limită de lagăr.
Locurile de deţinere, precum şi clădirile sau baracamentele trebuie să ofere toate garanţiile de igienă şi de
salubritate. In ce priveşte dormitoarele - suprafaţa.
Aceste date vor ti gravate pe o placă de identitate, confecţionată dintr-un material rezistent, având două
pălii detaşabile, pe care se vor consemna şi grupa sanguină şi religia. In caz de deces, jumătate din placă,
conţinând elemente identice va fi transmisă puterii de carc depinde prizonierul.
în timpul celui de-al doilea război mondial, prizonierii deţinuţi de Germania ( î n lagărele de
exterminare), precum şi măsurile de represalii la care erau supuşi erau departe de a întruni aceste condiţii.
cubajul de aer minim, amenajarea şi lingeria de pat condiţiile vor fi egale cu acelea ale trupelor statului
care î-a capturat şi care se găsesc în regiunea în care sunt lagărele de internare. Câteva prevederi se referă la
nevoile intelectuale ale prizonierilor, cum ar fi încurajarea distracţiilor culturale şi sportive organizate în lagăre
de captivi. înlesnirea primirii de cărţi pentru lectură. Deci. regimul prizonierilor are oarecum caracterul de
domiciliu forţat, în limitele căruia ei au o anumită libertate de mişcare, libertate prevăzută în regulamentele
municipale sau de garnizoană.
iii) Condiţii de hrană şi îmbrăcăminte.
Raţia zilnică alimentară a prizonierilor de război trebuie să fie satisfăcătoare - calitativ' şi ca variaţie -,
pentm a le menţine o bună stare de sănătate şi a împiedica pierderi în greutate. Prizonierilor care lucrează li se
vor da suplimente de hrană. Apa potabilă le va fi furnizată în cantităţi suficiente şi li se va pemiite folosirea
tutunului. Se interzice orice fel de măsuri disciplinare colective privind hrana.
Prizonierii au dreptul la îmbrăcăminte, încălţăminte şi lenjerie. Uniformele armatei inamice capturate vor
fi folosite pentm îmbrăcarea prizonierilor dacă sunt potrivite climei. Pe măsura uzurii lor ele vor fi reparate sau
înlocuite.
In lagăr pot fi instalate cantine, unde prizonierii să aibă posibilitatea de a- şi procura, la preţ de comerţ
local, produse alimentare sau obiecte de uz personal - săpun, tutun etc.; beneficiile obţinute de cantine vor fi
utilizate în profitul prizonierilor.
i v i Igienă şi îngrijiri medicale
Prizonierilor de război li se vor asigura instalaţii conforme regulilor de igienă, care vor fi menţinute în
permanenţă în stare de curăţenie. Puterea deţinătoare va da prizonierilor de război apă şi săpun în cantitate
suficientă, inclusiv instalaţiile şi timpul necesar pentm spălatul lor zilnic şi pentru spălatul rufelor lor.
Fiecare lagăr va poseda o infirmerie, iar dacă este cazul se vor stabili localuri rezervate bolnavilor cu
maladii contagioase şi mintale. Prizonierii atinşi dc o boală care necesită spitalizare sau intervenţie chirurgicală
vor fi admişi în orice formaţie sanitară sau civilă în măsură a-i trata. înlesniri speciale se vor acorda invalizilor,
în special orbilor. Prizonierii vor fi trataţi de preferinţă de un personal medical al puterii de care depind. Toate
cheltuielile privind tratamentul şi aparatura vor fi suportate de puterea deţinătoare. Lunar se vor organiza
inspecţii medicale pentm a sc constata starea lor generală de sănătate şi starea de curăţenie, nutriţia şi pentru
depistarea bolilor contagioase. Prizonierii de război, care au profesia de medic, stomatolog, infirmier şi care nu
au fost ataşaţi serviciului de sănătate, vor putea fi admişi de puterea deţinătoare să îngrijească prizonierii de
naţionalitatea lor. Ei vor rămâne cu prizonierii de război, dar vor fi trataţi ca "personal medical şi religios
reţinut de puterea deţinătoare pentru a îngriji şi asista prizonierii de război". Medicul militar cel mai vechi în
gradul cel mai înalt va fi responsabil faţă de autorităţile lagărului. Exercitarea religiei va 11 liberă şi se vor
6
rezerva localuri speciale în acest scop. Puterea deţinătoare va încuraja activităţile intelectuale, educative,
recreative şi sportive ale prizonierilor.
v) Disciplina interioară în lagăr
Fiecare lagăr de prizonieri va fi pus sub autoritatea directă a unui ofiţer responsabil din forţele armate
regulate ale puterii deţinătoare, care va aplica convenţia sub directul control al guvernului său. Această regulă
prezintă importanţă pentru că stabileşte nu numai responsabilitatea ofiţerului comandant al lagărului respectiv
pentru violarea prevederilor Convenţiei, ci şi responsabilitatea guvernului pentru actele ofiţerului respectiv.
Disciplina în lagăr se bazează pe următoarele principii:
- prizonierii de război, inclusiv ofiţerii, sunt obligaţi la salut şi la semnele exterioare de respect şi politeţe
prevăzute în regulamentele militare dm propria lor armată faţă de comandantul lagărului. Ofiţerii prizonieri
sunt obligaţi să salute numai pe ofiţerii de grad superior ai puterii deţinătoare;
- ordinele, regulamentele şi avertismentele vor fi comunicate prizonierilor într-o limbă pe care o înţeleg,
aceleaşi reguli fiind valabile şi la interogatoriu. De asemenea, textul Convenţiei referitoare la regimul
prizonierilor de război va fi afişat. în limba prizonierilor. în locuri unde va putea fi citit de ei.
vi) Reguli privind prizonierii ofiţeri
La începerea ostilităţilor, beligeranţii îşi vor comunica reciproc titlurile şi gradele în uz în armatele lor
pentru a asigura egalitatea de tratament între ofiţerii de grad echivalent. Ei vor fi trataţi cu toată consideraţia
gradului şi vârstei lor. Pentru servirea lagărelor de ofiţeri, vor fi detaşaţi soldaţi prizonieri ai aceleaşi armate.
Transferarea prizonierilor de război, după internarea lor într-un lagăr, se va efectua întotdeauna cu omenie,
asigurându- li-se în timpul transferării apă potabilă şi hrană suficientă.
vii) Munca prizonierilor
Pentru prima dată, posibilitatea folosirii prizonierilor de război în diverse munci a fost prevăzută în
articolul 76 din "Instrucţiunile guvernului american pentru forţele armate în campanie"' (Codul Lieber).
Totuşi, până la primul război mondial, utilizarea muncii prizonierilor era neglijabilă. Folosirea masivă a
prizonierilor în timpul acestui război-", fapt criticat de Comisia Conferinţei de pace însărcinată cu studierea
responsabilităţii autorităţilor statelor beligerante, a determinat statele participante la Conferinţa diplomatică
din 1929 să introducă în Convenţia din 27 iunie opt articole în acest sens. In baza Convenţiei, părţile
beligerante puteau folosi munca prizonierilor valizi. în raport de grad şi aptitudini, cu excepţia ofiţerilor.
Munca nu trebuie să aibă nici o legătură cu operaţiunile de război şi trebuie să fie remunerată. In timpul celui
de-al doilea război modial. Germania a comis grave abuzuri, folosind prizonierii aliaţi în munci cu caracter
militar - în fabrici de armament. în construcţia de fortificaţii, transport de muniţie şi demmare. Asemenea
abuzuri au fost comise şi de Japonia. In schimb. în Statele Unite circa 90 la sută din prizonierii germani şi
italieni au fost folosiţi la construcţia de drumuri şi baraje în statul Texas. Franţa a oferii prizonierilor germani
posibilitatea obţiunii: de a rămâne în captivitate sau de a acepta să lucreze în construcţii civile timp de un an.
după care erau eliberaţi"'.
Pornind de la această situaţie. Convenţia a IlI-a, din 12 august 1949, a reglementat în detaliu această
problemă în articolele 49-57. Iată principalele dispoziţii:
Cu excepţia ofiţerilor şi a persoanelor asimilate, ceilalţi prizonieri valizi vor putea fi folosţi la efectuarea
diferitelor munci, ţănând seama de vârstă, sex. grad. precum şi de pregătirea şi aptidunile lor fizice. Subofiţerii
nu vor putea fi puşi decât la activităţi de supraveghere. In afara muncilor legate de amenajarea sau întreţinerea
lagărului, prizonierii nu vor fi puşi decât la munci agricole, în industriile extractive şi prelucrătoare (cu excepţia
matalurgiei, mecanicii şi chimiei, a lucrărilor publice şi lucrări de construcţie cu caracter militar sau cu
destinaţie militară), transporturi sau administraţie, servicii casnice şi servicii publice. In nici un caz ei nu
trebuie să fie forţaţi să lucreze în ramuri cu caracter direct militar, cum ar fi fabricile de armament şi muniţii.
în atelierele de confecţii militare, la lucrările de tranşee, la transportul materialelor destinate unităţilor
combatante şi nu pot fi folosiţi nici la lucrări insalubre, periculoase sau contrare demnităţii. în măsura
posibilului, li se va asigura munca pe care o solicită fiecare. Prizonierilor li se va asigura beneficiul dispoziţiilor
aplicabile lucrătorilor de aceeaşi categorie, după legislaţia puterii deţinătoare. în ce priveşte protecţia muncii şi
a regulamentelor privind securitatea muncitorilor. Pentru munca efectuată în beneficiul particularilor, statul
captor se angajează să întreţină, să îngrijească, să asigure tratamentul şi plata prizonierilor respectivi.
Prizonierii vor beneficia în fiecare săptămână de o zi de repaus. Regimul detaşamentului de muncă va fi similar
7
cu cel din lagărele dc prizonieri. în special. în ceea ce priveşte regimul de igienă, hrană. îngrijiri în caz de
accident sau de boală, corespondenţa şi primirea pachetelor.
Pentru lucrările de administrare, amenajare şi întreţinere a lagărului, prizonierii nu vor primi nici o
indemnizaţie.
viii) Resursele băneşti ale prizonierilor
Prizonierilor de război li se recunoaşte dreptul de a dispune de unele sume băneşti. Aceste sume provin:
a) dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deţinătoare în funcţie dc gradul
24
prizonierului ;
b) din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul în care au căzut în puterea
inamicului;
c) dm suplimentul de soldă trimis de statul de care depind prizonierii de război:
d) din indemnizaţiile de muncă plătite de autorităţile statului deţinător,
e) din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la rude sau de la diverse
societăţi de caritate.
La începutul ostilităţilor, puterea deţinătoare va fixa suma maximă de bani lichizi pe care prizonieri de
război de diferite grade vor fi autorizaţi să o poarte asupra lor. Restul de bani reţinuţi de la prizonieri, precum şi
depunerile ulterioare vor fi înregistrate în contul prizonierilor de război. Soldurile creditoare le vor fi restituite
la sfârşitul captivităţii.
Convenţia prevede şi posibilitatea autorizării prizonierilor de a face cumpărături sau de a primi servicii,
contra cost, în afara lagărului.
txi Relaţiile prizonierilor eu exteriorul
Prizonierii de război au dreptul de a comunica cu familiile şi cu Agenţia centrală de informaţii asupra
prizonierilor de război. Fiecare stat beligerant va fixa numărul de cărţi poştale tip pe care prizonierii de diverse
categorii sunt autorizaţi a le expedia lunar şi va notifica acest lucru şi celuilalt beligerant. Corespondenţa
prizonierului nu va putea fi reţinută sau întârziată pe considerente de indisciplină. La maximum o săptămână de
la sosirea în lagăr, prizonierului i se va asigura posibilitatea de a adresa familiei sale o carte poştală, informând-
o despre capturarea sa şi de starea de sănătate. Puterea deţinătoare. în cazul în care socoteşte necesar să
limiteze corespondenţa prizonierilor de război, va autoriza trimiterea a cel puţin două scrisori şi patru cărţi
poştale pe lună. Orice altă limitare nu este admisă decât dacă este în interesul prizonierilor sau este cauzată de
lipsa de traducători care să facă oficiul de cenzură, sau dacă, în sfârşit, acest lucru este cerut de statul de care
depind prizonierii.
Aceste avansuri sunt stabilite în articolul 60 în cinci categorii: categoria I, prizonieri cu grad inferior
aceluia dc sergent: opt franci elveţieni pe zi; cal.II, sergenţi şi subofiţeri: 12 franci; cat.111: ofiţeri până la
gradul de căpitan: 50 dc franci; cat.IV: căpitani sau maiori, locotenenţi-colonei şi colonei: 60 de franci: cat.V:
ofiţeri generali: 75 de franci elveţieni.
Corespondenta se va redacta, de regulă, în limba maternă a prizonierului: autorităţile lagărului pot
autoriza şi transmiterea în alte limbi.
Prizonierii vor fi autorizaţi să primească pachete cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente sau materiale
recreative care le vor fi transmise cu chitanţă Toate scrisorile, pachetele, sumele de bani sau valori adresate
prizonierului vor fi scutite de toate taxele de import, vamă şi altele. La fel şi donaţiile şi ajutoarele. Dacă
puterea deţinătoare se află în imposibilitatea să asigure transportul acestor trimiteri, ele vor fi asigurate de
puterile protectoare, de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau de orice organism aprobat de părţile în
conflict.
In caz de urgenţă, prizonierii de război vor putea fi autorizaţi să transmită telegrame contra plată.
Cenzura corespondenţei trebuie făcută cât mai urgent posibil. Interdicţia corespondenţei determinată de
considerente politice sau militare nu trebuie să aibă decât un caracter temporar.
Prizonierii de război au dreptul de a-şi institui reprezentanţe ale lor , alcătuite din oameni de încredere' 6,
de aceeaşi naţionalitate şi având aceleaşi uzanţe cu ei, care sâ-i reprezinte în faţa autorităţilor militare şi a
puterilor protectoare. Oamenii de încrdere vor putea să-şi aleagă dintre prizonieri asistenţii lor. să viziteze
localurile de internare şi să fie consultaţi de prizonieri în mod liber.Prin intermediul acestora, prizonierii pot
reclama orice situaţie referitoare la regimul captivităţii lor. la nemulţumirile determinate de condiţiile
8
prizonieratului, la doleanţele sau la modul ue apucare a Convenţiei etc In cazul când sunt apreciate ca
nefondate, aceste reclamaţii nu trebuie să dea naştere la o pedeapsă. Oamenii de încredere au dreptul de a
comunica cu puterile protectoare, cu CICR şi cu alte organisme de ajutorare a prizonierilor. Puterile protectoare
au dreptul de a organiza, prin personalul lor diplomatic sau prin alţi cetăţeni ai statelor neutre, controlul asupra
modului de aplicare a Convenţiei. La inspecţiile efectuate de aceştia vor fi admise şi persoane având aceeaşi
cetăţenie cu prizonierii.
x) Sancţiuni penale şi disciplinare
Legile şi regulamentele puterii deţinătoare se extind şi asupra prizonierilor de război. In principiu,
infracţiunile la aceste legi şi regulamente sunt de competenţa tribunalelor militare, cu excepţia situaţiilor când
legislaţia puterii deţinătoare prevăd judecarea membrilor forţelor lor armate de tribunalele civile.
în principiu, prizonierilor nu li se vor putea aplica alte pedepse decât acelea prevăzute pentru fapte
similare comise de militarii proprii. Pedepsele corporale, încarcerarea în localuri neiluminate natural, precum şi
orice formă de cruzime sunt interzise cu desăvârşire.
Sunt interzise, de asemenea, pedepsele colective pentru acte individuale. Arestările preventive vor fi
reduse la maximum, zilele de arest preventiv vor fi scăzute din pedeapsa aplicată disciplinar sau juridic, iar,
după executarea pedepsei, prizonierii nu vor putea fi supuşi unui tratament diferit de al celorlaţi prizonieri. Cei
pedepsiţi pentru tentativă de evadare vor putea fi supuşi unui regim de supraveghere specială.
Nici un prizonier nu poate fi privat de gradul său şi nici de preroganvele oferite dc acesta în caz de
pedeapsă disciplinară. Prizonierii vor executa pedepsele în localuri separate, după grade - ofiţerii într-o parte,
soldaţii în alta.
Tentativa de evadare, foarte strict reglementată în articolele 91-94 dm Convenţia dm 1949. se pedepseşte
disciplinar"10. Prizonierul care a reuşit să evadeze şi s-a reintegrat în forţele armate. în cazul în care este prins a
doua oară nu va fi pasibil de nici o pedeapsă pentru evadarea anterioară. Această idee este justificată de
respectul pentru dorul firesc de libertate al oricărei persoane captive.
Prizonierul sancţionat cu o pedeapsă disciplinară şi care se găseşte în condiţiile prevăzute pentru
repatriere nu va putea fi reţinut pentru faptul că nu şi-a efectuat pedeapsa. în cazul urmăririi penale, pot fi
excluşi şi de la repatriere până la executarea pedepsei. Lista celor reţinuţi pentru astfel de motive va fi
comunicată celuilalt beligerant.
xi) Pedepse disciplinare
Cea mai severă pedeapsă disciplinară aplicată prizonierilor de război este . estul. Celelalte pedepse
disciplinare ce pot fi aplicate prizonierilor de război >unt: a) amenda (sancţiune ipotetică, dacă se ţine seama de
slabele resurse financiare ale prizonierilor, care poate constitui cel mult 50 la sută din avansul de soldă şi din
indemnizaţia de muncă); b) suprimarea avantajelor acordate peste prevederile Convenţiei; c) corvezi (până la
trei ore pe zi). De la această ultimă pedeapsă sunt exceptaţi ofiţerii.
Condiţiile de efectuare a arestului prevăzut de Convenţie sunt:
i) în ce priveşte termenul:
- durata unei pedepse nu poate depăşi 30 de zile;
- durata pedepsei disciplinare (dacă una dintre ele depăşeşte 10 zile) trebuie să fie separată de o perioadă
de cel puţin trei zile.
ii) în ce priveşte restricţiile:
- cu titlu agravant, prizonierilor de război arestaţi li se poate aplica restricţii de hrană admise în armata
puterii captoare;
- aplicarea unei asemenea pedepse este subordonată stării de sănătate a prizonierului pedepsit.
iii) în ce priveşte locul detenţiei:
- locul de detenţie trebuie să răspundă necesităţilor de igienă. Se interzice transferarea deţinutului pentru
executarea pedepsei în închisori, penitenciare, ocne etc.;
- prizonierii vor fi obligaţi să menţină curăţenia la locul detenţiei; li se poate permite să facă gimnastică şi
plimbări în aer liber minimum două ore pe zi. să citească şi să scrie, să expedieze şi să primească scrisori;

10" La 4 februarie 1942. Germania a emis o ordonanţă care pedepsea cu moartea persoanele care ajutau prizonierii de război să evadeze.
9
 - coletele primite nu le vor fi înmânate decât după executarea pedepsei; dacă conţm alimente perisabile,
ele vor fi donate bucătăriei lagărului.
Pedepsele disciplinare nu pot fi pronunţate decât de către un ofiţer împuternicit cu puteri disciplinare,
având calitatea de comandant de lagăr sau de detaşament, sau de ofiţerul care-1 înlocuieşte.
Prizonierii pot fi eliberaţi pe cuvânt de onoare că nu vor mai relua armele în cursul acelui război. în cazul
în care legislaţia internă a statului permite aceasta. Prizonierul are dreptul de a primi sau de a refuza această
ofertă. Insă. odată acceptată, el este obligat să-şi respecte angajamentul.
xi i) Urmăriri ju diciare
Câteva articole ale Convenţiei se referă la procedura ce trebuie urmată în cazul judecării prizonierilor de
război pentru fapte contrare normelor dreptului internaţional sau legilor, regulamentelor, ordinelor statului
deţinător, ia garanţiile care trebuie să asigure o judecată echitabilă. Astfel. în cazul deschiderii unei proceduri
judiciare, puterea deţinătoare va avertiza, cât mai curând posibil, puterea protectoare, transnnţându-i
următoarele indicaţii: starea actuală şi gradul prizonierului, locul unde se află şi dispoziţiile legale aplicabile.
Dacă este posibil, puterea protectoare va fi informată asupra tribunalului care va judeca, datei deschiderii
dezbaterii. Fiecărui prizonier 1 se va asigura exercitarea dreptului dc apărare. I se va pune la dispoziţie un
interpret şi va fi informat din timp asupra dreptului său. Reprezentanţii puterii protectoare vor avea dreptul să
asiste la dezbateri. Dacă considerente de securitate impun ca procesul să fie desfăşurat cu uşile închise puterea
protectoare va fi informată asupra evoluţiei procesului. Prizonierul arc dreptul de recurs împotriva sentinţei
pronunţate împotriva sa. în stabilirea pedepsei se va ţine seama de faptul că acuzatul nu este cetăţen al statului
deţinător şi nu este legat de cl prm jurământ de credinţă şi că se găseşte în puterea sa ca urmare a unei
împrejurări independente de voinţa sa. Ca atare, pedeapsa trebuie să fie minimă.

m căzui pronumelui pcucjjsci uiuai^u, ov. >u u w . . . . r „ -----

protectoare pentru ca aceasta, la rândul său, s-o transmită armatei în care a servit prizonierul. Executarea
nu trebuie să aibă loc la mai puţin de şase luni de la primirea comunicării de către puterea protectoare.
După articolul 85 al Convenţiei, prizonierii de război urmăriţi în virtutea legislaţiei Puterii deţinătoare
pentru actele comise înainte de a fi făcuţi prizonieri vor beneficia de prevederile Convenţiei, chiar dacă au fost
condamnaţi. Această prevedere a suscitat cele mai vii controverse din partea statelor care vedeau în ea o
posibilitate de a lăsa nepedepsiţi pe cei care au comis crime înainte de a cădea în prizonierat. De altfel, ea este
în contradicţie şi cu prevederile statutelor Tribunalelor militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio care
acordă dreptul statelor de a-i pedepsi cum se cuvine pe făptaşii unor astfel de crime. Aşa se explică de ce
numeroase state au făcut rezerve la acest articol. Printre acestea se află şi România, care, în rezerva sa arată că
"nu se consideră legată de obligaţia care rezultă din articolul 85, de a extinde aplicarea Convenţiei puterii
deţinătoare, în conformitate cu principiile procesului de la Niirnberg, pentru a tî comis crime de război şi crime
împotriva umanităţii, dat fund că persoanele condamnate pentru aceste crime trebuie să fie supuse regimului
stabilit. în ţara în chestiune, pentru persoanele care îşi ispăşesc pedeapsa".
De remarcat că o serie de state, printre care şi R.S. Vietnam, au exclus de la beneficiul Convenţiei nu
numai persoanele condamnate pentru astfel de crime, ci şi pe cele puse sub urmărirea judiciară.
b) încetarea captivităţii
ii Repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilor La începutul conflictului, în fiecare
parte beligerantă se vor crea comisii medicale mixte, compuse din trei membri, din care doi aparţin unor ţări
neutre, iar al treilea este desemnat de puterea deţinătoare. Aceste comisii au misiunea de a examina prizonierii
răniţi şi bolnavi şi a lua toate măsurile utile î ;ţă de ei. inclusiv repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre.
Persoanele grav rănite sau bolnave pot fi repatriate în cursul ostilităţilor"^, de îndată ce va fi în stare să
suporte transportul, sau spitalizate într-un stat neutru, în scopul de a li se asigura o îngrijire mai bună sau de a
elibera puterea deţinătoare de sarcina tratamentului. Criteriul de repatriere directă sau de spitalizare în state
neutre este acela al invalidităţii lor fizice şi intelectuale. Astfel, se prevede a fi repatriaţi direct în ţările lor în
timpul ostilităţilor:
- răniţii şi bolnav ii incurabili;

10
 - ramai şi oomavii care, după parerea meaicuor, nu sunt susceptiDin ae însănătoşire în decursul unui an;
- răniţii şi bolnavii ale căror facultăţi intelectuale şi fizice par a fi suferit o scădere importantă şi
permanentă.
De spitalizare în state neutre pot beneficia:
- răniţii şi bolnavii care par a se vindeca în anul următor, prin tratamentul aplicat în ţara neutră;
- prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate.
Pot beneficia, de asemenea, de repatriere directă sau spitalizare într-o ţară neutră prizonierii de război,
victime ale unor accidente, precum şi cei propuşi comisiilor medicale mixte de un medic, compatriot al lor. de
un reprezentat al lor, de puterea de care depind sau de un organism recunoscut de această putere care se ocupă
de prizonieri. Toate cheltuielile de repatriere sau de transport într-o ţară neutră vor fi suportate, începând de la
frontiera puterii deţinătoare, de puterea de care depind aceşti prizonieri.
Această modalitate a fost practicată într-o bună măsură în timpul celui deal doilea război mondial, de ea
beneficiind mai multe mii de răniţi, bolnavi şi membri ai personalului sanitar. Cele mai numeroase schimburi
au avut loc între Marea Britanie şi Italia (la 8 aprilie 1942 au fost schimbaţi 129 de prizonieri englezi cu 917
italieni; la 21 martie 1943, 800 de prizonieri englezi cu 800 italieni; la 16 aprilie, 19 aprilie şi 8 mai 1943 -
4834; la 2 iunie 1943 - 3117). între Marea Britanie şi Germania (la 19 octombrie 1943, 4100 prizonieri englezi
contra 3850 germani; la 26 octombrie 1943 - 1032 englezi cu 1060 germani; la 17 mai 1944 - 800 cu 800); între
Franţa şi Germania (la 1 noiembrie 1944, 875 prizonieri francezi cu 863 germani).
Convenţia din 1929 nu a mai prevăzut posibilitatea eliberării prizonierilor pe cuvânt de onoare că nu vor
mai servi în forţele lor armate, deşi această modalitate a fost în mod frecvent utilizată în războaiele de la
sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui actual 11. Convenţia din 1949 revine la această practică,
prevăzând în articolul 21, par.2, că. în cazul în care legile statului de care depinde prizonieail permit şi în cazul
în care o asemenea măsură ar putea contribui la ameliorarea stării lui de sănătate, prizonierul poate fi eliberat
pe cuvânt de onoare.
ii) Eliberarea şi repatrierea la sfârşitul ostilităţilor
Restul prizonierilor vor fi eliberaţi şi repatriaţi în ţările lor imediat după încetarea ostilităţilor active.
Această regulă constituie o inovaţie a Convenţiei din 1949. întrucât Convenţia din 1929 prevedea eliberarea
prizonierului după încheierea păcii.
Această inovaţie este motivată de faptul că durata între încetarea ostilităţilor active şi încheierea păcii
este foarte lungă şi ar prelungi nejustificat de mult starea de captivitate. Au fost situaţii când pacea nu s-a mai
încheiat. Interpretarea expresiei "în cel mai scurt termen după încetarea ostilităţilor active" a dat naştere la o
serie de controverse; unii au spus că eliberarea prematură a prizonierilor ar risca să întărească potenţialul
adversarului. încurajându-1 să reia ostilităţile (se referă la eliberarea de către India a celor 93.000 de prizonieri
pakistanezi după ostilităţile dm decembrie 1971); alţii au considerat că nici prelungirea nejustificată a
captivităţii nu ar putea fi acceptată, optând pentru termene variind între şase luni şi doi ani de la încetarea
ostilităţilor.
Eliberarea prizonierilor de război la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a făcut astfel:
Statele Unite ale Americii au eliberat prizonierii Axei în august 1947; Marea Britanie. în iulie
1948;Franţa, Polonia şi Cehoslovacia, în decembrie 1948: URSS în mai 1950 (un număr de 12000 de prizonieri
fiind reţinuţi şi după această dată).
în perioada postbelică
In conflictele din Coreea, Vietnam şi în cele israelo-arabe. unii prizonieri grav răniţi şi bolnavi au fost
eliberaţi în timpul ostilităţilor: prizonierii pakistanezi deţinuţi în India au fost eliberaţi între 28 august 1973 şi
30 aprilie 1974; în războiul dintre Iran şi Irak. în 1991. Prizonierii pot refuza repatrierea (în urma războiului din
Golf circa 13000 de prizonieri irakieni refugiaţi în Arabia Saudită au refuzat repatrierea).
La eliberare, prizonierilor li se va permite să ia cu ei efectele lor de uz personal, precum şi banii şi
obiectele de valoare care le-au fost reţinute la începutul captivităţii. Cei care fac obiectul unei proceduri (sau
urmăriri) penale sau sunt condamnaţi pentru un delict penal pot fi reţinuţi până la încheierea procedurii penale
sau la expirarea pedepsei. Nici un repatriat nu va mai putea fi folosit în serviciul militar activ.
11~v V. Charles Rousseau, op. cir., p.103.
11
 iii) Decesul prizonierilor de război
Prizonierii decedaţi în timpul prizonieratului vor fi îngropaţi în mod onorabil, mormintele vor purta toate
indicaţiile necesare, certificatele de deces vor fi trimise puterii protectoare şi Agenţiei centrale de informaţii
pentru prizonierii de război. Testamentele prizonierilor de război vor fi supuse aceloraşi condiţii cu cele ale
militarilor din armatele naţionale.
c. Birourile oficiale de informaţii pentru prizonieri
La începutul conflictului şi în toate cazurile de ocupaţie de război, fiecare parte beligerantă şi puterile
neutre sau nebeligerante care au primit pe teritoriul lor prizonieri de război vor înfiinţa un Birou oficial de
informaţii despre prizonierii de război aflaţi în puterea sa. Aceste birouri vor fi informate de către autorităţile
componente asupra oricăror date referitoare Ia locul de naştere, puterea de care depind, prenumele tatălui şi
numele de fată al mamei, numele şi adresa persoanei care trebuie informată, gradul, numărul matricol, locul
unde se află prizonierul. Ele vor fi. de asemenea, informate cu privire la eventuale transferări, eliberări,
repatrieri, evadări, spitalizări, decese, starea de sănătate etc. Pe această bază vor fi întocmite fişele individuale
ale fiecărui prizonier, care vor fi comunicate lunar puterilor interesate, iar cele referitoare la identitate,
familiilor pentru corespondenţă de către puterea protectoare şi de către Agenţia Centrală de informaţii pentru
prizonierii de război12. La încheierea păcii, fişa individuală va fi înmânată guvernului de care depind
prizonierii.
Biroul va aduna toate obiectele personale, valorile, corespondenţa, soldele, semnele de identitate lăsate
de prizonierii evadaţi, decedaţi etc. şi le vor transmite statelor interesate.
4. Mecanisme de protecţie a prizonierilor de război
Răspunderea pentm tratamentul aplicat prizonierilor de război, implicit pentm aplicarea Convenţiei
respective, revine puterii deţinătoare. Totuşi, pentru a se asigura o aplicare uniformă a dispoziţiilor Convenţiei
şi a se asigura prizonierilor un regim adecvat aşa cum s-a convenit, statele au instituit macanisme speciale de
protecţie şi control, între care: puterea protectoare; substitutul puterii protectoare; reprezentantul prizonierilor
de război; omul de încredere al prizonierilor: organizaţii umanitare internaţionale.
Instituţia puterii protectoare a fost instituită pentm prima oară în a doua jumătate a secolului trecut. în
timpul războiului franco-prusac, acest rol fiind încredinţat Marii Britanii pentm prizonierii francezi din
Germania şi Statelor Unite. Rusiei şi Elveţiei pentm cei pmsieni, bavarezi, wurtemburghezi, saxoni etc. deţinuţi
în Franţa. După aceea, practica a început să se generalizeze 11, ajungând ca în timpul primului război mondial să
fie universală13".

Ca urmare a generalizării acestei practici. în Convenţia din 1929, instituţia puterii protectoare a fost
prevăzută în două articole - 86 şi 87. iar în cea din 1949, în 13 articole33.
în virtutea acestei ultime Convenţii, rolul puterii protectoare este de a "salvgarda interesele părţilor în
conflict'" şi de a controla aplicarea Convenţiei prm intermediul agenţilor săi diplomatici şi consulari sau de
către orice alte persoane alese dintre resortisanţii săi sau cei ai puterilor neutre agreate de puterea deţinătoare.
Reprezentanţii puterilor protectoare sunt împuterniciţi să viziteze lagărele de deţinuţi, să discute, fără martori,
cu prizonierii.
Pentru a evita situaţii de tipul celei petrecute în timpul celui de-al doilea război modial. când Germania a
încheiat cu guvernul francez de la Vichy, la 16 noiembrie 1940, un protocol care substituia intervenţia puterii
protectoare cu un pseudo-control naţional, prin articolul 10, par.5 din Convenţie s-a stipulat că " de la

1231 în 1914 a fost creată la Geneva Agenţia Internaţională a prizonierilor de război, care a avut un rol foarte important
în cursul primului război mondial (prima agenţie de acest fel a fost creată în timpul războiului franco-pnisac. în 1870). In
1939 a fost creată, tot la Geneva Agenţia Centrală pentru Informaţii (pentru cel de-al doilea război mondial). Aceasta
continuă să funcţioneze şi în prezent. Ea concentrază toate informaţiile referitoare la prizonierii de război şi persoanele
internate, pe care le obţine atât pe căi oficiale, cât şi de la persoane particulare din ţările beligerante.
13~ Rolul de putere protectoare pentru prizonierii francezi din Germania a fost asumat de Spania, iar a celor germani
din Franţa de SUA, până în 1917. iar după intrarea lor în război de Elveţia; prizonierii britanici din Germania au fost
asistaţi de SUA. apoi de Olanda, iar prizonierii italieni din Germania şi Austro-Ungaria de Elveţia; prizonierii germani din
Italia, de Elveţia, cei austro-ungari din Italia, de Spania.
33
Articolele 8, 10.11, 23, par.3, 60, par.4. 62, par.15, 63, 65, 66, par.l, 69. 100, 126 şi 129.
12
dispoziţiile precedente nu se va putea deroga printr-un acord special între Puteri, dintre care una s-ar găsi. chiar
temporar, faţă de cealaltă putere sau de aliaţii săi, îngrădită în liheratatea de negociere, ca urmare a
evenimentelor militare, mai ales în cazul unei ocupaţii totale sau a unei părţi importante a teritoriului său".
în perioada postbelică, instituţia puterii protectoare nu a mai fucţionat. fapt ce a însemnat o agravare
serioasă a statutului prizonierilor de război, mai ales în cazul unei detenţii prelungite cum a fost cea din
războiul dintre Iran şi Irak, care a durat circa 10 ani.
Convenţia a avut în vedere şi o asemenea situaţie, când părţile la un conflict nu se pot pune de acord
asupra unei puteri protectoare. Astfel, în baza articolului 10, par.l "înaltele Părţi contractante vor putea
oricând să se înţeleagă pentru a încredinţa unui organism prezentând toate garanţiile de imparţialitate şi de
eficacitate, sarcinile trasate prin Convenţie Puterilor protectoare". în cazul când prizonierii nu beneficiază sau
nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de serviciile puterii protectoare, puterea deţinătoare se poate adresa
unui stat neutru sau altui organism să îndeplinească o asemenea misiune. In sfârşit, ea poate recurge la
serviciile Comitetului Internaţional al Cmcii Roşii care-şi asumă sarcinile umanitare prevăzute în Convenţie şi
care.
aşa cum practica conflictelor armate din ultimii ani, mai ales, a dovedit, el a fost prezent acolo unde a
fost nevoie.
Reprezentantul prizonierilor de război, despre care am vorbit mai sus. ca ""om de încredere" al lor, căruia
i s-a atribuit un anume rol în protecţia acestora apare în practica conflictelor armate în 1870, în războiul franco-
prusian. In Regulamentul de la Haga din 1907 el nu-şi găseşte locul, în schimb, în Convenţia din 1929 i se
rezervă două articole - 43 şi 44 -, iar în cea din 1949. trei (79-81).
Ultima referire la recurgerea la serviciile unei organizaţii umanitare, prevăzută în articolul 9 din
Convenţia dm 1949, rămâne până în prezent o inovaţie pur teoretică.
Concluzii
Dintre toate categoriile de victime de război, prizonierii sunt cei care au avut şi au cel mai mult de
suferit, întrucât depind, într-o foarte mare măsură, de inamic. Practica celui de-al doilea război mondial, dar şi a
conflictelor postbelice a dovedit acest lucru. Aceasta s-a manifestat prin: refuzul de a recunoaşte statutul de
prizonier de război unor combatanţi care erau îndreptăţiţi la un asemenea statut; supunerea la un tratament de
exterminare; la munci istovitoare sau legate de operaţiunile militare; tentative de judecăţi sumare şi încheiate cu
execuţii în masă; supunerea la torturi, experienţe biologice, insulte şi umiliri, acte de violenţă, represalii şi lista
ar putea continua.
Deci există o mare discrepanţă între statutul legal al acestor victime, care este de natură să le asigure o
protecţie satisfăcătoare, şi aplicarea dispoziţiilor lui. care este în foarte, foarte multe cazuri nesocotită.
Intr-o serie de reuniuni internaţionale s-au evidenţiat diverse soluţii pentm consolidarea statutului
prizonierilor de război, ştiut fiind că multe din dispoziţiile convenţiilor actuale au fost rezultatul unui sever
compromis, iar la unele dintre ele (în special la articolul 41 din Protocol) s-au făcut rezerve sau n-au fost
acceptate. Problema principală însă este aceea de a găsi modalităţile de a întări eficienţa acestor dispoziţiuni,
astfel încât toate statele să le respecte în toate împrejurările.

13