Mihai Viteazul în istoria militară a poporului român

În urmă cu 400 de ani geniul militar şi diplomatic al marelui erou, Mihai Viteazul, a strălucit ca un meteor pe
cerul poporului român. Pentru prima oară, cu veacuri în urmă, printr-o neabătută şi temerară luptă, a realizat
UNIREA CELOR TREI ŢARI ROMĂNE, înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile, un ideal, idealul unităţii
politice a românilor. Actul patriotic şi eroic al lui Mihai Viteazul, pentru care şi-a jertfit supremul bun omenesc -
viaţa, a creat acea stare de spirit, care, luând dimensiuni din ce în ce mai mari a dus la MAREA UNIRE din 1918.

În istoria gândirii militare româneşti străbate ca un fir călăuzitor o mare tradiţie: aceea a luptei pentru apărarea
ţării, a pământului strămoşesc şi a fiinţei poporului român. Handicapul românilor de a avea o ţară frumoasă şi
bogată dar aşezată la intersecţia unor mari interese dinspre toate cele patru puncte cardinale, cu nenorocirea de a
fi prea aproape de marile puteri hrăpăreţe şi prea departe de Dumnezeu, ne-a obligat, încă din zorii istorie noastre,
să luptăm pentru a ne apăra ţara şi avutul. Aşa a apărut la poporul român marii voievozi şi comandanţi de oşti ca
Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi mulţi, mulţi
alţii care au adăugat noi şi noi file glorioase la Cartea tradiţiilor de luptă româneşti, atât ca organizare militară,
superioară la timpul respectiv, cât şi ca metode de luptă şi fapte de arme. Poziţia geo-strategică a Ţărilor Române
şi ameninţările din afară i-a obligat pe români să-şi apere în mod organizat ţara. Aşa s-au născut primele
organizaţii militare din Europa care sunt ale românilor. Această situaţie, specifică locului, a dus la apariţia şi
dezvoltarea “strategiei apărării” şi sistemul “Oastei mari” prin chemarea ţărănimii şi orăşenilor la război cu armele
proprii şi conducători proprii. Apărarea strategică, concretizată în războaiele de apărare, până la Mihai Viteazul,
a fost apreciată ca forma cea mai indicată de purtare a războiului, pe considerentul scopului politic al acestuia -
apărarea independenţei - şi al evaluării realiste a raportului de forţe.

Factorii specifici cum sunt dezvoltarea economică, complexitatea tehnici de luptă şi apariţia armelor de foc,
arme foarte costisitoare pe care nu şi le mai puteau cumpăra ţăranii, profesionalizarea armatei ş.a. au adus
schimbări şi în gândirea militară. Locul strategiei apărării şi sistemul “Oastei mari” sunt luate de “Strategia
ofensivă” şi armatele de profesionişti (lefegii şi mercenarii) subordonate Domnitorului, al cărei exponent este
Mihai Viteazul, motiv pentru care el ocupă un loc principal în gândirea militară a timpului. Strategia afensivă,
pregătită şi desfăşurată cu tenacitate de Mihai, a fost subordonată unui scop politic de excepţională însemnătate:
înlăturarea dominaţiei otomane şi unificarea celor trei ţări române într-un singur stat, puternic şi independent.

Pe lângă forţele externe, destul de puternice şi interesate în nerealizarea unităţii românilor, Mihai avea de
înfruntat şi pe cele interne provocate de înapoierea economică, de tendinţele de fărâmiţare şi dezbinare proprii
orânduirii feudale. Cu atât mai mult este de admirat îndrăzneala concepţiei şi acţiunii sale, efortul pe care îl face
Mihai pentru a realiza cu forţe şi mijloace puţine un scop atât de mare şi nobil.

Din punct de vedere militar, planul ales de Mihai Viteazul punea accentul principal pe câteva elemente care
urmau să-i confere superioritate faţă de adversar: calitatea armatei; atacul prin surprindere; ingeniozitatea
manevrei; rapiditatea acţiunilor; alegerea şi folosirea cu măiestrie a terenului; conducerea energică, suplă şi activă
a bătăliilor. Fără îndoială, toate acestea sunt componente de seamă ale unei arte militare ridicate la un nivel înalt,
care îl aşează pe Mihai Viteazul în rândurile marilor comandanţi de oşti ai epocii sale şi pe care le întâlnim în
toate bătăliile purtate, începând cu luna ianuarie 1595.

O trăsătură specifică artei militare a lui Mihai Viteazul este capacitatea de a întrebuinţa procedee de luptă
diferite în raport cu scopurile fixate şi cu inamicul împotriva căruia se acţionează. Nicolae Iorga acordă acestei
trăsături o importanţă atât de mare încât împarte campaniile lui Mihai Viteazul în două etape:

prima etapă între 1593-1599, când se desfăşoară acţiunile militare împotriva turcilor şi tătarilor;

cea de-a doua, între 1599-1601, când domnitorul român înfruntă armate ce acţionează după sistemul de luptă
apusean.

În cadrul celei de-a doua etape are loc şi UNIREA celor trei ţări române.

Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa poporului român va fi întotdeauna legată atât de geniul său militar
şi diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti. Acest “Hanibal al românilor”, cum îl numea un
cronicar transilvănean, va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă strălucită - “Istoria Românilor
sub Mihai Vodă Viteazul”, dar neterminată şi editată postum. Prin Unirea din 1600 s-a prefigurat Marea Unire
din 1918 iar Mihai Viteazul a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi independenţă naţională.

Un articol de Col. (r) Vasile Miron publicat în dacoromania-alba