You are on page 1of 20

ARGUMENT

OBIECTIVUL 1
NOTIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIA PIELII
OBIECTIVUL 2
SINDROMUL URTICARIAN
OBIECTIVUL 3 :
STABILIREA DIAGNOSTICULUI DE SINDROM URTICARIAN
OBIECTIVUL 4 :
STABILIREA TRATAMENTULUI SINDROMULUI URTICARIAN

PROBLEME PRACTICE SOLUȚIONATE


PERSPECTIVA PERSONALĂ A CANDIDATULUI
UTILITATEA SOLUȚIILOR GĂSITE
BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT
Pe plan international, in ultimele decenii, protectia speciala pare sa fi fost marcata de un dinamism
deosebit. Una dintre cele mai semnificative schimbari in acest domeniu s-a produs prin deplasarea
accentului de la modelul individual de abordare al handicapului, la cel social.

OBIECTIVUL 1

MODELE DE ABORDARE A DIZABILITATII


In activitatile specifice serviciilor umane nu este posibila o separare a teoriei de practica. De
fapt, practica reprezinta procesul de utilizare a cunoasterii si de aplicare a teoriei pentru a se putea
ajunge la o schimbare. O practica rupta de teorie tinde sa devina repetitiva si sterila, in timp ce o teorie
rupta de realitatile practicii tinde sa devina doar interesanta si de obicei irelevanta.
Multe teorii, modele si perspective discutate in literatura de specialitate pot fi considerate cadre
conceptuale.
Un cadru conceptual este alcatuit dintr-un set coerent de concepte, credinte, valori, afirmatii,
supozitii, ipoteze si principii. Un asemenea cadru poate fi gandit ca un contur al ideilor care ajuta pe
cineva sa inteleaga oamenii, sa inteleaga modul in care acestia functioneaza si se integreaza, precum si
modul in care se schimba. Astfel de cadre sunt importante datorita utilitatii lor multiple:
asigura o structura pentru analiza problemelor si situatiilor complexe, care prezinta adesea o
mare incarcatura emotionala;
structureaza (ordoneaza) informatiile, credintele si ipotezele intr-un ansamblu comprehensiv;
asigura o ratiune pentru actiune si pentru luarea deciziilor;
promoveaza o abordare sistematica, structurata si predictibila a activitatilor cu oamenii;
faciliteaza comunicarea intre specialisti.
Modelele practicii reprezinta seturi de concepte si principii care orienteaza anumite interventii. Ele nu
vizeaza explicatii ale comportamentelor.
Exista o legatura organica intre model, ca paradigma, ca schema de gandire cu functie metodologica,
menita sa serveasca analizei, clasificarii si intelegerii anumitor fenomene, pe de o parte si tipurile de
interventie, pe de alta parte.
Model „individual” versus model „social” in abordarea handicapului
Problematica handicapului poate fi abordata din perspectiva a doua modele: cel individual, de
inspiratie medicala (care considera ca dificultatile persoanelor cu handicap sunt datorate inferioritatii
biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat,
considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente. Modelul dominant a fost (si din pacate
continua sa fie) cel individual, care accentueaza asupra pierderilor sau incapacitatilor individuale
considerate generatoare de dependenta.
Acest model, adanc inradacinat in mentalitatea generala si in constiinata profesionala a
specialistilor a fost preluat in buna masura din medicina si psihanaliza, domenii in care avea
semnificatia unui simbol al expertizei, al inaltei specializari.
Ipoteza implicita a acestui model se refera la faptul ca odata cu aparitia deficientei se produc nu
numai afectari ale organismului, ci si ale sistemului psihic; prin urmare, ar exista posibilitatea
identificarii unor mecanisme de ajustare (de ordin fizic sau psihic) prin care consecintele negative ale
deficientei, ale dizabilitatii ar putea fi reduse al minimum.
La baza acestui model se afla teoriile individualiste care trateaza individul ca fiind determinat
de evenimentele pe care le traieste; de aici s-a ajuns la a se considera ca o ajustar psihologica ar putea fi
realizata prin mecanisme specifice anumitor etape. In acest sens, ajustarea ar avea acceptiunea unui
fenomen individual, a unei probleme a persoanei afectate, neglijandu-se atat contextul familial, cat si
cel social mai larg. Din punct de vedere metodologic, teoriile individualiste se bazeaza pe „imaginatia
psihologica”: autorii lor si-au imaginat ca situatia in care ei insisi ar deveni persoane cu deficiente sau
cu dizabilitati ar avea semnificatia unei tragedii; de aici, decizia de accentuare asupra mecanismelor
psihologice ale ajustarii. Este evident ca imaginatia psihologica nu reprezinta cel mai adecvat punct de
plecare al cercetarii si teoretizarii, intrucat nu intruneste cerintele neutralitatii axiologice: exista acea
judecata de valoare conform careia dizabilitatea ar fi mai degraba o tragedie decat un fenomen care ar
putea fi explicat intr-un anumit numnar de moduri. Modelul individual apare ca unul al patologiei
individuale.
Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat modelul medical individual, la
anumite perspective negative asupra dizabilitatii si la neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu
handicap. In corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv decat adaptarea,
ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia cat mai aproape de ceea ce se considera a fi
„normal”. Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficientelor lor
individuale fiziologice sau cognitive. Raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare,
stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia „normala”, obisnuita, adica aceea de a fi valid. Ca forma
de devianta, dizabilitatea implica un anumit tip de management institutional si o anumita forma de
legitimare. In cadrul acestui model se opereaza cu conceptul de norma. In urma aplicarii normei, unele
persoane se plaseaza pe pozitii inferioare. Norma apare ca o caracteristica a unui anumit tip de
societate. Data fiind marea variabilitate sociala si culturala, este important modul in care este construita
ideea de normalitate.
Modelul medical a creat o ierarhie in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii si in determinarea
egalitatii prin:
- etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara;
- dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor profesionale, a legislatiei si
beneficiilor pe baza acestei etichete de inferioritate sociala;
- negarea paternalista a libertatilor si autodeterminarii.
Modelul individual postuleaza ca problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilitati nu
sunt altceva decat consecintele directe ale deficientelor lor specifice.
Modelul medical proiecteaza un dualism care tinde sa aprecieze ca oamenii „valizi” ar fi „mai
buni” sau „superiori” celor cu dizabilitati. Astfel, imaginea acestora din urma ajunge sa fie identificata
cu mila, temerea si caritatea.
Explicatia teoretica specifica modelului individual face mai degraba apel la anumite temeri primitive
asociate cu dizabilitatea, decat la o rigoare obiectiva:
Persoana valida Persoana cu dizabilitate
Normala Anormala
Buna Rea
Apta Inapta
Independenta Dependenta
Asemenea descrieri au fost utilizate pentru justificarea ipotezei ca ar fi legitim ca ceilalti sa faca
lucruri pentru oamenii cu dizabilitati, mai degraba decat sa faca lucruri impreuna cu ei. Astfel de
explicatii au servit drept motive pentru infiintarea marilor aziluri si pentru un control social de tip
coercitiv la adapostul filantropiei (spre exemplu, la inceputul secolului al XX-lea, persoanelor cu
dizabilitati li se interzicea dreptul la reproducere).
Modelul medical trateaza notiunea de dizabilitate ca anormalitate care impiedica realizarea
activitatilor considerate normale pentru o persoana.
Inca de la inceput, furnizorii de servicii au definit „problema” dizabilitatii ca pe ceva ce apartine
chiar persoanelor afectate. Spre exemplu, functia traditionala a medicinei este aceea de a examina
nevoile pacientului, de a prescrie o interventie si de a facilita tratamentul.
Modelul medical vizeaza revenirea la integralitatea senzoriala sau corporala. Solicita pasivitate din
partea persoanei cu dizabilitate. Pune accentul pe ceea ce nu poate persoana respectiva si pe faptul ca
pe tot parcursul vietii, data fiind conditia medicala, ar fi nevoie de ajutor. In acest mod se intareste
ciclul prejudiciului si discriminarii.
Intelegerea unui astfel de concept al dizabilitatii presupune o anumita intelegere a normalitatii.
In contextul acestui model, se contureaza o relatie de putere in favoarea specialistilor si apelul la teoria
tragediei personale. Mesajul subtil al modelului medical ar fi acela ca persoanele cu dizabilitati ar
trebui sa fie multumite si recunoscatoare pentru tratament si ca daca apare vreo problema, aceasta este
datorata pacientului care nu a urmat intocmai interventia recomandata.
Modelul social
Modelul social aduce o schimbare a concentrarii atentiei de la limitarile fizice si psihice ale
unor indivizi, la modul in care mediul fizic si social impune serii de constrangeri anumitor grupuri sau
categorii de persoane. In consecinta, ajustarea, care reprezenta obiectivul esential al modelului
individual, devine o problema a societatii: in ce masura aceasta este dispusa sa-si ajusteze asteptarile si
modelele de comportament pentru a indeparta obstacolele cu care se confrunta persoanele cu deficiente
sau dizabilitati?
Modelul social se focalizeaza asupra dizabilitatii ca relatie intre persoanele cu deficiente si
societatea discriminatorie: dizabilitatea este definita ca rezultatul barierelor dizabilitatoare impuse de
mediu sau de interventiile politicii. Acest model sugereaza o strategie de inlaturare a barierelor, de
educatie, de inlaurare a prejudiciului, avand ca obiectiv incluziunea. Din perspectiva acestei abordari,
persoanele cu dizabilitati nu doresc nimic in plus, ci doresc sa fie tratate la fel ca persoanele fara
dizabilitati. In plus, adeptii modelului sustin ca nu ar exista nici o distinctie intre persoanele cu
dizabilitati si persoaele care au handicap social, cum ar fi cele cu copii dependenti. Se sugereaza ca un
numar mare de persoane ar putea fi handicapate din cauza barierelor sau prejudiciilor.
Toate persoanele cu handicap se confrunta cu experienta dizabilitatii ca restrictie sociala, daca
asemenea restrictii apar drept consecinte ale inaccesibilitatii mediului construit, notiunilor discutabile
privind inteligenta si competenta lor sociala, incapacitatii publicului general privind utilizarea
limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fara dizabilitati
vizibile.
Conform acestui model, societatea este cea care invalideaza persoanele care prezinta diferite
deficiente , prin impunerea unor asteptari nerealiste fata de ele. In acest sens, chiar si diferitele forme
de dizabilitati fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale. Spre exemplu, problema locuirii este
abordata in mod diferit pornindu-se de la cele doua modele: cel individual se concentreaza asupra
problemelor cu care se confrunta persoanele cu deficiente cum ar fi dificultatile de deplasare, de acces
in baie, bucatarie, de utilizare a accesoriilor casnice. In esenta, interventiile instituite din perspectiva
unei astfel de abordari vizeaza preponderent limitarile functioale ale persoanelor, limitari care se
manifesta in incercarile lor de a-si utiliza propriul mediu. Prin contrast, modelul „social” trateaza
dizabilitatea ca fiind creata de modul in care a fost proiectata, construita si dotata locuinta, fara a se tine
seama de nevoile specifice ale anumitor persoane. Prin urmare, numai lipsa de prevedere a societatii
fata de respectivele nevoi este cea care determina aparitia dizabilitatilor si a tuturor manifestarilor
asociate. In cazul in care societatea ar fi luat in considerare diferentele dintre indivizi, variabilitatea
nevoilor acestora, dizabilitatile nu ar fi avut conditii pentru a se manifesta; insa, societatea opereaza cu
referiri la standardele impuse ale „normalitatii”, fapt pentru care persoanele cu diferite deficiente apare
ca o forma de „opresiune sociala”. In aceiasi termeni se pun problemele transportului, locurilor de
munca, activitatilor recreationale, educatiei, perticiparii la viata comunitatii s.a.
Din perspectiva modelului social, interventiile se concentreaza asupra mediului, urmarindu-se
eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea persoanelor cu deficiente la diferitele
aspecte ale vietii sociale.

OBIECTIVUL 2

Evaluarea dizabilitatii
Conceptele de deficienta, dizabilitate si handicap s-au dezvoltat in conjunctie cu prevederile
legislatiei din sfera protectiei sociale. Cu toate acestea, multe dintre definitiile utilizate in diferie tari
sau chiar in interiorul unei aceleiasi tari creeaza dificultati in ce priveste comunicarea si furnizarea
echitabila a prestatiilor. Este evident ca, daca termenii nu sunt in mod clar definiti, resursele financiare
si alte prestatii instituite ca forme de suport nu vor putea fi orientate spre cei cu nevoile reale.
Exista multiple posibile abordari in masurarea deficientei, a dizabilitatii si handicapului; la
randul lor, aceste abordari pot sa fie apreciate ca grad de adecvare in functie de scopurile pe care le
vizeaza:
planificarea. Institutiile, organizatiile care planifica si furnizeaza ajutoare, care asigura servicii
persoanelor cu handicap trebuie sa procedeze la o numarare sau la o estimare a populatiei
respective, in acord cu o definitie adecvata, apoi sa realizeze clasificari in functie de diferitele
tipuri de dizabilitati si, in special, in raport cu severitatea acestora;
monitorizarea ingrijirii. Specialistii implicati in procesul de reabilitare trebuie sa urmareasca
indeaproape progresul inregistrat de fiecare persoana cu deficiente (in ce priveste mobilitatea,
comunicarea, invatarea, interactiunea sociala etc.), pentru a asigura un feed-back
continuu asupra interventiilor;
evaluarea interventiilor, adica nevoia de a compara si ierarhiza eficacitatea diferitelor
programe de ingrijire;
nevoile de studiere a etiologiei si evolutiei deficientelor, dizabilitatilor si handicapurilor, care
presupun instrumente valide si fidele cu ajutorul carora sa se poata sesiza atat existenta acestora,
cat si modificarile lor in decursul timpului;
stabilirea eligibilitatii pentru anumite beneficii si prestatii speciale. Aceasta inseamna
implicarea persoanelor afectate intr-un proces de examinare si expertizare, pentru a se stabili
daca sunt indreptatite sa aiba acces la animite ajutoare, la anumite prestatii. Tipurile si marimea
ajutoarelor se afla in corelatie cu gradul (severitatea) deficientei, dizabilitatii sau handicapului.
Alegerea unei modalitati de masurare a fenomenului trebuie sa ia in considerare si alte criterii:
daca se vizeaza deficienta, dizabilitatea sau handicapul, ori sunt vizate toate trei; daca recoltarea datelor
se realizeaza prin intermediul chestionarelor, prin implicarea unor specialisti evaluatori, ori prin apelul
la diferite sisteme de inregistrare; daca masurarea urmareste un larg evantai de deficiente, dizabilitati,
handicapuri ori se concentreaza asupra unui numar restrans dintre ele; daca se asigura validitatea si
fidelitatea masurarii.
Procedurile de masurare pot utiliza indicatori specifici, care se refera la anumite aspecte luate
separat, ori pot recurge la indici globali; utilizarea unei serii de indici globali combina diferite aspecte
ale dizabilitatii (cum ar fi deplasarea, comunicarea, autoservirea) intr-o singura masura sau scor. Spre
exemplu, Clasificarea internationala a deficientelor, dizabilitatilor si handicapurilor defineste sapte
dimensiuni paralele ale handicapului: orientarea, independenta fizica, mobilitatea, ocupatia, integrarea
sociala, independenta economica, plus inca o categorie mai generala, denumita generic „si altele”.
Spre deosebire de indicatorii globali, cei specifici sau de profil vizeaza aspectele in mod separat (ex.:
baremele referitoare la pierderea acuitatii vizuale sau auditive).
O modalitate de evaluare a dizabilitatii este cea epe care o prevede legislatia britanica, in care
dreptul la un beneficiu sau la anumite servicii depinde de efectul pe care il are acea dizabilitate asupra
vietii. In acest sens, sunt stabilite sase categorii principale de teste ale dizabilitatilor, care se refera la:
- incapacitatea de munca;
- necesitatea atentiei sau a supravegherii din partea altei persoane;
- incapacitatea de deplasare;
- gradul dizabilitatii;
- dizabilitate severa in obtinerea sau pastrarea unui loc de munca;
- dizabilitate severa si permanenta.
Spre exemplu, sub titulatura de test al dizabilitatii („disability test”) sunt reunite conditiile care
se verifica pentru a se putea decide daca o persoana este dezavantajata in ce priveste ocuparea si
pastrarea unui loc de munca, situatie care ar indreptati accesul la o indemnizatie speciala. Aceste
conditii au fost stabilite de o serie de experti. Dizabilitatea este identificata atunci cand persoana:
1.stand in picioare, nu isi poate pastra echilibrul fara a se sprijini permanent de ceva;
2.utilizand carjele, cadrul de mers, bastonul, proteza sau alte tipuri de ajutoare la mers pe care le
foloseste de obicei, nu se poate deplasa pe o distanta de 100 m, fara a se opri sau fara a suferi
dureri severe;
3.nu-si poate flexa bratele spre spate in timp ce imbraca o haina sau isi introduce camasa in
pantaloni;
4.nu-si poate misca bratele in fata fara dificultate, ca atunci cand da mana cu o alta persoana;
5.nu-si poate ridica bratele deasupra capului, ca atunci cand isi pune o palarie;
6.din cauza lipsei de dexteritate manuala, nu poate ridica, folosind fiecare mana, o moneda cu
un diametru mai mic de 2,5 cm;
7.nu este apta sa foloseasca mainile pentru a ridica o cana de 1 litru si sa toarne continutul intr-o
ceasca, fara dificulatate;
8.nu-si poate flexa bratele lateral la 180 grade,
9.este in evidenta autoritatilor locale avand calitatea de nevazator sau ambliop;
10.nu poate vedea (citi) literele normale tiparite, la o distanta mai mare de 20 cm, chiar cu
ochelarii pe care ii poarta in mod obisnuit;
11.nu poate auzi soneria telefonului situat in aceeasi camera, chiar cu un aparat auditiv pe care il
foloseste in mod obisnuit;
12.are dificultati in a auzi ce spune cineva cu voce tare la distanta de 2 m, intr-o incapere unde
este liniste, chiar utilizand un aparat auditiv pe care il foloseste in mod obisnuit;
13.cand se adreseaza unor persoane care le cunoaste bine, acestea au dificultati in a intelege
ceea ce li se spune;
14.are dificultati in a intelege ce i se spune, cand o persoana cunoscuta ii vorbeste;
15.cel putin o data pe an are o coma ori isi pierde cunostinta in timpul orelor de munca;
16.are o boala mintala pentru care primeste tratament regulat sub supravegherea unei persoane
cu calificare medicala;
17.datorita bolii mintale este adesea confuza sau uituca;
18.nu poate face operatiile cele mai simple de adunare si scadere;
19.din cauza deficientei mintale, loveste oamenii sau distruge bunuri, ori este inapta sa
stabileasca relatii sociale normale;
20.in mod normal, nu poate avea un program de lucru de 8 ore pe zi timp de cinci zile pe
saptamana, din cauza unei conditii medicale ori durerii severe intermitente sau continue;
21.urmare unei boli sau unui accident, se afla intr-un proces de reabilitare.
Astfel de teste au devenit necesare pe masura ce persoanele cu handicap au ajuns sa fie tinta
unor prevederi ale protectiei sociale speciale. In acest mod s-a pus problema necesitatii asigurarii
corectei distribuiri a ajutoarelor, ceea ce a determinat demersuri in vederea elaborarii de reguli, de
criterii si tehnici care sa confere mai multa rigoare procedurilor de expertizare si accesului la prestatii.
Ajutoarele acordate urmaresc diferite scopuri; cel mai adesea, in mod implicit sau explicit, este
vizata integrarea sociala, desi pare a fi vorba de un anumit paradox: pentru a facilita acest tip de
proces, este necesara o prealabila diferentiere, care sa asigure corectitudinea distribuirii acelor ajutoare
(altfel spus, pentru a integra, este necesara mai intai o corecta diferentiere). In ultima instanta, este
vorba de control social, iar instrumentul la care s-a apelat pentru realizarea acestei functii a fost
medicina (cu toate ca integrarea ete un proces eminamente social).
Practica diferitelor sisteme nationale de evaluare presupune o constatare (medicala) a deficientei,
traducerea ei matematica in diferite formulari (procentaj, grad de dizabilitate) care sunt luate drept
semne ale dificultatilor de invatare, de mobilitate, de ocupare a unui loc de munca etc. In acest mod se
valideaza accesul la diferite prestatii, concepute sa reduca sau sa elimine respectivese dificultati.

OBIECTIVUL 3

Numarul si prevalenta persoanelor cu dizabilitati


In mod firesc, pentru a se putea contura si realiza obiectivele protectiei sociale speciale a acestei
categorii de persoane este necesara cunoasterea a cel putin catorva caracteristici: numar, tipuri de
dizabilitati, graupare dupa varsta, dupa structura familiei etc. Insa, de cele mai multe ori, datele raman
incomplete, desi au ca provenienta mai multe surse:
a) recensamintele generale ale populatiei, cand metodologia prevede inregistrarea
persoanelor cu dizabilitati. In aceste cazuri se ridica o serie de probleme tehnice privind colectarea
informatiilor: necesitatea unui numar mare de operatori calificati, care sa acopere un teritoriu national
etc. Incertitudinile legate de aceste aspecte fac din informatiile rezultate un material cu un grad redus
de fiabilitate;
b) recensamintele speciale ale persoanelor cu dizabilitati;
c) anchetele epidemiologice, riguroase si exhaustive, dar care acopera un teritoriu redus,
lasand deschisa peroblema reprezentativitatii esantionului si a criteriilor de selectie. Printr-o astfel de
ancheta, o echipa britanica a depistat intr-un esantion de 1.100.000 locuitori un numar de 28,143
persoane cu dizabilitati (2,81%). O alta ancheta realizata tot in Marea Britanie prin intermediul unui
chestionar expediat prin posta a estimat o prevalenta a dizabilitatii de 15,4% din populatia in varsta de
peste 16 ani. Alte anchete au estimat existenta unei prevalente de 11,8%. De regula, anchetele se
realizeaza in doua etape: mai intai sunt depistate gospodariile la nivelul carora se apreciaza ca ar exista
cel putin o persoana cu dizabilitate, apoi, prin intermediul unei investigatii detaliate se incearca
precizarea tipului si severitatii;
d) sistemele de inregistrare si raportare administrativa, care admit recunoasterea unei
persoane ca avand dizabilitate numai dupa luarea ei in evidenta;
e) evaluarile generale, prin intermediul carora se apreciaza ca o anumita proportie din
totalul populatiei ar prezenta dizabilitati (10% din populatia mondiala, dupa estimarile O.M.S);
f) bazele de date privind persoanele cu dizabilitati. Primele date cu caracter international
se refereau la un numar de 55 de tari, oferind o evaluare a modului in care conceptele si definitiile
privind dizabilitatea sunt utilizate pentru identificarea persoanelor afectate. Astfel, procentajele variau
intre 0,2% si 20,2%, in functie de diferentele privind tipurile definitiilor, varstele subiectilor, sitemele
de colectare a datelor, recunoscandu-se imposibilitatea comparatiilor.
Cerintele asigurarii datelor necesare planificarii serviciilor sociale de suport destinate persoanelor cu
dizabilitati au dus la realizarea unor cercetari avand ca obiectiv determinarea numarului beneficiarilor.
Totusi, in ultimul timp, acest demers a devenit tot mai rar din mai multe motive:
- in primul rand, daca handicapul este in mod real determinat social, atunci cercetarea ar trebui mai
degraba sa-i identifice cauzele sociale in scopul de a le eradica, decat sa contribuie la individualizarea
fenomenului;
- abordarea statistica pare o risipa de resurse: daca handicapul are cauze sociale, atunci
schimbarile la nivelul organizarii sociale pot creste sau diminua numarul persoanelor cu handicap;
- exista un grad redus de incredere fata de datele obtinute: fiecare cercetare ajunge la cu totul alte
cifre, care, prin variatia lor, mai mult impiedica decat ar putea sa serveasca planificarii serviciilor de
suport.
Dincolo de aceste aspecte, categoria persoanelor cu dizabilitati sau cu handicap se dovedeste a fi
deosebit de eterogena, in raport cu numeroase variabile sociale.

OBIECTIVUL 4
CONCEPTE SI PRINCIPII CARE FUNDAMENTEAZA PROTECTIA PERSOANELOR CU
DIZABILITATI
Gama prestatiilor oferite persoanelor cu handicap se afla in stransa interdependenta cu definitiile
adoptate si cu principiile care fundamenteaza protectia speciala.
Multa vreme, persoanele cu handicap au primit ingrijiri in cadrul familiei sau comunitatii, fara a li
se nega apartenenta la colectivitate. Reactiile sociale fata de asemenea persoane (indeosebi cele de tipul
caritatii, al filantropiei) erau fundate mai mult pe principiile religioase si morale; insa, odata cu aparitia
capitalismului, aceasta categorie de persoane devine beneficiara unei atentii „speciale”, in contextul
noii rationalitatii care avea tendinta de a se imprima la nivelul tuturor sferelor vietii umane.
Pentru a intelege corespunzator semnificatia prestatiilor instituite in favoarea persoanelor cu
handicap, este necesar un demers retrospectiv asupra statusului lor social, asupra locului si pozitiei lor
in structura sociala.
Beneficiile instituite in favoarea persoanelor cu dizabilitati depind de reactiile sociale fata de acest
fenomen. Daca la aparitia sistemelor de securitate sociala accentul era initial pus pe acoperirea riscului
de invaliditate (prin alocatii, pensii), ulterior atentia s-a indreptat sprte readaptarea profesionala si spre
integrarea sociala.
In afara caritatii si ingrijirii in familie, care pot fi identificate in aproape toate societatile,
raspunsurile si aranjamentele societale (mai mult sau mai putin sistematice) fata de problematica
persoanelor cu dizabilitati inregistreaza o mare variabilitate. Fiecare dintre ele se bazeaza pe anumite
principii, care le sugereaza avantajele. Insa, o analiza atenta a evolutiei poate pune in evidenta modul in
care s-a produs negarea vechilor optiuni si adoptarea altora, pana atunci ignorate sau chiar respinse.
Principalele optiuni referitoare la ingrijirea persoanelor cu dizabilitati vizeaza institutionalizarea,
dezinstitutionalizarea, non-institutionalizarea, normalizarea, reabilitarea bazata pe comunitate si
ingrijirea in comunitate.
Dizabilitatile locomotorii sunt afectiuni ce afecteaza viata sociala a persoanelor suferinde. Din cauza
acestor afectiuni, bolnavii nu se pot deplasa, nu au intimitate, libertate si independenta. Insa viata
acestora poate fi imbunatatita cu ajutorul dispozitivelor medicale. Cu ajutorul acestora, se va
imbunatatii calitatea vietii acestor persoane si dincolo de spital, si se va obtine si recuperarea medicala
a capacitatilor locomotorii afectate. In plus, cu ajutorul acestor produse medicale bolnavul nu va mai
avea nevoie in permanenta de prezenta unui insotitor.
Gama produselor medicale ortopedice este compusa din foarte multe produse astfel incat sa poata
raspunde tuturor nevoilor pe care o persoana care sufera de dizabilitati locomotorii le poate avea.

Astfel, au fost create produse medicale ortopedice pentru ingrijirea la domiciliu a persoanelor cu
dizabilitati locomotorii precum: scaun wc, inaltator wc, dispozitive de apucat la distanta, scarita de
ridicare din pat, incaltator ciorapi, sanda protectie aparat gipsat, manere cada de baie, plansa pentru
cada, scaun imersie, scaun dus, manere de sustinere, scaune de cada, bancheta pentru cada, paturi si
saltele medicale, fotoliu cu ridicare, biciclete recuperare medicala, corector de pozitie, etc..

Insa, este foarte important ca aceste produse sa fie folosite la sfatul medicului de specialitate care
cunoaste bine bolnavul si afectiunile de care acesta sufera iar produsele sa fie fabricate cu respectarea
standardelor si normelor in vigoare astfel incat sa nu produca accidentarea utilizatorului sau agravarea
afectiunilor suferite de acesta. De aceea, este bine sa cumparati aceste produse doar din magazine
specializate in produse ortopedice. In astfel de magazine veti primi garantie si prospect de folosire si
intretinere corecta a dispozitivului medical ortopedic.

Scaunul wc si inaltatorul wc sunt dispozitive medicale ce sprijina persoanele care au suferit accidente
sau interventii chirurgicale in special in zona soldului, afectiuni ce nu permit bolnavului sa se aplece
neputand folosi singur vasul de toaleta. Insa, scaunul wc si inaltatorul wc ajuta bolnavul sa foloseasca
vasul de toaleta cu usurinta, in siguranta si fara a avea nevoie de ajutorul unui insotitor.

De asemenea, dispozitivele pentru baie precum plansa pentru cada, scaunul pentru cabina de dus,
manerele de sustinere ajuta in procesul de igiena personala. Astfel, cu ajutorul acestora bolnavul va
putea avea intimitate in momentul realizarii igienei personale.
Echipamentele ortopedice precum saltele ortopedice si paturile medicale ajuta foarte mult atat in
ridicarea calitatii vietii utilizatorului cat si in recuperarea sa medicala, in special in procesele de
kinetoterapie. Datorita faptului ca sunt imobilizati la pat pentru o perioada lunga de timp sau chiar
permanent, persoanele cu dizabilitati pot suferii anumite afectiuni precum dureri de oase, inchilozari,
aparitia escarelor, probleme digestive, de circulatie a sangelui si multe altele.

Patul si salteaua medicala impiedica aparitia acestor afectiuni, oferind confort si o viata mai buna
utilizatorului care va putea face diferite activitati precum citit, barbierit, privit la tv, luarea mesei etc,
activitati pe care intr-un pat cu o saltea normala nu le poate face.

Recuperarea fizica a unei persoane cu dizabilitati locomotorii este in stransa legatura cu recuperarea
psihica a acestuia iar produsele si dispozitivele medicale ortopedice ajuta foarte mult in recuperarea
ambelor.

Sanatatea orala este un punct cheie al starii de bine al oamenilor in general si mai cu seama a celor cu
dizabilitati. O buna stare de sanatate orala determina reducerea sau eliminarea durerii, asigura nutritie
adecvata, comunicare mai reusita, respect de sine. Sanatatea orala confera persoanelor cu dizabilitati
capacitatea de a face fata situatiilor cu mai multa incredere.
Persoanele cu dizabilitati au un profil specific al sanatatii orale si necesita fara indoiala mai mult
tratament fata de restul populatiei. Riscul crescut pentru carii dentare, gingivite si cancer oral, se
datoreaza:
igienei orale deficitare;
efectelor medicatiei;
dietei bogate in sucroza( zaharoza);
prevalentei crescute a consumului de tutun.
Pacientii si/sau apartinatorii nu isi dau seama de multe ori de importanta ingrijirii dentare si ca aceasta
ar trebui sa inceapa de la o varsta frageda. Cei mai multi dintre acesti pacienti nu vor fi niciodata in
masura sa faca fata protezelor sau altor dispozitive protetice. De aceea prevenirea problemelor dentare
este de o importanta cardinala pentru acesti pacienti. Problemele de nutritie si problemele de mestecat
sunt frecvente la acesti pacienti si ele se vor agrava in momentul pierderii dintilor. Problemele de
vorbire, de asemenea ar putea fi exacerbate de pierderea dintilor. Aspectul emotional, de pierdere a
dintilor ar trebui luat in vedere. Prevenirea afectiunilor stomatologice este prin urmare cheia pentru
evitarea problemelor dentare.
Limitarile psihice si fiziologice de ingrijire a sanatatii orale sunt dificile. Daca handicapul pacinetului
este de asa natura incat nu poate avea grija de dintii sai, altcineva trebuie sa accepte responsabilitatea
pentru mentinerea igienei orale. In astfel de cazuri, o periuta de dinti electrica ar poate fi de mare
ajutor.
Coordonarea tratamentului dentar pentru o persoana dizabilitata reprezinta de cele mai multe ori
responsabilitatea comuna a medicului stomatolog , a medicului generalist in evidentierea in care se afla
pacientul si a altor persoane implicate in ingrijirea profesionala a acestuia: asistenta medicala, asistent
social, psiholog, etc. Un factor esential pentru succesul programelor de reabilitare orala a pacientilor cu
dizabilitati il reprezinta sincronizarea si alternanta tratamentului dentar cu cel medical. Programarea
tratamentul dentar trebuie sa fie coordonata cu tratamentul medical, uneori cu orarul meselor si cu
celelalte activitati terapeutice. Medicul specialist care acorda asistenta primara pacientului trebuie sa fie
informat cu privire la planul de reabilitare orala. Uneori, este necesara administrarea unei medicatii
speciale pentru a putea duce la bun sfarsit planul stabilit si pentru a tine sub control condiția fizică și
psihică a pacientului. Medicația va fi stabilită numai de comun acord cu medicul.
PROBLEME PRACTICE SOLUȚIONATE

PERSPECTIVA PERSONALĂ A CANDIDATULUI

Alimentarea pacientului: - alimentarea activă


-alimentarea pasivă
- alimentarea artificială

Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia. Asigurarea aportului
caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului alimentar adecvat
pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea alimentelor pe cale naturală sau artificială,
constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.
În funcţie de starea pacientului, alimentarea se face:
- activ – pacienta mănâncă singură în sala de mese sau în salon
- pasiv – pacientei i se introduc alimentele în gură
- artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice.
Alimentarea activă se poate face în sala de mese, în salon; la masă sau la pat.
În sala de mese aerisită, curăţenia trebuie să fie desăvârşită; porţiile aranjate estetic sunt aşezate pe
mese mici (4 persoane). Se invită pacientele la masă, se invită să se spele pe mâini. Felurile de mâncare
se servesc pe rând, vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating alimentele cu mâna.
Se observă dacă pacientul a consumat alimentele; în caz contrar se află motivul şi se iau măsuri.
În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului
(tăviţă,scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se aşeze la masă; servirea
mesei se face ca în sala de mese.
În salon, la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se aşează pacientul în
poziţie confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistenta servindu-i materialele necesare şi
protejând lenjeria de pat cu muşama. Se adaptează masa specială la pat şi se serveşte masa la fel ca în
salon la masă.
Alimentarea pasivă - Când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri, trebuie
să fie ajutaţi.
Scop
 vor fi hrăniţi bolnavii
- imobilizaţi
- paralizaţi
- epuizaţi , adinamici
- în stare gravă
- cu uşoare tulburări de deglutiţie
Pregătiri
materiale
- tavă
- farfurii
- pahar cu apă sau cană cu cioc
- şervet de pânză
- cană de supă
- tacâmuri
asistenta
 îmbracă halatul de protecţie
 aşază părul sub bonetă
 se spală pe mâini
pacient
 se aşază în poziţie semişezând cu ajutorul rezemătoarelor de pat sau în decubit dorsal cu capul
uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia
 i se protejează lenjeria cu un prosop curat
 se protejează cu un prosop în jurul gâtului
 se adaptează măsuţa la pat şi i se aşază mâncarea astfel încât să vadă ce i se introduce în gură
Servirea mesei
 asistenta se aşează în dreapta pacientului şi îi ridică uşor capul cu perna
 verifică temperatura alimentelor(pacienţii în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
alimentelor), gustând cu o altă lingură
 îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide
 supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste puterile de deglutiţie ale
pacientului
 este şters la gură, i se aranjează patul
 se îndepărtează eventualele resturi alimentare care, ajunse sub bolnav, pot contribui la formarea
escarelor
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul
 strânge vesela şi o transportă la oficiu

De ştiut
 se încurajează pacientul în timpul alimentaţiei, asigurându-l de contribuţia alimentelor în
procesul vindecării
 se stimulează deglutiţia prin atingerea buzelor pacientului cu lingura
 se oferă pacientului cantităţi nu prea mari-deoarece , neputând să le înghită, ar putea să le aspire
De evitat
- servirea alimentelor prea fierbinţi sau prea reci
- atingerea alimentelor care au fost în gura pacientului
Alimentarea artificială înseamnă introducerea alimentelor în organismul pacientului prin mijloace
artificiale.
Se realiz. prin următoarele procedee:
 sondă gastrică sau intestinală
 gastrostomă
 clismă
 parenteral
scop:
 hrănirea pacienţilor inconştienţi
 cu tulburări de deglutiţie
 cu intoleranţă sau hemoragii digestive
 operaţi pe tubul digestiv şi glandele anexe
 cu stricturi esofagiene sau ale cardiei
 în stare gravă; negativism alimentar

Alimentarea prin sondă gastrică


Materiale
- de protecţie: aleză, prosoape
- sterile : sondă gastrică sau Faucher, seringi de 5-10 cm, pensă hemostatică
- nesterile : pâlnie, tăviţă renală
- bulion alimentar : să nu prezinte grunji, să fie la temperatura corpului, să aibă valoare calorică
Pacient v. sondaj gastric
Execuţie
- în caz de stază gastrică , se aspiră conţinutul şi se efectuează spălătură gastrică
- se ataşează pâlnia la capătul sondei şi se toarnă lichidul alimentar 200-400 ml până la 500 ml,
încălzit la temperatura corpului
- se introduc apoi 200-300 ml apă şi o cantitate mică de aer pentru a goli sonda
- se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea alimentelor în faringe de unde ar putea fi
aspirate determinând pneumonia de aspiraţie – complicaţie gravă
- se extrage sonda cu atenţie
DE ŞTIUT :
la pacienţii inconştienţi cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi mai mult timp
pe această cale , sonda se introduce endonazal
sondele de polietilen se menţin mai mult de 4-6 zile , cele de cauciuc maximum 2-3 zile fiind
traumatizante (produc escare ale mucoaselor)
raţia zinică se administrează în 4-6 doze foarte încet, de preferinţă cu aparatul de perfuzat
utilizând vase izoterme
Alimentarea prin gastrostomă
 deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele în scopul alimentării printr-o sondă în
cazul în care cale esofagiană este întreruptă
 în cazul stricturilor esofagiene , după arsuri sau intoxicaţii cu substanţe caustice , când
alimentaţia artificială ia un caracter de durată şi nu se poate utiliza sonda gastrică , alimentele
vor fi introduse în organism prin gastrostomă
 în stomă, este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse cu
ajutorul unei seringi sau prin pâlnie
 respectându-se aceleaşi principii se introduc şi aceleaşi amestecuri alimentare ca în cazul
alimentaţiei prin sondă gastrică
 alimentele vor fi introduse în doze fracţionate la intervale obişnuite , după orarul de alimentaţie
al pacienţilor , încălzite la temperatura corpului
 cantitatea introdusă o dată nu va depăşi 500 ml
 după introducerea alimentelor sonda se închide pentru a împiedica refularea acestora
 tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acţiunea sucului gastric care se prlinge adesea pe
lângă sondă , provocând uneori leziuni apreciabile
 de aceea , regiunea din jurul fistulei se va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector şi
antimicrobian, pansată steril cu pansamentb absorbant
Alimentarea prin clismă
 se poate asigura hidratarea şi alimentarea pe o perioadă scurtă de timp
 deoarece în rect nu sunt fermenţi pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluţii izotonice,
substanţele proteice sunt eliminate sau supuse unui proces de putrefacţie
 alimentarea se face prin clisme picătură cu picătură cu soluţie Ringer, glucoză 47‰ cu rol
hidratant
 v.pregătirea şi efectuarea clismei
 în locul irigatorului se foloseşte un termos
alimentarea parenterală
materile necesare
 dezinfectante - alcool iodat
 materiale pentru puncţia venoasă
 de protecţie-pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză;
 pt. dezinfecţia tegumentului tip I (cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează tegumentul timp de
30 de sec.)
 instrumentar şi materiale sterile - seringi şi ace de unică folosinţă(se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea şi diametrul acelor) - în funcţie de scop; pense,
mănuşi chirurgicale, tampoane
 alte materiale-garou sau bandă Esmarch, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile, tăviţă
renală
 perfuzor = trusă de perfuzie (ambalat de unică întrebuinţare)
 pompă de perfuzie automată-cu reglare programată a volumului şi ratei de flux
 robinete cu două sau mai multe căi
 branulă(cateter i.v.)
 fluturaş
 benzi de leucoplast pentru fixarea acului(canulei) şi a tubului perfuzorului de pielea bolnavului
Se face cu substanţe care:
 Au valoare calorică ridicată
 Pot fi utilizate direct de ţesuturi
 Nu au proprietăţi antigenice
 Nu au acţiune iritantă sau necrozantă asupra ţesuturilor
 Pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone : glucoză 10-20-33-40% , fructoză 20% ,
soluţie dextran , hidrolizate proteice
 Planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii / 24h şi a raţiei de lichide în
care pot fi dizolvate principiile nutritive
 Nevoia de lichide este completatăcu ser fiziologic sau sol. glucozate şi proteice
 Alimentarea parenterală se face ca şi hidratarea
 Ritmul de administrare diferă după natura şi concentraţia preparatului, starea pacientului, de la
50ml/h la 500ml/h

UTILITATEA SOLUȚIILOR GĂSITE


BIBLIOGRAFIE

Medicatia va fi stabilita numai de comun acord cu medicul generalist.