CERINTELE PRIVIND TEXTUL DRAMATIC - MODEL REZOLVARE BAC

Analiza stilistică a unui text dramatic își are și ea specificul ei, are cerințe potrivite pentru un
asemenea text. Iată un exemplu în acest sens:

„RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi
înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel
radios!

VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân):
A!

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea a
vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am
pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...

VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!

RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da,
fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.

VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea
asta în casele oamenilor?

RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june
tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.

VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că
nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!

RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui
cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?

VETA: Eu?

RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina,
când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi
repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.(…)

VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha! Acu
înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?”.

I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul II, scena II

 Se știe că genul dramatic își are denumirea provenind de la cuvântul grecesc drama, care
înseamnă „acțiune”, și se referă la o reprezentare pe scenă a unui text incluzând replici rostite de
actori, cu referire la cele trei specii dramatice: tragedia, comedia și drama.

Și pe bună dreptate se spune că un text dramatic nu are valoare în sine, ci doar ca reprezentare, ca
spectacol. De aceea, orice dramaturg ține cont atunci când scrie o piesă de teatru de receptor, care este
publicul spectator, de aceea conferă textului o structură aparte, cu două niveluri de receptare:
macrostructura și microstructura. Macrostructura se referă la compoziția unei piese de teatru,
incluzând acte și scene, iar microstructura se referă la existența personajelor implicate în acțiunea
pusă în scenă de un regizor, cel care distribuie roluri actorilor, pentru a rosti replicile din dialog, și care
ține cont și de prezența în text a didascaliilor, a precizărilor din paranteze, cu mai multe funcții, de regie,
de caracterizare a personajului, etc. Așadar, între cerințe trebuie să se regăsească măcar una ce
evidențiază specificul textului dramatic.

1. Menţionează două trăsături ale textului dramatic prezente în fragmentul dat.

Cele două trăsături ce conferă textului dramatic un anumit specific ar fi precizările referitoare la
împărțirea piesei pe acte și scene, precizarea personajelor ce apar în text, Veta și Rică, existența unor
replici, a dialogului interesant dintre cei doi, și am mai aminti precizările din paranteze, didascaliile,
„învățăturile” de care are nevoie mai ales regizorul.

2. Motivați un tip de comic ilustrat de prima didascalie.

Prima didascalie se referă la condiția de personaj tip, de aventurier, pe care o are Rică Venturiano, acest
personaj cu un nume propriu foarte sugestiv pentru condiția omului îndrăgostit, ce trece printr-o serie
de întâmplări comice, ilustrând ceea ce se numește comic de situație: s-a îndrăgostit de Zița, sora
Vetei, dar greșește adresa și ajunge pe înserat tocmai la sora iubitei, Veta, soția lui Jupân Dumitrache,
personajul principal al comediei.

3. Explică semnele de ortografie prezente în structura „Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică
reflecţie.) Vai de mine!”.

Avem aici o cerință la nivel ortografic, având în vedere prezența următoarelor semne de punctuație:
semnul exclamării folosit după o interjecție; semnul întrebării după o propoziție interogativă; iarăși
semnul exclamației, după o propoziție exclamativă; folosirea parantezelor pentru includerea
didascaliilor, iar la final din nou avem o propoziție exclamativă, care este evidențiată prin semnul
exclamației. Am putea spune, fără a greși, că unele semne de punctuație au valoare stilistică ,
pentru că arată prezența unor figuri de stil precum exclamația și interogația, specifice textului
dramatic, mai ales în cazul comediei și tragediei, expresie a stilului oratoric, de factură clasică.

4. Motivează folosirea apostrofului în textul dat.

Apostroful e folosit în secvența „Spune-mi degrab', c-aminteri …”, așa cum zice Veta, scurtând cuvintele
în stil de mahalagioaică, cu o exprimare evident vulgară și de femeie bârfitoare, răutăcioasă și
amenințătoare. Apostroful marchează tocmai lipsa unui sunet, vocala ă, la sfârșitul cuvântului.
Scurtarea cuvintelor se mai numește și haplologie. Intenționat am inclus în secvență și cuvântul
aminteri, tot o pronunțare greșită, incompletă, prin lipsa consoanelor l și t, de mahala, am zice, căci
forma corectă e altmínteri, adverb ce înseamnă „în alt chip, altfel, de nu..., dacă nu..., în caz contrar” și
provine din lat. alteramente.

5. Construiește un enunţ în care să folosești o locuţiune/expresie care să conţină substantivul

frunte.

Pentru cuvântul frunte avem locuțiunea adverbială „a sta în frunte” și mai cunoscuta locuțiune
adjectivală „loc de frunte în…”, iar ca expresie putem aminti „a fi cu moț în frunte„ expresie (ironică) -
grozav, nemaipomenit; superior sau „a fi cu stea în frunte” – deosebit prin ceva, original, însemnat.

6. Precizează tema discuţiei dintre personajele Veta și Rică în fragmentul dat.

Se vede clar care e tema discuției – dragostea, incluzând o declarație de dragoste amuzantă, ridicolă
chiar.

7. Transcrie o replică din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj.

Replica din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj, ar fi următoarea, în care se amestecă
stilurile, unul colocvial, familiar, și unul „oficial”, de publicist, de gazetar, incluzând forme prețioase,
neologice: „RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai
întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu
însuţi în original?”. Familiare sunt aibi, să-ți spui, iar cuvintele pietate, mizericordioasă, ingrato sunt
forme neologice. De ce folosește Rică un asemenea amestec de stiluri de vorbire? Pentru a-și impresiona
iubita în timpul viforoasei declarații de dragoste.
 8. Selectează, din text, două cuvinte/grupuri de cuvinte care reprezintă mărci ale adresării
directe.

Adresarea directă este o caracteristică a textului dramatic, mai ales că dialogul este modul de
expunere relevant în piesele de teatru. Adresarea directă include formulele de adresare precum cea de
la începutul textului, rostită de Rică pentru o intrare glorioasă a declarației lui de dragoste – „Angel
radios!”, formulă ușor pleonastică, dacă ne gândim la faptul că îngerii sunt înconjurați de „raze” în
pictura religioasă, iar dacă mai spunem că sunt și „radioși”, înconjurați de raze, avem o repetiție
prețioasă, inutilă. Intenția de a epata, de a impresiona „auditorul”, e dată și de folosirea jargonului
franțuzit: (madam). Și atunci potrivirea cuvintelor e comică, se înțelege, și numai marele Caragiale o
putea imagina.

9. Identifică și explică prezența aspectelor nonverbale și paraverbale în textul dat.

Comportamentul nonverbal joacă un rol esenţial în piesele de teatru, în care mersul, poza, gesturile,
mimica, manipularea unor obiecte, etc. trebuie să devină semne reprezentative ale unui om sigur de
sine, pregătit să rostească o declarație de dragoste înfocată. Avem mai întâi o intrare ilustrativă pentru
condiția de îndrăgostit: „intră, se opreşte pe prag, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în
vârful picioarelor”. Urmează un gest important: „cade în genunchi”.

Indicii paraverbali, în schimb, se referă la modul de a vorbi, de a pronunţa, şi la tot ceea ce însoţeşte
vorbirea. Acestea sunt adeseori manifestări involuntare ale unor emoţii, ale unor stări de spirit, cum
ar fi, de exemplu, tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala ezitantă, suspinele,
tusea, dresul vocii, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii, etc.

Pe de altă parte, există elemente paraverbale bine orientate şi special utilizate de vorbitor pentru a face
comunicarea mai expresivă şi mai convingătoare. Printre acestea sunt tonul (mai ridicat sau mai
coborât, apăsat, exclamativ), așa cum își începe Rică declarația de dragoste, când „începe cu putere”. La
fel de important este și ritmul vorbirii (lent, rapid, sacadat, cadenţat), ceea ce se vede și din felul cum
decurge declarația de dragoste, o adevărată tiradă, pe nerăsuflate: „Sunt nebun de amor; da, fruntea
mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat”. Și la toate acestea se mai poate
adăuga rostirea specială a unor cuvinte sau secvenţe, intonaţia: fermă, sigură, rugătoare,
imploratoare, interogativă, cadenţată, indiferentă, cu un anumit timbru al vocii, care se dorește, se
înțelege, plăcut, convingător. Nu se poate ca spectatorul să nu perceapă aceste fluctuații ale vocii când
Rică exclamă pătimaș „Angel radios” sau când o imploră pe Veta: „Nu striga, madam …!”.
Am insistat mai mult asupra aspectelor nonverbale și paraverbale pentru că ele se confundă adesea și
pentru că uneori sunt la fel de importante, dacă nu mai importante decât cuvântul în textul dramatic,
unde reprezentarea pe scenă e fundamentală.