O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867

Studiul trebuia sa fie , împreună cu „exemplele de poezii mai bune” care îl

însoțeau în volumul de la 1867, cea dintîi adevărată antologie din literatura
noastră.Chiar dacă poeziile au fost alese și comentate în comun de către
junimiști, „publicațiunea întreagă este neîndoielnic opera lui Maiorescu. Explică el
însuși în prefață:
„Din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a
compune un volum, și dintr-o colecțiune de poezii frumoase a ieșit o critică de poezii
reale” - Prefața la ediția dintîi, în Critice, I, p.7.
Studiul în sine conține, deopotrivă, creația și negația, vorbește despre condiția
poeziei și neagă, implicit, producția poetică a trecutului. Cercetarea critic ă
rămâne o „antologie”, dar de versuri proaste, singura de până astăzi alcătuită de
un critic român. Ea nu este o adevărată antologie; este o operă de opoziție și de
vehemență negativă, o operă polemică, în care putem citi versurile cele mai
lamentabile din poezia secolului XIX, pe scurt, cea mai desăvârșită proză :
* Soarele vieții mele
Risipitoare de rele,
Tu ești,o! nimfă frumoasa
Ca Melita amoroasa.

A! Ce zic? Portretul tău

Singur e în stare, zău!
Ca să-mi insufle viață,
Nina,cînd nu ești de față.
* -Citatele din Critice, I, p.11 și urm.

Pe scurt, Maiorescu constată cu privire la poezia românească , în 1867, că

exemplele de poezii „mai bune” sînt așa de rare ăn comparație cu acelea de poezii
fără valoare, încât criticul trebuie să renunțe a reedita odată cu studiul și
antologia propriu-zisă.
Această antologie din 1867 cuprindea ,exceptând câteva scrieri ale junimiștilor
înșiși, poezii, în număr foarte restrâns, de Gr. Alexandrescu, V.Alecsandri,
D.Bolintineanu, A.Donici etc. ... -Poesia rumână. Cercetare critică urmată de o
alegere de poesii, Iassi, 1867. La atât se reducea, din punctul de vedere al lui
Maiorescu, poezia românească din 1867.Situație intolerabilă, pe care criticul î și
propune să o îndrepte cât mai repede. Cinci ani mai târziu, el publică Direcția nouă,
„inventând scriitori de care literatura română avea nevoie:
„Din norocire, o reacție salutară a spiritului noastru litarar se constată în producerile
ultimilor patru ani. Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se
caracterizează...”-Critice, I, p.158.
Scriitorii de care se leagă speranțele criticului în 1871 sunt V.Alecsandri,
M.Eminescu,
Samson Bodnărescu și alții de a doua importanță. În 1892, în 1908, el adaugă pe
Naum, Vlăhuță, Șerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T.Robeanu, Ascanio, A.C.Cuza,
Coșbuc, Veronica Micle ș.a.m.d.
Intuiția lui Maiorescu a văzut în Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale pe aceia
care vor deveni „marii noștrii clasici”. Și ei sunt, în 1871, „direcția nouă” ; sunt și
ei , cu alte cuvinte , „invenția lui Maiorescu”.

IN CONTRA DIRECȚIEI DE AZI ÎN CULTURA ROMÂNĂ