Aspecte edilitare şi urbanistice, în Argeşul

secolelor XIV-XVI

Adrian Stănilă
drd. – Universitatea din Bucureşti

Demne de precizat sunt atât limitele

cronologice, cât şi cele geografice, ale analizei de
faţă. Cronologic, tema lucrării se încadrează între
anii 1301 şi 1600, limite relative, de altfel, privind
conturarea unui oraş la Argeş şi contextul în care
aceasta începe să decadă funcţional.
Cronicile amintesc cum, după descălecarea la
Câmpulung (c. 1290), Negru Vodă a trecut la
întemeierea Argeşului şi, de aici, a tuturor oraşelor
şi târgurilor dintre Carpaţi şi Dunăre. Problema nu
este cine era acel Negru Vodă, ci dacă această
întemeiere a oraşului s-a produs, în chiar debutul
secolului al XIV-lea. Încă din secolul al XIII-lea
exista o aşezare la Argeş, însă aceasta nu împărţea
acelaşi amplasament cu viitorul oraş. Curtea de la
Argeş şi oraşul din apropierea ei se aflau la peste 2
km distanţă de vatra satului din secolul al XIII-lea.
Important este că, o dată cu apariţia Curţii, satul nu
a fost mutat, ci a continuat să funcţioneze, însă
urbanizarea acestuia s-a produs abia în momentul
contopirii demografice cu oraşul din zona Curţii.
Între 1324, data primei solii cunoscute pe care
Basarab I o primeşte la Argeş, şi 1359 (înfiinţarea
Mitropoliei Ungrovlahiei), aşezarea devenea una
complet urbană, pentru că, nicăieri, un cleric de
prim rang nu îşi avea sediul într-o zonă rurală. Nu
acelaşi lucru putem spune despre regii sau principii
vremii.
Limita 1600 este şi ea relativă. Oraşul începe
să decadă, atât funcţional, cât şi ca importanţă, încă
din vremea lui Neagoe Basarab (decedat 1521),
atunci când mănăstirii Argeş îi erau concesionate
posesiuni şi privilegii exclusiv urbane. Domnii au
continuat, însă, să menţină o Curte şi să ctitorească
biserici la Argeş. Momentul 1600 poate fi privit ca
dată fixă dacă îl punem în legătură cu înţelegerea
de către domni a dezavantajului defensiv al acestui
oraş, în faţa armelor de foc. În acest an, Mihai
Viteazul pierdea la Argeş 1 500 de ostaşi, răpuşi de
tunurile poloneze. Sursele nu precizează, însă, şi
câţi civili au pierit cu această ocazie.
Masacrul de la Argeş a fost posibil din cauza
amplasării geografice a Argeşului medieval. Situat
pe valea râului Argeş, la întâlnirea drumurilor care
veneau, prin Câineni de la Sibiu, prin Câmpulung
de la Braşov, prin Bucureşti şi Piteşti de la Giurgiu
(drum ce avea continuitate spre Tărnova), iar prin
Craiova şi Râmnicu Vâlcii de la Vidin, Argeşul era
înconjurat, din toate părţile de dealuri. Altitudinea
pieţei centrale a oraşului este astăzi 435 m, în raport
cu nivelul Mării Negre. În secolul al XIV-lea aceste
dealuri reprezentau un important avantaj defensiv,
ca şi râul Argeş (limita vestică) sau pâraiele ce
străjuiau oraşul la nord şi la sud. După
introducerea armelor de foc şi refacerea strategiilor
militare, potrivit acestui avantaj, la numai trei
secole distanţă, o Curte precum cea a Argeşului îşi
demonstra ineficienţa.
Oraşul secolelor XIV-XVI nu putea fi plasat
în chiar albia râului, ci pe un platou neinundabil,
aflat la poalele dealurilor. Configuraţia terenului a
făcut ca axa Argeşului medieval să nu urmeze exact
direcţia nord-sud, aşa cum percepem oraşul astăzi,
ci să fie rotită cu circa 30o spre NE – SV. Limita
nordică a oraşului era biserica din uliţa Olarilor şi
pârâul ce se numea atunci Valea lui Stanislav, iar
astăzi Valea Dicului. Biserica Mitropoliei
Ungrovlahiei, ctitorită de Vlad Dracul, urmată de
incinta mănăstirii Argeş, era situată în afara
oraşului, între aceasta şi oraş fiind atestat satul
Flămânzeşti. La sud avem ca limită cartierul
botuşarilor saşi, cu catedrala gotică (înlocuită apoi
de biserica ortodoxă Botuşari) şi pârâul numit
Valea Negrii. La est avem dealurile Argeşului
(dealul Chirca, Malul Ciorii, Malul Pietriş, dealul
Muscel, dealul Căuta), cu o diferenţă de nivel de cel
puţin 100 m faţă de piaţa centrală a oraşilui.
Această limită estică este, bineînţeles relativă,
pentru că diverse bresle (Rotari şi Subari) au fost
atestate toponimic ca habitând, în perioada
analizată, aceste dealuri. Limita vestică nu era albia
propriu-zisă a râului, ci râpa Argeşului (versantul
platoului), un mal înalt, accidentat artificial.
Trebuie să fi existat şi mai multe vaduri,
dincolo de râu aflându-se în Evul Mediu sate
precum Răzvad (cu sensul de Satul de dincolo de vad,
a nu se confunda cu Răzvad din judeţul
Dâmboviţa) - şi Marina.
Moşia stăpânită de comunitatea argeşenilor
în secolele XIV-XV se întindea mult departe de
aceste limite (până la 10 km, poate). Este vorba,
însă, de sate, terenuri agricole, păduri şi păşuni, ce
erau administrate de către orăşeni, dar nu puteau fi
incluse spaţialităţii urbane.

ASPECTE EDILITARE
Dintr-o diplomă acordată de regele Charles
Robert d’Anjou (1312-1342), la 26 iulie 1324,
magistrului Martin, comite de Sălaj, rezultă că
acesta din urmă fusese primit de mai multe ori în
solie la Argeş de către Basarab 1. Ca atare, la Argeş
deja funcţiona o Curte.
Basarab (1310-1352) avea să marcheze
pentru totdeauna evoluţia acestei aşezări,
transformând-o în reşedinţa unei regiuni
autonome, iar după lupta „de la Posada” (1330), în
însăşi Curtea unui principe independent
(samodărjavnyi). Chiar în anul celebrei bătălii,
Basarab şi Károly Róbert (1308 - 1342) au încheiat la
Argeş un armistiţiu (treuga)2. Investigaţiile
1
Documenta Romaniae Historica [D.R.H.], D. Relaţii între Ţările
Române, vol. I, (1222-1456), volum întocmit de Ştefan Pascu,
Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc,
Viorica Pervain, Bucureşti: Editura Academiei, 1977, doc. 15,
pp. 36-37.
2
D.R.H. D., vol. I, doc. 23, pp. 47-48. Cu această ocazie,
conducătorul valah plătea un cens vasalic de 7000 marci aur,
ceea ce ar reprezenta 1479 kg argint fin.
arheologice au evidenţiat, in diverse puncte ale
orasului, urme de incendiere ce ar putea data din
chiar perioada campaniei regale3, cunoscută în
istoriografie drept lupta „de la Posada”. După
marea confruntare ce a provocat incendierea
Argeşului, domnul s-a mutat la Câmpulung, însă,
nominal, reşedinţa argeşeană s-a menţinut4.
16 noiembrie 1336 – castrum Argyas – prima
mentiune documentara
1338 oraşul începea să se refacă, afişând o
nouă înfăţişare5. => locuinte
3
Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş 1200-1400. Asupra
inceputurilor Tarii Romanesti, Bucuresti, Editura Academiei,
1984, pp. 33, 143-147; Idem, Curtea domnească din Argeş,
probleme de geneză şi evoluţie, în “Buletinul monumentelor
istorice”, XL (1971), nr. 3, pp. 20-21. Vezi şi Laurenţiu Rădvan,
op. cit., pp. 342-343.
4
Laurenţiu Rădvan, consideră că Argeşul nu a fost părăsit de
Basarab, după cum nici Bucureştiul nu a fost părăsit în urma
asediului din 1473 al lui Ştefan cel Mare (vezi Laurenţiu
Rădvan, op. cit., p. 344). El omite însă, alături de incendierea
oraşului, necesitatea refacerii acestuia în contextul Ciumei
Negre. Această epidemie a produs o adevărată catastrofă la
Argeş, persistând şi după stingerea ei in celelalte regiuni ale
ţării (Valerian Marinescu, Pagini de istorie medicală din Curtea
de Argeş, în „Studii şi comunicări”, vol. IV, Curtea de Argeş,
1992, p. 157-160). Vezi şi Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale
Ţării Româneşti, Bucureşti: Editura Meridiane, 1974, p. 32;
Istoria medicinei româneşti, coord. Valeriu Lucian Bologa,
Editura Medicală, Bucureşti, 1972, pp. 82-84, 159-160.
5
Adrian Bătrâna, Lia Bătrâna, Locuinţe din veacul al XIII-lea şi
al XIV-lea de la Curtea de Argeş, în „Studii şi comunicări”, vol.
I, Curtea de Argeş, 1980, p. 23; Nicolae Constantinescu, Curtea
domnească din Argeş, probleme de geneză şi evoluţie, în loc. cit.,
 1350-1369 reconstruita Curtea
1359 – Mitropolia Ungrovlahiei. Primind
acordul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353;
1355-1363) şi chiar al basileului Ioannes V
Palaiologos (1341-1391), Nicola Alexandru îl aduce
la Argeş pe fostul mitropolit al Vicinei, Iachint6.
1365 revine Curtea
25 noiembrie 1369, primul document intern
emis vreodată la Argeş (datum in Argyas) 7.
1370 – a doua hereghie si a doua Mitropolie,
o data cu asocierea lui Radu. => intensificarea
circulatiei monetare
1397 – Mircea – mutarea capitalei
24 aprilie 1510, Vlad cel Tanar numeşte
oraşul cu denumirea sa de Curte (Dvor Arghiş),
deosebindu-l de curtea domnească de la
Târgovişte8.

pp. 20-21; vezi şi Istoria Românilor, vol. III, p. 581.

6
Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, vol.
IV, Scriitori şi acte bizantine, secolele IV-XV, publicate de
Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Şerban
Tanaşoca, Tudor Teotoi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982,
pp. 200-203.
7
D.R.H. B., vol. I, doc. 3, pp. 12-13; vezi şi Constantin Şerban,
Nicolae Moisescu, op. cit., anexa 10.
8
Ibidem, vol. II, (1501-1525), volum îngrijit de Ştefan
Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti: Editura
Academiei, 1972, doc. 68. pp. 142-144 („am scris la Curtea de
Arghiş”); vezi şi Constantin Şerban, Nicolae Moisescu, Curtea
de Argeş în documente, Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1980,
p. 13 şi anexa 19; Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 341.
 Cu toate că oraşul nu pare a fi fost întemeiat
de domnie, nici a fi depins exclusiv de proximitatea
Curţii, acesta nu ar fi cunoscut acelaşi nivel de
dezvoltare fără implicarea autorităţii si a persoanei
domnilor. În Argeşul secolelor XIV-XVI, ca şi în alte
oraşe domneşti, principii se prezentau, cu diverse
ocazii, mulţimii. În acele momente, rolul lor era
unul pur ceremonial. Obţinerea simpatiei şi
susţinerii din partea supuşilor era o necesitate pe
care domnia Valahiei nu o neglija. Alături de
Câmpulung. Argeşul a reprezentat un important
spaţiu de afirmare a comportării ceremoniale a
domnilor. Prin calitatea lor de prime oraşe
dinastice, acestea formau opinia şi sentimentul
public al valahilor, în privinţa persoanei domneşti.
=> nunti, incoronari, inmormantari.
O uriaşă masă de populaţie, cu ocazia
sfintirii Manastirii Arges. Însuşi domnul afirma:
„Am chemat la sfinţirea bisericii toată ţara noastră [...]
cu prilejul cărei sfinţiri să putem vedea mai uşor
înaintea noastră pe toţi supuşii”9 pentru a „putea să
cercetăm în scurt oştile noastre”10, in perspectiva unei
coaliţii antiotomane, „şi-i dărui pe toţi [...] câţi li se
cădea milă le deade”11.
9
Gavriil Protul, op. cit., în loc. cit., pp. 95-97; vezi şi Nicolae
Moisescu, Curtea de Argeş. Micromonografie, Muzeul municipal
Curtea de Argeş, 1998, pp. 30-31.
10
Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Vălenii de
Munte: Tiparul Datina Românească, 1932, p. 181; vezi şi
Istoria Românilor, vol. IV, p. 416.
11
Gavriil Protul, op. cit., apud Manole Neagoe, Curtea de Argeş,
Bucureşti: Editura Tineretului, 1968, p. 122.
 Vizite si rezidente domnesti:
- secolul XIV: 7 domni, toti avand legatura
cu Argesul
- secolul XV: 14 domni, 6 viziteaza Argesul
(Mihail, Dan II, Basarab II, Vlad Dracul, Vlad
Tepes, Basarab cel Tanar Tepelus)
- secolul XVI: 25 domni, 10 vizite si
rezidente (Radu cel Mare, Vlad cel Tanar, Neagoe,
Radu de la Afumati, Vlad Vintila, Radu Paisie,
Mihnea Turcitul, Petru Cercel, Mihai Viteazul.

Limitari comerciale:
20 ianuarie 1368, Vladislav Vlaicu acorda
negustorilor braşoveni un privilegiu, scutindu-i de
majoritatea vămilor ce se plăteau în oraşe şi târguri
6 şi 25 august 1413, Mircea cel Bătrân întărea
vechiul privilegiu comercial
21 noiembrie 1421, Radu II Prasnaglava
întărea privilegiile comerciale ale braşovenilor
10 noiembrie 1424, Dan II permitea
orăşenilor din Târgovişte să facă negoţ în toată ţara,
platind vama numai către oraşul de origine12
1431, atat Dan II, cat si Vlad Dracul innoiau
privilegiul comercial al Brasovului

12
D.R.H. B. Ţara Românească, vol. I, (1247-1500), întocmit de P.
P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti: Editura
Academiei, 1966, doc. 55, p. 109; D.R.H. D., vol. I, doc. 144, pp.
233-234.
 8 aprilie 1437, Vlad Dracul reînnoia vechiul
privilegiu comercial al Braşovului13, confirmându-l
la 7 august 144414

Perceptii princiare asupra comunitatii

urbane
La 25 noiembrie 1369, Vladislav Vlaicu
poruncea „tuturor credincioşilor săi, orăşenilor,
poporului şi oaspeţilor de orce neam sau limbă ar fi, care
ţin de ritul şi obiceiul sfintei biserici romane, aflaţi în
ţara Transalpina” să primească cu cinste pe
locţiitorul episcopului de Kolacsa. De asemeni,
domnul porunceşte „tuturor castelanilor, comiţilor,
juzilor şi celorlalţi dregători ai noştri” să nu producă
nici o opoziţie, ci să îl trateze pe acesta cu
bunăvoinţă15. Prin tipologia sa juridică, dar şi prin
implicaţiile pragmatice, documentul nu este numai
o poruncă, fiind conceput ca un privilegiu.
În 1374, papa Gregorius XI (1370-1378)
aprecia că la Argeş poate fi înfiinţată o episcopie
catolică, care a şi început să fiinţeze la 9 mai 138116.
13
Ibidem, doc. 243, pp. 340-341; doc. A, pp. 463-464.
14
Ibidem, doc. 275, pp. 383-384.
15
D.R.H. B., vol. I, doc. 3, pp. 12-13; D.R.H. D., vol. I, doc. 56,
pp. 98-99; Constantin Şerban, Nicolae Moisescu, op. cit., anexa
10; vezi şi Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 345.
16
Canonie Auner, Episcopia catolică a Argeşului, în “Revista
catolică”, III (1914), p. 439; Nicolae Iorga, Istoria bisericii
româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a,
Bucureşti: Editura Ministerului de Culte, 1929, p. 66; vezi şi
Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti,
Bucureşi: Editura Meridiane, 1974, p. 196; Laurenţiu Rădvan,
La aceasta data, papa Urbanus VI (1378-1389)
înfiinţa la Argeş prima Episcopie Catolică din Ţara
Românească, dependentă Arhiepiscopiei de
Kalocsa. Primul episcop catolic de Argeş era
desemnat Nicolaus Antonius, din ordinul
Predicatorilor . Această acţiune a Scaunului
17

Pontifical nu ar fi putut fi transpusă practic dacă nu

avea acordul domnitorului muntean din acea
vreme, Radu I.
18 septembrie 1533, Vlad Vintilă de la
Slatina adresa o poruncă orăşenilor din Argeş,
Piteşti şi Râmnic, cerându-le să înştiinţeze
negustorii ce urmau să treacă cu marfă pe la Vidin
că vama acestui vad se plăteşte către mănăstirea
Tismana18
22 noiembrie 1525, Radu de la Afumaţi
întărea mănăstiri Argeş întreg satul Flămânzaşti 19,
fostă stăpânire comună a orăşenilor cu Mitropolia.
Se pare că orăşenii „au schimbat de bună voia lor” şi
Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea,
Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004, p.
345.
17
Canonie Auner, Episcopia catolică a Argeşului, în “Revista
catolică”, III (1914), p. 439; Nicolae Iorga, Istoria bisericii
româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a,
Bucureşti: Editura Ministerului de Culte, 1929, p. 66; vezi şi
Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti,
Bucureşi: Editura Meridiane, 1974, p. 196; Laurenţiu Rădvan,
op. cit., p. 345.
18
D.R.H. B., vol. III, (1526-1535), volum întocmit în cadrul
seminarului de paleografie slavă condus de Damaschin Mioc,
Bucureşti: Editura Academiei, 1975, doc. 168, pp. 271-272.
19
D.R.H. B., vol. II, doc. 249, pp. 464-465.
au primit în compensaţie Partea Sasului şi
Muscelul, cumpărate de Neagoe Basarab de la fii
lui Badea Cotescu, pentru 6 000 asprii20.
7 iulie 1544 Orăşenii au avut pâră şi din
partea mănăstii Bistriţa, pentru încălcarea hotarului
satului Stroieşi. „Şi au rămas argeşenii de lege cu grea
urgie”, în faţa lui Radu Paisie 21.
Unic si reprobabil proces de vrajitorie care
implica, indirect, comunitatea urbana. Înainte de 7
iulie 1586, jupâniţa Neacşa, soţia logofătului Ion
din Iaşii de Jos (astăzi Valea Iaşului), fusese acuzată
public de vrăjitorie „dinaintea tuturor orăşenilor de la
Argeş”. Acuzatoarea era nepoata jupâniţei, soţie a
preotului Badea. Cu toate că preotul în cauză era
rudă a domnului, Mihnea Turcitul intervenea şi îl

20
Ibidem, vol. V, (1551-1565), volum întocmit de Damaschin
Mioc şi Marieta Adam Chiper, Bucureşti: Editura Academiei,
1983, doc. 196, p. 212; vezi şi Ion Ionaşcu, Din relaţiile
mănăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni, în „Revista
istorică română”, XIV (1944), fasc. IV, Bucureşti, pp. 458-465.
Pavel Chihaia confundă, însă, Partea Sasului (moşie situată la
nord-est de mănăstirea Argeş, la poalele dealului Căuta) cu
Valea Sasului, asociind-o greşit moşiei Zigonenilor (vezi Pavel
Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti:
Editura Meridiane, pp. 48, 53-54) Este urmat, în aceeaşi
greşală, de Laurenţiu Rădvan (Laurenţiu Rădvan, op. cit., p.
349).
21
D.R.H. B., vol. IV, (1536-1550), volum întocmit în cadrul
seminarului de paleografie slavă condus de Damaschin Mioc,
Bucureşti, Editura Academiei, 1981, doc., 164, pp. 201-202;
vezi şi Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 351. Contopirea de moşie
nu se putea produce decât la limita dintre cele două hotare, în
Muchea Strâmbei, pomenită de document.
alunga pe acesta din Iaşii de Jos, împreună cu
preoteasa sa, fiind convins că are de-a face cu o
acuzaţie falsă22.

Oraşul avea sigiliu propriu. Cel mai vechi

sigiliu păstrat era ataşat unui document din 24
februarie 1632. Acesta era reprezentat de un vultur
bicefal cu zborul în sus, însoţit fiind de legenda „†
Făcut acest sigiliu de la Arghiş”. Pe act semnau, ca
martori, judeţul oraşului, Stanciu, împreună cu cei
12 părgari23. Sigiliul trebuie să fie mult mai vechi.
Pecetea oraşului, astăzi pierdută, se găsea şi pe un
act emis de judeţul Argeşului la 155224.
La 7 ianuarie 1522, scriind sibienilor,
Teodosie (1521-1522) îl trimitea în solie la aceştia
pe „kir Iosif”, egumenul mănăstirii Argeş25. Se pare
22
Documente privind istoria României [D.I.R.] B. Ţara
Românească, veacul XVI, vol. V, (1581-1590), redacror
responsabil Mihail Roller, Bucureşti: Editura Academiei, 1952,
doc. 260, pp. 247-249.
23
D.R.H. B., vol. XXIII, (1630-1632), întocmit de Damaschin
Mioc, Bucureşti: Editura Academiei, 1969, doc. 332, p. 517;
Constantin Şerban, Nicolae Moisescu, op. cit., anexa 31.
24
D.R.H. B., vol. V, doc. 17, pp. 21-22. Pentru aprofundarea
problemei ce priveşte evoluţia stemei şi sigiliului oraşului
Argeş, vezi şi Dan Cernovodeanu, Evoluţia stemei Argeşului, în
„Studii şi comunicări”, vol. IV, Curtea de Argeş, 1992, pp.
145-153.
25
Grigore C. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din
Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul,
Bucureşti: Cartea Românească, 1931, p. 265; vezi şi Constantin
Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova, a. 1324-1881, vol. I, secolele XIV-XVI, Bucureşti:
ca, la acea data, Manastirea era complet implicata
in administrarea orasului.
Pârcălabul judetului Argeş („Dumitru
pârcălab”) este menţionat într-un act emis de Radu
de la Afumaţi. Acesta judeca o pricină „în loc de
vornic za Arghiş”26. => implicare directa in
administrarea orasului.

ASPECTE URBANISTICE
Oamenii Evului Mediu erau mult mai
religioşi decât omul actual. Tot ceea ce se întâmpla
în acele vremuri era transpus sau interpretat
simbolic. Comparativ cu oamenii antichităţii care
aveau conştiinţa vastei spaţialităţi (Imperio
terestrum) şi a timpului istoric, medievalii preferau
raportarea la spaţialitatea fixă (axis) şi timpul mitic
(dinastic27). Pentru ei, modelul urban era
Ierusalimul, privit ca centru al lumii (Axis mundi)28.
Medievalii sunt şi cei care privesc spaţiul
prin raportare la comunitate, comparativ cu
civilizaţiile antice care îl percepeau, exclusiv, în
raport cu natura locului. Aplicată comunităţilor
umane, noţiunea medievală de axis/ axios le

Editura Enciclopedică, 2001, pp. 148-149.

26
Ibidem, doc. 60, pp. 102-103; vezi şi Laurenţiu Rădvan, op.
cit., p. 347.
27
Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 369.
28
“Sa nu juraţi nicidecum […] pe Ierusalim, fiindcă este cetate a
marelui Impărat”. (vezi Matei V: 34-36, în Biblia, p. 999).
desemnau pe acestea drept demne, potrivite, vrednice
pentru un anumit scop29.
In atare condiţii, întemeierea oraşelor nu mai
pornea de la incintă (Ab urbe condita) ci de la axă.
Potrivit lui Robert Sebatino Lopez, planul
urbanistic al majorităţii oraşelor medievale se
dezvolta în jurul unei cruci ce avea la fiecare capăt
câte o biserică30. Verificând această teorie, observăm
că direcţia longitudinală a Argeşului medieval era
dată de catedrala gotica (menţionată în 1381,
succedată de Biserica Botuşari) şi biserica din uliţa
Olarilor (anterior bisericii actuale). Latitudinal,
axisul urban era mărginit de bisericile Sfântul
Nicolae Domnesc şi Sân Nicoară. La întâlnitea celor
două linii geografice, se afla centrul oraşului sau
piaţa, străjuită de giudecie şi tavernă31. Interesant
este şi faptul că intersecţia axelor Argeşului este
complet perpendiculară. Ar putea exista
posibilitatea, încă nedemonstrată, ca toate cele
patru biserici menţionate să fie ctitorii domneşti. Pe
tot parcursul secolelor XIV-XVI, limita nordică a
oraşului era un pârâu ce trece la nord de biserica
Olari şi numit, în secolul XVI, Valea lui Stanislav.
29
Vezi, în acest scop, Elisabeta Negrău, op. cit., p. 122.
30
Robert Sebatino Lopez, The Crossroads Within the Wall, în
The Historian and the City, ed. Oscar Handlin şi John Burchard,
Cambridge M. I. T. Press and Harvard University Press, 1963,
pp. 27-31.
31
vezi Laurenţiu Rădvan, op. cit., pp. 18-25. Cercetările
arheologice efectuate până acum la Argeş nu au putut elucida
probleme precum amplasamentul exact al primăriei şi al
tavernei sau specificul lor arhitectural.
Mănăstirea Argeş era, aşadar, situată în afara
oraşului.

N biserica „Radu 1377- Plan bizantin

din uliţa Vodă şi 1380 de tipul
Olarilor doamna bisericilor
Ana” navă
S catedrala Papa 9 „o superbă
gotică Urbanus mai catedrală
VI 1381 gotică”
E capela Radu I 1377- Plan
Sân 1383 dreptunghiular
Nicoară
V Biserica Basarab + 1352- Cruce greacă
Sfântul Nicola 1369 înscrisă
Nicolae Alexandru
Domnesc +
Vladislav
Vlaicu

Alături de aceste biserici, în Argeşul

secolului XIV mai exista o biserică ortodoxă,
realizată din lemn pe o fundaţie din piatră, în stil
bulgăresc32. Aceasta a fost localizată în Valea
Târgului, pe amplasamentul actualei biserici Sfinţii
Îngeri, dar nu pare a fi fost ctitorie domnească.

15 august 1439 – Mitropolie Vlad Dracul

32
Valerian Marinescu, Date cu privire la apariţia şi dezvoltarea
oraşului Curtea de Argeş, în „Studii şi comunicări”, vol. III,
Curtea de Argeş, 1990, p. 74.
 15 august 1517 – Manastirea Arges

Spital
La 24 iulie 1523, Vladislav III dăruia bolniţei
Simidreani şi adăpostului de călători al mănăstirii
Argeş „toată căşăria [darea de brânză, privilegiu
domnesc], oricât se va alege din judeţul Pădureţ” 33.

Cimitire:

Mori si poduri
La 14 aprilie 1597, Mihai Viteazul întărea
negustorului argeşan Necula dreptul de proprietate
asupra unor posesiuni situate în oraş („o vatră de
casă”, „un ogor lângă casa lui, unde îi este grajdul”, „o
moară cu două roţi şi cu ocină în jurul morii”, „o vatră
cu casă lângă râu”, „o casă cu loc în jurul ei” şi 18 ocini
de livadă) şi în satele apropiate Cerboreni [astăzi
Cerbureni] (“o livade cu grădină” şi o altă livadă) şi
Brăteşti (”ocină o livadă”), pe care acesta le
cumpărase cu 12 110 aspri. De asemeni, lui Necula
îi era concesionat dreptul de a construi şi stăpâni
un pod peste râul Argeş, „de la moara Vucoaiei, până
la vadul Gherghinei”34. Menţiunea impresionantei
33
Ibidem, doc. 218, pp. 418-419; Constantin Şerban, Nicolae
Moisescu, op. cit., p. 18; vezi şi Valerian Marinescu, Cât ţine
legenda şi cât ţine adevărul despre bolniţa Simidreani-Flămânzeşti
din Curtea de Argeş, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12/1969,
pp. 899-908.
34
Ibidem, vol. VI, (1591-1600), redacror responsabil Mihail
Roller, Bucureşti: Editura Academiei, 1953, doc. 277, pp. 261-
262; D.R.H. B, vol. XI, doc. 223. pp. 295-297; Constantin
moşii cumpărate de Necula este esenţială pentru
reconstituirea istorică a activităţilor economice din
Argeş, la sfârşitul secolului al XVI-lea. În plus,
numeroasele vânzări de livezi, contractate pentru
sume modice (între 60 şi 100 aspri), ne atenţionează
privind contextul istoric al unei calamităţi
naturale35.

Fantani + captarea apei pe conducte de

olane

Ulite si biserici de breasla

Botuşari (in semicerc), Olari (prima ulita
pietruita din Tara Romaneasca), Rotari, Subari,
Şelari, Chivărari, Cojocari (pe coline), Dogari (in
apropierea raului),

Şerban, Nicolae Moisescu, op. cit., p. 17; vezi şi Elena

Teodorescu, op. cit., în loc. cit., pp. 73-74.
35
Este vorba despre invazia turco-tătară în Ţara Românească,
din 1595 (Diego Galán, Relaţia expediţiei lui Sinan paşa în Ţara
Românească, în Călători străini despre Ţările Române, vol. III,
îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 532-533; Filippo Pigafetta, Către
Belisarie Vinta, cancelarul Marelui Duce de Toscana, în loc. cit.,
pp. 548), urmată de foamete şi ciumă (1595-1598). Vezi, în
acest sens, şi Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii
apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României până la
1800, Bucureşti: Silex, 1993, pp. 22, 46, 58.
 1582 – document bizantin atesta prin
„drumul bazarului” un targ ce isi desfasura
activitatea la confluenta Vaii Targului cu raul
Arges.

Giudecie si carciuma neidentificate precis.

Fortificatii.