LUPTELE PURTATE DE ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI,

ASPECTE LEGATE DE ORGANIZAREA ARMATEI, DE STRATEGIE ŞI

TACTICA BĂTALIILOR LUI MIHAI VITEAZUL

I. PRINCIPALELE RĂZBOAIE DE APĂRARE PURTATE DE ROMÂNI

ÎN SECOLELE XIV-XVI

Marile victorii obţinute în de cursul celor trei secole de lupte aprige duse de
poporul roman s-au datorat patriotismului fierbinte si eroismului legendar de care
au dat dovadă toţi cei chemaţi la arme. Totodată, aceste victorii au fost rezultatul,
într-o măsură însemnată, şi însuşirilor militare deosebite de care au dat dovadă mai
mulţi voievozi şi comandanţi de oşti din Valahia şi Moldova. Cunoaşterea legilor
ducerii războiului în acele vremuri a făcut ca mulţi din comandanţii oştilor române
să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate cu totul aparte care i-a ajutat să
găsească şi să folosească pe câmpul de bătălie a celor mai originale şi mai eficiente
metode şi mijloace de lupta. La baza unor asemenea metode, a unor procedee
tactice aplicate de oşti1e muntene şi moldovene in secolele XIV-XVI au stat, de
bună seamă, anumite tradiţii anumite obiceiuri sau obişnuinţe străvechi. La acestea
s-au adăugat altele noi, rod al gândirii militare a conducătorilor de oşti şi a maselor
populare, generate de noile condiţii social-economice în cadrul cărora se ducea
războiul. În asemenea împrejurări, nu rareori oştiri duşmane numeroase şi temute
s-au întors cu capete plecate şi cu rândurile mult subţiate acolo de unde au venit.

1.1. BĂTĂLIA DE LA POSADA

După cum se ştie, Carol Robert, regele Ungariei, vrând să nu-şi piardă
stăpânirea asupra teritoriului Ţării Româneşti care se constituise ca stat feudal de-
sine-stătător, s-a năpustit, în anul l330, în fruntea unei numeroase oştiri cu scopul
de a prinde sau înlătura pe Basarab I, primul domnitor al Valahiei şi în felul acesta
să aducă poporul român aflat la sud de Carpaţi Meridionali la starea de ascultare şi
supunere faţă de coroana regala ungară. Voievodul roman nu s-a lăsat însă
impresionat nici ameninţările trufaşului rege ungar, nici de tăria oştirii sale.
Basarab I după ce şi-a retras în mod deliberat oastea din fata inamicului şi după ce
a pustiit drumul şi regiunea prin care înaintau oştirile, le-a atras pe acestea intr-un
defileu îngust dinainte ales şi întărit. Sub ploaia de săgeţi şi a ava1anşelor de
bolovani şi trunchiuri de copaci care se prăvăleau necontenit asupra ei, oastea
regelui ungar a suferit o înfrângere zdrobitoare.

1
 1.2. BĂTĂLIA DE LA ROVINE
În lupta de la Rovine din anul 1394, Mircea cel Bătrân s-a dovedit un mare
strateg şi un abil tactician. Mărturiile contemporane atesta ca voievodul român a
adoptat o tactică iscusita pentru a înfrânge puternica oaste otomană condusa de
Baiazid I. Cronicarul L. Chalcocondil remarcă că după ce ,,cu multă grijă si-au
pus la adăpost in munţii Braşovu1ui, femeile şi copiii”, Mircea a atras oastea turcă
într-un teren accidental care permitea însă oştilor romane o bună manevrare a
forţelor inamice. După o luptă îndârjită oştirea lui Mircea cel Bătrân a obţinut o
remarcabilă victorie, coloanele otomane fiind nevoite să se retragă în grabă de pe
teritoriul Tării Româneşti.

1.3. CAMPANIA DIN ANUL 1444

Un remarcabil reprezentant al tradiţiilor militare româneşti la mijlocul
secolului al XV-lea a fost voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara. După ce în
anul 1442 a zdrobit armata otomană lângă Sibiu, el a conceput planul strategic al
campaniei anului 1444 care a culminat cu bătălia de la Varna. Primele acţiuni de
lupta an fost conduse de Iancu de Hunedoara, după ce dispozitivul oastei aliate
fusese stabilit în urma sfaturilor sale. Desfăşurarea bătăliei, după concepţia şi
planurile lui Iancu de Hunedoara, ar fi dat probabil câştig de cauză armatei aliate
dacă n-ar fi intervenit mândria unor nobili care 1-au convins pe regele Ungariei, ce
se afla in fruntea trupelor aliate, să-i atace pe turci cu escadroanele formate de ei.
Acest atac necugetat, pe care Iancu a încercat să-1 oprească, s-a soldat cu moartea
regelui, demoralizarea şi împrăştierea armatei.

1.4. CAMPANIA DIN 1462

După relatarea lui Constantin Mihailovici din Ostraviţa, participant ca
ienicer la campania din 1462, se poate constata că voievodul Vlad Tepeş (1456-
1462), a condus efectiv oastea munteană de la începutul ostilităţilor şi până la
sfârşitul lor. Vlad Tepeş a dirijat călărimea munteana care a încercat să-i oprească
pe turci pe malurile marelui fluviu, a supravegheat şi hărţuit înaintarea turcilor, a
condus, personal vestitul atac de noapte dat asupra taberei turceşti.
În faţa unui inamic, a cărui armată era considerată ca cea mai puternică de la
cucerirea Constantinopolului, Vlad Tepeş concentrează toate forţe1e pe care ţara
putea să i le pună la dispoziţie, poruncind ridicarea la marea oastei celei mari. Cu
toate acestea, disproporţia numerică, copleşitore defavorabilă oastei muntene, îl
determină pe Vlad Tepeş să adopte în timpul războiului din vara anului 1462
metodele de luptă tradiţionale în astfel de ocazii, întrebuinţate cu succes încă de pe
vremea lui Mircea cel Bătrân.
Pe un drum sistematic pustiit cale de trei zile de mers de la Dunăre spre
nord, primând necontenit riposta hotărâtă a unei apărări active şi lovită adesea de
atacuri surprinzătoare, oastea otomană şi macină treptat capacitatea ofensivă.
Sesizând demoralizarea care cuprindea armata sultanului Mahomed al II-lea (1451-
1481) pe măsura ce campania se prelungea, Vlad Tepeş pregăteşte invadatorului
prive1iştea dezolantă din faţa Târgoviştei voit pustiită o pădure de ţepi în care erau

2
traşi numeroşi turci. Aceasta demoralizează complet armata cuceritorului
Constantinopolului.
Mijloacele şi procedeele de luptă ale românilor în secolele XIV-XVI erau
retragerea populaţiei din calea năvălitorului şi adăpostirea ei în munţi, incendierea
proviziilor şi pustiirea teritoriului pe căile de acces ale acestuia, o retragere pe
aliniamente dinainte alese, întreruptă de puternice şi neaşteptate contraatacuri etc.
— s-au dovedit a fi singurul mod de luptă capabil să dea câştig de cauză oştilor
ţărilor române in sângeroasele încleştări cu armate puternice şi bine instruite.
Domnitorii ţarilor române, conducători ai oştilor acestora (ajuta de comandanţii
cetelor pe care le aveau în subordine), iniţiatori şi totodată executanţi ai felului de
luptă pe care am căutat să-l schiţăm, ridică. fără îndoială gândirea militară
românească pe una din treptele de frunte ale artei militare a timpului.

1.4. BĂTĂLIA DE LA VASLUI 1475

Tactic lupta de la Vaslui a fost gândită şi condusă de Ştefan cel Mare.
Voievodul a ales un loc care să suplinească inferioritatea numerică a oastei sale, a
făcut întăriri care să sprijine rezistenţa oastei moldovene pe valea Bârladului, a
amplasat artileria în chip ingenios, şi-a distribuit forţe1e în aşa fel încât să poată
realiza o bună apărare, având totodată posibilitatea atacului de flanc a lăsat să se
desfăşoare lupta între avangarda trupelor turceşti şi corpul moldo-secuiesc,
măcinând capacitatea ofensivă a adversarului, pentru a porunci apoi atacul simulat
în flancul stâng al oastei turceşti. În momentul în care turcii se pregătiseră să facă
faţă acestui atac, Ştefan însuşi conduce oastea moldovenească care loveşte din
spate şi flanc oastea inamică, dezorganizând-o şi punând-o în derută. Campania din
1475, cea mai dificilă prin amploarea ei, prin problemele complexe de strategie pe
care le-a ridicat, a fost câştigată de Ştefan cel Mare.

1.5. RĂZBOIENI (VALEA ALBĂ) 1476

Deşi Ştefan cel Mare a pierdut lupta de la Valea Albă, aceasta nu s-a
transformat într-un dezastru militar, ci a fost un mijloc de a frâna înaintarea
turcească, de a-i forţa pe sultanul Mahomed al II-lea să fie prudent. Si când nimeni
nu mai credea în salvarea ţării, voievodul moldovean a intrat în acţiune cu oastea
refăcută, 1-a hărţuit necontenit pe duşman, pe care pierderile de oameni, lipsa
hranei, teama de ajutoarele care-i veneau lui Ştefan 1-au determinat să părăsească
Moldova. Eforturile întregii ţări, dirijate cu înţelepciune, prudenţă şi talent au dus
în anul 1476 la salvarea Moldovei.

1.6. LUPTA DE LA SUCEAVA ÎMPOTRIVA REGATULUI

POLONO-LITUANIAN
În 1497 Moldova este ob1igată să înfrunte forţele militare ale regatului
polono-lituanian. Şi de data aceasta Ştefan cel Mare dă dovada calităţilor sale
excepţiona1e ca strateg şi tactician.

3
 1.7. CAMPANIA DIN ANUL 1538
În campania din 1538, voievodul Petru Rareş aplicând principiile tactice ale
înaintaşi1or săi si îndeosebi cele ale lui Ştefan cel Mare, a ars câmpurile şi satele
din calea năvălitorilor a închis locurile obligate de trecere şi s-a pregătit să reziste
intr-o poziţie întărită. undeva in apropiere de Botoşani şi în cetăţile ţării, sperând
că turcii, lipsiţi de cele necesare traiului şi mereu hărţuiţi de cetele lui Rareş, se vor
vedea siliţi să se retragă înainte de venirea iernii. Numai trădarea unei părţi a marii
boierimi care a pactizat cu turcii a făcut ca planul domnitorului să nu fie aplicat.

1.8. CAMPANIA DIN ANUL 1574 CONDUSĂ DE IOAN VADĂ CEL

VITEAZ
Ioan Vodă cel Viteaz a demonstrat şi el in timpul luptelor din 1574 calităţile
unui mare comandant. El a organizat politic şi militar lupta Moldovei împotriva
jugului otoman. Este pentru ultima dată când ,,ţara”, adică oastea cea mare din
Moldova, în rândurile căreia intrau toţi ţăranii, joacă un rol important pe câmpul de
luptă. Nevoit să înfrunte un inamic ce putea alinia pe câmpul de luptă. un număr
mult mai mare de luptători decât cel de care dispunea oastea Moldovei, Ioan Vodă
a1cătueşte, cu mult migală, planul campaniei din 1574. Modul în care s-au
desfăşurat primele acţiuni militare arată. că voievodul moldovean a căutat să
suplinească disproporţia numerică ce-ii dezavantaja, pe de o parte, prin rapiditatea
şi surpriza acţiunilor întreprinse, pe de altă. parte, prin folosirea cu maximum de
eficacitate în timpul luptei a gurilor de foc de care dispunea. La Jilişte el este acela
care dirijează mişcările diferitelor corpuri de oaste şi câştigă o victorie deplini.
Manevrele efectuate după Ji1işte, succesele obţinute in faţa unor corpuri de oaste
turco-tătare care încercau să se concentreze ilustrează abilitatea de mare strateg a
voievodului moldovean. La Roşcani. el se hotărăşte să accepte lupta. Cu toate că
este trădat încă din primele clipe, voievodul dovedeşte o excepţională tărie de
caracter şi conduce toată ziua, cu o artă desăvârşită, diferitele episoade ale bătăliei,
fiind întotdeauna acolo unde prin exemplul său putea însufleţi lupta pe viaţă şi pe
moarte pe care o purta oastea moldoveană.

În concluzie secolele XIV-XVI reprezintă o epocă de glorie militară în

istoria poporului român. În luptele pentru libertate şi independenţă oştile din
Valahia şi Moldova, având în frunte străluciţi comandaţi, au repurtat victorii al
căror răsunet a depăşit hotarele ţărilor româneşti.

4
 II. ORGANIZAREA ARMATEI, STRATEGIA ŞI TACTICA
BĂTĂLIILOR LUI MIHAI VITEAZUL

În tot secolul al XVI-lea, şi mai ales in a doua sa jumătate, vechea organizare a

armatei româneşti a suferit modificări esenţiale.
Trăsătura caracteristică a acestei perioade a constat în aceea că puterea
militară ,,bazată pe pedestrimea de ţărani liberi şi cavaleria de mici nobili” a fost
treptat înlocuită ,,cu armata de mercenari”, pe care puterea centrală a opus-o oştilor
feudale.1

2.1. ORGANIZAREA

Perioada domniei lui Mihai Viteazul înregistrează şi din punctul de vedere al

organizării armatei transformări substanţiale. Armata era formata din corpul
slujitorilor, alcătuit din călăraşi şi dorobanţi. Călăraşii erau ostaşi călări, in timp ce
dorobanţii erau pedeştri. Cel dintâi proveneau din ţărani liberi, care slujeau
domniei în schimbul scutirilor fiscale. Drabanţii sau dărăbanţii numărau in anul
1599 mai mult de 6 000.2 Din aceste date rezultă că corpul slujitorilor depăşea cifra
de 10 000 de oameni. Durata serviciului militar pe care erau ob1igaţi să-l presteze
slujitorii, cu rândul, era de trei luni pe an. Mihai Viteazul a trebuit să facă apel in
afară de slujitori şi la mercenari, care dovedeau o mai mare pricepere in mânuirea
armelor de foc. După unele informaţii ar fi avut până la 23 000 de mercenari.3
Astfel, cea de-a doua mare parte a armatei Ţării Româneşti în timpul lui Mihai
Viteazul au format-o mercenarii sau lefegiii.
Conducătorii acestor oşti locale erau ca şi până acum marii boieri din
ţinuturile respective, care aveau dregătorii de la domn. Ei nu mai comandau însă
aceste unităţi în calitate de boieri, ci de comandanţi militari, care corespundeau
împărţirilor administrative în care aveau funcţia de dregători locali ai domniei. În
timp de război baza oştirii ţării o forma slujitori. Pentru a asigura ostaşi necesari
Mihai Viteazul a organizat pentru prima oară în istoria armatelor feudale
româneşti un corp de ,, recrutori ”, care să cheme locuitori la oaste.

1
1. Istoria României, vol. II, p. 770
2
2. N. lorga, Documente nouă, în mare parte româneşti, relative la Petru Şchiopul şi Michaiu Viteazul, An. Acad.
Rom., Mem. sect. ist., S. II, t. XX, Bucureşti, 1897-1898, p. 468-469.
3
3. Ibidem, p. 468; Hurmuzaki, III-1, p. 431.

5
 Oastea de ţară a avut totuşi cuvânt greu de spus în primele lupte împotriva
turcilor. După anul 1596 însă poziţiile ei au fost preluate rapid de armata de
mercenari, care a ajuns spre sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul forţa principală
de luptă. Constituită în mod regulat din anul 1597, oastea de mercenari a domnului
roman avea un efectiv care, în mod obişnuit, nu a depăşit 14 000 de oameni.
Datorită greutăţi1or întreţinerii unei astfel de oşti mercenare şi faţă de
continua decădere a ,,oastei de ţară”, domnitorul au simţit nevoia creării unei noi
categorii de luptători, care să nu pună atâtea prob1eme băneşti, dar care să poată
suplini cel puţin în parte nevoile de mercenari. Soluţia a fost găsită prin micşorarea
sau scutirea totală de impozite a micilor proprietari de pământ care mergeau spre
sărăcie, în schimbul obligativităţii serviciului militar. Ei erau în majoritate
organizaţi în bresle privilegiate, în calitate de subalterni ai marilor dregători.
În concluzie, sub raport organizatoric, armatele române au evoluat de la cele
formate prin ridicarea în masă a ţăranilor la armate alcătuite mai ales din
mercenari şi anumite categorii privilegiate, cărora li se adaugă, uneori, un număr
de ţărani slab înarmaţi.4
În ceea ce priveşte armata lui Mihai Viteazul, putem spune că a cunoscut sa
trei faze:5
4
N. Iorga, Istoria Armatei Româneşti, vol. I, p. 359; de asemenea, Ureche Vornicul, în cronica sa, arată clar
categoriile de luptători din care se compuneau la sfârşitu1 secolului al XVI-lea oştirile române: ,,(1592) Aron
Vodă… au dat ştire ţării să se strângă şi el fără zăbavă au ieşit cu curtea şi cu lefegiii săi.” (Letopiseţu1 Tării
Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediţia Const. Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 263).
5
5. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ed. 1936, p. 65.

6
- prima, care durează până la finele anului 1596, în care armata era formată din
oastea de ţară, haiduci, mercenari, ajutoarele ardelene şi slujitori;
- a doua, de la 1597 până la 1600, când avem de-a face cu o armată de mercenari şi
un număr spori de slujitori;
- a treia, după anul 1600, când asistăm la dizolvarea oastei de mercenari şi la
căderea voievodului.

Armata Ţării Româneşti din timpul lui Mihai Viteazul apare ca un

instrument de forţă complex, bazat pe principii proprii de organizare şi instruire, cu
o disciplină severă, stimulată la nevoie prin aspre măsuri de constrângere. Valoarea
acestei armate trebuie privită ca un rezultat al calităţilor de luptă şi morale pe care
le prezentau cele trei categorii componente: oastea de ţară, slujitorii şi oastea de
mercenari.

2.2. ÎNZESTRAREA
Dezvoltarea armamentului de foc, care a sporit treptat sub raportul numărului
şi ca1ităţilor tehnice, a constituit elementul principal care a inf1uenţat întreaga
dotare a armatei.
În luptă, din armamentul denumit şi alb se întrebuiţate mod obişnuit arcul cu
săgeţi suliţa şi sabia. Arcul era cunoscut la noi din vremuri foarte vechi. Ca şi
atunci, arcul simplu era făcut dintr-un lemn flexibil (alun, frasin, carpen etc.) şi o
coardă de in sau cânepă. O altă armă, care deşi bătea mai departe a fost totuşi
puţin întrebuinţată, era arbaleta.
Su1iţa sau lancea era făcută din lemn, având însă vârful din fier. Tătarii şi
moldovenii obişnuiau a folosi suliţe cu două vârfuri: unul ascuţit, care servea
pentru împuns, şi celălalt încovoiat, necesar pentru a apuca şi a trage pe inamic.
Lungimea lor mai ales la trupele călări ajungeau la aproximativ 6 m6, iar greutatea
la 7 pfunzi (3,5 kg).

Sabia era de două feluri : dreaptă şi încovoiată. Prima, care mai purta şi
denumirea de spadă, avea două tăişuri era întrebuinţată mai frecvent în occident.
6
Lăncile cavalerişti1or români erau mai scurte (A. Veress, Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din
1595, p. 39-40).

7
 Ca mijloace de protecţie se utilizau: coiful, scutul, haina de in ump1ută cu
bumac cămaşa de zale şi uneori armura completă din tablă de oţe1, folosită de
domnitori şi boieri. Greutatea unei astfel de armuri ajungând până la 20 kg ar fi
constituit şi un serios dezavantaj pentru unităţile române, a căror principală
carateristică era tocmai mobilitatea.
Armele de foc aveau înfăţişarea unor ,,simple ţevi informe” , ele ajung în
secolul următor să dispună de aparate de ochire, iar ţevile de artilerie să fie
montate pe afete speciale şi transportate prin tracţiune animală. Calibrele variau de
la 40 la 190 mm, iar greutatea pieselor de la 150 la 4 500 kg. Ca proiectile se
fo1oseau ghiulele de piatră, înlocuite ulterior prin ghiulele - (,,cumbarale”) de fier
şi fontă. Ele puteau fi în întregime din fontă, explozibile sau incendiare.7 Darea
focului se făcea cu fitilul. Armament portabil la noi existau, în secolul la care ne
referim,două categorii: muschetele şi archebuzele. Armamentul portative folosit
întrebuinţa gloanţe din plumb, fapt care explică şi existenţa numeroaselor
documente interne referitoare la achiziţiile de plumb, datând chiar din timpul lui
Mihai Viteazul.8
Deasemenea se foloseau topoare, coase şi securi, ghioage şi barde, suliţe şi
săbii pe care le foloseai românii şi în secolul al XV-lea. Coasele erau întrebuinţate
în luptă ca un mijloc de apărarea al pedestraşi1or (infanteriei) împotriva atacurilor
cavaleriei. În asemenea situaţii ele serveau pentru a tăia picioarele cailor. Măciuca
armă tipic românească era cioplită dintr-un lemn tare, gorun sau corn; şi adeseori
ţintuită cu cuie. Când era îmbrăcată sau chiar făcută în întregime din metal purta
numele de buzdugan şi reprezenta în acelaşi timp şi un semn de comandament.9

7
Utilizate de forţele aliate la sediul Tîrgoviştei în 1595.
8
D.I.R. veacul XVII, Ţara Românească (1601-1610) : documentele nr. 24, 33, 43, 76, 93 ,,…de la sfânta
mănăstire”... când a trecut la Nicopole şi 1a bătut, a luat şi nişte plumb” (p. 80).
9
General R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor pâna la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947 , p. 6.

8
 2.3. STRATEGIA ŞI TACTICA FOLOSITĂ ÎN CAMPANIILE
MILITARE DE MIHAI VITEAZUL

Personalitatea marelui voievod si domnitor, Mihai Vodă Viteazul, ar fi

incompleta, daca nu s-ar avea în atenţie şi aspectele militare ale operei marelui
domnitor. Calităţile sale de mare conducător de oşti au fost concretizate pe câmpul
de lupta, atât pentru apărarea integrităţii si autonomiei Tarii Româneşti, cât si in
efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat românesc. Gândirea si
acţiunea militara a marelui voievod a fost materializata mai ales, în modul cum a
organizat sistemul militar românesc, în felul cum au fost pregătite si s-au
desfăşurat campaniile militare conduse de domnitorul român. La baza organizării
sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care îşi
dovediseră viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi
sub arme; dependenta organizării sistemului militar de resursele materiale si
financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a
oştilor române(„Oastea cea Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de
arme.

2.4. CAMPANIA DIN IARNA ANULUI 1594-1595

Evenimentele din iarna anului 1594-1595 au făcut ca războiul cu turcii să

devină inevitabil. Conflictul se dezlănţuise ca o consecinţă imediată a răscoalei.
Hotărârea pe care o luase cu acel prilej voievodu1 român a fost rezultatul
,,consultării cu ţara” şi în acelaşi timp un act deliberat în împrejurări favorabil
alese.
In adevăr, în centrul Europei ciocnirea de interese între
cele două imperii, habsburgic şi otoman, era în plină desfăşurare. Fiecare făcea
eforturi pentru a câştiga alaţi. Occidentul încerca să creeze aşa numita ,Ligă
sfântă”, în care îi punea nădejdea rezolvării favorabile a luptelor cu turcii. Privirea
i se îndrepta cu mari speranţe spre răsăritul ortodox, căruia căuta să-i ascundă însă
adevăratul caracter al războiului sub masca unei simple lupte religioase.
Pe plan strategic, Mihai Viteazul a desfăşurat ample acţiuni, atât ofensive,
cât si de apărare. Un obiectiv strategic l-a constituit ridicarea la lupta, in mod
simultan, a oştilor Principatelor Române pentru lichidarea detaşamentelor otomane
aflate pe teritoriul românesc. Un prim rezultat de amploare strategica s-a constatat
in timpul campaniei sale din toamna anului 1594 – primăvara lui 1595, materializat
în lichidarea, la 13 noiembrie 1594 a cămătarilor şi, ulterior, a garnizoanei
otomane staţionata în Bucureşti, în eliberarea tuturor cetăţilor româneşti de la
Dunăre, între Severin, Chilia si Cetatea Alba.
În timpul acestei campanii, marele voievod a aplicat manevra strategică din
poziţie centrală (pe direcţii interioare) în luptele din ianuarie 1595, ca răspuns la
planul emis de Înaltul Comandament de la Istambul, prin care Tara Româneasca
urma sa fie atacata din doua direcţii: dinspre est, de tătari (cca. 24.000) , staţionaţi
în unele zone din Kraina, de-a lungul Dunarii si dinspre sud, de turci (cca. 8.000),

9
conduşi de Mustafa Paşa, care trecând Dunărea, urmăreau sa facă joncţiunea cu
tătarii şi să acţioneze spre Bucureşti.
Hotărârea lui Mihai Viteazul, împotriva forţelor turco-tătare, a fost
corespunzătoare, fiind justificată de inferioritatea sa numerică şi de faptul că
adversarul se prezenta cu forţele împărţite în spaţiu.
Poziţia centrală, in raionul Hulubeşti, oferea cele mai bune condiţii pentru
executare manevrei ,,pe direcţii interioare” şi prezenta şi avantajul că bara în mod
direct, înaintarea spre Bucureşti.
Hotărârea de a nimici iniţial pe tătari, care formau gruparea cea mai
periculoasă, deci prima ce trebuia atacată a fost justă din următoarele considerente:

- constituiau grupul cel mai mobil şi mai numeros;

- nu aveau în faţă nici un obstacol important;
- se aflau în flancul forţelor lui Mihai, ameninţându-i comunicaţia cu Bucureşti;
- turcii erau încă în curs de concentrare, deci nu era de aşteptat o acţiune imediată
în forţă din partea 1or.

Concentrându-si oastea in zona Hulubesti intr-o poziţie centrala, Mihai

Viteazul a hotărât sa lovească pe rând cele doua grupări inamice, înainte ca ele sa
se unească. În acest scop a fost întărită acoperirea Dunării in sectorul Giurgiu,
trimiţându-se totodată o grupare de forţe în calea tătarilor. La 14 ianuarie 1595,
detaşamentele puse sub conducerea fraţilor Buzeşti si a lui Radu Calomfirescu au
înfrânt la Putinei avangarda grupării tătare. Angajând în lupta majoritatea forţelor,
tătarii au obligat trupele române sa se replieze spre Stanesti. Aici, cu sprijinul
forţelor din tabăra de la Hulubesti, lovind în flanc si spate dispozitivul tătarilor,
românii au obţinut o victorie decisiva.
Apoi, o grupare comandata de paharnicul Manta a zdrobit la erpatesti forţele
înaintate ale grupării otomane, care reuşiseră sa treacă Dunăre, iar Mihai, la 25
ianuarie a lovit prin surprindere, la Rusciuc, grosul oastei otomane. Înfrânţi, turcii
s-au retras în panică. Ajunşi la Siliştra de un detaşament comandat de banul
Mihalcea, au fost complet nimiciţi.
Din punct de vedere militar campania din iarna anului 1594-1595, care a
avut ca moment culminant bătălia de la Şerpăteşti, constituie o acţiune de ,,mari
proporţii”, atât sub raportul timpului în care s-a desfăşurat(cca. 6 luni, dacă ţinem
seama şi de acţiunile preliminare), cât şi al spaţiului. Ea reprezintă totodată o
reuşită manevră pe direcţii interioare, un model de batere pe părţi cu forţe puţine a
unui inamic numeros, surprins cu forţele împrăştiate şi fără a putea realiza măcar
temporar o conducere centralizată.
Oştile române au realizat forme decisive de manevră ca: încercuirea, la
Şerpăteşti şi Rusciuc; lovitura în flanc şi spate, la Staneşti şi în apropierea
frontierei Ţarii Româneşti cu Moldova.
Pe plan tactic evidenţiem executarea prin surprindere, uneori pe timp de
noapte, a loviturilor asupra garnizoanelor inamicului, manevra rapidă de pe un
obiectiv pe altul cu trupele de cavalerie, care au jucat un rol important în această
campanie. De asemenea, folosirea cu succes a unor detaşamente (avangărzi) de
10
valoare variabilă, care angajau siguranţa şi chiar forţele principale ale adversarului,
au creat condiţii favorabile desfăşurării forţelor principale proprii.
În afară de aceasta, trebuie menţionate în mod deosebit exploatarea oportună
a succesului, prin trecerea la urmărire, cât şi proporţiile acestei urmăriri, în cadrul
căreia au fost atacate şi nimicite numeroase forţe, fie în câmp deschis(lupta de pe
gheaţă din faţa Hârşovei) fie în cetăţi (Silistra şi Brăila).
Referindu-se la această campanie, marele nostru istoric şi patriot Nicolaie
Bălcescu scria: ,,Privind în totul această campanie, imaginaţia este izbită de atâtea
îndrăzneţe întreprinderi săvârşite, ca într-un vârtej de vitejie, de un popor setos de
libertate…”

2.5. CĂLUGĂRENI
CAMPANIILE DIN VARA ŞI TOAMNA ANULUI 1595

Campania din vara si toamna anului 1595, locul central ocupându-l bătălia
de la Călugăreni. Planul de campanie prevedea, într-o prima etapa, întârzierea
concentrării si forţării Dunării de către ostile otomane.
În cazul pătrunderii la nord de Dunăre, se avea in vedere atragerea oastei
otomane într-un loc favorabil forţelor române, unde sa se dea bătălia decisiva. În
situaţia că inamicul nu ar fi fost înfrânt se avea in vedere ruperea luptei şi
retragerea în zona de deal din sudul Carpaţilor Meridionali şi, după concentrarea
aici a forţelor române din Moldova si Transilvania, executarea unei contraofensive
în scopul nimicirii forţelor otomane invadatoare.
Desfăşurarea campaniei a reflectat materializarea planului de campanie al
domnitorului român, fapt ce releva, pe de o parte geniul sau militar, iar pe de alta
parte, deţinerea iniţiativei strategice.
Ingenioasă ca alegere, temeinică în privinţa organizării terenului justă ca
articulare a forţelor şi dinamică din punctul de vedre al conducerii bătălia de la
Călugăreni oferă un model de apărare eroică, un exemplu strălucit de biruinţă, în
care voinţa de a învinge a fost mai presus de zdrobitoarea superioritate a unui
inamic dornic de cucerire.
În spaţiul îngust al defileului, de aproximativ 800 de metri, şi la circa 300 de
metri nord de Neajlov, voievodul roman a plasat majoritatea forţelor (10 000 de
oamenii şi 10 tunuri), intr-un dispozitiv pe două linii, având cavaleria la centru şi
infanteria la aripi. Tunurile erau în fata poziţiei. Plasarea cavaleriei la centru era
indicată de spaţiul descoperit acţiunilor de şarje.
Alegerea locului bătăliei la Călugăreni, la confluenta Câlnistei cu Neajlovul,
a fost facut ingenios, spaţiul îngust, mocirlos, mărginit de codrii masivi
împiedicând oastea otomana sa beneficieze de superioritatea sa numerica.
Momentul decisiv al bătăliei de la Călugăreni l-a constituit vigurosul contraatac, in
fruntea căruia s-a găsit însuşi domnul român, contraatac executat printr-o lovitura
frontala combinata cu o manevra dubla învăluitoare, ce a avut ca rezultat
respingerea, in deruta, a oastei otomane peste pod si retragerea in panica a acesteia
spre tabăra, urmărita de cavaleria munteana.

11
 Tabăra de la Stoeneşti, în apropiere de Rucăr, reprezintă un model de artă
militară eficientă privind staţionarea trupelor în vederea completării şi refacerii
efectivelor în scopul alungării oastei invadatoare. Contraofensiva română
declanşată de cei 40.000 de militari la 5 octombrie 1595 şi-a concentrat efortul pe
direcţia Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu, având în avangardă corpul de oaste
comandat de Mihai Vodă Viteazul (15.000 de oameni), forţele principale de sub
comanda lui Ştefan Răzvan şi o puternică ariergardă comandată de principele
Sigismund Báthory. Siguranţa dispozitivului de marş era asigurată de 1.500 de
călăreţi, iar artileria şi muniţia aferentă se aflau dispuse între avangardă şi forţele
principale. Oştile române întrunite au înfrânt armata de invazie condusă de marele
vizir Sinan Paşa, aruncând resturile ei la sud de Dunăre.
La nivel strategic, campania antiotomană din vara şi toamna anului 1595 se
caracterizează prin amploarea acţiunilor militare, într-un spaţiu mare şi prin
coordonarea de către Mihai Viteazul a efortului militar al celor trei principate
române.
La nivel tactic, acţiunile militare s-au caracterizat printr-o mare varietate,
spirit ofensiv şi eficacitate, trăsături evidenţiate îndeosebi în timpul bătăliei de la
Călugăreni. Luând în calcul superioritatea numerică a inamicului, Mihai a adoptat
o tactică adecvată raportului de forţe, fizionomiei şi efectivelor oştirii, naturii
terenului. Locul bătăliei a fost ales cu remarcabilă pricepere, în baza experienţei
transmisă de marii comandanţi români ai evului mediu. Dispozitivul oştirii române
la Călugăreni a ţinut seama de teren şi acoperirile din zonă, fiind elastic, uşor de
modificat în funcţie de situaţia creată de inamic, fără manevre complicate.
Apărarea a fost extrem de dinamică, concretizată în numeroase contraatacuri, ce au
culminat cu manevra dublu învăluitoare al cărei rezultat a fost victoria. Referitor la
asaltul celor două fortificaţii – Târgovişte şi Giurgiu – din timpul contraofensivei
forţelor întrunite, trebuie scos în evidenţă rolul care s-a atribuit şi pe care l-a avut
în obţinerea succesului, artileria, mai ales tunurile de calibru mare10.
Bătălia de la Călugăreni a fost angajată pentru a întârzia înaintarea
inamicului, în care scop el a fost atras într-un defileu, unde nu-i putea utiliza
superioritatea sa numerică. Această idee justă a constituit meritul tuturor
căpitanilor de oşti români, care au ştiut de-a 1ungul veacurilor să exploateze cu
eficacitate caracteristicile mediului, pe care îl cunoşteau aşa de bine.
Modul cum a fost organizată lupta de atragere a inamicului în defileu şi
timpul când a fost executată rămâne un frumos exemplu de măiestrie militară.

2.6. UNIREA
10
Lt.col.conf.univ.dr. Alexandru Baboş,Revista Arta militara în timpul lui Mihai Viteazu, Nr. 2/2000

12
 CAMPANIA DIN TRANSILVANIA (1599) ŞI CAMPANIA DIN
MOLDOVA (PRIMAVARA ANULUI 1600)

Alte noi elemente în practica militară la nivel strategic a adus domnitorul

român în ceea ce priveşte manevra pe direcţii exterioare, manevră ce a fost aplicată
cu succes atât în campania din 1599, pentru realizarea Unirii Transilvaniei cu Ţara
Românească, dar şi în cea din primăvara anului 1600, pentru înfăptuirea Unirii
Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, ce s-a caracterizat prin concen-
trarea forţelor în două sau mai multe raioane în vederea pătrunderii pe teritoriul
advers şi a ducerii bătăliei decisive cu forţele întrunite.
În campania din toamna anului 1599, Mihai Viteazul, prevăzător şi iscusit
strateg, şi-a concentrat grosul oastei în zona Ploieşti, iar o grupare mai mică, în
frunte cu Radu Buzescu şi banul Udrea s-a concentrat la Craiova. Efectivul total al
celor două grupări se ridica la aproximativ 30.000 de oameni, dintre care 8.000-
10.000 oşteni de ţară, circa 14.000 lefegii şi 6.000 de haiduci. După concentrare,
efectivele celor două grupări au executat un marş cu un ritm ridicat, pătrunzând
prin surprindere pe teritoriul transilvan. Forţele de sub comanda lui Mihai au ajuns
la 26 octombrie la Veştem prin pasul Buzăului şi al Teleajenului, apoi pe
comunicaţia Braşov, Făgăraş, Sibiu, unde au făcut joncţiunea cu gruparea
secundară, care cuprindea forţele sosite din Oltenia prin pasul Turnu Roşu. A
urmat angajarea şi desfăşurarea bătăliei decisive, în 28 octombrie 1599 la Şelimbăr
în care voievodul Mihai a înfrânt oastea lui Andrei Báthory şi a urmărit resturile
acesteia, întregind victoria. La 1 noiembrie 1599, după un marş triumfal, Mihai
Viteazul a intrat în Alba Iulia – străvechiul Apullum, întreaga Transilvanie întâm-
pinându-l cu entuziasm ca domn. Primul pas spre unire fusese făcut.
Atât prin justeţea planului elaborat, cât şi prin execuţie, Mihai a realizat în
câmpul strategic surprinderea, prin păstrarea secretului asupra viitoarelor acţiuni şi
prin marşul remarcabil de pătrundere în Transilvania, străbătând Carpaţi
Meridionali într-o zi şi o noapte. De asemenea, prin repeziciunea luării deciziilor şi
manevrării forţelor el a reuşit să deţină şi să păstreze pe tot timpul ostilităţilor,
iniţiativa şi libertatea de acţiune. Se remarcă şi executarea manevrei pe direcţii
exterioare, cu două grupări de forţe, urmărindu-se atingerea scopului campaniei în
timp scurt şi punerea adversarilor Unirii în faţa faptului împlinit.
La nivel tactic, în bătălia de la Şelimbăr, deşi condiţiile de teren pentru
ambele tabere erau asemănătoare, Mihai a realizat un dispozitiv de luptă mai
ingenios decât cel al adversarului, mai adânc eşalonat şi mai manevrier, în care
ideea de efort, respectiv lovitura principală a fost bine materializată. Mihai
Viteazul s-a distins în cadrul bătăliei şi prin modul cum a ştiut să-şi folosească
rezerva la momentul oportun, pentru a decide deznodământul, prin energia şi
vitejia personală manifestată în ultima fază a bătăliei, cea mai dinamică şi mai
grea, al cărei principal conţinut l-a constituit contraatacul.
În campania din primăvara anului 1600, începută la 4 mai, aplicând manevra
pe direcţii exterioare, Mihai l-a surprins pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă,
nevoit în urma înfrângerilor suferite, să se retragă în cetatea Hotin. Prin această
13
ultimă acţiune strategică de amploare, voievodul Mihai a devenit domn al celor trei
ţări româneşti, îndeplinind astfel visul nutrit de multe veacuri de români. În
aclamaţiile populaţiei iaşului, primind jurământul de credinţă al boierimii de la est
de Carpaţi, Mihai Viteazul se intitula „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi
a toată Ţara Moldovei“11
În concluzie, putem afirma că în timpul lui Mihai Viteazul, strategia, dar şi
tactica s-a îmbunătăţit şi perfecţionat continuu. Prin găsirea a noi elemente, dar şi
prin perfecţionarea procedeelor şi formelor de luptă cunoscute, Mihai Viteazul s-a
înscris în rândul marilor comandanţi militari ai epocii sale.

11
Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, vol. 4, 1972, p.140.

14
 Bibliografie

1. Atanasiu V – Mihai Viteazul – Campanii, Editura Militară, Bucureşti, 1972

2. Baboş A., Brezoiu M., Istoria militară a românilor - Culegere de lecţii
3. Bălcescu N. – Scrieri militare alese, Bucuresti, 1957
4. Giurescu C., Giurescu D., Istoria românilor 2, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
5. Iorga N., Istoria armatei romaneşti, Bucuresti, 1970
6. Iorga N., Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucureşti, 1984; vol. II,
Bucureşti, 1986
7. Petre I., Inoan M., Istoria militară a poporului român - Culegere de lecţii,
Editura Militară, Bucureşti, 1979
8. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ed. 1936
9. Veress A., Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din 1595

15