Professional Documents
Culture Documents
Stimaţi Colegi,
În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi de faptul că mimarea unor politici active,
moderne în domeniul educaţiei şi cercetării va fi decontată de generaţiile prezente dar
mai ales de cele viitoare.
După cum este cunoscut, sistemul de educaţie este cel mai mare şi cel mai sensibil
sistem social în orice ţară. Prin urmare, măsurile de reformare ale acestuia trebuie să
se facă cu înţelepciune şi printr-un acord social cât mai larg. Iată motivaţia centrală a
Moţiunii de cenzură pe care o supunem atenţiei Dumneavoastră astăzi, o moţiune
izvorâtă din necesitatea de a proteja viitorul acestei ţări, de a proteja şansele copiilor şi
tinerilor de astăzi, de a trăi mâine într-o Românie modernă.
b) îngrădirea sau chiar suprimarea unor principii clasice ale sistemului de educaţie,
cum ar fi echitatea, egalitatea de şanse, respectul faţă de valori, autonomia universitară
şi libertăţile academice, independenţa faţă de orice factori externi perturbatori, ca de
exemplu politizarea etc.;
Proiectul Legii Educaţiei Naţionale, pe care actualul Guvern îşi asumă răspunderea,
poate fi uşor caracterizat prin: neprofesionalism, anacronism, diletantism. Acest proiect
este un proiect dăunător României.
Neprofesionalismul proiectului:
• Proiectul are scopuri de politizare a învăţământului, iar proba cea mai clară este
faptul că nu înţelege valoarea autonomiei universitare, pe care o distruge, şi nu
cunoaşte evoluţia învăţământului din Europa actuală;
Anacronismul proiectului:
Oricare dintre erorile evocate mai sus costă enorm România. Oricum ţara noastră
plăteşte astăzi costurile scumpe ale amatorismului şi relei credinţe în deciziei.
Pe de altă parte, oricine citeşte textul proiectului Legii Educaţiei Naţionale, înaintat
Parlamentului de Guvernul PD-L – UDMR, observă şi înţelege de ce această asumare a
fost necesară. În urmă cu o săptămână am asistat la modul în care Guvernul Boc, care
se bucură de 10% încredere în opţiunile cetăţenilor români, a reuşit să facă faţă unei
alte moţiuni de cenzură.
Guvernul Boc, în dispreţul acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dar mai ales a
motivaţiei mai sus citate, revine cu angajarea răspunderii Guvernului, deşi Curtea
Constituţională s-a pronunţat împotrivă, cu Legea Educaţiei Naţionale, şi prin abuz de
drept demonstrând că poate „oricând, oricum şi în orice condiţii” să facă ceea ce vrea.
De data aceasta, generând şi un conflict între puterile statului de drept, între puterea
executivă şi cea legislativă. Deoarece proiectul de lege a educaţiei naţionale se află în
finalul procesului dezbaterii legislative, fiind deja adoptat în Comisia de specialitate şi în
plenul Camerei Deputaţilor şi dezbătut, în proporţie de peste 70%, în Comisia de
specialitate a Senatului României. Invocându-se o ipotetică şi nereală blocare în
Comisia de învăţământ a Senatului se face apel la procedura angajării răspunderii pe
textul adoptat în Camera Deputaţilor, pentru urgentarea intrării în vigoare a Legii.
Urgenţa fiind, în realitate, fals invocată deoarece Legea urmează în orice situaţie să fie
aplicată abia în anul şcolar 2011-2012. Mai mult, textul asumat pe data de 27 octombrie
de Guvernul Boc nu mai respectă nici varianta adoptată de Camera Deputaţilor şi s-a
prezentat un text fundamental schimbat, care eludează atât dezbaterea publică iniţială,
cât şi cea din Camera Deputaţilor.
Astfel, se dă naştere unui conflict între puterile statului, aspect constatat de
Preşedintele Senatului în sesizarea sa către Curtea Constituţională şi aflat în
dezbaterea acesteia. Aceasta este o manieră grosolană de stopare a procesului
legislativ de către Guvern, prin întreruperea dezbaterii textului de lege în Senatul
României, care a lucrat şi lucrează serios şi aplicat pentru amendarea unui text plin de
contradicţii şi erori şi care a dezbătut deja cea mai mare parte din Lege, practic partea
cea mai complexă, cea a învăţământului preuniversitar şi statutul cadrelor didactice şi
unde tot ce s-a adoptat până în prezent a întrunit „consensul” reprezentanţilor forţelor
politice din Senat, lucru admirabil pentru o lege de profund interes naţional, cum este
cea a educaţiei.
Acest „conflict între puterile statului” care se află în analiză la Curtea Constituţională,
ca de altfel şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 privind neconstituţionalitatea
procedurii de asumare încercate de Guvernul Boc în 2009, nu împiedică acest guvern
iresponsabil să forţeze în continuare legile fundamentale ale României şi principiile
democratice ale guvernării şi să meargă şi mai departe „să calce în picioare” votul dat
pe aceste texte în Camera Deputaţilor, şi pe care le recunoscuse iniţial, să modifice
substanţial aceste texte, pentru ca voinţa parlamentarilor exprimată în Comisia de
specialitate şi în Plenul Camerei Deputaţilor, concretizată în proiectul de lege înaintat
Senatului să fie complet ignorată.
Acest joc de poker, de tip aventurier, prin care se încearcă, ca prin forţă, să fie
anulate regulile democraţiei, exersat de Guvernul Boc, încă de la întronarea sa, aduce
însă prejudicii fundamentale şi instabilitate într-un sistem, ca cel educaţional, ale căror
costuri vor fi plătite de generaţiile viitoare, mult timp de aici înainte.
Sunt încă speranţe pentru lupta împotriva acestui mod mai mult decât samavolnic de
a guverna în dispreţul legii.
Cel mai important demers este acela de continuare şi adoptare a proiectului de lege
venit de la Camera Deputaţilor în Senatul României. Astfel, după probabil o ultimă
încercare de obstrucţionare a acestei legi, prin intervenţia „ultimului fundaş” al
Guvernării Boc, care ar putea, teoretic, retrimite Legea Educaţiei Naţionale în
Parlament, Preşedintele Traian Băsescu, Legea cea adevărată rezultată din dezbaterea
parlamentară şi întrunind consensul politic al tuturor forţelor reprezentate în Parlament,
ar intra în vigoare pentru binele copiilor, pentru viitorul educaţiei româneşti.
Astăzi, pe buna dreptate, părinţii acuză presiunea care se pune pe note cât mai
mari, în vederea admiterii la liceu. În reglementările actuale, această medie contează
doar 50%.
În conformitate cu art. 19 alin. (1), numărul de elevi necesari pentru înfiinţarea unei
şcoli cu personalitate juridică este de 300.
Deşi promovarea drepturilor minorităţilor naţionale este o condiţie sine qua non a
unui stat democratic, totuşi, este de la sine înţeles că ea nu trebuie să se concretizeze
în ignorarea sau limitarea drepturilor majorităţii. Principiul care trebuie să guverneze
organizarea sistemului de învăţământ este cel al egalităţii tuturor cetăţenilor români, şi
nu acela al satisfacerii unor minorităţi, în scopul atragerii susţinerii politice din partea
grupărilor care le reprezintă interesele. Situaţia de inegalitate dureroasă creată prin
plasarea elevilor aparţinând minorităţilor naţionale deasupra elevilor români este
înjositoare, reliefând, încă o dată, caracterul anti-românesc al Legii Educaţiei Naţionale,
în forma actuală. În concepţia executivului, un elev de etnie minoritară valorează cât
300 de elevi români, lucru de neacceptat, care calcă în picioare istoria şi identitatea
poporului nostru.
4. Alte discriminări pentru copiii românilor
Mai mult decât atât ”finanţarea de bază a şcolii cu predare în limbile minorităţilor
naţionale, costul standard per elev şi per preşcolar se calculează după un coeficient
mărit pe baza factorilor de corecţie, luând în considerare predarea în limba minorităţii
naţionale sau a limbii minorităţii naţionale. În cazul acestor unităţi se are în vedere
izolarea lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi şi preşcolari, precum şi elevii la
care se referă alin. (7) citat mai sus”( art. 45, alin (17)).
Prin această măsură, elevii români sunt condamnaţi la abandon şcolar, încurajându-
se, practic, eliminarea românilor din zonele unde sunt minoritari. Neavând posibilitatea
de a-şi continua studiile în zona în care trăiesc, aceştia fie o vor părăsi, fie vor deveni
unelte docile în mâna populaţiilor majoritare. Astfel, vom asista la o formă perfidă de
înrobire a românilor în propria lor ţară, susţinută activ chiar de Guvernul României.
În cadrul aceluiaşi articol, art. 45 alin. (9), este stipulat faptul că în unităţile şcolare
cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi obligatoriu din
rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivă.
Legea Educaţiei Naţionale atentează la fiinţa statului român, prin introducerea unor
prevederi referitoare la studierea limbii române pe tot parcursul învăţământului
preuniversitar, după programe şi manuale elaborate special. În fapt, acest lucru
oficializează statutul limbii române ca limbă străină. Cităm art. 46 alin (2): ”Disciplina
Limba şi literatura română se predă, pe tot parcursul învăţământului preuniversitar,
după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea
respectivă”.
Limba română este singura limbă oficială pe teritoriul ţării noastre, iar statutul ei
trebuie apărat prin toate mijloacele, aceasta fiind o datorie faţă de istoria neamului şi
faţă de jertfele atâtor generaţii pentru formarea statului naţional unitar român. În aceste
condiţii, pentru orice cetăţean al României, fie el de etnie română sau de altă etnie,
trebuie să fie obligatorie învăţarea limbii şi literaturii române după aceleaşi manuale,
fără a lăsa loc vreunor interpretări tendenţioase. Geneza limbii române este strâns
legată de geneza poporului român, astfel încât nu putem lăsa minorităţile naţionale –
dintre care unele au contestat în dese rânduri adevărul istoric al etnogenezei româneşti
– să-şi conceapă propriile manuale de limbă română, în care să fie lăsate să-şi insereze
propria viziunea despre aceasta. Este absolut necesar ca manualul de limba şi literatura
română să se adreseze exact în acelaşi mod elevului român şi elevului de etnie
minoritară, întrucât învăţarea limbii române şi cunoaşterea literaturii române reprezintă
o datorie a fiecărui cetăţean al acestei ţări. Prin art. 46 alin. (2) din Legea Educaţiei
Naţionale, Guvernul încearcă să inoculeze ideea că învăţarea limbii române de către
minorităţi reprezintă un favor pe care acestea îl fac statului şi etnicilor români majoritari.
Este de neiertat ca tocmai Executivul român să prigonească limba română şi populaţia
majoritară a ţării, adoptând măsuri cu un vădit caracter anti-naţional. După ce, prin alte
acte normative, a lovit în mijloacele de subzistenţă ale populaţiei, diminuând salariile,
pensiile şi ajutoarele sociale, disponibilizând bugetarii fără a le asigura un cadru de
reintegrare pe piaţa muncii, Guvernul atentează acum, prin măsurile prevăzute în Legea
Educaţiei Naţionale, la însăşi identitatea culturală a românilor, dovedindu-şi, încă o
dată, dispreţul faţă de popor şi faţă de sacrificiile acestuia. Acest Guvern este unul anti-
românesc, dispus să sacrifice valorile supreme ale neamului pentru atragerea unei
susţineri politice care să asigure bunăstarea grupurilor de interese pe care le reprezintă
cu adevărat.
Dorim să invităm toţi parlamentarii care astăzi sunt chemaţi să îşi exercite dreptul
democratic de vot să citească art. 46 alin. (8), care prevede că în tot ciclul ”
învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, disciplinele
Istoria şi Geografia României se predau în aceste limbi, (…) cu obligaţia transcrierii şi a
însuşirii toponimiei şi a numelor proprii româneşti ŞI în limba română ”.
În timp ce, pentru filiera teoretică, profilul umanist, respectiv real, sunt precizate
disciplinele:
- matematică,
Cel mai mare câştig al cadrelor didactice a fost, fără doar şi poate, existenţa unei
forme de garantare a locului de muncă prin examenul naţional de titularizare, cel mai
dificil examen din carieră. Acest câştig a reprezentat un element important, în atragerea
tinerilor în sistemul de învăţământ, în condiţiile în care salariile cadrelor didactice nu au
fost niciodată motivante.
Potrivit art. 8, pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual 6% din PIB. Însă,
Guvernarea portocalie anulează această prevedere prin art. 361 alin. (3) lit. g) şi
prorogă termenul de aplicare pentru anul 2012, anul la care ei nu vor mai fi la
guvernare.
Aşa da descentralizare!
În conformitate cu art.125 alin.(1) lit. a), precum şi art. 212 alin.(3), ministrul
educaţiei poate revoca rectorul unei universităţi dacă acesta nu respectă ”politicile
naţionale în domeniu”, cu alte cuvinte, dacă nu respectă programul de guvernare. Acest
lucru reprezintă o ingerinţă politică fără precedent în viaţa universitară şi presupune o
gravă încălcare a prevederilor Constituţiei României, care prevede, la art. 32 alin.(6),
”Autonomia universitară este garantată”.
Articolul contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/1995 care stipulează clar că
”rectorul poate fi revocat din funcţie numai de către Senatul universităţii, prin aceeaşi
procedură folosită la numire.”
Această prevedere este, fără îndoială, generatoare de abuzuri şi deschide calea
lumii politice de a interveni în mod brutal şi discreţionar în viaţa universitară. Nici măcar
în perioada comunistă rectorul universităţii nu a fost numit şi revocat de către partid, ci a
trecut prin filtrul comunităţii academice.
Prin art. 125 al Legii, ipocrizia pentru anularea autonomiei universitare este dusă pe
culmi neegalate chiar de centralismul comunist. Pentru revocarea rectorilor este
inventat un aşa zis Consiliu de Etică şi Management Universitar, ca instrument obedient
la dispoziţia ministrului, prin care politicul poate intra cu picioarele în multiseculară
libertate şi autonomie universitară. Comisia este formată din trei reprezentanţi ai
rectorilor, unul al studenţilor, unul al ARACIS, trei numiţi de ministru, alţi trei de organe
ale Ministerului coordonate de ministru. Se creează astfel un instrument şi o majoritate
guvernamentală care poate face totul în învăţământul românesc, la comandă politică,
de la revocarea rectorilor din învăţământul superior de stat, particular şi confesional şi
până la propunerea de desfiinţare a unei universităţi, care nu pleacă steagul în faţa
intereselor ministrului în funcţie.
Prin art. 5 alin. (2) potrivit căruia ”orice modificare sau completare a prezentei legi
intră în vigoare începând cu prima zi a anului şcolar, respectiv universitar, următor celui
în care a fost adoptată prin lege” în mod abuziv, neconstituţional se încearcă limitarea
dreptului la iniţiativă legislativă a deputaţilor şi senatorilor. ”Iniţiativa legislativă aparţine,
după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot” şi se încalcă şi prevederea constituţională potrivit căreia o
lege intră în vigoare la trei zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial sau, la o dată
ulterioară pe care acea lege şi nu o lege a educaţiei o prevede.
Autonomia universitară este grav încălcată şi prin prevederile mai multor articole prin
care se consacră posibilitatea generării unor presiuni asupra universităţilor şi a unor
imixtiuni în viaţa comunităţii universitare. Vocaţia primordială a instituţiei autonomiei
universitare, garantată prin prevederea sa expresă în Constituţia României este acea
de a fundamentă o existenţă liberă, creativă a comunităţii universitare iar consacrarea
controlului exerciţiului autonomiei este o dovadă în plus a dorinţei de a subjuga
universităţile unor interese poate şi de natură politică dacă ne gândim că acest minister
are un conducător, adesea, membru de partid. De altfel, însăşi din formularea ”modul în
care universităţile îşi exercită autonomia universitară, îşi asumă misiunea generală … ”
este evidentă calea abuzurilor. Cine stabileşte ”standardul” după care s-ar putea
”standardiza” exerciţiul ”corect” al autonomiei pentru ca în urma unui asemenea tip de
control, universitatea, conducătorii acesteia să nu fie sancţionaţi. Evident, totul fiind
pradă arbitrariului, mascat dar ferm şi chiar violent, prin această prevedere se
fundamentează, neconstituţional însă, o ”bază legală” a unor abuzuri.
Mai departe însă aflăm că însăşi Carta universitară, aşa a priori deja ”scrisă” prin
textul acestei legi mai are nevoie de ”rezoluţia pozitivă” a ministrului de resort. Dacă
oricum, abuziv, s-a stabilit în detaliu care sunt prevederile acestei Carte – standard,
dacă oricum, la fiecare aliniat reapare sintagma favorită, ”cu respectarea strictă a
prevederilor legale”, mai aflăm, destul de adesea, din articolele acestei legi, că orice
prevedere contrară ei este nulă de drept – ceea ce nu era necesar să se prevadă
expres să înţelegem şi înţelegem că prin această suprareglementare acest minister şi
acest ministru este un minister al Poliţiei iar ministrul Poliţistul –Şef? Nu avem nevoie de
aşa ceva!
Această funcţie, existentă în peste 6000 de universităţi din lume, în peste jumătate
din universităţile aflate în Top 100 şi în marea majoritate a universităţilor din Top 500 şi-
a dovedit eficienţa şi utilitatea. Totodată, unei universităţi particulare, care îşi
îndeplineşte toate obligaţiile legale de calitatea educaţiei şi pe care STATUL nu o
finanţează nu i se poate stabili MANAGEMENTUL. Mai mult decât atât, după doua
decenii de la fondarea universităţilor particulare şi confesional particulare care au
demonstrat că sunt valoroase, că îndeplinesc toate standardele privind calitatea
procesului de învăţământ, că au reuşit să pregătească pentru multiple domenii de
activitate sute de mii de absolvenţi se pune îndreptăţit întrebarea dacă aceste reuşite nu
sunt datorate, în bună măsură, managementului deosebit de performant. Ingerinţa
neconstituţională şi abuzivă în managementul universităţilor particulare care, iată, că şi-
au dovedit pe deplin validitatea este şi dăunătoare în acelaşi timp. Explicaţia în acest
sens al aspectului dăunător o regăsim şi în aceea că Statul care nu finanţează şi nu
sprijină învăţământul superior particular şi particular confesional nu poate decide în
privinţa managementului acestora.
Prevederile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată şi a deciziei
manageriale a universităţilor particulare şi confesional particulare sunt abuzive şi
neconstituţionale.
La art. 126 alin. (3) se prevede că: ”Spaţiul universitar este inviolabil. Accesul în
spaţiul universitar este permis numai în condiţiile stabilite prin lege şi prin Carta
universitară.” Întrucât legea nu stabileşte aceste condiţii suntem în situaţia în care nu
vom putea accede în spaţiul universitar întrucât nu se stabilesc condiţiile acestui acces.
Art.208, alin. (2) ”Senatul universitar îşi alege, prin vot secret, un preşedinte care
conduce şedinţele Senatului universitar şi reprezintă Senatul universitar în raporturile cu
rectorul”. Dacă Rectorul va fi ales şi nu desemnat nu este el acel Preşedinte al
Senatului?!
La art. 364 alin. (2) se prevede că ”La finalizarea actualului mandat, noile organe de
conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi.” Conform acestei legi
nu există însă decât structuri şi funcţii de conducere; care este organul de conducere ?
Dar, de altfel din partea unor iniţiatori ai unui text de lege care îşi permit, în repetate
rânduri, să scrie cuvântul Constituţie cu litera c – mic nu ne putem aştepta decât la
repetata încălcare a Constituţiei care, pentru dumnealor reprezintă un lucru minor.
Principiul autonomiei universitare este încălcat în mod repetat. Deşi art. 118 alin. (1)
lit. a), menţionează explicit principiul autonomiei universitare, iar art. 123 alin. (1),
precizează ” Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează
independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase”, art. 132, alin.(3) şi
alin.(5), oficializează abuzurile din partea Guvernului şi a ministerului în viaţa
universitară prin posibilitatea înfiinţării unor programe de studii şi mai ales a unor
facultăţi în cadrul universităţilor, fără a cere aprobarea senatelor universitare. De
asemenea, prin art. 121, ministerul educaţiei controlează modul în care universităţile îşi
exercită autonomia universitară, iar prin art. 123 alin. (4), ”autonomia universitară se
exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice”, chiar dacă autonomia este
garantată de Constituţie, aşa cum am arătat mai sus.
Conform art. 135 alin. (5), ”Finanţarea de bază se calculează după un coeficient
mărit pentru studenţii care urmează cursurile în limba unei minorităţi naţionale”. Acest
articol încalcă Constituţia României, art. 6 alin. (2): ”Măsurile de protecţie luate de stat
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
17. „Modernizarea” universităţilor prin subordonare şi birocratizare – o altă
inovaţie PD-L
Deşi declaraţiile oficiale ale domnului Prim Ministru fac trimitere la creşterea calităţii
actului educaţional, legea coboară standardele de calitate la un nivel niciodată atins în
România. Dacă în conformitate cu actuala Lege a Educaţie titlul de conducător de
doctorat era dobândit numai după obţinerea gradului didactic de profesor universitar şi
după dovedirea unor competenţe ştiinţifice deosebite, în legea asumată de executiv, art.
166 alin.(1), se prevede că dreptul de conducere de doctorat poată să ”fie obţinut de
cadrele didactice cu gradul de lector/şef de lucrări”.
Astăzi conducerea universităţii este aleasă pe baza unui sistem democratic, în care,
pe fiecare etaj de decizie, votul cadrelor didactice şi studenţilor este transparent şi
asigură o selecţie a valorilor universităţii.
Acest mecanism constituie o pârghie prin care universitatea – ultima redută – care
nu a fost ocupă de „ciuma” portocalie, ajunge să fie îngenuncheată.
Rectorul ales pe model PD-L guvernează universitatea după model PD-L. Toate
numirile în funcţii (prorectori, decani, prodecani) sunt numiţi direct de rector. Practic, se
introduce o dictatură a unei singure persoane care decide absolut tot în universitate.
Art. 211 alin.(2) ”rectorul confirmat de ministru îşi numeşte prorectorii”, alin.(4)
”decanii sunt selectaţi prin concurs public organizat de rector”.
Sistemul medical românesc va fi din plin afectat iar cei mai buni specialişti cadre
didactice care astăzi deţin funcţii de conducere precum şef de clinică, şef de secţie în
cele mai prestigioase spitale din ţară vor fi nevoite să părăsească sistemul.
Consecinţele vor fi resimţite de marea masă a populaţie României, care nu va mai
beneficia de serviciilor medicale de calitatea în condiţiile în care un număr însemnat de
medici părăsesc ţara.
Nu în ultimul rând, Legea face dovada faptului că autorii acestei au dat dovadă de
lipsă elementară de profesionalism, fără cunoaşterea elementelor de bază a tehnicii
legislative, cu texte care se repetă, fără coerenţa, cu afirmaţii fără acoperire, pe alocuri
hilare:
Nu în ultimul rând, textul denotă o viziune totalitară. Spre exemplu, dacă un Prim
Ministru sau un ministru, peste capul Senatului Universităţii în care aceştia pot preda,
vor să îşi facă o facultate “jucăria” lor, nimic nu îi poate împiedica! Decizia asupra
oportunităţii înfiinţării sau desfiinţării unei facultăţi o poate avea DOAR Senatul! Însă
într-o altă ţară decât România…
Propuneri:
Statul român are obligaţia, mai ales în context european, să crească durata
învăţământului obligatoriu, să elimine abandonul şcolar, să ofere tinerilor din
învăţământul rural, din familiile dezavantajate şanse reale pentru participarea la
educaţie. De aceea este necesar menţinerea ciclurilor actuale de învăţământ şi
stabilirea învăţământului obligatoriu de 10 clase în mod real.
Legea trebuie de asemenea să nu atenteze la fiinţa statului român, la valorile
naţionale, cu respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, condiţie sine qua non a unui
stat democratic.
Depolitizarea învăţământ, deşi clamată prin toate mijloacele, a fost, aşa cum am
arătat, uitată. O lege a educaţiei are nevoie de stabilirea odată pentru totdeauna a
departajării lumii şcolare şi universitare de lumea politică.