You are on page 1of 4

... Nemișcată, mută, neclintită. Stătea în fața mării. Abia dacă respira. Niciun cuvânt.

Niciun zâmbet. Nicio lacrimă. O stâncă umană ce privea dincolo de capătul mării.
Marea i se gudura la picioare. O mângâia, o gâdila, o răcorea. Așa cum făcuse când era
mică. Valuri spumoase o chemau, o îmbiau cu stropi jucăuși, cu sclipiri azurii. Marea se
bucura să o vadă. Îi dusese dorul. Albastrul acela nemărginit tresălta la vederea ei.
Dar ea, ea nu putea face nimic. Împietrise. Tânjise după mare. Ca un disperat în pustiu
după câțiva stropi de apă. Numărase, anii, zilele, clipele până la întâlnirea cu marea ei dragă.
Iar acum acei ani, acele mii de zile, acele milioane de clipe îndurate o închiseseră în ele ca
într-un scut de nepătruns. Între ea și marea ei erau ele acum, clipele de durere, de frică, de
lacrimi, de furie, de deznădejde. Ca niște solzi reci și tari clipele se așezară pe sufletul ei. Îl
acoperiseră în întregime. Sufletul era captiv, iar corpul mângâiat de atingerile mării nu reușea
să ajungă la suflet.
Ar fi vrut să strige, să plângă, să râdă, să țipe, să alerge și să sară în brațele mării. Câte
cuvinte șoptite ori spuse doar în gând clocoteau în ea! Câte zâmbete largi, câte chiote de
bucurie se zbăteau să iasă! Lacrimi, șuvoaie de lacrimi stăvilite pentru ani și ani, se năpusteau
să spargă zăgazurile pentru a ajunge în mare. Marea... marea ei era aici, lîngă ea, pentru ea.
Iar ea nu o putea nici măcar atinge. Se blocase.
Făcu pași în spate, ferindu-se de atingerile mării. Pași pe care nu voia să îi facă. Ceva
mai puternic decât ea, decât voința ei o ducea departe de mare. Se întoarse ca teleghidată și
porni spre șezlong. Venise la mare și zăcea pe țărm fără ca măcar să atingă mătasea albastră.
Copleșită, doborâtă se târâia prin nisipul fierbinte.
Ca un vârtej trecură pe lângă ea, fără a vedea disperarea, durerea ei. Alergară, țipând.
Au intrat în mare. În marea ei. O călcau în picioare. Îi zdrobeau valurile. Erau copiii ei. Ai ei.
Și tocmai ei pângăreau cu urlete și zbenguieli inconștiente marea ei. Care îi primi, îi
îmbrățișă, îi lăsă să-i spargă valurile, să-i ia comorile (scoicile și pietricelele colorate), să-i
acopere cântecul cu țipetele lor. Dar marea continua să o cheme pe ea. Cu valuri tot mai
întinse pe țărm, cu vuiete tot mai tânguitoare, cu stropi aruncați departe în văzduh și cu
sclipiri ce vrăjeau orice ființă. O chema. O striga cu disperare.
Continuă să plece de lângă mare, sfâșiindu-se pe dinăuntru la fiecare pas. Povoara pe
care o purtase toți anii ăștia, doar că să o lase mării, era acum mai grea, mai apăsătoare. Se
ținea de ea cu niște ventuze ce-i intrară în suflet. Nu mai putea să o arunce. O cărase murind
câte puțin în fiecare zi, tânjind după acest moment, După întâlnirea cu marea.
Ziua trecu pentru ea ca prin ceață. Cu cremă de soare întinsă pe corpuri micuțe, cu guri
ce trebuiau hrănite, cu prosoape și haine ude, cu rutini obositoare, ucigătoare. Pentru copii
însă marea fusese primitoare, jucăușă, domoală și numai bună de cucerit.
Iar el, ca de obicei, se bucură de a fi servit, de a lenevi la soare, de a cere și a primi orice
avea nevoie. De a savura bucuria pe care oferta lui o provocase altora. El le oferise marea, iar
ei trebuiau să accepte cu bucurie darul lui. Ea se străduia să arate acea bucurie cu care îi era
datoare. Doar o salvase și nu uita să îi amintească asta mereu. Nici nu mai era nevoie să o
spună în cuvinte, ci doar prin priviri sau chiar numai prin prezența lui. Ea, veșnic îndatorată,
veșnic în nevoie de a fi îndrumată și dăscălită, mereu la limita dintre a face ceea ce trebuie și
altceva nebunesc. Ochii lui maturi și echilibrați o urmăreau peste tot. Simțea el că aici, la
mare, unde se ceruse ea de ani de zile, ceva stătea să se petreacă. Nu era însă unul din aceia,
ca ea, care să se ia după senzații. El știa ce trebuie să fie, cum trebuie să fie. Emoțiile, trăirile

1
nebunești țineau de imaturitate și sfârșeau rău. Nu trebuia să meargă prea departe ca să dea un
exemplu. Ea. Ea cu emoțiile și dezechilibrele ei îi dovediseră clar ca lumina zilei că rațiunea e
singura opțiune. Unde o găsise? Pe stradă, pierdută, confuză, rănită și gata să se vândă pentru
o fărâmă de iubire. Iubire prost înțeleasă. Lacrimi, dureri din trecut, nevoi emoționale și alte
asemenea prostii îl înfuriau. O salvase doar pentru că a putut. Fără vreun sentiment puternic
de afecțiune față de ea. Mai degrabă față de ideea de salvare a unui suflet. El era puternic,
echilibrat, generos și matur. Sufletul ăsta învelit într-un corp firav cu ochi albaștri era rătăcit,
slab, la cheremul oricui. Nu putea permite să lase un asemenea suflet să fie zdrobit de alții.
Protectorul, salvatorul, eroul din el se trezi și astfel ea deveni soția lui, iar copiii ei, recuperați
din mâinile serviciilor sociale, datorită garanției pe care o prezenta el, erau acum ai lui. Trei
suflete îi erau datoare. Trei ființe trăiau datorită lui. Trei perechi de ochi îl priveau acum cu
recunoștință, așteptând ghidajul lui, protecția lui, înțelepciunea lui. Iar el era mai mult decât
bucuros să copleșească ființele acestea firave cu tot ce era el: rațiune, cunoștințe, tărie de
caracter, exemplu de moralitate.
Nu aflase niciodată, pentru că nu îl interesase, cum ajunsese ea pe stradă flămândă,
disperată și rătăcită. De multe ori începuse ea să îi povestească. Nu te justifica, o oprea el
mereu. Căci pentru el nimic, absolut nimic din trecutul ei, din ceea ce ea numea răni nu putea
justifica să ajungi o epavă de om. Viața e dură și trebuie să lupți, asta era deviza lui însușită
din copilărie. Părinții lui, oameni puternici, l-au călit făcând din el bărbatul de azi. Le-a fost
teribil de greu să accepte căsătoria asta ciudată. Aveau și ei aceleași valori de generozitate,
salvare, acrificiu de sine dar le lipsea tăria lui de a le pune în practică. Îl admirau acum.
Băiatul lor devenise un om mai bun, mai puternic decât ei. Iar dacă ea rămăsese în toți cei
zece ani doar soția salvată de feciorul lor, copiii îi vrăjiseră cu bucuria, seninătatea și
drăgălășenia lor. Erau nepoții lor acum. Parcă șterseseră cu buretele orice altceva legat de cei
doi băieți zglobii. Îl vedeau pe fiul lor în ei, în absența oricărei legături de sânge. Erau
capabili de orice pentru cei mici: dădeau generos din timpul, banii, atenția lor. Ea însă nu
reuși să capete alt loc decât acela de dovadă a tăriei de caracter a fiului lor. Dovada vie a
puterii acestuia de sacrificiu.
Bucuria copiilor la finalul primei zile de mare îi răsplăti dărnicia. Își rupsese din timpul
prețios, alocase suma de bani deloc neglijabilă și acceptase vacanța la mare de dragul lor. El
nu iubea marea. Zbaterea fluidă continuă îi inspira doar teamă. Haosul acela fără fund,
necontrolat, acum izbucnind în valuri furiaose și nimicitoare, acum vrăjind prin calm și
strălucire pe cei nebuni să-și riște viața pe întinderea ei, marea îl intriga cu atâta nesupunere.
Frământare fără rost și periculoasă. Dacă tot trebuia să fie apă atunci un lac era de preferat.
Limitat, înconjurat ferm de stânci (prefera lacurile montane), calm, predictibil și util (lacurile
de acumulare își justificau existența).
Ea ceruse marea. O dată, de zeci de ori. În ultimii ani, fără cuvinte, cererea ei se făcea
auzită în toată ființa Ei. Așa că, înțelept, darnic și ocrotitor cedase. Iată-i deci al malul mării.
Seara îl găsi nemulțumit, indispus, obosit. Nu datorită mării care fusese neașteptat de calmă,
ceea ce îl eliberase și de grija pentru siguranța celor trei, ci datorită ei. Palidă, fără vlagă,
părea adusă cu forța și obligată să stea pe tărmul mării. Ea ceruse marea și ea părea cea mai
chinuită să fie aici. Din afară ar fi putut părea că el impusese, că ea venise contra voinței ei.
Nu conta așa de mult ce cred alții, se liniștea el, dar era culmea. De dragul ei veniseră, și
tocmai ea nu se bucura de loc. Zâmbetele acelea chinuite, energia și voioșia mimate, îi

2
provocau repulsie. Iar emoții, iar amintiri, iar răni nevindecate..... știa dinainte ce răspunsuri îi
va da ea. Cu toate acestea nu se putu abține să nu îi atragă atenția. Nu era vorba de reproș. Ci
de o realitate.
Nu cer explicații și interpretări. Psihanaliza se face în cabinetul terapeutului ăluia care
te tot anlizează de o vreme (fără vreun rost, ar fi adugat, dar știa că asta va dezlănțui un val de
lacrimi și era prea obosit pentru așa ceva). Te rog doar, ca un adult echilibrat să îngropi orice
trăire sau indispoziție și să susții cu bucuria ta plăcerea celor mici. De mine nu mai vorbesc.
Știi că nu așteptam mulțumiri sau recunoștință. Dar bucuria ta la vederea mării ar fi fost
minima răsplată, de altfel ne solicitată. Își înfoie perina și se cuibări, așteptând răspunsul ei.
Știa cum să pună problema. Nu reproșase, nu acuzase, nu umilise. Fusese clar, calm, asertiv în
demersul lui de a o aduce la realitate. Era deja un sport la care avea mare vechime. Mereu și
mereu o luau valurile de se pierdea în tristeți adânci, se sfărâma în furii necontrolate ori cădea
pradă unor frici copleșitoare. El era mereu acolo, pe margine, cu fluierul realității. Așa credea
el, căci ea mereu spunea că nu au trecut furiile, fricile ori tristețile, ci doar s-au ascuns mai
adânc. Prea multă psihologie, decretă el. Prea multă preocupare cu emoțiile și senzațiile. Te
ridici, trăiești și asta e.
Iartă-mă, se auzi șoptită vocea ei. Nu știu de ce nu mă pot bucura. Deși totuși sunt
fericită că sunt aici, dar....
Gata. O opri el. La fel ca marea, Ea se revărsa în valuri dacă nu o opreai la timp. Mâine
va fi mai bine. Odihnește-te și mâine vom fi toți bucuroși. Stinse lampa. Ea verifică copiii,
încuie ușa, aprinse lumina de veghe, aduse paharul cu apă pe noptiera lui, întinse prosoapele
cum putu mai bine și adună hainele împrăștiate peste tot. Apoi reuși să se retragă în baie de
unde ieși mai palidă și mai încordată. Deseori baia fusese refugiul, marea de acasă, unde ea
putea plânge, putea goli puțin din povara ce o căra de ani de zile. Acum însă, cu marea la doi
pași, baia rămăsese doar o altă încăpere.
Sforăitul lui familiar o liniști de data asta. Se zvârcoli vreme bună încercând să
adoarmă. Afară, marea era calmă. Părea o întindere de scticlă. Inertă, împietrită ca și ea. Luna
care stălucea feeric, se admira în oglinda perfect clară și nemișcată a mării. Prea calmă e
marea, se gândi ea. Ca ea observaseră și alții. Oamenii atrași de calmul întunecat erau acum
pe plajă sau în apă. Vocile, râsetele, luminile și dansul de pe plajă contrastau puternic cu
nemișcarea ireală a apei.
Ea nemișcată la geam privea. Marea nemișcată la țărm aștepta.
Când într-un final mulțimea celor vrăjiți de marea ce părea sculptată se retrase, iar
întunericul înveli țărmul, ea ieși afară. Pașii o duceau hotărâți spre țărm. Ajunsă, păși până
atinse cu tălpile apa. De data aceasta marea nu o mai mângâie, nu o mai gâdilă ci rămase
inertă. Părea că nu o simte. Ori poate chiar că o respinge. Chiar și marea?! Marea ei, marea ei
nu o mai voia?!! Cu un țipăt sfâșietor se aruncă în apă. Era prea mult. Știa că nu merită
afecțiunea sau dragostea oamenilor. Știa prea bine ce incapabilă, ce bună de nimic era! Aflase
de mică valoarea ei (nu faci nici cât noroiul de pe talpa pantofului meu!). Nimeni nu i-a dus
vreodată dorul! Nimeni nu a ales-o pe ea, pentru cine e ea. Nici măcar în ehipa de sport de la
școală. Era invizibilă în cel mai bun caz. Când se făcea simțită mereu mereu sfârșea rănind,
provocând durere sau discomfort altora. Nu avusese prietene. Era ceva în ea ce nu plăcea
nimănui.

3
Poate mama ei ar fi plăcut-o, dacă n-ar fi fost prea bolnavă, prea tristă, prea împietrită
să o poată plăcea. Nu și-o amintea pe mama ei altfel decât în cărucior, cu privirea fixă undeva
departe, vorbind puțin sau deloc. Mai avea o amintire pe care și-o refuza. Mama ei lovită și
plângând. Nu putea duce acea amintire, așa că o ascundea adânc de tot în suflet. Mai degrabă
se putea vedea pe ea așa cum fusese deseori: lovită de cel căruia îi spunea tată, umilită,
tremurând de frig, frică sau foame. Nu o mai dureau aceste amintiri. Poate pentru că după
fiecare din ele fugea.... la mare. Da, locuiseră pe malul mării și marea cea mare și albastră o
lua mereu în brațe, îi spăla lacrimile și o legăna. Marea se jucase cu ea, marea îi dăruise mici
comori, marea o învățase să danseze, să nu îi fie frică, să se simtă liberă.