Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă ce se poate desfăşura

pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată şi al căror
destin este determinat de trăsăturile de caracter şi întâmplările ce constituie subiectul operei. Specia literară
apare odată cu burghezia iar primele romane se adresau mai curând unui public feminin.

Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume fictivă, detaliată până la ultima
resursă posibilă de imaginaţie a scriitorului respectiv. Este cea mai adâncă formă de scriitură ce există. Nu e
neapărat structurată pe planuri de acţiune dar implică niveluri de semnificaţie paralele.

Structura romanului este dialogică, potrivit formalistului rus Bahtin sau panoramică, potrivit altor
teoreticieni ai romanelor.

Spunem în mod curent că un roman este o ficţiune în proză de dimensiuni mari. Poate fi un roman de
acţiune, poliţist, de dragoste, poate prezenta valori psihologice sau doar un studiu social.

Cum spunea Raymond Queneau, «nu contează dacă cineva priveşte un număr nedeterminat de personaje
aparent reale într-un spaţiu ficţional prelungit de-a lungul unui număr nedeterminat de pagini sau capitole.
Rezultatul va fi întotdeauna un roman».

Naratologia îl defineşte însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei povestiri în cele mai multe
dintre cazuri. Romanul este mai lung şi mai complex decât o povestire sau o nuvelă şi nu respectă restricţiile
impuse prezente în teatru sau poezie.

În limba engleză cuvântul "novel" provine din cuvântul italian "novella" care însemna nou. Uneori istoria
unei familii se întinde pe mai multe romane şi atunci avem de-a face cu o "saga"( Forsythe Saga)

Ca şi epopeea, romanul are o structură narativă complexă, într-un cadru spaţial şi temporal ce depăşeşte cu
mult spaţiul operei şi un număr mare de personaje, situaţie ce creează o relaţie complexă între narator şi
personaj, în funcţie de momentul istoric şi estetic în care se manifestă. Georg Lukacs, în "Teoria
romanului", arată că romanul este exprimarea unui spaţiu deschis, iar eroul are toată libertatea de a se
manifesta cum doreşte, în timp ce epopeea este produsul unui spaţiu inchis, iar personajele evoluează
constant. Originea romanului se află în nuvelă; dupa cum arată Tomaşevski, în Teoria literaturii, romanul
poate avea o construcţie etajată, fiecare nuvelă lărgindu-şi treptat acţiunea în raport cu cealaltă, ca la
Lesage, în Istoria lui Gil Blas, inelară, în care una dintre nuvele se desparte, lungindu-se în întregul roman
(Jules Verne, Testamentul unui excentric), paralelă, fiecare dintre acţiuni având o desfăşurare paralelă
(Lev Tolstoi, Anna Karenina). După situarea în timp, romanele sunt picareşti, eroice, istorice,
contemporane, de anticipaţie, după cadrul social sau geografic, urbane, rurale, regionale, exotice, după
forma de organizare, epistolar, jurnal, cronică, eseistic, după substanţa epică, de figuri, frescă, saga,
ciclic, roman-fluviu. Romanul obiectiv este caracteristic, de exemplu, lui Balzac, romanul liric şi de
analiză Hortensiei Papadat-Bengescu, iar romanul autentic şi substanţial lui Camil Petrescu. După
tehnica organizării discursului, romanul este de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist.

Romanul există, ca specie literară, încă din antichitate, prin Daphnis şi Chloe, de Longos, sau prin
Satyricon, de Petronius. În Franţa, în secolul al XII-lea, Chretien de Troyes fixează tipul romanului
medieval, curtenesc şi cavaleresc, care va cunoaşte o mare dezvoltare în Europa apuseană în secolele
următoare. Puţine opere însă dau strălucire acestei specii: Pantagruel (1532) şi Gargantua (1534), de
Rabelais, şi Don Quijote (1605, 1615) al lui Cervantes. Romanul psihologic apare odată cu D-na de La
Fayette, Principesa de Cleves (1678), Marivaux, Abatele Prevost. Se ajunge la romanul de tip realist, mai
întâi prin romanul sentimental, Noua Eloiză a lui Rousseau, apoi prin romanul englez din secolul al
XVIII-lea, reprezentat de Richardson şi Fielding.
Istoria romanului românesc începe cu Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, continuă printr-o serie de
încercări de la jumătatea secolului al XIX-lea, dintre care mai importante sunt Manoil (1855) şi Elena
(1862), de Dimitrie Bolintineanu, Ciocoii vechi şi noi (1863) al lui Nicolae Filimon, şi dobândeşte o anume
maturitate prin Mara (1906), de Ioan Slavici, şi prin Viaţa la ţară (1898) şi Tănase Scatiu (1907), de
Duiliu Zamfirescu. Cu Ion (1920) al lui Liviu Rebreanu se întemeiază romanul românesc modern,
diversificat tematic în perioada interbelică de Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, George
Călinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, apoi, în a doua jumătate a secolului XX, de Marin Preda, Eugen
Barbu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Alexandru Ivasiuc, Dumitru Radu Popescu, Mircea Cărtărescu. Există
un roman tradiţionalist (Duiliu Zamfirescu), balzacian, prin George Călinescu (Enigma Otiliei, Bietul
Ioanide), un roman al perioadei comuniste, de obicei roman-parabolă sau cu note critice şi contestatare
la adresa regimului, reprezentat de Marin Preda, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Dinu Săraru, Ion
Lăncrănjan, Dumitru Radu Popescu. Romanul poate fi obiectiv, ca în cazul lui Liviu Rebreanu ori George
Călinescu, sau subiectiv, remarcându-se printr-un lirism adiacent. Romanul este "autentic",
"substanţial" şi "anticalofil" la Camil Petrescu, rural la Liviu Rebreanu şi citadin la Hortensia
Papadat-Bengescu.